-cand un pinguin se indragosteste de un alt pinguin cauta pe toata plaja piatra perfecta pe care sa i-o

ofere cadou; dupa ce o gaseste in sfarsti, se apleaca si pune piatra in fata ei, iar daca ea ia piatra
inseamna ca accepta propunerea lui; o data pe an se intalnesc in acelasi loc numit parada nuntii, pt ca
ei reusesc sa se regaseasca dupa luni de zile dupa cantecul lor propriu, numit de unii cantecul inimii;
cand doi pinguini aleg sa formeze o familie o fac pe viata, chiar daca unul dintre ei moare, celalat nu
mai formeaza niciodata un alt cuplu, au o dragoste pt o viata;

-romanii considerau ca divinizarea animalelor de catre egipteni era nespus de primitiva si de vicioasa;
insa Clement Alexandrinul spunea ca in comparatie cu zeii greci sau romani divinitatile egiptene se
comportau frumos; zicea el ‘’ or fi ele animale lipsie de ratiune, dar cel putin nu sunt adulterine, nu
sunt indecente, si nici una dintre ele nu cauta placeri impotriva firii;

-avem un pahar plin cu ceva pe care il tinem in mana; prima intrebare care ne vine in minte e ‘’oare e
greu’’ dar important nu e cat e de greu ci cat timp il tinem in mana; daca il tinem 1 min, nu se
intampla nimic, daca il tin o ora, mana o sa imi amorteasca, daca il tin o zi intreaga voi simti cum imi
paralizeaza mana; desi greutatea paharului nu s-a schimbat, totusi cu cat l-am tinut in mana mai mult,
cu atat a devenit mai greu; stresul, frica si grijile vietii acesteia sunt precum acest pahar; daca ne
gandim la ele putin, e in regula; daca incepem sa ne gandim mai mult la ele ne vor face sa suferim;
daca ne gandim mereu, toatat ziua, vom fi si noi paralizati si incapabili de a mai face ceva; de aceea nu
uiatati sa puneti paharul jos!

-obisnuiam sa spunem ca ne casatorim pana moartea ne va desparti, dar acum ne casatorim pana
cand dragostea dintre noi moare; monogamia insemna a fi barbatul unei singure femei, acum
inseamna sa ai cate o femeie pe rand; de aceea cele mai multe realtii esueaza pt ca nu mai stim sa
iubim, nu mai stim ce e dragostea;

Principesa Ileana a României a rămas în istorie pentru faptul că a fost singura descendentă a casei
regale care s-a călugărit. După ce a ales o viață în care să-și ajute semenii, Ileana s-a călugărit. Ea a
fost penultimul copil al Reginei Maria și al Regelui Ferdinand. Dintotdeauna s-a zvonit că ea a
fost copilul preferat al Reginei, mai ales că aceasta s-a ocupat exclusiv de creșterea și educația
micuței.
O întâlnire cu îngerii avea să-i aducă urme din viitor care să-i influențeze destinul Ilenei. În cărțile
scrise la maturitate a povestit cum la doar 7 ani a avut parte de un eveniment deosebit. Ileana, aflată
lângă patul în care stătea fratele său bolnav de febră tifoidă, a văzut o făptură cerească deasupra celui
mic.

„Era înalt şi extrem de frumos”

Momentul marcant din copilărie a fost tocmai vizita nocturnă care i-a și adus denumirea de Prințesă a
îngerilor. Indiferent de câte greutăți ar fi avut parte în viață, numai gândul întâlnirii cu divitatea îi
făcea totul mai ușor.
Era înalt şi extrem de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreaptă ţinea o lumânare aprinsă. Zâmbetul
lui era cu totul îngeresc:dragoste, bunătate, înţelegere şi siguranţă izvorau din el. Încântată, am trecut
peste cuvertură şi, îngenunchind la capul patului, am întins mâna, cu dorinţa arzătoare de a-l atinge
pe surâzătorul meu păzitor, dar el a făcut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor şi a dat uşor din cap.
Eram atât de aproape de el, încât l-aş fi putut atinge cu uşurinţă”
Prințesa Ileana

Apa obişnuită, păstrată într-o sticlă timp de un an, este cu neputinţă să fie consumată de cineva.
Aşadar, pentru că apa nu propagă nici o reacţie, se sfinţeşte prin rugăciuni, în timp ce unui om putem
să-i citim rugăciuni, că nu se atinge nimic de acesta.

