De ce am plecat?

Mihaela ARDELEAN

Distribuie cu:





Publicat la 3 August 2020

   „Lasă-l frate că asta-i părerea lui! Păi dacă-i părerea lui s-o spuie lu tac-su și lu mă-sa!”

(I.L. Caragiale)

E o întrebare pe care mi-am pus-o deseori de-a lungul anilor și mulți ani mi-au trebuit pînă să mă
decid. A avut diferite forme, învîrtindu-se chinuitor în jurul aceluiași nucleu. Să plec? Să nu
plec! Dar cum să plec? Să le las pe toate în urmă? De atîta dramatism abia mai puteam respira.
Pot să plec? Sînt în stare? De ce-aș pleca? În cele din urmă s-a decantat și a rămas doar „De ce
am plecat?”, purtînd cu ea un iz de finalitate un pic amărîtă, ca și cum aș fi fost silită să fac ceva,
ca și cum alegerea a fost obligatorie. Ceea ce e adevărat. Din punctul meu de vedere, n-am avut
încotro.

De ce am plecat?

Pentru că uneori țara mea mă scoate din minți. Verbul e la prezent și cred că mereu va rămîne
așa. Țara mea e țara mea, chiar dacă acum sînt peste mări și țări. Și întotdeauna o să fie o mare
parte din ea care o să mă scoată din minți. Pe lîngă celelalte părți.

Pentru că e greu să trăiești într-o țară unde criminalii în serie sînt eliberați (de mari specialiști în
lege și psihologie) și apoi dau foc la fetițe de 15 ani. Așa specialiști avem. Sau alte fetițe sună
disperate la 112 și nimeni nu le ajută. Nu că nu reușește 112 să le ajute, nici măcar nu încearcă. E
o caricatură de instituție, cum sînt multe altele aici.

Pentru că aici, la noi legea se respectă la modul absolut. Paradoxal, nu? Putem avea diverse
variante. O băbuță care vinde pătrunjel va fi sigur amendată, la fel și un țăran care a uitat să
treacă pe declarație ora de întoarcere de la cîmp. O familie care stă liniștită în parc va fi luată la
rost de poliție într-o încercare de intimidare demnă de marile lupte existențiale. Motivul? Cei doi
copilași cu sindromul down au îndrăznit să se dea pe tobogane, o adevărată crimă în condiții de
pandemie. Sînt doldora piețele și terasele de oameni, păcănelele sînt deschise, dar locul de joacă
din parc e închis și pustiu. Clanurile de romi se bat cu ciomege și cu mai știu ei ce, dar trei
polițiști sînt în parc pentru a instaura ordinea. Mă uit la video-ul postat de tatăl familiei și mi se
face pielea de găină la ultima lui exclamație: „Scîrbelor!”. E urletul unui om căruia i-a ajuns la os
trăitul în țara asta. Strigătul de disperare al cuiva care vrea un pic de respect pentru el și copiii
lui. Care vrea să existe o diferență între tobogane și ciomege. O diferență de cantitate și de
calitate.

Pentru că pădurile sînt jefuite, pustiite, pîngărite și nimeni nu face nimic, pentru că există pensii
speciale de nu poți să le cuprinzi cu mintea, dar o profesoară, cum a fost mama mea, își
drămuiește bănișorii de pensie, gîndindu-se dacă își permite sau nu cireșe. Și mai bine nu se duce
la doctor, că acolo trebuie bani.

Pentru că de-atîtea ori justiția a fost culcată la pămînt, pusă sub piciorul bolovănos al vreunui
oarecare apucat de visuri de grandoare, vreun mitică cu aere de mahala.

De ce am plecat din țara mea?

Pentru că frumusețea ei miraculoasă, pe care alții o admiră și glorifică, a se vedea prințul Charles
al Marii Britanii, de exemplu, dulcile coclauri alunecate ritmic spre „infinitul ondulat” sînt tratate
cu flitul de propriii ei oameni, lacurile și rîurile sînt invadate de gunoaie, plajele murdare,
pajiștile, la fel. Pur și simplu nu există legi care să redea nevinovăția acestor ținuturi, să
transforme aceasta matrice mioritică într-una fără cusur. Cum ar putea să fie?! Politicienii sînt
ocupați cu alte cele. Știm cu toții cu ce.

