UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,

SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
DEPARTAMENTUL PSIHOLOGIE

MECANISMELE DE APĂRARE

Specialitatea: Psihologie clinică

Realizat: Țurcan Lucia

Rija Carolina
Mogîldan Marina
Profesor: Brîncoveanu Romica, asist. univ.

CHIŞINĂU, 2023
 Mecanismele de apărare sunt strategii psihologice care sunt utilizate în mod inconștient
pentru a proteja o persoană de anxietatea care decurge din gânduri sau sentimente inacceptabile.
Freud credea că sentimentele de anxietate rezultă din incapacitatea eului de a media conflictul
dintre id și supraego. Când se întâmplă acest lucru, Freud credea că ego-ul caută să restabilească
echilibrul prin diferite măsuri de protecție cunoscute sub numele de mecanisme de apărare. Când
anumite evenimente, sentimente sau dorințe provoacă o anxietate individuală, individul dorește
să reducă această anxietate. Pentru a face acest lucru, mintea inconștientă a individului folosește
mecanisme de apărare a ego-ului , comportamente de protecție inconștiente care urmăresc să
reducă anxietatea. Eul, de obicei conștient, recurge la eforturi inconștiente pentru a proteja ego-ul
de a fi copleșit de anxietate. Când folosim mecanisme de apărare, nu suntem conștienți că le
folosim.
Conceptul mecanism de apărare derivă din ipoteza psihanalitică conform căreia există forțe
în minte care se opun și se luptă unele împotriva altora. Termenul a fost folosit pentru prima dată
în Lucrarea lui Sigmund Freud „Neuro-psihozele apărării” (1894). Prezența unui mecanism de
apărare, totuși, implică faptul că stima de sine și conceptul de sine ale clientului se simt
amenințate și au nevoie de protecție.
O persoană care folosește o apărare, în general încearcă inconștient să realizeze unul
sau ambele dintre următoarele lucruri:
1. evitarea sau administrarea unui puternic sentiment amenințător, de obicei anxietate, dar
uneori durere copleșitoare, rușine, invidie și alte experiențe emoționale dezorganizătoare.
2. menținerea stimei de sine
Mecanismele de apărare au fost în mod excesiv cercetate de Phoebe Cramer (2008), el
a dudus șapte observații esențiale despre mecanismele de apărare:
1. funcționează în afara conștientului
2. se dezvoltă într-o ordine predictibilă pe măsura maturizării copiilor
3. sunt prezente în personalitatea normal
4. devin utilizate din ce în ce mai mult în perioade de tensiune
5. reduc experiența conștiientă a emoțiilor negative
6. operează prin sistemul nervos autonom
7. sunt utilizate excesiv, sunt asociate cu psihopatologia
Mecanisme de apărare primitive:
1. Retragerea extremă
Adesea, un copil care este suprastimulat sau supărat, pur și simplu va adormi. Retragerea
într-o stare diferită de conștiință este un răspuns automat, autoprotector, care se poate vedea și la
cele mai mici ființe umane. Versiunile, adulte ale aceluaiși proces pot fi observate la oamenii
care se retrag din situații sociale sau intrapersonale, substituind stresul de a relaționa cu alții cu
stimularea propriei lor lumi interne fantasmate. Înclinația către uzul de substanțe chimice pentru
alterarea conștiinței poate fi de asemenea considerat un gen de retragere.
Avantaje:
Principalul avantaj al retragerii ca strategie defensivă este acela că, deși implică o evadare
psihologică din realitate, necesită foarte puțină distorsiune a acesteia. Oamenii care se sprijină pe
retragere se consolează nu prin perceperea greșită a lumii, ci prin retragerea din ea. Îș ciuda lipsei
lor de dispoziție de a-și exprima sentimenetele, pot fi extrem de perceptici în a le simți pe a
celorlalți.
Dezavantaje:
Dezavantajul evident al retragerii este acela că înlătură persoane de la participarea activă în
rezolvarea problemelor interpersonale. Oamenii care se retrag cronic în propria lor minte pun la
încercare răbdarea celor care îi iubesc, cu rezistența lor de a se implica la nivelul emoțiilor.
