PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 1

VULNERABILITATEA UMANĂ

Ne dăm seama cât de vulnerabili suntem doar în cazuri de boală.

▲(un francez) - Sfârşitul umanităţii : „Bolile sunt cele care vor aduce sfârşitul
umanităţii”.
Termenul vulnerabilitate vine din latinescul vulnus care înseamnă „rană”. De
aici, vulerabilitate = uşurinţa de a fi rănit.

Accepţiuni ale vulnerabilităţii umane:

1. Puncte slabe ale unei persoane;

2. Parte caracterizată printr-o sensibilitate crescută;
3. Inferioritate reală sau imaginară (tot ce înseamnă complex de
inferioritate, trebuinţe nevrotice);
▲Tudose, Psihopatologie politică. Aceşti nebuni care ne conduc.

Factori ce pot determina vulnerabilitatea - Categorii:

A. Factori endogeni:

1. Factori genetici şi influenţe biologice în timpul gravidităţii, naşterii;

2. Factori postnatali;
3. Particularităţi temperamentale înnăscute (pasivitate, iritabilitate, vioiciune,
bogăţia/sărăcia relaţiilor afective);
4. Sensiblitate crescută a bioritmurilor (care explică tulburările de somn şi
alimentare);
5. Fragilitate în funcţionarea unor sisteme endocrine.
▲Soţii Simonton, A te vindeca în ciuda tuturor. → Organismul uman are două
steme de apărare: sistemul imunitar şi sistemul hormonal (care ţin de somatic). Ca
aceste sisteme să meargă bine este nevoie de o minte liniştită (psihic). Oamenii se nasc
de obicei cu o verigă slabă şi mor exact din cauza ei.

B. Factori psihosociali:

1. Calitatea contactului cu mama în primul an de viaţă;

2. Comunicarea extraverbală deformată din familie – dacă este ilogică sau cu
dublă semnificaţie, poate creea probleme copilului;
3. Ignoranţa (nu ştii, tu nu ştii că nu ştii – determină vulnerabilitate);
4. Structura defectuoasă a imaginii de sine. Ex: nevroticul este vulnerabil din
cauza calităţii Eului său (susceptibilitate crescută pentru că percepe deform atitudinile şi
reacţiile celorlalţi şi este imatur emoţional).

STRUCTURA CONCEPTULUI DE EU

Structuri Substructuri Categorii Exemple de itemi

Eul somatic Trăsăturile şi apartenenţa fizică Sunt puţin cam gras
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 2

Eul Condiţia fizică

material Sunt alergic la pisici
Eul posesiv Posesiunea obiectelor Asta este o maşină cu cinci viteze
Posesiunea persoanelor Aceasta este mama mea
Aspiraţii Mir plăcea să lucrez în informatică
Activităţi enumerate Frecventez discoteca
Imaginea de Sentimente şi emoţii Detest profesorul de matematică
sine Gusturi şi interese Îmi place să tricotez
Capacităţi şi aptitudini Pot înnota 12 lungimi de piscină
Eul Calităţi şi defecte Sunt ranchiunoasă
personal Definiţii simple Sunt o fată de 17 ani
Identitatea de Rol şi statut Sunt student
sine Consistenţa Am impresia că nu mai ştiu cine sunt
Atitudini Sunt contra armelor nucleare
Identitatea abstractă Sunt o fată „liberă”
Valoarea Eului Competenţă Cunosc geografie mai bine ca toţi prietenii mei
Valoarea personală Sunt pe deplin loial
Eul Strategia de adaptare Când tata mă ceartă, plec la plimbare
adaptativ Autonomia Când am o problemă, ştiu foarte bine să mă descurc
Activitatea Ambivalenţa Nu ştiu ce să aleg: istoria sau economia
Eului Dependenţa O întreb pe sora mea cum să mă îmbrac
Actualizarea Simt că devin un om echilibrat
Stil de viaţă Viaţa mea este foarte organizată
Preocupări şi Receptivitatea Îmi place să discut şi să fiu cu prietenii
activităţi Dominarea Încearcă întotdeauna să-mi spună ce să fac
Eul social sociale Altruismul Lucrez benevol la un spital de copii
Referinţe la Referinţe simple Am un prieten
sexualitate Atracţie şi experienţă sexuală Prietenul meu sărută bine
Eul Referinţe la altul Prietenul meu are un calculator
non-eu Opiniile altora despre sine Oamenii cred că sunt prost
*Ghe. Florian, (2006), Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti, p. 136.
5. Imaturitatea emoţională – Indicatori:
- incapacitatea de a fi independent;
- doreşte protecţie şi dirijare;
- dependenţă de familia de origine;
- derutat dacă părăseşte nişa;
- caută să fie mereu în companii şi spaţii securizante;
- se identifică până la confundarea cu statute şi roluri (este foarte vizibil la
militari);
- se ascunde în spatele muncii sau a propriilor performanţe;
- nu permite altora să se apropie de el (îi ţine la distanţă prin politeţe şi ritualuri);
▲ Peter, Principiul lui Peter: „Oamenii promovează până când ajung
incompetenţi”. În concluzie, „lumea este condusă de incompetenţi”.
- intoleranţă la frustrare;
- insuficientă identitate de sine (atitudinifluctuante, sugestibilitate).
6. Hiperprotecţia;
7. Sancţiuni incoerente;
8. Frustrări constante şi multiple;
9. Psihotraume majore repetate;
10. Atmosferă stresantă continuă;
11. Crize majore ale conştiinţei morale;
12. Pierderi în reţeaua de suport social;
13. Transformări spirituale care presupun o reorganizare a credinţelor şi
dorinţelor;
14. Bilanţuri de viaţă nefavorabile (condiţionate de reacţia celor din jur sau în
funcţie de obiectivul propus).
Despre sensul vieţii:

Există 6 sensuri ale vieţii:

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 3

1. „Sensul vieţii este viaţa însăşi.” – expresia este întâlnită în etică; este cea mai
comună interpretare; este înţeleasă caa trăi în mediul natural al tradiţiilor şi obiceiurilor.
2. „Sensul vieţii este dincolo de viaţă” – este o poziţie proprie religiei, invită la
renunţare şi resemnare; viaţa de „dincolo” este mai importantă ca viaţa actuală; iubirea
este principiul fundamenl în concepţia despre sensul vieţii.
3. „Sensul vieţii stă într-o valoare deterninată” – înseamnă că există atâtea
sensuri, câte valori fundamentale are individul.
Erik Fromm – Oamenii care onjugă verbul:
- a fi → a trăi pur şi simplu,
- a avea → se strâng să aibă, să adune, sunt posesivi
- a face → sunt antreprenori, sunt într-o permanentă alergătură
4. „Viaţa nu are sens” – spune că viaţa este marcată continuu de imprevizibil,
ceea ce îi anulează sensul. Viaţa este o trecere, un drum pur.
5. „Sensul vieţiiconstă în căuarea şi instituirea lui”.
6. „Sensul vieţii este autorealizarea ei” – este vorba despre omul care se
exteriorizează prin valori şi despre cele 3 valori ale existenţei umane:
- creaţia,
- erosul,
- casa.

Factorii psihosociali
care pot influenţa vulnerabilitatea
- continuare -

7. Transformările spirituale care presupun reorganizarea credinţelor şi

convingerilor:
- marile dezamăgiri ale vieţii, referitor la persoane, instituţii.
8. Solicitări ce rezultă din statutul social:
- viaţă socială intensă,
- vestimentaţie pretenţioasă,
- pierderea controlului,
- regim alimentar dezordonat,
- deplasări frecvente la mare distanţă de casă etc.
9. Pierderi în reţeaua de suport social.

