Unitatea de învățare nr.

2
Negocierea internaţională. Repere jurisprudențiale ale obligației de a negocia cu
bună credință. Elemente practice privind negocierea în relațiile internaționale
ale României
CUPRINS

2.1. Noțiune. Anterioritatea negocierilor

2.2. Buna credință în negocieri

2.3. Elemente practice privind negocierea

2.4. Persoanele împuternicite să negocieze. Deplinele puteri

2.5. Lucrare de verificare Unitatea 2

Bibliografie minimală

Obiectivele unității de învățare nr. 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

- să înțelegeți aplicabilitatea conceptului anteriorității negocierilor

- să cunoașteți principalele repere jurisprudențiale ale bunei credințe în negocieri
- să observați particularitățile negocierii, tipologia acesteia, precum și unele tehnici de negociere
- să înțelegeți noțiunea de depline puteri

2.1. Noțiune. Anterioritatea negocierilor

Negocierea poate apărea ca: (i) un mijloc de soluționare pașnică a diferendelor sau (ii) o etapă în
încheierea unui tratat. În al doilea caz, nu este necesară existența unui diferend, deși în cvasi-unanimitatea
cazurilor viziunile părților cu privire la viitorul conținut al tratatului sunt diferite. Nu este exclus însă ca
cele două concepte să se îmbine: astfel, un diferend poate și soluționat prin încheierea unui tratat, cel mai
edificator exemplu fiind un posibil diferend privind delimitarea frontierei sau delimitarea platoului
continental și a zonei economice exclusive.

Temă de reflecție 2.1.

Identificați un tratat, în practica României, care a avut drept obiect soluționarea unui diferend.

Diferența dintre cele două „posturi” ale negocierii – negocierea ca mijloc de soluționare a diferendelor
și negocierea ca etapă în încheierea unui tratat – se poate reflecta în abordarea pe care părțile o au față de
rezultatul negocierii. În cazul unui diferend, dacă negocierile nu ajung la un rezultat, diferendul persistă. În
cazul încheierii unui tratat, dacă negocierile nu progresează, rezultatul este că tratatul nu se încheie, fără a
persista vreun diferend – ceea ce poate fi, eventual, în interesul uneia dintre părți.

Un principiu al anteriorității negocierilor ar putea fi relevant numai în materia soluționării diferendelor.

Astfel, se pune întrebarea dacă statele sunt obligate să procedeze la negocieri înainte de a recurge la alt
mijloc de soluționare a diferendelor. Răspunsul scurt ar fi: nu, cu excepția situației când se prevede expres
aceasta într-un acord bilateral sau multilateral.
Este adevărat că jurisprudența internațională a scos în evidență „importanța” negocierilor. În Platoul
continental al Mării Nordului, Curtea Internațională de Justiție a arătat că „nu este necesar să insistăm
asupra caracterului fundamental al acestei metode de soluționare a diferendelor”. Așa cum a arătat Curtea
Permanentă de Justiție Internațională în Concesiunile Mavrommatis în Palestina, negocierile reprezintă
metoda principală de soluționare a diferendelor și sunt necesare, anterior unei acțiuni în fața unei jurisdicții
internaționale pentru „definirea obiectului diferendului”.
Totuși,nu există o obligație generală de a negocia anterior supunerii unui diferend către o instanță
internațională. În cazul Frontiera terestră și maritimă între Camerun și Nigeria, Curtea Internațională de
Justiție a reținut că „nici în Carta [ONU], nici în dreptul internațional nu există o regulă generală care să
prevadă că epuizarea negocierilor diplomatice reprezintă o precondiție pentru a o chestiune să fie supusă
Curții”.
Excepția este reprezentată de situația când o „precondiție” a negocierilor este inclusă într-o clauză
compromisorie sau când declarația unilaterală de acceptare a competenței Curții Internaționale de Justiție
exclude din competența curții situația când părțile au convenit să recurgă la alte forme de soluționare a
diferendelor (inclusiv negocieri). Un exemplu de clauză compromisorie care impunea condiția negocierii a
fost analizată în mod detaliat de Curtea Internațională de Justiție în cazul Aplicarea Convenției
internaționale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Georgia c. Federația Rusă),
clauza compromisorie din convenția relevantă referindu-se la diferende care „nu sunt soluționate prin
negocieri”. Curtea a decis că nu este competentă, deoarece precondiția negocierii nu a fost îndeplinită, în
condițiile în care orice negociere între părți nu ar fi avut ca obiect materia convenției (discriminarea
rasială).