2. Negarea
Negarea se referă la refuzul clientului de a recunoaște anumite fapte despre o anumită
situație (Baumeister et al., 1998) sau negarea existenței unor sentimente, gânduri sau chiar
percepții specifice (Cramer, 1991, 2006). Prin nerecunoașterea faptelor, clientul este protejat de o
anumită stare a lumii și de consecințele acesteia – sau chiar de ei înșiși – și de modul în care
acestea influențează clientul.
Dacă o situație este pur și simplu prea greu de gestionat, persoana poate răspunde refuzând
să o perceapă sau negând că există. După cum vă puteți imagina, aceasta este o apărare primitivă
și periculoasă - nimeni nu ignoră realitatea și scapă de ea pentru mult timp! Poate funcționa de la
sine sau, mai frecvent, în combinație cu alte mecanisme, mai subtile, care o susțin.
Exemplu: Un individ care primește rezultatele unui test medical și descoperă că are o
afecțiune gravă, cum ar fi cancerul. În loc să accepte și să facă față realității, persoana ar putea
nega gravitatea situației și ar putea spune ceva de genul: "Doctorul a făcut sigur o greșeală. Nu
pot avea cancer. Nu simt nimic rău. Toate acestea sunt doar coincidențe.
3. Controlul omnipotent
Acest mecanism de apărare se referă la tendința de a încerca să păstreze un control absolut
asupra situației, emoțiilor sau relațiilor în viața cuiva pentru a evita sentimentele de nesiguranță,
vulnerabilitate sau teamă.
Exemplu: Ana care se simte extrem de nesigură în relațiile sale romantice. Are o frică
profundă de respingere și o teamă de a nu fi iubită sau apreciată de către partenerii ei. Pentru a
face față acestor sentimente intense de nesiguranță, Ana dezvoltă un comportament de control
omnipotent.
Ana începe să încerce să controleze fiecare aspect al relației ei. Ea decide totul, de la locul
unde vor merge în oraș până la cum trebuie să se poarte partenerul ei. Ea urmărește permanent
telefonul partenerului pentru a verifica mesajele sau apelurile și interoghează partenerul cu
privire la fiecare detaliu al vieții lui. Ea își exprimă gelozia și paranoia în mod frecvent, iar dacă
partenerul său nu se supune controlului ei, ea devine anxioasă sau furioasă.
4. Idealizarea extremă și devalorizarea
Aceste mecanisme pot apărea în relații interpersonale sau în modul în care cineva se percepe
pe sine însuși.
Idealizarea extremă reprezintă tendința de a vedea o persoană sau o relație în termeni foarte
pozitivi, perfecti sau ideali. Oamenii care utilizează acest mecanism pot ignora sau minimiza
defectele sau aspectele negative ale unei persoane sau relații. Acest lucru poate avea loc în
relațiile romantice, de prietenie sau chiar în raport cu propriul sine.
De exemplu, o persoană care idealizează un partener de cuplu ar putea să-l considere perfect,
să-l pună pe un piedestal și să ignore sau să scuze orice comportament negativ al acestuia.
Idealizarea extremă poate fi o modalitate de a face față sentimentelor de nesiguranță sau de a
evita să se confrunte cu problemele reale din relație.
Devalorizarea este opusul idealizării extreme și reprezintă tendința de a vedea o persoană
sau o relație în termeni negativi, critici și pesimiști. Oamenii care folosesc acest mecanism pot
exagera sau amplifica defectele sau problemele, ignorând aspectele pozitive. Devalorizarea poate
apărea și în raport cu propriul sine, ceea ce duce la o autopercepție negativă și o scădere a stimei
de sine.
De exemplu, o persoană care se devalorizează poate să vadă partenerul de cuplu ca fiind
mereu greșit sau nepotrivit, indiferent de comportamentul acestuia, și să subestimeze orice aspect
pozitiv al relației. Acest mecanism poate fi o modalitate de a proteja persoana de sentimentele de
vulnerabilitate sau de a evita să se deschidă într-o relație.
