CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND ARBITRAJUL

COMERCIAL

SECŢIUNEA 1
NOŢIUNEA DE ARBITRAJ. ARBITRAJUL COMERCIAL

Avântul luat de arbitrajul comercial în ultimele decenii, impunerea acestuia

– în viaţa socială – ca alternativă jurisdicţională viabilă faţă de justiţia
statală tradiţională (impunere tradusă mai ales prin creşterea numărului de
litigii soluţionate pe această cale) justifică în mod convingător, credem noi,
introducerea acestei materii printre disciplinele de studiu cuprinse în
programele facultăţilor de drept din România, mai ales în cadrul ciclurilor de
studii masterale. Măsura este binevenită şi vine să se alinieze exigenţelor
noii şcoli juridice, exigenţe impuse mai ales din perspectiva apartenţei ţării
noastre la Uniunea Europeană. Într-un asemenea cadru se înscrie şi demersul
nostru de a elabora o lucrare structurată ca un manual destinat, în principal,
uzului studenţilor şi masteranzilor – dar şi ca un reper doctrinar pentru
practicienii dreptului, respectiv pentru cei care apelează la arbitraj ca
alternativă la justiţia statală.
Considerând că locul şi rolul unui curs universitar este acela de a pune la
îndemâna studenţilor – într-o formă accesibilă şi cât mai completă totodată –
informaţiile de bază ce interesează o anumită materie, am optat în realizarea
prezentului manual pentru o structură diferită faţă de cea folosită de restul

11
lucrărilor de arbitraj publicate în ţara noastră în ultimii ani1. Mai precis, am
abordat acelaşi conţinut într-un stil didactic, încercând o expunere clară şi
cât mai logică a principalelor instituţii cu care operează arbitrajul comercial
– realizând totodată şi o aducere la zi a informaţiilor, acolo unde a fost cazul,
în concordanţă cu ultimele modificări legislative şi cu cele mai recente
tendinţe doctrinare în domeniu.
Astfel, după capitolele introductive dedicate definirii noţiunii de arbitraj şi
analizei naturii juridice a acestuia, am trecut în revistă condiţiile soluţionării
litigiilor comerciale pe calea arbitrajului, considerând că problema esenţială,
în acest context, o constituie cele două specii ale contractului de arbitraj (sau
ale convenţiei arbitrale, cum este cunoscut acesta în mod tradiţional în
dreptul român) – clauza compromisorie şi compromisul arbitral. Am insistat
apoi asupra organizării arbitrajului comercial şi asupra procedurii arbitrale
propriu-zise, scoţând în evidenţă mai ales particularităţile acesteia din urmă
în comparaţie cu procedura urmată în faţa instanţelor de drept comun.
Am dedicat capitole distincte problematicii ridicate de hotărârea arbitrală, de
executarea şi desfiinţarea sa, considerând că o bună înţelegere a acestor
aspecte este esenţială pentru evitarea deselor confuziilor întâlnite în practică,
mai ales în ce priveşte asimilarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale cu
căile de atac de drept comun din procedura civilă.
1
Un număr însemnat de monografii dedicate în exclusivitate arbitrajului – respectiv arbitrajului comercial
– au fost publicate după 1990 în România; dintre acestea, se remarcă (în ordinea aparaţiei) lucrările lui G.
Homotescu, Litigii patrimoniale. Soluţionarea pe calea arbitrajului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000;
M. Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 ; I. Deleanu, S. Deleanu,
Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005 ; I. Băcanu, Controlul judecătoresc
asupra hotărârii arbitrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005 ; G. Dănăilă, Procedura arbitrală în
litigiile comerciale interne, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006. Înainte de 1990, remarcăm
monografia intitulată: Litigiul arbitral de comerţ exterior, a autorului O. Căpăţână, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978. În schimb, doctrina străină (îndeosebi cea franceză)
evidenţiază o preocupare constantă pentru subiectul analizat în acest curs, putându-se exemplifica, în acest
sens, lucrările lui Jean Robert, L’arbitrage. Droit interne et droit international privé, 6me édition, Dalloz,
Paris, 1993; Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, Traité de l’arbitrage commercial
international, Litec, Paris, 1996; Theodor Clay, L’arbitre, Dalloz, Paris, 2001 etc.

12
În fine, ultima parte a lucrării tratează aspectele specifice arbitrajului
comercial internaţional şi problemele ridicate de recunoaşterea şi executarea
hotărârilor arbitrale străine, cu o aplecare specială asupra convenţiilor
aplicabile în materie, şi mai ales asupra Convenţiei de la New York din 1958
privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, precum şi
asupra modului de organizare şi funcţionare a unor instituţii permanente de
arbitraj, inclusiv cu privire la modul de organizare şi funcţionare a
arbitrajului privat din cadrul Centrului Internaţional pentru Reglementarea
Diferendelor privind Învestiţiile între un stat şi naţionalii unui alt stat
(CIRDI).

§ 1. Noţiunea de arbitraj2

În accepţiunea sa cea mai largă3, termenul "arbitraj" desemnează fie

soluţionarea unui litigiu (de orice natură ar fi acesta) de către un arbitru, fie
conducerea unei competiţii sportive4. În domeniul burselor de mărfuri,
arbitrajul mai desemnează acţiunea simultană de vânzare şi cumpărare a unei
mărfi, prin care se speculează diferenţele de preţ între două pieţe şi/sau două
termene de livrare diferite5.
Este evident că, în limitele acestui curs universitar, suntem interesaţi doar de
primul sens din cele menţionate mai sus.
În concepţia unor autori, "într-o formulare laconică, arbitrajul semnifică
instituirea unei jurisdicţii private prin care, astfel, soluţionarea unor litigii
2
Dat fiind că obiectul acestestei lucărirîl reprezintă exclusiv arbitrajul comercial, vom face doar scurte
referiri la arbitrajul civil, mai puţin întâlnit în practică. A se vedea infra, Secţiunea 3.
3
Pentru detalii privind evoluţia etimologică a cuvântului latin “arbiter” – care la origine însemna “martor”,
dar şi “maestru”, “profesor”, “stăpân” – a se vedea V. Roş, op. cit., p. 18-19.
4
V. Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980.
5
Dicţionar de termeni bursieri, la adresa de Internet: http://www.brm.ro/dictionar.htm.

13
este sustrasă jurisdicţiilor de drept comun. Într-o formulare mai largă,
arbitrajul este instituţia în baza şi în cadrul căreia părţile împuternicesc, în
limitele permise de lege, una sau mai multe persoane private ca, în
circumstanţele date, să tranşeze un diferend juridic care le opune, sustrăgând
astfel acel litigiu din competenţa instanţelor judecătoreşti"6. Cu alte cuvinte,
arbitrajul, prin scopul său direct, vizează soluţionarea cu autoritate şi cu
putere de lucru judecat, şi printr-o modalitate alternativă, conflictele
patrimoniale dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice.
În acest context, este bine de ştiut că, la un nivel de maximă generalitate,
conflictul este definit de către literatura de specialitate ca fiind "un fenomen
social, contextual determinat de ciocnirea dintre interesele, conceptele şi
nevoile unor persoane sau grupuri atunci când acestea intră în contact şi au
obiective diferite sau aparent diferite"7. Aceiaşi autori consideră că
modalităţile alternative cele mai potrivite de soluţionare a conflictelor sunt
medierea, negocierea şi arbitrajul. În acest sens, autorii citaţi, apreciază
că, "medierea este o procedură voluntară prin care o persoană specializată
denumită mediator, ajută părţile unui conflict să transforme o dispută într-o
înţelegere. Medierea se poate iniţia şi în cazul în care există deja un proces
pe rol, fiind compatibilă cu judecata. Negocierea (denumirea provine din
latinescul negotiare), este procesul în care părţile implicate conlucrează
pentru a găsi o soluţie mutual acceptată la o problemă. La negociere nu
există o a treia parte care să impună o soluţie părţilor. Fiecare parte este
partizanul propriului interes încercând să obţină de la cealaltă parte
maximum posibil. Şi negocierea poate avea loc între termenele de judecată,
în cazul în care există un proces pe rolul unei anumite instanţe. Arbitrajul se
6
I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p.10.
7
Ş. Zeno, I. Claudiu, Modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor, Editura Universitară, Bucureşti,
2008, p.16.

14
desfăşoară în condiţii de participare voluntară a părţilor şi implică
impunerea de către arbitru a unei soluţii. În cazul soluţionării unui conflict
prin arbitraj, arbitrii decid asupra modului de soluţionare a conflictului
dintre părţi. În cazul soluţionării unui conflict prin mediere, mediatorii nu
soluţionează conflictul, ci conduc părţile spre negocierea unei soluţii mutual
acceptate. Hotărarea arbitrală este impusă părţilor, spre deosebire de
înţelegerea la care ajung părţile prin mediere, care este o soluţie mutual
agreată de părţi cu privire la soluţionarea divergenţelor. Arbitrajul nu poate
avea lor între termenele unui proces, cu privire la conflicul dedus judecăţii"8
, deoarece, aşa după cum vom mai avea prilejul să arătăm, existenţa unei
convenţii de arbitraj valabile, în principiu, exclude competenţa instanţelor de
judecată, în ceea ce priveşte soluţionarea unui anumit litigiu.
Din examinarea comparativă a celor 3 noţiuni definite mai sus, rezultă cu
limpezime că arbitrajul de deosebeşte de celelalte două modalităţi alternative
de soluţionare a unor litigii (conflicte), în special, prin funcţia şi caracterul
său jurisdicţional.
Cu privire la raportul dintre mediere şi arbitraj, ca modalităţi alternative
de soluţionare a litigiilor patrimoniale, literatura de specialitate de data mai
recentă9 a înregistrat unele studii foarte interesante cu privire la aşa numita
procedură alternativă cunoscută sub denumirea « mediere –arbitraj »,
procedură care în prezent îşi găseşte reglementarea chiar şi intr-o Lege-
model, elaborată de UNCITRAL în anul 2002, lege privind concilierea
comercială internaţională(în fapt şi in drept, această lege are în vedere în
mod expres şi medierea nu numai concilierea). De altfel, aşa cum s-a

8
idem, p. 62-63.
9
Pentru o astfel de preocupare a se vedea, spre exemplu, studiul intitulat: Natura juridică a procedurii de
„mediere –arbitraj” şi importanţa ei în soluţionarea litigiilor comerciale internaţionale, autor prof.univ.
dr. Elena Nosyreva, studiu publicat în Revista Română de Arbitraj, nr. 1/2010, p. 13-23

15
observat, « servicii de conciliere sunt furnizate de diferite institutţii arbitrale
din întreaga lume. De altfel, toate centrele impotante de arbitraj, incluzând
Camerea Internaţională de Comerţ, Asociaţia Arbitrajului American, Curtea
de Arbitraj Internaţional de la Londra şi Camera de Comerţ din Stocholm,
dispun de reglementări referitoare la soluţionarea amiabilă a litigiului cu
participarea unor persoane neutre »10. Nu numai instituţiile permanente de
arbitraj enumerate au astfel de reguli si servicii de conciliere ci şi altele cum
ar fi, spre exemplu, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă CCIR, precum
şi curţile de arbitraj de pe lângă camerele de comerţ judeţene. O astfel de
observaţie se impune, cu atât mai mult, cu cât, în conformitate cu
prevederile Legii nr.335/2007 privind camerele de comerţ (din România),
acestor organizaţii neguvernamentale li se conferă, în mod explicit, dreptul
de a organiza şi centre de mediere alături de cele de arbitraj.
Dar, să vedem ce este medierea-arbitraj ? Deşi toată lumea este de acord că
arbitrajul şi medierea sunt două proceduri diferite de soluţionare a litigiilor,
în practică, în special, în SUA se constată o tendinţă de îmbinare a celor
două tipuri de proceduri, cu consecinţa apariţiei unei noi proceduri numită
convenţional « mediere-arbitraj » sau « med-arb ». »Procedura mediere-
arbitraj, îmbină trăsăturile procedurii arbitrajului şi procedurii
medierii.Această procedură mixtă, de altfel ca multe alte metode alternative
de soluţionare a disputelor, este larg răspândită în SUA. In esenţă, această
procedură combinată implică faptul că disputa este soluţionată cu aportul
unui terţ independent neutru stabilit de părţi, terţ care, prima dată, îşi
îndeplineşte misiunea de mediator promovând perfectarea unei tranzacţii,

10
E.Nosyreva, op.cit., p.16

16
apoi, dacă părţile au eşuat în acest demers, respectivul terţ activează ca
11
arbitru şi este abilitat să pronunţe o sentinţă definitivă şi obligatorie » .
Ceea ce este important de reţinut este faptul că un terţ va putea participa la
soluţionarea aceluiaşi litigiu atât ca mediator cât şi ca arbitru, doar cu
acordul expres al părţilor.De asemenea, trebuie reţinut că medierea-arbitraj,
nu trebuie calificată ca o simplă îmbinare între cele două proceduri clasice,
ci trebuie calificată ca o procedură autonomă, specială, cu o natură duală.
Referitor la trăsăturile procedurii med-arb, doctrina relevă
următoarele :
-« Medierea –arbitrajul reprezintă o unitate a două etape.Dacă prima etapă se
finalizează cu o înţelegere a părţilor, două soluţii sunt posibile :Prima,
medierea se finalizează fără a se mai parcurge procedura arbitrală.În această
ipoteză, vorbim despre varianta tradiţională a medierii. A doua, părţile pot
conveni expres ca propria înţelegere să îmbrace forma unei senţinţe arbitrale
din raţiuni care ţin de executarea silită.Apoi, medierea arbitraj are loc »12.
-O altă trăsătură caracteristică a acestei proceduri este aceea că aceiaşi
persoană este şi mediator şi arbitru. Mai trebuie remarcat şi faptul că într-o
astfel de procedură hibridă, atribuţiunile mediatorului şi ale arbitrului sunt
diferite şi sunt completate cu noi atribuţii care nu pot fi delimitate foarte
precis între aceştia13.
- Medierea-arbitrajul este concepută pentru a satisface, pe cât posibil, două
categorii de exigenţe, diferite, dar unite între ele prin aceiaşi finalitate :
soluţionarea litigiului :prima, soluţionarea litigiului având în vedere
interesele reciproce ale părţilor în conflict, prin mediere ; hotărârea care se

