DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL1

Cursul nr. 9 - Generalități privind contractele de comerț internațional

Capitolul I – Formarea contractelor de comerț internațional

Secțiunea I – Negocierea contractelor de comerț internațional

§1. Negocierea contractului de comerț internațional este un proces complex2, în care

diferențele culturale, domeniul de activitate al profesioniștilor și raportul de putere dintre
întreprinderi3 joacă un rol foarte important.
Negocierile reprezintă perioada exploratorie pe durata căreia viitorii contractanţi schimbă
puncte de vedere, formulează şi discută propunerile pe care şi le fac reciproc pentru a determina
conţinutul contractului, fără a fi siguri că acel contract se va încheia. Este o etapă esenţială de
succesul căreia depinde adesea echilibrul contractului4.
În procesul de negociere, părțile utilizează atât contracte ce dau naștere unor drepturi și
obligații, cât și acorduri neangajante (non-binding agreements)5.
§2. Acordurile neangajante. Acordurile neangajante permit profesioniștilor implicați în
negociere să își facă cunoscute intențiile, fără a se supune unei obligații juridice. Angajamentul
fără forță obligatorie reprezintă, așadar, un instrument de formalizare a negocierilor pe care
părțile înțeleg să îl lase în afara sferei contracutale. Astfel de instrumente sunt importate din
sistemele de common law și sunt desemnate prin sintagmele Letter of Intent sau Memorandum of
Understanding6. Aceste încrisuri sunt schimbate între negociatori cu scopul de a defini în mod
precis cadrul negocierii7.
Lipsa forței juridice obligatorii reprezintă deopotrivă calitatea și defectul acestor înscrisuri.
Aceasta pentru că, dincolo de intenția enunțată de părți, judecătorul poate să le dea o altă
interpretare, în conformitate cu lex causae8.
§3. Acordul de negociere. Acordul de negociere este o figură juridică preferabilă celor
expuse anterior. Acesta definește în mod precis metoda și modalitățile de negociere, precum și
obligațiile părților în această perioadă. Prin urmare, negociatorii sunt supuși unor obligații
contractuale cu privire la întinderea perioadei de negociere, confidențialitatea informațiilor
schimbate, exclusivitatea negocierilor, transparență cu privire la negocieri purtate în paralel etc9.

1
© Cladiu-Paul Buglea, Dan Petrache. Reproducerea integrală sau parțială a materialului fără acordul expres al
titularilor drepturilor de autor este interzisă. Materialul poate fi utilizat de către studenții Facultății de Drept,
Universitatea din București exclusiv pentru a se pregăti pentru cursurile, seminarele și examenul aferente disciplinei
Dreptul Comerțului Internațional. Pentru evitarea oricărui dubiu, beneficiarii nu au dreptul de a transmite materialul
sau un fragment din acesta și/sau de a comunica în orice alt mod materialul sau un fragment din acesta. Prezentul
material a fost pus la dispoziția beneficiarilor în luna martie 2020. Materialul nu reprezintă o lucrare definitivată și
constituie o versiune intermediară (draft) a unui fragment din opera Curs elementar de dreptul comerțului
internațional, care se află în curs de redactare.
2
Pe această temă, a se vedea și A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, C.H. Beck, București, 2013.
3
În momentul în care puterea de negociere a uneia dintre părți este mai mică, putem fi în prezența unui contract de
adeziune. Atunci când lex causae este legea română, devine incident art. 1175 C. civ., conform căruia: „Contractul
este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”
4
L. Pop, Negocierile precontractuale și contractele preparatorii, RRDP nr. 4/2008, Universul Juridic, București.
5
O. Cachard, Droit du commerce international, 3e edition, LGDJ, Paris, 2017, p. 212.
6
Ibidem.
7
Clauzele „subject to contract” (cu condiția încheierii contractului) reprezintă un alt mod de a purta negocieri fără a
declanșa în sens propriu procesul contractual. În dreptul englez, clauza ”subject to contract” este de natură a
neutraliza precizările privitoare la obiect și la preț, în așa fel încât judecătorul să nu considere propunerea drept ofertă
și, în consecință, contractul încheiat. - Ibidem.
8
Ibidem, p. 213.
9
Ibidem.
 Acordul de negociere reprezintă un antecontract care poate fi urmat, pe parcursul avansării
în negocieri, de un acord de principiu10 prin care părțile consfințesc cele agreate și prin care se
obligă să continue negocierile pentru chestiunile unde nu există încă un consens11.
§4. Negocierea transferului de întreprindere – procesul de due diligence. Preluarea
unei întreprinderi se poate realiza în două moduri: (i) prin achiziția acțiunilor societății (share
deal)12; (ii) prin achiziția bunurilor societății (asset deal). În oricare din cazuri, potențialul
cumpărător efectuează o investigație a afacerii respective, desemnată prin sintagma due diligence.
Investigaţia diligentă (due diligence) este acţiunea, procesul prin care un ofertant verifică
situaţia financiară şi/sau juridică a unei societăţi13. Operațiunea permite cumpărătorului să
descopere eventuale probleme care ar afecta valoarea societăţii. În comerțul internațional, nevoia
de informare este cu atât mai mare cu cât cumpărătorul vine, de cele mai multe ori, din afara
jurisdicției în care vrea să investească14. În afara situaţiilor rare în care se descoperă probleme atât
de grave încât să îl facă pe potenţialul cumpărător să se răzgândească (deal killers sau walk away
issues), informaţiile descoperite în procesul de due diligence sunt folosite pentru a negocia în jos
preţul de achiziție15.
§5. Obligația a negocia cu bună-credință. Indiferent de legea aplicabilă, părțile au
obligația de a negocia cu bună-credință. Existența acestei obligații este unanim acceptată printre
profesioniști, indiferent de sistemul de drept care reprezintă lex causae.
De altfel, Principiile UNIDROIT16 au două articole dedicate bunei-credințe, dintre care unul
vizează etapa negocierilor contractuale: „ iecare parte este li eră să negocie e și nu poate fi
trasă la răspundere pentru eșecul încheierii contractului otuși, o parte care negocia ă sau
care întrerupe negocierile cu rea-credință răspunde pentru prejudiciul cau at celeilalte părți (3)
Este, în mod special, de rea-credință partea care intră în stadiul negocierilor sau care continuă
negocierile știind că nu intenționea ă să ajungă la un acord cu cealaltă parte.” – art. 2.1.15 din
Principiile Unidroit.
§6. Obligația de confidențialitate. Confidențialitatea constituie un alt punct critic al
negocierilor. Fiecare parte urmărește să își securizeze informațiile ce o privesc și, totodată, să
acceadă la informațiile profesionale ale celeilalte părți17. Adeseori, părțile semnează un acord de
confidențialitate (non-disclosure agreement) sau includ în acordul de negociere o clauză de
confidențialite. O clauză generală, sintetică, poate genera discuții în privința întinderii sale. De
10
Pe această temă, a se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, Dreptul nr. 4/2002, Uniunea Juriștilor, București.
11
Ibidem.
12
Pe această temă, a se vedea L. Tec, Consideraţii asupra transferului părţilor sociale şi al acţiunilor, RRDP nr.
3/2017, Universul Juridic, București.
13
S. Bodu, Transferul acțiunilor într-o societate comercială, RRDA nr. 3/2016, Wolters Kluwer, București.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Așa cum menționam și în partea inițială a cursului, Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat
(UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate armoniza
și coordona dreptul privat al statelor și pregătirea unor reguli uniforme de drept privat. Principiile UNIDROIT
privind Contractele comerciale internaționae au un obiectiv ambițios, fiind concepute ca un cadru normativ apt a se
aplica oricărui tip de contract internațional.
Conform Preambulului Principiilor UNIDROIT: „Prezentele Principii enunţă reguli generale care pot guverna
contractele comerciale internaţionale
Acestea se aplică atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de respectivele
Principii.
Acestea pot fi aplicate atunci când părțile au convenit în sensul guvernării contractului intervenit între ele de
principiile generale de drept, de lex mercatoria sau atunci când părţile au utilizat orice altă terminologie
asemănătoare
Acestea pot fi aplicate atunci când părţile nu au ales nicio lege care să guverneze contractul intervenit între ele.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa instrumente de drept internațional uniform.
Acestea pot fi utilizate pentru a interpreta sau pentru a completa dreptul naţional
Acestea pot servi ca model pentru legiuitorii naționali și internaționali ” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT
privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
17
O. Cachard, op.cit., p. 214.
cealaltă parte, un acord analitic ce descrie detaliat documentele și informațiile ce intră sub
incidența sa expune părțile riscului de a avea o listă incompletă de aspecte supuse
confidențialității18.
Articolul 2.1.16 din Principiile UNIDROIT menționează obligația de confidențialitate, care
impune indicarea expresă a informațiilor calificate drept confidențiale: „ acă, în cursul
negocierilor, o parte furni ea ă, cu titlu confidențial, o informație celeilalte părți, aceasta din
urmă este o ligată, indiferent dacă ulterior se încheie sau nu se încheie contractul, să nu divulge
acea informație și să nu o utili e e, prin nesocotirea standardelor u uale, în scopul satisfacerii
propriilor interese erespectarea acestei o ligații este suscepti ilă de a da naștere la
despăgu iri care pot include, dacă este ca ul, contravaloarea eneficiului o ținut de cealaltă
parte.”19.