2.2. Buna-credință în negocieri

Buna-credință în negocieri este strâns legată de „conceptul de negociere”. În cazul Aplicarea

Convenției internaționale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (Georgia c.
Federația Rusă), Curtea a arătat: „pentru a determina ce reprezintă negocierile, Curtea observă că
negocierile se disting de proteste sau dispute. Negocierile presupun mai mult decât expunerea opoziției de
viziuni juridice sau interese între două părți, sau existența unei serii de acuzații și respingeri, sau chiar un
schimb de pretenții și contra-pretenții opuse în mod direct. Ca atare, conceptul de «negociere» diferă de
conceptul de «diferend» și impune – cel puțin – o încercare efectivă din partea uneia dintre părțile în
dispută de a se angaja în discuții cu cealaltă parte, în vederea soluționării diferendului”.
În consecință, negocierile presupun în mod automat încercări de a face concesii reciproce din partea
ambelor părți. Considerăm că aceasta este esența bunei-credințe în negocieri: situația că o parte nu se
„cantonează” în poziția inițială, ci încearcă să acomodeze, într-o anumită măsură, și punctul de vedere al
partenerului. Considerăm că principiul bunei-credințe este aplicabil în egală măsură în materia tratatelor,
cât și a soluționării diferendelor (cu atât mai mult când cele două se îmbină).
Un exemplu în acest sens este cazul privind Traficul feroviar între Lituania și Polonia, în care
întrebarea adresată Curții privea existența unei obligații pentru Lituania de a permite traficul feroviar pe o
porțiune de cale ferată între Polonia și Letonia, care anterior primului război mondial aparținuse Rusiei.
Referindu-se la obligația de a negocia impusă printr-o Rezoluție a Consiliului Societății Națiunilor, Curtea
Permanentă de Justiție Internațională a afirmat, cu titlu de principiu, că: „angajamentul celor două
guverne, conform rezoluției Consiliului, nu este numai de a antama negocieri, ci mai mult, de a le urmări,
în măsura posibilului, în vederea ajungerii la un acord (...). Dar angajamentul de a negocia nu îl implică
și pe cel de a se înțelege”. În consecință: obligația de a negocia presupune obligația de a face concesii
reciproce în vederea ajungerii la un acord, dar nu presupune obligația de a ajunge la un acord.
Buna credință în negocieri nu este doar un aspect teoretic, ea poate avea importanță practică. Spre
exemplu, Acordul conex din 1997, care conținea clauza compromisorie pe baza căreia România a sesizat
Curtea Internațională de Justiție în 2004 în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră prevedea că
părțile vor negocia două tratate: unul privind regimul frontierei și unul privind delimitarea platoului
continental și zonelor economice exclusive. Art. 4 lit. h) prevedea următoarele: „În situația în care aceste
negocieri nu vor duce la încheierea sus-amintitului acord (privind delimitarea spațiilor maritime − n.n.)
într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de 2 ani de la începerea acestora, Guvernul României și
Guvernul Ucrainei au convenit că problema delimitării platoului continental și a zonelor economice
exclusive să fie soluționată de Curtea Internațională de Justiție a ONU, la cererea oricăreia dintre Părți, cu
condiția intrării în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România și Ucraina. Cu
toate acestea, Curtea Internațională de Justiție a ONU va putea examina cererea referitoare la delimitarea
platoului continental și a zonelor economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind
regimul frontierei de stat, dacă va constata că întârzierea intrării în vigoare a acestuia s-a produs din vina
celeilalte părți (s.n.)”. Sesizarea Curții s-a făcut după îndeplinirea condiției intrării în vigoare a tratatului
privind regimul frontierei, însă, teoretic, s-ar fi putut pune problema sesizării Curții și anterior acestui
moment, prin demonstrarea „vinei” (adică a lipsei „bunei-credințe”) a celeilalte părți, care ar fi condus la
blocarea procesului de negociere.

Temă de reflecție 2.2.

Identificați, pe site-ul Curții Internaționale de Justiție, sesizarea României în cazul Delimitarea maritimă în
Marea Neagră și observați menționarea clauzei compromisorii.