11
Idem, p.15
12
E.Nosyreva, op.cit., p.21
13
Idem, p.22.

17
va da de către arbitru să poate fi executată silit, la nevoie, în urma
arbitrajului.
Revenind la arbitraj, dintr-o perspectivă conceptuală, trebuie arătat şi
reţinut că arbitrajul nu are o definiţie legală nici în România, nici în
majoritatea sistemelor de drept ale altor state. A revenit doctrinei sarcina de
a contura conceptul de arbitraj; la modul cel mai general, acesta a fost definit
ca o alternativă la procesul supus jurisdicţiei statale, constând în desemnarea
unor persoane particulare pe care părţile le însărcinează să soluţioneze
litigiul dintre ele14. Trebuie făcută distincţia între arbitrajul voluntar, care
reprezintă regula, şi la care părţile recurg de bunăvoie – din convingerea că
reprezintă o soluţie preferabilă recurgerii la justiţia statală – şi arbitrajul
obligatoriu, la care părţile sunt ţinute să apeleze în virtutea unei dispoziţii
legale care le obligă în acest sens.
Doctrina de drept procesual civil a definit arbitrajul, din punct de vedere
procedural, ca fiind "o modalitate privată de soluţionare a litigiului dintre
părţi de către o persoană aleasă de către acestea"15.
Din punct de vedere terminologic, în afară de accepţiunea desprinsă din
definiţia de mai sus – ca fiind o metodă de soluţionare a litigiilor – prin
arbitraj se mai poate înţelege fie instituţia formată din totalitatea normelor
juridice referitoare la arbitraj, fie organul de jurisdicţie arbitrală, fie însăşi
desfăşurarea procedurii arbitrale finalizată prin pronunţarea unei hotărâri.
Arbitrajul, fie el voluntar sau obligatoriu, este cunoscut ca modalitate de
tranşare a litigiilor dintre particulari din cele mai vechi timpuri. Unii
cercetători susţin că arbitrajul are calitatea de a fi cea mai veche metodă de
soluţionare a litigiilor conflictelor interumane şi că el ar fi apărut în Grecia

14
S. Braudo, Le vocabulaire de l'arbitrage, http://perso.club-internet.fr/sbraudo/vocabulaire/lexique.html.
15
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 685.

18
antică prin secolele VI-IV î. Hr. Sunt de remarcat unele din ideile care au
fost formulate de către filozofii greci cu privire la fundamentele şi utilitatea
arbitrajului.
Astfel, spre exemplu, Aristotel susţinea că arbitrul are ca scop să urmărească
echitatea pe când judecătorul nu poate urma decât legea, iar Platon considera
că cel mai sacru dintre toate tribunalele prin care se realiza puterea judiciară
într-un stat, trebuia să fie cel pe care părţile şi-l creează, în conformitate cu
propria voinţă16. Şi în Roma antică arbitrajul era o instituţie binecunoscută,
cu menţiunea că între justiţia de stat şi cea arbitrală era un anumit raport de
complementaritate, în sensul că judecătorul numit de părţi şi confirmat de
magistrat judeca problema existenţei dreptului dedus judecăţii, pe când
arbitrul se limita doar la stabilirea întinderii dreptului17.
În România el a fost reglementat încă prin Codul Calimach; o reglementare
modernă a arbitrajului a fost introdusă însă de-abia prin Codul de procedură
civilă de la 1865 (Cartea a IV-a, purtând iniţial titlul "Despre arbitri").
După cum remarcă un cercetător şi specialist al domeniului18, "în 1818 în
Ţara Românească intră în vigoare Codul Caragea care reglementează
arbitrajul în 21 de articole, în Capitolul al XVIII–lea intitulat Pentru
eretocrisie, iar tranzacţiile în Capitolul al XVII, intitulat Pentru învoială,
fără a fi inferioară celei care fusese adoptată în Moldova în anul 1817, la
rândul ei precedată de Manualul Donici, din 1814, şi care trata arbitrajul tot
sub numele de eretocrisie". Acelaşi autor remarcă în continuarea capitolului
dedicat apariţei şi evoluţiei arbitrajului în Romania şi împrejurarea că, spre
exemplu, Codul Calimah, în articolul 1828, reglementa, la modul principial,
posibilitatea soluţionării litigiilor prin arbitraj : "împricinatele părţi pot nu
16
Pentru comentarii pe marginea acestei chestiuni a se vedea, spre exemplu: V. Roş, op. cit., p.18-21.
17
idem, p. 20.
18
idem, p. 24.

19
numai să se învoiască între dânsele pentru obiectul gâlcevit ci şi să
încredinţeze cu bună alcătuire altora hotărârea pentru aceasta care atunci se
numeşte arbitrium"19.
Ca o reflectare a concepţiei vremii privind arbitrajul şi mecanismele
arbitrale, Codul Calimah făcea distincţie între arbitru şi compromisar.
Astfel, arbitru era "acela pe care împricinatele părţi, de bună voie a lor, l-au
ales fără adăugire de globire" iar compromisarul "se numeşte mai cu seamă
acela pe care l-au ales cu adăogire de globire". "Cu alte cuvinte - arată
autorul citat - numai compromisarul era remunerat pentru activitatea
prestată nu şi arbitrul".
Acelaşi cod conţine şi o definiţie a compromisului arbitral, definiţie pe care
literatura de specialitate o consideră incompletă şi arată că, în fapt, aceasta
are în vedere nu compromisul arbitral - în accepţiunea sa actuală - ci însăşi
convenţia arbitrală în general ("alcătuirea aceea prin care împricinatele
părţi încredinţează unei a treia persoane urmarea pricinei gâlcevite între
ele"20).
Dispoziţiile Codului Calimah referitoare la arbitraj impuneau câteva reguli
foarte importante, printre care: regula ca judecata arbitrală "să urmeze
rânduiala şi hotărârea compromisului desăvârşit, fără să treacă peste hotarele
lui sau să se abată. Arbitrul trebuie să hotărască lămurit şi cu amănuntul
(…), faţă fiind părţile impricinate. Hotărârea arbitrală se lua într-un glas (cu
unanimitate). Ori dacă existau divergenţe, "au tărie glasurile mai multe"
(majoritatea, n.a.) În lipsa unui arbitru nu se putea da hotărârea, iar dacă
numărul neuniţilor va fi deopotrivă trebuie să se aleagă altă persoană din

19
idem, p.25.
20
ibidem.

20
afară, adică un superarbitru, al cărui glas lipindu-se la una sau la altă parte
dă putere la hotărârea pricinei".
Un alt moment de referinţă pentru istoria reglementărilor arbitrajului
românesc l-a reprezentat adoptarea Codului de procedură civilă din 1865,
cod având ca sursă de inspiraţie reglementarea similară franceză din anul
1807, aşa cum a fost ea actualizată în 1842, precum şi cea a Cantonului
Geneva din 1819. În cadrul Codului de procedură civilă român, care a fost
pus în aplicare începând cu data de 1 decembrie 1865, i-a fost dedicată
arbitrajului o întregă carte, a IV-a, care nu a fost abrogată în perioada
sistemului comunist dar care, practic, nu şi-a găsit aplicarea pentru că locul
arbitrajului voluntar reglementat de aceasta a fost luat de arbitrajul
obligatoriu - de stat. Acesta din urmă era utilizat de către întreprinderile
socialiste pentru soluţionarea litigiilor dintre ele şi a existat ca atare până în
anul 1985, an în care arbitrajul de stat a fost desfiinţat, revenindu-se la
competenţa instanţelor judecătoreşti21 pentru soluţionarea litigiilor
economice.
Reglementarea arbitrajului voluntar a fost supusă unei ample reforme de
abia în 1993 prin Legea nr. 59 privind modificarea Codului de procedură
civilă şi a unor alte acte normative, reformă care a tins spre alinierea
legislaţiei româneşti dedicate arbitrajului la reglementările internaţionale în
materie, şi în special, la cele europene. Să mai remarcăm faptul că prin
Proiectul Noului Cod de procedură civilă iniţiat de Ministerul Justiţiei,
proiect care a fost supus dezbaterii publice şi care a fost publicat în acest
scop, instituţia şi procedura arbitrajului au fost supuse unei semnificative
operaţiuni de modernizare, clarificare şi completare, numărul articolelor pe
care le va conţine Cartea a IV-a, în concepţia autorilor proiectului, este de
21
idem, p.28.

21
75, la care se adaugă încă 23 consacrate arbitrajului în dreptul internaţional
privat – spre deosebire de varianta aflată în vigoare la finele anului 2008,
care are 77 de articole (incluzând si cele dedicate arbitrajului cu elemente de
extraneitate).
Referitor la preocupările conceptuale ale PCpc, astfel cum acesta a fost
amendat prin diverse propuneri provenind de la diverse organisme şi organe
de specialitate, inclusiv de la comisia juridică a Camerei Deputaţilor, prin
prevederile art. 5231 se încearcă o definire a arbitrajului, în general, prin
stabilirea limitelor cadrului convenţional în care acesta se poate organiza.
Potrivit prevederilor alineatului 1, arbitrajul este o jurisdicţie alternativă
având caracter privat.Conform prevederilor alineatului 2, « în administrarea
acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili
reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile
respective să nu fie contrare ordinii publice.Alineatul 3 statuează că, pentru
ca o regulă de procedură să fie considerată ca încălcând ordinea publică
încălcarea trebuie să fie substanţială, efectivă şi fraglantă. Nu constituie
încălcare a ordinii publice restrângerea exerciţiului dreptului la apărare dacă
aceasta se justifică prin aptitudinile specifice profesioniştilor, urmăreşte
accelerarea soluţionării litigiului şi limitarea abuzurilor procedurale, precum
şi dacă face aplicarea uzanţelor existente în materie.
Deşi încercarea de definire a arbitrajului este necesară şi benefică, suntem de
părere că metoda aleasă de autorii amendamentului formulat în acest sens nu
este cea mai potrivită. Aşa fiind, suntem de părere că o definiţie legală
completă şi relevantă a arbitrajului va rămâne, încă, un desiderat.
O activitate relevantă pentru evoluţia arbitrajului voluntar în ţara noastră a
fost desfăşurată, începând cu anul 1953, de către Comisia, mai apoi, Curtea
de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi

22
Industrie a României. Această instituţie permanentă de arbitraj a fost
înfiintaţă iniţial cu scopul unic de soluţiona anumite litigii patrimoniale
născute din operaţiuni de comerţ exterior şi cooperare internaţională, ulterior
competenţa acesteia extinzându-se şi asupra litigiilor fără elemente de
extraneitate şi chiar la organizarea arbitrajului ad-hoc, la cererea părţilor
interesate. De fapt, în întreaga perioadă de funcţionare a sistemului comunist
din România, Comisia/Curtea de arbitraj comercial de pe langă Camera de
Comerţ şi Industrie a României (CCIR) a fost singurul organism nestatal
din România care a desfăşurat o activitate de arbitraj voluntar, cu consecinţe
benefice pentru cunoaşterea, perfecţionarea şi perpetuarea acestei forme de
justiţie privată în ţara noastră.
În fine, trebuie să remarcăm şi împrejurarea că adoptarea Decretului-Lege
nr. 139/1990 privind camerele de comerţ din România, act normativ care a
fost abrogat prin Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerţ, arbitrajul
comercial din Romania a dobândit o nouă dimensiune şi vocaţie prin
abilitarea camerelor de comerţ şi industrie judeţene să organizeze
soluţionarea litigiilor comerciale, inclusiv prin arbitraj ad-hoc.

§ 2. Arbitrajul comercial

În literatura juridică română au fost formulate mai multe definiţii ale

arbitrajului comercial, fiecare încercând să surprindă trăsăturile
caracteristice, esenţiale, ale acestei instituţii. În acest sens, arbitrajul a fost
văzut fie ca "o jurisdicţie convenţională specială – manifestată mai ales în
relaţiile comerciale interne şi internaţionale" sau "o cale convenţională de
soluţionare a litigiilor prin persoane particulare, care sunt învestite de părţile

23
litigante să constituie tribunalul arbitral, pentru soluţionarea, printr-o
hotărâre definitivă şi obligatorie, a unui litigiu având ca obiect drepturi de
care părţile pot dispune"22; fie ca "o formă de justiţie adaptată în mod special
litigiilor dintre comercianţi"23.
În ce ne priveşte, considerăm că o definiţie completă a arbitrajului comercial
trebuie să se raporteze, pe de o parte, la calitatea acestuia de procedură
jurisdicţională – aptă să tranşeze cu autoritate şi cu putere de lucru judecat
un litigiu apărut între două sau mai multe persoane particulare, dintre care
cel puţin una are calitatea de comerciant, iar pe de altă parte, la caracterul
său voluntar, în sensul că părţile sunt libere să apeleze sau nu la această
formă alternativă de judecată, în funcţie de înţelegerea lor (însă, odată
încheiată această înţelegere, sub forma unei clauze compromisorii sau a unui
compromis arbitral, ele sunt ţinute să se adreseze, în caz de litigiu, numai
arbitrajului, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului – pacta
sunt servanda). Nu în ultimul rând, definiţia ar trebui să delimiteze fără
echivoc sfera litigiilor comerciale ce pot fi supuse arbitrajului.
Din combinarea elementelor amintite mai sus se poate sintetiza următoarea
definiţie: arbitrajul comercial este o modalitate alternativă şi facultativă de
soluţionare a unui litigiu comercial având ca obiect drepturi patrimoniale de
care părţile pot dispune (tranzacţionabile), prin învestirea unei (sau unor)
persoane particulare cu constituirea tribunalului arbitral şi cu pronunţarea
unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru părţi, potrivit unei proceduri de
arbitrare stabilită de părţi, de către arbitri, de către o instituţie permanentă de
arbitraj, ori prin asimilarea (receptarea) contractuală a unei alte proceduri
edictată de stat, după caz.