Secțiunea II – Legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale

§7. Legea aplicabilă încheierii contractelor în comerțul internațional. Pentru a stabili

dacă un contract a fost valid încheiat sau nu, trebuie să studiem, cu precădere, legea aplicabilă
contractului.
Conform art. 10 alin. (1) Roma I20: “Existența și validitatea contractului sau a oricărei
clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul prezentului
regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi vala ile ”
§8. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractului. Obiectul și cauza sunt condiții
de fond guvernate de legea aleasă de părți. Astfel, lex contractus ne va spune dacă părțile pot
contracta cu privire la un bun viitor sau dacă obiectul este licit.
§9. Și consimțământul este guvernat, ca regulă, tot de lex contractus. Totuși, art. 10 alin.
(2) Roma I reglementează o ipoteză de excepție: “Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu
și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința o ișnuită,
dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se sta ilească efectul
comportamentului său în conformitate cu legea menționată la alineatul (1).”
Așadar, pentru a arăta că un contract comercial internațional nu a fost încheiat în mod valid,
una din părți poate să se întemeieze pe legea de la propria sa reședință obișnuită. Regula
funcționează unidirecțional: partea poate să argumenteze doar că nu a consimțit la încheierea
contractului, iar nu și că legea reședinței obișnuite validează o convenție care ar fi nulă conform
legii contractului21.
Rațiunea excepției este aceea că în anumite sisteme de drept, contractul este considerat
încheiat în baza unor elemente nu foarte convingătoare, cum ar fi tăcerea părții sau lipsa de
reacție la un anumit tip de ofertă22. Pentru a evita situațiile în care o persoană devine parte la un
contract pe care crede, în mod legitim, că nu l-a încheiat, Regulamentul Roma I permite părții să
invoce legea de la reședința sa obișnuită23. Altfel spus, într-un contract supus dreptului german,

18
Ibidem, pp. 214-215.
19
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
20
Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
21
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 223.
22
Ibidem.
23
„(1) În înțelesul prezentului regulament, reședința o ișnuită a societăților și a altor organisme, constituite sau nu
ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința o ișnuită a unei persoane fizice
acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are sediul principal de
activitate.
(2) În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte
unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incum ă unei astfel de sucursale, agenții sau
unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședința o ișnuită
(3) În scopul determinării locului unde se află reședința o ișnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii
contractului.” – art. 19 din Regulamentul Roma I.
partea cu reședința în România poate invoca legea română pentru a se stabili că tăcerea sa nu a
valorat consimțământ.
§10. Capacitatea persoanei fizice iese din sfera de reglementare a lex contractus și este
supusă legii personale a fiecăruia dintre contractanți. În sistemul de drept român24, legea
personală este legea cetățeniei25. Așadar, legea statului de cetățenie a fiecăruia dintre contractanți
va arăta dacă partea poate încheia contractul respectiv26.
Dacă vorbim de persoane juridice, capacitatea acesteia și puterile reprezentanților legali vor
fi guvernate de lex societatis.
§11. Legea aplicabilă formei contractului. Contractul încheiat între prezenți sau între
absenți care se află în același stat la momentul încheierii contractului este valabil dacă respectă
exigențele de formă (i) din lex contractus sau (ii) din legea de la locul încheierii sale27.
Contractul încheiat între absenți care se află în țări diferite la momentul încheierii
contractului este valabil din punct de vedere formal dacă respectă (i) lex contractus sau (ii) legea
oricăruia din statele în care una din părți sau reprezentanții acesteia se află la momentul încheierii
contractului sau (iii) legea statului în care oricare dintre părți își avea reședința obișnuită28 la
momentul încheierii contractului29.

Capitolul II - Conținutul contractelor comerciale internaționale

§12. Preambulul. Contractele internaționale sunt deseori introduse printr-un preambul.

Acesta permite părților să se identifice, să se prezinte, să amintească istoricul relațiilor acestora și
negocierile purtate, înaintea definirii obiectului contractului.
Problema care se pune este de a ști dacă preambulul și considerentele sale (Whereas,
Recitals) au sau nu o valoare contractuală. Preambulul nu este decât o introducere a diferitelor
clauze care formează drepturile și obligațiile cocontractanților. De aceea, de regulă, părțile și
judecătorul iau în considerare preambulul pentru a interpreta contractul sau pentru a determina un
eventual viciu de consimțământ30.