2.3. Elemente practice privind negocierea

Prezenta subsecţiune nu reprezintă un „curs de negocieri internaţionale”, existând preocupări vaste în

acest domeniu, care analizează din perspective multiple fenomenul negocierilor. Totuşi, ceea ce ne
propunem este o prezentare a unor elemente sau „sfaturi” practice referitoare la negociere, particularizate
în cazul tratatelor, care ar putea prezenta utilitate. Bineînţeles, se poate afirma că „orice fapt de viaţă
reprezintă o negociere” – de la discuţii între colegi la locul de muncă, achiziţionarea sau închirierea unui
apartament sau soluţionarea unei grave crize internaţionale. Chiar dacă unele elemente au, indubitabil,
caracter general, urmărim particularizarea elementelor practice la negocierea unor texte de tratate.

2.3.1. Fixarea obiectivelor

A spune că una dintre părţi „câştigă” într-o negociere şi alta „pierde” este relativ. Aceasta se întâmplă
pentru simplul fapt că întotdeauna, când se începe o negociere, este necesar ca o delegaţie participantă să-şi
fixeze anumite obiective, iar „succesul” se raportează la atingerea acestor obiective. Spre exemplu, se
poate întâmpla ca în negocierea unei „Declaraţii privind parteneriatul strategic” între un stat de mărime
medie şi o mare putere economică şi politică a lumii, obiectivul principal al statului de mărime medie să fie
însăşi semnarea Declaraţiei – motiv pentru care delegaţia acestui stat nu ar trebui „criticată” pentru
eventuale concesii cu privire la text. Un alt exemplu: în cazul delimitării platoului continental şi zonelor
economice exclusive, este posibil ca o delegaţie să-şi fixeze drept obiectiv trasarea liniei de delimitare
conform regulii echidistanţei, fără ajustări. În negocieri, este posibil ca acea delegaţie să solicite
„ajustarea” echidistanţei, în favoarea sa (adică, să „ceară mai mult”). Convenirea în final a liniei de
delimitare conform echidistanţei neajustate nu trebuie privită ca o „cedare”, deoarece coincide cu
obiectivul iniţial.
Un alt element important este ierarhizarea obiectivelor. Este foarte important pentru o delegaţie să
cunoască în ce măsură un obiectiv poate fi „sacrificat” – eventual în scopul atingerii altuia. Astfel, la nivel
general putem identifica obiective esenţiale – aşa-numite „linii roşii” – în lipsa cărora un acord nu poate fi
atins. Pe al doilea plan se situează obiective prioritare, a căror atingere este importantă, dar nu
indispensabilă pentru încheierea acordului. În al treilea rând există obiective secundare, care nu prezintă
importanţă deosebită, dar a căror atingere este dezirabilă.

Exemplu: în relaţia cu Federaţia Rusă, la încheierea „tratatului politic de bază” (Tratatul privind
relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă, semnat la Moscova, la 4
iulie 2003), obiective esenţiale ar fi fost reprezentate de includerea unei referiri la problema
tezaurului şi de condamnarea Pactului Ribentrop-Molotov. Un alt exemplu: în cazul Acordului
între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva
rachetelor balistice al Statelor Unite în România, obiective esenţiale au fost inserarea unei referiri
la „parteneriatul strategic” dintre cele două state, precum şi menţionarea unui angajament
particular, bilateral, al Statelor Unite cu privire la securitatea României [„parteneriatul strategic”
apare, în final, atât în Preambul, cât şi în art. III (4), iar angajamentul pentru securitatea României,
configurat prin formula „Statele Unite sunt angajate în mod ferm pentru securitatea României şi
(...) pentru a apăra România” (s.n.) apare tot în art. III (4)]. În cadrul aceluiaşi acord, obiective pe
care le putem califica drept prioritare, în sensul că, deşi importante, neatingerea lor nu ar fi blocat
 procesul de negociere, pot fi: inserarea unei referiri la „jurisdicţia suverană” a României asupra
bazei [art. VI (1)], oferirea unei implicări a României în consultarea cu Statele Unite cu privire la
sistemul antirachetă şi oferirea de informaţii în timp real [reflectate în art. VI alin. (4) şi (5)] sau
reglementarea corectă, din punct de vedere juridic, a pretenţiilor (art. X). Un exemplu de obiectiv
pe care îl putem califica „secundar” în cadrul acestui acord ar fi inserarea unei prevederi mai
constrângătoare referitoare la protecţia mediului (art. VIII – care face referire la viitoarea detaliere
a acestui aspect într-un aranjament de implementare).