22
G. Homotescu, op. cit., p. 3 şi p. 13.
23
V. Roş, op. cit., p. 15.

24
Practica şi doctrina arbitrală a identificat avantajele24 care pot determina pe
comercianţi să opteze pentru o astfel de formă de soluţionare a diferendelor
ivite între ei în cursul desfăşurării activităţii comerciale. Printre acestea, cele
mai caracterizante ar fi:
a) Celeritatea. Caracterul relativ simplificat al procedurii de judecată şi
impunerea unor termene în care trebuie finalizată această procedură duce la
obţinerea unor hotărâri definitive, având, în principiu, forţă executorie
similară cu cea a hotărârilor judecătoreşti, într-un timp mult mai scurt decât
cel cerut de procedura judiciară de drept comun. De asemenea, lipsa căilor
de atac (în sens strict al noţiunii şi instituţiei căii de atac) poate constitui un
avantaj, împiedicând tergiversările nejustificate şi dând posibilitatea punerii
rapide în executare a titlului obţinut prin utilizarea acestei proceduri.
În aprecierea noastră, datorită împrejurării că regulamentele şi regulile de
procedură arbitrală impun anumite termene de desfăşurare a procedurii
arbitrale şi de finalizare a acesteia, dar mai ales pentru faptul că arbitrii pot fi
abilitaţi prin diverse mijloace (printre care şi aşa-numitul act de misiune –
instrument procedural cunoscut şi aplicat doar de către anumite instanţe
permanente de arbitraj) să stabilească termene scurte şi precise în cadrul
termenelor generale stabilite prin contractul de arbitraj sau prin regulamente
şi/sau reguli de procedură (termene pentru îndeplinirea anumitor acte de
procedură, sub sancţiunea decăderii din anumite probe, spre exemplu),
predictibilitatea duratei arbitrajului şi a evoluţiei procedurii arbitrale sporeşte
semnificativ, cu consecinţa creşterii celerităţii procedurilor arbitrale.

24
A se vedea pentru o astfel de analiză, spre exemplu: I. Terţa, Arbitrajul comercial, modalitate de
soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ internaţional, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,
2004, p.13-15.

25
b) Confidenţialitatea. Spre deosebire de procedura desfăşurată în faţa
justiţiei statale, caracterizată, de regulă, prin publicitate25, procedura arbitrală
este, ca regulă, confidenţială. Caracterul confidenţial - nu numai al
dezbaterilor, ci al întregii activităţi de arbitrare - poate constitui un serios
avantaj atunci când în litigiu se află interese şi secrete comerciale sensibile,
comercianţii fiind direct interesaţi de menţinerea încrederii partenerilor lor
contractuali, şi implicit de păstrarea reputaţiei în mediul de afaceri şi în
menţinere poziţiei lor pe o anumită piaţă relevantă şi/sau caracteristică
pentru anumite activităţi economice.
c) Posibilitatea desemnării arbitrilor de către părţi. În cazul arbitrajului -
inclusiv al celui instituţionalizat - părţile pot opta pentru o anumită persoană
căreia îi vor încredinţa misiunea, adeseori foarte delicată, de a le soluţiona
litigiul, opţiune inexistentă când vorbim despre constituirea instanţelor de
judecată statale. Mai mult, în cauze având un obiect specific (spre exemplu
livrări ale unor anumite mărfuri), competenţa specializată şi calificarea
profesională deosebită a arbitrilor poate consitui un avantaj important26.
Cu privire la posibilitatea numirii arbitrilor de către părţi, aşa după cum
remarcă literatura de specialitate, este necesar ca toate persoanele implicate
în procedura arbitrală să facă distincţia necesară între mandatar şi arbitru.
Astfel, în concepţia unor prestigiosi autori şi cercetători ai domeniului27,
ideile de bază care trebuie reţinute drept repere ale distincţiei pe care o avem
în vedere ar putea fi următoarele : "mandatarul este împuternicit să încheie
acte juridice pe seama mandantului, dar ca reprezentant al acestuia - art.
25
Art. 126 din Constituţie dispune că "şedinţele de judecată sunt publice, afară de cele prevăzute de lege",
iar art. 121 alin. 1 din Codul de procedură civilă reia această regulă. Pentru dezvoltări privind principiul
publicităţii procesului civil, a se vedea, spre exemplu: G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 119.
26
O. Căpăţână, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1978, p. 5.
27
I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., p. 27.

26
1532 C. civ.; arbitrul este împuternicit să desfăşoare o activitate de judecată
şi să pronunţe o hotărâre obligatorie pentru ambele părţi aflate în litigiu - art.
3401 C. pr. civ.; în principiu, mandatul este gratuit - art. 1532 C. civ.;
onorariile arbitrilor se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi - art. 359 alin.
1 C. pr. civ."
În acest context, nu este lipsit de utilitate să remarcăm şi distincţia care
trebuie făcută între situaţia mandatarului comun al părţilor unui contract de
vânzare-cumpărare, care este numit într-o astfel de calitate, în temeiul art.
1304 C.civ., să stabilească el preţul contractual în locul părţilor, şi cea a
arbitrului desemnat de parte, cu misiunea de a participa la soluţionarea unui
litigiu anume. În situaţia mandatarului comun, acea persoană are obligaţia de
a le reprezenta pe ambele părţi şi să participe, prin activitatea sa, la formarea
contractului de vânzare-cumpărare, misiune pe care nu o pot avea arbitrii,
chiar dacă aceştia, cu prilejul judecăţii arbitrale, ar interpreta şi ar aplica în
mod extensiv contractul care constituie cauza litigiului. Aşa după cum s-a
remarcat28, mandatul dat în condiţiile art. 1304 C. civ nu are în vedere vreo
activitate jurisdicţională, în urma căreia mandatarul comun să stabilească
preţul, ci dimpotrivă, dacă mandatarul nu-şi îndeplineste mandatul
încredinţat de părţi, nici instanţa de judecată nici cea arbitrală nu se poate
substitui voinţei părţilor contractante, respectiv, să complinească refuzul ori
inactivitatea mandatarului comun29.
Revenind la problematica avantajelor care pot justifica preferinţa
comercianţilor pentru arbitraj ar putea avute în vedere şi următoarele:
reducerea costurilor implicate de soluţionarea litigiului ; posibilităţile de
informare egală a părţilor provenind din ţări diferite - prin intermediul
28
idem, p.26.
29
A se vedea pentru unele comentarii în acest sens, spre exemplu, T. Prescure şi A. Ciurea, Contracte
civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 54.

27
regulamentelor de arbitraj - şi facilitarea folosirii limbilor străine în
arbitrajul internaţional; posibilitatea renunţării la aplicarea riguroasă a
normelor de drept, în cazul arbitrajului în echitate; caracterul definitiv,
obligatoriu şi executoriu al hotărârilor arbitrale; flexibilitate procedurală
sporită etc.
Cercetarea activităţii de soluţionare a unor litigii prin arbitraj a relevat şi
unele neajunsuri, carenţe sau mai simplu spus, dezavantaje ale unei atfel
de modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor. În acest sens, doctrina
relevantă a inventariat cel puţin următoarele dezavantaje ale
arbitrajului : "ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de
jurământ ; tribunalul arbitral nu poate recurge la mijloace de constrângere şi
nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor - art. 35811 alin. 2-3 C. pr.
civ ; măsurile asiguratorii şi măsurile vremelnice, în caz de împotrivire, pot
fi executate numai pe baza dispoziţiei instanţei judecătoreşti - art. 3589 C. pr.
civ.; arbitrajul implică şi un oarecare risc, prin renunţarea la competenţa
instanţelor judecătoreşti şi la procedura urmată de acestea în soluţionarea
litigiilor, iar cauzele care pot conduce la desfiinţarea hotărârii arbitrale nu
sunt atât de cuprinzătoare ca şi motivele căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti ; încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care
face obiectul ei, posibilitatea de a se reveni la instanţa judecătorească"30.

SECŢIUNEA 2
LOCUL ARBITRAJULUI COMERCIAL ÎN CADRUL
SISTEMULUI DE DREPT ROMÂNESC

30
I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit, p.36.

28
Aşa cum s-a arătat în doctrină, studiul legăturilor pe care arbitrajul comercial
le deţine cu celelalte ramuri ale dreptului prezintă o importanţă mai mult
decât pur teoretică, întrucât permite o conturare mai precisă a conceptului de
arbitraj, a trăsăturilor şi particularităţilor ce îi sunt proprii31, precum şi a
funcţionalităţii acestuia.
Pe când reglementarea care constituie dreptul comun român în materie –
Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă – localizează arbitrajul în sfera
şi obiectul de reglementare a dreptului procesual civil, natura litigiilor care
pot fi soluţionate prin această modalitate alternativă ne sugerează numeroase
legături cu ramurile dreptului comercial şi dreptului comerţului internaţional.
De altfel, aceste întrepătrunderi îi imprimă arbitrajului comercial caracterele
sale specifice32, şi anume: caracterul jurisdicţional (arbitral33), caracterul
comercial şi caracterul naţional sau internaţional.

§ 1. Arbitrajul şi dreptul procesual civil

31
M. Ionaş-Sălăgean, op. cit., p. 3.
32
Într-o opinie din doctrină se susţine că aceste caractere privesc arbitrajul “ca instituţie, sau mai exact ca
organ de jurisdicţie, iar nu litigiul arbitral propriu-zis care se distinge prin caractere proprii” (M. N.
Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1994, p. 163 - 165; în acelaşi sens a se vedea: O. Căpăţână, op. cit., p. 15 şi următoarele).
În ce ne priveşte, considerăm că într-adevăr caracterele generale analizate sunt proprii instituţiei
arbitrajului, dar acesta din urmă privit ca metodă de soluţionare a litigiilor comerciale, nu ca organ de
jurisdicţie arbitrală (adică tribunalul arbitral) – care nu poate avea nicidecum caracter comercial şi naţional
sau internaţional (cetăţenia arbitrului sau arbitrilor neputând da tribunalului arbitral un caracter naţional sau
internaţional, acesta fiind generat doar de elementele de extraneitate care caracterizează raporturile juridice
litigioase deduse arbitrajului). În acest sens, a se vedea şi V. Roş, op. cit., p. 363.
După alţi autori, caracterele generale ale arbitrajului comercial sunt: caracterul consensual, caracterul
nestatal şi caracterul independent (a se vedea, în acest sens, G. Florescu, Z. Bamberger, M. Sabău,
Arbitrajul comercial în România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 16-17)
33
În ceea ce priveste aşa numitul (de către doctrină) “caracter arbitral” al arbitrajului, suntem de părere că
un astfel de caracter nu este cel mai potrivit a fi a acordat respectivei instituţii, întrucât prin utilizarea lui se
creează impresia că se determină o noţiune prin ea însăşi. Mult mai potrivită şi mai caracterizantă ni se pare
atribuirea caracterului “jurisdicţional” arbitrajului, subliniind, în acest mod, aptitudinea unui astfel de
mecanism juridic de a soluţiona litigii, cu putere de lucru judecat (în mod definitiv).

29
Chiar şi la o analiză sumară a raporturilor dintre arbitraj şi celelalte ramuri
de drept, se poate desprinde cu mare uşurinţă ideea că arbitrajul are cele mai
strânse şi fireşti relaţii cu dreptul procesual civil. De altfel, nu trebuie uitat
că arbitrajul este reglementat în cadrul Cărţii a IV-a din Codul de procedură
civilă ca o procedură specială, pe care părţile o pot aplica, dacă nu au optat
în alt sens. Astfel, potrivit prevederilor art. 341 C. pr. civ., arbitrajul se
organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată conform
prevederilor cap. II (alin. 1). Sub rezerva respectării ordinii publice şi a
bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot
stabili prin convenţia arbitrală sau prin înscris încheiat ulterior, fie direct, fie
prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele
privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea, înlocuirea
arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care
tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv
procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părţi a
cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărarii arbitrale, şi în general,
orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului (alin. 2). În lipsa
unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de
urmat aşa cum va socoti mai potrivit (alin. 3). Dacă tribunalul arbitral nu a
stabilit aceste norme, se vor aplica dispoziţiile care urmează (începand cu
dispoziţiile art. 3411 pană la art. 3703).
După cum se poate constata, libertatea contractuală, în ceea ce priveşte
normele de procedură precum şi alte aspecte conexe procedurii de arbitraj,
este foarte largă, părţile fiind ţinute doar de normele de ordine publică şi/sau
bunele moravuri, ca limite ale reglementărilor proprii. Cu alte cuvinte părţile
contractante pot să-şi stabilească ele în mod direct regulile de urmat sau doar
să facă trimitere la reguli prestabilite/preexistente, cum ar normele cuprinse

30
în Cartea a VI-a, sau normele de procedură emise de diverse instituţii
permanente de arbitraj. În ambele situaţii vom avea de a face cu o aşa-
numită receptare contractuală a unor norme de procedură care nu sunt
emise de părţi dar sunt acceptate de acestea, norme care prin efectul
acordului părţilor devin parte integrantă din convenţia de arbitraj, generând
relativitate între părţi şi opozabilitate faţă de terţi, în condiţiile legii.
Pentru ipoteza în care părţile nu vor fi făcut aplicarea prevederilor art. 341
alin. 2 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu vor conveni, într-un fel
sau altul, cu privire la normele de procedură aplicabile în arbitrajul cu privire
la litigiul lor, şi nici nu vor încredinţa tribunalului o astfel de misiune, sau
dacă, în lipsa unei astfel de convenţii, nici tribunalul arbitral nu va
reglementa el însuşi procedura şi celealte chestiuni conexe, se vor aplica, cu
titlu de norme supletive, dispoziţiile Cărţii a IV-a, începând cu prevederile
art. 3411 şi pânâ la art. 3703 C. pr. civ. În legătură cu acestă ultimă ipoteză,
întrebarea ce se poate ridica este următoarea : dispoziţiile Cărţii a IV-a se
vor aplica ca norme supletive doar în ipoteza unui arbitraj ad-hoc, aşa după
cum îl vom defini în cele ce urmează, sau chiar şi în situaţia unui abitraj
instituţionalizat? Având în vedere împrejurarea că numai în cazul arbitrajului
ad-hoc e posibil să nu existe norme de procedură stabilite de părţi (în mod
direct sau indirect) sau de însuşi tribunalul arbitral, noi apreciem că, în
principiu, normele Cărţii a IV-a vor putea deveni aplicabile prin efectul legii
doar în cazul acestui tip de arbitraj.
Dintr-o altă perspectivă însă, în fapt, este posibil ca şi în cazul unor arbitraje
instituţionalizate regulamentele proprii emise de instituţiile organizatoare să
facă trimitere la normele Cărţii a IV-a, în totul sau în parte, situaţie în care
ne vom putea afla în ipoteza unei receptări contractuale indirecte, din
punctul de vedere al părţilor semnatare ale convenţiei de arbitraj.