24
„Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispo iţii speciale nu
se prevede altfel.” – art. 2572 alin. (1) C. civ.; „Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana
fi ică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică ” – art. 2568 alin. (1) C. civ.
25
Alte sisteme de drept adoptă ca lege personală, legea țării în care persoana și-a stabilit domiciliul, cum este cazul
Angliei sau al Norvegiei. – B.C. Trandafirescu, Cadrul uniform al contractului de comerț internațional, Universul
Juridic, București, 2017, p. 32.
26
Există și o excepție de la această regulă, prevăzută de art. 13 din Regulamentul Roma I: „În cazul unui contract
încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fi ică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei
țări, poate invoca incapacitatea sa re ultând din legea altei țări numai în cazul în care, la data încheierii
contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a
neglijenței sale.”
27
„Contractul încheiat între persoane, sau repre entanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul
încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă
prevă ute de legea care îl reglementea ă pe fond, în conformitate cu prezentul regulament sau de legea țării în care
se încheie contractul.” – art. 11 alin. (1) Roma I.
28
A se vedea supra reglementarea art. 19 din Regulamentul Roma I.
29
„Contractul încheiat între persoanele, sau repre entanții acestora, care se află în țări diferite în momentul
încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă
prevă ute de legea care îl reglementea ă pe fond, în conformitate cu prezentul regulament, sau de legea oricărei țări
în care se află oricare dintre părți sau repre entanții acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea țării
în care, la data respectivă, își avea reședința o ișnuită oricare dintre părțile contractante ” – art. 11 alin. (2) Roma
I.
Tot în acest context, se impune să menționăm prevederile art. 11 alin. (3) Roma I, conform cărora: „Actul juridic
unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmea ă să fie încheiat
este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă prevă ute de legea
care reglementea ă sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul regulament, sau de legea țării
în care a fost încheiat actul sau de legea țării în care autorul actului își avea reședința o ișnuită la acea dată ”
30
O. Cachard, op.cit., p. 227.
 Uneori, preambulul stabilește și obligații, care trebuie interpretate prin raportare la restul
conținutului contractului. În caz de contradicție, clauzele contractuale prevalează față de
preambul31.
§13. Definițiile contractului. O clauză de definire a noțiunilor din contract figurează în
mod uzual la începutul contractelor complexe. Definițiile sunt utile mai ales în două situații. În
primul rând, dacă părțile doresc să confere unor termeni un alt înțeles decât cel din dreptul
comun, definițiile permit impunerea acestui sens judecătorului sau arbitrului. În al doilea rând, în
momentul în care un contract este redactat într-o altă limbă decât cea a sistemului juridic căruia îi
este supus (de exemplu, un contract redactat în engleză ce este supus legii române), definițiile
permit reducerea riscului de incoerență32.
§14. Limba contractului. Limba engleză este uzual aleasă pentru a redacta un contract
internațional. Alegerea legii engleze reprezintă semnul unei standardizări a contractelor între
profesioniști33. Totuși, alegerea limbii lui Shakespeare nu ferește profesioniștii de riscuri juridice
și comerciale. Pe de-o parte, anumiți termeni juridici străini nu pot fi traduși, deoarece se referă la
concepte necunoscute altor sisteme de drept (de exemplu: Memorandum of Understanding, Due
Diligence). Pe de altă parte, limbajul juridic reunește „falși prieteni” („false friends”) care pot
induce în eroare cititorul neavizat34.
Dacă acordul este încheiat în mai multe versiuni lingvistice, este de preferat ca părțile să
aleagă una dintre acestea ca având prioritate. Această alegere nu are loc întotdeauna, părțile
refuzând uneori să ierarhizeze versiunile lingvistice din motive comerciale35.
§15. Interpretarea contractului. Dificultăți de interpretare ale contractului apar în practică,
indiferent de calitatea redactării instrumentumului36. Ca regulă, interpretarea contractului se
realizează după dispozițiile din legea aplicabilă pe fond37: „Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementea ă în special: (a) interpretarea contractului.”38
Bineînțeles, complexitatea contractelor determină deseori redactorii să prevadă propriile
reguli de interpretare39.
Tot astfel, pentru a preîntâmpina contradicțiile între diverse documente (contract-cadru,
contracte de aplicare, anexe etc.) părțile pot stipula o clauză de ierarhizare a diferitelor înscrisuri
(order of precedence clause)40.
Mai mult, Principiile UNIDROIT oferă standarde de interpretare la care profesioniști din
ordini juridice diferite pot achiesa, pentru a se asigura că acordul va fi interpretat după criterii
comune ambilor contractanți. Altfel spus, părțile pot include în contract o clauză prin care
stipulează că, în caz de dubiu, contractul va fi interpretat conform Principiilor UNIDROIT.
Conform art. 4.4 - 4.6 din Principiile UNIDROIT:
 Art. 4.4 (Coerența contractului): „Clau ele și modalităţile de exprimare se interpretea ă
în funcţie de ansam lul contractului sau în funcţie de ansam lul enunţului în care acestea
figurea ă ”41

31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 228.
34
Spre exemplu, termenul determinable se referă la posibilitatea încetării contractului și nu reprezintă echivalentul
noțiunii determinabil. - Ibidem, pp. 228-229.
35
Ibidem, pp. 232-233.
36
Ibidem, p. 226.
37
Dreptul comun în materia interpretării contractelor, atunci când lex contractus este legea română, este reprezentat
de art. 1266-1269 C. civ.
38
Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I.
39
O. Cachard, op.cit., p. 231.
40
Ibidem, p. 232.
41
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
  Art. 4.5 (Interpretarea utilă): „Clau ele unui contract se interpretea ă mai degra ă în
sensul în care acestea pot produce efecte şi nu în sensul în care anumite clau e nu ar produce
niciun efect.”42
 Art. 4.6 (Regula contra proferentem): „În ca de neclaritate, clau ele unui contract se
interpretea ă, de preferinţă, contra celui care le-a propus.”43
Principiile UNIDROIT oferă o soluție și pentru situația în care părțile au încheiat contractul
în două sau mai multe limbi diferite. Astfel, art. 4.7 stabilește că: “În ca de divergență între două
sau mai multe versiuni lingvistice care au forţă juridică egală, are prioritate interpretarea
întemeiată pe versiunea lingvistică în care a fost iniţial redactat contractul ”44
Iar acolo unde părțile au omis să insereze o clauză relevantă pentru desfășurarea relațiilor
contractuale, art. 4.8 alin. (1) din Principiile UNIDROIT permite judecătorului sau arbitrului să
suplinească vidul contractual printr-o clauză adecvată. Pentru a stabili ce constituie o clauză
adecvată, se ia în considerare: (a) intenția părților; (b) natura și scopul contractului; (c) buna-
credință; (d) ceea ce este rezonabil45.
§16. Clauze privind prestațiile principale ale contractului. Prin aceste clauze, părțile
stabilesc principalele drepturi și obligații care le revin. Este imposibil să imaginăm în concret
conținutul acestor clauze, posibilitățile participanților la comerțul internațional fiind infinite.
În linii generale, părțile prevăd serviciile care vor fi prestate sau mărfurile care vor fi livrate
ori stipulează metode de determinare a acestora.
Totodată, părțile agreează calitatea mărfurilor ori a serviciilor sau modalitatea de determinare
a calității46. Tot astfel, părțile pot stabili mecanismul de notificare a lipsurilor cantitative și/sau
calitative.
După cum părțile pot reglementa contractual condițiile de ambalare, transport, livrare, de
încărcare-descărcare a mărfurilor ori de recepție a lucrărilor.
§17. Cât privește prestația pecuniară, părțile agreează prețul serviciilor ori mărfurilor sau
indică o modalitate de determinare a acestuia47. Consecințele absenței unor clauze de identificare
a prețului vor fi prevăzute de legea contractului. Aceasta poate prevedea nulitatea contractului sau
poate oferi mecanisme subsidiare de determinare a prețului.
§18. Clauza de salvgardare. Părțile includ uneori clauze de salvgardare a convenției
(Severability clause), pentru a împiedica desființarea întregului contract din cauza unei clauze
nule. Așadar, obiectul acestei clauze îl reprezintă menținerea validității contractului în ipoteza în
care una din clauzele sale este lovită de nulitate48.