5. Proiecție, introiecție și identificare proiectivă
Proiecția este un mecanism de apărare prin care o persoană atribuie sau "proiectează"
propriile gânduri, sentimente, impulsuri sau calități negative asupra altor persoane sau obiecte
exterioare. Aceasta poate fi o modalitate de a evita confruntarea cu aspectele neplăcute sau
inacceptabile ale propriului sine.
De exemplu, o persoană care se confruntă cu sentimente de gelozie puternică și invidie poate
proiecta aceste sentimente asupra unui prieten și acuza prietenul de invidie sau gelozie în loc să
recunoască aceste sentimente în sine. O persoană care folosește proiecția ca metodă principală de
a înțelege lumea și de a face față vieții, care neagă sau contestă ceea ce este proiectat, poate fi
considerată ca având un caracter paranoid.
Introiecția este opusul proiecției. Este un mecanism de apărare în care o persoană
asimilează sau "introiectează" aspecte ale altor persoane, cum ar fi valorile, calitățile sau
credințele acestora, în propriul sine. Aceasta poate fi o modalitate de a integra sau de a păstra o
conexiune cu persoanele importante sau de a face față sentimentelor de insecuritate.
De exemplu, un copil care admiră foarte mult un părinte ar putea introiecta valorile și ideile
acestuia pentru a se identifica mai mult cu el. Forma sa beningă, este echivalent cu o identificare
primitivă cu cei importanți.
Identificarea proiectivă este un concept care implică proiecția unei părți din sine pe
altcineva și, în același timp, identificarea cu acea parte proiectată. Acest concept sugerează că o
persoană poate atribui un aspect negativ sau o calitate neacceptabilă din propria sa psihologie
altei persoane, dar, în același timp, se identifică puternic cu această proiecție. Acest proces poate
fi observat în terapia de grup sau în relațiile interpersonale, unde o persoană poate atribui
anumite caracteristici negative altora și, în același timp, poate simți o conexiune profundă cu
acea parte a sa proiectată în ceilalți.
6. Clivajul eului
Acest mecanism de apărare implică o diviziune a eului sau a experienței personale în părți
separate sau distincte, în încercarea de a separa aspectele inconfortabile sau contradictorii ale
psihicului. Clivajul eului are rolul de a păstra o anumită coerență sau claritate în fața unor
sentimente sau experiențe dificile. Meanismul clivajului poate fi eficient de bun în funcțiile lui
defensive de reducere a anxietății și menținerea stimei de sine.
De exemplu, o persoană ar putea percepe o parte a eului său ca fiind vulnerabilă și
neajutorată, în timp ce o altă parte este percepută ca fiind matură și puternică. Această separare
poate servi la gestionarea presiunilor și a responsabilităților.
Imaginați-vă o persoană care se confruntă cu o decizie dificilă în ceea ce privește cariera sa.
Aceasta are două opțiuni majore: să rămână în actualul loc de muncă, care oferă stabilitate
financiară, sau să încerce o schimbare radicală într-un domeniu care o pasionează, dar care
implică incertitudine și risc financiar.
Folosind clivajul eului, această persoană ar putea separa complet cele două opțiuni și ar trata
fiecare opțiune ca fiind independentă, fără a recunoaște posibilitatea de a găsi un echilibru sau de
a gestiona ambivalența:
 Aspectul Pozitiv al Eului: Persoana ar putea identifica aspectele pozitive ale deciziei de a
rămâne în actualul loc de muncă, cum ar fi stabilitatea financiară, siguranța și confortul. Acest
aspect al eului este văzut ca fiind complet pozitiv, fără niciun fel de inconveniente.
Aspectul Negativ al Eului: Pe de altă parte, aceeași persoană ar putea privi decizia de a
încerca o schimbare în domeniul de interes ca fiind complet negativă. Ar putea percepe această
opțiune ca fiind riscantă, nesigură și plină de provocări, fără a recunoaște potențialele beneficii
sau satisfacții personale.
Prin clivajul eului, persoana evită conștientizarea și gestionarea ambivalenței legate de
ambele opțiuni. Aceasta nu își permite să vadă că există aspecte pozitive și negative în ambele
decizii și preferă să le trateze ca fiind separate și independente.