31
În conformitate cu prevederile art. 600 din PCpc, dispoziţiile Cărţii a IV a, în
noua sa redactare, vor fi aplicabile şi în ipoteza în care, organizaţia sau
instituţia abilitată să organizeze un arbitraj instituţionalizat, refuză să
organizeze arbitrajul.
O altă întrebare pe care ne-o putem pune, pentru ipoteza în care normele
Cărţii a IV-a C. pr. civ. devin aplicabile în soluţionarea unui anumit litigiu,
este aceea a măsurii în care acelui litigiu îi vor fi aplicabile prin analogie şi
celelalte dispoziţii ale Codului de procedură civilă având ca obiect
procedurile contencioase, sau, altfel spus, se pune problema compatibilităţii
cu arbitrajul a celorlalte norme conţinute de Codul de procedură civilă
referitoare la procedura contencioasă. Spre exemplu, trebuie să aflăm dacă
în materia arbitrajului funcţionează instituţia suspendării convenţionale
ori judiciare a procesului, instituţia perimării etc. Ne-am pus astfel de
întrebări din cel puţin două considerente: dispoziţiile Cărţii a IV-a nu fac
nicio referire la o astfel de posibilitate, ba dimpotrivă, prevederile art. 341
alin. 4 C. pr. civ. par a limita aplicabilitatea în arbitraj doar a normelor
conţinute de art. 3411 - 3703 (nu şi pentru alte norme de procedură); apoi,
consecinţele aplicării în arbitraj, fără drept, a altor reguli ale Codului de
procedură civilă, pot fi foarte severe şi chiar insurmontabile.
Marea majoritate a autorilor consultaţi care şi-au pus o astfel de problemă nu
ezită să răspundă afirmativ, cu precizarea că aplicarea respectivelor norme
din Codul de procedură civilă se poate face numai dacă ele sunt compatibile
cu natura, spiritul si specificul arbitrajului. În ceea ce ne priveşte, ţinând
seama de sorgintea contractuală a arbitrajului voluntar, suntem de părere că
unele din celelalte dispoziţii ale Codului de procedură civilă, în special cele
ale Cărţilor I şi II, ar putea fi aplicabile arbitrajului numai sub o dublă

32
condiţie : să fie compatibile cu arbitrajul şi părţile sau tribunalul arbitral,
după caz, să fi convenit expres o astfel de posibilitate.
Dreptul comun în vigoare pentru arbitrajul privat voluntar îl constituie, aşa
cum am arătat, Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, în redactarea
primită în urma modificărilor substanţiale aduse prin Legea nr. 59/1993.
Noua reglementare, inspirată în bună măsură din prevederile legii-model
UNCITRAL asupra arbitrajului comercial internaţional34, acoperă întreaga
arie a arbitrajului privat, atât în forma arbitrajului aşa numit ad-hoc cât şi a
celui instituţionalizat. Practic, prevederile Cărţii a IV-a s-au dovedit a fi
potrivite şi pentru soluţionarea litigiilor comerciale sau de comerţ
internaţional, atunci când legea română de procedură este aplicabilă unui
anumit litigiu arbitral – spre deosebire de vechile dispoziţii ale Cărţii a IV-a,
care fuseseră edictate în principal în considerarea unor litigii civile35 – având
un caracter modern şi fiind dominată de principiul libertăţii de voinţă a
părţilor.
O altă caracteristică specifică reglementării arbitrajului din Codul de
procedură civilă o constituie independenţa largă (în special, în cazul
arbitrajului organizat de instituţii permanente specializate) de care se bucură
arbitrajul în raport cu instanţele judecătoreşti de drept comun, prin
restrângerea imixtiunilor acestora din urmă în activitatea desfăşurată de
tribunalul arbitral. Pe de altă parte, se eficientizează intervenţia instanţelor în

34
Organism cu importante atribuţii în uniformizarea pe plan internaţional a legislaţiei comerciale, Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (United Nations Comission for International
Trade Law – UNCITRAL) este autoarea a numeroase legi-model, recomandate de Adunarea Generală a
ONU statelor membre în vederea compatibilizării cât mai accentuate a legilor naţionale din diferite state.
Un scop asemănător îşi propune proiectul comun ALI (American Law Institute) / UNIDROIT, ce urmăreşte
redactarea unui set de “principii şi norme de procedură civilă transnaţională”, în vederea armonizării legilor
procedurale naţionale din întreaga lume (inclusiv în ce priveşte reglementarea arbitrajului). A se vedea: The
American Law Institute, ALI/UNIDROIT Principles and Rules of Transnational Civil Procedure,
Philadelphia, 2003.
35
G. Homotescu, op. cit., p. 25.

33
cazurile în care – din motive ce ţin, în principal, de reaua-credinţă a unei
părţi (de regulă, a pârâtului din arbitraj) – nu se poate constitui tribunalul
arbitral ori se împiedică desfăşurarea normală a arbitrajului.
Primul articol al Cărţii a IV-a delimitează sfera materială a litigiilor supuse
soluţionării prin această procedură: este vorba despre litigiile patrimoniale
intervenite între persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi care au ca
obiect drepturi asupra cărora legea permite să se facă tranzacţie (art. 340 C.
pr. civ.). Această dispoziţie, care plasează arbitrajul în sfera dreptului civil şi
a dreptului comercial, se completează cu cea conţinută de art. 369 C. pr. civ.,
care include în cadrul reglementării arbitrajele născute din raporturile de
drept privat cu elemente de extraneitate – corespunzătoare deci ramurii
dreptului internaţional privat, în funcţie de conţinutul raportului juridic
litigios.
Examinând comparativ prevederile art. 340 din actualul Cod de procedură
civilă, cu cele ale art. 513 din Proiectul Noului Cod de procedură civilă,
rezultă o diferenţă remarcabilă de optică în ceea ce priveşte posibilitatea
soluţionării unor litigii prin arbitraj. Astfel, alineatul 1 al art. 524 din
proiect enunţă regula următoare : "persoanele care au capacitatea deplină de
exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele,
în afară de acelea care privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor,
relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să
dispună". Aşadar, noutatea pe care o aduce noua reglementare este aceea că
s-a renunţat la ideea calificării drepturilor arbitrabile ca fiind doar cele
patrimoniale şi s-a optat pentru ideea enumerării litigiilor care nu pot fi
arbitrate, prin natura lor şi/sau prin faptul că nu sunt tranzacţionabile, în
sensul Codului Civil.

34
§ 2. Arbitrajul şi dreptul comercial

Practica arbitrală românească de după 1990 înregistrează foarte puţine cazuri

de arbitraj în materie civilă, din motive care ţin, după părerea noastră, de
lipsa unei culturi juridice adecvate şi extinse în rândul persoanelor civile.
Situaţia este cu totul diferită în materie comercială, mai ales în materia
litigiillor de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională,
materii în care arbitrajul tinde să-şi extindă aplicabilitatea într-un ritm din ce
în ce mai evident, întrucât agenţii economici implicaţi sunt de cele mai multe
ori avizaţi asupra facilităţilor pe care le poate oferi arbitrajul, ca modalitate
alternativă de soluţionare a conflictelor de natură diversă.
Legăturile dintre arbitraj şi ramura dreptului comercial se pot observa, în
principal, prin analiza modului în care principiile ce guvernează formarea şi
executarea obligaţiilor comerciale influenţează reglementarea procedurii
arbitrale, cu derogările ei specifice de la procedura judiciară de drept
comun36. Ne referim aici la principiul libertăţii contractuale, principiul
protecţiei creditului şi principiul celerităţii – ultimele două principii fiind
strâns legate între ele.
A. Principiul libertăţii convenţiilor reflectat în reglementarea
arbitrajului comercial. Aşa după cum remarcă un prestigios autor român37,
în materie comercială "libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul
părţilor contractante de a alege calea arbitrajului pentru soluţionarea
eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractul pe care îl
încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care
36
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 6.
37
A se vedea: St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a III-a revizuită, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 351. Autorul defineşte libertatea contractuală ca fiind “dreptul unei persoane de a
încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse
de ordinea publică şi bunele moravuri”.

35
convin ca orice litigiu ivit în executarea contractului să fie soluţionat pe
calea arbitrajului comercial."
Aşadar, soluţionarea unui litigiu comercial prin arbitraj reprezintă, în primul
rând, o expresie a voinţei părţilor în acest sens (voinţă exprimată, însă, în
limitele predeterminate de lege), imprimându-se astfel instituţiei un puternic
caracter contractual38.
Libertatea părţilor este foarte largă, de asemenea, în ce priveşte: stabilirea
locului de desfăşurare a arbitrajului39, forma arbitrajului (de drept strict sau
în echitate, instituţional ori ad hoc), legea aplicabilă convenţiei de arbitraj,
componenţa tribunalului arbitral (număr de arbitri şi persoana acestora),
legea procedurală aplicabilă şi legea care guvernează fondul litigiului, durata
procedurii, suportarea cheltuielilor de arbitraj.
B. Principiul celerităţii şi arbitrajul comercial. Aşa cum a remarcat
literatura de specialitate, regulile care guvernează formarea şi executarea
obligaţiilor comerciale sunt mai suple, mai flexibile şi mai simple decât cele
care caracterizează obligaţiile civile, în primul rând datorită necesităţii
asigurării operativităţii tranzacţiilor comerciale, în conformitate cu regula că
în comerţ timpul valorează bani40.
Am afirmat anterior că celeritatea este unul din principalele avantaje care
înclină balanţa în favoarea alegerii arbitrajului ca modalitate alternativă de
soluţionare a litigiilor între comercianţi. Într-adevăr, atât dispoziţiile Cărţii a
IV-a din Codul de procedură civilă român, cât şi regulamentele diferitelor

38
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 7.
39
Regulile de drept comun privind determinarea competenţei teritoriale (art. 5 – 16 C. pr. civ.) sunt cu
desăvârşire lipsite de eficienţă în arbitraj, unde părţile pot stabili liber locul desfăşurării procedurii arbitrale.
Astfel, art. 354 C. pr. civ. stipulează că “Părţile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea
prevederi, locul arbitrajului se stabileşte de tribunalul arbitral”.
40
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 8.

36
instituţii de arbitraj, stabilesc termene-limită în care procedura arbitrală
trebuie finalizată prin pronunţarea unei hotărâri.
Astfel, art. 3533 alin. 1 C. pr. civ. dispune că, dacă părţile n-au convenit
altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult
5 luni de la data constituirii sale ( iar alineatele următoare enumeră cazurile
speciale în care un astfel de termen poate fi prelungit). În arbitrajul de drept
internaţional privat, termenul se dublează (art. 3693 C. pr. civ.). Regulile de
procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României stabilesc un termen maxim de 5
luni pentru arbitrajul intern (art. 35 alin. 1) şi 12 luni pentru cel internaţional
(art. 86 alin.2), în vreme ce regulile de arbitraj ale Curţii de Arbitraj de pe
lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris (în continuare "Regulile
ICC") impun pronunţarea hotărârii finale în cel mult 6 luni de la data
semnării de către tribunalul arbitral, sau, după caz, de către părţi, a
termenilor de referinţă (art. 24 alin. 1).
Nu lipsită de interes, în acest context, este şi observaţia că (deşi legea nu
tratează expres această problemă) în materie de arbitraj nu îşi găseşte
aplicare procedura concilierii directe, impusă de art. 7201 Cod procedură
civilă ca o formalitate prealabilă şi obligatorie pentru toate procesele şi
cererile evaluabile în bani având natură comercială, introduse la instanţele
judecătoreşti de drept comun41 – cu consecinţa directă a scurtării timpului
necesar pentru realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale

41
Art. 7201 alin. 1 C. pr. civ. dispune că “În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani,
înainte de introducererea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin
conciliere directă cu cealaltă parte”. În acest scop, legea instituie o procedură, reglementată relativ
amănunţit, ce debutează cu convocarea pe care reclamantul o face părţii adverse pentru prezentarea la
conciliere şi sfârşeşte cu procesul-verbal ce consemnează rezultatul acestei încercări de rezolvare amiabilă
a litigiului.

37
comercianţilor ce apelează la această alternativă jurisdicţională pe care o
reprezintă arbitrajul.
Într-adevăr, aşa cum s-a observat în doctrină42, orice altă soluţie – adică,
menţinerea concilierii prealabile ca obligatorie şi în cazul arbitrajului – "ar fi
contrară caracterului special al procedurilor menţionate şi finalităţii urmărite
de legiuitor prin instituirea unor norme derogatorii de la dreptul comun" – şi,
adăugăm noi, ar fi de natură să lungească în mod nejustificat obţinerea unei
hotărâri definitive, şi deci soluţionarea diferendului dintre părţi. De
asemenea, practica arbitrală a îmbrăţişat în unanimitate această soluţie,
afirmând că procedura reglementată de art. 7201 C. pr. civ. este o procedură
specială, şi pe cale de consecinţă îşi găseşte stricta aplicare la situaţiile în
considerarea cărora a fost edictată, fără putinţă de extindere în cazul
arbitrajului43.
Acestor argumente li se mai poate adăuga şi acela că instituirea procedurii
de conciliere directă are ca scop (imediat) prevenirea litigiilor judecătoresti
şi, pe cale de consecinţă, degrevarea instanţelor de judecată statale de acele
cauze ce se pot soluţiona pe cale amiabilă.
Să mai remarcăm şi să reţinem, în susţinerea concluziei de mai sus, că
potrivit prevederilor art. 341 alin. 2 din Codul de procedură civilă, părţile
unei convenţii arbitrale au libertatea de a conveni (la data incheierii
convenţiei arbitrale sau ulterior) instituirea şi urmarea unei proceduri de
conciliere prealabilă declanşării acţiunilor arbitrale, aşa încât, în lipsa unei

42
I. Leş, op. cit., p. 817.
43
A se vedea în acest sens: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, încheierea din 30.01.2002, publicată în Revista de Drept Comercial nr. 2/2002, p.
275 – 278.

