Curs 1

9 octombrie

LOGICĂ

Logica: ştiinţa care se ocupă cu studiul formelor propoziţionale şi al argumentelor în

propoziţii de diferite forme.

Opinia: propoziţie pe care cineva o consideră adevărată.

Propoziţie adevărată: propoziţie care corespunde unei anumite realităţi.

Exerciţiu:
Ce este minciuna?
Minciuna este o propoziţie intenţionat falsă, spusă în cunoştinţă de cauză, iar cel care
o spune încalcă un cod de norme şi valori la care a aderat.
(Această definiţie se poate obţine, din aproape în aproape, prin argumentare. Ea
include un predicat logic: "falsă", un predicat epistemic: "în cunoştinţă de cauză", şi un
predicat axiologic: "cod de norme şi valori". Un predicat este o proprietate.)

Argumentarea este un proces prin care, de la unele propoziţii numite premise, se

trece la o propoziţie numită concluzie ("opinie în favoarea").
Argumentarea se desfăşoară în minte şi este netransferabilă. Rezultatul unui astfel de
proces (de argumentare) se numeşte argument (sau raţionament).

Argumentul este o mulţime de propoziţii între care despre unele, numite premise, se
pretinde că întemeiază (sprijină) o altă propoziţie numită concluzie. Altfel spus, un argument
este o mulţime de propoziţii între care despre una numită concluzie se pretinde că decurge din
celelalte propoziţii, numite premise.
Argumentul este impersonal şi transferabil.

Cum se identifică prezenţa unui argument?

Notăm cu P premisele (P1, P2, ...Pn) şi cu C concluzia.

"Deci" se numeşte indicator de concluzie standard; poate fi înlocuit prin: "aşadar",

"prin urmare" şi altele.

"Deoarece" se numeşte indicator de premisă. Atît "deci", cît şi "deoarece", şi

sinonimele lor, se numesc indicatori logici. Prezenţa lor nu este o condiţie necesară, nici o
condiţie suficientă pentru existenţa unui argument. Ambele tipuri de indicatori logici pot să
apară în acelaşi argument, în următoarea formă:

N.B. Un argument = o concluzie + cel puţin o premisă.

Un argument se poate simboliza astfel:
P1
P2

1
 ...
Pn
C
Linia dintre premise şi concluzie, în acest caz, înlocuieşte indicatorul de concluzie.

Structura generală a unui argument

se pretinde că sprijină concluzia şi sunt fapte cunoscute

fapt necunoscut celui căruia i se adresează argumentul.

Exemplu:
Am întîrziat, deoarece am fost reţinut la decanat.

Acesta nu este un argument, întrucît ceea ce precede indicatorul logic de premisă

"deoarece" este faptul cunoscut şi deci nu poate fi concluzie, iar ceea ce urmează lui
"deoarece" este faptul necunoscut şi deci nu poate fi premisă. Exemplul de mai sus este o
explicaţie.

Dacă pretenţia menţionată în definiţia argumentului este îndreptăţită, se spune că

argumentul este logic corect. Dacă nu, se spune că argumentul este logic incorect.
Exemplu:
Anca este fiica medicului Popescu. Deci medicul Popescu este tatăl Ancăi.

Acesta nu este un argument logic corect. Medicul Popescu ar putea fi mama!

2
 Curs 2
16 octombrie

LOGICĂ

Forma (sau structura) propoziţională

Exemple:
1. Toţi studenţii sunt drăgălaşi.
2. Toţi bursucii sunt pufoşi.
3. Toţi crocodilii sunt simpatici.
Propoziţiile 1-3 sunt diferite, dar au elemente constante.
Forma logică a propoziţiilor 1-3 este "Toţi ... sunt ...". O altă formă logică este: "Dacă
..., atunci ...". Cuvintele de tipul toţi, sunt, dacă, atunci ş.a.m.d. se numesc constante logice.
Punctele de suspensie marchează locul unde trebuie inserate cuvinte pentru a obţine
propoziţii; în locul lor se pot folosi majuscule de pe la mijlocul alfabetului: "Toţi F sunt G."
Însă în cazul formei logice "Dacă ..., atunci ..." este nevoie să se insereze propoziţii;
propoziţiile se notează cu litere mici de pe la sfîrşitul alfabetului: "Dacă p, atunci q."
F, G, p, q se numesc variabile propoziţionale (sau variabile logice).

Forma logică a unei propoziţii este dată de constantele logice care apar în
propoziţia respectivă.
Cele mai uzuale constante logice sunt: toţi, nici unul, unii; nu, şi, sau, dacă, dacă şi
numai dacă, fiecare, există cel puţin un.
Literele cu rol de variabile logice nu fac parte propriu-zis din forma logică a unei
propoziţii.
Numărul de forme propoziţionale este limitat, spre deosebire de numărul
propoziţiilor posibile prin diferite combinaţii de cuvinte, care este infinit. Corectitudinea
logică depinde de forma logică.

Argumentele

Există două clase de argumente: deductive şi nedeductive.

Într-un argument deductiv, despre concluzie se pretinde că decurge cu necesitate din
premise. Cu alte cuvinte, într-un argument deductiv se pretinde că, dacă premisele sunt
adevărate, concluzia nu poate fi falsă.
Într-un argument nedeductiv, despre concluzie se pretinde că decurge doar în mod
probabil din premise. Cu alte cuvinte, într-un argument nedeductiv se pretinde că, dacă
premisele sunt adevărate, atunci concluzia este doar cu probabilitate. (Ex: Luminile din casă
erau stinse şi în faţa casei nu era nici o maşină. Prin urmare, probabil că nu era nimeni acasă.)

Argumentele deductive.
Dacă într-un argument deductiv, pretenţia menţionată în definiţie este îndreptăţită,
atunci vom spune că argumentul respectiv este valid. Cu alte cuvinte, un argument valid este
un argument deductiv în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este cu
necesitate adevărată (nu poate fi falsă). Dacă premisele unui argument deductiv pot fi
adevărate şi concluzia sa poate fi falsă, atunci argumentul respectiv este nevalid. Aşadar, un
argument nevalid este un argument deductiv în care este posibil ca premisele să fie adevărate,
iar concluzia, falsă.

1
 Exerciţii:
1. Toţi conferenţiarii universitari sunt cadre didactice.
Gheorghiu este conferenţiar universitar,
deci Gheorghiu este cadru didactic.

Argumentul de mai sus este un argument deductiv valid cu următoarea structura

logică:
Toţi F sunt G
a este F
a este G

2. Toţi conferenţiarii universitari sunt bursuci pufoşi.

Gheorghiu este conferenţiar universitar,
deci Gheorghiu este bursuc pufos.

Argument deductiv valid deoarece concluzia decurge din premise!

3. Toţi conferenţiarii universitari sunt cadre didactice.

Gheorghiu este cadru didactic,
deci Gheorghiu este conferenţiar universitar.

Argument deductiv nevalid, deoarece concluzia nu decurge din premise!

Forma logică a argumentului 3 este următoarea:
Toţi F sunt G
a este G
a este F

Ştiind că ambele premise ale argumentului 3 sunt adevărate, pentru a arăta că

argumentul este nevalid trebuie ca, în forma sa logică, să înlocuim variabilele logice cu
cuvinte aşa încît să obţinem o concluzie falsă. Iată alte două argumente valide cu aceeaşi
structură:

Toţi crocodilii sunt cadre didactice.

Gheorghiu este cadru didactic, deci
Gheorghiu este crocodil.

Toţi conferenţiarii universitari sunt oameni cu ochi căprui.

Gheorghiu este om cu ochi căprui, deci
Gheorghiu este conferenţiar universitar.

În aceste două exemple, concluzia este falsă, dar şi una din premise este falsă, aşadar
concluzia decurge din premise şi de aceea argumentul este valid. Un alt exemplu:

Toţi asistenţii universitari sunt cadre didactice.

Gheorghiu este cadru didactic, deci
Gheorghiu este asistent universitar.

În acest argument, ambele premise sunt adevărate, dar concluzia este falsă. Aşadar,
argumentul (construit pe aceeaşi structură cu argumentul din exemplul 3) este nevalid.

2
 Un argument valid are o astfel de formă logică încît nu poate conduce de la premise
adevărate la o concluzie falsă. Însă forma unui argument nevalid poate (nu e obligatoriu) să
ducă de la premise adevărate la concluzii false.
Despre un argument care este valid şi are premisele adevărate se spune că este un
argument concludent. Dacă cel puţin una din aceste două condiţii nu este îndeplinită,
argumentul respectiv este neconcludent.

Argumentele nedeductive
Acestea pot fi argumente tari (sau puternice) şi respectiv slabe.
Un argument tare este un argument nedeductiv în care, dacă premisele sunt
adevărate, atunci concluzia este cu mare probabilitate adevărată.
Un argument este un argument nedeductiv în care, dacă premisele sunt adevărate,
atunci concluzia este cu o mică probabilitate adevărată, sau chiar probabil falsă.

Observaţie: Argumentele nedeductive admit grade de validitate, pe cînd cele

deductive nu pot decît să fie valide sau nevalide.

Despre un argument nedeductiv care este tare şi are premisele adevărate se spune că
este un argument confirmator. Dacă cel puţin una din aceste două condiţii nu este îndeplinită,
atunci argumentul respectiv este neconfirmator.
Argumentele deductive valide şi cele nedeductive tari se numesc argumente logice
corecte.
Argumentele deductive nevalide şi cele nedeductive slabe se numesc argumente
logice incorecte.

Aşadar:
Prin definiţie, concluzia unui argument concludent este cu necesitate adevărată.
Tot prin definiţie, concluzia unui argument confirmator este probabil adevărată.

Rezumat:

Argument concludent = argument deductiv valid + premise adevărate

Argument confirmator = argument nedeductiv tare + premise adevărate

Exemplu:
1. I. L. Caragiale a scris romanul "Pădurea Spînzuraţilor".
Acest roman este ştiinţifico-fantastic.
Prim urmare, I. L. Caragiale a scris cel puţin un roman ştiinţifico-fantastic.

Argument deductiv, valid, neconcludent.

2. În Universitatea Titu Maiorescu sunt înscrişi mai mulţi studenţi decît zilele unui an
calendaristic. Prin urmare, în această universitate există cel puţin doi studenţi care au aceeaşi
zi de naştere.