De exemplu, preotul citeşte o rugăciune de somn unui matur, şi pe acesta nu-l prinde somnul.

Dar când o citeşte asupra unui copil, are efect imediat. În ţara mea, după câte cunosc, când cineva
doarme profund, se zice: „doarme ca unul căruia i s-a citit”, tocmai pentru că rugăciunile au efect ca la
copiii mici, şi dorm. Pruncul adoarme în braţele mamei sale, atunci când preotul îi citeşte rugăciunea.
Şi aceasta pentru că se întâmplă o minune vie!

Când nu există reacţie, când nu există împotrivire, harul lui Dumnezeu lucrează. El este activ, mai ales
în omul care se botează prunc, deoarece există părinţii, nasul, care dau mărturie în biserica pentru el
că, atunci când va ajunge mare, va deveni un bun creştin. Cred că realizaţi ce răspundere au, şi părinţii
şi naşul, în aceasta, situaţie! Dar, ceea ce este fundamental este faptul că harul lucrează, pentru că nu
există niciun fel de împotrivire din partea copilului.

Orice preot, oricât de păcătos ar fi, când săvârşeşte Agheasmă, apa se va sfinţi. În timp ce, dacă citim
rugăciuni unui om, acesta nu se sfinţeşte. De ce? Pentru că reacţionează. Şi ce înseamnă acest lucru?
Nu ca în acel moment se împotriveşte, ci că nu se predă pe sine harului aşa cum apa s-a „lăsat pradă”
rugăciunilor, aşa cum pruncul se lăsă în seama lor. (simeon karaiopoulos)

Cuvântul „pocăinţă” înseamnă mai mult decât ceea ce ne sugerează grecescul „μετάνοια” (metánoia),
pe care-l invocăm adesea: schimbarea minţii, schimbarea felului de a gândi. Mai mult chiar decât
vechiul slavon „pokajati” (kajati - a regreta), de la care avem termenul românesc. Specialiştii în studii
biblice precizează că verbul ebraic „shuv”, pe care l-au folosit prorocii Vechiului Testament, înseamnă
„a întoarce” (subst. „teshuva” - întoarcere), termen întâlnit, de pildă, în Iezechiel 18, 30 („Shuvu...” -
„întoarceţi-vă...”). Aşa este redat şi în Septuaginta: nu apare „metanoeíte” (ca în Matei 4, 17), ci
„epistrafíte” („întoarceţi-vă”). Înţelegem, astfel, că pocăinţa lui Zaheu nu a însemnat doar un simplu
regret, nici doar o schimbare de moment a felului de a gândi, ci o întoarcere efectivă dintr-o cale
greşită şi întunecoasă (corupţie, asuprirea aproapelui), în calea luminii evanghelice a Mântuitorului. O
schimbare a direcţiei, a sensului vieţii lui. Fizic (material) vorbind, orice om lucid, dacă vrea să ajungă
undeva şi observă că a intrat pe sensul opus destinaţiei, nu va continua cu nesăbuinţă acel drum, ci se
va întoarce, va schimba sensul. Cu atât mai mult în viaţa spirituală: intrat pe calea unui păcat sau, mai
grav, a unui viciu, într-o direcţie opusă mântuirii, creştinul înţelept nu va înainta orbeşte, spre a lui
pierzare, ci se va întoarce pe calea evanghelică, după exemplul minunat al lui Zaheu.
Notăm, în final, că l-am numit înadins „un păcătos smerit” pe Zaheu, deoarece numai păcătoşii care se
smeresc sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi, în consecinţă, se pot mântui. Şi acum, concluzia firească pentru
noi: păcătoşi suntem toţi, nu-i aşa? Atunci, ce ne lipseşte? Răspunsul ni-l dă, iată, „păcătosul” Zaheu,
prin pilda smereniei sale.