2.3.2. Identificarea tipologiei negocierii

Distincţia dintre negocierea bilaterală şi cea multilaterală este importantă din punct de vedere practic.
În cadrul negocierii bilaterale, interesul unei părţi cu privire la rezultatul acelei negocieri este întotdeauna
direct. În cadrul unei negocieri multilaterale, partea trebuie să definească gradul de interes faţă de tema
respectivă, care poate fi scăzut, ridicat sau chiar direct (un exemplu de interes scăzut ar fi un exemplu de
interes direct ar fi, spre exemplu, discutarea în cadrul Uniunii Europene a unei decizii a Consiliului privind
aplicarea acquis-ului Schengen faţă de România, prevăzută de art. 4 din Actul privind condiţiile aderării
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană).
De asemenea, mai ales în cazul când interesul este direct (exemplul tipic al negocierilor bilaterale), este
foarte importantă sesizarea distincţiei dintre „jocurile de sumă nulă” şi „negocierile integrative”.
În cadrul „jocurilor de sumă nulă”, un avantaj pentru o parte presupune în mod automat că obiectivul
esenţial sau prioritar al uneia dintre părţi este diametral opus faţă de obiectivul esenţial sau prioritar al
celeilalte. O parte poate fi în „avantaj” numai în detrimentul celeilalte.

Exemplu: negocierea delimitării platoului continental şi zonei economice exclusive: o parte îşi
„măreşte” aria de platou continental care îi revine doar printr-o „cedare” a celeilalte părţi. Un alt
exemplu poate fi reprezentat de negocierile din perioada 2005-2007 dintre Belgrad şi Priştina:
părţile aveau poziţii diametral opuse, în sensul că Belgradul cerea autonomie în cadrul Serbiei
pentru Kosovo, oricât de extinsă, în timp ce Priştina nu ar fi acceptat nicio altă soluţie în afara
independenţei. Fără a ne pronunţa asupra bunei-credinţe în adoptarea acestor poziţii, pe baza
acestor obiective esenţiale părţile nu ar fi putut ajunge la niciun acord.

„Negocierile integrative” presupun că obiectivele esenţiale, chiar prioritare ale părţilor pot fi atinse în
acelaşi timp, ele fiind diferite. Este vorba despre aşa-numitele „win-win situations”. Spre exemplu, în
cazul unui acord privind protejarea şi promovarea reciprocă a investiţiilor, este posibil ca obiectivul
esenţial pentru statul „importator de investiţii” să fie introducerea unor excepţii de la tratamentul naţional
sau al naţiunii celei mai favorizate sau excluderea unor sectoare de activitate din sfera de aplicare a
acordurilor (de exemplu, sectorul petrolier), în timp ce pentru statul „exportator de investiţii”, obiectivul
esenţial să fie reprezentat de introducerea unui mecanism cât mai solid de soluţionare a diferendelor între
investitor şi stat. Este evident, cele două pot fi atinse în paralel.