3
 Argument deductiv, valid, concludent.

Se numeşte argument eliptic sau entimemă orice argument din care lipseşte cel puţin
o premisă, sau chiar concluzia.
Exemplu: Plouă, deci îmi iau umbrela. (Lipseşte premisa: "Întotdeauna cînd plouă
îmi iau umbrela.")
Argumentele pot fi eliptice de premisă sau de concluzie. În argumentele eliptice de
premisă se impune, pentru analiză, scoaterea la iveală a premiselor lipsă. Cele eliptice de
concluzie se folosesc în practică: formulezi un argument deductiv valid şi-l laşi pe interlocutor
să formuleze concluzia.

Există situaţia specială de concluzie trasă din zero premise; aceasta este axioma.
(Axiomă = propoziţie care, într-un anumit sistem de propoziţii, este luată fără demonstraţii.)

4
 Curs 3
23 octombrie

LOGICĂ

Condiţii fundamentale de raţionalitate

Corectitudinea sau validitatea argumentelor, ca şi calitatea şi eficienţa activităţii

intelectuale, a activităţii teoretice în general, depinde de respectarea unor restricţii speciale.
Cele mai importante dintre acestea sunt cunoscute sub denumirea de "principii logice" sau
"condiţii fundamentale de raţionalitate". Denumirea principii logice ţine de logica tradiţională.

Paranteză: Prima lucrare de logică "serioasă" datează de acum aproximativ 2000 de

ani, are şase volume şi îi aparţine lui Aristotel; se numeşte Organum (însemnînd instrument
sau unealtă), denumirea fiind dată de elevii lui Aristotel, fiindcă principiile de logică erau
considerate unelte.
De atunci, în cercetările de logică nu a existat întrerupere; momentul de vîrf îl
reprezintă Evul Mediu clasic, unul dintre cei mai mari logicieni ai acelei perioade fiind
William de Ockham (luat ca model de Umberto Eco pentru un personaj din "Numele
Trandafirului").
De această tradiţie, care se poate considera încheiată la mijlocul secolului XIX, este
legat numele de "principii logice".

I. Principiul identităţii
Este cea mai generală condiţie de raţionalitate, pentru că se referă la orice fel de
rezultat al activităţii teoretice şi poate fi extins de la gîndire la limbaj. Simbolic, acest
principiu poate fi formulat astfel: A este A. Această formulă vrea să sublinieze că:
Într-un demers teoretic, ideile utilizate, cuvintele prin care ne exprimăm trebuie să-şi
conserve exact acelaşi înţeles, acelaşi conţinut, aceleaşi particularităţi, aceeaşi valoare.
Cuvîntul "este" folosit în această formulă are doar acest înţeles. Nu putem spune
A=A, pentru că, dacă nu introducem o convenţie (restricţie) prin care folosim semnul "="
pentru "este", atunci "=" înseamnă doar o similitudine din punct de vedere cantitativ.
Această condiţie de raţionalitate este importantă deoarece o eventuală nerespectare
conduce automat la confuzii teoretice, la ambiguitate, echivocitate, neclaritate, iar în cazul
argumentelor ne poate conduce de la premise adevărate la concluzii false.
Exemplu:
P1: Şoarecele roade hîrtia.
P2. Şoarecele este un substantiv.
C: Un substantiv roade hîrtia.

Argumentul de mai sus este nevalid, deoarece cuvîntul şoarece şi-a schimbat sensul
şi valoarea: în P1 el este denumire pentru un animal, iar în P2 este doar parte de vorbire.
Respectarea principiului identităţii asigură activităţii intelectuale cel puţin două
calităţi remarcabile: claritatea şi precizia.

Paranteză: Un mare filosof de la sfîrşitul Evului Mediu - începutul epocii moderne,

anume Descartes, a scris o lucrare prin care încerca să explice cum trebuie procedat pentru a
avea rezultate optime în activitatea de cercetare: "Reguli pentru îndrumarea intelectului". O
primă regulă prezentată în această lucrare este aceea a ideilor clare şi distincte.

1
 Următoarele trei condiţii de raţionalitate se referă la relaţii, raporturi între propoziţii.
Primele două vizează raportul de opoziţie dintre propoziţii şi, de aceea, trebuie tratate
împreună.

II. Principiul necontradicţiei. Principiul terţului exclus.

Considerăm trei perechi de propoziţii: perechea A, perechea B şi perechea C.
Perechea A:
1. Dan este student la psihologie.
2. Dan nu este student la psihologie.
Propoziţiile 1 şi 2 care formează perechea A nu pot fi adevărate împreună. Două
propoziţii de acest fel, care nu pot fi simultan adevărate, sunt reciproc inconsistente. Dar cele
două propoziţii care formează perechea A nu pot fi nici împreună false. Cum ele nu pot fi nici
împreună adevărate, nici împreună false, vom spune că cele două propoziţii sunt reciproc
contradictorii (mai mult decît reciproc inconsistente). Între cele două propoziţii există un
raport de contradicţie.
În cazul a două propoziţii reciproc contradictorii, dacă una din ele e adevărată,
automat cealaltă este falsă, şi dacă una e falsă, automat cealaltă e adevărată.

Perechea B:
1. Dan are 1,80m.
2. Dan are minimum 1,90m.
Propoziţiile 1 şi 2 ale perechii B sunt reciproc consistente (adică nu pot fi simultan
adevărate), dar ele pot fi simultan false. Adică între ele nu există un raport de contradicţie, dar
totuşi există un raport de opoziţie. Raportul de opoziţie caracteristic perechii B se numeşte
raport de contrarietate (propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc contrare).
Observaţie: Opoziţia contrară este puţin mai slabă decît opoziţia contradictorie.

Atît în cazul perechii de propoziţii A, cît şi în cazul perechii B, pentru a studia

raportul de opoziţie apelăm la
Principiul necontradicţiei: Dacă avem două propoziţii astfel încît una afirmă un
lucru despre un anumit obiect, iar cealaltă neagă indirect sau direct acelaşi lucru despre
acelaşi obiect, cele două propoziţii sunt reciproc inconsistente.
În cazul raportului de opoziţie de la nivelul perechii A (adică raport de contradicţie),
pe lîngă principiul necontradicţiei funcţionează şi
Principiul terţului exclus: Orice propoziţie aflată într-un raport de opoziţie cu o
altă propoziţie este sau adevărată, sau falsă. Terţul este exclus.

Aceste două principii asigură, fiecare dintre ele, alte calităţi remarcabile ale
demersurilor teoretice:
- principiul necontradicţiei asigură coerenţa (sau consistenţa) demersurilor raţionale.
În construcţiile teoretice nu trebuie să existe nici măcar două propoziţii care să fie reciproc
inconsistente.
- principiul terţului exclus asigură rigoarea şi consecvenţa demonstraţiei. Legat de
acest aspect, una din cele mai generale şi mai temeinice forme de demonstraţie, anume
reducerea la absurd, se bazează pe principiul terţului exclus.

Paranteză: Leibnitz afirma că "principiul necontradicţiei este cel mai important dintre
toate condiţiile fundamentale de raţionalitate". Pentru a înţelege de ce, să presupunem că
există o figură geometrică anume, care să fie simultan şi cerc, şi pătrat. Luînd ca premise
afirmaţiile "Figura G este cerc" şi "Figura G este pătrat", dacă lăsăm deoparte principiul

2
necontradicţiei şi considerăm ambele propoziţii despre figura G adevărate, ajungem într-un
adevărat "coşmar": nu vom mai putea respinge nici un fel de afirmaţie despre cercurile pătrate
(de pildă, ar trebui să acceptăm afirmaţii de tipul "cercurile pătrate au coadă lungă şi blană
verde").

Această formularea principiului necontradicţiei şi a principiului terţului exclus nu

necesită nici un fel de precizări suplimentare dacă ne situăm în contextul logicii bivalente
(adică al logicii elementare, în care se iau în considerare ca variante posibile doar două:
adevărul şi falsitatea). În raport cu logica elementară există o multitudine de alte discipline
logice, numite logici polivalente. Cazul minim este logica trivalentă, pornită de la Aristotel în
capitolul IX, "Capitolul bătăliei navale", în care constată că există propoziţii despre care nu se
poate spune nici că sunt adevărate, nici că sunt false:
P1: Mîine va fi o bătălie navală.
P2: Mîine nu va fi o bătălie navală.
Aceste două propoziţii nu sunt nici adevărate, nici false, şi atunci devine discutabil
dacă P1 şi P2 sunt contradictorii, inconsistente. Soluţia acestei probleme a venit după un
secol, de la Chrisippos: nu este obligaţia logicianului să spună dacă P1 şi P2 sunt adevărate
sau false. Pentru logician este clar că ele nu vor putea fi amîndouă adevărate sau amîndouă
false.

Paranteză pentru înţelegerea logicilor polivalente.

Să presupunem situaţia ipotetică a unei curse cu patru cai, A, B, C şi D. Pariurile
urmează un model simplu: investeşti 100.000 lei pentru calul cîştigător; dacă ghiceşti,
primeşti de două ori suma investită.
Un jucător mai slab de minte ar putea judeca astfel: "Ce mare lucru, o sută de mii de
lei. Pariez cîte o sută de mii pe fiecare cal; în felul acesta, indiferent care cal cîştigă, cîştig şi
eu." Dacă procedează astfel şi investeşte în toţi patru caii, practic va pierde două sute de mii
(investeşte patru sute, dar cîştigă doar două sute pentru calul cîştigător). Dacă investeşte în
doar trei cai, pierde fie trei sute de mii (dacă nu ghiceşte învingătorul), fie o sută, dacă-l
ghiceşte. Dacă investeşte în doi cai, ori îşi recuperează investiţia ghicind învingătorul, ori
pierde banii investiţi. Înţeleptul pariază pe un singur cal: astfel, el ştie că ori va avea o
pierdere minimă (o sută de mii), ori va cîştiga.
Să luăm următoarele propoziţii:
P1: Cîştigă calul A.
P2: Cîştigă calul B.
P3: Cîştigă calul C.
P4: Cîştigă calul D.
Aceste patru propoziţii sunt incerte, cu grade diferite de incertitudine. Acestora li se
mai adaugă două propoziţii, dintre care una este categoric adevărată, iar cealaltă categoric
falsă ("Un cal va cîştiga cursa" şi "Nici un cal nu va cîştiga cursa"). Dar asupra valorii de
adevăr a propoziţiilor P1, P2, P3 şi P4 nu există certitudine. La fel, în fizica cuantică, spre
exemplu, nu există certitudini cu privire la stările şi proprietăţile fenomenelor studiate.
Vorbim aşadar despre logici polivalente.

