ARGUMENTUM

Evolutia trecută a dreptului trebuie studiată deoarece conform celebrului slogan

natura non facit saltus și în dezvoltarea istorică a societatii intotdeauna o instutie
are radacini adance intr-o altă instutie citat Giuvara .Reîntorcându-ne la instutia
dată pe parcursul referinte la arbitraj ca instutie in cadrul materilor studiate
facultatii .

Apeland din nou la o autoritate Ilustrul savant francez Rene David afirma că
„arbitrajul a fost conceput în trecut ca instituţie a păcii, scopul primar al
căreia fiind nu de a respecta regulile, ci de a menţine armonia între
persoanele care erau sortite să trăiască împreună”. Arbitrajul este pe atât de
vechi pe cât este societatea . Dezvoltarea instituţiei arbitrajului s-a produs în
măsura în care orânduirea politico-statală nu a îngrădit şi nu a oprimat
dezvoltarea acesteia. Anticipând în retrospectivă istorică, arbitrajul şi-a produs
nestingherit efectele până la etapa consolidării orânduirilor juridice statale, din
secolele XVIII-XIX, când statele naţionale au edictat sisteme juridice integrate
şi s-au prevalat pe deplin de atributul suveranităţii şi de principiul teritorialităţii
legilor

Primordialitatea definitilor

Totuși inainte de face o trecere în revistă a instutie noastre intocmai precum

Socrate vom utiliza tehnica primordialitatii definitittie .

In cautarea pe care am efectuată am gasit in doctrină mai multe definitii din care
am ales să vă prezint pe următoarele Arbitrajul este o metodă de soluţionare a
disputelor cu implicarea unei/unor terţe persoane neutre, independente şi
imparţiale, desemnate, de regulă, de părţile în litigiu, investite cu autoritatea de a
emite o decizie obligatorie pentru părţi. Arbitrajul poate fi definit ca fiind
acea cale convențională de soluționare a litigiilor prin persoane particulare,
care sunt învestite de părțile litigante să constituie tribunalul arbitral, pentru
soluționarea printr-o hotărâre obligatorie a unui litigiu, având ca obiect drepturi
de care părțile pot dispune.

Clasificare arbitrajului

Clasificare arbitrajului poate fi una relevantă pentru această temă însă face
obiectul unei alte prezentari de astazi așa că măi voi rezuma în a da un exemplu
pe baza unui criteriu.

Arbitraj ad hoc este un arbitraj organizat de părţi pentru soluţionarea unui

litigiu determinat, în afara unei instituţii permanente de arbitraj. Existenţa
arbitrajului ad-hoc încetează odată cu rezolvarea cauzei, având o durată limitată.

Arbitrajul instituţional este o formă a arbitrajului a cărui existenţă nu depinde

de durata unui anumit litigiu şi care presupune exercitarea atribuţiilor
jurisdicţionale, în mod neîntrerupt, fiind organizat

într-un cadru instituţionalizat prin lege şi având caracter de permanenţă şi

continuitate.

Periodicizare a istoriei arbitrajului

Da avem o periodicizare . În toată această perioadă de dezvoltare instituţia

arbitrajului a fost reflectată prin tratări normative şi reglementări cu un regim
mai strict sau nunEficacitatea instituţiei arbitrajului, efectele rezultatului
adjudecat şi raportul dintre acestea şi ordinea juridică statală pot fi expuse în
cadrul a trei etape principale de evoluţie: perioada de autonomie a arbitrajului
(până în 1805), etapa de subordonare (1805-1927) şi faza de integrare şi
dezvoltare a arbitrajului (1958 – prezent). –schimbă slide

Timp îndelungat, arbitrajul şi justiţia au fost considerate aceeaşi instituţie.

Astfel, Codul lui Hammurabi (2100 î.Hr.) înscria că regele are prerogativa de a
efectua justiţia prin arbitraj iar Filip al II-lea, lui Alexandru cel Mare, utiliza
arbitrajul pentru a soluţiona disputele teritoriale derivate dintr-un tratat de pace
cu teritoriile din sudul Greciei în anul 337 î.Hr. Schimbă slide

În rezultat, comercianţii au consacrat arbitrajul ca sistem jurisdicţional,

considerându-l cel mai adaptat mod de soluţionare a litigiilor comerciale.

Cu riscul de a starni nostalgia in legatură cu o materie studiată voi precizia că

Digestele şi dreptul roman conţineau unele prevederi privind arbitrajul, fiind
reglementată stipulaţia reciprocă numită „Com-Promissum sub poena”,
garantată de o clauză penală ce prevedea plata unei amenzi mari în cazul în care
o parte nu-şi respecta angajamentul de a participa la arbitraj,fie de a executa
hotărârea arbitrală. Amenda era încasată de statul roman care astfel contribuia la
eficacitatea hotărârilor arbitrale fără a le revizui în fond . schimbă slide