7. Somatizarea
Somatizarea este un mecanism de apărare psihologică în care stresul, tensiunea și emoțiile
inconștiente sunt convertite în simptome sau afecțiuni somatice fizice. Aceasta înseamnă că o
persoană experimentează și manifestă probleme de sănătate fizică, cum ar fi dureri, disconfort
sau simptome medicale, care au, de fapt, origini psihologice.
Somatizarea este o modalitate de a face față emoțiilor sau conflictelor interioare prin
exprimarea lor sub forma unor simptome somatice. Analisții au descris îndelung pacienții care
somatizează ca fiind caracterizați de alexitimie sau de lipsa cuvintelor pentru efect.
Mecanisme de apărare secundare:
În lucrarea Annei Freud (1936), se menționează despre mecanismele de apărare secundare,
și anume negarea, refulare, formațiune reacțională, deplasare, raționalizarea, intelectualizarea,
regresia, transformarea în contrariu, întoarcerea către propria persoană, identificarea cu agresorul
și sublimarea.
1. Refularea
Esența refulării o reprezintă uitarea motivată sau ignorarea. Freud a scris că “natura ei constă
doar în respingerea și ținerea la distanță față de conștient”. Freud a văzut operarea refulării în
experiențe traumatice precum violul sau tortura pe care victima nu și le putea aminti mai târziu.
De exemplu: O persoană care a fost abuzată în copilărie poate refuza să-și amintească sau să-
și recunoască experiențele traumatice și poate nega că abuzul a avut vreun impact asupra vieții
lor ulterioare.
De exemplu: Un individ care se simte copleșit de stres la locul de muncă și care se teme că
va fi concediat poate refuza să-și recunoască propria anxietate și poate pretinde că totul este în
regulă, chiar dacă se simte copleșit de stres.
 Refularea este văzută ca mijlocul prin care copiii își gestionează năzuințele normale din
punctul de vedere al dezvoltării, dar realizabile, precum dorința oepidiană de a distruge un
părinte și de a-l posedat pe celălalt: în cele din urmă aceștia le exilează în inconștient.
Refularea implică eliminarea din conștient a gândurilor, emoțiilor sau amintirilor care
provoacă anxietate sau disconfort. Un exemplu comun de refulare este atunci când o persoană
încearcă se uite o experiență traumatică sau un eveniment jenant. Cu toate acestea, aceste gânduri
și emoții refulate pot persista în subconștient și pot influența comportamentul și starea de bine a
individului în moduri neașteptate.
Avantajele refulării: Protejarea sinelui și altora: uneori, refularea poate preveni ca persoana
să împărtășească gânduri sau emoții perturbatoare cu ceilalți, protejând astfel relațiile sau evitând
conflictele. Reducerea anxietății imediate: refularea poate ajuta la evitarea anxietății sau
disconfortului imediat asociat cu gânduri sau emoții problematice.
Dezavantajele refulării: Suprimarea problemelor reale: refularea poate face dificilă
conștientizarea și abordarea problemelor reale. Gândurile sau emoțiile refulate rămân nerezolvate
și pot persista în subconștient, afectând în cele din urmă sănătatea mentală. Efectele asupra
sănătății mentale: refularea pe termen lung poate contribui la creșterea stresului și anxietății,
deoarece individul nu se confruntă cu sursele reale ale acestor sentimente.
2. Regresia
Regresia este un mecanism de apărare relativ necomplicat, familiar oricărui părinte care a
observat un copil alunecând înapoi în obiceiurile unui stadiu anterior atunci când este obosit sau
înfometat. Nu vorbim de regresie atunci când o persoană este conștientă că are nevoie de mai
multă alinare și cere să fie ținută în brațe sau liniștită, nici atunci când cineva caută mod deliberat
mijloace- sporturi competitive, de exemplu - descărcarea nivelurilor primare ale pulsiuni .
De exemplu: Un adult care se confruntă cu o mare presiune la locul de muncă și cu o viață
agitată ar putea începe să se comporte ca un copil, cerând atenție excesivă, confort sau susținere
de la cei din jur, similar cu momentul cum ar face un copil care se simte nesigur.