Există două feluri de logică polivalentă:

- standard, obţinută prin adăugări succesive de elemente intermediare din logica
elementară;
- ne-standard
Logica "fuzzy", aplicată la fenomenele psihice, are oricîte grade de incertitudine, dar
nu are nici un grad de certitudine.

3
 În condiţiile logicilor polivalente de orice tip, principiul terţului exclus se formulează
astfel: Fie o propoziţie oarecare; ea are sau nu are o anumită valoare.
Pentru distincţia între logica elementară şi logicile polivalente se recurge la o
precizare, anume "principiul n-valenţe". Dacă n=2, avem o logică bivalentă (elementară).
Dacă n2, avem o logică polivalentă.
În cazul logicii elementare există coincidenţă între principiul bivalenţei şi principiul
terţului exclus.
Închidem paranteza.

Perechea C:
1. Bucureştiul are cel puţin două milioane de locuitori.
2. Bucureştiul are cel mult două milioane de locuitori.
Propoziţiile 1 şi 2 pot fi amîndouă adevărate (dacă Bucureştiul are exact două
milioane de locuitori), dar nu pot fi amîndouă false. Propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc
consistente. Între ele nu există raport de contradicţie sau de contrarietate. Dar, fiindcă nu pot fi
ambele false, sun opuse una alteia.
Tipul de opoziţie existent în cazul perechii C este invers faţă de cel existent în cazul
perechii B. Acest raport de opoziţie se numeşte raport de subcontrarietate.

Concluzie: Dacă două propoziţii nu pot fi dintr-un punct de vedere la fel, spunem că
susţinerea uneia implică negarea, sub acel aspect, a celeilalte. Există cel puţin trei tipuri de
negaţie: contradictorie, contrară şi subcontrară.

III. Principiul raţiunii suficiente

Acest principiu este legat de raportul între propoziţiile aflate în construcţia unui
argument, adică între premise şi concluzie. La nivel general, acest principiu este legat de
actele de justificare, de motivare.
Considerăm două propoziţii oarecare, p şi q. Presupunem că propoziţia p este folosită
ca o justificare/motivaţie pentru propoziţia q. Se pune întrebarea dacă există mai multe grade
de justificare (temei).

Exemple:
1. Propoziţia p: Eminescu şi Creangă au fost contemporani.
Propoziţia q: Eminescu şi Creangă au fost prieteni.

Dacă p este adevărată, q poate să fie falsă. Dacă q este adevărată, p nu poate să fie
falsă. De aici deducem că există două feluri de justificare.
Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar, dar nu şi suficient. Adică e
obligatoriu ca Eminescu şi Creangă să fi fost contemporani ca să poată fi prieteni; dar, pe de
altă parte, puteau fi contemporani fără să fi fost prieteni.
Propoziţia q, în raport cu propoziţia q, este temei suficient, dar nu şi necesar. Adică
este suficient ca Eminescu şi Creangă să fi fost prieteni pentru certitudinea că ei au fost
contemporani, dar nu este neapărat necesar să fi fost prieteni pentru a fi contemporani.

2. Propoziţia p: Triunghiul T are toate laturile egale.

Propoziţia q: Triunghiul T are toate unghiurile egale.

Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar şi suficient.

Propoziţia q, în raport cu propoziţia p, este temei necesar şi suficient.

4
 Info: premisă vine din lat. premito, care înseamnă "pus înainte".
Chrisippos scris peste 200 de lucrări de logică, din care s-au păstrat doar
fragmente; uimitor este că astăzi, aceste lucrări au aplicaţii în construcţia calculatoarelor!

5
 Curs 4
30 octombrie

LOGICĂ

Continuare la C3:
Prin urmare, există trei tipuri de temeiuri:
a) Necesare, dar nu şi suficiente;
b) Suficiente, dar nu şi necesare;
c) Necesare şi suficiente.
Un temei este suficient atunci cînd, dacă propoziţia utilizată ca temei este adevărată,
devine imposibil ca propoziţia întemeiată să fie falsă.
Un temei este necesar atunci cînd propoziţia utilizată ca temei este indispensabilă
pentru propoziţia care urmează să fie întemeiată.
Dacă p este temei suficient pentru q, atunci q este temei necesar, dar nu şi suficient
pentru q. (vezi exemplul cu Eminescu şi Creangă).
Există şi situaţii de excepţie, atunci cînd sunt invocate temeiuri care nu sunt nici
necesare, nici suficiente.
Exemplu:
P1: Liviu Rebreanu este autorul romanului "Răscoala".
"Temei" pentru P1: Liviu Rebreanu a fost contemporan cu evenimentele din 1907.

Din punct de vedere logic, doar două dintre tipurile de temei considerate sunt
admisibile: cele suficiente, dar nu şi necesare (b), şi cele necesare şi suficiente (c). De aici
decurge
Principiul raţiunii suficiente:
Fie p şi q două propoziţii.
I. Dacă p este temei suficient pentru q, atunci relaţia dintre cele două propoziţii are
următoarea formulare exactă: "Dacă p, atunci q."
Formularea "Dacă p, atunci q" este o propoziţie compusă din propoziţiile p şi q cu
ajutorul unui operator logic numit operator condiţional (dacă..., atunci...). Propoziţia p se
numeşte antecedent, iar propoziţia q se numeşte consecvent.
"Dacă p, atunci q" este adevărată numai dacă nu se întîmplă ca p să fie adevărată, iar
q să fie falsă.
II. Dacă p este temei necesar şi suficient pentru p, relaţia dintre cele două propoziţii
are următoarea formulare: "Dacă şi numai dacă p, atunci q".
Operatorul logic "dacă şi numai dacă..., atunci..." se numeşte echivalent logic.

În condiţiile în care acest principiu, al raţiunii suficiente, nu ar fi respectat, discursul

teoretic îşi pierde caracterul de a fi raţional, ceea ce înseamnă că avansarea unor concluzii sau
soluţii în asemenea cazuri stă sub semnul arbitrariului. În schimb, respectarea acestui
principiu conferă tuturor afirmaţiilor, concluziilor, un caracter întemeiat.

Concluzie:
Cele patru principii de raţionalitate şi calităţile pe care le conferă demersului raţional:
I. Principiul identităţii: claritate şi precizie;
II. Principiul necontradicţiei: coerenţă;
III. Principiul terţului exclus: consecvenţă şi rigoare demonstrativă;
IV. Principiul raţiunii suficiente: caracter întemeiat.

1
 Analiza limbajului

Discuţia despre limbaj a reprezentat şi continuă să reprezinte o temă de mare interes

pentru o multitudine de domenii, inclusiv psihologie. Explicaţia ţine de valenţele pe care le
are limbajul, atît din perspectiva vieţii noastre spirituale, cît şi din cea a relaţiilor interumane.
Pe de o parte, atît este clar că atît sentimentele, cît şi gîndurile noastre nu pot fi
exteriorizate altfel decît prin intermediul limbajului. Pe de altă parte, gîndurile care se nasc în
mintea cuiva nu pot fi transmise, făcuse cunoscute altcuiva decît prin intermediul limbajului.
Interesul trezit de studiul limbajului pentru o largă categorie de specialişti a făcut să se nască
şi o serie de controverse, de dispute în legătură cu caracterizarea limbajului, cu funcţiile lui
etc.
Pentru a evita obiecţiile ce ar putea decurge din aceste opinii diferite, vom adopta o
definiţie foarte cuprinzătoare şi generală:

Limbajul este un sistem complex de semne şi de reguli privitoare la utilizarea

respectivelor semne.

Este uşor de observat că această definiţie pleacă de la ideea că în structura unui

limbaj există două componente:
- lexicul sau vocabularul, adică totalitatea semnelor caracteristice acelui limbaj;
- gramatica, adică totalitatea regulilor referitoare la utilizarea semnelor.
Pentru noi, desprinderea particularităţilor generale ale limbajului pleacă de la ideea
de semn ca element fundamental al limbajului.

Semnul
Departe de a fi un element compact, nediferenţiat în interior, semnul poate fi
considerat un întreg alcătuit din trei componente: substratul material, sensul sau înţelesul şi
regula de semnificaţie.

1. Substratul material al semnului constă dintr-un fenomen fizic perceptibil.

Pe de o parte, ca fenomen fizic, semnul are materialitate, ţine de lumea exterioară; pe
de altă parte, el este accesibil simţurilor.
Cele mai obişnuite semne sunt cuvintele, caracteristice limbajului natural. Pentru
producerea cuvintelor există două variante: rostirea şi scrierea. În cazul rostirii cuvintelor,
substratul material constă din undele acustice produse de aparatul fonator al vorbitorului,
receptate prin intermediul analizatorului auditiv. În cazul scrierii cuvintelor, fenomenul fizic
cu rol de substrat material este reprezentat de combinaţiile de litere notate cu ajutorul unui
instrument de scris pe un material, receptat de văz.
Alt exemplu: mercaptanul din gazul metan are şi el rolul de semn; substratul material
în acest caz este mirosul caracteristic acestei substanţe volatile, receptat de simţul olfactiv.

Nu orice fel de fenomen fizic accesibil simţurilor noastre are rolul de substrat
material al unui semn. Mai exact, pentru ca un fenomen fizic să reprezinte un semn, el trebuie
să îndeplinească alte două condiţii în raport cu cele discutate:
1. Trebuie să fie produs de o persoană, de o fiinţă umană;
2. Persoana care l-a produs trebuie să nu fi făcut acest lucru accidental sau cu altă
motivaţie decît intenţia de a lega de el un anumit înţeles.

2
 Din condiţia 1 decurge că limbajul este un fenomen uman, iar din condiţia 2 decurge
că limbajul, prin însăşi natura sa, are un caracter intenţionat.
Din acest punct de vedere rezultă că o serie de fenomene fizice, accesibile simţurilor
noastre, nu reprezintă semne, deşi la nivelul cunoaşterii comune se vorbeşte despre ele ca
fiind semne. Exemple: venirea rîndunelelor primăvara, febra unui bolnav de gripă. Acestea
sunt reacţii, fenomene naturale produse pe baza legilor naturale, independent de voinţa
noastră. Ele au un rol în raport cu comportamentul nostru: ne orientează atenţia către anumite
fenomene, naturale şi ele. Se numesc simptome ale unei stări de fapt şi NU sunt elemente de
limbaj.