2.3.3. Acţiunea unitară a delegaţiei

De cele mai multe ori, negocierile – în special cele bilaterale – sunt purtate între delegaţii care cuprind
un număr semnificativ de persoane. Şeful delegaţiei este asistat de experţi – de cele mai mult ori
reprezentanţi ai instituţiilor care au competenţe în domeniul de reglementare al tratatului în cauză. Un
aspect foarte important este desemnarea exactă a şefului delegaţiei. Un alt aspect important este
coordonarea foarte bună între membrii delegaţiei: pentru acest motiv, se recomandă ca anterior
negocierilor să fie organizate întâlniri între membrii delegaţiei să fie organizate anterior începerii
negocierii. Acestea vor ajuta aprofundarea de către toţi membrii delegaţiei a tematicii care face obiectul
viitorului tratat şi „recapitularea” obiectivelor şi a ierarhizării acestora.
Este foarte important ca o delegaţie să vorbească pe o singură voce. Pentru acest motiv, orice diferenţă
de punct de vedere între membrii delegaţiei trebuie soluţionată anterior, astfel încât punctul de vedere al
delegaţiei să fie unic. Nu este obligatoriu neapărat ca numai şeful de delegaţie să vorbească, însă ceea ce
este esenţial este ca acţiunea să fie unitară.
Este chiar recomandat ca în cadrul unei delegaţii să fie distribuite „roluri”. Astfel, este important să
existe un factor de decizie, care deţine responsabilitatea pentru cursul negocierii şi respectarea obiectivelor.
Uneori acest factor de decizie este aceeaşi persoană cu „purtătorul de cuvânt” sau „canalul de comunicare”.
Aşa cum afirmam mai sus, rolul „canalului de comunicare” este transmiterea unui mesaj unitar către
partener. Un alt rol poate fi al „figurii antagonice” (spre exemplu, reprezentantul serviciilor de informaţii
sau al ministerului apărării), a cărei opinie poate fi invocată ca „pretext” pentru respingerea unei propuneri
a partenerului. Este important rolul experţilor – în vederea aprofundării unor elemente tehnice de detaliu –
şi, dacă este cazul, al interpreţilor/traducătorilor. Nu în ultimul rând, o persoană trebuie să îndeplinească
funcţia de „secretar” – în sensul de a nota tot ceea ce se discută şi de a redacta, dacă este necesar,
propunerile de text şi minuta/procesul-verbal al întâlnirii.

2.3.4. Aspecte practice în desfăşurarea negocierilor

Cea mai uzitată modalitate de abordare a începerii negocierii unui text este reprezentată de examinarea
acestuia articol cu articol, alineat cu alineat, începând cu titlul şi terminând cu clauzele finale. Unele
dificultăţi pot apărea în cazul negocierilor bilaterale, când, spre exemplu, statul A propune, anterior
negocierilor directe, un text, iar statul B propune, tot anterior negocierilor, un text esenţialmente diferit.
Astfel, există premisa ca delegaţiile să discute o perioadă de timp importantă problema: de la care text să
înceapă negocierile?
În orice situaţie, o tehnică ce ajută foarte mult în progresul negocierilor este redactarea unui „text
consolidat”. Acesta cuprinde, într-un singur document, textele asupra cărora părţile cat de acord şi textele
asupra cărora poziţiile părţilor sunt divergente, poziţiile divergente fiind marcate între paranteze, cu
indicarea statului care a făcut propunerea respectivă.

Exemplu ipotetic al marcării titlului unui text consolidat: „Tratat între Bulgaria şi România privind
[RO: frontiera de stat] [BG: regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme
de frontieră]”. Se observă că, şi în ipoteza în care nici măcar titlul tratatului nu ar fi convenit,
textul consolidat poate marca şi unele puncte de convergenţă. Această tehnică permite, chiar în
ipoteza în care viziunile părţilor sunt foarte diferite, să se discute pe un singur text.

Atunci când poziţiile părţilor sunt foarte diferite, chiar dacă se realizează un text consolidat, este foarte
util să se identifice problemele de drept care fac obiectul divergenţei de puncte de vedere (pe fond, nu din
punctul de vedere al formulării). Spre exemplu, într-un negocierea unui text de decizie a Conferinţei
Statelor Părţi a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei au fost „defalcate” trei probleme juridice:
natura documentului (rezoluţie sau decizie), chestiunea evaluării mecanismului de implementare şi
chestiunea realizării de „follow-up” la lucrările mecanismului de implementare.
Marcarea în textul consolidat a textelor neconvenite între paranteze poate fi foarte utilă pentru
realizarea de înţelegeri pachet. Astfel, una dintre părţi acceptă „eliminarea unei paranteze” care conţine
poziţia sa pe problema „A”, iar cealaltă parte cu privire la problema „B”. Evident, pachetele de negociere
pot fi mai complexe, în funcţie de „valoarea” unui anumit element pentru una dintre părţi şi în funcţie de
poziţia politică de negociere a statelor.
Elementul timp, în negocieri, poate fi foarte important. În primul rând, partea care se află sub presiunea
timpului este întotdeauna dispusă să facă paşi în sensul acceptării poziţiei celeilalte părţi. În al doilea rând,
în situaţia în care aspectele în negociere „s-au epuizat”, poziţiile părţilor rămânând în suspensie, elementul
timp poate fi introdus în discuţie ca element suplimentar.