Situaţii mai frecvente în care o persoană devine vulnerabilă

1. intensificarea stresorilor psihosociali:

- evenimente de viaţă de obicei negative,
- schimbări cu totul şi cu totul solicitante.
2. Perioade afirmare plenară care pot să ducă la nonvulnerabilitate. Totuşi,
perioadele de tranziţie pot creşte vulnerabilitatea.
3. La începutul unui proiect de viaţă individul te optimist, dar dacă proiectul
devine incert, persoana devine vulnerabilă.
4. Epuizarea bio-psihică.
5. Acumulări de eşecuri şi frustrări.
6. Complicaţii în exercitarea rolurilor sociale (în familia de origine, în filia
proprie, în domeniul instructiv, profesional).
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 4

7. Scăderea retenţiei de suport social.

8. Comorbiditatea (existenţa mai multor boli în acelaşi timp la o persoană) poe
să fie nu numai în domeniul somatic.

Factorii nonvulnerabilităţii

1. Resursele interne:
- dotarea intelectuală,
- educaţia,
- abilitatea de ace faţă streslui.
2. Resursele externe ale persoanei (multitudinea relaţiilor potive pe care le are o
persoană cu cât mai mulţi oameni).
3. Sentimentul eficacităţii şi stima de sine.
4. Relaţiile emoţionale stabile şi experienţele pozitive ceilalţi.
5. O educaţie parentală care încurajează copilul să domine evenimentele.

Concluzii

1. Rezistenţii la vulnerabilitate sunt de obicei persoane mai inteligente.

2. Rezistenţii la vulnerabilitate sunt mai activi în rezolvarea problemelor şi
eautoevaluează pozitiv.
3. Rezistenţii la vulnerabilitate au la orice vârstă o reţea de suport social mai
mare.
4. Rezistenţii la vulnerabilitate sunt mai autonomi şi mai orientaţi spre un climat
mai deschis în familie, cu prietenii, la locul de muncă.

OBIECTUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Definiţie – E. Verza:
Psihopedagogia specială a persoanelor handicapat studiază particularităţile
psihice ale acestora, instruirea şi educarea lor, evoluţie pe care o înregistrează sub
influenţa procesului corector-recuperator.
Până în 1990, psihopedagogia specială se numea defectologie.

Definiţie – UNESCO 1993:

Educaţia specială înseamnă adaptarea procesului de învăţare precum şi
interveia specifică, destinate copiilor şi persoanelor care nu reuşesc să atingă în cadrul
învăţământului obişnuit, nivelurile educative şi sociale corespunzătoare vârstei.
În Anglia şi în S.U.A. se foloseşte formula „educaţia copiilor excepţionali”.
În Spania se foloseşte formula „cerinţe educative speciale”/CES.

Notele definitorii ale psihopedagogiei speciale

1. Se focalizează pe situaţii educaţionale specifice, faţă de cele obişnuite;

2. Pune accent pe diversitatea şi complexitatea răspunsurilor la aceste situaţii
educaţionale;
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 5

3. Ia în calcul necesitatea unui suport psihopedagogic adiţional, complementar

celui acordat în mod obişnuit copiilor în şcoli;
4. Criteriul de bază în identificarea beneficiarilor este capacitatea individuală.

Atitudinile societăţii faţă de persoanele cu handicap,

din perspectiva istorică

Din perspectiva istorică, atitudinea societăţii faţă de persoanele cu handicap a

fost de 4 feluri:
1. Exterminare:
Exemple:
- societatea spartană;
- al II-lea Război Mondial – Hitler – 300.000 de persoane au fost suprimate
pentru că au fost considerate subumane.
2. Segregare:
- ţine de condiţiile socia şi de un tip dominant de percepţie socială faţă de
persoanele cu un anumit stigmat.
- prima şcoală specială din România a fost Dumbrăveni, lângă Sibiu, în 1981.
3. Acordarea cetăţeniei reduse:
- în anii ’70 avem de-a face cu acordarea cetăţeniei reduse.
4. Recunoaşterea drepturilor egale:
ONU a dat mai multe rezoluţii privind persoanele cu handicap:
1971 – Rezoluţia privind drepturile persoanelor andicapate minta;
1975 – Drepturile persoanelor handicapate;
1981 – A fost declarat anul internaţional al persoanelor cu handicap;
1982 – A adoptat programul mondial de acţiune pentru persoanele cu handicap (1982-
1983);
1983 – Regulile standard privind egalitatea şanselor persoanelor cu dizabilităţi.
2001 – Convenţia drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.
Principiile ONU privid drepturile copilului sunt:
1. Nondiscriminarea;
2. Interesul superior al copilului în orice situaţie;
3. Asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării.

ELEMENTE DE PSIHOPEDAGOGIE CONTEMPORANĂ

În 1995 UNESCO a efectuat un studiu care se referea la starea educaţiei copiilor

cu cerinţe speciale, în lume. A fost trimis un chestionar la 99 de state din lume din care
au răspuns 63.

Concluziile au fost:

1) În legislaţiile naţionale cadrul legal este bazat pe convenţiile

internaţionale privind drepturile omului. Politica generală a educaţiei accentuează
obiectivele privind asigurarea şanselor egale în educaţie.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 6

2) Scopurile educaţiei speciale sunt legate de dezvoltarea potenţialului

individual.

3) Principiile educaţiei speciale relatate frecvent de către state au fost

următoarele:
- Dreptul şi accesul efectiv la educaţie;
- Egalitatea de şanse şi dreptul la participare socială;
- Individualizarea (trebuie dovedită întotdeauna cu evaluări psihologice, cu
metode de evaluare specifice vârstei, cazului etc.);
- Accesibilitatea locală;
- Intervenţia timpurie (trebuie să ai un corp de psihologi, psihiatri în clinici ca să
diagnostichezi cât mai repede);
- Comprehensivitatea (este o înţelegere amplă, profundă a cazului în toate
aspectele lui);
- Diversitatea (sunt copii foarte mulţi, de vârste diferite, cu boli diferite şi trebuie
să le iei în calcul pe toate);
- Flexibilitatea (metodele trbuiesc câteodată schimbate, atunci când nu mai sunt
potrivite);
- Cooperarea şi parteneriatul.

4) Definirea copiilor cu CES se face de obicei în termeni generali şi mai

puţin categoriali.

5) Politica şcolară în domeniul educaţiei speciale include:

- curriculum (programa de învăţământ),
- pregătirea profgesorilor,
- amplasarea problematicii educaţiei speciale în cadrul mai larg al reformei şcolii
şi educaţiei în general.

6) 47 din celşe 63 de ţări au afirmat că au o legislaţie specială privind copiii

cu cerinţe speciale. Lergislaţia acoperă următoarele domenii:
- identificarea,
- evaluarea,
- categoriile de copii cu cerinţe speciale.

În legislaţie trebuie să existe:

- formele de organizare a învăţământului special,
- curriculumul (lista de materii),
- resursele materiale şi financiare,
- cadrul administrativ.

Sarcinile autorităţilor şcolare sunt:

- Procedurile de monitorizare,
- Procedurile de control,
- Pregătirea profesorilor,
- Drepturile părinţilor,
- Cercetarea şi dezvoltarea domeniului.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 7

7) Cuprinderea copiilor cu cerinţe speciale în structurile educaţionale:

- 55 de ţări au spus că au şcoli speciale cu internat,
- 49 de ţări au spus că au şcoli speciale de zi,
- 47 de ţări au spus că au clase speciale în şcoli obişnuite,
- 47 de ţări au spus că au profesori de sprijin în şcolile obişnuite,
- 45 de ţări au spus că au cabinete în şcolile obişnuite.

8) Legăturile de cooperare între şcolile speciale şi şcolile obişnuite au fost

după cum urmează:
- 55% au spus că există legături de cooperare,
- 45% au spus că nu există legături de cooperare.

9) Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor didactice:

- 63 de ţări au spus că au asemenea preocupări dar,
- 37 de ţări au spus că asta este prioritatea principală,
- 33 de ţări aui spus că prioritatea de educaţie şi cercetare este educaţia timpurie,
- 25 de ţări au spus că prioritatea în cercetarea şi dezvoltarea lor este formarea
profesională a copiilor şi tranziţia lor la viaţa de adult,
- 20 de ţări din 63 au spus că prioritatea lor este personalul,
- 15 ţări au spus că prioritatea lor este dezvoltarea serviciilor pentru copiii cu
CES.

10) Principalele modele şi practici în domeniu sunt următoarele 4 (modele):

I. Modelul medical:
- elemente: înseamnă diagnoză, conturarea unui tratament, soluţii de tratament;
- accentuează prezenţa unei deficienţe biologice;
- se fondează pe acţiuni curative ce vizează o vindecare totală sau parţială;
- segregarea copiilor în timpul şcolarităţii este considerată o necesitate
temporară prin care copilul va putea dobândi calităţile necesare integrării într-o clasă
obişnuită

II. Modelul patologiei sociale:

- explică dificultăţile copilului ca fiind efecte pe termen lung ale unor factori
sociali, modul în care a fost crescut şi educat, prejudicii frecvente, pedepse excesive,
mediul sărac cultural.
- consideră segregarea necesară într-un mediu protejat.

III. Modelul ecologic:

- percepe copilul cu deficienţe ca pe un şcolar cu capacitatea de învăţare
compromisă de lipsa adaptărilor sistemului educaţional,
- prioritară nu este schimbarea copilului, ci schimbarea şcolii,
- subliniază importanţa integrării precoce a acestor copii în şcolile mai bune şi
pregătite pentru particularităţile lor.

IV. Modelul antropologic:

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 8

- obiectivul principal este în educarea acestor copii, căutarea unei cât mai bune
interacţiuni sociale,
- cea mai bună interacţiune la aceşti copii este cea apropiată de experienţa
trecută şi prezenţa persoanei cunoscute,
- interacţiunile se construiesc plecând de la reacţiile acestor copii, la dificultăţile
specifice.

11) Toate cele 63 de ţări au înscris în legislaţia lor dreptul la educaţie

pentru copiii şi tinerii cu handicap.

Schema operativă a formelor de integrare şcolară pentru elevii cu CES:

a) Plasarea în clase obişnuite corelate cu modalităţi practice de pregătire.

b) Plasarea în clasa obişnuită cu susţinerea elevului pentru anumite materii din
planul de studiu.
c) Plasarea în clasa obişnuită din care copilul este retras pentru anumite şedinţe
pentru a primi în alt spaţiu decât clasa, ajutorul unuia sau mai multor specialişti.
d) Plasarea într-o clasă obişnuită cu frecvenţă parţială, alternativ cu frecventarea
unei unităţi speciale (grupă sau clasă).
e) Înscrierea într-o unitate specială dar şi frecventarea alternativă a activităţilor
din clasele obişnuite.
f) Frecventarea exclusivă a unei clase sau a unei unităţi speciale.
g) Înscrierea într-o şcoală specială şi frecventarea unei unităţi speciale dintr-o
şcoală obişnuită.

PROBLEMATICA EVALUĂRII ÎN PSIHOPEDAGOGIA SPECIALĂ

Evaluarea în psihopedagogia specială este un proces care implică o cantitate

mare de informaţii diverse, analiza şi interpretarea acestora, pe baza cărora se iau
deciziile de intervenţie şi suport, atunci când este cazul, de încadrare şi clasificare.

Principii:

I. Evaluarea va fi subordonată interesului superior al copilului → creşterea

funcţionalităţii individuale şi sociale.

II. Evaluarea necesită o abordare complexă şi completă a elementelor relevante

(sănătate, educaţie, adaptare psihosocială, situaţie economică a familiei etc.).

III. Evaluarea trebuie să fie unitară, în sensul că trebuie să opereze cu aceleaşi

obiective, criterii şi metodologii pentru toţi copiii.

IV. Evaluarea trebuie să aibă caracter multidimensional, în sensul că trebuie să

asigure şi un prognostic şi recomandări corecte.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 9

V. Evaluarea presupune o muncă în echipă a multor specialişti.

VI. Evaluarea se bazează pe un parteneriat cu familia sau persoanele care îl au în

ocrotire.

Consideraţii generale privind evaluarea copiilor cu dizabilităţi:

În categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment.

Evaluarea trebuie făcută de către un specialist compatibil cultural cu beneficiarii.

a. Evaluarea poate fi orientată predominant spre descoperirea unei deficienţe şi

mai puţin spre potenţialul existent la copil.
b. Deseori evaluarea este concepută ca o etichetă pe un destin.
c. Deseori evaluarea este tardivă (ea trebuie să fie făcută precoce, de la 3, 4, 5
ani).
d. Uneori, evaluarea este părtinitoare (evaluarea incorectă din familiile bogate).
e. Stilul neadecvat al evaluatorilor în administrarea instrumentelor de investigare
(când evaluatorul joacă rolul unei persoane inaccesibile, o face pe misteriosul, nu
permite accesul părinţilor la evaluare, nu elimină inhibiţiile copilului, atitudini
manipulatorii nejustificate).
f. Evaluarea statistică şi nu dinamică (se neglihează potenţialul de învăţare al
copilului → zona proximei dezvoltări - Vâgotski)

Tipuri de relaţii - Tipologii:

1. Evaluarea formală: se utilizează teste, instrumente clasice.

2. Evaluarea informală – calitativă: se utilizează observaţia, chestionarul, interviul,
analiza produselor activităţii, analaliza erorilor.

3.1. Evaluarea iniţială: este constatativă, de început, se folosesc teste de inteligenţă, de

memorie, de atenţie.
3.2. Evaluarea formativă: urmăreşte iniţierea unor programe de antrenament, de
operaţii mintale.
3.3. Evaluarea finală: estimarea eficacităţii, programului şi necesităţii, reconsiderarea
deciziilor luate până atunci.

Evaluarea trebuie să fie complexă şi pe 4 paliere:

- Evaluare medicală,
- Evaluare psihologică,
- Evaluare socială,
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 10

- Evaluare pedagogică.

Abordări privind evaluarea persoanelor cu handicap - Tipuri:

1. Evaluarea prin raportare la standarde (norme):

- Standardul este stabilit pe un eşantion de copii reprezentativ.
- Se dă notă în evaluare pe:
- test de inteligenţă (Raven etc.)
- test de adaptare
la care se face media.

2. Evaluarea prin raportare la criterii:

- punctele forte şi punctele slabe,
- un set de deprinderi presupuse a fi esenţiale,
- obiective specifice de învăţare,
- anumite comportamente considerate ţintă.

3. Evaluarea prin raportare la individ:

- înseamnă mpăsurarea progresului în contextul general de viaţă şi în funcţie de
calităţile unice ale copilului;
- nu se urmăreşte doar simpla evaluare a copilului, ci calitatea relaţiilor cu
ceilalţi, cu familia şi comunitatea.

PSIHOPEDAGOGIA COPIILOR CU DEFICIENŢE MINTALE

1. Definiţie: Întârzierea mintală se referă la limitări substanţiale ale nivelului

de funcţionare actuală şi se caracterizează prin funcţionarea intelectuală semnificativă
sub medie care se manifestă concomitent cu limitări asociate în două sau mai multe
dintre următoarele arii de abilităţi adaptative:
- comunicare,
- autosrvire,
- viaţa în casă (integral, în toată gospodăria),
- abilităţile sociale,
- viaţa în comunitate,
- autodirecţionarea (independenţă-autonomie),
- sănătatea şi securitatea personală,
- capacitatea de învăţare teoretică,
- timpul liber şi munca.