3. Izolarea afectului
Izolarea afectului este un mecanism de apărare psihologică care presupune separarea sau
izolarea unui sentiment sau a unei emoții de gândurile sau comportamentele asociate cu acestea.
De exemplu: O persoană care primește o veste tragică, cum ar fi moartea unui apropiat, ar
putea să își exprime lipsa de afecțiune sau tristețea printr-un comportament aparent stoic și
controlat. Cu toate acestea, emoțiile lor profunde rămân izolate sau refulate în interior.
 Avantaje ale izolării afectului: Protejarea de suprasolicitare emoțională: Izolarea afectului
poate ajuta la menținerea unui anumit control asupra emoțiilor în situații stresante, evitând
suprasolicitarea emoțională.
Dezavantaje ale izolării afectului: Suprimarea și negarea emoțiilor: Izolarea afectului poate
împiedica exprimarea și conștientizarea corectă a sentimentelor, ceea ce poate duce la o lipsă de
eliberare emoțională și poate face dificilă gestionarea lor în mod sănătos.
4. Intelectualizarea
Intelectualizarea este un mecanism de apărare secundar care implică tratarea problemelor
sau a emoțiilor intense printr-o abordare rațională, analitică și obiectivă.
De exemplu: După o despărțire dureroasă, o persoană poate să înceapă să analizeze relația și
motivele acestei despărțiri într-un mod rațional și obiectiv, evitând astfel exprimarea directă a
tristeții sau a suferinței emoționale.
5. Raționalizarea
Raționalizarea este un mecanism de apărare secundar care implică formularea de motive sau
explicații logice pentru comportamentele sau deciziile noastre, în scopul de a minimiza sau
justifica emoțiile sau comportamentele conflictuale. Cu cat o persoană este mai inteligentă și mai
creativă, cu atât este mai probabil să fie un bun “raționalizator”. Oamenii admit rareori că fac
ceva doar pentru că îi face să se simtă bine, ei preferă să-și înconjoare deciziile cu motive
raționale bune. Așadar, părintele care lovește un copil, raționalizează agresiunea făcând-o pentru
“binele” celui mic.
De exemplu: O persoană care a fost respinsă la un interviu de angajare ar putea să spună că
nu și-a dorit cu adevărat acea slujbă și că era prea solicitată pentru a o accepta, în loc să
recunoască sentimentul de dezamăgire sau de nesiguranță asociat cu respingerea.
6. Moralizarea
Moralizarea este un mecanism de apărare psihologică care implică transformarea
sentimentelor și dorințelor personale în principii etice sau morale puternice.
De exemplu: O persoană care simte o atracție pentru cineva în afara relației lor poate începe
să condamne cu fermitate infidelitatea și să susțină că este inacceptabilă dintr-un punct de vedere
moral extrem, chiar dacă anterior nu era atât de critică în privința acestui subiect.
Avantaje ale moralizării:
1. Protejarea valorilor personale: Moralizarea poate ajuta la protejarea și promovarea
valorilor și principiilor personale, oferind o bază solidă pentru luarea deciziilor etice.
2. Evitarea comportamentelor nedorite: Transformarea dorințelor personale în principii
morale puternice poate ajuta la evitarea unor comportamente nedorite sau distructive.
 Dezavantaje ale moralizării:

Judecarea excesivă: Moralizarea poate duce la judecarea și critica excesivă a altora care nu
respectă aceleași principii morale, ceea ce poate deteriora relațiile.
Negarea sau refularea a aspectelor proprii: Prin moralizare, individul poate evita sau nega
propriile dorințe sau sentimente, ceea ce poate crea tensiuni interioare.
7. Compartimentalizarea
Compartimentalizarea este un mecanism de apărare psihologică care implică separarea
aspectelor diferite ale vieții sau a sinelui, astfel încât să se reducă conflictele sau tensiunile
interioare. Compartimentalizarea poate fi utilă în gestionarea situațiilor dificile sau a
problemelor, dar trebuie folosită cu moderație.
De exemplu: Un individ care se confruntă cu probleme serioase la locul de muncă poate
încerca să izoleze aceste probleme și să le trateze separat de viața sa personală, astfel încât să nu
afecteze relațiile sau starea de bine din afara locului de muncă.