Exemplu: cazul Amendamentului de la Kampala la Statutul Curţii Penale Internaţionale, la în

negocierea căruia s-a pornit de la două variante: prima, conform căreia Consiliul de Securitate
avea dreptul exclusiv de a decide dacă e existat un act de agresiune şi a doua, conform căreia
Curtea Penală Internaţională decidea cu privire la acest lucru cu titlu prealabil. Compromisul final
– de altfel foarte complex – introduce un element esenţial: exercitarea jurisdicţiei după adoptarea
unei decizii, după 1 ianuarie 2017. Amânarea deciziei a fost, în mod cert unul din elementele
determinante pentru acceptarea compromisului de către membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate (Marea Britanie şi Franţa, care sunt părţi la Statutul CPI).

Uneori, necesitatea încheierii unui acord face una dintre posibilele soluţii în negociere să fie
„ambiguitatea”, cu înţelegerea că divergenţa de puncte de vedere între părţi persistă.

Exemplu: Statutul Definitiv al Dunării din 1921, care a menţinut divergenţa dintre părţi referitoare
la competenţa teritorială a Comisiei Europene a Dunării. România susţinea că Tratatul de la
 Londra din 1883, la care nu fusese parte şi care extindea competenţa teritorială a Comisiei între
Brăila şi Galaţi nu îi este opozabil, în timp ce Anglia, Franţa şi Italia susţineau că această Comisie
are competenţa extinsă până la Brăila. Statutul a „perpetuat” divergenţa prin menţionarea faptului
că această Comisie Europeană a Dunării îşi exercită competenţa „ca înainte de război” (în practică,
fiecare parte şi-a menţinut opinia de „dinainte de război”).

În anumite situaţii, în funcţie de raporturile de putere de negociere între părţi şi de importanţa tratatului,
o delegaţie poate recurge la intervenţia unui oficial de rang înalt (preşedinte, prim-ministru, ministru de
externe), pentru a conveni cu statul partener includerea în textul unui tratat aflat în negociere a unei
anumite propuneri.

Un exemplu în acest sens, în practica recentă a României, a fost convenirea cuvântului „ferm” în
art. III.4 al Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului
de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România [„Statele Unite sunt
angajate în mod ferm pentru securitatea României şi (...) pentru a apăra România”]. Convenirea s-a
realizat în cadrul unei discuţii între Preşedintele României şi şeful delegaţiei Statelor Unite ale
Americii. De asemenea, nimic nu împiedică realizarea unei „înţelegeri pachet” la nivel înalt.

Atunci când o delegaţie urmăreşte să „amâne” încheierea unui tratat, sau pur şi simplu nu doreşte
încheierea acelui tratat, însă „curtoazia diplomatică” nu îi permite să refuze începerea negocierilor, una
dintre tehnicile care pot fi utilizate este invocarea lipsei mandatului. Practic, delegaţia manifestă
„bunăvoinţă” la nivel personal, însă nu poate accepta niciuna dintre propunerile partenerului pentru
motivul lipsei formalităţilor interne necesare.
În discutarea textului sau în redactarea „textului consolidat”, una dintre tehnicile la care poate recurge o
delegaţie este formularea unei propuneri concepută special spre a face obiectul renunţării, urmând ca
aceasta să fie prezentată ca un „compromis” în vederea acceptării unei alte propuneri importantă pentru
acea delegaţie.
Unul dintre cele mai importante elemente din cadrul negocierilor este consemnarea rezultatelor fiecărei
runde de negocieri. Astfel, după fiecare rundă de negocieri trebuie, în principiu, să se încheie o „minută”
sau „proces-verbal”, care să consemneze punctele de acord şi dezacord. Minuta nu trebuie să reflecte doar
ceea ce s-a convenit. Este important să se consemneze propunerile propriei delegaţii (chiar dacă nu au fost
acceptate), pentru a demonstra „flexibilitatea” în negocieri, cât şi propunerile celeilalte delegaţii, pentru a
preveni ca acea parte să „îşi nege propriile propuneri”.

