Unitarea de învățare 6 - Generalități privind contractele de comerț

internațional (partea I)

Obiectivele unității de învățare 6

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște principalele aspecte privind:

• negocierea contractelor de comerț internațional;

• legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale;

• conținutul contractelor comerciale internaționale.

Capitolul I – Formarea contractelor de comerț internațional

Secțiunea I – Negocierea contractelor de comerț internațional

§1. Negocierea contractului de comerț internațional este un proces complex1, în care

diferențele culturale, domeniul de activitate al profesioniștilor și raportul de putere dintre
întreprinderi2 joacă un rol foarte important.
Negocierile reprezintă perioada exploratorie pe durata căreia viitorii contractanţi schimbă
puncte de vedere, formulează şi discută propunerile pe care şi le fac reciproc pentru a determina
conţinutul contractului, fără a fi siguri că acel contract se va încheia. Este o etapă esenţială de
succesul căreia depinde adesea echilibrul contractului3.
În procesul de negociere, părțile utilizează atât contracte ce dau naștere unor drepturi și
obligații, cât și acorduri neangajante (non-binding agreements)4.
§2. Acordurile neangajante. Acordurile neangajante permit profesioniștilor implicați în
negociere să își facă cunoscute intențiile, fără a se supune unei obligații juridice. Angajamentul
fără forță obligatorie reprezintă, așadar, un instrument de formalizare a negocierilor pe care
părțile înțeleg să îl lase în afara sferei contractuale. Astfel de instrumente sunt importate din

1 Pe această temă, a se vedea și A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, C.H. Beck, București,
2013.
2 În momentul în care puterea de negociere a uneia dintre părți este mai mică, putem fi în prezența unui contract

de adeziune. Atunci când lex causae este legea română, devine incident art. 1175 C. civ., conform căruia:
„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre
părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca
atare.”
3 L. Pop, Negocierile precontractuale și contractele preparatorii, RRDP nr. 4/2008, Universul Juridic,

București.
4 O. Cachard, Droit du commerce international, 3e edition, LGDJ, Paris, 2017, p. 212.

1
sistemele de common law și sunt desemnate prin sintagmele Letter of Intent sau Memorandum of
Understanding5. Aceste încrisuri sunt schimbate între negociatori cu scopul de a defini în mod
precis cadrul negocierii6.
Lipsa forței juridice obligatorii reprezintă deopotrivă calitatea și defectul acestor înscrisuri.
Aceasta pentru că, dincolo de intenția enunțată de părți, judecătorul poate să le dea o altă
interpretare, în conformitate cu lex causae7.
§3. Acordul de negociere. Acordul de negociere este o figură juridică preferabilă celor
expuse anterior. Acesta definește în mod precis metoda și modalitățile de negociere, precum și
obligațiile părților în această perioadă. Prin urmare, negociatorii sunt supuși unor obligații
contractuale cu privire la întinderea perioadei de negociere, confidențialitatea informațiilor
schimbate, exclusivitatea negocierilor, transparență cu privire la negocieri purtate în paralel etc8.
Acordul de negociere reprezintă un antecontract care poate fi urmat, pe parcursul avansării
în negocieri, de un acord de principiu9 prin care părțile consfințesc cele agreate și prin care se
obligă să continue negocierile pentru chestiunile unde nu există încă un consens10.
§4. Negocierea transferului de întreprindere – procesul de due diligence. Preluarea
unei întreprinderi se poate realiza în două moduri: (i) prin achiziția acțiunilor societății (share
deal)11; (ii) prin achiziția bunurilor societății (asset deal). În oricare din cazuri, potențialul
cumpărător efectuează o investigație a afacerii respective, desemnată prin sintagma due diligence.
Investigaţia diligentă (due diligence) este acţiunea, procesul prin care un ofertant verifică
situaţia financiară şi/sau juridică a unei societăţi12. Operațiunea permite cumpărătorului să
descopere eventuale probleme care ar afecta valoarea societăţii. În comerțul internațional, nevoia
de informare este cu atât mai mare cu cât cumpărătorul vine, de cele mai multe ori, din afara
jurisdicției în care vrea să investească13. În afara situaţiilor rare în care se descoperă probleme atât
de grave încât să îl facă pe potenţialul cumpărător să se răzgândească (deal killers sau walk away

5
Ibidem.
6
Clauzele „subject to contract” (cu condiția încheierii contractului) reprezintă un alt mod de a purta negocieri
fără a declanșa în sens propriu procesul contractual. În dreptul englez, clauza ”subject to contract” este de
natură a neutraliza precizările privitoare la obiect și la preț, în așa fel încât judecătorul să nu considere
propunerea drept ofertă și, în consecință, contractul încheiat. - Ibidem.
7 Ibidem, p. 213.

8 Ibidem.
9 Pe această temă, a se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, Dreptul nr. 4/2002, Uniunea Juriștilor,

București.
10 Ibidem.
11 Pe această temă, a se vedea L. Tec, Consideraţii asupra transferului părţilor sociale şi al acţiunilor, RRDP

nr. 3/2017, Universul Juridic, București.

12 S. Bodu, Transferul acțiunilor într-o societate comercială, RRDA nr. 3/2016, Wolters Kluwer, București.

13 Ibidem.

2
issues), informaţiile descoperite în procesul de due diligence sunt folosite pentru a negocia în jos
preţul de achiziție14.
§5. Obligația a negocia cu bună-credință. Indiferent de legea aplicabilă, părțile au
obligația de a negocia cu bună-credință. Existența acestei obligații este unanim acceptată printre
profesioniști, indiferent de sistemul de drept care reprezintă lex causae.
De altfel, Principiile UNIDROIT15 au două articole dedicate bunei-credințe, dintre care unul
vizează etapa negocierilor contractuale: „(1) Fiecare parte este liberă să negocieze și nu poate fi
trasă la răspundere pentru eșecul încheierii contractului. (2) Totuși, o parte care negociază sau
care întrerupe negocierile cu rea-credință răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. (3)
Este, în mod special, de rea-credință partea care intră în stadiul negocierilor sau care continuă
negocierile știind că nu intenționează să ajungă la un acord cu cealaltă parte.” – art. 2.1.15 din
Principiile Unidroit.
§6. Obligația de confidențialitate. Confidențialitatea constituie un alt punct critic al
negocierilor. Fiecare parte urmărește să își securizeze informațiile ce o privesc și, totodată, să
acceadă la informațiile profesionale ale celeilalte părți16. Adeseori, părțile semnează un acord de
confidențialitate (non-disclosure agreement) sau includ în acordul de negociere o clauză de
confidențialite. O clauză generală, sintetică, poate genera discuții în privința întinderii sale. De
cealaltă parte, un acord analitic ce descrie detaliat documentele și informațiile ce intră sub

14
Ibidem.
15 Așa cum menționam și în partea inițială a cursului, Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat
(UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate
armoniza și coordona dreptul privat al statelor și pregătirea unor reguli uniforme de drept privat. Principiile
UNIDROIT privind Contractele comerciale internaționae au un obiectiv ambițios, fiind concepute ca un cadru
normativ apt a se aplica oricărui tip de contract internațional.
Conform Preambulului Principiilor UNIDROIT: „Prezentele Principii enunţă reguli generale care pot guverna
contractele comerciale internaţionale.
Acestea se aplică atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de
respectivele Principii.
Acestea pot fi aplicate atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de
principiile generale de drept, de lex mercatoria sau atunci când părţile au utilizat orice altă terminologie
asemănătoare.
Acestea pot fi aplicate atunci când părţile nu au ales nicio lege care să guverneze contractul intervenit între
ele.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa instrumente de drept internațional uniform.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa dreptul naţional.
Acestea pot servi ca model pentru legiuitorii naționali și internaționali.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT
privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
16 O. Cachard, op.cit., p. 214.