Avantaje ale compartimentalizării: Reducerea impactului emoțional: Compartimentalizarea
poate ajuta la menținerea unui nivel de funcționare emoțională în situații dificile, protejând alte
aspecte ale vieții individului. Gestionarea eficientă a problemelor: Prin separarea problemelor în
compartimente, individul poate aborda și rezolva aceste probleme în mod mai eficient, fără a fi
coplesit de ele.
Dezavantaje ale compartimentalizării: Suprimarea emoțiilor: Compartimentalizarea poate
duce la suprimarea sau negarea emoțiilor și problemelor, ceea ce poate contribui la stresul
interiorizat sau la evitarea confruntării cu acestea. Izolarea și lipsa integrării: Separarea excesivă
a aspectelor vieții sau a sinelui poate duce la izolare și la lipsa integrării armonioase a acestor
aspecte, ceea ce poate afecta bunăstarea generală.
8. Anularea retroactive
Anularea retroactivă este un termen care înseamnă exact asta: efortul inconștient de a
contrabalansa un efect - de obicei vină sau rușine - cu atitudine sau comportament care îl va
șterge în mod magic.
De exemplu: soțul care sosește acasă cu un cadou al cărui scop este să compenseze accesul
de furie din seara precedentă. Dacă acel motiv este conștient, nu mai putem numi acest lucru
anulare. Atunci însă când “anulatorii” nu sunt conștienți de rușinea sau furia lor și deci nici
dorința de a o ispăși, eticheta se aplică.
 De exemplu: Un individ care a făcut o greșeală gravă la locul de muncă și se simte extrem de
vinovat poate încerca să compenseze greșeala prin eforturi considerabile de a corecta situația și
de a face lucruri bune pentru a anula retroactiv greșeala anterioară.
Avantaje ale anulării retroactive: Poate servi ca o modalitate de corectare a erorilor:
Anularea retroactivă poate ajuta la repararea relațiilor sau a situațiilor afectate de comportamente
sau decizii anterioare. Poate contribui la regăsirea echilibrului emoțional: Individul poate găsi o
anumită liniște sau eliberare emoțională prin eforturile de a-și corecta greșelile anterioare.
Dezavantaje ale anulării retroactive: Poate duce la suprasolicitare: Când este excesivă,
anularea retroactivă poate duce la suprasolicitare și epuizare, deoarece individul poate încerca să
corecteze necontenit trecutul. Poate amâna iertarea de sine: Individul poate avea dificultăți în a
se ierta pe sine sau în a-și lăsa în urmă greșelile trecute, deoarece este obsedat de anularea
retroactivă.
9. Întoarcerea către propria persoană
Estete un mecanism de apărare psihologică în care o persoană se concentrează asupra
propriei persoane pentru a evita stresul sau anxietatea din lumea exterioară. Această strategie
poate lua forma -narcisismului - reprimerii emoțiilor -evitării conflictelor -idealizării.
Mecanismele de apărare pot ajuta la gestionarea emoțiilor, dar în exces pot duce la evitarea
problemelor reale. Terapia poate ajuta la confruntarea și gestionarea mai sănătoasă a acestor
mecanisme.
Exemplu: O persoană care se simte anxioasă sau nesigură într-o situație socială poate
dezvolta un comportament narcisist, concentrându-se excesiv asupra propriei imagini sau a
realizărilor personale pentru a face față anxietății.
10. Deplasarea
Este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană transferă emoții, sentimente
sau frustrări dintr-un context sau obiect în altul, adesea mai puțin amenințător sau mai sigur.
Aceasta poate ajuta la reducerea anxietății sau a tensiunii, dar poate duce la soluționarea
inadecvată a problemelor reale.
Exemplu: Un individ care se simte frustrat sau nervos la locul de muncă, dar nu poate
exprima aceste sentimente în mediul profesional, poate să-și descarce furia asupra membrilor
familiei după ce ajunge acasă, transformând astfel sentimentele de la serviciu într-un
comportament negativ într-un alt context.