2.4. Deplinele puteri

2.4.1. Noțiune, regula generală

Deplinele puteri sunt definite în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state din 1969 ca
„un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe
persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului
unui tratat, pentru exprimarea consimțământului statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini orice alt act cu privire la tratat”.
Remarcăm de la început două elemente:
(i) deplinele puteri reprezintă un „document cu rol de probă” – instrumentum probationis – care
dovedește în conformitate cu practica internațională că persoana în cauză are împuternicirea de a îndeplini
un act cu privire la un tratat. Deplinele puteri se deosebesc de împuternicirea propriu-zisă (negotium iuris)
care se conferă printr-un act administrativ intern al statului. Spre exemplu, în România, deplinele puteri
sunt emise de Ministerul Afacerilor Externe, în timp ce aprobarea propriu-zisă pentru negociere sau pentru
semnarea unui tratat o emite Guvernul sau Președintele, în funcție de categoria de tratat, printr-un act
administrativ numit „memorandum”;
(ii) obiectul deplinelor puteri îl reprezintă confirmarea împuternicirii unei/unor persoane pentru
îndeplinirea unui anumit act referitor la un tratat. De cele mai multe ori, acesta este semnarea. Totuși, așa
cum se menționează în definiția deplinelor puteri, paleta actelor pentru care se pot emite este mult mai
mare, cuprinzând negocierea, adoptarea, semnarea cu efectul consimțământului, dar și denunțarea,
suspendarea, formularea unei declarații în legătură cu un tratat, cum este declarația de acceptare a
jurisdicției obligatorii a CIJ conform art. 36 alin. (2) din Statutul Curții.
Trebuie să precizăm de la început că termenul „depline puteri” în limba română, așa cum este definit și
în legea română privind tratatele [art. 1 lit. e) din Legea nr. 590/2003], acoperă două noțiuni cunoscute în
practica internațională prin termeni diferiți: a) „full powers” − document care certifică capacitatea unei
persoane de a îndeplini un act în legătură cu un tratat, conform definiției din Convenția de la Viena și b)
„credentials” − document care certifică acreditarea unei persoane la o conferință internațională (în legea
română se face referire la „participarea delegațiilor române la reuniuni internaționale”). Emiterea de
„credentials” este independentă de îndeplinirea vreunui act în legătură cu un tratat. Totuși, practica
internațională, confirmată prin art. 7 alin. (2) lit. c) din Convenția de la Viena din 1969, acceptă că aceste
persoane, în virtutea funcțiilor lor, sunt împuterniciți pentru adoptarea textului, nu și pentru autentificare
(semnare).

Temă de reflecție 2.3.

Identificați textul articolului 17 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, referitor la deplinele puteri, și
observați distincția dintre deplinele puteri în sensul ”full powers” și deplinele puteri în sensul
”credentials”.

Deplinele puteri reprezintă un instrument formal și „solemn” și practica statelor poate fi criticată pentru
a include formule considerate „învechite”. Practica României utilizează o formulă neutră: „Ministerul
Afacerilor Externe certifică prin prezenta că domnul/doamna [nume] [funcția] are depline puteri din partea
Președintelui României pentru a semna [titlul tratatului]”.
Regula generală în dreptul internațional este că pentru ca o persoană să fie considerată ca reprezentând
un stat pentru adoptarea textului unui tratat, pentru autentificare sau pentru exprimarea consimțământului,
este necesar ca aceasta să prezinte „depline puteri cuvenite” („appropriate”). Regula generală este
codificată în art. 7 alin. (1) lit. a) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. În subsidiar, dreptul
internațional oferă statelor posibilitatea de a dispensa partenerii de cerința prezentării deplinelor puteri, pe
baza practicii statelor. Posibilitatea dispensării este confirmată de Convenția de la Viena: dacă „rezultă din
practica statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenția de a considera acea persoană ca
reprezentând statul în acest scop și a nu pretinde depline puteri” [conform art. 7 alin. (1) lit. b)].
Este important să subliniem că riscul dispensării de cerința prezentării deplinelor puteri revine statului
care nu a cerut prezentarea acestora, în cazul în care persoana în cauză nu avea autoritate sau a depășit
această autoritate. Riscul nu revine, în acest caz, statului al cărui reprezentant a acționat fără împuternicire.