3
incidența sa expune părțile riscului de a avea o listă incompletă de aspecte supuse
confidențialității17.
Articolul 2.1.16 din Principiile UNIDROIT menționează obligația de confidențialitate, care
impune indicarea expresă a informațiilor calificate drept confidențiale: „Dacă, în cursul
negocierilor, o parte furnizează, cu titlu confidențial, o informație celeilalte părți, aceasta din
urmă este obligată, indiferent dacă ulterior se încheie sau nu se încheie contractul, să nu divulge
acea informație și să nu o utilizeze, prin nesocotirea standardelor uzuale, în scopul satisfacerii
propriilor interese. Nerespectarea acestei obligații este susceptibilă de a da naștere la
despăgubiri care pot include, dacă este cazul, contravaloarea beneficiului obținut de cealaltă
parte.”18.

Temă de reflecție 6.1

Analizați care este tipul de răspundere (contractuală sau delictuală) pe care îl atrage încălcarea
obligației de confidențialitate în etapa negocierii contractelor comerciale internaționale.

Secțiunea II – Legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale

§7. Legea aplicabilă încheierii contractelor în comerțul internațional. Pentru a stabili

dacă un contract a fost valid încheiat sau nu, trebuie să studiem, cu precădere, legea aplicabilă
contractului.
Conform art. 10 alin. (1) Roma I19: “Existența și validitatea contractului sau a oricărei
clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul prezentului
regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.”
§8. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului. Obiectul și cauza sunt condiții
de fond guvernate de legea aleasă de părți. Astfel, lex contractus ne va spune dacă părțile pot
contracta cu privire la un bun viitor sau dacă obiectul este licit.
§9. Și consimțământul este guvernat, ca regulă, tot de lex contractus. Totuși, art. 10 alin.
(2) Roma I reglementează o ipoteză de excepție: “Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu
și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită,

17
Ibidem, pp. 214-215.
18 R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă
pe site-ul www.unidroit.org.
19 Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

4
dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea menționată la alineatul (1).”
Așadar, pentru a arăta că un contract comercial internațional nu a fost încheiat în mod valid,
una din părți poate să se întemeieze pe legea de la propria sa reședință obișnuită. Regula
funcționează unidirecțional: partea poate să argumenteze doar că nu a consimțit la încheierea
contractului, iar nu și că legea reședinței obișnuite validează o convenție care ar fi nulă conform
legii contractului20.
Rațiunea excepției este aceea că în anumite sisteme de drept, contractul este considerat
încheiat în baza unor elemente nu foarte convingătoare, cum ar fi tăcerea părții sau lipsa de
reacție la un anumit tip de ofertă21. Pentru a evita situațiile în care o persoană devine parte la un
contract pe care crede, în mod legitim, că nu l-a încheiat, Regulamentul Roma I permite părții să
invoce legea de la reședința sa obișnuită22. Altfel spus, într-un contract supus dreptului german,
partea cu reședința în România poate invoca legea română pentru a se stabili că tăcerea sa nu a
valorat consimțământ.
§10. Capacitatea persoanei fizice iese din sfera de reglementare a lex contractus și este
supusă legii personale a fiecăruia dintre contractanți. În sistemul de drept român23, legea
personală este legea cetățeniei24. Așadar, legea statului de cetățenie a fiecăruia dintre contractanți
va arăta dacă partea poate încheia contractul respectiv25.

20
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 223.
21
Ibidem.
22 „(1) În înțelesul prezentului regulament, reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite

sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința obișnuită a unei
persoane fizice acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are
sediul principal de activitate.
(2) În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei
alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale,
agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședința
obișnuită.
(3) În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant îl constituie data
încheierii contractului.” – art. 19 din Regulamentul Roma I.
23 „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii

speciale nu se prevede altfel.” – art. 2572 alin. (1) C. civ.; „Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică.” –
art. 2568 alin. (1) C. civ.
24 Alte sisteme de drept adoptă ca lege personală, legea țării în care persoana și-a stabilit domiciliul, cum este

cazul Angliei sau al Norvegiei. – B.C. Trandafirescu, Cadrul uniform al contractului de comerț internațional,
Universul Juridic, București, 2017, p. 32.
25 Există și o excepție de la această regulă, prevăzută de art. 13 din Regulamentul Roma I: „În cazul unui

contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică,
conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țări numai în cazul în care, la

5
 Dacă vorbim de persoane juridice, capacitatea acesteia și puterile reprezentanților legali vor
fi guvernate de lex societatis.
§11. Legea aplicabilă formei contractului. Contractul încheiat între prezenți sau între
absenți care se află în același stat la momentul încheierii contractului este valabil dacă respectă
exigențele de formă (i) din lex contractus sau (ii) din legea de la locul încheierii sale26.
Contractul încheiat între absenți care se află în țări diferite la momentul încheierii
contractului este valabil din punct de vedere formal dacă respectă (i) lex contractus sau (ii) legea
oricăruia din statele în care una din părți sau reprezentanții acesteia se află la momentul încheierii
contractului sau (iii) legea statului în care oricare dintre părți își avea reședința obișnuită27 la
momentul încheierii contractului28.

Temă de reflecție 6.2

Explicați regulile de identificare a legii aplicabile condițiilor de fond și de formă ale contractului.

Capitolul II - Conținutul contractelor comerciale internaționale

§12. Preambulul. Contractele internaționale sunt deseori introduse printr-un preambul.

Acesta permite părților să se identifice, să se prezinte, să amintească istoricul relațiilor acestora și
negocierile purtate, înaintea definirii obiectului contractului.

data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o
cunoștea ca urmare a neglijenței sale.”
26 „Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul

încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de
formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament sau de legea
țării în care se încheie contractul.” – art. 11 alin. (1) Roma I.
27 A se vedea supra reglementarea art. 19 din Regulamentul Roma I.
28 „Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în momentul

încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de
formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament, sau de legea
oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului,
sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.”
– art. 11 alin. (2) Roma I.
Tot în acest context, se impune să menționăm prevederile art. 11 alin. (3) Roma I, conform cărora: „Actul
juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să
fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul
regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul sau de legea țării în care autorul actului își avea
reședința obișnuită la acea dată.”

6
 Problema care se pune este de a ști dacă preambulul și considerentele sale (Whereas,
Recitals) au sau nu o valoare contractuală. Preambulul nu este decât o introducere a diferitelor
clauze care formează drepturile și obligațiile cocontractanților. De aceea, de regulă, părțile și
judecătorul iau în considerare preambulul pentru a interpreta contractul sau pentru a determina un
eventual viciu de consimțământ29.
Uneori, preambulul stabilește și obligații, care trebuie interpretate prin raportare la restul
conținutului contractului. În caz de contradicție, clauzele contractuale prevalează față de
preambul30.
§13. Definițiile contractului. O clauză de definire a noțiunilor din contract figurează în
mod uzual la începutul contractelor complexe. Definițiile sunt utile mai ales în două situații. În
primul rând, dacă părțile doresc să confere unor termeni un alt înțeles decât cel din dreptul
comun, definițiile permit impunerea acestui sens judecătorului sau arbitrului. În al doilea rând, în
momentul în care un contract este redactat într-o altă limbă decât cea a sistemului juridic căruia îi
este supus (de exemplu, un contract redactat în engleză ce este supus legii române), definițiile
permit reducerea riscului de incoerență31.
§14. Limba contractului. Limba engleză este uzual aleasă pentru a redacta un contract
internațional. Alegerea legii engleze reprezintă semnul unei standardizări a contractelor între
profesioniști32. Totuși, alegerea limbii lui Shakespeare nu ferește profesioniștii de riscuri juridice
și comerciale. Pe de-o parte, anumiți termeni juridici străini nu pot fi traduși, deoarece se referă la
concepte necunoscute altor sisteme de drept (de exemplu: Memorandum of Understanding, Due
Diligence). Pe de altă parte, limbajul juridic reunește „falși prieteni” („false friends”) care pot
induce în eroare cititorul neavizat33.
Dacă acordul este încheiat în mai multe versiuni lingvistice, este de preferat ca părțile să
aleagă una dintre acestea ca având prioritate. Această alegere nu are loc întotdeauna, părțile
refuzând uneori să ierarhizeze versiunile lingvistice din motive comerciale34.
§15. Interpretarea contractului. Dificultăți de interpretare ale contractului apar în practică,
indiferent de calitatea redactării instrumentumului35. Ca regulă, interpretarea contractului se

29 O. Cachard, op.cit., p. 227.

30
Ibidem.
31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 228.
33 Spre exemplu, termenul determinable se referă la posibilitatea încetării contractului și nu reprezintă

echivalentul noțiunii determinabil. - Ibidem, pp. 228-229.