42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
Art. 4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT.
46
Art. 5.1.6 din Principiile Unidroit: „Atunci când calitatea prestaţiei nu este sta ilită prin contract sau nu este
determina ilă în temeiul contractului, o parte este ţinută să furnizeze o prestaţie de calitate re ona ilă şi, în funcţie
de circumstanţe, cel puţin egală cu o calitate medie.” – Ibidem.
47
Art. 5.1.7 din Principiile Unidroit oferă criterii de stabilire a prețului în lipsa unor clauze contractuale: „(1) Atunci
când un contract nu sta ilește prețul sau nu conține o prevedere pentru stabilirea prețului, se consideră că părțile, în
a sența oricărei mențiuni contrare, s-au referit, fie la prețul curent practicat în momentul încheierii contractului
pentru o asemenea prestaţie efectuată în circumstanţe comparabile în sectorul de activitate comercială în discuție,
fie, dacă un asemenea preţ nu este disponibil, la un preț rezonabil. (2) Atunci când preţul urmea ă a fi stabilit de una
din părţi, iar acea stabilire este, în mod manifest, nere ona ilă, un preț rezonabil de înlocuire va fi stabilit în pofida
oricărei prevederi contractuale contrare. (3) Atunci când preţul urmea ă a fi stabilit de una din părţi sau de un terţ,
iar acea parte sau acel terţ nu procedea ă în acest sens, va fi stabilit un preţ rezonabil. (4) Atunci când preţul
urmea ă a fi stabilit prin efectuarea unei menţiuni cu privire la elemente care nu există sau care au încetat, fie să
existe, fie să fie accesibile, cel mai apropiat element echivalent va fi considerat drept un element substituitor.” –
Ibidem.
48
Spre exemplu, o clauză de salvgardare poate avea următoarul conținut:„ acă oricare dintre prevederile acestui
contract va fi lipsită de efect în concordanță cu dreptul aplica il, restul dispo ițiilor din contract vor rămâne
vala ile și vor continua să producă efecte conform termenilor în care au fost stipulate ” - O. Cachard, op.cit., p. 232.
 §19. Clauza de alegere a legii aplicabile. O clauză pe care o întâlnim frecvent în secțiunile
finale ale contractelor de comerț internațional este clauza de alegere a legii aplicabile49.
§20. Regimul juridic al clauzei de alegere a legii aplicabile, denumită și clauză de electio
iuris,este stabilit de Regulamentul Roma I.
Clauza de alegere a legii aplicabile poate privi întregul contract sau doar a parte a acestuia
(splitting-up)50.
Dacă prin clauza lor, părțile se rezumă la a face trimitere la o convenție internațională, la
reglementări nestatale sau la uzanțe51, alegerea va trebui completată de lex causae, prin
determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective52.
Spre exemplu, într-un contract de vânzare încheiat între o societate suedeză (cumpărător) și o
societate română (vânzător), părțile stipulează că „Prezentul contract este guvernat de Convenția
de la Viena privind vân area internațională de mărfuri ”
O astfel de clauză, deși valabilă, nu indică un sistem de drept în ansamblul său. Iar Convenția
de la Viena nu reglementează exhaustiv contractul de vânzare internațională de mărfuri. Anumite
aspecte, cum ar fi transferul proprietății, nu intră în sfera de reglementare a acestui tratat
internațional. Prin urmare, voința părților trebuie completată cu normele juridice care vor fi
identificate printr-o localizare obiectivă a legii aplicabile contractului.
Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I, contractul de vânzare de bunuri este
reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul.

49
„Libertatea părților de a alege legea aplica ilă ar trebui să fie unul dintre elementele esențiale ale sistemului de
norme care reglementea ă conflictul de legi în materia o ligațiilor contractuale.” – Considerentul nr. 11 din
Preambulul Regulamentului Roma I. A se vedea și I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, 2017, Universul
Juridic, București, 2017, p. 251.
50
„Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplica ilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.” –
art. 3 alin. (1) Roma I. Pentru problemele pe care le generează o alegere parțială de lege aplicabilă, a se vedea M.E.
Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., pp.185-187.
51
Considerentul nr. 13 din Preambulul Regulamentului Roma I precizează expres că: „Prezentul regulament nu
înlătură posibilitatea părților de a include printr-o mențiune de trimitere în contractul lor un corp de norme
nestatale sau o convenție internațională.”
52
„În măsura în care legea aplica ilă contractului nu a fost aleasă (...), legea aplica ilă contractului se determină
după cum urmea ă:
(a) contractul de vân are-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința o ișnuită
vân ătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința o ișnuită prestatorul de
servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de
legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui
imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința
o ișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fi ică și să își ai ă reședința o ișnuită în aceeași
țară;
(e) contractul de franci ă este reglementat de legea țării în care își are reședința o ișnuită beneficiarul francizei;
(f) contractul de distri uție este reglementat de legea țării în care își are reședința o ișnuită distribuitorul;
(g) contractul de vân are-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația,
dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitea ă reunirea de interese
multiple de vân are-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul
(1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglementat de o
lege unică, este reglementat de legea respectivă
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica mai
multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința
o ișnuită partea contractantă care efectuea ă prestația caracteristică
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei re ultă fără echivoc că respectivul contract are în mod
vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea
altă țară
(4) În cazul în care legea aplica ilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este
reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.” – art. 4 din Regulamentul Roma I.
 Ca atare, legea română va veni în completarea Convenției de la Viena la care părțile au făcut
trimitere în contract.
§21. Părțile pot conveni, în orice moment, să modifice clauza de electio iuris și să supună
contractul altei legi. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă nu
poate afecta în mod negativ drepturile terților53.
§22. Clauza atributivă de competență. Părțile pot alege ca instanțele naționale dintr-un
anumit stat să soluționeze litigiile54 sau pot conveni ca litigiul să fie tranșat pe calea arbitrajului.
În acest din urmă caz, vorbim de convenții arbitrale, pe care le vom analiza mai târziu în cadrul
cursului.
§23. Când părțile optează pentru soluționarea litigiilor de către instanțele judecătorești din
România sau dintr-un alt stat membru, validitatea clauzei de jurisdicție este determinată prin
raportare la prevederile art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis55.
Astfel, Considerentul nr. 20 din Preambulul Regulamentului Bruxelles I Bis precizează că
problema validității clauzei „ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului
membru în care se află instanța desemnată în convenție, inclusiv cu normele privind conflictul de
legi din statul membru respectiv.”
Ca atare, validitatea clauzei de jurisdicție va fi decisă de instanța aleasă de părți, după
aplicarea normelor conflictuale din lex fori.
Apreciem că în cazul în care instanța aleasă este cea română și există o clauză de alegere a
legii aplicabile, validitatea clauzei atributive de competență ar trebui să fie guvernată de lex
contractus56.
Cât privește condițiile de formă, acestea sunt prevăzute direct de Regulamentul Bruxelles I
Bis. Astfel, convenția atributivă de competență se încheie:
(a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă;
(b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți; sau
(c) într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care,
în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile
la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv57.
§24. Convenția atributivă de jurisdicție are ca efect instituirea competenței exclusive a
instanței alese de părți58. Aceasta înseamnă că, în absența unui nou acord, părțile nu mai au
opțiunea între instanța convenită și instanțe din alte state, fiind obligate să sesizeze instanța pe
care au indicat-o în clauza lor59.

53
Art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I.
54
Pe această temă, a se vedea A. Oprea, Eficacitatea convenţiilor atributive de jurisdicţie cuprinse în condiţiile
generale de afaceri - repere jurisprudenţiale, RRDP nr. 6/2016, Universul Juridic, București.
55
„ acă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a
survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat
membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă
și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este
exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților ” – art. 25 din Regulamentul Bruxelles I bis, teza inițială.
56
Prin raportare la prevederile art. 2638 și art. 2640 C. civ.
57
Art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis, teza finală.
58
Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I Bis (nr. 1215/2012), Hamangiu,
2017, p. 428.
59
Ibidem.
 Capitolul III - Executarea contractelor comerciale internaționale

Secțiunea I – Legea aplicabilă executării obligațiilor contractuale

§25. În cronologia relaţiilor contractuale, faza executării succede celor de negociere şi

încheiere60. Obligaţia executării contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, consacrat prin adagiul pacta sunt servanda.
Conform art. 10 alin (1) din Regulamentul Roma I: „(1) Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament reglementea ă în special: (...) (b) executarea o ligațiilor născute
din contract.”
Așadar, ordinea de executare a obligațiilor61, momentul62 și locul executării63 sunt aspecte
care, în absența unui acord al părților, vor fi reglementate de legea contractului.
În cazul în care obligațiile contractuale sunt afectate de modalități – condiții, termene,
validitatea acestora se evaluează prin raportare la dispozițiile din lex contractus.
Totodată, legea contractului dispune asupra modurilor de stingere a obligațiilor. Prin
excepție, compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor este guvernată, în lipsa unui acord
între părți, de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația64.
Solidaritatea și indivizibilitatea contractuală sunt, de asemenea, guverante de legea
contractuală65.
Prescripția extinctivă este deopotrivă supusă lex contractus66. Aceasta înseamnă calificarea
prescripției drept o instituție aparținând dreptului material (al obligațiilor) și nu dreptului
procedural întrucât, altfel, legea aplicabilă prescripției ar fi cea aplicabilă și procedurii67.