Pentru că avem Miorița, care spune totul despre acest popor, și bune, și rele. În principal că
mereu ne e ciudă pe ce are altul, că sîntem victime ale comploturilor internaționale, că ne
resemnăm să stăm cu fundu’ în băltoacă și să cîntăm întruna balade melancolice. Poporul acesta
e un lunatic, limitat la propria lui lume, refuză parcă să urce, să iasă din cușca în care zace de
secole. Nu îi plac provocările. Are spirit de turmă. Din aceea sinucigașă, care sare în prăpastie
după oaia neagră pe care și-a pus-o singur în frunte, să îl conducă.

De ce am plecat?

Pentru că atît s-a bătut apa în piuă că temperatura luată la intrarea în market-uri cu termometre
obscure e semn malefic care te va însemna pe viață. Pentru că aceasta e o țară unde se consideră
că temperatura poate fi luată numai de doctori specializați. Eventual după ce le pui și plicul în
buzunar. Ca și cum acasă nu o facem de atîtea ori de capul nostru, în mod cu totul și cu totul
profan. Nu e cazul să purtăm măști, pandemia e o altă conspirație internațională. Chiar și acum,
în timp ce scriu, încă și eu pînă-n plăsele, lupt din răsputeri cu sentimentul că pandemia e un fals,
menit să ne îngenuncheze, să ne subjuge marilor puteri oculte. O parte a creierului meu așa
gîndește și nu am încotro, e matricea stilistică care se ondulează în volute de șarpe prin toate
celulele mele stem.

Pentru că pe stradă se aruncă chiștoacele pe jos, deși coșul e la doi pași și mie mi-e frică să atrag
atenția nemuricilor, de obicei sînt malaci cu tatuaje sau tinere cu părul roz și țepos. Sau poate
doamne elegante și fine.
Pentru că președinții acestei țări ne anunță că sîntem „proști” dacă nu îi ascultăm pe ei, că
profesorii sînt și ei proști și scot tîmpiți din școală. Ministrul Educației strigă la o învățătoare în
direct la știri, după ce a ascultat la ușă ce se întîmplă în clasă. Secretara de stat anunță ca pe o
veste nemaipomenită că orice copil din școală poate să ia 5-6 la examen fără meditații. E clar,
nu? Nu știu ce fac nenorociții de profesori, gîndește întreaga țară! Oricum, de obicei este asmuțit
tot poporul asupra profesorilor, de la mic la mare, prin prezentarea francă a „adevărurilor”. Mă
gîndesc că e o politică care face bine mersului înainte. Și nu în ultimul rînd, ca să îi înveți și pe
cei mici cu claritatea, dai la examen asemenea subiecte, că sute, mii de elevi de-a opta iau zece
pe flanc. Nu are importanță că unii au muncit de le-au sărit ochii și puteau face subiecte mai
dificile. De ce să existe o diferență între cei ce muncesc și cei ce trag mîța de coadă? Dacă nu
există la vîrf, care-i scopul existenței unei asemenea aberații la nivelul primului examen „serios”
din viață? Egalitate, dom-le! Acum au intrat de-a valma în clasa a IX-a, doar e democrație. Nu
înțeleg de ce s-a mai dat examen. Puteau să-i înscrie la licee și fără.

De ce am plecat?

