Să privim în sus!

După ce am văzut ”Nu priviți în sus” am înțeles încă o dată valoarea comunicării.
Întregul scenariu al filmului (care poate aspira la Oscar) pune în evidență un rol lipsă
care tocmai prin absența lui generează efectele finale. A traduce pe înțelesul tuturor
rezultatele științifice este un domeniu în sine (eng. science communication) care
necesită o pregătire specială și un profil psihologic aparte. O strategie bine pusă la punct
însoțită de doze mari de empatie, perseverență și răbdare sunt necesare ca să poți să
ajungi cu un mesaj bine întemeiat la urechile publicului larg, a politicienilor, a
oamenilor de afaceri și ziariștilor. Dacă la cocteilul ăsta mai adăugăm și interesele
imediate ale principalilor actori implicați, temerile, slăbiciunile sau speranțele lor,
ajungem să întrevedem complexitatea reală a situației. Dinamica poate deveni
impredictibilă pentru cei mai mulți dintre noi deoarece efectele rezultă din combinarea
plurivalentă a unui set mobil de constrângeri și vulnerabilități. Dar profesioniștii de
marcă în comunicarea științei sunt antrenați să navighze cu succes prin astfel de furtuni
învolburate rămânând fermi pe poziții și reușind să își păstreze privirea mereu ațintită
asupra Nordului arătat de interpretarea corectă a datelor obiective (care pot avea și ele,
invariabil, evoluția lor). Asta dacă nu obosesc, nu cedează descurajării sau altor tentații
ce survin pe parcurs. Folosind o comunicare dirijată de acest fel avem șansa să adoptăm
soluțiile eficiente care bineînțeles trebuie întâi validate de politicieni și susținute de
oamenii cheie din mediul de afaceri sau din alte sisteme (ex: militar, sanitar etc.).
 Dar cât de mult se ascunde omenirea de soluțiile care ar putea să îi aducă
vindecarea. În film, atitudinea cercetătorilor (profesorul Randall Mindy și doctoranda
lui Kate Dibiaski) a trecut rapid prin multe puncte extreme: de la țipătul disperat ”O să
murim cu toții!” până la retragerea pasivă în anonimat sau pactizarea cu puterea politică
coruptă de motivații economice. Privite din afară și analizate obiectiv și rece, astfel de
patinaje par nepermise în contextul în care cercetătorul știe – în sensul că este convins
până în măduva oaselor – că deține o informație care poate salva planeta. Privite
dinauntrul emoțiilor pe care le resimt personajele, aceleași mișcări par menite să-i apere
de consecințele neplăcute ale interacțiunilor cu ceilalți și să le satisfacă nevoile de
moment.
Scenaristul a ales să dramatizeze o primejdie planetară care nu este ambiguă –
descoperirea unei comete uriașe care se îndreaptă direct către Pâmânt aducând cu ea un
pericol iminent de distrugere. Teoretic vorbind, când cineva a ajuns să descopere o
informație de care literalmente depinde viața lui și a semenilor, are datoria morală să
acționeze în consecință indiferent de ceea ce vor spune ceilalți sau de cum va fi
potretizat în media. Atacurile personale neântemeiate pot fi greu de suportat și
descurajante, este adevărat, dar pasiunea și convingerea că ești pe drumul cel bun ar
trebui să le înece și să le învingă. În mod ideal, cercetătorul ar trebui să acționeze pentru
simplul motiv că viața lui și a celorlalți atârnă în mod direct de ceea ce face el cu acea
informație, de felul în care reușește s-o folosească. Distracțiile, aventurile sau alte
lucruri care l-ar putea devia de la misiunea aceasta ca linie principală de acțiune nu fac
decât să-i slăbească până la anihilare puterile. Lupta – de altfel crâncenă – este ca
reprezentarea lui despre realitatea descoperită să fie îmbrățișată și de alții, să devină
într-o anumită măsură și reprezentarea lor despre acea realitate. Și asta măcar pentru o
parte dintre semeni. Iar aici bătălia ar trebui în special dată pe terenul care contează –