Substratul material este o componentă obligatorie a semnului. Să presupunem, prin

absurd, că un asemenea fenomen nu ar intra în componenţa unui semn; astfel ajungem la o
concluzie inacceptabilă: imposibilitatea de exteriorizare a gîndurilor şi sentimentelor noastre.

2. Sensul sau înţelesul semnului.

Este un element de natură subiectivă, un produs al conştiinţei noastre, un gînd sau un
sentiment pe care persoana care a produs substratul material al semnului l-a legat de acesta.
Prin intermediul sensului, limbajul este inerent legat de lumea noastră interioară şi, sub acest
aspect, limbajul este un fenomen de conştiinţă.
Sensul constă din informaţia pe care o recepţionăm atunci cînd a fost produs un
anume semn. El are un rol fundamental din perspectiva utilizării limbajului: pe baza sensului
care îi este specific, semnul poate fi utilizat ca denumire sau nume pentru ceva.
Unele cuvinte au sensuri diferite în împrejurări diferite (Ex: broască).
Obiectul la care trimite sensul unui semn se numeşte referent sau denotat al
semnului. Dacă se schimbă sensul unui cuvînt, se schimbă şi denotatul.

La rîndul său, sensul participă în mod necesar la alcătuirea semnului.

Întrucît limbajul este inerent naturii umane şi limbajul are oarecare autonomie în
raport cu gîndirea, putem să ne imaginăm simulacre de cuvinte.
Exemplu: Piroţii carulează elatic.
Cuvintele din propoziţia de mai sus nu aparţin limbii române, pentru că nu au nici un
înţeles (nici un vorbitor de limbă română nu le poate găsi un sens).
Aşadar, fără sens nu există limbaj.

3. Regula de semnificaţie
Are forma unei prescripţii, a unei norme care arată (impune) ca de un anume
fenomen fizic cu rol de substrat material al unui semn să legăm un anume înţeles.

Există două forme de limbaj: limbaje naturale (limbile materne) şi limbaje artificiale
(limbajul Morse, limbajul chimiştilor, limbajul matematic, semnele de circulaţie etc.)
Principala diferenţă între aceste două forme de limbaj este faptul că limbajele
naturale au devenit ceea ce sunt astăzi pe baza unei istorii îndelungate, adică istoria
comunităţii care foloseşte acel limbaj, în timp ce limbajele artificiale au fost inventate de o
persoană sau o comunitate ştiinţifică, cu scopul de a fi utilizate în domenii specializate.
În cazul limbajului natural, regulile de semnificaţie sunt tacite, nu sunt evidente; ele
apar ca urmare a felului în care s-au format şi a scopului lor. În cazul limbajului artificial,
regulile de semnificaţie sunt inventate, o dată cu limbajul în sine, şi trebuie conştientizate în
timpul utilizării lor.
Fără reguli de semnificaţie, limbajul nu mai poate fi instrument de comunicare.

3
 Ţinînd cont de toate acestea, putem defini semnul după cum urmează:
Semnul este un fenomen fizic perceptibil, produs de cineva, şi de care persoana care
l-a produs a legat un anumit înţeles, în conformitate cu o anumită regulă de semnificaţie.

4
 Curs 5
6 noiembrie

LOGICĂ

I. Structura limbajului

Aşa cum reiese şi din caracterizarea făcută iniţial limbajului, acesta este alcătuit din
două componente de bază: vocabularul (lexicul), care constă din totalitatea semnelor proprii
acelui limbaj, şi gramatica, constituită din totalitatea regulilor de utilizare a respectivelor
semne.
Gramatica reprezintă partea relativ stabilă a limbajului, deoarece regulile din care
este alcătuită nu suferă modificări decît, cel mult, la intervale de timp foarte mari.
Lexicul sau vocabularul reprezintă componenta dinamică a limbajului. Modificările
pe care le cunoaşte lexicul sunt destul de frecvente, se manifestă în două direcţii distincte
(opuse) şi vizează atît numărul semnelor care alcătuiesc vocabularul, cît şi sensul respectivelor
semne.
Cele două direcţii sunt: una ascendentă, care conduce la continua îmbogăţire a
vocabularului, şi una descendentă, care conduce la scăderea, diminuarea vocabularului. Ceea
este important, inclusiv din punctul de vedere al psihologiei, este faptul că prima dintre
direcţiile de modificare are prioritate netă asupra celei de-a doua. De poate vorbi despre o
amplificare continuă a limbajului, a vocabularului, atît cantitativ, adică în ceea ce priveşte
numărul de semne, cît şi calitativ, în ceea ce priveşte numărul de sensuri ale unui semn.

Este uşor de observat că, dacă am lua în considerare o perioadă relativ scurtă din
istoria României (10-20 de ani), vom găsi numeroase exemple de cuvinte care, anterior acestei
perioade, nu existau în limba română şi care au apărut în decursul acestei perioade de două
decenii.
De asemenea, putem găsi şi exemple de cuvinte sau expresii care, treptat, şi-au
îmbogăţit numărul de înţelesuri (de exemplu, acum o sută de ani, arbore avea doar sensul de
copac; acum se foloseşte în expresii ca arbore cotit, arbore genealogic ş. a., expresii în care
are alte sensuri).
Şi în ce priveşte schimbările descendente, care duc la diminuarea cantitativă şi
calitativă a limbajului, putem găsi numeroase exemple în limba română. De pildă, un cuvînt
foarte des folosit în secolul trecut este calpuzan, adică falsificator de bani; acest cuvînt nu mai
este folosit în prezent. Exist însă un descendent al acestui cuvînt, folosit în limbajul juriştilor
pentru a denumi documentele false: calp (document calp).
La fel, din punct de vedere calitativ, se pot observa modificări cu sens descendent ale
vocabularului. Spre exemplu, acum cinci sute de ani, cuvîntul spătar însemna şi ministru al
armatei, şi parte a unui scaun. În prezent, primul sens nu mai este valabil.

Un alt aspect, foarte important pentru psihologie, al limbajului este faptul că putem
vorbi despre două feluri de vocabular: cel general al limbii române, care există ca un potenţial
consemnat în dicţionarele enciclopedice, şi vocabularul individual. Cel general este unic, dar
cel individual este specific fiecărui vorbitor al limbii române. Vocabularul individual mai are
o caracteristică: el este mai sărac decît general, indiferent ce individ ar fi luat ca exemplu.
Vocabularul individual cunoaşte, la rîndul lui, modificări de tipul celor menţionate,
cu sens ascendent şi descendent. Evident, în condiţii de normalitate, au prioritate modificările
ascendente. Pe plan individual, atît modificările pe care le suferă vocabularul, cît şi prioritatea
schimbărilor ascendente se bazează pe o serie de cauze speciale:

1
 - dezvoltarea firească, bio-psihică a individului (Piaget: un copil, cînd începe să
folosească cuvintele, foloseşte maxim 6-12; un absolvent de liceu foloseşte cel puţin 10.000
de cuvinte);
- factori cultural, de mediu, experienţa de viaţă etc.
II. Tipurile fundamentale de limbaj
În viaţa noastră, cînd ne exprimăm ideile sau comunicăm cu alte persoane, în funcţie
de context şi de preocupări, utilizăm o mare varietate de limbaje, care pot fi grupate în funcţie
de componentele fundamentale ale semnului.

1. După criteriul fenomenului fizic care stă la baza semnelor, deosebim: limbaje
verbale şi limbaje neverbale.
În cazul limbajelor verbale, semnele sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte, simboluri
sau formule din matematică, logică etc., care pot fi scrise sau pronunţate.
În cazul limbajelor neverbale, semnele coincid cu fenomene fizice cum ar fi: lumini
de diferite culori, construcţii grafice (semnele de circulaţie), sunete produse cu diferite
instrumente, mişcări executate cu braţele sau cu steguleţe (la marinari), etc.
Limbajele verbale au prioritate netă şi sub aspect cantitativ, şi sub aspect calitativ în
raport cu cele neverbale. Pe de altă parte, deşi limbajele neverbale sunt în general mai sărace
decît limbajul cuvintelor, asemenea limbaje au roluri specifice şi devin indispensabile în
situaţiile pentru care au fost create. De asemenea, în foarte multe situaţii, cele două tipuri de
limbaj se întrepătrund.

2. După sens
Sensul cuvintelor are, printre altele, rolul de a transforma sensul în denumire pentru
un obiect (care se numeşte referent sau denotat). Astfel, se diferenţiază:
- limbajul de ordinul I, numit şi limbaj obiect;
- limbajul de ordinul II, numit şi meta-limbaj.
Diferenţa între aceste două tipuri de limbaj este aceea că, datorită sensului care le
este specific, semnele care compun limbajul de ordinul I au ca denotat (referent) un element
extralingvistic, adică ceva ce ţine de lumea exterioară (ex: propoziţia "A început să plouă"
face referire la starea vremii, adică la un fenomen natural, nu la un element de limbaj). În
cazul limbajului de ordinul II, denotatul semnelor face parte din alcătuirea limbajului de
ordinul I (ex: în propoziţia "E adevărat/e fals că a început să plouă", referirea nu se face la
fenomenul de afară, ci la valoarea de adevăr a propoziţiei de ordin I).
Distincţia dintre limbajul obiect şi meta-limbaj are o importanţă aparte, deoarece
eventuala desconsiderare a acestei distincţii ne poate conduce la un moment dat la paradoxuri
sau antinomii semantice.
Exemplu: paradoxul mincinosului (antinomia semantică)
X afirmă cu deplină seriozitate: Eu mint. Întrebare: minte sau spune adevărul?
Există două răspunsuri posibile:
- dacă minte (cînd spune că minte), rezultă că spune adevărul;
- dacă spune adevărul (cînd spune că minte), rezultă că minte.
Dacă notăm propoziţia "Eu mint" cu p, răspunsurile de mai sus se pot formula astfel:
Dacă p este adevărată, rezultă non-p.
Dacă non-p este adevărată, rezultă p.
Dar aceste două propoziţii contrazic principiul noncontradicţiei.
Soluţia acestui paradox este următoarea: propoziţia p ţine de limbajul obiect, pe cînd
propoziţia prin care s-a răspuns la întrebare ţine de meta-limbaj.
În general, enunţurile se clasifică în mai multe tipuri din acest punct de vedere:
- enunţurile despre indivizi - enunţuri de tip 0;

2
 - enunţurile despre proprietăţi de indivizi - enunţuri de tip 1;
- enunţurile despre proprietăţi de proprietăţi de indivizi - enunţuri de tip 2, ş. a. m. d.
Chiar şi aşa, în unele enunţuri pe care le facem, semnele pot fi de diferite tipuri. Spre
exemplu, în enunţul "Pe Terra există cinci continente", "Terra" aparţine tipului 0, "cinci"
aparţine tipului unu, iar "continente" aparţine tipului 1.