În perioada medievală așa numita perioadă intunecată arbitrajul a devenit

modalitatea principală de reglementare a diferendelor comerciale, executarea
hotărârilor arbitrale fiind atent urmărită în cadrul breslelor profesionale, iar
societatea comercianţilor penaliza partenerii de rea-credinţă, în special cei care
nu executau dispoziţiile arbitrajelor.Autonomia şi autosuficienţa instituţiei
arbitrale au determinat regii să edicteze norme favorabile arbitrajului. Prima lege
din Anglia din 1698 privind arbitrajul prevedea că autoritatea arbitrilor numiţi
este irevocabilă, iar în Franţa, prin Ordonanţa de la Moulins din 1566, arbitrajul
era declarat obligatoriu pentru litigiile în materie comercială. Iar în epoca
medievală juriştii canonici au abandonat cerinţele de formă pentru a menţine
validitatea convenţiilor între părţi, cu condiţia ca acestea să nu fie ilegale sau
amorale.-schimbă slide

În Franţa, Revoluţia Franceză a proclamat arbitrajul un drept natural , iar

Constituţia franceză din 1791 a proclamat dreptul constituţional al cetăţenilor să
recurgă la arbitraj. Formă veche de justiţie contractuală, se considera că ar exista
chiar un „drept la arbitraj”, drept ce nu este îngrădit decât de considerente
publice de importanţă majoră pentru ordinea juridică de stat, cum ar fi ordinea
publică, normele imperative sau bunele moravuri . Acest drept la arbitraj se
naşte din necesitatea subiecţilor care, având calitate sau activitate specifică, cu
predilecţie comercială, caută să li se facă dreptate într-un mod special: cu
grijă pentru confidenţialitate şi cu profesionalism şi înţelegere faţă de
materia litigiilor lor, aşa încât să fie încrezuţi privind procedura utilizată .
În rezultat, prin legea franceză din 1793 arbitrajul a devenit inegalabil,
cuprinzând în competenţa sa litigii din dreptul familiei, dreptul imobiliar,
dreptul succesoral etc., iar hotărârile sale erau obligatorii pentru părţi –
schimbă slide

La prima vedere pare un progres frenetic al instituţiei arbitrale din

secolele XVII-XVIII credeți că a tinut ?

a fost, însă, stopat de o „revalorizare a justiţiei statale”, în special în perioada

napoleoniană. Astfel, prin articolul 1003 din Codul de procedură civilă din 1806,
s-a declarat nevalabilă convenţia de arbitraj încheiată pentru disputele viitoare,
atitudine menţinută printr-o hotărâre a Curţii de Casaţie din Franţa din1843 .
Ostilitatea jurisdicţiilor statale pentru arbitraj s-a manifestat în perioada sec.XIX
în Anglia Statele Unite ale Americii, Germania, atât prin prevederi prohibitive
ale cadrului normativ, cât şi de judecători, în practica judiciară.

Eficacitatea convenţiilor şi a sentinţelor arbitrale străine a fost restrânsă, iar

instituţia arbitrajului a fost marginalizată-schimba slide

Membrii camerei de Comert Internationale de la Paris au au intreprins o serie de

demersuri pentru a readuce instituția în actualitate.Ei nu au negociat cu fiecare
stat in parte ci au gasit de cuvință să apeleze la Liga Natiunilor.Din această
colaborare au rezultat o serie de tratate:

Protocolul de la Geneva din 24 septembrie 1923 relativ la convenţia de arbitraj

Convenţia de la Geneva din 26 septembrie 1927 privind executarea sentinţelor

străine-schimbă slide
 Conventia de la Geneva din 1927

În legătură cu prevederile acestei convenții este de apreciat că a oferit o serie de

norme valabile pentru toate statele semnatare privind executare hotărârilor dar
are și muțime de aspecte criticabile.Bazat pe ceea am citit două sunt cele mai
deficitare :

numeroase norme conflictuale prin care se face apel la aplicarea dreptului

naţional pentru validarea diferitelor faze ale arbitrajului

forul de executare nu putea recunoaşte efectele sentinţei străine dacă nu se

prezenta dovada că sentinţa a devenit „definitivă” în statul de origine a
arbitrajului

Conventia din 1958-romania 1961

1. Data de intrare în vigoare: Convenția a devenit efectivă la 7 iunie 1959 și

este în prezent aplicabilă în 156 de state.

2. Importanța Convenției: Este considerată "piatra de temelie a arbitrajului

comercial internațional" și este apreciată ca fiind "cea eficientă
exemplificare a legislației internaționale în întreaga istorie a dreptului
comercial".

3. Inovații aduse de Convenția de la New York:

 Domeniu de aplicare mai vast: Nu mai este necesar ca părțile să fie

subiecți resortisanți ai unuia dintre statele semnatare.

 Eliminarea "Dublului exequatur": Convenția elimină necesitatea

unui proces dublu de recunoaștere și executare, precum cel
prevăzut de Convenția de la Geneva din 1927.
  Inversarea sarcinii probei: Odată ce solicitantul a prezentat sentința
arbitrală și convenția de arbitraj, sarcina probei revine părții
recalcitrante în cazul invocării temeiurilor de refuz prevăzute de
Convenție.

4. Reglementare exhaustivă: Temeiurile de refuz ale recunoașterii și

executării sentințelor arbitrale străine sunt reglementate exhaustiv, iar
dreptul național nu poate completa aceste temeiuri.