38
convenţii în acest sens, procedura reglementată de art. 7201 C. pr. civ. nu
poate fi impusă părţilor unui litigiu arbitral44.
Totuşi, în ceea ce ne priveşte, oricât de seducătoare, complexe şi diverse ar
fi argumentele care se pot invoca în favoarea inaplicabilităţii prevederilor
art. 7201 C. pr. civ. în cazul litigiilor arbitrale, având în vedere caracterul
imperativ al normei citate, ni se pare că de lege ferenda excluderea ar trebui
să devină expresă, deoarece chiar şi în cazul contractelor în care nu se
convine o clauză compromisorie sau un compromis arbitral, părţile pot
conveni o procedură prealabilă prin care ar putea să încerce soluţionarea
amiabilă a litigiului lor, alta decât cea avută în vedere de art. 7201.
În activitatea practică s-a pus problema efectelor pe care le poate genera
nerespectarea de către una din părţile convenţiei de arbitraj a obligaţiei
asumate contractual de a urma o procedură prealabilă, mai mult sau mai
puţin complexă, prin care părţile urmăresc să soluţioneze litigiile lor ( în
special cele patrimoniale) prin bună înţelegere (pe cale amiabilă). Punctele
de vedere exprimate au fost diferite. Unii au fost de părere că nerespectarea
de către reclamantul în procedura arbitrală a obligaţiei de a urma, în
prealabil, procedura de conciliere impusă prin contract se constituie într-un
adevărat fine de neprimire, acţiunea arbitrală declanşată în astfel de condiţii
fiind prematură şi, ca atare, inadmisibilă.
Alţi autori au susţinut că atât timp cât părţile contractante nu au convenit
prin convenţia de arbitraj o astfel de sancţiune ori dacă nici regulamentele si
nici regulile de procedură ale instituţiei permanente apelate de reclamant nu
o prevăd, sancţiunea menţionată nu va putea fi aplicată, având în vedere
consecinţele juridice deosebit de grave ale respingerii unei astfel de acţiuni,
44
Pentru o analiză amplă şi convingătoare cu privire la neaplicabilitatea prevederilor art. 7201din C. pr.
civ., a se vedea, spre exemplu: G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Editura
Universul Juridic, Bucureşti , 2006, p.202-206.

39
în special cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în sens material dar si
cu privire la taxele de arbitraj.
O poziţie mai nuanţată şi mai conformă cu spiritul arbitrajului, după părerea
noastră, este aceea conform căreia, în astfel de situaţii, reclamantul ar putea
cere tribunalului arbitral fie suspendarea procedurii arbitrale în vederea
efectuării demersurilor necesare derulării procedurii de conciliere convenită
contractual, fie acordarea unui termen, mai mult sau mai puţin lung, în care
să efectueze demersurile necesare parcurgerii menţionatei proceduri.
Desigur, în evaluarea fiecăruia dintre punctele de vedere exprimate de către
practicieni şi teoreticieni, relativ la problema în discuţie, va trebui să se
observe mai întâi şi practica diferitelor instituţii permanente de arbitraj, în
special, motivele pentru care se adoptă o soluţie sau alta.

§ 3. Arbitrajul şi dreptul comerţului internaţional

Legăturile arbitrajului cu această ramură de drept sunt puse în evidenţă

atunci când în raportul juridic litigios dedus judecăţii pot fi identificate unul
sau mai multe elemente de extraneitate, apte să ducă la calificarea
respectivului raport juridic comercial ca fiind unul de drept internaţional
privat, respectiv de drept al comerţului internaţional45.
În reglementarea actuală, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România
este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat
care conţine un element de extraneitate (art. 369 Cod procedură civilă).
Aşadar, pentru calificarea unui arbitraj comercial ca fiind internaţional este
necesar ca cel puţin un punct de legătură din conţinutul raportului juridic
45
Pentru criteriile de calificare a raportului juridic de comerţ internaţional a se vedea, spre exemplu, M. N.
Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 23 – 35. Pentru o definire a litigiului comercial internaţional, a se vedea: G.
Homotescu, op. cit., p. 118 – 123.

40
litigios să facă trimitere la un sistem de drept străin (un astfel de punct de
legătură ar putea fi: domiciliul, reşedinţa sau sediul social al părţilor;
încheierea sau executarea unui contract într-o ţară străină; situarea unor
bunuri ce fac obiectul contractului pe teritoriul unui stat străin etc.)
Pe linia unei astfel de preocupări, în doctrină s-a afirmat, în mod sintetic, că
"arbitrajul internaţional are ca obiect litigii internaţionale din domeniul
comerţului. Din caracterul internaţional al respectivelor litigii decurge
inevitabil şi caracterul internaţional al arbitrajului", şi în acest context,
denumirea de arbitraj comercial internaţional trebuie considerată ca
referindu-se la litigii ce au ca obiect "mişcări de bunuri, servicii şi monede
dincolo de frontierele naţionale ale statelor"46, deşi, după părerea noastră,
pentru ca un anumit litigiu să aibă caracter internaţional el trebuie să
privească persoane având calitatea de subiect al dreptului internaţional
public. Aşa fiind, după cum arătam şi cu un alt prilej47, expresia cea mai
potrivită cu natura arbitrajului şi cu calitatea părţilor litigante ar fi, în
concepţia noastră, aceea de arbitraj în dreptul internaţional privat şi nu
arbitraj internaţional comercial, civil etc.
Arbitrajul constituie în prezent modalitatea cea mai uzuală de rezolvare a
acestui tip de litigii comerciale, atât pentru motivele generale expuse mai
devreme – celeritate, confidenţialitate, costuri reduse, posibilitatea părţilor
de a-şi alege arbitrii etc. – cât mai ales pentru o serie de motive ce ţin de
caracterul internaţional al raporturilor juridice generatoare de litigii48, cum ar
fi:

46
M. N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 166.
47
A se vedea nota de subsol de la pagina 265 din cursul de Drept internaţional privat, autori T. Prescure şi
C. Savu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
48
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 12 – 16.

41
- actele şi faptele de comerţ internaţional sunt apte, de cele mai multe ori, să
atragă incidenţa mai multor sisteme de drept naţionale, făcând necesar ca
instanţa statală sesizată cu rezolvarea diferendelor derivate din astfel de acte
şi fapte să stabilească mai întâi legea aplicabilă; în cazul arbitrajului, părţile
pot alege, în principiu fără nicio restricţie, legea ce va guverna fondul dar şi
procedura arbitrajului. Ele pot merge mai departe şi pot renunţa în totalitate
la normele legale, cerând arbitrilor să se raporteze, în întregime, la un set de
reguli (de exemplu, regulamentul unei instituţii permanente de arbitraj) ori
numai la echitate (în cazul arbitrajului ex aequo et bono);
- de regulă, este preferabilă soluţionarea litigiului de către arbitri cunoscători
ai regulilor şi uzanţelor comerciale internaţionale, aplicabile în domeniul din
care face parte diferendul respectiv (de exemplu, în comerţul cu diferite
mărfuri sau materii prime: produse agricole, cărbune şi petrol etc.);
- părţile au libertatea de a alege fără restricţii limba în care urmează să se
desfăşoare arbitrajul, înlăturându-se astfel formalismul şi birocraţia pe care
le impune, uneori, desfăşurarea procedurii judiciare de drept comun în limba
statului forului49;
- li se oferă părţilor posibilitatea de informare egală, chiar dacă provin din
state diferite (părţile de obicei cunosc regulile procedurale aplicabile în
arbitrajul internaţional în mai mare măsură decât normele legale existente
într-o ţară străină, cu atât mai mult cu cât, acele reglementări arbitrale sunt
armonizate cu recomandările unor organisme internaţionale cu competenţe
în materie de arbitraj ori cu legi model, după caz).

49
În acest sens, art. 3694 C. pr. civ. dispune că dezbaterile în faţa tribunalului arbitral se fac în limba
stabilită prin convenţia arbitrală, sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o
înţelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulaţie
internaţională stabilită de tribunalul arbitral.

42
Este util să amintim, în final, despre existenţa unor convenţii internaţionale
cu privire la arbitrajul internaţional; în acest sens, putem menţiona
convenţiile multilaterale de la New York (1958) şi Geneva (1961), ce au ca
obiect de reglementare recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale
străine, respectiv arbitrajul comercial internaţional50.
Aşa cum remarcă un cercetător al materiei, "actul final din 1 august 1975 al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, semnat la Helsinki,
cuprinde în mod expres prevederea în conformitate cu care arbitrajul este un
mijloc corespunzător de reglementare rapidă şi echitabilă a litigiilor rezultate
din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi servicii şi
din contractul de cooperare internaţională. Dispoziţii asemănătoare sunt
cuprinse şi în Regulamentul de Arbitraj elaborat de UNCITRAL şi adoptat
de Comisia ONU pentru comerţ internaţional din 21 iunie 1976,
Regulamentul de arbitraj al Curţii de arbitraj de pe lângă CCI Paris din 1
ianuarie 1998, Regulamentul C.A.M.C.A. (Centrul de Arbitraj şi Mediere
pentru America) din 1996, Regulamentul A.A.A. (American Arbitration
Association) din 1993. Toate aceste reglementări au ca numitor comun
recomandarea folosirii arbitrajului comercial ca modalitate de soluţionare a
litigiiilor ivite, arbitrajul devenind un veritabil sistem judiciar al comerţului51
.

SECŢIUNEA 3
FORMELE ARBITRAJULUI COMERCIAL

50
Pentru dezvoltări privind noţiunea de hotărâre arbitrală străină, procedura recunoaşterii şi executării unei
astfel de hotărâri, a se vedea infra, Capitolul VIII, secţiunile 2 şi 3.
51
I. Terţa, Arbitrajul comercial, modalitate de soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ
internaţional, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004, p.15-16.

43
 Literatura juridică de specialitate a operat numeroase clasificări ale
arbitrajului, utilizând criterii diverse52; dintre acestea, ne vom opri asupra
acelora ce folosesc drept criterii de distincţie: libertatea părţilor de a
recurge sau nu la arbitraj, structura organizatorică a arbitrajului,
atribuţiile conferite arbitrilor, precum şi competenţa materială şi
teritorială a arbitrajului. În consecinţă, în raport de criteriile enumerate
mai sus, arbitrajul poate clasificat în una din următoarele categorii, mai mult
sau mai puţin caracterizante : voluntar sau obligatoriu, ad-hoc sau
instituţional, de drept strict sau în echitate; în fine, arbitraj general sau
special şi naţional (intern), regional sau internaţional.

§ 1. Arbitraj voluntar şi arbitraj obligatoriu

În lumea contemporană, regula în materie de arbitraj o constituie

posibilitatea cvasi-discreţionară a părţilor implicate într-o situaţie pre-
litigioasă ori litigioasă de a apela sau nu la această formă alternativă de
soluţionare a litigiilor, sub condiţia îndeplinirii cumulative a cerinţelor legale
(părţile să aibă deplină capacitate de exerciţiu, iar litigiul respectiv să aibă un
caracter patrimonial şi tranzacţionabil şi să nu fie prevăzută o altă procedură
specială pentru soluţionarea acelui litigiu). Caracterul voluntar nu trebuie
înţeles în sensul că părţile pot evita competenţa exclusivă a arbitrajului,
atunci când au stabilit-o în prealabil printr-o clauză compromisorie sau un
compromis arbitral. Într-un asemenea caz, intervine principiul forţei

52
A se vedea, spre exemplu, M. N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 149 şi urm. Enumerăm, cu titlu
exemplificativ, alte clasificări propuse în literatura de specialitate: arbitraj de drept public şi arbitraj de
drept privat; arbitraj naţional, străin şi internaţional; arbitraj a-naţional şi arbitraj delocalizat (V. Roş, op.
cit., p. 352-369).

44
obligatorii a convenţiilor – pacta sunt servanda – statuat de art. 969 Cod
civil român. În consecinţă, putem afirma că arbitrajul este voluntar pentru
că părţile au posibilitatea, în principiu neîngrădită, de a încheia sau nu o
convenţie arbitrală (în oricare din formele pe care aceasta le poate îmbrăca).
Prin comparaţie cu arbitrajul voluntar, putem vorbi de arbitraj obligatoriu
atunci când, în temeiul unei dispoziţii legale, părţile sunt ţinute să supună
spre soluţionare diferendul apărut între ele unui arbitru ori unui tribunal
arbitral. În trecut, arbitrajul obligatoriu reprezenta regula; cutumele – şi mai
târziu legile scrise – prevedeau obligativitatea recurgerii la arbitraj atât în
pricinile civile, cât şi în cauzele penale, pentru reglementarea raporturilor
dintre făptuitor şi victimă ori moştenitorii acesteia din urmă. Spre exemplu,
în dreptul roman, magistratul numea sau confirma judecătorul numit de
părţi, dintre persoanele particulare53, în vreme ce în dreptul medieval
românesc, arbitrii care judecau pricinile la nivelul obştilor săteşti erau
oamenii buni şi bătrâni54.
Treptat, arbitrajul obligatoriu şi-a restrâns mult sfera de aplicabilitate,
astfel încât în prezent îl putem regăsi doar la nivelul unor dispoziţii
normative speciale. În acest sens, putem exemplifica procedura prevăzută de
art. 174 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat55 pentru soluţionarea
neînţelegerilor ivite între avocaţi cu privire la formele de exercitare a
profesiei. Conform prevederii statutare citate, orice neînţelegere între avocaţi
privind formele de exercitare a profesiei se rezolvă pe cale amiabilă ori prin

53
N. A. Maşkin, Istoria Romei antice, Editura de Stat, Bucureşti, 1951, p. 98.
54
E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 44.
55
Adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi publicat în Monitorul Oficial nr.
45/13.01.2005, în temeiul art. 63 lit. b din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, republicată în Monitorul Oficial nr. 113/6.03.2001 (această lege a fost modificată şi completată prin
Legile nr. 201/2004, 255/2004, prin Legea nr. 280/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 77/2003 privind completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, şi, în fine, cel mai recent prin O.U.G. nr. 159/2008).