2. Întîrzierea mintală se manifestă înainte de 18 ani.

3. Definiţia are 4 premise esenţiale:

- luarea în considerare a particularităţilor lingvistice şi culturale,
- limitările adaptative apar în mediu de comunicare tipic,
- limitările adaptative coexistă cu alte abilităţi şi capacităţi personale,
- cu un sprijin adecvat, nivelul de funcţionare în viaţă se îmbunătăţeşte.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 11

4. În ultimii ani, deficienţa mintală nu se mai asociază cu boala, fiind

considerată un mod diferit de funcţionare şi organizare mintală.

5. Persoana bolnavă mintal poate avea o inteligenţă obişnuită sau chiar peste
medie dar conduita ei devine bizară cu toate că ea ştie cum să se comporte normal.

6. Cauzele deficienţei mintale sunt:

- afecţiuni genetice,
- afecţiuni intrauterine,
- afecţiuni la naştere sau imediat după naştere (lipsa de oxigen, naşterea
prematură, icterul),
- accindente şi boli (lovituri la cap, meningită, malnutriţie),
- cauze psihologice (lipsa de afecţiune, stimulare).
La peste 1/3 nu s-a găsit nici o cauză.

7. Indicatori de avertizare:

1) vorbirea:
- nu spune „mama” sau un cuvânt echivalent până la 18 luni,
- nu poate numi obiecte sau persoane cunoscute până la 2 ani,
- nu repetă cântece sau versuri simple la ani,
- nu vorbeşte în propoziţii scurte la 4 ani,
- nu este înţeles de persoanele din afara familiei la 5 ani,
- vorbeşte altfel decât ceilalţi copii de aceeaşi vârstă.

2) Înţelegerea limbajului:
- nu reacţionează la propriul nume la 1 an,
- nu identifică părţile feţei la 3 ani,
- nu poate urmări relatări simple la 3 ani,
- nu poate răspunde la întrebări simple la 4 ani,
- nu poate respecta instrucţiuni simple la 5 ani,
- are probleme de înţelegere a ceea ce i se spune, comparativ cu copii de
aceeaşi vîrstă.

3) Jocul:
- nu-i place să joace jocuri simple (ex: legănatul la 1 an),
- nu se joacă cu obiectele cunoscute (linguriţă, cană, castronel) la 2 ani.
- nu se joacă cu alţi copii la 4 ani.
- - nu se joacă la fel ca alţi copii la aceeaşi vârstă.

4) Mişcarea:
- la 10 luni nu stă singur în picioare fără sprijin,
- nu merge până la 2 ani,
- nu-şi menţine echilibrul într-un picior la 4 ani,
Coordonare motorie slabă, se mişcă altfel decât alţi copii de aceeaşi vârstă.

5) Comportamentul:
Comparativ cu alţi copii de aceeaşi vârstă, copilul:
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 12

- are o atenţie de scurtă durată,

- o capacitate redusă de memorare,
- este hiperactiv, agresiv, turbulent, sau din contră, este apatic sau indiferent.

6) Cititul şi scrisul:
La vârsta de 5 ani sau după primul an de şcoală, copilul:
- are probleme în a îmbina figuri şi în a forma imagini,
- confundă literele – ex: „d” cu „b”,
- are probleme în a pune în ordine literele unui cuvânt sau cuvintele pe o
planşă,
- nu poate reproduce în ordine 5 cuvinte sau cifre imediat după ce le-a auzit.

SPECIFICITATEA DEFICIENŢEI MINTALE:

1. Vâscozitatea genetică:
- persoana este incapabilă să se deesprindă de stadiile iniţiale ale dezvoltării
cognitive (în principal raţionamentul),
- persoana îşi încetineşte ritmul şi chiar stagnează, fără să mai poată trece la
stadii ulterioare,
- dezvoltarea cognitivă a acestor persoane este anevoioasă, fluctuantă,
neterminată.

2. Heterocronia:
- ritmurile dezvoltării şi diferitele componente sunt inegale,

3) Caracterul limitat al „proximei dezvoltări” (Vâgotski):

- are o capacitate redusă de a utiliza sprijinul care i se acordă pentru învăţare.

4) Inerţia şi rigiditatea reacţiilor adaptative şi comportamentale:

- stereotipii accentuate,
- reacţii absurde,
- mobilitate redusă a cuvintelor însuţite contextual (nu le poate transfera).

ASPECTE METODOLOGICE ÎN PREDARE ŞI ÎNVĂŢARE LA COPIII CU

DEFICIENŢE MINTALE

1. Sprijinul în învăţare pentru copii:

- efectul Pgmalion = un corespondent al efectului de hallo; este efectul
determinat de atitudinea educatorului; aşteptările pozitive ale profesorului
determină performanţe deosebite.

2. Practica de asistare învăţată, în 3 etape:

- incapacitatea de a rezolva probleme,
- rezolvarea problemelor doar cu sprijin,
- rezolvarea independentă.

3. Strategia bazată pe antecedentele învăţării:

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 13

Se acordă o atenţie deosebită condiţiilor care preced învăţarea:

- pregătirea planşelor, caietelor;
- planificarea conţinutului învăţării;
- organizarea mediului de învăţare;
- prezentarea generală a temei;
- prezentarea propriu-zisă a conţinutului.

RECOMANDĂRI GENERALE ÎN PREDARE-ÎNVÎŢARE PENTRU ACEŞTI

COPII:

- evidenţierea concretului şi semnificatului a ceea ce se ănvaţă,

- repetarea cât mai variată,
- utilizarea medierii verbale,
- reducerea factorilor perturbatori,
- promovarea unei atmosfere de succes,
- folosirea stimulilor afectivi pentru întărirea afectivă,
- facilitarea dezvoltării limbajului şi a comunicării,
- dezvoltarea lecturii de plăcere.

SUGESTII METODOLOGICE CARE SUGEREAZĂ CITITUL ŞI SCRISUL:

- stabilirea unei relaţii bune elev-elev, profesor-elev;

- evidenţierea succesului copilului;
- evitarea textelor la care a întâmpinat dificultăţi;
- evitarea repetării exagerate a unor texte;
- selectarea unor texte care au şi utilitate socială;
- evitarea monotoniei;
- evitarea situaţiilor în care elevul trebuie să se lupte prea mult cu un cuvânt
lung sau dificil;
- implicarea părinţilor.

RENINCA = Reţeaua Naţională de Informaţii a copiilor cu cerinţe speciale

PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENŢELOR DE AUZ

TERMINOLOGIE

Surditate = pierdere totală a auzului;

Hipoacuzie / disfuncţie auditivă = pierdere parţială a auzului;
Surdologie = denumeşte ansamblul de preocupări la persoanele cu deficienţe de
auz.
Trebuie făcută distincţia între surzi (din naştere) şi cei asurziţi.

ASURZIŢI
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 14

Prima abordare clasifică deficienţele de auz după locul în care este leziunea:
- la nivel de transmisie (pe nervul acustic) – se poate întâmpla ceva în urechea externă
sau medie;
- la nivel de percepţie – la nivelul urechii interne.

CAUZE:

Prenatale – este vorba de afecţiunile mamei înainte de naştere:

- rubeolă,
- oreion,
- hepatită,
- pojar,
- tuberculoză,
- sifilis,
- utilizarea heroinei sau a morfinei,
- apă infestată cu plumb,
- expunerea la raze X,
- alcoolism,
- lipsă de iod în alimentaţia mamei.

Perinatale:
- anorexie la naştere,
- traumatisme obstetricale,
- naştere prematură.