Pentru că orășelul meu de munte, disperat de frumos, oraș minier din care minele au dispărut, a
rămas de izbeliște. Treizeci de ani, cît am locuit în el, nimeni nu a făcut nimic pentru a-l trezi la
viață, pentru a-l transforma într-una din stațiunile turistice de top ale Europei. De ce să fie un
oraș prosper, cu mii de locuri de muncă, un oraș în care să-ți fie drag să trăiești pe vecie? Munți
de jur împrejur, păduri, minunății la tot pasul. Să te crezi în Elveția? Doamne feri, ce-ți veni?! O,
nu! Mai bine să moară încetul cu încetul tot orașul. Jumătate din populație e plecată, majoritatea
prin țări străine, și-au luat traista în spinare și au plecat în bejenie. Dacă vorbești cu oamenii de o
anumită vîrstă, afli că fiica e în Italia, fiul în Canada. Ambele fiice în Finlanda. În Spania. Și ei,
rămași părăsiți, șotîng, șotîng, așteaptă să vină cine trebuie să vină și să-i culeagă de pe strada
singurătății. Dar poți să vorbești și cu copiii orașului. Mititeii cei gingași. Unde e mama? În
Anglia. Unde e tata? În Germania. Familia e nucleul societății, nu?! Și așa mai departe.

Pentru că sistemul medical funcționează parcă mai prost ca cel al educației. Doctorii continuă să
ia mită. Nu înțeleg de ce. Salariile lor sînt mari, pot trăi că nababii, așa cum sînt de acord că
merită. Chiar merită! Dar de ce continuă să ne umilească și să se lase umiliți? Și, mai rău, noi
continuăm să le dăm. Cu umilință, cu capul plecat. Ca țăranul ajuns la oraș. Ne e frică să vorbim
cu ei, pentru că știm că o să ne repeadă. Bineînțeles că nu poți generaliza, dar sînt mai mulți cei
care iau decît care nu iau. Asta e rasa superioara la români. Cei care iau mită.

Stăteam, în resemnarea mea, să-mi aștept pensia. Pensia mea, la care aș avea dreptul după o viață
dedicată mersului înainte al acestei țări. Chiar simțeam că am făcut tot ce am putut. Am muncit
din răsputeri, am dăruit din suflet. Și apoi, brusc, am realizat. Pe puncte. Cine o să-mi plătească
mie pensia? Dacă țara se golește și se tot golește și economia ei e pe cale de dispariție, ca
dinozaurii? Și ce, mă credeam vreo bogătană cu pensie specială? Din cei aproximativ 400 euro
urma să fac croaziere de lux la bătrînețe și să mă înscriu în cluburi de echitație? Aiurea! Urma să
devin ca mama mea, profesoară respectată de un întreg oraș, ajunsă în anii pensiei și întrebîndu-
se filosofic și meditativ dacă să își cumpere 200 de grame de cireșe sau 400. Transformată din
„doamna profesoară” în „tanti”. Cu pensia mea urma să trăiesc în sărăcie pînă mi-aș fi dat pe
deplin duhul. Numesc sărăcie felul în care trăiește orice profesor de astăzi în România. La pensie
sau nu. Plus toți ceilalți pensionari ai patriei iubitoare. Minus ăia cu pensii speciale, care probabil
au ridicat această țară pe culmi de măreție, ceva gen Ștefan cel Mare cu cele peste 40 de bătălii și
21 de biserici, ca să merite ceea ce primesc.

De ce am plecat?

Pentru că m-am uitat înainte la anii mei care vin, cîți or mai fi. Poate mulți, poate puțini. Și am
văzut drumul atît de clar. Bătrînețe, sărăcie, singurătate, monotonie. Nu-i de ajuns că te duci
inevitabil spre „cîmpiile verzi”, mai trebuie să fii și în ultimul hal? N-am putut să îndur viziunea.
Era timpul de o baghetă magică. Era timpul de o schimbare, de o provocare care să ducă la alte și
la alte provocări. Așa că mi-am jucat viața la ruleta rusească. Încă o joc.

De ce am plecat? Trebuie totuși să recunosc adevărul final. Dincolo de tot ce am spus pînă acum,
am plecat pentru că nu am putut să îmi conving fiul să vină înapoi. Nu am putut concepe să fim
peste mări și țări, nu am putut înțelege viața și rostul ei la o asemenea depărtare. Nici un fel de
valoare nu rezistă în ființa mea fără iubire și familie. Despre mine e vorba aici, despre valorile
mele. Fiecare vede ceea ce vede. Și simte ceea ce simte.