45
concilierea decanului baroului; în cazul în care aceste modalităţi eşuează,
părţile sunt obligate să recurgă la arbitrajul reglementat în art. 238 şi
următoarele din Statut, arbitrii putând fi doar avocaţi definitivi din baroul
respectiv, cu cel puţin 10 ani vechime în profesie. Oficiul de arbitrare se
exercită gratuit (art. 174 alin. 3 din Statut). Potrivit art. 238 alin. 1 din Statut,
se supun acestui tip de arbitraj obligatoriu orice litigii dintre avocaţi cu
privire la relaţiile profesionale, precum cele care se nasc din contractele de
colaborare sau de salarizare, cele dintre asociaţi sau cele care privesc
conlucrarea între diferitele forme de exerciţiu al profesiei. Procedura de
arbitraj (care, de principiu, se va aplica în cazul eşuării medierii propuse de
decanul baroului sau atunci când una din părţi refuză recurgerea la mediere)
este descrisă în art. 242-251 din Statut, şi se completează cu dispoziţiile de
drept comun din Codul de procedură civilă.
O altă situaţie în care legea prevedea, până relativ de curând, obligativitatea
recurgerii la arbitraj, era aceea a litigiilor dintre furnizorii de servicii
medicale şi casele de asigurări de sănătate. Potrivit art. 90 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea
sistemului de asigurări sociale de sănătate (în prezent abrogată), acest tip de
litigii se soluţionau de către o Comisie centrală de arbitraj, organizată de
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împreună cu Colegiul Medicilor din
România şi formată din 4 arbitri ce puteau fi medici, jurişti sau economişti,
acreditaţi şi înregistraţi de Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Regulamentul de
activitate al Comisiei se aviza de către Ministerul Justiţiei, iar hotărârile
acesteia erau obligatorii pentru toate părţile implicate în litigiul respectiv,
rămânând aplicabile în completare dispoziţiile Codului de procedură civilă
(art. 92 din O.U.G. nr. 150/2002). Ne-am exprimat opinia, la momentul la

46
care acest act normativ era încă în vigoare56, că - faţă de imperativitatea
textelor citate - părţile menţionate de lege nu se vor putea sustrage
arbitrajului instituţionalizat creat şi impus de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 150/2002, adresându-se instanţelor de judecată de drept
comun. Într-o astfel de ipoteză, o instanţă de judecată sesizată cu un
asemenea litigiu ar fi fost obligată să-şi decline competenţa în favoarea
organului arbitral menţionat de actul normativ citat. Aşa fiind, am pus în
discuţie constituţionalitatea unor astfel de prevederi legale, prin prisma
principiului constituţional al liberului acces la justiţie.
Unei astfel de excepţii i s-ar fi putut pune opune motivarea (dealtfel frecvent
utilizată în situaţii similare de către Curtea Constituţională), conform căreia
accesul la justiţie se stabileşte prin lege, legiuitorul având abilitarea
constituţională să stabilească competenţa de judecată, procedura, căile de
atac etc. – în raport cu categoriile de interesele care trebuie ocrotite pentru
anumite tipuri de raporturi juridice.
În viziunea noastră, dacă legitimitatea unui arbitraj obligatoriu ar putea fi
susţinută, de pildă, în ce priveşte litigiile dintre anumite organe ale
cooperaţiei meşteşugăreşti, sau dintre acestea şi membrii lor (întrucât, prin
actele constitutive ale acelor subiecte de drept s-a convenit şi s-a instituit
obligaţia arbitrajului, ca modalitate primară şi exclusivă de soluţionare a
respectivelor litigii) – nu se putea susţine, din punct de vedere constituţional,
un arbitraj obligatoriu pentru soluţionarea unor litigii dintre o instituţie
publică şi furnizorii de servicii medicale (cei din urmă având adeseori
calitatea de comercianţi prin determinarea legii, respectiv societăţi
comerciale cu profil exclusiv farmaceutic ori medical).

56
T. Prescure, R. Crişan, Curs de arbitraj comercial, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 23-24.

47
Dacă, în prima categorie de situaţii amintite mai sus, izvorul arbitrajului -
chiar obligatoriu - este voinţa părţilor implicate în anumite categorii de
raporturi juridice (de tip cooperatist), în cea de-a doua categorie de situaţii
izvorul arbitrajului este exclusiv legea, adică o manifestare de voinţă
exterioară voinţei părţilor litigante. În astfel de situaţii, arbitrajul nu mai
poate fi calificat ca o formă alternativă de soluţionare a litigiilor, ci una
impusă – situaţie care nu era în concordanţă cu prevederile Codului de
procedură civilă (Cartea a IV-a) şi nici cu principiul libertăţii contractuale,
consacrat de art. 5 din Codul civil.
În prezent, actul normativ ce a înlocuit O.U.G. nr. 150/2002 – respectiv
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii – prevede, în art.
298 alin. 1, că "litigiile dintre furnizorii de servicii medicale sau
farmaceutice şi casele de asigurări de sănătate pot fi soluţionate, la
solicitarea uneia dintre părţi, pe calea arbitrajului în condiţiile şi
procedurile dreptului comun" (subl. noastră) – formulare ce sugerează
caracterul facultativ al arbitrajului dintre aceşti subiecţi de drept. Pe de altă
parte, opinăm că şi noua formulare este parţial defectuoasă atunci când
prevede că arbitrajul se desfăşoară "la solicitarea uneia dintre părţi", fiind
inadmisibil ca pârâtul să devină parte într-o procedură arbitrală la care nu
consimte ; probabil, legiuitorul se referă în realitate la demararea arbitrajului
"la iniţiativa" (nu la solicitarea) uneia din părţi, urmată, evident, de
exprimarea consimţământului celeilalte părţi.
Echivocul situaţiei este perpetuat şi de formularea art. 4 alin. 3 din
Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2009, aprobat prin
H.G. nr. 1714/2009 : “Litigiile dintre furnizori şi casele de asigurări de
sănătate se soluţionează de către Comisia de arbitraj care funcţionează pe

48
lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, organizată conform
reglementărilor legale în vigoare, sau, după caz, de către instanţele de
judecată” (subl. noastră). Evident, în locul utilizării sintagmei imprecise
“sau după caz”, ar fi fost de dorit ca actul normativ adoptat de Guvern să
prevadă că acest tip de litigii se soluţionează, atunci când părţile cad de
acord în acest sens, prin arbitraj – şi, în toate celelalte situaţii, prin recurgere
la judecata instanţelor de drept comun.

§ 2. Arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţional57

Criteriul distincţiei folosit de doctrină în cazul acestei clasificări îl

constituie structura organizatorică a arbitrajului, respectiv existenţa (sau
inexistenţa) unei structuri organizatorice permanente ce îşi exercită
atribuţiile jurisdicţionale în mod neîntrerupt şi cu caracter de continuitate58.
Arbitrajul ad-hoc, considerat ca fiind modalitatea originară,
tradiţională a arbitrajului, este organizat la iniţiativa părţilor – în vederea
soluţionării unui anume litigiu, bine individualizat – şi are o existenţă
juridică temporară, ce ia sfârşit odată cu pronunţarea hotărârii ori expirarea
termenului în care trebuia pronunţată hotărârea arbitrală59. De aici putem
trage concluzia că, atunci când părţile optează pentru arbitrajul ad-hoc, ele
trebuie să însereze în convenţia arbitrală suficiente elemente pentru a putea
conferi viabilitate (funcţionalitate) arbitrajului, adică pentru a-l putea

57
Pentru o analiză comparativă extinsă, foarte relevantă şi pertinentă a noţiunilor de arbitraj ad-hoc şi
instituţional, a se vedea: R. Lisenche, Procedura arbitrajului privat, teză de doctorat susţinută în cadrul
Facultăţii de Drept „Simion Bărnuţiu” a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu în noiembrie 2006
(nepublicată), p. 2-11.
58
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 150 şi următoarele.
59
O. Căpăţână, op. cit., p. 7. Într-o altă definiţie, arbitrajul ad-hoc este privit ca acel arbitraj “organizat de
părţi sau de un terţ împuternicit de părţi, terţ care poate fi o persoană fizică sau juridică, în acest din urmă
caz terţul trebuind să nu fie o instituţie specializată (de arbitraj – n.n.)” – a se vedea V. Roş, op. cit., p. 38-
41.

49
organiza şi desfăşura cu succes (să nomineze arbitrii, să stabilească locul
judecăţii, procedura aplicabilă şi limba dezbaterilor, termenul de pronunţare
a hotărârii etc.) – aceasta tocmai pentru că, într-un astfel de caz, nu există
repere normative şi instituţional-organizatorice care să reglementeze
procedura arbitrajului.
Practic, libertatea de alegere a părţilor în acest sens este ţărmurită doar
de normele imperative şi de ordinea publică ale statului a cărui lege se va
aplica convenţiei de arbitraj– însă nu este mai puţin adevărat că, pentru a
finaliza cu succes un arbitraj ad-hoc, se cere deplină colaborare procesuală
între părţile implicate. Într-adevăr, prin simplul refuz de a-şi desemna
arbitrul, partea de rea-credinţă (pârâtul, de regulă) poate bloca derularea
procedurii arbitrale, împiedicând constituirea tribunalului arbitral. Pentru a
contracara eventualele manevre şicanatorii ale părţii adverse, Codul de
procedură civilă român60 prevede o serie de instrumente juridice şi de
corective, constând în posibilitatea părţii de bună-credinţă de a apela la
concursul instanţei judecătoreşti competente care, în anumite situaţii, se
poate substitui voinţei părţii adverse (este cazul prevăzut de art. 351 C. pr.
civ. – posibilitatea instanţei de a numi în caz de neînţelegere a părţilor, prin
încheiere irevocabilă, arbitrul sau supraarbitrul).
Dacă cea mai mare parte a autorilor şi cercetătorilor consultaţi sunt de
acord cu ideile mai sus enunţate şi, implicit, cu criteriul utilizat pentru a
distinge între arbitrajul ad-hoc şi cel instituţionalizat, în concepţia noastră,
criteriile folosite trebuie să fie parţial diferite şi chiar mai complexe, pentru a
nu se ajunge la confundarea activităţii propriu-zise de arbitraj (pe care o
60
În redactarea sa iniţială, Cartea a IV-a a Codului reglementa în exclusivitate arbitrajul ad-hoc. În prezent,
prin modificarea adusă de Legea nr. 59/1993, reglementarea a devenit utilizabilă, deopotrivă, arbitrajului
instituţionalizat – chiar dacă ea constituie sediul materiei, în principal, pentru arbitrajul ad-hoc, şi doar în
subsidiar pentru cel instituţional (acesta din urmă raportându-se în primul rând la dispoziţiile
regulamentelor şi regulilor de procedură arbitrală ale instituţiilor permanente de arbitraj).

50
realizează exclusiv arbitrii desemnaţi în cauză-tribunalele arbitrale) cu cea
pe care trebuie să o desfăşoare persoana fizică sau juridică desemnată de
părţi să organizeze arbitrajul, în condiţiile convenţiei de arbitraj şi ale legii.
Deşi legislaţia în vigoare (şi chiar şi unele convenţii internaţionale)
folosesc noţiunile de arbitraj ad-hoc şi de arbitraj instituţionalizat, ori pe
aceea de instituţie permanentă de arbitraj, fără a le defini - iar doctrina a
făcut eforturi deosebite de a stabili care este criteriul cel mai relevant care
să susţină clasificarea arbitrajului în ad-hoc şi instituţionalizat - după părerea
noastră, nici în prezent nu sunt stabilite unul sau mai multe criterii suficient
de relevante şi precise pentru a şti cu exactitate dacă într-o anumită situaţie
ne vom afla în faţa unui arbitraj ad-hoc sau a unuia instituţionalizat.
În încercarea de a clarifica o astfel de problemă, după părerea
noastră, ar trebui să pornim de la următoarele constatări :
1. Potrivit prevederilor art. 3411 din actualul Cod de procedură civilă,
"părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă
de arbitraj sau de o terţă persoană". Conform prevederilor art. 527 din
Proiectul Noului Cod de Procedură civilă "Părţile pot conveni ca arbitrajul
să fie organizat de către o instituţie permanentă de arbitraj, potrivit Titlului
VII din prezenta carte, sau de o altă entitate ori de o persoană fizică. În
aceste cazuri (corect ar fi fost să se facă precizarea "în toate aceste cazuri" -
n.n.) soluţionarea litigiului este încredinţaţă unor arbitri, numiţi ori acceptaţi
de părţi potrivit convenţiei arbitrale sau regulilor instituţiei permanente de
arbitraj".
2. Încerând să extragem ideile comune celor două reglementări,
putem să reţinem că :
- în ambele variante de reglementare (actuală şi cea preconizată),
organizarea arbitrajului va putea fi încredinţată fie unei instituţii permanente

51
de arbitraj, adică unei entităţi cu sau fără personalitate juridică, având ca
funcţie principală organizarea arbitrajului, fie unei terţe persoane care nu are
ca funcţie principală organizarea arbitrajului, fie ea chiar şi o persoană fizică
sau orice altă entitate, alta decât o persoană fizică, cu sau fără personalitate
juridică.
Din textele celor două reglementări s-ar putea concluziona că, în toate
situaţiile de arbitraj avute în vedere de actualul şi preconizatul nou cod de
procedură civilă, organizarea arbitrajului nu au dreptul să o facă părţile
contractului de arbitraj, ci doar terţe persoane fizice sau juridice, abilitate sau
alese în mod expres de acestea. O astfel de concluzie este însă una excesivă,
cea mai caracteristică şi cea mai apropiată de specificul arbitrajului ad-hoc
fiind tocmai situaţia în care părţile contractante îşi organizează ele însele
procesul (activitatea) arbitral(ă). În orice caz, după părerea noastră, atât
actuala prevedere din Codul de procedură civilă privind condiţiile de
organizare şi desfăşurare a arbitrajului cât şi cea preconizată prin proiect,
sub aspectul menţionat, ni se par a fi deficitare şi generatoare de confuzii şi
controverse. De aceea, apreciem că de lege ferenda se impune precizarea şi a
posibilităţii ca părţile contractante, ele însele, să aibă dreptul să-şi
organizeze arbitrajul.
De lege lata şi de lege ferenda, apreciem că organizarea soluţionării
unui anumit litigiu arbitral (înţeleasă ca ansamblu de acte şi operaţiuni
îndreptate spre crearea tuturor condiţiilor materiale, umane, juridice şi de
orice altă natură, pentru ca tribunalul arbitral care va fi însărcinat cu
soluţionarea unui litigiu concret şă-şi poată îndeplini misiunea) nu va fi
atributul exclusiv al unei terţe persoane, alta decât părţile, ci şi acestea
trebuie să aibă un astfel de drept, având ca fundament libertatea contractuală
şi natura arbitrajului voluntar.