vorbind cu actorii cheie care pot să acționeze pentru că au la dispoziție pârghiile puterii.
Într-un asemenea context este de așteptat să răsară opoziția, contraargumentele
stupide, emoțiile și prejudecățile celorlalți. Situații care înainte păreau inimaginabile pot
deveni o realitate cotidiană dezolantă care să meargă până la amenințări sau intimidări
personale. Durabilitatea cercetătorului la toate aceste obstacole previzibile este
proproțională cu întemeierea, cu atribuirea de realitatea pe care o conferă propriei
teorii. Apelul la alți oameni de știință care să verifice teoria (și eventual să o conteste sau
să o rafineze) este absolut necesar – și prin asta informația ajunge mai departe și este
procesată de alte minți. O strategie complexă de comunicare făcută de una sau mai
multe echipe de profesioniști reprezintă o abordare matură. Dedicarea totală, cu
devotament și implicare, cu perseverență și anumite gesturi ce se apropie de eroism,
împletite cu argumentarea rațională și dovezile științifice confirmate de mai mulți
cercetători ar putea reprezenta mijloacele care să îi convingă pe ceilalți să renunțe la
părerile lor naive și să vadă lucrurile din perspectiva mult mai întemaiată a
cercetătorului. Este de așteptat ca succesul comunicării să fie doar parțial, opoziția și
ignoranța rămânând niște constante de care nu ne vom putea descotorosi niciodată. Dar
în ciuda aparențelor, opozițiile supărătoare sunt în fapt sănătoase pentru democrație pe
termen lung.
În practică însă lucrurile sunt mult mai complexe, interacțiunile dintre funiile
groase ale puterii sunt mult mai complicate și slăbiciunile umane deschid hăuri
surprinzători de mari. De aceea, ecoul mesajelor intemeiate se poate pierde printre
împletiturile parșive ale iraționalității umane. Este dificil, dar nu imposibil, să ne salvăm
din capcanele propriilor noastre minți. Dar pentru asta este necesar să fim motivați,
perseverenți și deschiși – o sarcină anevoioasă. Pentru asta ar trebui să facem câteva
lucruri care de obicei se configurează greu împreună și care ne pot face să asudăm
psihologic sau practic. Pentru asta ar trebui, la nivel practic: a) să apelăm la raționalitate
(ceea ce poate fi dificil sau ne poate fi impropriu), b) să fim deschiși la ceea ce spun
ceilalți (în special la sursele pe care le considerăm autorizate), c) să acceptăm că teoriile
noastre anterioare ar putea fi neîntemeiate sau complet greșite (o umilință intelectuală
care necesită un soi de maturitate nondefensivă greu de obținut), d) să lăsăm la o parte
ineresele economice, personale sau profesionale (o pierdere care nu e ușor de tolerat
pentru mulți), e) să ne mutăm atenția măcar pentru un timp departe de sunetele
atractive ale plăcerilor imediate (o pauză dificilă pentru unii) și f) eventual să absorbim
feedbackul pe care îl primim prin testarea directă a realitații (dacă lucrul acesta este
posibil pentru noi și rezultatele nu vin prea târziu cum a fost cazul personajelor din film
care în cele din urmă s-au uitat în sus). Dar mulți oameni rămân pur și simplu optuzi
sau dezinteresați de ecoul mesajelor întemeiate care nici măcar nu le-au captat atenția.
Sau poate doar le-au activat prejudecățile când au ajuns să fie ascultate cu o jumătate de
ureche. Din comoditate sau din alte motive preferă să rămână în mediul lor călduț și
umed, continuând să privească viața printre împetiturile parșive ale iraționalităților cu
care sunt deja familiarizați. Este o alegere de viață pe care nu putem decât să o
respectăm.
Dar nu trebuie să fie așa!
Avem posibilitatea să facem ceva!
Am putea începe aruncându-ne privirea în sus!

Conf. univ. dr. Bogdan Tudor Tulbure

Universitatea de Vest din Timișoara