3. După regulile de semnificaţie, distingem limbajul natural şi limbajul artificial.

Într-un anume fel, la deosebirea dintre aceste două tipuri de limbaj ne-am referit
anterior. Limbajul natural se formează "de la sine", pe parcursul istoriei comunităţii care
foloseşte acel limbaj. Din această cauză, regulile de semnificaţie caracteristice unui asemenea
limbaj s-au sedimentat la rîndul lor treptat şi au ajuns să fie ceea ce sunt la un moment dat, în
baza istoriei menţionate.
În schimb, limbajele artificiale au fost inventate, create, produse în mod conştient de
către o persoană sau o comunitate de specialişti, ele fiind destinate unor utilizări în contexte
speciale.
Există o mare varietate de limbaje naturale, ca şi de limbaje artificiale. Principalele
varietăţi de limbaje naturale sunt: limbile naţionale, unele limbaje neverbale (limbajul
corporal). Limbajele artificiale cunosc şi ele o mare diversitate: limbajul Morse, limbajul
semnelor de circulaţie, limbajul matematic etc.
Dacă le comparăm, constatăm că şi limbajul natural, şi cel artificial, au atît însuşiri
pozitive, cît şi defecte.
Limbajul natural, mai ales cel al cuvintelor, are un lexic mai bogat, posibilităţi de
nuanţare considerabil mai mari decît un limbaj artificial. Dar el are şi neajunsuri: foarte multe
semne (cuvinte) pot fi folosite cu înţelesuri diferite, ceea ce conduce la un anumit grad de
imprecizie care, uneori, poate afecta grav comunicarea. Acelaşi grad de imprecizie atrage
după sine şi lipsa de economicitate a limbajului natural. Foarte multe idei nu pot fi exprimate
cu un număr foarte mic de cuvinte. Din această cauză, în cunoaşterea ştiinţifică folosirea
exclusivă a limbajului natural (al cuvintelor) are unele efecte negative, iar în anumite cazuri
(în anumite domenii de cercetare ştiinţifică) este chiar imposibilă.
Limbajul artificial este mai sărac în ce priveşte numărul elementelor, este aproape
total lipsit de nuanţare, fiindcă fiecare semn are un înţeles şi numai unul. Dar are şi trăsături
pozitive: este precis, exact, extrem de economicos pentru a reda anumite idei şi, de aceea, este
preferat de cunoaşterea ştiinţifică. Pentru cunoaşterea ştiinţifică, utilizarea limbajului artificial
este, în multe cazuri, indispensabil.
Legat de acest aspect, un lucru care ne pare incredibil: matematicienii din vremea lui
Pericle nu au fost capabili să elaboreze o teorie generală despre împărţirea numerelor întregi,
motivul fiind acela că nu aveau un semn pentru zero!

III. Varietăţile limbajului natural

Vom lua în considerare doar tipul fundamental de limbaj natural, în care semnele
sunt reprezentate de cuvinte sau expresii.
Limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi naţionale sau materne
(aproximativ 2000). Fapt esenţial: dacă comparăm două limbi naţionale, ele diferă atît din
punctul de vedere al lexicului, cît şi din cel al gramaticii.
Din punctul de vedere al vocabularului, principalele aspecte sub care se compară
două limbi naţionale sunt următoarele:
- există cuvinte care se scriu la fel în două limbi naţionale, pot chiar să se pronunţe la
fel, dar au înţelesuri total diferite;

3
 - fiecărei limbi naţionale îi sunt proprii anumite expresii al căror înţeles ca întreg este
independent de înţelesul cuvintelor care o alcătuiesc.

Info:
Problema antinomiilor semantice a fost rezolvată încă la începutul secolului XX de
către Bertrand Russel

4
 Curs 6
13 noiembrie

LOGICĂ

Funcţiile limbajului

Precizări
Diversitatea domeniilor din care provin specialişti preocupaţi de analiza limbajului,
ca şi orientările diferite ale acestora, au ca efect identificarea unui număr mai mare sau mai
mic de funcţii de la un specialist la altul (la unii apar douăsprezece sau mai multe funcţii). De
asemenea, vom găsi diferite denumiri pentru aceste funcţii.
Din perspectiva analizei logice a limbajului, ne vom raporta la un număr redus de
funcţii, repartizate în minimum două categorii: funcţii semantice (roluri ale limbajului care se
bazează pe sensul semnelor) şi funcţii pragmatice (care se manifestă pe fondul felului în care
oamenii utilizează limbajul, îl valorifică.

O analiză logică fundamentală asupra limbajului presupune discutarea lui din trei
perspective distincte:
- perspectiva sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul
lor, numai din perspectiva regulilor după care se pot ele combina;
- perspectiva semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;
- perspectiva pragmatică, legată de utilizarea semnelor.
Ţinînd seama de raportul gîndire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu
gîndirea, rolul de instrument prin care gîndirea ia naştere şi de instrument de comunicare a
gîndurilor, rezultă două funcţii de natură semantică:

1. Funcţia informativ-descriptivă
Această funcţie ţine de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi exprimăm,
exteriorizăm informaţii, adică prezentăm proprietăţi ale diferitelor obiecte, descriem situaţii
etc.
Această funcţie este considerată la nivelul acelor enunţuri pe care logicienii le
numesc propoziţii autentice (ex: "Tabla este neagră.") O astfel de propoziţie prezintă o
proprietate a unui obiect. Enunţurile de acest fel se mai numesc şi propoziţii cognitive,
deoarece proprietăţile pe care le exprimă sau conţinutul lor poate fi considerat o achiziţie a
cunoaşterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaştere.
Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propoziţiilor cognitive este
aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false. De asemenea, sunt singurele enunţuri
care pot fi calificate ca fiind adevărate sau false.
În afară de propoziţiile cognitive, operăm cu o mare diversitate de alte tipuri de
enunţuri: propoziţii interogative (întrebări), propoziţii normative (reguli, norme), propoziţii
imperative (ordine, comenzi) etc.
O primă diferenţă legată de utilizarea mai restrînsă, respectiv mai largă a
propoziţiilor enumerate în raport cu propoziţiile cognitive este faptul că nici una din
propoziţiile care nu sunt cognitive nu poate fi calificată ca fiind adevărată sau falsă (Putem
vorbi despre întrebări pertinente sau nu, despre imperative adecvate sau nu, despre norme
restrictive sau nu, dar nu putem atribui valoarea de adevărat sau fals nici uneia din aceste
propoziţii).
Legat de raportul dintre propoziţiile cognitive şi celelalte tipuri de propoziţii, de
reţinut că propoziţiile cognitive au un caracter fundamental: pot fi formulate şi utilizate
independent de alte tipuri de propoziţii; pe de altă parte, celelalte tipuri de propoziţii le
presupun, direct sau indirect, pe cele cognitive (De exemplu, propoziţiile interogative trebuie
întotdeauna considerate în raport cu un răspuns posibil la întrebările formulate prin ele, iar
răspunsurile sunt în mod explicit cognitive). Astfel se explică de ce logica elementară se
construieşte în legătură cu propoziţiile cognitive.

2. Funcţia de comunicare
Această funcţie ţine de faptul că limbajul este instrumentul prin care gîndurile
născute în mintea subiectului, stările sufleteşti trăite de el sunt aduse la cunoştinţa altcuiva.
Pornind de aici, putem spune că funcţia de comunicare a limbajului poate fi gîndită ca o
relaţie care se stabileşte între două persoane, A şi B, în sensul că A pronunţă sau scrie anumite
cuvinte, prin care transmite lui B o anumită informaţie. În aceste condiţii, A se va numi sursă
(emitor de informaţii) a comunicării, iar B se va numi destinatar al comunicării (receptor de
informaţii). Relaţia de comunicare între A şi B este orientată de la A către B (AB).

Atunci cînd căutăm să recoltăm informaţii, fie într-o cercetare specializată, fie prin
lecturi sau prelegeri didactice, trebuie să ţinem seama că există trei variante pentru relaţia de
comunicare între A şi B, trei modalităţi de realizare cu trei rezultate distincte.
a) Considerăm că A pronunţă anumite cuvinte de care leagă un anumit înţeles, iar B,
auzind cuvintele pronunţate de A, leagă de ele exact acelaşi înţeles. Evident, în acest caz
putem vorbi de o situaţie fericită a comunicării: comunicarea a avut o reuşită totală. Acesta
este idealul comunicării: partenerii trebuie să folosească exact acelaşi sens şi aceleaşi reguli de
semnificaţie.
b) Recepţionînd cuvintele lui A, B leagă de ele, cel puţin parţial, un alt înţeles decît
cel utilizat de A. Se poate spune că, de această dată, B nu a înţeles exact spusele lui A sau că
el a dat un alt înţeles cel puţin unora dintre cuvintele lui A. Prin urmare, comunicarea s-a
soldat cu confuzie, neclaritate din partea lui B în legătură cu spusele lui A şi deci a dus la un
eşec parţial.
c) Cînd recepţionează cuvintele spuse de A, în mintea lui B se naşte un singur gînd:
că A a spus ceva, dar nu poate preciza nicicum ce anume a spus A. Evident, aceasta este cea
mai "neagră" situaţie: B neînţelegînd nimic din spusele lui A, comunicarea a eşuat total.
Din perspectiva bunelor intenţii ale participării la comunicare, ar trebui să
identificăm care pot fi cauzele principale care conduc comunicarea la un eşec parţial sau total.
- ignoranţa participanţilor (cel puţin a unuia din doi), situaţie în care nu sunt
cunoscute sensurile unor cuvinte folosite;
- felul în care s-a născut limbajul natural şi regulile de semnificaţie, cauză mai
frecvent întîlnită la nivelul limbajului verbal. Multe cuvinte ale limbajului natural au două sau
mai multe înţelesuri, şi astfel devine posibil ca unul din participanţi să acorde cuvîntului un
anume înţeles, iar celălalt un alt înţeles. De aici decurge ambiguitatea în utilizarea limbajului
natural, care nu este exclusă total nici în cazul unui limbaj specializat. Numai că în cazul
cunoaşterii ştiinţifice, ambiguitatea este pe de o parte mai redusă, iar pe de altă parte este
ţinută sub control prin introducerea de convenţii semantice.