60
În practică, nu este exclus să avem o suprapunere a acestor etape, spre exemplu, atunci când încheierea
contractului este concomitentă executării acestuia. - O. Cachard, op. cit., p. 235.
61
Conform art. 6.1.4 din Principiile UNIDROIT: „(1) În măsura în care prestațiile părților pot fi executate simultan,
părţile sunt ţinute să le execute astfel, cu excepţia ipotezei în care circumstanţele indică altfel. (2) În măsura în care
prestaţia unei singure părţi reclamă un termen de executare, această parte este ţinută să execute prima, cu excepţia
ipotezei în care circumstanţele indică altfel.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale
internaționale 2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
62
Art. 6.1.1 din Principiile UNIDROIT: „Debitorul este ţinut să-și execute o ligațiile: (a) dacă momentul executării
este stabilit prin contract sau este determinabil în temeiul contractului, la acel moment; (b) dacă o perioadă de timp
este fixată prin contract sau este determina ilă în temeiul acestuia, în oricare moment din această perioadă de timp,
cu excepţia situaţiei în care circumstanţele indică în sensul că cealaltă parte urmea ă a stabili un alt moment al
executării; (c) în orice altă situație, într-un termen rezonabil care curge din momentul încheierii contractului.” –
Ibidem.
Cu privire la momentul executării obligațiilor, art. 6.15 din Principiile UNIDROIT conține dispoziții legate de
executarea anticipată a acestora: „(1) Creditorul poate refuza executarea anterior scadenţei, cu excepţia ipotezei în
care nu are un interes legitim în a proceda astfel. (2) Acceptarea de către o parte a unei executări anterior scadenţei
nu are niciun efect asupra datei la care acea parte trebuie să-şi execute propriile o ligaţii, din moment ce această
dată a fost sta ilită fără a se ţine cont de executarea o ligaţiilor celeilalte părţi (3) Cheltuielile suplimentare
cauzate creditorului prin faptul executării anterior scadenţei sunt în sarcina debitorului, fără a se aduce atingere
oricărui alt remediu.” – Ibidem.
63
Art. 6.1.6 din Principiile UNIDROIT: (1) Atunci când locul de executare al o ligaţiei nu este stabilit prin contract
sau nu este determinabil în temeiul acestuia, executarea se efectuea ă: (a) în ceea ce priveşte o o ligaţie pecuniară,
la locul de sediu social al creditorului; (b) în ceea ce priveşte orice altă o ligaţie, la locul de sediu social al
debitorului.(2) Partea care îşi schim ă sediul social ulterior încheierii contractului suportă creşterea cheltuielilor
legate de executare pe care o asemenea schimbare a putut să o genereze.” - Ibidem.
64
„În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplica ilă o ligației
căreia i se opune compensația ” – art. 17 din Regulamentul Roma I.
65
I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2008, p. 358.
66
„Legea aplica ilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementea ă în special (...) d) diferitele moduri
de stingere a o ligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi”. Pentru mai multe detalii privind
prescripția în dreptul internațional privat, a se vedea B. Fauvarque-Cosson, La prescription en droit international
privé, Travaux du Comité français de droit international privé 2002-2004, pp. 235-272.
67
O. Cachard, op.cit., p. 203.
 §26. Consecințele neexecutării contractuale intră și ele, ca regulă, în sfera de aplicare a lex
contractus: „Legea aplica ilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementea ă în
special: (...) c) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală,
consecințele neexecutării totale sau parțiale a o ligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în
măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;”
§27. Totuși, în materia executării contractelor comerciale internaționale, legea contractului
se completează cu legea locului unde are loc executarea: (2) În ceea ce privește modalitatea de
executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea țării în care are loc executarea.”
Formularea textului („se va avea în vedere”68) indică, în mod clar, că nu se dorește
substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Cea dintâi rămâne în
principiu aplicabilă, iar sensul art. 12 alin (2) este fără îndoială acela de a autoriza o parte să se
prevaleze de legea locului executării, dacă acel sistem de drept impune anumite constrângeri în
executarea obligațiilor.
Aceste constrângeri pot privi, spre pildă, îndeplinirea unor formalități, modalități tehnice de
punere în întârziere sau existența unor zile de sărbătoare legală care, în anumite circumstanțe, pot
scuze întârzierile în executarea obligațiilor69.
În contextul actual, epidemia de Covid-19 constituie un element care ar trebuit să fie avut în
vedere în contractele guvernate de o lege străină care urmează să fie executate pe teritoriul
României.

Secțiunea II – Menținerea valorii și adaptarea contractelor comerciale internaționale

prin mecanisme convenționale

§28. Etapa executării contractului ridică probleme mai ales în cazul contractelor cu
executare succesivă. Cu cât contractul este încheiat pentru o durată de timp mai îndelungată, cu
atât cresc şansele apariţiei unor riscuri care să perturbe relaţia contractuală.
Riscul este factorul extern raportului juridic, aleatoriu, incert, care dezechilibrează ordinea
contractuală, producând prejudicii unei persoane70. Pe tărâm contractual, noţiunea de risc se
raportează la noțiunea de obligație. Riscul nu poate fi analizat decât prin prisma obligaţiilor pe
care le afectează71.
Doctrina împarte riscurile în două categorii72:
 comerciale/economice, care sunt la rândul lor:
o valutare – se referă variația cursului de schimb al monedei în care se exprimă prețul
contractual față de o monedă de referință sau de calcul ori față de un alt element de
referință;
o nevalutare – se referă la evenimente economice cum ar fi schimbări semnificative ale
prețurilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport, primelor de
asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare;
 necomerciale, care se împart în:
o politice – embargo, măsuri vamale restrictive, expropriere etc.;
o calamități naturale – inundații, cutremure etc.

68
Nu vorbim de o traducere defectuoasă, cum se întâmplă uneori în cazul regulamentelor sau directivelor europene.
Versiunea în limba engleză și franceză sintagme similare: „regard shall be had”, respectiv „on aura égard”.
69
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition, LGDJ,
Paris, 2016, pp. 174-175.
70
A.M. Toader, O servații privind noțiunea de risc în dreptul contractelor, SUBB nr. 2/2015, p. 159. Pe tema
riscurilor în contracte, a se vedea și G.Al. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Universul
Juridic, București, 2012.
71
Ibidem.
72
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 450-451.
 În considerarea acestor evenimente viitoare, părţile stabilesc clauze asigurătorii împotriva
riscurilor, care oferă flexibilitate relaţiei contractuale, de natură a facilita continuarea relațiilor
contractuale73.
Aceste clauze au ca obiect (i) fie menținerea valorii contractului, (ii) fie adaptarea sa. Le vom
analiza succint în continuare.