34 Ibidem, pp. 232-233.

35 Ibidem, p. 226.

7
realizează după dispozițiile din legea aplicabilă pe fond36: „Legea aplicabilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementează în special: (a) interpretarea contractului.”37
Bineînțeles, complexitatea contractelor determină deseori redactorii să prevadă propriile
reguli de interpretare38.
Tot astfel, pentru a preîntâmpina contradicțiile între diverse documente (contract-cadru,
contracte de aplicare, anexe etc.) părțile pot stipula o clauză de ierarhizare a diferitelor înscrisuri
(order of precedence clause)39.
Mai mult, Principiile UNIDROIT oferă standarde de interpretare la care profesioniști din
ordini juridice diferite pot achiesa, pentru a se asigura că acordul va fi interpretat după criterii
comune ambilor contractanți. Altfel spus, părțile pot include în contract o clauză prin care
stipulează că, în caz de dubiu, contractul va fi interpretat conform Principiilor UNIDROIT.
Conform art. 4.4 - 4.6 din Principiile UNIDROIT:
• Art. 4.4 (Coerența contractului): „Clauzele și modalităţile de exprimare se interpretează
în funcţie de ansamblul contractului sau în funcţie de ansamblul enunţului în care acestea
figurează.”40
• Art. 4.5 (Interpretarea utilă): „Clauzele unui contract se interpretează mai degrabă în
sensul în care acestea pot produce efecte şi nu în sensul în care anumite clauze nu ar produce
niciun efect.”41
• Art. 4.6 (Regula contra proferentem): „În caz de neclaritate, clauzele unui contract se
interpretează, de preferinţă, contra celui care le-a propus.”42
Principiile UNIDROIT oferă o soluție și pentru situația în care părțile au încheiat contractul
în două sau mai multe limbi diferite. Astfel, art. 4.7 stabilește că: “În caz de divergență între două
sau mai multe versiuni lingvistice care au forţă juridică egală, are prioritate interpretarea
întemeiată pe versiunea lingvistică în care a fost iniţial redactat contractul.”43
Iar acolo unde părțile au omis să insereze o clauză relevantă pentru desfășurarea relațiilor
contractuale, art. 4.8 alin. (1) din Principiile UNIDROIT permite judecătorului sau arbitrului să
suplinească vidul contractual printr-o clauză adecvată. Pentru a stabili ce constituie o clauză

36 Dreptul comun în materia interpretării contractelor, atunci când lex contractus este legea română, este
reprezentat de art. 1266-1269 C. civ.
37 Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I.
38 O. Cachard, op.cit., p. 231.
39 Ibidem, p. 232.

40 R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă

pe site-ul www.unidroit.org.
41 Ibidem.
42 Ibidem.

43 Ibidem.

8
adecvată, se ia în considerare: (a) intenția părților; (b) natura și scopul contractului; (c) buna-
credință; (d) ceea ce este rezonabil44.
§16. Clauze privind prestațiile principale ale contractului. Prin aceste clauze, părțile
stabilesc principalele drepturi și obligații care le revin. Este imposibil să imaginăm în concret
conținutul acestor clauze, posibilitățile participanților la comerțul internațional fiind infinite.
În linii generale, părțile prevăd serviciile care vor fi prestate sau mărfurile care vor fi livrate
ori stipulează metode de determinare a acestora.
Totodată, părțile agreează calitatea mărfurilor ori a serviciilor sau modalitatea de determinare
a calității45. Tot astfel, părțile pot stabili mecanismul de notificare a lipsurilor cantitative și/sau
calitative.
După cum părțile pot reglementa contractual condițiile de ambalare, transport, livrare, de
încărcare-descărcare a mărfurilor ori de recepție a lucrărilor.
§17. Cât privește prestația pecuniară, părțile agreează prețul serviciilor ori mărfurilor sau
indică o modalitate de determinare a acestuia46. Consecințele absenței unor clauze de identificare
a prețului vor fi prevăzute de legea contractului. Aceasta poate prevedea nulitatea contractului sau
poate oferi mecanisme subsidiare de determinare a prețului.
§18. Clauza de salvgardare. Părțile includ uneori clauze de salvgardare a convenției
(Severability clause), pentru a împiedica desființarea întregului contract din cauza unei clauze
nule. Așadar, obiectul acestei clauze îl reprezintă menținerea validității contractului în ipoteza în
care una din clauzele sale este lovită de nulitate47.

44 Art. 4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT.

45
Art. 5.1.6 din Principiile Unidroit: „Atunci când calitatea prestaţiei nu este stabilită prin contract sau nu este
determinabilă în temeiul contractului, o parte este ţinută să furnizeze o prestaţie de calitate rezonabilă şi, în
funcţie de circumstanţe, cel puţin egală cu o calitate medie.” – Ibidem.
46 Art. 5.1.7 din Principiile Unidroit oferă criterii de stabilire a prețului în lipsa unor clauze contractuale: „(1)

Atunci când un contract nu stabilește prețul sau nu conține o prevedere pentru stabilirea prețului, se consideră
că părțile, în absența oricărei mențiuni contrare, s-au referit, fie la prețul curent practicat în momentul
încheierii contractului pentru o asemenea prestaţie efectuată în circumstanţe comparabile în sectorul de
activitate comercială în discuție, fie, dacă un asemenea preţ nu este disponibil, la un preț rezonabil. (2) Atunci
când preţul urmează a fi stabilit de una din părţi, iar acea stabilire este, în mod manifest, nerezonabilă, un preț
rezonabil de înlocuire va fi stabilit în pofida oricărei prevederi contractuale contrare. (3) Atunci când preţul
urmează a fi stabilit de una din părţi sau de un terţ, iar acea parte sau acel terţ nu procedează în acest sens, va
fi stabilit un preţ rezonabil. (4) Atunci când preţul urmează a fi stabilit prin efectuarea unei menţiuni cu privire
la elemente care nu există sau care au încetat, fie să existe, fie să fie accesibile, cel mai apropiat element
echivalent va fi considerat drept un element substituitor.” – Ibidem.
47 Spre exemplu, o clauză de salvgardare poate avea următoarul conținut:„Dacă oricare dintre prevederile

acestui contract va fi lipsită de efect în concordanță cu dreptul aplicabil, restul dispozițiilor din contract vor
rămâne valabile și vor continua să producă efecte conform termenilor în care au fost stipulate.” - O. Cachard,
op.cit., p. 232.

9
 §19. Clauza de alegere a legii aplicabile. O clauză pe care o întâlnim frecvent în secțiunile
finale ale contractelor de comerț internațional este clauza de alegere a legii aplicabile48.
§20. Regimul juridic al clauzei de alegere a legii aplicabile, denumită și clauză de electio
iuris, este stabilit de Regulamentul Roma I.
Clauza de alegere a legii aplicabile poate privi întregul contract sau doar a parte a acestuia
(splitting-up)49.
Dacă prin clauza lor, părțile se rezumă la a face trimitere la o convenție internațională, la
reglementări nestatale sau la uzanțe50, alegerea va trebui completată de lex causae, prin
determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective51.