Funcţiile care ţin de latura pragmatică:

3. Funcţia expresivă
Termenul "expresiv" are următorul înţeles: enunţurile la care se manifestă această
funcţie nu comunică neapărat doar informaţie, ci şi stări sufleteşti sau convingeri ale celui care
le produce. De exemplu, în mod natural şi normal, cînd cineva dă nişte informaţii despre un
anumit obiect, el descrie una sau mai multe proprietăţi ale obiectului (adică formulează o
propoziţie cognitivă), dar în acelaşi timp dă expresie şi convingerii sale conform căreia "crede
ce spune", este convins de adevărul spuselor sale.
Legat de acest aspect, ştim că propoziţiile cognitive pot fi adevărate sau false. Există
situaţii în care anumite persoane, dintr-un motiv sau altul, formulează o propoziţie cognitivă
falsă şi în acelaşi timp manifestă convingerea faţă de ceilalţi că ea ar fi adevărat. Se impune
astfel să distingem între fals şi minciună.
Falsul se determină, ca şi adevărul, prin raportarea conţinutului propoziţiei la starea
de fapt despre care vorbeşte propoziţia. În situaţia descrisă mai sus însă, este vorba despre o
atitudine a persoanei respective. Minciuna este un fals, dar altceva decît valoarea logică a unei
propoziţii: este vorba despre un fals intenţionat şi, din acest punct de vedere, condamnabilă
din punct de vedere moral, juridic etc.
Prin urmare, atunci cînd comunicăm, trebuie să apelăm la anumite instrumente care
să ne permită să vedem nu numai dacă propoziţiile formulate de interlocutor sunt adevărate
sau false, ci şi dacă nu cumva convingerea interlocutorului este altceva decît spune el prin
intermediul acelor propoziţii (acest rol îl au, în chestionare, întrebările de control).

Există şi enunţuri care nu au decît funcţie expresivă, şi nici o alta în plus. Acestea
sunt enunţuri simple, scurte (uneori doar interjecţii), prin care persoana îşi dezvăluie emoţia,
frică, durerea etc.
Funcţia expresivă este dominantă la un anumit tip de limbaj neverbal, legat de
manifestările umane în anumite situaţii sau contexte, cînd mimica, gesturile cuiva nu transmit
informaţii, ci dezvăluie stări sufleteşti. Pentru a evolua corect atitudinea persoanei, este
necesar să se ţină seama nu doar de enunţuri, ci şi de mimică, gesturi.

4. Funcţia direcţional-normativă
Această funcţie constă în aceea că enunţurile pe care le formulăm au în mod prioritar
sau exclusiv menirea de a ne îndrepta atenţia spre un eveniment iminent (ex: spre un accident
pe cale să se întîmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament.
Rolul de a ne induce un anumit comportament, o anumită atitudine iese în evidenţă
cu prioritate prin două tipuri de enunţuri: propoziţiile normative şi propoziţiile imperative.
Regulile sunt foarte diverse, de la reguli cu statut de norme juridice sau morale pînă
la reguli aşa-zise tehnice (instrucţiuni de utilizare a unor aparate) şi încheind cu regulile de joc
şi cu cele care au formă transfigurată sub formă de idealuri (care dirijează comportamentul).

5. Funcţia protocolară
Această funcţie are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru
cultivarea spiritului de ordine în viaţa socială. Este vorba de enunţuri formulate numai cu
ocazii speciale (evenimente cu importanţă în viaţa individului sau în cea socială), nu sunt
formulate în alte ocazii şi fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea
evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice, conferirea de
decoraţii etc. Enunţurile de acest fel nu au funcţie de cunoaştere şi nici funcţie expresivă.

6. Funcţia performativă
Această funcţie este specifică acelor enunţuri prin care persoana care le formulează
se angajează sau anunţă că doreşte să obţină un anumit rezultat.
 Curs 7
20 noiembrie

LOGICĂ

Analiza sintactică a limbajului are în vedere particularităţile semnelor şi ale relaţiilor

dintre semne, gîndite ca independente de sensul propriu fiecărui semn, ca şi de felul în care,
într-un context sau altul, semnele sunt utilizate.
Din perspectiva sintacticii, în structura limbajului întîlnim două tipuri de categorii:
- categorii de bază sau categoreme (denumire cu originea în Evul Mediu);
- categorii auxiliare sau sin-categoreme (denumire cu originea tot în Evul Mediu).
Diferenţa dintre categoreme şi sin-categoreme este următoarea: semnele cu rol de
categoreme pot fi utilizate de sine stătător, independent unul de altul; sin-categoremele nu au
valoare prin ele însele, ci numai prin legarea lor de categoreme. Dacă facem apel la sensul
semnelor, prin categoreme înţelegem un semn sau un grup (combinaţie) de semne care,
considerat ca atare, are un înţeles propriu.
În categoria categoremelor vom întîlni: termeni şi propoziţii. În mod obişnuit sau la
nivel general, termenii reprezintă categorii elementare; în cazul limbajului obişnuit reprezintă
cuvinte izolate sau combinaţii de cuvinte care nu conţin sub nici un aspect, în mod explicit,
afirmaţia sau negarea. Cel mai adesea, termenii sunt redaţi de substantive, dar nu numai de
ele. Propoziţiile sunt enunţuri cu structură mai complexă, iar principala lor trăsătură este aceea
că sunt structuri lingvistice prin care ceva se enunţă despre altceva.
Exemplu:
Substantivul "tablă" corespunde unui termen;
Enunţul "Tabla este neagră" corespunde unei propoziţii.

În categoria sin-categoremelor (a componentelor auxiliare) intră operatorii (care se

mai numesc şi functori; în logică, aplicarea operatorilor la diverse structuri poate fi
interpretată ca fiind un instrument de producere a unei funcţii). La nivelul limbajului obişnuit,
operatorii sunt redaţi de regulă prin intermediul unor părţi de vorbire ca: prepoziţii, adjective,
verbe şi adverbe.
Exemplu:
Substantivul "tablă" introduce un termen simplu; Dacă îi adăugăm un adjectiv,
"neagră", din termenul simplu obţinem un termen compus, "tablă neagră". Operatorul introdus
de acest adjectiv a transformat un termen simplu în termen compus.
Folosind prepoziţiile "din", "de", în putem obţine din mai mulţi termeni simpli un
termen complex: "tabla din sala de curs". Fără prepoziţii, acest termen complex nu ar avea
nici un sens.

Există o excepţie unică în privinţa utilizării prepoziţiilor ca operatori:

Medievalii făceau diferenţa între menţionarea unui cuvînt şi utilizarea lui. În
exemplul clasic "Şoarecele roade hîrtia, şoarecele este substantiv", în prima propoziţie
cuvîntul "şoarece" este utilizat, iar în a doua propoziţie acelaşi cuvînt este menţionat.
Şi o prepoziţie poate reprezenta un termen dacă este menţionat şi nu utilizat.
Exemplu: "Din" este o prepoziţie.

Verbele au calitatea de operatori speciali, deoarece ele produc din termeni, propoziţii.
Exemplu: Ion scrie.
Operatorii se pot clasifica după elementele la care se aplică, numite argumentele
operatorului respectiv, şi după rezultatele obţinute.
 - operatori care au argument termeni din care produc tot termeni (ex: prepoziţii,
adjective);
- operatori care au ca argument termeni din care produc propoziţii;
- operatori care au ca argument propoziţii cu un anumit grad de complexitate din care
produc propoziţii cu grad mai mare de complexitate.
Exemplu: Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela.
Această propoziţie este produsă din propoziţii mai simple, ca urmare a aplicării unui
operator special: "dacă,... atunci", numit operator condiţional.

De asemenea, după numărul de argumente la care se aplică şi după rezultatele

obţinute, operatorii se mai pot clasifica în:
- operatori de un argument (ex: "scrie");
- operatori de două argumente (ex: "dacă,... atunci").
Operatorii care produc propoziţii din termeni sau din alte propoziţii sunt de două
tipuri:
- logici (care corespund operaţiilor logice cu propoziţii sau termeni);
- lingvistici (exemplu: verbul "scrie").
Adverbele sunt operatori de natură lingvistică, care modifică într-un fel anume
verbul. Adverbele sunt operatori mai speciali: operatori de operatori.

Dacă introducem o notaţie specială pentru categoriile sintactice discutate, se poate

reprezenta printr-un şir de simboluri structura sintactică a propoziţiilor. Pe baza structurii
sintactice se poate observa dacă o structură lingvistică este corectă sau nu.
Notăm termenii cu t, iar propoziţiile cu p.
Fie propoziţia: Ion scrie. Ea poate fi reprezentată astfel:

Metoda de stabilire a corectitudinii sintactice:

Se reduce şirul de simboluri obţinut, în manieră asemănătoare cu simplificarea
fracţiilor. Dacă, după toate simplificările posibile, rezultatul obţinut este o categoremă (termen
sau propoziţie), structura lingvistică analizată este sintactic corectă. Dacă, în urma
simplificărilor, rămîne ca ireductibil orice altceva (fracţie, termen plus propoziţie etc.),
respectiva combinaţie este sintactic incorectă.
Exemplu:
Dacă plouă, îmi iau umbrela.
Această structură lingvistică poate fi reprezentată astfel:

Forţînd nota, aplicăm operatorul "a scrie" la doi termeni:

Ion scrie Vasile.
Reprezentăm structura lingvistică dată:
 Întrucît am obţinut o categorie sintactică cu rol simultan de propoziţie şi termen, ceea
ce contravine principiului necontradicţiei, propoziţia analizată este sintactic incorectă.
Important: Legătura între corectitudinea sintactică şi cea logică rezultă din
respectarea condiţiilor fundamentale de raţionalitate.
În ce priveşte raportul dintre corectitudine şi adevăr în cazul relaţiilor dintre
propoziţii, în timp ce adevărul este dependent de corectitudinea structurii şi de operatorii
utilizaţi, validitatea nu este dependentă de corectitudinea logică.
La fel, în privinţa raportului dintre corectitudinea sintactică şi sensul enunţului,
corectitudinea sintactică este independentă de sensul expresiei, invers nu se poate (nu putem
avea înţelesuri redate de construcţii sintactice incorecte).
Exemplu:
Calul paşte iarbă.