Postnatale:
- boli infecţioase ale urechii,
- meningită,
- intoxicaţii,
- boli vasculare,
- subalimentaţie cronică,
- traumatisme sonore,
- utilizarea antibioticelor, în special a streptomicinei care afectează nervul
acustic.
Există oameni care surzesc înainte de a învăţa limbajul şi există oameni care
surzesc din cauze care au apărut după ce au învăţat libajul.

IDENTIFICAREA DEFICIENŢELOR DE AUZ:

Testarea propriu-zisă necesită o calificare în audiologie.

Există trei procedee de testare a auzului:
1. Acumetria fonică = testarea cu ajutorul vocii, subiectul fiind la o distanţă la 8
metri:
- dacă aude vorbirea examinatorului între 6 – 8 metri, înseamnă că auzul
subiectului este normal,
- dacă subiectul aude între 4-1 m. înseamnă că este vorba de o pierdere medie a
auzului,
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 15

- dacă subiectul aude sub un metru înseamnă că este vorba despre o pierdere
importantă a auzului.
2. Acumetria instrumentală = se realizează cu o serie de diapazoane:
3. Audiometria tonală (de ton pur) şi vocală (cu un aparat denumit
audiometru). Rezultatul examinării este audiograma care are forma unui grafic unde
intensitatea este măsurată variaţia în decibeli.

GRADELE DEFICIENŢELOR DE AUZ

0-20 db = Auz normal.

Individul poate auzi o conversaţie fără dificultăţi.
20-40 db = Pierdere uşoară de auz.
Hipoacuzie uşoară.
40-70 db = Hipoacuzie medie.
Poate auzi o conversaţie de foarte aproape dar cu dificultăţi şi de
obicei persoana îşi pune proteză.
70-90 db = Hipoacuzie severă.
Persoana poate auzi doar zgomote puternice şi unele vocale.
Nu se pune problema să nu poarte aparat.
peste 90 db = Surditate (Cofoză).
Aude doar sunete sunete foarte puternice dar care îl dor, îl jenează
foarte puternic.
Protezele auditive trebuiesc introduse cât mai devreme la un copil.
SEMNE DE AVERTIZARE A DEFICIENŢELOR DE AUZ ÎN MEDIUL
ŞCOLAR:

- Atenţie slabă,
- Dezvoltarea slabă a vorbirii; vorbirea este imatură şi distorsionată,
- Vorbire inadecvată situaţiilor (ori prea tare ori prea încet),
- Dificultatea copilului de a urmări indicaţiile verbale; pe cele în scris le
respectă mai bine,
- Când primeşte o sarcină, elevul se uită la ceilalţi elevi ca să vadă ce fac
pentru că el nu a auzit ce trebuie să facă,
- Răspunde greşit sau deloc,
- Preferinţa elevului să stea în prima bancă,
- Timiditate, izolare, încăpăţânare,
- Nu râde la glume, nu înţelege umorul pentru că scapă anumite elemente şi
înţelege mai bine munca, mişcarea corpului, informaţiile contextuale, şi nu
limbajul vorbit, deseori ajunge la concluzii greşie.

RECOMANDĂRI PRIVIND PREVENIREA ŞI DIMINUAREA

CONSECINŢELOR SURDITĂŢII LA COPII:
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 16

▲Guy de Cars – Bruta.

- Prevenirea izolării,
- Importanţa educaţiei preşcolare,
- Formarea adecvată a membrilor familiei,
- Organizarea adecvată a clasei → numărul redus de elevi aşezaţi în semicerc;
învăţarea cât mai firească să citească după buze; utilizarea multor imagini,
planşe, desene, retroproiectorul; profesorul să fie cu faţa către elevi când
vorbeşte.
- Comentariile profesorului se repetă,
- Surzii pot fi foarte buni în diferite domenii de activitate,
- Atitudinea părinţilor, nivelul lor de implicare şi de aşteptare privind
rezultatele şcolare este esenţial.

Şcoala de la Cluj pune accent pe utilizarea dactilemelor (litere care se fac în aer
sau în palmă).

DEFICIENŢELE FIZICE (MOTORII)

1. Se au în vedere atât deficienţele motorii cât şi deficienţele respiratorii sau alte

afecţiuni somatice care pot afecta capacitatea fizică.
2. Clasificările internaţionale au în vedere afecţiunile care influenţează
motricitatea. Motricitate = mişcarea capului cu întreg corpul sau a părţilor
acestuia.
De ficienţele pot avea trei cauze:
I. Cauze osteo-articulare (malformaţii congenitale):
- Deformări osoase apărute în perioada creşterii (rahitism, cifoze, scolioze);
- Sechele după accidente.
II. Cauze de origine neuro-motorie
III. Boli cronice:
- artritele.
3. Nu există o corelaţie între deficienţa motorie şi nivelul de inteligenţă.

ETIOLOGIE ŞI EVALUARE

Cauze ale deficienţelor somatice pot să fie şi diverse condiţii socio-culturale,

precum şi boli contactate în copilărie cum sumt:
- meningită,
- hepatită cronică,
- rubeolă,
- lovituri la cap.
Deseori la mamele adolescente şi la copiii care trăiesc în sărăcie apare aşa-
numita „paralizie cerebrală” – părţi din creier sunt afectate astfel încât copilul nu poate
mişca mâinile, nu poate merge, nu poate vorbi.

EVALUAREA DIZABILITĂŢII MOTORII:

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 17

- Metodele sunt mult mai analitice şi au în vedere mai ales forţa şi

amplitudinea mişcării;
- Se utilizează scara de locomoţie care utilizează notele de la 0 la 6 unde: 0 =
spasticitate extrem de puternică; 6 = o mişcare normală.

METODELE KINETO-TERAPEUTICE:

- Kinetoterapeutul: este profesionistul care recomandă şi realizează exerciţii

adecvate pentru a menţine supleţea membrelor copilului. Tot el recomandă
dispozitivele speciale cu ajutorul cărora cel cu probleme să se menţină în
diverse poziţii sau să se deplaseze.
- Gimnastica medicală: este de origine suedeză şi are la bază următoarele
principii:
1) Obţinerea unei adaptări maxime la o schemă dată;
2) Preponderenţa mişcărilor active pe care s-o facă el;
3) Gradarea tratamentului, a intervenţiei;
4) Evitarea oboselii.
- Alte metode adjuvante:
- Tratamentul de postură,
- Impachetările,
- Masajul,
- Gimnastica segmentară,
- Kinetobalneoterapia (mişcări în apă).

PRINCIPII GENERALE DE EDUCAŢIE

- Îndepărtarea elementelor care pot distrage atenţia;

- Progresul gradual şi ajustarea vitezei şi ritmului predare-învăţare;
- Necesitatea ca elevul să experimenteze succesul; întărirea aspectelor de
mişcare mai slab dezvoltate;
- Menţinerea unei mai bune comunicări cu cel în cauză;
- Folosirea aparatelor speciale.

ELEVII CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

(TULBURĂRI SOCIO-AFECTIVE)

Definiţie:

Tulburările de comportament la copii reprezintă o categorie heterogenă de

răspunsuri comportamentale, de conduite inadecvate vârstei, grupului de apartenenţă
etc., conduite care influenţează negativ relaţiile şi climatul din clasă, conduite care
generează conflicte sociale, eşec şcolar, social şi nefericire personală.
Aceste comportamente sunt persistente şi serioase, produc îngrijorări şi
preocupări majore personalului didactic, colegilor şi părinţilor.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 18

Cauze:

- interne,
- externe,
- mixte.

Prevalenţă:

Estimările asupra numărului de copii cu tulburări socio-afective variază între 0,5

– 15 % din populaţia şcolară. Cei mai mulţi experţi apreciază un procent de 2% din
totalul copiilor de şcoală.