2.4.2. Persoanele care nu au nevoie să prezinte depline puteri, în virtutea funcțiilor lor

Persoanele care nu au nevoie să prezinte depline puteri, în virtutea funcțiilor lor, sunt guvernate de o
regulă cutumiară importantă, codificată de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state [art.
7 alin. (2) – formularea textului fiind „sunt considerați a reprezenta statul lor, fără a fi obligați să prezinte
depline puteri”]. Cea mai importantă regulă este cea a „celor trei autorități calificate”: șeful de stat, șeful de
guvern și ministrul afacerilor externe. Este important de reținut că aceste autorități (persoane) nu au nevoie
de depline puteri pentru scopul îndeplinirii oricărui act în legătură cu un tratat – ceea ce include
semnarea, autentificarea și semnarea cu efectul exprimării consimțământului, depozitarea instrumentelor
de ratificare, acceptare.
Relevanța prezumției în conformitate cu care șeful statului, șeful guvernului și ministrul afacerilor
externe au capacitatea de a îndeplini orice act cu privire la un tratat a fost evidențiată și în jurisprudență.
Astfel, în Frontiera terestră și maritimă între Camerun și Nigeria, Curtea a reamintit că șefii de stat sunt
prezumați că reprezintă statele lor cu privire la orice act referitor la încheierea unui tratat, respingând
argumentele Nigeriei referitoare la limitarea competenței șefului de stat prin dreptul intern. În cazul privind
Aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia și Herțegovina c.
Serbia), Curtea s-a întemeiat pe art. 7 alin. (2) din Convenția de la Viena pentru a afirma că șeful de stat
„este prezumat că acționează în numele statului său în relațiile internaționale”. Calitatea ministrului
afacerilor externe de a angaja statul a fost avută în vedere de Curte și în documentul intitulat „Minută”,
examinat în cazul Delimitarea maritimă și teritorială (Qatar c. Bahrain). În mod similar cu tratatele, „cele
trei autorități calificate” au competența de a angaja statul prin acte unilaterale.
 Între persoanele care sunt considerate a reprezenta statul fără a fi obligate să prezinte depline puteri, în
baza dreptului cutumiar, codificat prin art. 7 alin. (2) din Convenția de la Viena, figurează: (i) șefii
misiunilor diplomatice și (ii) reprezentanții acreditați ai statelor pe lângă o conferință internațională,
organizație internațională sau organ – însă numai pentru adoptarea textului unui tratat: (i) bilateral între
statul acreditar și statul acreditant, în cazul șefului misiunii diplomatice și (ii) multilateral care se adoptă în
cadrul acelei conferințe, organizație sau organ. Subliniem că această prezumție nu operează pentru
semnarea sau autentificarea unui tratat.
Astfel, considerăm că legea română privind tratatele (Legea nr. 590/2003), care menționează expres la
art. 17 alin. (3) că „Președintele României, prim-ministrul și ministrul afacerilor externe pot negocia și
semna tratate fără prezentarea deplinelor puteri” este compatibilă cu dreptul cutumiar, codificat în
Convenția de la Viena. Omiterea unei referiri la șefii misiunilor diplomatice și reprezentanții acreditați pe
lângă o conferință internațională nu înseamnă în mod necesar o restrângere a competențelor acestora în
dreptul român, atât timp cât art. 7 alin. (2) lit. b) și c) din Convenția de la Viena nu se referă decât la
adoptarea textului, nu și la semnare.

2.5. Lucrare de verificare la Unitatea nr. 2.

Răspundeți la următoarele întrebări grilă

1. Deplinele puteri reprezintă:

a) un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane
împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru
exprimarea consimțământului statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu
privire la tratat;
b) mandatul conferit unui reprezentant de a semna un tratat;
c) capacitatea unui reprezentant al statului de a asuma orice angajament în numele acelui stat.

2. În dreptul internațional:
a) obligația de a recurge la negocieri anterior sesizării unui mecanism de soluționare a diferendelor
reprezintă o normă cutumiară;
b) obligația de a recurge la negocieri anterior sesizării unui mecanism de soluționare a diferendelor poate fi
cuprinsă în clauza compromisorie;
c) obligația de a negocia cuprinde și obligația de a ajunge la o înțelegere.

Răspunsuri la lucrarea de verificare

1 a), 2 b).

Bibliografie minimală:

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 50-64

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state, articolul 7

Bibliografie selectivă

Berghoff, E.A.,(ed.), International Negotiations Handbook, Public International Law and Policy Group, Baker
and McKenzie, 2007

Meerts, P.W., Postma T.J., Workbook on International Negotiations, Nederlands Institute of International
Relations Clingendael, 2003