Aceeaşi structură poate fi regăsită într-un enunţ fără sens:

Calul citeşte ziarul.

Formele logice
Din punctul de vedere al operaţiilor specifice, al implicării lor în activitatea teoretică,
desprindem trei tipuri de structuri logice (în ordinea crescătoare a gradului de complexitate):
- termeni;
- propoziţii;
- argumente.
Termenii şi propoziţiile sunt şi structuri sintactice, şi structuri logice.
Termenii reprezintă întregul format de o noţiune şi de cuvîntul sau cuvintele prin care
se manifestă respectiva noţiune.
Propoziţia vine de la latinescul propositio, care avea două utilizări relativ diferite:
denumea forma de exteriorizare lingvistică a unei idei, ceea ce convine sensului dat
termenului de "propoziţie" din gramatică, şi mai denumea o propunere, teză sau premisă în
demonstraţii şi argumente, o concluzie a unui argument etc., ceea ce convine sensului dat
termenului "propoziţie" în logică.

Noţiuni şi termeni

Cuvintele separate sau combinaţiile de cuvinte care exprimă noţiuni pot fi

recunoscute prin aceea că sunt utilizate (utilizabile) ca denumire pentru un obiect sau
proprietate.
Exemplu: tablă, tabla din sala de curs.
Noţiunea este o entitate specifică activităţii teoretice. Putem spune că avem noţiunea
a ceva numai în momentul cînd putem specifica diferite proprietăţi ale respectivului obiect. La
nivelul cuvintelor care exprimă o noţiune, putem spune că, din această perspectivă, noţiunea
prezentată de acel cuvînt coincide cu sensul respectivului cuvînt.
Exemplu:
Putem spune că avem noţiunea de pisică atunci cînd putem specifica o serie de
proprietăţi ale fiinţei numite pisică.
Este evident că numărul de proprietăţi pe care le poate cita un om obişnuit este diferit
de numărul de proprietăţi pe care le-ar putea cita un specialist. Nu acest lucru este important.
Dacă fiind dependenţa gîndirii de limbaj, este evident că nu putem vorbi despre noţiuni altfel
decît utilizînd cuvinte care exprimă noţiunea respectivă; prin urmare, vom vorbi despre
noţiuni ca termeni şi nu ca fapte de gîndire.
 Deşi termenii reprezintă structurile logice cele mai simple posibil, din punct de
vedere logic oricărui termen îi corespund două componente:
- intensiunea (conţinutul) acelei noţiuni;
- extensiunea (sfera) acelei noţiuni.
Prin intensiunea unui termen înţelegem totalitatea proprietăţilor (se mai numesc note
sau determinări) pe care le putem specifica atunci cînd ne raportăm la obiectul pe care îl
reprezintă noţiunea redată de acel termen. Prin intensiunea sa, termenul conotează o serie de
proprietăţi.
Prin extensiunea unui termen înţelegem mulţimea obiectelor la care se aplică în mod
corect respectivul termen. Putem spune că, prin extensiunea sa, un termen denotează o
mulţime de elemente.
De reţinut că intensiunea termenului îi determină extensiunea sa.
Aceste două componente din structura oricărui termen sunt corelative, se leagă una
de alta într-un mod aparte. Raportul existent între intensiune şi extensiune se numeşte raport
de dualitate şi constă într-o anumită simetrie cele două componente ale termenului. De pildă,
dacă vom construi o definiţie a intensiunii unui termen şi, în acea definiţie, înlocuim
"intensiune" cu "extensiune" oriunde apare aceste cuvinte, vom obţine automat definiţia
extensiunii.

Conotaţia unui termen este de două feluri: neutră (obiectivă) şi subiectivă.

Pentru majoritatea noţiunilor, conotaţia neutră este redată în dicţionarele explicative;
notele care o formează sunt relativ aceleaşi pentru toţi cunoscătorii în cauză. Exemplu:
conotaţia neutră a noţiunii de "pisică" este de mamifer din clasa felinelor, cu corpul acoperit
de blană, etc, etc.
Conotaţia subiectivă se determină în raport cu sugestia pe care o produce utilizarea
unui anumit termen în anumite condiţii. Această conotaţie poate fi pozitivă dacă sugerează
confort (exemplu: plăcerea produsă de noţiunea "pisică" unui iubitor de pisici) sau negativă
dacă sugerează disconfort (exemplu: neplăcerea produsă de noţiunea "pisică" unei persoane
alergice la părul de pisică).

Clasificarea termenilor
Criteriile de clasificare a multitudinii de termeni folosiţi sunt părţile componente ale
unui termen.
1. După intensiune, termenii pot fi: vizi şi nevizi.
Un termen este vid numai dacă nu există nici un obiect despre care să se poată spune
că posedă proprietăţile din intensiunea termenului respectiv. Există termeni vizi în absolut
(ex: cerc pătrat) şi termeni vizi în raport cu experienţa sau nivelul de cunoştinţe (ex: fiinţe
extraterestre inteligente).
Evident, termenii nevizi sunt aceia pentru care putem specifica cel puţin un obiect
căruia îi sunt proprii trăsăturile ce formează intensiunea respectivului termen.
La nivel general, celelalte clasificări ale termenilor se vor raporta la termenii nevizi.

2. Termeni individuali şi termeni generali.

Un termen este individual numai în cazul cînd există un singur obiect căruia să îi
corespundă proprietăţile care formează intensiunea respectivului termen.
Exemplu: catedra aflată în această sală, Bucureşti.
De regulă, numele proprii (de localităţi, ţări, forme de relief etc.) au un neajuns: ne
sugerează că ele corespund unui singur obiect, deci singularizează, dar nu individualizează:
folosirea unui astfel de nume propriu nu sugerează nici un fel de proprietate a obiectului pe
care îl reprezintă.
 Termenii individuali care sunt redaţi prin nume comune se numesc individuali
descriptivi (sunt specificate proprietăţi ale obiectului în cauză), iar cei redaţi prin nume proprii
se numesc individuali nedescriptivi.
Termenii generali sunt acei termeni pentru care putem specifica mai mult de un
singur obiect căruia îi sunt proprii trăsăturile precizate în intensiunea acelui termen.
Exemplu: tablă, pisică, student, etc.
În extensiunea acestor termeni sunt cuprinse mai multe obiecte.
Termenii generali pot fi trataţi, mai ales în anunţuri, ca şi cum ar fi termeni
individuali, prin adăugarea adjectivului demonstrativ (acest - această).

3. Termeni divizivi şi termeni colectivi

În această clasificare ne raportăm la termeni generali.
Un termen este diviziv numai dacă, prin felul în care este folosit, proprietăţile care
formează intensiunea acestui termen sunt enunţabile despre fiecare element individual din
extensiunea lui.
Exemplu:
În propoziţia Insectele sunt hexapode, proprietatea de a avea şase picioare este
atribuibilă fiecărui exemplar concret de insectă.
Termenii generali pot fi folosiţi şi în sens colectiv: totalitatea obiectelor care
formează extensiunea unor asemenea termeni este gîndită ca o colecţie sau întreg.
Proprietăţile care fac parte din intensiunea acelui termen corespunde tuturor elementelor din
extensiunea lui, dar ca o colecţie.
Exemplu: Insectele reprezintă 4/5 din speciile cunoscute.
Trăsătura enunţată în propoziţie nu aparţine fiecărei insecte luate individual.

Pe baza acestei distincţii, în matematică se face deosebirea dintre apartenenţă şi

incluziune.
Exemplu:
Din moment ce apostolii sunt 12 şi Petru este apostol, reiese că Petru este 12.
Matematic, clasa apostolilor este inclusă în clasa mulţimii 12; de asemenea, tot
matematic, relaţia dintre Petru şi clasa apostolilor este o relaţie de apartenenţă.
Altfel spus, în prima premisă, sensul cuvîntului apostoli este colectiv, iar în a doua
premisă este diviziv. Confuzia între utilizarea termenilor divizivi şi colectivi în acest context
afectează corectitudinea logică a raţionamentelor.
Clasificarea termenilor în divizivi sau colectivi depinde de felul cum sunt utilizaţi
termenii generali, de integrarea lor în context.

4. Termeni precişi şi termeni imprecişi.

Termenii precişi sunt aceia care, oricare ar fi elementul individual luat în considerare,
despre el se poate spune dacă aparţine sau nu aparţine extensiunii respectivului termen.
Datorită acestui fapt, extensiunea unui termen poate fi reprezentat ca un cerc complet.

Exemplu: număr natural, figură geometrică.

Despre un termen spunem că este imprecis dacă se poate specifica cel puţin un
element individual despre care nu se poate spune nici că aparţine, nici că nu aparţine
extensiunii acelui termen. Extensiunea unui termen imprecis poate fi reprezentată ca un cerc
complet înscris într-un alt cerc incomplet:
 Aria descrisă de cercul complet se numeşte nucleul termenului respectiv, iar aria
delimitată între cele două cercuri reprezintă marginea termenului. La nivelul cunoaşterii
comune, astfel de termeni sunt cei cu sens valoric: bun, tînăr etc.
Exemplu:
Ţinînd cont de unele date de natură ştiinţifică (psihologia vîrstelor), perioada 18-30
ani corespunde categoriei de vîrstă a tinerilor. (Această perioadă reprezintă nucleul noţiunii
tînăr.) Apar îndoieli cînd persoana se apropie de limita superioară a acestui interval.
Ştiinţele exacte operează cu termeni precişi. Spre deosebire de ele, cunoaşterea
ştiinţifică din categoria disciplinelor socio-umane operează cu foarte mulţi termeni vagi, dar
se introduc convenţii speciale pentru ca acest fapt să nu afecteze rigurozitatea discursului
ştiinţific (exemplu: persoană majoră).
În anii 1960 a fost creată o disciplină logică adecvată pentru discursul teoretic cu
termeni imprecişi: logica fuzzy.
 Curs 8
27 noiembrie

LOGICĂ

Raporturi logice între termeni

1. Identitatea extensională
Doi termeni, A şi B, sunt identici extensional dacă şi numai dacă orice obiect care
face parte din extensiunea unuia dintre ei face parte şi din extensiunea celuilalt (dacă şi numai
dacă au aceeaşi extensiune). Acest raport se poate reprezenta grafic, cu ajutorul diagramelor
Euler, astfel:

Exemplu: sinonimele, termeni de tipul "animal cu inimă", "animal cu rinichi" sau

exemplul celebru oferit de Gottlob Frege: luceafărul de seară, luceafărul de dimineaţă.