48„Libertatea
părților de a alege legea aplicabilă ar trebui să fie unul dintre elementele esențiale ale sistemului
de norme care reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale.” – Considerentul nr. 11 din
Preambulul Regulamentului Roma I. A se vedea și I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, 2017,
Universul Juridic, București, 2017, p. 251.
49 „Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din

acesta.” – art. 3 alin. (1) Roma I. Pentru problemele pe care le generează o alegere parțială de lege aplicabilă, a
se vedea M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., pp.185-187.
50 Considerentul nr. 13 din Preambulul Regulamentului Roma I precizează expres că: „Prezentul regulament nu

înlătură posibilitatea părților de a include printr-o mențiune de trimitere în contractul lor un corp de norme
nestatale sau o convenție internațională.”
51 „În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă (...), legea aplicabilă contractului se

determină după cum urmează:

(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința
obișnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul
de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este
reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a
unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința
obișnuită în aceeași țară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul
francizei;
(f) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;
(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc
licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese
multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la articolul 4
alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este
reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica
mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în
mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea
din acea altă țară.

10
 Spre exemplu, într-un contract de vânzare încheiat între o societate suedeză (cumpărător) și o
societate română (vânzător), părțile stipulează că „Prezentul contract este guvernat de Convenția
de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.”
O astfel de clauză, deși valabilă, nu indică un sistem de drept în ansamblul său. Iar Convenția
de la Viena nu reglementează exhaustiv contractul de vânzare internațională de mărfuri. Anumite
aspecte, cum ar fi transferul proprietății, nu intră în sfera de reglementare a acestui tratat
internațional. Prin urmare, voința părților trebuie completată cu normele juridice care vor fi
identificate printr-o localizare obiectivă a legii aplicabile contractului.
Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I, contractul de vânzare de bunuri este
reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul.
Ca atare, legea română va veni în completarea Convenției de la Viena la care părțile au făcut
trimitere în contract.
§21. Părțile pot conveni, în orice moment, să modifice clauza de electio iuris și să supună
contractul altei legi. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă nu
poate afecta în mod negativ drepturile terților52.
§22. Clauza atributivă de competență. Părțile pot alege ca instanțele naționale dintr-un
anumit stat să soluționeze litigiile53 sau pot conveni ca litigiul să fie tranșat pe calea arbitrajului.
În acest din urmă caz, vorbim de convenții arbitrale, pe care le vom analiza mai târziu în cadrul
cursului.
§23. Când părțile optează pentru soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești din
România sau dintr-un alt stat membru, validitatea clauzei de jurisdicție este determinată prin
raportare la prevederile art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis54.
Astfel, Considerentul nr. 20 din Preambulul Regulamentului Bruxelles I Bis precizează că
problema validității clauzei „ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului
membru în care se află instanța desemnată în convenție, inclusiv cu normele privind conflictul de
legi din statul membru respectiv.”

(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este
reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.” – art. 4 din Regulamentul Roma I.
52 Art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I.

53 Pe această temă, a se vedea A. Oprea, Eficacitatea convenţiilor atributive de jurisdicţie cuprinse în condiţiile

generale de afaceri - repere jurisprudenţiale, RRDP nr. 6/2016, Universul Juridic, București.
54 „Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care

a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-
un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care
convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv.
Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților.” – art. 25 din Regulamentul
Bruxelles I bis, teza inițială.

11
 Ca atare, validitatea clauzei de jurisdicție va fi decisă de instanța aleasă de părți, după
aplicarea normelor conflictuale din lex fori.
Apreciem că în cazul în care instanța aleasă este cea română și există o clauză de alegere a
legii aplicabile, validitatea clauzei atributive de competență ar trebui să fie guvernată de lex
contractus55.
Cât privește condițiile de formă, acestea sunt prevăzute direct de Regulamentul Bruxelles I
Bis. Astfel, convenția atributivă de competență se încheie:
(a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă;
(b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți; sau
(c) într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care,
în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile
la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv56.
§24. Convenția atributivă de jurisdicție are ca efect instituirea competenței exclusive a
instanței alese de părți57. Aceasta înseamnă că, în absența unui nou acord, părțile nu mai au
opțiunea între instanța convenită și instanțe din alte state, fiind obligate să sesizeze instanța pe
care au indicat-o în clauza lor58.

Lucrare de verificare

I. Răspundeți următoarelor întrebări:

1. Care sunt regulile de interpretare a contractelor conform Principiilor Unidroit?

2. Care este regimul juridic al clauzelor de alegere a legii aplicabile contractului de comerț
internațional?
3. Care este regimul juridic al clauzelor atributive de competență pentru litigii apărute în legătură
cu contracte de comerț internațional?

II. Soluționați următoarele grile:

1. În ceea ce privește contractele de comerț internațional:

a. Acordurile neangajante pot avea forță obligatorie, în conformitate cu prevederile lex causae,

55 Prin raportare la prevederile art. 2638 și art. 2640 C. civ.

56
Art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis, teza finală.
57 Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I Bis (nr. 1215/2012),

Hamangiu, 2017, p. 428.

58 Ibidem.

12
 chiar dacă părțile au agreat altfel.

b. Toate condițiile de fond ale contractului vor fi analizate exclusiv din perspectiva lex
contractus (legea aplicabilă contractului).

c. Clauzele de salvgardare mențin validitatea contractului chiar și în acele ipoteze în care

sancțiunea aplicabilă, conform lex causae, este nulitatea absolută totală.

2. Convenția atributivă de competență:

a) Se poate încheia verbal, fără să fie nevoie de o confirmare scrisă;

b) Se poate încheia într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți;

c) Nu instituie o competență exclusivă în favoarea instanței indicate de părți.

3. Confidențialitatea:

a. Se asigură în cadrul negocierilor contractuale numai prin includerea în acordul de negociere a

unei clauze de confidențialitate;
b. Poate fi asigurată doar prin semnarea unui acord de confidențialitate separat, nu și printr-o
clauză de confidențialitate inserată în acordul de negociere.
c. Poate fi protejată prin referința pe care părților o fac cu privire la aplicarea Principiilor
UNIDROIT.

Răspunsuri grile: 1.a); 2.b); 3.c).

13
 Unitarea de învățare 7 - Generalități privind contractele de comerț
internațional (partea a II-a)

Obiectivele unității de învățare 7

După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște principalele aspecte privind:

• legea aplicabilă executării obligațiilor contractuale;

• clauzele de menținere a valorii a contractelor comerciale internaționale;

• clauzele de adaptare a contractelor comerciale internaționale;

• neexecutarea contractelor comerciale internaționale.

Capitolul III - Executarea contractelor comerciale internaționale

Secțiunea I – Legea aplicabilă executării obligațiilor contractuale

§25. În cronologia relaţiilor contractuale, faza executării succede celor de negociere şi

încheiere59. Obligaţia executării contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, consacrat prin adagiul pacta sunt servanda.
Conform art. 10 alin (1) din Regulamentul Roma I: „(1) Legea aplicabilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementează în special: (...) (b) executarea obligațiilor născute
din contract.”
Așadar, ordinea de executare a obligațiilor60, momentul61 și locul executării62 sunt aspecte
care, în absența unui acord al părților, vor fi reglementate de legea contractului.