Tipuri de dezordini:

A. Excesul de conduită externă şi agresivitate: hiperactivitate, necooperare,

sfidare, ostilitate, cruzime, minciună, furt, delincvenţă.
- raportul dintre băieţi şi fete este de 3 la 1;
- frecvenţă mai mare în mediile socio-economice cu statut scăzut;
- multe se învaţă.
B. Retragerea şi anxietatea la copil:
- timiditate excesivă,
- izolare şi teamă,
- lipsă de încredere în sine,
- depresii frecvente,
- sunt mai greu de observat pentru că părinţii sunt mai mulţumiţi („copilul este
foarte cuminte”),
- aceşti copii au o mare tendinţă la suicid.

Caracteristici asociate dezordinilor:

- Stimă de sine scăzută;

- Tulburări de somn;
- Labilitate afectivă;
- Toleranţă scăzută la frustrare;
- Accese de furie;
- Tendinţe la toxicomanie;
- Au tulburări de învăţare şi rezultate slabe la învăţătură;
- Cadrele didactice deseori îi ignoră şi au o atitudine negativă faţă de ei.

Recomandări generale pentru diminuarea tulburărilor de conduită:

- Regulile şcolii trebuiesc exprimate clar şi respectate;

- Lipsa de la ore şi vagabondajul trebuiesc reduse prin orice mijloace;
- Implicarea familiei în orice problemă serioasă de conduită;
- Sancţiunile trebuie să fie adecvate şi scurte;
- Intervenţiile psihopedagogice – psiholog, consilier şcolar, psihopedagog.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 19

DIZABILITĂŢILE SPECIFICE DE ÎNVĂŢARE

Definiţie (Ministerul Educaţiei S.U.A.):

Dizabilităţile de învăţare implică dezordini (tulburări) într-una din următoarele

funcţii psihologice de bază implicate în înţelegerea sau utilizarea limbajului vorbit sau
scris. Aceste dizabilităţi se manifestă prin abilitatea imperfectă de a asculta, de a gândi,
a vorbi, a scrie sau de a efectua calcule matematice.

Domenii de manifestare ale dificultăţii de învăţare:

- psihomotricitatea,
- percepţia vizuală,
- percepţia auditivă,
- limbajul,
- dezvoltarea intelectuală,
- dificultăţile de dezvoltare personală şi socială.

Criterii de includere în categoria de dizabilităţi a unui copil:

1. Discrepanţă severă între abilitatea potenţială şi realizarea actuală.

2. Dificultăţile nu sunt legate de deficienţa vizuală, auditivă, mintală sau
motorie, şi nici de ambianţă.
3. Au nevoie de servicii educative speciale pentru a face faţă cerinţelor şcolare.

Cracteristici ale acestor copii:

- discrepanţe între aptitudini şi realizările lor;

- orientare confuză în spaţiu şi timp;
- deficit de atenţie;
- imaturitate (adulţii au tendinţa să-i trateze ca pe nişte copii);
- incapacitatea de a urmări instrucţiunile;
- incapacitatea de a răspunde la întrebări, deşi le-au înţeles;
- lipsă de consecvenţă în lucru şi în finalizarea sarcinilor;
- teamă de şcoală;
- uneori ei pot şti cum să rezolve dar nu pot rezolva practic.

Criterii sau indicatori de identificare:

1) Înscriere:
- face litere distorsionate,
- are dificultăţi în a păstra rândul,
- are dificultăţi în a copia de pe tablă,
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 20

- are dificultăţi la citire,

- nu poate citi fluent,
- inversează litere sau cuvinte,
- în matematică – are dificultăţi în a-şi aminti numele,
- confundă ordinele de enumeraţie,
- nu înţelege sensul problemelor.
2) Psihomotricitatea:
- are dificultăţi la mers, sărit, jocul cu mingea, coborârea scărilor,
- are dificultăţi de autoservire: încheierea nasturilor, legarea şireturilor,
- mânuirea nepotrivită a creionului sau a altui instrument de scris.

Cauze:

- deficit neurologic (procesarea se realizează dificil).

Strategii de intervenţie şi instruire:

- structurarea atentă a mediului de învăţare (să fie liniştit, să nu-l distragă

nimic, să se vorbească în şoaptă);
- învăţarea în pereche, cu un alt copil normal;
- asigurarea continuă a succesului (laude; părinţii să fie şi ei parte la procesul
de învăţare);
- repetiţia practicilor;
- efortul pentru a-i ajuta să recunoască problemele, tipul de probleme şi să se
acomodeze cu ele.

PSIHOPEDAGOGIA COPIILOR SUPRADOTAŢI

Copiii supradotaţi sunt percepuţi ca fiind foarte dificili.

Precizări terminologice:

- Copiii supradotaţi se mai numesc copii capabili de performanţe superioare.

- Geniul se defineşte prin creativitate şi performanţe excepţionale (care fac
epocă) în domeniul vieţii ştiinţifice sau artistice.
- Talentul este expresia unor aptitudini, calităţi senzoriale sau motrice,
abilităţi deosebite, antrenate şi manifestate în diverse domenii: ştiinţific,
artistic, social, sportiv.
- Copiii creativi sunt cei cu un potenţial deosebit de a inventa, inova în
domeniul teoretic sau material.
- Olimpicii au o inteligenţă foarte bună iar performanţele lor se explică
deseori prin suprainformare şi supraînvăţare.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 21

Definiţii ale supradotării din punct de vedere al mai multor discipline:

Pedagogie: Copilul care învaţă mai repede şi cu mai mare uşurinţă cunoştinţele
propuse unui grup de vârstă.
Psihologie: Copilul cu vârsta mintală superioară vârstei cronologice.
Sociologie: Copilul care printr-o educaţie specială obţine rezultatele deosebite în
planul creativităţii şi utilităţii sociale a activităţii sale.
Biologie: Copilul al cărui S.N.C. îl face prin structura şi funcţionarea sa apt
pentru o deosebită capacitate de memorare, învăţare şi raţionament.

Concluzii:

Supradotarea intelectuală are 3 componente:

a. aptitudini generale peste medie;
b. implicare automotivată în sarcină;
c. creativitate.

Definiţie:

Copiii supradotaţi sunt capabili de „succes global”. „Succesul global” este un

construct psihopedagogic şi sociologic care exprimă atât evoluţia în context educaţional
a disponibilităţilor aptitudinale cât şi gradului de recunoaştere în sistemul de valşori ale
individului şi ale societăţii.

Caracteristici ale copiilor supradotaţi:

- maturizarea rapidă a gândirii;

- capacitatea de a înţelege problemele adulţilor;
- au conştiinţa că sunt diferiţi faţă de ceilalţi, uneori constatând decalaje între
dezvoltarea intelectuală, cea afectivă sau cea socială;
- uneori pot apare probleme de adaptare şcolară sau chiar eşec;
- pot avea probleme cu scrisul deoarece ei învaţă să citească mult mai repede;
- deseori pot apărea tendinţe spre perfecţionism, criticism sau izolare socială;
- se plictisesc de sarcinile de rutină;
- din cauza imaginaţiei bogate le place să se prefacă;
- pot deveni impulsivi când adulţii nu se interesează de ceea ce fac ei.

Categorii de copii supradotaţi:

1. Productivi;
2. Supraproductivi (nu le place şcoala, nu au încredere în ei, rebeli);
3. Cu handicap (în sensul că handicapul ascunde supradotarea);
4. Copii supradotaţi proveniţi din culturi diferite.