Subsecțiunea I - Clauze de menținere a valorii a contractelor comerciale

internaționale

Clauzele de menținere a valorii contractului privesc prestația în bani și urmăresc menținerea

acesteia împotriva riscurilor valutare și nevalutare74. Vom prezenta în continuare clauza de
indexare și clauzele valutare.
§29. Clauza de indexare (denumită și de revizuire) a prețului instituie un procedeu de
reevaluare automată a prestaţiilor, în raport cu variaţia unui indice de referinţă (spre ex., preţul în
ziua plăţii a unor bunuri sau servicii de primă necesitate) stabilit prin această clauză pentru
acoperirea deprecierii monedei în care se face plata75.
În funcție de etalonul utilizat, clauzele de indexare (revizuire) se subclasifică în:
 Clauze cu indexare unică – în acest caz, prețul contractual va fi raportat la o unitate de
măsură uzuală a unui produs determinat (spre exemplu, prețul țițeiului, al energiei electrice, al
cărbunelui, al grâului);
 Clauze cu indexare cumulativă – prețul contractual este raportat la mai multe elemente
de referință (spre exemplu, la valoarea energiei electrice și la forța de muncă);
 Clauze cu indexare generală – prețul contractual se va raporta la valoarea întregului
ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat
prețul într-o anumită zonă geografică determinată. În acest caz, elementele de referință constituie
de fapt un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei țări, unui oraș, unei anumite
zone geografice (ex. – rata inflației)76.
§30. Clauzele valutare. Prin aceste stipulații, părțile stabilesc două monede:
 una de plată sau de facturare – moneda de plată;
 una de referință / de calcul / de cont, fiind considerată de părți mai stabilă, mai puternică –
moneda de cont.
Scopul clauzei valutare este acela de evitare a riscului variației cursului de schimb al
monedei de plată față de moneda de cont, între momentul încheierii contractului și momentul
efectiv al plății77.
§31. Clauzele valutare se subdivid în trei categorii.
 Clauze monovalutare – prin aceste clauze, părțile prevăd că prețul mărfii/serviciilor
exprimat în monedă de cont se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plății78.
Prin urmare, dacă la momentul efectuării plății, moneda de plată a suferit o devalorizare prin
raportare la moneda de cont, prețul efectiv plătit pentru marfa/serviciul respectiv va crește
corespunzător devalorizării. Tot astfel, dacă moneda de plată va cunoaște o creștere prin raportare
la moneda de cont, prețul efectiv va fi mic decât cel stabilit în momentul încheierii contractului79.
De exemplu, într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al fructelor
la 4.850 lei (moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro (moneda de cont), astfel
încât la momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000 euro (1 euro = 4,85 RON). Daca

73
O. Cachard, op. cit., p. 236.
74
D.A. Sitaru, op. cit., p. 454.
75
I. Adam, Drept civil. O ligaţiile Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 350.
76
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 476-478.
77
Ibidem, p. 465.
78
Ibidem, p. 466.
79
Ibidem.
are loc o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la momentul plății efective, iar dacă leul se va
deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
 Clauze plurivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți – acestea prevăd ca
moneda de plată să se raporteze la mai multe monede de cont, care împreună formează un coș
valutar80. Aceste monede de cont sunt alese de părți în considerarea stabilității pe care o prezintă.
De exemplu, părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar
format din paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin urmare, în
concret, se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în funcție de media
cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor, monedelor din coșul valutar până
la momentul plății crește față de moneda de plată, prețul efectiv plătit pentru marfa sau serviciul
respectiv va crește în mod corespunzător. Implicit, scăderea monedelor din coșul valutar duce la
scăderea prețului efectiv plătit81.
Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a asigura o
mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată, nu la o singură
monedă de referință, ci la media mai multor monede82.
 Clauzele plurivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat - în cazul acestor
clauze, coșul valutar stabilit de părți ca element de referință în relația cu moneda de plată va fi
unul instituționalizat, adică monedele din coșul valutar și modalitățile de calcul nu mai sunt
stabilite de părți, ci de un organ specializat83. Acesta este, spre exemplu, cazul drepturilor
speciale de tragere (DST), unitatea de cont a FMI.

Subsecțiunea II - Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale

Clauzele de adaptare au un obiect mai larg decât cele de menținere a valorii contractului,
vizând întreaga economie contractuală. Vom prezenta, în cele ce urmează clauza ofertei
concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de renegociere și clauza de hardship.
§32. Clauza ofertei concurente. Această clauză permite beneficiarului să solicite o
modificare a contractului în considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist.
De regulă, clauza produce efecte în favoarea cumpărătorului sau a beneficiarului serviciului,
dar nu sunt excluse nici ipotezele în care ambele părți ale contractului sunt beneficiare ale clauzei
ofertei concurente84.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparații între oferta
terțului și elementele corespunzătoare din contract.
Deși poate avea efect automat, clauza este condiționată, de regulă, de acordul promitentului.
Așadar, promitentul clauzei poate să accepte modificarea contractului în sensul celor prevăzute în
oferta mai favorabilă85. Alternativ, contractul este considerat reziliat sau suspendat.
Desigur, nimic nu împiedică părțile ca, pornind de la oferta terțului, să renegocieze
contractul, într-un sens diferit celor prevăzute în oferta concurentă86.
§33. Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat, denumită
şi clauza antidiscriminare sau clauza naţiunii celei mai favorizate („most favoured nation”)

80
Ibidem, p. 469.
81
Ibidem, p. 470.
82
Ibidem.
83
Ibidem, p. 471.
84
Ibidem, pp. 480-481.
85
O. Cachard, op. cit., p. 237.
86
Referitor la clauza ofertei concurente, CJUE a hotărât că reprezintă un abuz de poziţie dominantă, în sensul
prevederilor art. 102 din TFUE (ex-art. 86 din TCEE), includerea într-o asemenea clauză a cerinţei ca ofertele
concurente să provină de la furnizori serioşi, care au o importanţă comparabilă cu a întreprinderii ce deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, şi ca beneficiarul clauzei să divulge întreprinderii respective denumirea ofertanţilor şi conţinutul
ofertelor concurente. - S. Deleanu, Influenţa dreptului Uniunii Europene în arbitrajul internațional, RRDP nr.
6/2016, Universul Juridic, București, 2016. Autorul face referire la Cauza Hoffman-La Roche, CJUE, 85/76,
13.02.1979, parag. 103-105, 107, ECLI:EU:C:1979:36.
reprezintă o promisiune a unei părţi prin care aceasta se obligă la a îi furniza partenerului său
contractual condiţiile mai favorabile, pe care le va consimţi ulterior faţă de un alt client87.
Trebuie ca prestaţiile sau bunurile să fie comparabile, evaluate după o metodologie precisă.
Mai mult, este nevoie ca promitentul să aducă la cunoştinţa beneficiarului condiţiile pe care le-a
agreat cu alţi clienţi88. Prin urmare, această clauză trebuie completată de o obligaţie de informare
în sarcina promitentului89.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat se vor produce fie automat, fie prin
renegociere, în funcție de voința părților.
De regulă, efectele sunt automate, caz în care promitentul are obligația de a oferi condițiile
mai favorabile consimțite în favoarea terțului, imediat după încheierea unui contract cu acesta din
urmă. Spre exemplu, un furnizor de legume își asumă că va trata un cumpărător la fel cum îşi
tratează cel mai bun client. Dacă urmare a schimbării circumstanțelor pieței, furnizorul
micşorează preţurile produselor oferite unuia dintre clienţii săi, atunci preţurile tuturor clienţilor
care beneficiază de clauză vor fi micşorate similar.
Un asemenea efect automat nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului,
singura alternativă posibilă fiind rezilierea acestuia90.
§34. Clauza de renegociere. O altă clauză de adaptare este cea de renegociere a
contractului. În baza acesteia, părţile se obligă să renegocieze periodic contractul sau atunci când
anumite condiţii sunt îndeplinite91. Inconvenientul acestor clauze este că impun doar o obligaţie
de a negocia cu bună-credinţă, fără a determina suspendarea executării contractului92.
93
§35. Clauza de hardship . Clauza de hardship prevede obligația părților de a proceda la
negociere în vederea readaptării contractului sau după caz, de a apela la un terț, eventual arbitru,
în același scop, dacă pe parcursul derulării contractului anumite evenimente afectează
semnificativ echilibrul contractual, independent de culpa oricăreia dintre părți, producând astfel o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una din părți, care ar fi
inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată94.
Clauza de hardship este guvernată de lex contractus. Legea contractului determină
validitatea sa ori poate oferi un mecanism legal de adaptare a contractului95.