59
În practică, nu este exclus să avem o suprapunere a acestor etape, spre exemplu, atunci când încheierea
contractului este concomitentă executării acestuia. - O. Cachard, op. cit., p. 235.
60 Conform art. 6.1.4 din Principiile UNIDROIT: „(1) În măsura în care prestațiile părților pot fi executate

simultan, părţile sunt ţinute să le execute astfel, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel. (2) În
măsura în care prestaţia unei singure părţi reclamă un termen de executare, această parte este ţinută să
execute prima, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT
privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
61 Art. 6.1.1 din Principiile UNIDROIT: „Debitorul este ţinut să-și execute obligațiile: (a) dacă momentul

executării este stabilit prin contract sau este determinabil în temeiul contractului, la acel moment; (b) dacă o
perioadă de timp este fixată prin contract sau este determinabilă în temeiul acestuia, în oricare moment din
această perioadă de timp, cu excepţia situaţiei în care circumstanţele indică în sensul că cealaltă parte
urmează a stabili un alt moment al executării; (c) în orice altă situație, într-un termen rezonabil care curge din
momentul încheierii contractului.” – Ibidem.
Cu privire la momentul executării obligațiilor, art. 6.15 din Principiile UNIDROIT conține dispoziții legate de
executarea anticipată a acestora: „(1) Creditorul poate refuza executarea anterior scadenţei, cu excepţia

14
 În cazul în care obligațiile contractuale sunt afectate de modalități – condiții, termene,
validitatea acestora se evaluează prin raportare la dispozițiile din lex contractus.
Totodată, legea contractului dispune asupra modurilor de stingere a obligațiilor. Prin
excepție, compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor este guvernată, în lipsa unui acord
între părți, de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația63.
Solidaritatea și indivizibilitatea contractuală sunt, de asemenea, guverante de legea
contractuală64.
Prescripția extinctivă este deopotrivă supusă lex contractus65. Aceasta înseamnă calificarea
prescripției drept o instituție aparținând dreptului material (al obligațiilor) și nu dreptului
procedural întrucât, altfel, legea aplicabilă prescripției ar fi cea aplicabilă și procedurii 66.
§26. Consecințele neexecutării contractuale intră și ele, ca regulă, în sfera de aplicare a lex
contractus: „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în
special: (...) c) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală,
consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în
măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;”
§27. Totuși, în materia executării contractelor comerciale internaționale, legea contractului
se completează cu legea locului unde are loc executarea: (2) În ceea ce privește modalitatea de
executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea țării în care are loc executarea.”
Formularea textului („se va avea în vedere”67) indică, în mod clar, că nu se dorește
substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Cea dintâi rămâne în

ipotezei în care nu are un interes legitim în a proceda astfel. (2) Acceptarea de către o parte a unei executări
anterior scadenţei nu are niciun efect asupra datei la care acea parte trebuie să-şi execute propriile obligaţii,
din moment ce această dată a fost stabilită fără a se ţine cont de executarea obligaţiilor celeilalte părţi. (3)
Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului prin faptul executării anterior scadenţei sunt în sarcina
debitorului, fără a se aduce atingere oricărui alt remediu.” – Ibidem.
62 Art. 6.1.6 din Principiile UNIDROIT: (1) Atunci când locul de executare al obligaţiei nu este stabilit prin

contract sau nu este determinabil în temeiul acestuia, executarea se efectuează: (a) în ceea ce priveşte o
obligaţie pecuniară, la locul de sediu social al creditorului; (b) în ceea ce priveşte orice altă obligaţie, la locul
de sediu social al debitorului.(2) Partea care îşi schimbă sediul social ulterior încheierii contractului suportă
creşterea cheltuielilor legate de executare pe care o asemenea schimbare a putut să o genereze.” - Ibidem.
63 „În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplicabilă

obligației căreia i se opune compensația.” – art. 17 din Regulamentul Roma I.

64 I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2008, p. 358.

65 „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în special (...) d) diferitele

moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi”. Pentru mai multe detalii
privind prescripția în dreptul internațional privat, a se vedea B. Fauvarque-Cosson, La prescription en droit
international privé, Travaux du Comité français de droit international privé 2002-2004, pp. 235-272.
66 O. Cachard, op.cit., p. 203.

15
principiu aplicabilă, iar sensul art. 12 alin (2) este fără îndoială acela de a autoriza o parte să se
prevaleze de legea locului executării, dacă acel sistem de drept impune anumite constrângeri în
executarea obligațiilor.
Aceste constrângeri pot privi, spre pildă, îndeplinirea unor formalități, modalități tehnice de
punere în întârziere sau existența unor zile de sărbătoare legală care, în anumite circumstanțe, pot
scuze întârzierile în executarea obligațiilor68.
În contextul actual, epidemia de Covid-19 constituie un element care ar trebuit să fie avut în
vedere în contractele guvernate de o lege străină care urmează să fie executate pe teritoriul
României.

Secțiunea II – Menținerea valorii și adaptarea contractelor comerciale internaționale

prin mecanisme convenționale

§28. Etapa executării contractului ridică probleme mai ales în cazul contractelor cu
executare succesivă. Cu cât contractul este încheiat pentru o durată de timp mai îndelungată, cu
atât cresc şansele apariţiei unor riscuri care să perturbe relaţia contractuală.
Riscul este factorul extern raportului juridic, aleatoriu, incert, care dezechilibrează ordinea
contractuală, producând prejudicii unei persoane69. Pe tărâm contractual, noţiunea de risc se
raportează la noțiunea de obligație. Riscul nu poate fi analizat decât prin prisma obligaţiilor pe
care le afectează70.
Doctrina împarte riscurile în două categorii71:
• comerciale/economice, care sunt la rândul lor:
o valutare – se referă variația cursului de schimb al monedei în care se exprimă prețul
contractual față de o monedă de referință sau de calcul ori față de un alt element de
referință;
o nevalutare – se referă la evenimente economice cum ar fi schimbări semnificative ale
prețurilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport, primelor de
asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare;

67 Nu vorbim de o traducere defectuoasă, cum se întâmplă uneori în cazul regulamentelor sau directivelor
europene. Versiunea în limba engleză și franceză sintagme similare: „regard shall be had”, respectiv „on aura
égard”.
68 M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition,

LGDJ, Paris, 2016, pp. 174-175.

69 A.M. Toader, Observații privind noțiunea de risc în dreptul contractelor, SUBB nr. 2/2015, p. 159. Pe tema

riscurilor în contracte, a se vedea și G.Al. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Universul
Juridic, București, 2012.
70 Ibidem.

71 D.A. Sitaru, op. cit., pp. 450-451.

16
 • necomerciale, care se împart în:
o politice – embargo, măsuri vamale restrictive, expropriere etc.;
o calamități naturale – inundații, cutremure etc.
În considerarea acestor evenimente viitoare, părţile stabilesc clauze asigurătorii împotriva
riscurilor, care oferă flexibilitate relaţiei contractuale, de natură a facilita continuarea relațiilor
contractuale72.
Aceste clauze au ca obiect (i) fie menținerea valorii contractului, (ii) fie adaptarea sa. Le vom
analiza succint în continuare.

Subsecțiunea I - Clauze de menținere a valorii a contractelor comerciale

internaționale

Clauzele de menținere a valorii contractului privesc prestația în bani și urmăresc menținerea

acesteia împotriva riscurilor valutare și nevalutare73. Vom prezenta în continuare clauza de
indexare și clauzele valutare.
§29. Clauza de indexare (denumită și de revizuire) a prețului instituie un procedeu de
reevaluare automată a prestaţiilor, în raport cu variaţia unui indice de referinţă (spre ex., preţul în
ziua plăţii a unor bunuri sau servicii de primă necesitate) stabilit prin această clauză pentru
acoperirea deprecierii monedei în care se face plata74.
În funcție de etalonul utilizat, clauzele de indexare (revizuire) se subclasifică în:
• Clauze cu indexare unică – în acest caz, prețul contractual va fi raportat la o unitate de
măsură uzuală a unui produs determinat (spre exemplu, prețul țițeiului, al energiei electrice, al
cărbunelui, al grâului);
• Clauze cu indexare cumulativă – prețul contractual este raportat la mai multe elemente
de referință (spre exemplu, la valoarea energiei electrice și la forța de muncă);
• Clauze cu indexare generală – prețul contractual se va raporta la valoarea întregului
ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat
prețul într-o anumită zonă geografică determinată. În acest caz, elementele de referință constituie
de fapt un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei țări, unui oraș, unei anumite
zone geografice (ex. – rata inflației)75.
§30. Clauzele valutare. Prin aceste stipulații, părțile stabilesc două monede:
• una de plată sau de facturare – moneda de plată;

72
O. Cachard, op. cit., p. 236.
73 D.A. Sitaru, op. cit., p. 454.
74 I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 350.