Procedee de identificare:
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 22

- interviuri structurate şi nestructurate;

- studii de caz;
- analiza datelor biografice;
- analiza performanţelor;
- nominalizări făcute de profesori sau prieteni;
- teste de inteligenţă, aptitudini;
- competiţiile.

Frecvenţa copiilor supradotaţi - Categorii:

1. Dotaţi liminal (I.Q. 112-115; 1 din 6 copii);

2. Dotaţi moderat (I.Q. 125 – 130; 1 din 35 copii);
3. Dotaţi superior (I.Q. 140 – 145; 1 din 600 copii);
4. Supradotaţi (I.Q. 155 -160; 1 din 50000 copii).

Şcolarizarea copiilor supradotaţi:

1. Modificarea programelor de studiu:

2. Modificări ale programului de studiu şi caracter multidisciplinar al procesului de
învăţământ;
3. Procesul de predare-învăţare se adaptează la ritmul său în sensul că se elaborează
cursuri care nu ţin cont de programele cadru;
4. Trebuie stabilite criterii de elioberare a diplomelor în funcţie de credite şi nu de
timpul de ţcolarizare;
5. Dezbateri actuale:
- unii propun traversarea rapidă a programei şcolare, saltul peste o etapă şi
prezentarea mai devreme la examene;
- alţii consideră că ei ar trebui să respecte programa şcolară dar să fie angajaţi
în activităţi creative şi de rezolvare a problemelor;
- se pare că programele de accelerare a învăţării pot fi o soluţie pe termen
lung.

ELEMENTE DE LOGOPEDIE

Definiţie:
Logopedia descrie, examinează fenomenele legate de limbaj şi comunicare şi
ghidează intervenţia practică în cazul copiilor cu dificultăţi de comunicare (terapie,
educare, compensare sau corectarea tulburărilor de limbaj).

Termeni analogi:
Se mai foloseşte în România termenul de „logopatie”, pacienţii numindu-se
„logopaţi”.
Se mai folosesc formulele: „imperfecţiuni de limbaj”, „disfuncţii de limbaj”,
„oscilaţii în dezvoltarea limbajului”, „foniartrie” sau „ortofonie”.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 23

Unde se practică în România:

a) în învăţământ – în centrele logopedice interşcolare şi în şcoli speciale;
b) în domeniul sănătăţii – în policlinici;
c) în organizaţii neguvernamentale care acordă asemenea servicii.

Etiologia tulburărilor de limbaj:

- cauze prenatale,
- cauze perinatale,
- naşteri prelungite sau premature,
- cauze postnatale:
- organice (traumatism sau malformaţii la nivelul feţei, buză de iepure,
gură de lup, malformaţii ale buzelor sau ale coroanei dentare),
- funcţionale (fonaţie, articulaţie),
- neurologice,
- psihosociale (lipsă de stimulare sau educaţie greşită în familie, greşeli
ale medicilor sau ale cadrelor didactice).

Clasificarea tulburărilor de limbaj:

a) tulburări de pronunţie sau de articulaţie:
- dislalia – este cea mai cunoscută şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a
unuia sau mai multor sunete; dintre formele cele mai cunoscute ale dislaliei sunt:
betacismul (nu-l pronunţă pe „b”), rotacismul (nu-l pronunţă pe „r”), sigmatismele (nu
pronunţă pe „s”, „ş”, „t” sau „ci”).
b) tulburările de ritm şi fluenţă a vorbirii:
- bâlbâiala (logonevroză) – se manifestă prin dezordini intermitente ale
pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme, omisiuni, dificultăţi de
articulare a unor cuvinte.
c) tulburări de voce – forme:
- afonia – dispariţia totală a vocii,
- disforia – tulburări parţiale ale vocii,
- microfonia/ macrofonia – a vorbi prea încet/ prea tare,
- mutaţia fiziologică a vocii – care este normală la adolescenţi dar devine
patologică mai târziu. Când se anunţă fără motive este un simptom al cancerului
laringian.
d) tulburările de limbaj, citit, scris:
- dislexia – dificultatea de a citi,
- alexia – incapacitatea totală de a citi,
- disgrafia – incapacitatea copilului de a învăţa şi utiliza scrisul.
e) tulburările polimorfe:
- afazia – apare de obicei la adulţi; se manifestă ca o dispariţie bruscă a vorbirii,
corelată cu înţelegerea, scrierea şi citirea.
f) tulburările de dezvoltare generală a limbajului:
- întârzierea vorbirii ca pronunţie cât şi ca scriere,
- mutismul psihogen – este selectiv sau voluntar; înseamnă dispariţia bruscă de a
vorbi a copilului, cauza de multe ori fiind un stres afectiv foarte puternic determinat de
o situaţie sau o anumită persoană.
g) tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice:
- dislogia – lipsă de coerenţă în vorbire,
- ecolalia – repetarea continuă a unui cuvânt sau a unei propoziţii.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 24

Depistarea copiilor cu asemenea dificultăţi:

Se face la grădiniţă sau la şcolaă prin metode simple (convorbire, observare,
probe simple de scriere) sau prin metode complexe de examinare (anamneză,
examinarea vorbirii, examinarea dezvoltării mintale, ancheta socială, examen medical şi
examinarea rezultatelor şcolare).

Obiectivele examinării:
- precizarea diagnosticului,
- evaluarea potenţialului de comunicare,
- stabilirea prognozei,
- elaborarea proiectului de terapie.

Metode generale de terapie a vorbirii:

- mobilizarea aparatului fonoarticulator,
- educarea respiraţiei,
- dezvoltarea auzului fonematic (dezvoltarea de sunete, exemple de pronunţie,
diferenţieri fonematice, jocuri),
- înlăturarea atitudinii negative faţă de citit şi dezvoltarea motivaţiei pentru
comunicare şi învăţare.

PERSONALUL DIDACTIC. RESURSE ÎN ÎNVĂŢARE

Personalul didactic este de câteva categorii. Tipuri de asemenea profesori:

1. Cadrul didactic itinerant:

- are activităţi în mai multe şcoli, într-o zonă geografică delimitată;
- contribuie la evaluarea copiilor, consilierea personalului didactic;
- sensibilizează directorii şi personalul didactic din şcolile obişnuite;
- stabileşte legăturile cu familiile copiilor.
- asigură legătura dintre familiile în cauză şi autorităţile locale sau sociale, alte familii;

2. Profesorul şi camera de resurse:

- în anumite şcoli există un fel de birou, cameră-resurse în care acesta se ocupă de
instruirea individualizată a acestor copii şi asigură consultaţii pentru personalul didactic
şi pentru părinţi.

3. Profesorul consultant pentru C.E.S.:

- el sprijină formarea abilităţilor personalului didactic din şcolile obişnuite pentru a
lucra cu aceşti copii;
- sensibilizează profesorii de la diferite discipline cu privire la complexitatea
dificultăţilor de învăţare;
- oferă sfaturi copiilor mai ales când au de ales între discipline sau cursuri opţionale;
- relaţionează cu managerii şcolari şi participă la decizii privind politica şcolară în
problematica CES;
- calităţi umane şi profesionale:
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 25

- experienţă în domeniu;
- credibilitate;
- capacitate de relaţionare cu celelalte cadre didactice.

4. Coordonatorul C.E.S.:
- responsabilităţi:
- ţine evidenţa copiilor cu CES;
- consiliază personalul didactic;
- coordonează serviciile asigurate elevilor cu CES;
- contribuie la perfecţionarea personalului didactic din şcoală;
- ţine legătura cu organizaţii neguvernamentale de profil;
- se preocupă de dezvoltarea resurselor materiale necesare;
- monitorizează progresul copiilor cu CES din şcoală.