87
O. Cachard, op. cit., p. 237.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
În comerțul alimentar, Consiliul Concurenței a recomandat eliminarea clauzelor de acest tip, stipulate în favoarea
marilor retaileri (hipermarketuri, supermarketuri), în relația dintre aceștia și furnizori, întrucât pot avea un impact
negativ asupra concurenței. - Consiliul Concurenței, Raport asupra investigației declanșate pentru analizarea
sectorului comerciali ării produselor alimentare, disponibil la adresa:
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket2/id2968/raport.pdf, p. 6., ultima accesare la
29.03.2020.
91
O. Cachard, op. cit., p. 238.
92
Ibidem.
93
Pe această temă, a se vedea J.L. Delvolvé, L’imprévision dans les contrats internationaux, TCDIP, 1991, pp. 147-
170.
94
D.A. Sitaru, op. cit., p. 493.
95
Dacă lex contractus este legea română, este incident art. 1271 alin. (2)-(3) C. civ.: „ (2) (...) dacă executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schim ări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea o ligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce re ultă din
schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le sta ileşte
(3) ispo iţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către
debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schim ării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi
asumat acest risc;
 §36. Clauza de impreviziune este produsul practicii, conținutul ei fiind uniformizat prin
intermediul Principiilor UNIDROIT. Astfel, conform art. 6.2.2 din Principiile UNIDROIT:
“Există hardship atunci când survin evenimente care alterea ă fundamental echilibrul
prestaţiilor, fie în sensul că a crescut costul o ligaţiilor, fie în sensul că s-a diminuat valoarea
contraprestaţiei, iar (a) aceste evenimente au survenit sau au fost cunoscute de partea le ată
ulterior încheierii contractului; (b) partea le ată nu a putut, în momentul încheierii contractului,
în mod rezonabil să ia în considerare asemenea evenimente; (c) aceste evenimente scapă
controlului părţii lezate; și (d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea le ată ”
§37. Din această reglementare, deducem condițiile generale ale clauzelor de hardship,
respectiv:
 Împrejurarea de hardship – este un eveniment de orice natură care ar putea apărea pe
parcursul executării contractului. Altfel spus, această clauză acoperă orice fel de riscuri, atât
valutare, cât și nevalutare96.
Împrejurarea de hardship ar trebui definită de o manieră flexibilă. O enumerare detaliată a
evenimentelor care ar putea declanșa clauza nu este recomandată, dată fiind probabilitatea de a
omite anumite situații97.
 Evenimentul a survenit independent de culpa vreuneia dintre părți, fiind dincolo de puterea
de control a acestora.
Criteriul de apreciere a părții care invocă clauza este de regulă un criteriu obiectiv, adică
criteriul comportamentului unui profesionist rezonabil și prudent, aflat în aceeași situație98.
 Evenimentul să altereze în mod fundamental echilibrul contractual, adică să producă o
îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin o parte.
 Să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.
§38. Mecanismul de adaptare a contractului. Conform art. 6.2.3 din Principiile
UNIDROIT: „(1) În caz de hardship, partea le ată poate solicita începerea renegocierilor.
Solicitarea trebuie să fie efectuată fără întâr iere şi trebuie să fie motivată (2) Solicitarea nu
conferă prin ea însăşi părţii lezate dreptul de a suspenda executarea propriilor o ligaţii (3)
acă părţile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil, oricare dintre acestea poate sesiza
instanţa de judecată sau tribunalul arbitral. (4) acă instanţa de judecată sau tribunalul arbitral
ajunge la concluzia că există un caz de hardship, poate, dacă estimea ă ca fiind rezonabil: (a) să
pună capăt contractului la o dată şi în condiţiile pe care le sta ileşte; sau (b) să adapteze
contractul în scopul de a restabili echilibrul prestaţiilor ”99
Ca atare, mecanismul de adaptare a contractului în temeiul clauzei de impreviziune
presupune:
 Notificarea formulată de către partea afectată a intenției de a renegocia. Notificare trebuie
cu trimisă cu promptitudine după apariția dezechilibrului contractual și trebuie să fie motivată,
adică să explice cocontractantului (i) în ce constă schimbarea împrejurărilor; (ii) consecințele pe
care evenimentul le are asupra relației contractuale.
 Renegocierea efectivă a contractului.
§39. Efectele clauzei de impreviziune nu operează automat, ci numai prin renegociere.
Părțile pot să prevadă în contract reguli aplicabile procedurii de renegociere sau durata maxima
pe care se poate întinde aceasta. De asemenea, partenerii pot să prevadă suspendarea executării
contractului pe durata negocierilor100.

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu ună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a
contractului ”
96
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. a II-a, Universul Juridic, București, 2017, p. 509.
97
C.T. Ungureanu, Impreviziunea în contractele de comerț internațional, Revista de Studii Juridice nr. 1/2015, p. 51.
98
D.A. Sitaru, op. cit., p. 509.
99
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
100
V. Sandăr, Configurația impreviziunii în noul Cod civil Considerații cu privire la clauzele de hardship, RRDA nr.
10/2013, Wolters Kluwer, București; C.T. Ungureanu, op. cit., p. 53.
 §40. Ca urmare a renegocierii, părțile fie convin readaptarea contractului. caz în care,
contractul se execută conform noilor prevederi agreate, fie cocontractantul refuză readaptarea
contractului101.
Pentru această din urmă situație, în funcție de cele agreate de părți, avem două variante102:
(i) încetarea contractului – ca urmare a eșuării negocierilor, una din părți denunță contractul;
(ii) părțile se pot adresa unui terț – mediator/arbitru/judecător, căruia îi încredințează decizia
cu privire la soarta contractului.
Terțul poate să constate că nu există situație de hardship, caz în care contractul va trebui
executat conform celor agreate inițial.
Dacă însă va considera că există o împrejurare excepțională care perturbă relația
contractuală, în funcție de prevederile clauzei de hardship, va putea dispune:
 adaptarea contractului la noile împrejurări, prin reechilibrarea prestațiilor părților;
 încetarea contractului;
 orice altă soluție care să fie considerată acceptabilă pentru situația în cauză (spre exemplu,
suspendarea efectelor contractului în cazul în care evenimentul de hardship are un
caracter temporar, iar după expirarea acelui eveniment, contractul ar putea fi executat fără
să existe pierderi pentru părți)103.

Secțiunea III – Neexecutarea contractelor comerciale internaționale

§41. Consecințele neexecutării. Punerea în întârziere104, regimul legal al daunelor-interese

și excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) sunt guvernate de legea
contractului.
Rezoluțiunea și rezilierea sunt de asemenea supuse lex contractus. În cazul
rezoluțiunii/rezilierii extra-judiciare, declarația de rezoluțiune/reziliere este un act unilateral de
sine stătător. Pentru o abordare coerentă, acesta ar trebui să fie guvernat tot de lex contractus, ca
lege cu care actul unilateral prezintă cele mai strânse legături105.
§42. Măsurile conservatorii și asigurătorii. Măsurile conservatorii și asigurătorii – cum
ar fi asigurarea de dovezi, sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie sunt reglementate de lex
fori106. Ca atare, indiferent de legea aplicabilă contractului, instanța va putea impune doar acele
măsuri prevăzute de propria legislație procesuală.
§43. Clauzele penale. Clauza penală reprezintă o stipulație prin care părțile evaluează
anticipat daunele-interese contractuale107. Validitatea și limitele clauzei penale sunt stabilite de
lex contractus108.