5. Articolul V al Convenției: Acest articol reglementează restrâns cinci

temeiuri invocabile de pârât și alte două invocabile ex officio de instanța
de executare.

6. Regim internațional de eficacitate a convenției: Convenția instituie un

regim internațional de eficacitate a convenției de arbitraj, prin norme
materiale privind condiția de formă scrisă și efectele clauzei
compromisorii și ale compromisului.

7. Prudența autorilor: În redactarea Convenției, s-a evidențiat o prudență

sporită, preferându-se noțiunea de "sentințe arbitrale străine" în loc de
"sentințe arbitrale internaționale", menținând ancorarea arbitrajului la
normele conflictuale ale țării în care a avut loc arbitrajul.

Reglementarea din vechiul cod era destul de lacunară neavand nici macar o
definitie a arbitrajului așa că voi alege să prezint ce completări a adus noul cod
de procedură civilă. Voi lua intr-o ordine aleatorie aceste imbunătățiri

Prin modificarea criteriilor de delimitare a sferei litigiilor care pot face obiectul
arbitrajului, se elimină referirea la litigiile patrimoniale, aspect care a creat
probleme în prac-tică. De la această regulă fac excepţie litigiile care privesc
drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie, prevăzând că
diferendele ce pot fi deduse arbitrajului sunt cele care nu privesc starea civilă,
capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie şi drepturile
cu privire la care părţile nu pot dispune

Trimiterea expresă la principiile fundamentale ale procesului civil, aplicabile

arbitrajului în măsura în care sunt compatibile cu acestaProcedura arbitrală se
va desfăşura cu respectarea prin cipiului egalităţii şi nediscriminării,
principiului disponibilităţii – inclusiv renunţarea la arbitraj sau la dreptul
pretins, achiesarea la pretenţiile părţii adverse, tranzacţionarea, renunţarea la
acţiunea în anulare sau la executarea hotărârii arbitrale – principiului dreptului
la apărare şi principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii

Posibilitatea soluţionării prin arbitraj a litigiilor care au ca părţi persoane

juridice de drept public .Persoanele juridice de drept public ce desfăşoarăşi
activităţi economice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în afară
de cazul în care legea ori actul lor de înfi inţare sau de organizare nu
prevede altfel; în consecinţă, litigiile în care sunt părţi persoanele juridice de
drept public pot fi soluţionate prin arbitraj

Arbitrii desemnaţi nu mai sunt obligaţi să aibă cetăţenie română.

Condiţia cetăţeniei este eliminată din Noul Cod de procedură civilă, fi
ind astfel posibilă alegerea unui arbitru care nu are cetăţenie română (art. 555
NCPC).

Tribunalul arbitral trebuie să fi e constituit dintr-un număr impar de

arbitri Potrivit art. 556 alin. (1) NCPC numărul arbitrilor trebuie săfi e
întotdeauna impar. Dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor prin convenţie,
atunci litigiul se judecăde trei arbitri. Principiul desemnării supraarbitrului de
către ceilalţi doi arbitri este menţinut. Prevederea trebuie raportatăşi la
dispoziţiile din Titlul VII (Arbitrajul instituţionalizat), prin care i se
recunoaşte preşedintelui arbitrajului instituţionalizat rolul autorităţii de
desemnare a supraarbitrului (când cei doi arbitri nu se înţeleg asupra
desemnării acestuia), în lipsa unor reguli de procedură ale instituţiei arbitrale
care să prevadă altfel.Desemnarea arbitrului supleant devine obligatorie în noua
reglementare

Tribunalul are competenţa exclusivă în soluţionarea piedicilor ce

pot interveni în cursul arbitrajului Se realizează astfel, trimiterea la dreptul
comun în materia incompatibilităţii pentru a nu se întrerupe cursul
arbitrajului prin cereri abuzive de recuzare

Arbitrii nu pot refuza să judece, după ce au acceptat sarcina de

arbitru.Modificarea a survenit deoarece legea nu prevedea, fiind neclară
sau incompletă, principiul continuităţii, cel al respectării principiilor
fundamentale ale procesului civil, al încercării de împăcare a părţilor şi cel al
rolului activ al arbitrului în aflarea adevărului.

Reglementarea mai precisă a procedurii de verificare a propriei competenţe de

către tribunalul arbitralÎn temeiul noii reglementări, tribunalul arbitral are
obligaţia de a verifi ca din ofi ciu propria competenţă de soluţionare a
diferendului, la primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită; art.
554 alin. (1) NCPC prevede că hotărârea prin care tribunalul arbitral se
declară necompetent nu este supusă niciunei căi de atac, pentru a favoriza
soluţionarea rapidă a litigiului.

Curtea de Apel, unica instanţă competentăpentru soluţionarea acţiunii în

anulare a hotă-rârilor arbitralePotrivit noii reglementări (art. 610 NCPC)
curtea de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul va judeca
acţiunea în anulare în compunerea prevăzută de lege pentru judecarea
recursurilor. Întâmpinarea este obligatorie în acţiunile în anulare a hotărârilor
arbitrale