În această lume nebună, gata să sară în aer la o apăsare de buton, gata să se spulbere dintr-un
fragment de bacterie, în această lume care și-a pierdut conexiunile cu toate valorile, în care nu
mai există o comunitate, în care desfășuram robotizați munci fără sens care ne umplu de
disperare, în această lume tulbure nimic nu poate fi trăit fără iubire și familie. Nu de mine. Mi se
pare că e tot ce ne-a rămas.

Îmi spunea cineva că sîntem un popor bolnav, supărat, nervos. Sîntem critici și violenți și ne-
buni de nimic, dacă ne iei ca întreg. Drept dovadă stau toate împrejur, de la gropi, străzi de
nestrăzi, Colectiv, copii bătuți și lipsă de toalete. Dacă stai pe o plajă oarecare a Europei,
cufundat în zen pînă-n gît, liniștea fluturînd ca un cearșaf alb între tine și soare și tresari brusc la
hărmălaie mare de oameni, gălăgioși ca un cîrd de rațe turbate, știi sigur că ți-ai întîlnit
conaționalii. Fără să deschizi ochii. Fără să le asculți silabele strigate. Ai putea spune că sîntem
latini și avem sîngele înflăcărat. Dar italienii sînt parcă altfel. Un rafinament subtil le îndulcește
vibrația, sînt gălăgioși, dar nu la modul grobian, mai decantat, un fel de piano fortissimo, față de
răpăituri de tobe și trompete. Plus claxoane într-o zi cu trafic nebun.

Sînt sigură că și în alte țări sînt nereguli, e plină lumea de rele. Știu, normal că știu, nu-s idioată.
Dar în altă parte nu o să-mi mai pese. Niciunde altundeva n-o să-mi mai pese cum îmi pasă aici,
în țara mea. N-o să mai sufăr visceral. Aici simt cum mi se jupoaie pielea centimentru cu
centimetru, cum fiecare nerv dezgolit țipă de oroare și milă, mi-e milă de mă sufoc de acest
popor sărman care nu mai reușește să găsească lumina. O caută de milenii și nu o găsește. Orice
neregulă din țara mea, atît de dragă, nesfîrșit de dragă, e încă un cui înfipt în inima mea, în
creierul meu, în plămîni și în rinichi, în degete și în încheieturi, în fiecare celulă a mea ștanțată
mioritic. E o durere continuă care nu te lasă să respiri. Un plîns cu bocete populare. Te sufocă
picătură cu picătură pînă simți că vrei și tu să urli, să împingi, să lovești, să te cerți și să dai cu
pumnu-n masă. Pînă una din două: te supui și te cufunzi încet, încet, în țărîna strămoșească. Sau
nu te supui și ajungi în bastoane și gaze lacrimogene.
Dacă am încercat să ajut? Am încercat, zeci de ani am încercat să plantez în sufletul fiecărui
copil-elev semințe de frumusețe și bunătate, i-am învățat cum să nu plece capul în fața nimănui,
să nu dea mită, să fie oameni de onoare, iubitori de adevăr și înțelepciune. Poate au crescut
copaci în cîte un suflet frumos de om, dar oricărei picături de apă îi trebuie mii de ani să sape în
piatră. Nu am atîta timp.

Dar, cum spuneam, aș fi putut să le duc pe toate, cum le duce fiecare român de treabă, frate al
meu. Frate de suflet și sînge. Dacă fiul meu ar fi fost aici. Dar nu este.

Acum, azi, în această clipă imortalizată în chihlimbarul viitorului, simt că familia e cea mai
importantă. Numai ea ne mai poate salva. Tribul tău. Clanul tău. Uriașa familie greacă sau
italiană e idealul meu în această viață. Și pentru asta pot să îndur orice. Chiar și despărțirea de
țara mea pe care o iubesc la nesfîrșit și forever. În ciuda a tot și a toate.

Ca orice om normal.

Foto: wikimedia commons