101
D.A. Sitaru, op. cit., p. 516.
102
Ibidem.
103
Ibidem.
104
Pentru opinia contrară, a se vedea I. Macovei, op. cit., p. 267.
105
Art. 2637 alin. (1) C. civ.: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după
caz, de autorul său ”; Art. 2638 alin. (1) C. civ.: „În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic
pre intă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul
juridic a fost încheiat ”
106
„În procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispo iții exprese
contrare.” – art. 1088 C. proc. civ.
107
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. O ligațiile, Universul Juridic, București, 2012, pp.
316-318. Pentru alte studii privind această instituție, a se vedea e.g., F. Ludușan, Clauza penală în noul Cod civil,
Universul Juridic, București, 2014; L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele noului Cod civil, Dreptul nr.
8/2011, Uniunea Juriștilor, București; V. Pătulea, Revizuirea judiciară a sumelor stabilite prin clauzele penale,
RRDA nr. 3/2012, Wolters Kluwer, București; R.B. Bobei, Ireductibilitatea/reductibilitatea clauzei penale în
jurisprudența ar itrală recentă, Revista Română de Arbitraj nr. 3/2011, Wolters Kluwer, București.
108
Pentru o abordare practică a clauzelor penale, a se vedea E. Grecu, O. Albu, Ghidul contractelor pentru
antreprenori, Universul Juridic, 2013, pp. 83-93.
 De exemplu, legea contractului ne va arăta dacă nivelul despăgubirilor poate depăși
cuantumul obligației principale109 ori dacă o asemenea clauză poate fi utilizată pentru încălcarea
oricărei obligații contractuale110.
Tot lex contractus ne indică în ce condiții instanța poate interveni pentru a limita cuantumul
clauzei penale.
§44. Clauzele de exonerare sau de limitare a răspunderii. Clauzele de exonerare sau de
limitare a răspunderii sunt frecvente în contractele comerciale internaționale. Efectele limitării
răspunderii sunt guvernate de lex contractus.
Atunci când legea română este lex causae, clauzele de exonerare a răspunderii sunt valabile
pentru prejudiciile aduse bunurilor victimei prin neglijență111. Nu se poate exclude sau limita,
prin convenţii, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu
intenţie sau din culpă gravă112. Tot astfel, răspunderea pentru prejudiciile corporale nu poate fi
înlăturată sau diminuată decât acolo unde legea o permite expres113.
Asemenea clauze constituie o derogare de la principiul reparării integrale a prejudiciului,
care stă la baza sistemului de răspundere civilă din dreptul român.
Chiar dacă legea română permite, în anumite condiții, asemenea stipulații, nu este exclusă
intervenția ordinii publice de drept internațional privat în contra unei legi străine care permite o
limitare excesivă a răspunderii contractuale114.
§45. Clauza de forță majoră. Legea contractului determină conținutul forței majore,
cazului fortuit115 sau altor cauze exoneratoare de răspundere.
Desigur, părțile pot reglementa convențional regimul forței majore, atâta timp cât lex
contractus o permite116. În mod uzual, părțile includ în partea finală a instrumentumului o clauză
de forță majoră.
§46. Atunci când forța majoră este conturată la nivel contractual, identificăm trei tipuri de
definiţii117:
 O definiție sintetică – în contracte sunt prevăzute trăsăturile esenţiale ale evenimentelor de
forţelor majoră118.

109
Legea română permite o asemenea posibilitate: „(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: …
b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevă ut de părți la încheierea contractului. (2) În
cazul prevă ut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară o ligației principale.”
– art. 1541 alin. (1)-(2) C. civ.
110
Conform legii române, o clauză penală poate privi doar obligația principală: „Clauza penală este aceea prin care
părțile stipulea ă că debitorul se o ligă la o anumită prestație în cazul neexecutării o ligației principale.” – art.
1538 C. civ.
111
Art. 1355 alin. (2) C. civ.
112
Art. 1355 alin. (1) C. civ.
113
Art. 1355 alin. (3) C. civ.
114
Spre exemplu, în 1950, într-un caz de transport maritim de bunuri, în care locul livrării mărfii se afla în Franța,
instanța supremă franceză a înlăturat de la aplicare o clauză ce exonera transportatorul de răspundere, pe motiv că
este contrară ordinii publice de drept internațional privat. Pentru mai multe detalii, a se vedea D. Petrache, Ordinea
pu lică de drept international privat, Universul Juridic, București, 2019, pp. 181-182, și doctrina acolo citată.
115
Atunci când legea română este lex causae, este incident art. 1351 C. civ., conform căruia: „(1) acă legea nu
prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forţă majoră sau de caz fortuit. (2) orţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevă ut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost
chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) acă, potrivit legii, debitorul este exonerat de
răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră ”
116
Conform art. 7.1.7 din Principiile UNIDROIT: „(1) Este exonerat de răspundere pentru neexecutarea propriei
prestaţii debitorul care demonstrea ă că această neexecutare se datorea ă unui eveniment pe care nu îl poate
controla şi pe care nu putea, în mod rezonabil, să-l ia în considerare în momentul încheierii sau să-l evite sau să-l
depăşească sau să evite sau să depăşească consecinţele acestuia. (2) Atunci când impedimentul este numai
temporar, exonerarea produce efect pentru o durată re ona ilă de timp, ţinând cont de consecinţele impedimentului
asupra executării contractului.” - R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale
2016, traducere disponibilă pe site-ul www.unidroit.org.
117
D.A. Sitaru, op. cit., p. 614.
  O definiție analitică – are loc o enumerare a evenimentelor pe care părţile înţeleg să le
considere exoneratoare119 (calamităţi naturale, conflicte armate, conflicte grave de muncă,
dificultăţi de transport, epidemii etc.).
Această definiție prezintă neajunsul că un eveniment imprevizibil și insurmontabil care nu a
fost menționat în mod expres în contract nu va fi considerat ca reprezentând o situație de forță
majoră.
 O definiție mixtă – o definiţie sintetică, însoţită de enumerarea celor mai importante
evenimente care ar putea constitui caz de forţă majoră.
§47. În mod uzual, forţa majoră are un efect suspensiv în contractele comerciale
internaţionale, determinat de clauzele contractuale și de lex contractus. Forța majoră are un efect
extinctiv – de încetare a contractului, în acele cazuri în care situația excepțională se întinde pe o
perioadă îndelungată de timp.
Profesioniștii agreează de regulă un mecansim de notificare a situației de forță majoră. Dacă
partea afectată nu notifică evenimentul, nu va pierde dreptul de a se prevala de clauza de forță
majoră, însă va răspunde pentru pierderile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost
notificată.
Conform art. 7.1.7 alin. (3) din Principiile UNIDROIT: „Debitorul trebuie să-i notifice
creditorului existenţa impedimentului, precum şi consecinţele asupra aptitudinii de a executa
contractul. acă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil, care începe să
curgă din momentul în care debitorul avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să ai ă cunoştinţă de
impediment, debitorul este obligat la despăgu iri care re ultă din faptul neajungerii notificării la
destinaţie ”120
§48. Conform art. 4 lit. j) și art. 28 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 335/2007, camerele de
comerț din România avizează existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra
executării obligaţiilor comercianţilor.
Camerele de comerț nu sunt abilitate să declare la nivel național o situație ca fiind un caz
de forță majoră121. Atribuțiile camerelor de comerț se rezumă la a constata, în baza unei
documentaţii depuse exclusiv de solicitant, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt
exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea
ce privește neexecutarea obligațiilor contractuale122.

118
Acest tip de definiție este specific sistemelor continentale.
119
Acest tip de definiție este specific sistemelor de drept anglo-saxon.
120
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
121
https://ccir.ro/2020/03/25/precizari-privind-avizarea-existentei-cazurilor-de-forta-majora-si-influenta-acestora-
asupra-executarii-obligatiilor-comerciantilor-atributie-legala-ccir-si-camerelor-judetene/#_ftn1.
122
Ibidem.