5. Facilitatorul de suport:
- luzcrează împreună cu profesorii clasei sau alte persoane din şcoală pentru a încuraja
reţelele de sprijin:
- învăţarea prin cooperare între copii;
- dezvoltarea prieteniei;
- sprijină familiile, le pune în legătură unele cu altele;
- previne demoralizarea familiilor, cadrelor didactice.
6. Asistentul de clasă pentru CES:
- este un personal didactic auxiliar care sprijină profesorii care au în clasă copii cu CES;
- roluri:
1) rolul de îngrijire şi ocrotire:
- îi ajută să ia masa;
- îi ajută să se îmbrace;
- îi ajută să meargă la W.C. etc.
2) rolul educaţional:
- îi ajută la lecţii;
- pregătesc anumite materiale pentru a-l ajuta pe profesor;
3) rolul paraprofesional:
- se referă la activităţile specifice de reabilitare şi recuperare (kinetoterapie,
logopedie, hidroterapie).

7. Echipa de suport pentru învăţarea în şcoli:

- echipele sunt formate din 3 persoane: un psiholog şi doi profesori specialişti în
readaptarea psihologică şi psihomotrică;
- personalul didactic semnalează echipei elevii în dificultate (ex: cei cu risc de
repetenţie); aceştia stau de vorbă şi testează psihologic acesţi copii şi oferă copiilor
sprijin suplimentar o dată sau de două ori pe săptămână. În aceste sarcini sunt implicaţi
şi profesorii şi familiile.

IMPLICAŢIILE, COOPERAREA ŞI PARTENERIATUL ÎN

ASIGURAREA SUPORTULUI DE ÎNVĂŢARE LA CLASĂ
- pentru şcolile obişnuite, prezenţa copiilor cu CES este o provocare autentică.
- implicaţiile sunt la următoarele nivele:
- schimbarea atitudinii cadrelor didactice;
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 26

- perfecţionarea profesională;
- modificarea practicii la clasă;
- reducerea devalorizării la care sunt supuşi elevii cu CES;
- creşterea credibilităţii profesorului specialist în activitatea copiilor cu CES.

SINDROMUL CELUI CARE AJUTĂ

Elemente ale sindromului celui care ajută:

1. Este o formă/un stil de viaţă şi deseori este o formă de autoapărare.

2. Este un sindrom dominat de un Eu ideal aparţinând faţadei sociale a
cărei funcţionare este păzită de un Eu foarte critic.
3. Individul îşi neagă propria slăbiciune şi nevoia de ajutor.
4. Evită relaţiile intime şi reciprocitatea în relaţiile cu ceilalţi.
5. Abilitate scăzută în a-şi exterioriza dorinţele.
6. Emite frecvente reproşuri împotriva lumii înconjurătoare („Câte am făcut
eu pentru voi şi iată cum îmi mulţumiţi!”).
7. Neputinţa de a-şi rezolva propriile probleme devine o parte a structurilor
personalităţii sale, devine o constantă a personalităţii sale.
8. Are o faţadă aparent omnipotentă.
9. Consideră că a primi ajutor nu este o ruşine, dar când este vorba de ei
înşişi nu mai sunt convinşi de acest adevăr.
10. Se simt satisfăcuţi când ceilalţi devin dependenţi de ei (se simt mai
puternici).
11. Persoana care ajută tânjeşte după recunoaştere şi admiraţie.

Capcana salvatorului

Capcana constă în nevoia proiectată spre exterior de a ajuta şi vidul din

exteriorul salvatorului. Această capcană este determinată de două concepţii greşite:
1. „Dacă nu o fac eu, nu o face nimeni.” Acesta devine scopul vieţii lor.
2. „Nevoile celorlalţi sunt mult mai importante decât ale mele.”

▲ Giles Lipovetsky – Amurgul datoriei

- A treia femeie
- Tratat despre fericire

Cum îi recunoaştem pe salvatori

1. Încearcă întotdeauna să-şi câştige stima de sine făcând ceva valoros în ochii
celorlalţi.
2. Le place să strălucească întotdeauna (nu le place/nu pot să trăiască în
anonimat).
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 27

3. De obicei, îi ajută pe cei care au suferinţe asemănătoare cu ale lor.

4. Sunt singuri şi de aceea aleargă după activităţi fără sfârşit.
5. Se opresc doar atunci când sunt total epuizaţi.
6. Le este greu să aibă relaţii intime sau să construiască relaţii cu persoane la fel
cu ei.

Cum se poate scăpa din această capcană

1. Analizarea relaţiilor după un criteriu ierarhic.

2. Stabilirea unui echilibru între a da şi a lua. Dragostea matură este atunci când
iubeşti doar dacă eşti iubit.
3. Clarificarea propriului sens al vieţii.
4. Evaluarea sentimentului stimei de sine (a vedea care sunt sursele, slăbiciunile,
care sunt punctele tari).

TIPOLOGIA SALVATORILOR

1. Salvatorul:
● Este fericit când face cadouri, când îi bucură pe cei din jurul său.
● Dăruieşte până când nu-i mai rămâne decât sentimentul de epuizare.
● Se simte răspunzător de orice criză din lume.

2. Cel care fericeşte:

● Nu poate spune niciodată „nu”.
● Consideră că datoria sa este fericirea celorlalţi.
● Se organizează „mai bine” când cresc cererile de ajutor.
● Vrea să îndeplinească pe loc micile rugăminţi.
● Suferă mai degrabă el decât ceilalţi.

3. Sfătuitorul:
● Atrage persoane care simt nevoia să se destăinuiască, de cineva care să-i
asculte.
● Îşi dedică tot timpul oferirii de sfaturi în orice situaţie.
● Are talentul de a se descurca în situaţii complexe.
● Fuge de propria viaţă.

4. Ocrotitorul:
● Iese din limitele normalului, luând în responsabilităţile sale ocrotirea celorlalţi
(se înhamă la ceva supraomenesc).
● Ia decizii în locul celorlalţi/ în locul persoanelor ocrotite.
● Este privit cu reticenţă pentru că dă impresia că este băgăreţ şi nesincer.

5. Profesorul:
● Are ambiţia de a ajuta un număr mare de persoane deodată.
● Adoră să comunice şi să controleze energia unei mase de oameni.
● Nu refuză nici o ofertă, nici o cerere de ajutor.
● Se simte nefericit dacă nu-i pot ajuta pe toţi membrii grupului.

6. Cruciatul:
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ 28

● Îşi dedică viaţa luptei împotriva suferinţei de orice tip.

● Se dedică total, indiferent de cauză, îşi pot risca chiar viaţa.
● Resimt puternic durerea luptelor pierdute, vinovăţia eşecurilor şi, mai ales,
neputinţa.

MODALITĂŢI DE EFICIENTIZARE A ÎNVĂŢĂRII PENTRU TOŢI

COPIII
Idei forţă:

1) Adaptarea conţinuturilor de învăţare la caracteristicile individuale ale

copilului.
Unde se lucrează cu clasele mici de copii – modalităţi la care poate face apel
profesorul:
- unii copii învaţă după text (material vizual);
- unii copii învaţă după material auditiv;
- alţi copii învaţă mai bine după materialul video.

2) Adaptarea modalităţilor de învăţare la care copiii sunt sensivili.

Sunt elevi care învaţă mai bine împreună cu alţi elevi, mai puţin de la profesor.

3) Corelarea timpului de învăţare cu timpul de studiu.

4) Evaluarea performanţelor în funcţie de personalitatea elevilor.

5) Performanţa la învăţătură este în funcţie de problemele afective specifice

fiecărei etape de vârstă.
▲ Tratat de psihopatologie a adolescentului.

6) Şcoala, prin profesorii săi, trebuie să aibă mecanisme de prevenire ale

elevilor şi a dezvoltării lor infracţionale.
Impunitatea atrage recidiva şi apar imitatori.