11. Formațiunea reacțională
Este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană manifestă comportamente sau
trăsături opuse sau diferite de sentimentele sau dorințele lor interioare. Acest lucru se face pentru
a proteja ego-ul și pentru a evita conștientizarea sau exprimarea emoțiilor sau dorințelor
considerate inacceptabile sau amenințătoare.
Exemplu: Un individ care simte o atracție sexuală sau dorință pentru cineva, dar consideră
aceste sentimente ca fiind inacceptabile sau imorale, ar putea dezvolta o formă de ostilitate sau
respingere față de acea persoană pentru a contracara sentimentele sexuale.
12. Transformarea în contrariu
Este un mecanism de apărare psihologică în care o persoană se confruntă cu o emoție sau o
dorință negativă prin transformarea acesteia în opusul său, pentru a face față anxietății sau
stresului.
Exemplu: O persoană care simte o dorință intensă de a răni pe cineva poate, în schimb, să
înceapă să ajute și să protejeze acea persoană.
13. Identificarea
Este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană preia trăsăturile,
comportamentele sau valorile unei alte persoane sau a unui grup, ca modalitate de a gestiona
anxietatea sau stresul.
Exemplu: Un copil își poate asemăna comportamentul și valorile cu cele ale părintelui său
pentru a se simți mai în siguranță și mai acceptat.
14. Sublimarea
Este un mecanism de apărare psihologică prin care o persoană transformă impulsurile sau
dorințele inacceptabile sau primitive în activități creative, sociale sau constructive. Aceasta poate
ajuta la canalizarea energiei în moduri mai acceptabile și productive.
Exemplu: Un individ care simte o dorință puternică de a lupta sau de a răni poate alege să
practice un sport sau arte marțiale, unde poate canaliza acea energie într-un mod acceptabil și
sănătos.
15. Umorul
Este o modalitate de a face față stresului și anxietății prin intermediul comicului, glumei și a
râsului. Prin umor, oamenii pot elibera tensiunea și pot privi situațiile dificile dintr-o perspectivă
mai ușoară sau amuzantă. Este un mod sănătos de a gestiona emoțiile negative.
Exemplu: O persoană care trece printr-o perioadă dificilă și plină de stres poate folosi
umorul pentru a râde de propria situație sau pentru a face glume despre lucrurile care o
îngrijorează, astfel reducând tensiunea și anxietatea.
Concluzie:
Mecanismele de apărare psihologică reprezintă strategii și tactici inconștiente pe care le
folosim pentru a face față stresului, anxietății și altor emoții neplăcute. Aceste mecanisme pot
acționa ca un scut psihologic, ajutându-ne să gestionăm experiențele dificile sau amenințătoare.
Cu toate acestea, ele pot avea atât beneficii, cât și dezavantaje.
Întoarcerea către propria persoană implică concentrarea excesivă asupra sinelui pentru a
evita confruntarea cu stresul din mediul extern. Deplasarea presupune transferul emoțiilor sau
frustrărilor dintr-un context sau obiect în altul pentru a reduce anxietatea. Formațiunea
reacțională implică manifestarea unor comportamente sau trăsături opuse sentimentelor sau
dorințelor interioare pentru a le contracara.
Alte mecanisme de apărare includ identificarea, în care ne asumăm trăsăturile sau valorile
altor persoane, sublimarea, prin care canalizăm dorințe inacceptabile în activități constructive, și
utilizarea umorului pentru a face față stresului. Este important de menționat că mecanismele de
apărare pot fi folositoare în anumite situații, dar, în exces, pot duce la evitarea confruntării cu
problemele reale și pot preveni dezvoltarea unui echilibru emoțional sănătos. Prin înțelegerea și
conștientizarea acestor mecanisme, oamenii pot lucra la dezvoltarea unor modalități mai
sănătoase de gestionare a stresului și a emoțiilor.
În concluzie, mecanismele de apărare sunt o parte normală a psihologiei umane și pot fi
utilizate în diverse moduri. În psihoterapie, acestea pot fi explorate și înțelese mai bine pentru a
ajuta persoanele să dezvolte abilități mai eficiente de gestionare a emoțiilor și de confruntare cu
problemele vieții.