75 D.A. Sitaru, op. cit., pp. 476-478.

17
 • una de referință / de calcul / de cont, fiind considerată de părți mai stabilă, mai puternică –
moneda de cont.
Scopul clauzei valutare este acela de evitare a riscului variației cursului de schimb al
monedei de plată față de moneda de cont, între momentul încheierii contractului și momentul
efectiv al plății76.
§31. Clauzele valutare se subdivid în trei categorii.
• Clauze monovalutare – prin aceste clauze, părțile prevăd că prețul mărfii/serviciilor
exprimat în monedă de cont se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plății77.
Prin urmare, dacă la momentul efectuării plății, moneda de plată a suferit o devalorizare prin
raportare la moneda de cont, prețul efectiv plătit pentru marfa/serviciul respectiv va crește
corespunzător devalorizării. Tot astfel, dacă moneda de plată va cunoaște o creștere prin raportare
la moneda de cont, prețul efectiv va fi mic decât cel stabilit în momentul încheierii contractului78.
De exemplu, într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al fructelor
la 4.850 lei (moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro (moneda de cont), astfel
încât la momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000 euro (1 euro = 4,85 RON). Daca
are loc o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la momentul plății efective, iar dacă leul se va
deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
• Clauze plurivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți – acestea prevăd ca
moneda de plată să se raporteze la mai multe monede de cont, care împreună formează un coș
valutar79. Aceste monede de cont sunt alese de părți în considerarea stabilității pe care o prezintă.
De exemplu, părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar
format din paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin urmare, în
concret, se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în funcție de media
cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor, monedelor din coșul valutar până
la momentul plății crește față de moneda de plată, prețul efectiv plătit pentru marfa sau serviciul
respectiv va crește în mod corespunzător. Implicit, scăderea monedelor din coșul valutar duce la
scăderea prețului efectiv plătit80.

76 Ibidem, p. 465.
77
Ibidem, p. 466.
78 Ibidem.
79 Ibidem, p. 469.

80 Ibidem, p. 470.

18
 Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a asigura o
mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată, nu la o singură
monedă de referință, ci la media mai multor monede81.
• Clauzele plurivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat - în cazul acestor
clauze, coșul valutar stabilit de părți ca element de referință în relația cu moneda de plată va fi
unul instituționalizat, adică monedele din coșul valutar și modalitățile de calcul nu mai sunt
stabilite de părți, ci de un organ specializat82. Acesta este, spre exemplu, cazul drepturilor
speciale de tragere (DST), unitatea de cont a FMI.

Temă de reflecție 7.1

Oferiți un exemplu de clauză plurivalutară.

Subsecțiunea II - Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale

Clauzele de adaptare au un obiect mai larg decât cele de menținere a valorii contractului,
vizând întreaga economie contractuală. Vom prezenta, în cele ce urmează clauza ofertei
concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de renegociere și clauza de hardship.
§32. Clauza ofertei concurente. Această clauză permite beneficiarului să solicite o
modificare a contractului în considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist.
De regulă, clauza produce efecte în favoarea cumpărătorului sau a beneficiarului serviciului,
dar nu sunt excluse nici ipotezele în care ambele părți ale contractului sunt beneficiare ale clauzei
ofertei concurente83.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparații între oferta
terțului și elementele corespunzătoare din contract.
Deși poate avea efect automat, clauza este condiționată, de regulă, de acordul promitentului.
Așadar, promitentul clauzei poate să accepte modificarea contractului în sensul celor prevăzute în
oferta mai favorabilă84. Alternativ, contractul este considerat reziliat sau suspendat.
Desigur, nimic nu împiedică părțile ca, pornind de la oferta terțului, să renegocieze
contractul, într-un sens diferit celor prevăzute în oferta concurentă85.

81
Ibidem.
82 Ibidem, p. 471.
83 Ibidem, pp. 480-481.
84 O. Cachard, op. cit., p. 237.
85 Referitor la clauza ofertei concurente, CJUE a hotărât că reprezintă un abuz de poziţie dominantă, în sensul

prevederilor art. 102 din TFUE (ex-art. 86 din TCEE), includerea într-o asemenea clauză a cerinţei ca ofertele

19
 §33. Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat, denumită
şi clauza antidiscriminare sau clauza naţiunii celei mai favorizate („most favoured nation”)
reprezintă o promisiune a unei părţi prin care aceasta se obligă la a îi furniza partenerului său
contractual condiţiile mai favorabile, pe care le va consimţi ulterior faţă de un alt client86.
Trebuie ca prestaţiile sau bunurile să fie comparabile, evaluate după o metodologie precisă.
Mai mult, este nevoie ca promitentul să aducă la cunoştinţa beneficiarului condiţiile pe care le-a
agreat cu alţi clienţi87. Prin urmare, această clauză trebuie completată de o obligaţie de informare
în sarcina promitentului88.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat se vor produce fie automat, fie prin
renegociere, în funcție de voința părților.
De regulă, efectele sunt automate, caz în care promitentul are obligația de a oferi condițiile
mai favorabile consimțite în favoarea terțului, imediat după încheierea unui contract cu acesta din
urmă. Spre exemplu, un furnizor de legume își asumă că va trata un cumpărător la fel cum îşi
tratează cel mai bun client. Dacă urmare a schimbării circumstanțelor pieței, furnizorul
micşorează preţurile produselor oferite unuia dintre clienţii săi, atunci preţurile tuturor clienţilor
care beneficiază de clauză vor fi micşorate similar.
Un asemenea efect automat nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului,
singura alternativă posibilă fiind rezilierea acestuia89.

Temă de reflecție 7.2

Comparați clauza ofertei concurente și clauza clientului celui mai favorizat.

§34. Clauza de renegociere. O altă clauză de adaptare este cea de renegociere a

contractului. În baza acesteia, părţile se obligă să renegocieze periodic contractul sau atunci când

concurente să provină de la furnizori serioşi, care au o importanţă comparabilă cu a întreprinderii ce deţine o

poziţie dominantă pe piaţă, şi ca beneficiarul clauzei să divulge întreprinderii respective denumirea ofertanţilor
şi conţinutul ofertelor concurente. - S. Deleanu, Influenţa dreptului Uniunii Europene în arbitrajul
internațional, RRDP nr. 6/2016, Universul Juridic, București, 2016. Autorul face referire la Cauza Hoffman-La
Roche, CJUE, 85/76, 13.02.1979, parag. 103-105, 107, ECLI:EU:C:1979:36.
86 O. Cachard, op. cit., p. 237.

87 Ibidem.
88 Ibidem.
89 În comerțul alimentar, Consiliul Concurenței a recomandat eliminarea clauzelor de acest tip, stipulate în

favoarea marilor retaileri (hipermarketuri, supermarketuri), în relația dintre aceștia și furnizori, întrucât pot avea
un impact negativ asupra concurenței. - Consiliul Concurenței, Raport asupra investigației declanșate pentru
analizarea sectorului comercializării produselor alimentare, disponibil la adresa:
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket2/id2968/raport.pdf, p. 6., ultima accesare la
20.02.2022.

20
anumite condiţii sunt îndeplinite90. Inconvenientul acestor clauze este că impun doar o obligaţie
de a negocia cu bună-credinţă, fără a determina suspendarea executării contractului91.
§35. Clauza de hardship92. Clauza de hardship prevede obligația părților de a proceda la
negociere în vederea readaptării contractului sau după caz, de a apela la un terț, eventual arbitru,
în același scop, dacă pe parcursul derulării contractului anumite evenimente afectează
semnificativ echilibrul contractual, independent de culpa oricăreia dintre părți, producând astfel o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una din părți, care ar fi
inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată93.
Clauza de hardship este guvernată de lex contractus. Legea contractului determină
validitatea sa ori poate oferi un mecanism legal de adaptare a contractului94.
§36. Clauza de impreviziune este produsul practicii, conținutul ei fiind uniformizat prin
intermediul Principiilor UNIDROIT. Astfel, conform art. 6.2.2 din Principiile UNIDROIT:
“Există hardship atunci când survin evenimente care alterează fundamental echilibrul
prestaţiilor, fie în sensul că a crescut costul obligaţiilor, fie în sensul că s-a diminuat valoarea
contraprestaţiei, iar (a) aceste evenimente au survenit sau au fost cunoscute de partea lezată
ulterior încheierii contractului; (b) partea lezată nu a putut, în momentul încheierii contractului,
în mod rezonabil să ia în considerare asemenea evenimente; (c) aceste evenimente scapă
controlului părţii lezate; și (d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea lezată.”
§37. Din această reglementare, deducem condițiile generale ale clauzelor de hardship,
respectiv:

90 O. Cachard, op. cit., p. 238.

91
Ibidem.
92 Pe această temă, a se vedea J.L. Delvolvé, L’imprévision dans les contrats internationaux, TCDIP, 1991, pp.