52
 3. Noua lege a camerelor de comerţ din România, Legea nr. 335/2007,
reglementând competenţa camerelor de comerţ teritoriale (judeţene),
prevede la art. 4 litera (i) competenţa de organizare a activităţii de
soluţionare a litigilor comerciale şi civile prin mediere şi arbitraj ad-hoc şi
instituţionalizat a acestor asociaţii profesionale neguvernamentale şi de
utilitate publică. Prin comparaţie, prevederile art. 28 alin. 2 litera (e) din
aceeaşi lege atribuie CCIR competenţa de a „organiza activitatea de mediere
şi de soluţionare prin arbitraj a litigiilor comerciale şi civile, interne şi
internaţionale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă, de legile
speciale în domeniu şi de convenţiile internaţionale la care Romania este
parte”. Aşadar, nu se prevede nimic despre arbitrajul ad-hoc sau
instituţionalizat.
În concluzie, după aprecierea noastră, unul din criteriile de distincţie
dintre arbitrajul ad-hoc şi cel intituţionalizat ar putea fi modalitatea de
organizare a arbitrajului propriu-zis. Dacă arbitrajul va fi organizat de către
părţile litigante, chiar dacă pentru anumite servicii adiacente acestea vor
apela la o instituţie permanentă de arbitraj, credem că putem califica un
astfel de arbitraj ca fiind unul ad-hoc. Dimpotrivă, dacă organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului- mai puţin activitatea de judecată arbitrală propriu-
zisă- va fi realizată de către o structură organizatorică având ca şi
competentă legală, statutară, regulamentară, etc derularea unor astfel de
activităţi, ne vom afla în situaţia unui arbitraj instituţionalizat.
După părerea noastră, faptul că părţile vor stabili ele însele, în mod
direct, regulile de procedură care trebuie urmate de către arbitri şi părţi (sau
atunci când tribunalului arbitral i se va acorda o astfel de competenţă), nu
trebuie să însemne automat că acel arbitraj este unul ad-hoc. Dacă un astfel
de litigiu arbitral va fi supus organizării unei instituţii permanente de

53
arbitraj, arbitrajul prin care se va soluţiona acel litigiu credem că ar trebui
calificat ca fiind unul instituţionalizat şi nu unul ad-hoc.
În concepţia autorilor PCpc, art. 597, într-o variantă (amendată),
„arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se
constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau
instituţie naţională ori internaţională, sau ca organizaţie neguvernamentală
de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui
regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse lui spre
soluţionare potrivit convenţiei a arbitrale. Activitatea arbitrajului
instituţionalizat nu are ca scop obţinerea de profit. În reglementarea şi
desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este
autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile
necesare pentru garantarea autonomiei”.
Cu toată noutatea şi utilitatea unei astfel de definiţii, trebuie să
constatăm o anumită imprecizie, deşi câteva chestiuni par a fi clarificate:
funcţionarea permanentă (ca structură organizatorică) ; nu este vorba despre
o structură independentă în totalitate, ci funcţionează pe lângă organizaţii
(cât de larg este înţelesul unei astfel de noţiuni?); în ea trebuie incluse numai
asociaţiile non-profit sau şi societăţile comerciale, spre exemplu?), de
naţionalitate română sau având calitatea de subiect de drept internaţional
public; avem de-a face cu un regulament propriu aplicabil tuturor litigiilor
supuse spre soluţionare. În legătură cu această ultimă chestiune, să
remarcăm prevederea alineatului 3 al art. 598 din PCpc, potrivit căreia
părţile pot conveni ca litigiul lor încredinţat spre soluţionare unui arbitraj
instituţionalizat, să se judece după alte reguli de procedură decât cele proprii
(aflate în vigoare) la momentul sesizării respectivei institutiţii.

54
 Într-o altă variantă (amendată) a art. 598 din PCpc, alin.(1), „părţile
prin convenţia arbitrală, pot supune soluţionarea litigiilor dintre ele unei
anumite instanţe arbitrale aparţinând arbitrajului instituţionalizat. În cazul în
care prin convenţia arbitrală nu este identificată sau nu este identificabilă
instanţa de arbitraj instituţionalizat competentă, litigiul va fi soluţionat
printr-un arbitraj ad-hoc organizat conform prezentei cărţi(alin.3).
Acelaşi PCpc, într-o variantă amendată, prin prevederile art. 5981,
statuează că „Arbitrajul instituţionalizat poate întocmi liste facultative cu
persoane ce pot fi arbitri sau supraarbitri.Aceste liste nu au caracter
obligatoriu (alin.1).În cazurile în care părţile nu se înţeleg asupra arbitrului
unic ori când o parte nu-şi numeşte arbitrul sau când cei doi arbitri nu cad de
acord asupra persoanei suprarbitrului, autoritatea de nominare este
Preşedintele arbitrajului instituţionalizat, afară numai dacă Regulile de
procedură ale acestuia sau părţile însele nu dispun altfel(2). Persoanele fizice
din conducerea organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează
arbitrajul instituţionalizat nu pot fi arbitri in litigiile de competenţa
respectivului arbitraj instituţionalizat(3).Organizaţiile cu caracter asociativ
sau cele constituite pentru apărarea intereselor unei categorii profesionale nu
pot să numească arbitri în cazul în care membrii lor sunt în litigiu cu terţii”.
Cu privire la competenţa de aprobare a regulilor de procedură arbitrală
şi la obligativitatea lor faţă de părţile litigante, în arbitrajul instituţionalizat,
art. 5982, prevede că, „ regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat
se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcţionare
stabilite prin actul de înfiinţare(1). Prin desemnarea unui anumit arbitraj
insitutţionalizat ca fiind competent în soluţionarea unui anumit litigiu sau tip
de litigii, părţile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de
procedură. Orice derogare de la acestă prevedere este nulă afară numai dacă,

55
ţinând seama de condiţiile speţei şi de conţinutul regulilor e procedură
indicate de părţi ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituţionalizat
competent nu decide că pot fi aplicate şi regulile alese de părţi, stabilit dacă
aplicarea este efectivă sau prin analogie(2). Dreptul la apărare al părţilor în
litigiu şi contradictorialitatea dezbaterilor se vor asigura ţinându-se seama de
statutul de profesionişti al părţilor şi de celeritatea procesului arbitral( 4)”.
Aşadar, în concepţia autorilor PCpc, ceea ce par a fi esenţiale –
pentru caracterizarea unei structuri ca fiind una organizatoare de
arbitraj instituţionalizat – sunt următoarele idei:
- serviciul permanent de organizare a arbitrajului pus la dispoziţie de o
structură special înfiinţată, ca organism cu competenţă ajutătoare unor
organizaţii şi/sau instituţii naţionale şi/sau internaţionale;
- organizarea soluţionării litigiilor se va putea face în conformitate cu
propriul regulament, cu excepţia situaţiei în care conducerea instituţiei
permanente de arbitraj aprobă derogări de la acele reguli.
În noua concepţie privind arbitrajul instituţionalizat, părţile vor putea
deroga de la regulament şi de la regulile de procedură ale arbitrajului căruia i
se adresează dar numai cu aprobarea instituţiei permanente de arbitraj
organizatoare şi în limitele acelei aprobări. Pe cale de consecinţă logică,
mai poate rămâne ca şi caracterizantă pentru acest tip de jurisdictie
arbitrală împrejurarea că ea este un serviciu permanent de organizare a
soluţionării litigiilor de către o structură specială, creată pe lângă o
organizaţie naţională sau internaţională. Aşa fiind, în baza exigenţelor
principiului de interpretare per a contrario, orice alt arbitraj organizat
de părţile litigante ori de către terţe persoane, altele decât instituţiile
permanente de arbitraj, ar trebui calificat ca fiind unul ad-hoc. O astfel
de concluzie pare a fi contrazisă, însă, de prevederile unor acte normative

56
care reglementează posibilitatea organizării unor arbitraje ad-hoc şi de către
instituţii permanente de arbitraj.
În fapt, în practica arbitrală s-a ridicat problema (în faţa unor instituţii
permanente de arbitraj confruntate cu cereri de organizare a arbitrajului ad-
hoc) a tipului şi a limitelor activităţilor de organizare pe care au dreptul să le
facă astfel de structuri cu competenţă specială. Răspunsul care trebuie dat
unei astfel de probleme ar putea avea în vedere, după părerea noastră, fie
paleta de servicii de organizare a arbitrajului pe care le poate pune la
dispoziţie instituţia respectivă, în conformitate cu regulamentele şi
reglementările proprii, fie doar acele servicii individualizate, concrete, pe
care le solicită părţile litigante, sau măcar partea reclamantă.
Problema cea mai dificilă care se poate pune în practică, după părerea
noastră, este aceea a stabilirii naturii, limitelor şi a condiţiilor serviciilor de
organizare a arbitrajului, plecând de la ideea – de principiu – că nu-i este
îngăduit niciunei persoane străine de părţile convenţiei de arbitraj şi de
tribunalul arbitral, să intervină, să interfereze în vreun fel, în desfăşurarea şi
soluţionarea litigiilor. Dintr-o astfel de perspectivă, apreciem că de lege
ferenda s-ar impune o definire a noţiunii de organizare a arbitrajului.În
lipsa unei astfel de definiţii legale, ar putea fi utilă şi una convenţională
stabilită de părţi prin convenţia lor sau între acestea şi cel care este desemnat
să organizeze arbitrajul. De asemenea, atunci când se apelează la instituţiile
permanente de arbitraj s-ar putea utiliza definiţia pe care o poate da
regulamentul propriu al respectivei instituţii.
Subliniem cu acest prilej că în literatura de specialitate s-a exprimat şi
ideea că "în esenţă, organizarea arbitrajului de către instituţia de arbitraj
constă în desemnarea arbitrilor, respectând voinţa părţilor. În acest scop,
părţile indică din lista instituţiei de arbitraj persoanele pe care le preferă

57
pentru a alcătui tribunalul arbitral. Din acest motiv, sarcina instituţiei de a
desemna tribunalul arbitral a fost considerată «reziduală», instituţia de
arbitraj intervenind numai în anumite situaţii (astfel, de exemplu, atunci
când părţile cer instituţiei de arbitraj să desemneze arbitrii, când arbitrii nu
se înţeleg asupra persoanei supraarbitrului)"61.
Oricare ar fi înţelesul şi întinderea noţiunii de organizare a
arbitrajului, noi suntem de părere că atât timp cât legislaţia în vigoare
foloseşte în mod expres sintagma de "organizare a arbitrajului" şi nu aceea
de « administrare », nu putem pune semnul egalităţii sau al echivalenţei
între cele două noţiuni.
Cel puţin din perspectiva exigenţelor ştiinţei conducerii, organizarea
unei activităţi presupune un ansamblu coerent de acte şi operaţiuni de
reglementare, prevedere, planificare, îndrumare, control şi chiar de
sancţionare în anumite situaţii, pe când administrarea unei activităţi are în
vedere punerea în valoare a potenţialului acesteia printr-o bună organizare,
în conformitate cu natura şi cu specificul acesteia. Nu-i mai puţin adevărat
că administrarea presupune- în mod necesar- şi organizarea activităţii,
împrejurare care pune în evidenţă legăturile dintre cele două tipuri de
activităţi dar şi deosebirile de conţinut dintre ele.
Am considerat că sunt necesare astfel de precizări plecând de la
constatarea că în doctrina românească şi-a făcut loc ideea că arbitrajul
organizat de comisiile / curţile de pe lângă camerele de comerţ şi industrie
judeţene, dar nu numai de aceste organisme de arbitraj, ar fi doar unul
administrat.
În viziunea celor care susţin ideea administrării arbitrajului de către
diverse instituţii permanente, în cadrul activităţii de administrare a
61
I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., p. 139-140.

58
arbitrajului instituţia desemnată "oferă un complex de servicii arbitrale - un
arbitraj instituţional. Camerele judeţene pot organiza numai asemenea
arbitraj, în care tribunalul arbitral se constituie ad-hoc şi pe care textul îl
numeşte arbitraj ad-hoc"62.
În condiţiile actualei legislaţii în vigoare, camerele de comerţ judeţene
au abilitarea legală de a organiza - nu de a administra - soluţionarea
litigiilor comerciale şi civile prin mediere şi arbitraj ad-hoc şi
instituţionalizat (a se vedea prevederile art. 4 litera i) din Legea nr.
335/2007. O astfel de prevedere legală expresă este de natură să pună noi
probleme teoretice şi practice, care vor trebui soluţionate de către
organizatorii arbitrajelor.
Chiar dacă în cele precedente, încercând să stabilim o delimitare cât
mai exactă între arbitrajul ad-hoc şi cel instituţionalizat, am fost nevoiţi
să anticipăm şi abordăm- destul de extins- şi problematica specifică acestui
din urmă tip de arbitraj, considerăm necesar şi util, pentru economia acestei
lucrări, să mai expunem şi următoarele consideraţii :
Arbitrajul instituţionalizat sau instituţional, a apărut şi a fost
dezvoltat, în principal, pentru a remedia unele din neajunsurile şi a surmonta
limtele arbitrajului ad-hoc ; acesta este o creaţie a ultimelor decenii, perioadă
în care au apărut şi s-au dezvoltat puternic instituţiile (organizaţiile)
permanente de arbitraj.
Din perspectivă doctrinară, arbitrajul instituţional – sau
instituţionalizat, cum mai este numit de unii autori – este acel arbitraj
organizat, din însărcinarea părţilor, de către o instituţie specializată cu
caracter permanent, după un set de reguli prestabilite, proprii acestei

62
I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., p.138-139, citându-l pe I. Băcanu cu studiul Arbitrajul ad-hoc şi
arbitrajul instituţional în legislaţia română actuală, publicat în Dreptul , nr. 8/1995.

59
instituţii (regulament de organizare şi funcţionare şi norme de procedură
arbitrală)63. Centrele de arbitraj îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale
neîntrerupt, ori de câte ori sunt sesizate cu soluţionarea unor litigii, fiind
organizate, de regulă, în cadrul unor asociaţii profesionale ale comercianţilor
ori pe lângă camerele de comerţ şi industrie regionale, naţionale sau
internaţionale64.
În afara regulilor de organizare şi funcţionare proprii şi a unei
structuri organizatorice corespunzătoare (conducere proprie, personal
auxiliar specializat în prestarea serviciilor arbitrale), instituţiile permanente
de arbitraj au libertatea de a-şi stabili propriile liste de arbitri – iar părţile pot
să-şi desemneze arbitrul sau arbitrii, în principiu, doar dintre persoanele
înscrise pe aceste liste.
După cum s-a remarcat, cu drept temei, în doctrina juridică de
specialitate65, natura juridică a instituţiilor permanente de arbitraj
constituie, uneori, un subiect delicat. Faptul că aceste instituţii nu sunt
dotate, de regulă, cu personalitate juridică, fiind organizate "pe lângă"
asociaţii profesionale ori camere de comerţ, nu este de natură să conducă la
concluzia lipsei lor de independenţă în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale
ce le revin66. În aprecierea noastră, instituţiile permanente de arbitraj,
indiferent de denumirea lor şi care sunt înfiinţate în baza unor acte
normative sau doar pe baza unor reglementări interne ale unei anumite

63
V. Roş, op. cit., p. 35.
64
O. Căpăţână, op. cit., p. 7.
65
V. Roş, op. cit., p. 38-39.
66
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
(C.A.B.) a statuat, într-o soluţie de speţă, că, în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ce-i revin, ea
acţionează în mod independent, fără nicio subordonare faţă de Camera de Comerţ şi Industrie a României,
chiar dacă, din punct de vedere strict organizatoric, funcţionează pe lângă aceasta din urmă (Sentinţa nr.
9/28.01.1974). Art. 1 din Regulamentul C.A.B., ediţia 2000, statuează că instituţia funcţionează ca centru
permanent de arbitraj pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, fără personalitate juridică,
neguvernamentală, independentă în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale – pentru organizarea,
administrarea şi soluţionarea litigiilor comerciale interne şi internaţionale pe calea arbitrajului.

60
organizaţii profesionale sau de altă natură, dar cu caracter reprezentativ, ar
trebui să fie nişte organisme cu competenţă ajutătoare, având o anumită
capacitate administrativă şi contribuind prin activitatea pe care o
îndeplinesc la realizarea scopurilor, sarcinilor şi obiectivelor entităţilor care
le-au înfiinţat.
Subordonarea unor astfel de structuri organizatorice faţă cele care le-
au înfiinţat ar trebui să fie doar una pe orizontală, adică organizatorică, şi nu
pe verticală, adică funcţională. Doar în astfel de condiţii, în principiu,
instituţiile permanente de arbitraj îşi pot menţine independenţa (chiar
relativă) atât de necesară faţă de creatorii lor. Lucrul cel mai important,
însă, este acela ca în actele de înfiinţare, în regulamentele şi regulile de
procedură proprii ale fiecărei instituţii proprii de arbitraj, să se prevadă, în
mod expres, cerinţa independenţei funcţionale precum şi aceea că prin
activitatea de organizare a arbitrajului, o anumită instituţie nu are dreptul să
intervină în vreun fel în darea unei anumite soluţii în dosarele pe care le
gestionează, judecarea litigiilor fiind atributul exclusiv al tribunalelor
arbitrale.
Până în prezent, în Romania, instituţiile permanente de arbitraj care au
fost create au avut la bază prevederile legale speciale de abilitare ale unor
organe şi/sau organisme, publice sau private. Asa fiind, de lege lata, se pare
că o instituţie permanentă de arbitraj nu se poate crea decât în baza unei
dispoziţii legale de abilitare cuprinsă în legi speciale.
În acest context, s-a emis şi opinia conform căreia arbitrajul ar putea
fi organizat, cu titlu ocazional sau permanent, de către societăţi comerciale67,
ca o activitate statutară a acestora. Fără a intra în prea multe detalii, de lege
lata ne exprimăm rezervele în privinţa acceptării unei asemenea soluţii, chiar
67
V. Roş, op. cit., p. 38.

61
dacă, în principiu, este adevărat că la nivel strict formal nu există
impedimente legale exprese pentru ca o societate comercială organizată
conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată şi modificată, să
desfăşoare activităţi de organizare a arbitrajului.
Principalul argument care poate fi adus pentru susţinerea poziţiei
noastre este următorul: ansamblul de servicii intelectuale şi materiale
prestate de organizatorii arbitrajului şi/sau de către arbitri în cadrul
arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat, nu poate fi privit, în niciun caz, ca
un fapt obiectiv de comerţ (chiar dacă admitem că enumerarea faptelor de
comerţ din art. 3 Cod comercial nu este limitativă, ci doar exemplificativă).
În această ordine de idei, arbitrajul nu poate fi interpretat ca o activitate
întreprinsă în scopul obţinerii de profit, el apropiindu-se mai mult – ca
natură – de profesiile liberale; atât activitatea de organizare a arbitrajului cât
şi activitatea arbitrilor de a soluţiona anumite litigii, deşi este o activitate
economică, vizând prestarea de servicii, scopul fiind unul lucrativ, acesta nu
poate fi unul speculativ ci unul exclusiv civil. Aşa fiind, în lipsa unei
dispoziţii legale exprese, societăţile comerciale, cooperatiste, grupurile de
interes economic etc. nu pot avea dreptul să organizeze arbitraj, nici măcar
ad-hoc.
În opinia noastră, pentru a dobândi vocaţia (capacitatea) de a organiza
arbitraje, o anumită structură organizatorică (cu sau fară personalitate
juridică, cu caracter comercial sau necomercial, de drept public sau privat),
trebuie să o obţină printr-un un act de putere - lege ori ordonanţă a
Guvernului, cu caracter normativ sau individual - nefiind suficient ca în
actul constitutiv părţile semnatare să atribuie o astfel de competenţă entităţii
create de ele. Formulăm şi susţinem un astfel de punct de vedere, bazându-
ne, în principal, pe argumentul că legiuitorul român acordă instituţiilor

62
permanente de arbitraj (aşa după cum vom arata la momentul potrivit, în
acest curs), o serie de competenţe care, în arbitrajul ocazional (ad-hoc) revin
instanţelor de judecată de drept comun care ar fi fost competente să
soluţioneze în fond litigiile arbitrale, dacă între părţi nu s-ar fi încheiat o
convenţie arbitrală.
Deoarece, după cum se cunoaşte, competenţa instanţelor de judecată
se stabileşte numai prin lege ori prin acte asimilate ca forţă juridică legii,
credem că instituţiile permanente de arbitraj nu pot avea îndreptăţirea de a
înlătura anumite impedimente ce pot apărea în calea organizării şi
desfăşurării unui litigiu arbitral, decât dacă legea le va conferi în mod expres
aceasta aptitudine. Este de neconceput, în condiţiile şi limitele ordinii de
drept, ca activitatea jurisdicţională să fie realizată (chiar şi în parte) de
structuri organizatorice cărora legea nu le-a conferit o astfel putere. O astfel
de opinie este susţinută şi de prevederile art. 527 din proiectul noului Cod de
procedură civilă, potrivit cărora organizarea arbitrajului va putea fi
încredinţată de părţi fie unei instituţii permanente de arbitraj fie unei alte
entităţi sau chiar unei persoane fizice. Acea orice altă entitate ar putea fi
orice altă persoană juridică, cu scop lucrativ sau non-profit care, în
conformitate cu prevederile actului său constitutiv, este îndreptăţită să
organizeze arbitraj ad-hoc, la cererea părţilor interesate.
Prevederea alineatului 5 al art. 598 din proiectul Codului de procedură
civilă confirmă aprecierea noastră de mai sus, în sensul că "în cazul
arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, toate atribuţiile care revin
instanţelor judecătoreşti în temeiul dispoziţiilor prezentului titlu se exercită
de către acea instituţie, conform regulamentului său, afară numai dacă acel
regulament prevede altfel". Dintr-o astfel de formulare de maximă
generalitate se poate trage concluzia imediată, că şi în cazul arbitrajului ad-

63
hoc organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, toate atribuţiile care
revin instanţelor judecătoresţi vor putea fi exercitate de către acea instituţie,
dacă regulamentul său nu prevede altfel.
Principalele instituţii cu atribuţii în organizarea arbitrajului comercial
în România sunt curţile de arbitraj de pe lângă camerele de comerţ şi
industrie judeţene, precum şi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional
(C.A.B.) de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a
Municipiului Bucureşti (C.C.I.R.B.)68.
Cu o sferă a competenţei materiale mai restrânsă, putem menţiona aici
şi Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti, Camera Arbitrală a Bursei
de Mărfuri Bucureşti, Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM, precum şi
Comisia de arbitraj de pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Aceste organisme, aflându-şi reglementarea în diferite acte normative
speciale, sunt competente să soluţioneze litigii apărute în anumite domenii
de activitate sau între anumite categorii de persoane: litigii referitoare la
tranzacţiile cu valori mobiliare (în cazul arbitrajului Bursei de valori), litigii
între comercianţii din reţeaua cooperatistă a UCECOM (în cazul Curţii de
arbitraj de pe lângă UCECOM), ori litigii între furnizorii de servicii
medicale şi casele de asigurări de sănătate (în cazul Comisiei centrale de
arbitraj de pe lângă CNAS) – şi ca atare trebuie calificate ca instituţii
permanente de arbitraj specializate în organizarea soluţionării unor litigii în
domenii speciale.

68
Organizarea şi funcţionarea camerelor de comerţ şi industrie a fost reglementată, după 1990, prin
Decretul-Lege nr. 139/1990 (în prezent abrogat prin Legea nr. 335/2007), publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 65 din 12 decembrie 1990. Decretul-Lege, în art. 5 lit. j, enumera printre activităţile pe care le
desfăşurau camerele de comerţ şi industrie teritoriale şi cea naţională “organizarea, la cerere, a arbitrajului
ad-hoc”. În prezent, Legea camerelor de comerţ nr. 335/2007 arată, în art. 4 lit. i, că printre atribuţiile
principale ale camerelor judeţene se numără “organizarea activităţii de soluţionare a litigiilor comerciale
şi civile prin mediere şi arbitraj ad-hoc şi instituţionalizat”.

64
 În concepţia unui reputat specialist al domeniului arbitrajului69, pentru
ca o anumită entitate să poată dobândi calificarea de instituţie permanentă
de arbitraj ar trebui să reunească cumulativ cel puţin următoarele condiţii :
-un obiect de activitate special constând, în principal, în punerea la
dispoziţia celor interesaţi a unui set de aşa numite servicii arbitrale care să
contribuie la organizarea şi finalizarea în bune condiţiuni a procesului
arbitral ;
-existenţa unei structuri organizatorice anume, inclusiv organe de
conducere, apte să acţioneze în vederea organizării şi finalizării arbitrajului,
structură dotată cu personal specializat ;
- să dispună de un număr de arbitri, care sunt selectaţi potrivit
unor criterii anume şi care acceptând includerea lor pe lista de arbitri ai unei
anumite instituţii permanente de arbitraj, îşi exprimă disponibilitatea, de
principiu, de a accepta însărcinarea de arbitru ori supraarbitru, în anumite
cauze arbitrale concrete ;
- entitatea respectivă să aibă dreptul de a se autoreglementa,
emiţând regulamente, reguli de procedură etc. – acte cu caracter
administrativ-procedural după care se va putea organiza şi desfăşura
activitatea de arbitraj.
Concluzionând, dar fără pretenţia de a fi soluţionat şi epuizat
chestiunea, în opinia noastră distincţia principală dintre arbitrajul ad-hoc –
care ar trebui denumit, mai degrabă, arbitraj autoorganizat – şi cel
instituţional, trebuie să aibă la bază nu o modalitate diferită de soluţionare a
litigiilor arbitrale de către tribunalele arbitrale, ci activitatea propriu-zisă de

69
A se vedea pentru o astfel de concepţie: I. Băcanu, Arbitrajul ad-hoc şi arbitrajul instituţional în
legislaţia romană actuală, studiu publicat în revista Dreptul nr. 8/1995, p. 4 şi următoarele. De observat, în
acest context, că prevederile art. 597 din P.C.p.c., varianta 2009, confirmă, chiar şi numai în parte, o astfel
de viziune asupra conceptului analizat.

65
organizare şi desfăşurare a arbitrajului, ca modalitate alternativă de
soluţionare a litigiilor patrimoniale, respectiv limitele şi gradul de implicare
a organizatorilor în desfăşurarea acelei activitaţi. Îndrăznim să apreciem că
numai dacă privim dintr-o astfel de perspectivă, clasificarea pe care am
analizat-o ar fi justificată din punct de vedere logic, semantic şi juridic.

§ 3. Arbitraj de drept strict şi arbitraj în echitate.

Părţile unui litigiu arbitral au posibilitatea şi libertatea de a solicita şi

impune arbitrilor modalitatea în care aceştia urmează sa soluţioneze
diferendul supus judecăţii, adică tipul de norme de conduită care vor trebui
să stea la baza hotărârii lor. Prin raportare la o astfel de libertate, trebuie ştiut
că regula o constituie arbitrajul de drept strict (sau de jure), care se
caracterizează prin faptul că arbitrii derulează procedura arbitrală,
deliberează şi iau hotărârea conform dispoziţiilor legale şi contractuale
incidente în speţa respectivă.
Facem aprecierea că un astfel de tip de arbitraj constituie dreptul
comun în materia arbitrajului comercial, întrucât el se va impune ori de câte
ori părţile nu vor insera vreo clauză specială în cuprinsul convenţiei
arbitrale, având ca obiect normele după care arbitrii vor judeca eventualele
litigii ce s-ar putea naşte dintr-un anumit contract. O astfel de clauză
specială derogatorie prin care se stabileşte "formula" după care vor fi
însărcinaţi arbitrii să judece litigiul poate fi aceea vizând arbitrajul în
echitate. Desigur, o astfel de învestire a arbitrilor poate fi făcută şi printr-un
compromis arbitral, nu doar printr-o clauză compromisorie, aşa după cum
vom mai arăta în cuprinsul acestei lucrări.

66