147-170.
93 D.A. Sitaru, op. cit., p. 493.
94 Dacă lex contractus este legea română, este incident art. 1271 alin. (2)-(3) C. civ.: „ (2) (...) dacă executarea

contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face
vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de
către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că
şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi
echitabile a contractului.”

21
 • Împrejurarea de hardship – este un eveniment de orice natură care ar putea apărea pe
parcursul executării contractului. Altfel spus, această clauză acoperă orice fel de riscuri, atât
valutare, cât și nevalutare95.
Împrejurarea de hardship ar trebui definită de o manieră flexibilă. O enumerare detaliată a
evenimentelor care ar putea declanșa clauza nu este recomandată, dată fiind probabilitatea de a
omite anumite situații96.
• Evenimentul a survenit independent de culpa vreuneia dintre părți, fiind dincolo de puterea
de control a acestora.
Criteriul de apreciere a părții care invocă clauza este de regulă un criteriu obiectiv, adică
criteriul comportamentului unui profesionist rezonabil și prudent, aflat în aceeași situație97.
• Evenimentul să altereze în mod fundamental echilibrul contractual, adică să producă o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin o parte.
• Să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.
§38. Mecanismul de adaptare a contractului. Conform art. 6.2.3 din Principiile
UNIDROIT: „(1) În caz de hardship, partea lezată poate solicita începerea renegocierilor.
Solicitarea trebuie să fie efectuată fără întârziere şi trebuie să fie motivată. (2) Solicitarea nu
conferă prin ea însăşi părţii lezate dreptul de a suspenda executarea propriilor obligaţii. (3)
Dacă părţile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil, oricare dintre acestea poate sesiza
instanţa de judecată sau tribunalul arbitral. (4) Dacă instanţa de judecată sau tribunalul arbitral
ajunge la concluzia că există un caz de hardship, poate, dacă estimează ca fiind rezonabil: (a) să
pună capăt contractului la o dată şi în condiţiile pe care le stabileşte; sau (b) să adapteze
contractul în scopul de a restabili echilibrul prestaţiilor.”98
Ca atare, mecanismul de adaptare a contractului în temeiul clauzei de impreviziune
presupune:
• Notificarea formulată de către partea afectată a intenției de a renegocia. Notificare trebuie
cu trimisă cu promptitudine după apariția dezechilibrului contractual și trebuie să fie motivată,
adică să explice cocontractantului (i) în ce constă schimbarea împrejurărilor; (ii) consecințele pe
care evenimentul le are asupra relației contractuale.
• Renegocierea efectivă a contractului.

95
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2017, p. 509.
96 C.T. Ungureanu, Impreviziunea în contractele de comerț internațional, Revista de Studii Juridice nr. 1/2015,
p. 51.
97 D.A. Sitaru, op. cit., p. 509.
98 R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă

pe site-ul www.unidroit.org.

22
 §39. Efectele clauzei de impreviziune nu operează automat, ci numai prin renegociere.
Părțile pot să prevadă în contract reguli aplicabile procedurii de renegociere sau durata maxima
pe care se poate întinde aceasta. De asemenea, partenerii pot să prevadă suspendarea executării
contractului pe durata negocierilor99.
§40. Ca urmare a renegocierii, părțile fie convin readaptarea contractului. caz în care,
contractul se execută conform noilor prevederi agreate, fie cocontractantul refuză readaptarea
contractului100.
Pentru această din urmă situație, în funcție de cele agreate de părți, avem două variante101:
(i) încetarea contractului – ca urmare a eșuării negocierilor, una din părți denunță contractul;
(ii) părțile se pot adresa unui terț – mediator/arbitru/judecător, căruia îi încredințează decizia
cu privire la soarta contractului.
Terțul poate să constate că nu există situație de hardship, caz în care contractul va trebui
executat conform celor agreate inițial.
Dacă însă va considera că există o împrejurare excepțională care perturbă relația
contractuală, în funcție de prevederile clauzei de hardship, va putea dispune:
• adaptarea contractului la noile împrejurări, prin reechilibrarea prestațiilor părților;
• încetarea contractului;
• orice altă soluție care să fie considerată acceptabilă pentru situația în cauză (spre exemplu,
suspendarea efectelor contractului în cazul în care evenimentul de hardship are un
caracter temporar, iar după expirarea acelui eveniment, contractul ar putea fi executat fără
să existe pierderi pentru părți)102.

Secțiunea III – Neexecutarea contractelor comerciale internaționale

§41. Consecințele neexecutării. Punerea în întârziere103, regimul legal al daunelor-interese

și excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) sunt guvernate de legea
contractului.
Rezoluțiunea și rezilierea sunt de asemenea supuse lex contractus. În cazul
rezoluțiunii/rezilierii extra-judiciare, declarația de rezoluțiune/reziliere este un act unilateral de

99
V. Sandăr, Configurația impreviziunii în noul Cod civil.Considerații cu privire la clauzele de hardship,
RRDA nr. 10/2013, Wolters Kluwer, București; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 53.
100 D.A. Sitaru, op. cit., p. 516.
101 Ibidem.
102 Ibidem.

103 Pentru opinia contrară, a se vedea I. Macovei, op. cit., p. 267.

23
sine stătător. Pentru o abordare coerentă, acesta ar trebui să fie guvernat tot de lex contractus, ca
lege cu care actul unilateral prezintă cele mai strânse legături104.
§42. Măsurile conservatorii și asigurătorii. Măsurile conservatorii și asigurătorii – cum
ar fi asigurarea de dovezi, sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie sunt reglementate de lex
fori105. Ca atare, indiferent de legea aplicabilă contractului, instanța va putea impune doar acele
măsuri prevăzute de propria legislație procesuală.
§43. Clauzele penale. Clauza penală reprezintă o stipulație prin care părțile evaluează
anticipat daunele-interese contractuale106. Validitatea și limitele clauzei penale sunt stabilite de
lex contractus107.
De exemplu, legea contractului ne va arăta dacă nivelul despăgubirilor poate depăși
cuantumul obligației principale108 ori dacă o asemenea clauză poate fi utilizată pentru încălcarea
oricărei obligații contractuale109.
Tot lex contractus ne indică în ce condiții instanța poate interveni pentru a limita cuantumul
clauzei penale.
§44. Clauzele de exonerare sau de limitare a răspunderii. Clauzele de exonerare sau de
limitare a răspunderii sunt frecvente în contractele comerciale internaționale. Efectele limitării
răspunderii sunt guvernate de lex contractus.
Atunci când legea română este lex causae, clauzele de exonerare a răspunderii sunt valabile
pentru prejudiciile aduse bunurilor victimei prin neglijență110. Nu se poate exclude sau limita,

104
Art. 2637 alin. (1) C. civ.: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau,
după caz, de autorul său.”; Art. 2638 alin. (1) C. civ.: „În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea
locului unde actul juridic a fost încheiat.”
105 „În procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții

exprese contrare.” – art. 1088 C. proc. civ.

106 L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012,

pp. 316-318. Pentru alte studii privind această instituție, a se vedea e.g., F. Ludușan, Clauza penală în noul Cod
civil, Universul Juridic, București, 2014; L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele noului Cod civil,
Dreptul nr. 8/2011, Uniunea Juriștilor, București; V. Pătulea, Revizuirea judiciară a sumelor stabilite prin
clauzele penale, RRDA nr. 3/2012, Wolters Kluwer, București; R.B. Bobei, Ireductibilitatea/reductibilitatea
clauzei penale în jurisprudența arbitrală recentă, Revista Română de Arbitraj nr. 3/2011, Wolters Kluwer,
București.
107 Pentru o abordare practică a clauzelor penale, a se vedea E. Grecu, O. Albu, Ghidul contractelor pentru

antreprenori, Universul Juridic, 2013, pp. 83-93.

108 Legea română permite o asemenea posibilitate: „(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

(…) b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea
contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligației principale.” – art. 1541 alin. (1)-(2) C. civ.
109 Conform legii române, o clauză penală poate privi doar obligația principală: „Clauza penală este aceea prin

care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.”
– art. 1538 C. civ.

24
prin convenţii, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu
intenţie sau din culpă gravă111. Tot astfel, răspunderea pentru prejudiciile corporale nu poate fi
înlăturată sau diminuată decât acolo unde legea o permite expres112.
Asemenea clauze constituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului,
care stă la baza sistemului de răspundere civilă din dreptul român.
Chiar dacă legea română permite, în anumite condiții, asemenea stipulații, nu este exclusă
intervenția ordinii publice de drept internațional privat în contra unei legi străine care permite o
limitare excesivă a răspunderii contractuale113.
§45. Clauza de forță majoră. Legea contractului determină conținutul forței majore,
cazului fortuit114 sau altor cauze exoneratoare de răspundere.
Desigur, părțile pot reglementa convențional regimul forței majore, atâta timp cât lex
contractus o permite115. În mod uzual, părțile includ în partea finală a instrumentumului o clauză
de forță majoră.
§46. Atunci când forța majoră este conturată la nivel contractual, identificăm trei tipuri de
definiţii116:
• O definiție sintetică – în contracte sunt prevăzute trăsăturile esenţiale ale evenimentelor de
forţelor majoră117.

110
Art. 1355 alin. (2) C. civ.
111 Art. 1355 alin. (1) C. civ.
112 Art. 1355 alin. (3) C. civ.
113 Spre exemplu, în 1950, într-un caz de transport maritim de bunuri, în care locul livrării mărfii se afla în

Franța, instanța supremă franceză a înlăturat de la aplicare o clauză ce exonera transportatorul de răspundere, pe
motiv că este contrară ordinii publice de drept internațional privat. Pentru mai multe detalii, a se vedea D.
Petrache, Ordinea publică de drept international privat, Universul Juridic, București, 2019, pp. 181-182, și
doctrina acolo citată.
114 Atunci când legea română este lex causae, este incident art. 1351 C. civ., conform căruia: „(1) Dacă legea

nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este
cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice even
iment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi
prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de
asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.”
115 Conform art. 7.1.7 din Principiile UNIDROIT: „(1) Este exonerat de răspundere pentru neexecutarea

propriei prestaţii debitorul care demonstrează că această neexecutare se datorează unui eveniment pe care nu
îl poate controla şi pe care nu putea, în mod rezonabil, să-l ia în considerare în momentul încheierii sau să-l
evite sau să-l depăşească sau să evite sau să depăşească consecinţele acestuia. (2) Atunci când impedimentul
este numai temporar, exonerarea produce efect pentru o durată rezonabilă de timp, ţinând cont de consecinţele
impedimentului asupra executării contractului.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele
comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
116 D.A. Sitaru, op. cit., p. 614.

117 Acest tip de definiție este specific sistemelor continentale.

25
 • O definiție analitică – are loc o enumerare a evenimentelor pe care părţile înţeleg să le
considere exoneratoare118 (calamităţi naturale, conflicte armate, conflicte grave de muncă,
dificultăţi de transport, epidemii etc.).
Această definiție prezintă neajunsul că un eveniment imprevizibil și insurmontabil care nu a
fost menționat în mod expres în contract nu va fi considerat ca reprezentând o situație de forță
majoră.
• O definiție mixtă – o definiţie sintetică, însoţită de enumerarea celor mai importante
evenimente care ar putea constitui caz de forţă majoră.
§47. În mod uzual, forţa majoră are un efect suspensiv în contractele comerciale
internaţionale, determinat de clauzele contractuale și de lex contractus. Forța majoră are un efect
extinctiv – de încetare a contractului, în acele cazuri în care situația excepțională se întinde pe o
perioadă îndelungată de timp.
Profesioniștii agreează de regulă un mecanism de notificare a situației de forță majoră. Dacă
partea afectată nu notifică evenimentul, nu va pierde dreptul de a se prevala de clauza de forță
majoră, însă va răspunde pentru pierderile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost
notificată.
Conform art. 7.1.7 alin. (3) din Principiile UNIDROIT: „Debitorul trebuie să-i notifice
creditorului existenţa impedimentului, precum şi consecinţele asupra aptitudinii de a executa
contractul. Dacă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil, care începe să
curgă din momentul în care debitorul avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de
impediment, debitorul este obligat la despăgubiri care rezultă din faptul neajungerii notificării la
destinaţie.”119
§48. Conform art. 4 lit. j) și art. 28 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 335/2007, camerele de
comerț din România avizează existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra
executării obligaţiilor comercianţilor.
Camerele de comerț nu sunt abilitate să declare la nivel național o situație ca fiind un caz
de forță majoră120. Atribuțiile camerelor de comerț se rezumă la a constata, în baza unei
documentaţii depuse exclusiv de solicitant, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt

118 Acest tip de definiție este specific sistemelor de drept anglo-saxon.

119
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere
disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
120https://ccir.ro/2020/03/25/precizari-privind-avizarea-existentei-cazurilor-de-forta-majora-si-influenta-

acestora-asupra-executarii-obligatiilor-comerciantilor-atributie-legala-ccir-si-camerelor-judetene/#_ftn1.

26
exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea
ce privește neexecutarea obligațiilor contractuale121.

Temă de reflecție 7.3

Comparați clauza de forță majoră și clauza de hardship.

Lucrare de verificare:

I. Răspundeți următoarelor întrebări:

1. Care sunt subclasificările clauzei de revizuire a prețului?

2. Care sunt principalele trăsături ale clauzei ofertei concurente?

3. Care sunt principalele trăsături ale clauzei clientului celui mai favorizat?

4. Care sunt condițiile clauzei de hardship?

5. Care este mecanismul de adaptare a contractului, în cazul clauzei de hardship?

6. Care este legea aplicabilă clauzei penale, respectiv rezoluțiunii judiciare?

7. Care sunt tipurile de definiție ale forței majore?

II. Soluționați următoarele grile:

1. Clauzele plurivalutare:
a) spre deosebire de clauzele de revizuire a prețului, au ca scop menținerea valorii reale a
contractului;
b) sunt de două feluri, în funcție de metoda de stabilire a monedei de plată;
c) ar putea fi introduse în contracte de credit în care împrumutul urmează a fi restituit în termen
de 5 ani de la încheierea contractului.

2. Clauza clientului celui mai favorizat:

a) Se aseamănă cu clauza de hardship prin aceea că ambele sunt clauze de asigurare împotriva
riscurilor nevalutare;
b) Poate avea o acțiune automată doar atunci când lex causae stabilește expres acest aspect;

121
Ibidem.

27
c) Se aseamănă cu clauza ofertei concurente în ceea ce privește elementul de referință care pune
în mișcare mecanismul clauzei.

3. În ceea ce privește clauzele asigurătorii împotriva riscurilor:

a) Prețul contractului poate fi modificat în temeiul unei clauze a clientului celui mai favorizat.
b) Clauza ofertei concurente obligă promitentul să informeze beneficiarul clauzei cu privire la
orice ofertă primită.
c) În cazul clauzei ofertei concurente, adaptarea clauzei este condiționată, de regulă, de acordul
promitentului.

Răspunsuri:

1.c) ; 2.a) ; 3.a).

28