2. Raportul de ordonare extensională

Doi termeni, A şi B, sunt în raport de ordonare extensională dacă şi numai dacă
extensiunea unuia dintre ei conţine toate obiectele care apar în extensiunea celuilalt, dar şi
obiecte în plus. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:

A este termen subordonat (termen specie), iar B este termen supraordonat (termen
gen).
Exemplu: A - pisică, B - felină.

3. Încrucişarea
Doi termeni se află în raport de încrucişare dacă şi numai dacă extensiunile lor au
obiecte în comun şi în extensiunea fiecăruia dintre ei apar şi obiecte care nu fac parte din
extensiunea celuilalt. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:

Exemplu: A - fumător, B - student.

4. Excluziunea reciprocă
Doi termeni se află în raport de excluziune reciprocă dacă şi numai dacă extensiunea
lor se află într-un gen comun (sunt specii ale aceluiaşi gen) şi nu au obiecte în comun.
Excluziunea reciprocă poate fi de două feluri: contrarietate reciprocă şi contradicţie
reciprocă.
Doi termeni se află într-un raport de contrarietate reciprocă dacă şi numai dacă sunt
specii exclusive şi ne-exhaustive ale aceluiaşi gen. Acest raport se poate reprezenta grafic
astfel:

Exemplu: A - pisică domestică, B - pisică sălbatică, G (gen) - felină.

 Doi termeni se află în raport de contradicţie reciprocă dacă şi numai dacă sunt specii
exclusive şi exhaustive ale aceluiaşi gen. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:

Exemplu: G - mulţimea numerelor naturale; A - mulţimea numerelor pare, A (se

citeşte non-A) - mulţimea numerelor impare.
A este negaţia lui A. Uneori, negaţia unui termen este luată în afara oricărui univers
de discurs.

Întrebare: Ce raport există între termenii inimă şi organism?

Răspuns: Între termenii aceştia nu există un raport extensional, ci un raport de la
parte la întreg.

Definiţia

Definiţia este o operaţie logică prin care se specifică proprietăţile caracteristice ale
unui obiect sau înţelesul unui termen. În primul caz, ceea ce se defineşte este o noţiune. În al
doilea caz, ceea ce se defineşte este chiar termenul respectiv. Pe scurt, obiectul operaţiei de
definire este o noţiune sau un termen.
O operaţie de definire are drept rezultat o definiţie. Definiţia este o propoziţie care
fixează rezultatul unei operaţii de definire.

Componentele definiţiei
Orice definiţie are următoarele componente:
- definitul, adică noţiunea sau termenul care formează obiectul operaţiei de definire;
- definitorul, adică ceea ce se spune despre definit;
- relaţia de definiţie; în exprimarea obişnuită, relaţia de definiţie este redată prin
cuvinte precum: este, înseamnă, desemnează etc.
Se obişnuieşte ca structura oricărei definiţii să se redea astfel:
A=dfB

Clasificarea definiţiilor
I. După natura definitului:
- definiţii reale;
- definiţii nominale.
Într-o definiţie reală, definitul este o noţiune. Definiţiile reale se recunosc de regulă
prin aceea că definitul este redat printr-un substantiv cu articol hotărît sau printr-o expresie
substantivală cu articol hotărît, iar relaţia de definire este redată prin cuvîntul este.
Exemplu: Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile egale.
În definiţiile nominale, definitul este un termen. Definiţiile nominale se recunosc de
regulă prin aceea că termenul definit este pus între ghilimele, iar relaţia de definiţie este redată
prin expresii ca: înseamnă, desemnează, se înţelege prin, etc.
Exemplu: "Histogeneză" înseamnă procesul de formare a ţesuturilor... etc.
O definiţie nominală se poate transforma într-una reală şi invers.
 Ţinînd cont de scopurile pentru care sunt formulate, precum şi de locul şi rolul lor în
procesul cunoaşterii, definiţiile nominale sunt de cel puţin trei tipuri:
1. Definiţii stipulative, prin care se introduce cîte un termen nou în vocabular printr-
un cuvînt nou sau prin atribuirea unui înţeles nou unui cuvînt deja existent, dar care are un alt
înţeles în alt context.
Printr-o definiţie stipulativă se fixează rezultatul unei convenţii de a utiliza un anumit
cuvînt într-un anumit context.

2. Definiţii lexicale, prin care se consemnează înţelesul sau înţelesurile cu care este
folosit un cuvînt într-un limbaj natural. Într-o definiţie lexicală se explică înţelesul
(înţelesurile) unui cuvînt definit, prin cuvinte al căror înţeles este cunoscut sau se presupune
că este cunoscut. Aceste definiţii se mai numesc şi definiţii de explicaţie.
3. Definiţia de precizare, prin care se stabileşte înţelesul unui termen vag pentru a se
putea înlătura indecizia în privinţa folosirii sale într-un anumit context. Şi aceste definiţii
introduc un element de convenţionalitate, dar, spre deosebire de definiţiile stipulative, ele
trebuie să mai păstreze o legătură puternică cu înţelesul termenului aşa cum circulă el în mod
obişnuit.
Definiţiile stipulative nu sunt propoziţii cognitive; definiţiile lexicale sunt propoziţii
cognitive; pentru definiţia de precizare, stabilirea valorii de adevăr este problematică.

II. După procedura de definire evidenţiată de definitor, se disting cel puţin

următoarele tipuri de definiţie:
1. Definiţia ostensivă, în care se indică efectiv sau se arată prin gesturi obiecte
desemnate de definit (imagine + rostire concomitentă). Legat de aceasta, de reţinut că
extensiunea unui termen nu determină intensiunea lui.
2. Definiţia enumerativă, în care se prezintă în definitor, complet sau parţial, obiecte
sau clase de obiecte desemnate de definit.
3. Definiţia prin simplă sinonimie, în care definitul este un cuvînt, iar definitorul este
un alt cuvînt sau un grup de cuvinte avînd acelaşi înţeles cu definitul.
Exemplu: Suspiciune înseamnă bănuială.
Construind o definiţie prin simplă sinonimie, se presupune că persoana căreia îi este
adresată nu cunoaşte înţelesul cuvîntului care este definit, dar cunoaşte înţelesul sinonimului
său dat în definitor.
4. Definiţia operaţională, în care definitorul indică operaţii, experimente sau probe
care, în principiu, permit identificarea oricărui obiect din extensiunea definitului.
Exemplu: Se numeşte acid orice substanţă care înroşeşte hîrtia de turnesol.
5. Definiţia genetică, în care definitorul indică modul prin care pot fi produse sau
generate obiectele desemnate de definit.
6. Definiţia recursivă (sau inductivă), în care definitorul indică sau descrie un
procedeu inductiv de identificare sau de construire a oricărui obiect din extensiunea
definitului.
O definiţie recursivă se compune din trei tipuri de clauze:
- o clauză iniţială, numită şi clauză de bază, în care se indică unul sau mai multe
obiecte desemnate de definit;
- una sau mai multe clauze recursive, în care se dau regulile de identificare sau de
construire a celorlalte obiecte din extensiunea definitului;
- o clauză finală sau de închidere, în care se arată că definitul desemnează numai
obiectele identificate sau construite conform primelor două tipuri de clauze.
Exemplu: Părinţii lui X sunt strămoşi ai lui X.
Strămoşii părinţilor lui X sunt strămoşi ai lui X.
 Nici o altă persoană nu este strămoş al lui X.
7. Definiţia prin gen şi diferenţă specifică
Într-o astfel de definiţie, definitorul indică o clasă de obiecte din care face parte şi
clasa de obiecte desemnate de definit. Această clasă desemnată de definitor se numeşte gen.
De asemenea, definitorul indică şi proprietăţile caracteristice doar obiectele desemnate de
definit, în raport cu celelalte obiecte din genul respectiv. Aceste proprietăţi poartă numele de
diferenţă specifică.
Exemplu: Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile egale.
Dacă, într-o astfel de definiţie, genul este cel mai apropiat de specia definită, definiţia
respectivă este prin gen proxim şi diferenţă specifică.

Reguli ale definiţiei corecte

Pentru a putea fi apreciată drept corectă din punct de vedere logic (formal), o
definiţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii, exprimate sub formă de reguli.

1. Regula adecvării
Definitorul trebuie să convină întregului definit şi numai acestuia. Altfel spus,
definitorul trebuie să desemneze toate obiectele desemnate de definit şi numai pe ele.
Tipuri de erori în legătură cu această regulă:
a) În definiţia "Otrava este o substanţă toxică", se comite eroarea definiţiei prea largi.
O definiţie este prea largă dacă extensiunea definitorului este supraordonată extensiunii
definitului.
b) În definiţia "Înţelepciunea înseamnă inteligenţă", se comite eroarea definiţiei prea
înguste. O definiţie este prea îngustă dacă extensiunea definitului este subordonată extensiunii
definitorului.
c) Definiţia "Pasăre înseamnă vertebrat zburător" este şi prea largă, dar şi prea
îngustă; în această definiţie se comite eroarea încrucişării. Într-o definiţie se comite eroarea
încrucişării dacă extensiunea definitului şi extensiunea definitorului sunt în relaţie de
încrucişare.
Regula adecvării nu are sens pentru definiţiile stipulative; de asemenea, problema
aplicării sale nu se poate pune pentru definiţiile enumerative parţiale şi nici pentru cele
ostensive, acestea fiind întotdeauna incomplete.

2. Regula necircularităţii
Definiţia nu trebuie să fie circulară, adică definitorul trebuie să fie independent faţă
de definit.
Exemplu de definiţie circulară:
"Măsurare înseamnă acţiunea de a (se) măsura." (DEX)
În acest exemplu nu este vorba de o definiţie prin sinonimie, deoarece cuvîntul
"măsurare" este definit prin sine. Se spune că o definiţie în care definitul apare, eventual cu
alte cuvinte, în definitor, este o definiţie reflexivă sau idem per idem.
O definiţie simetrică (în cerc vicios) este o definiţie circulară în care definitorul
presupune implicit definitul.
Exemplu: "Psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice."

3. Regula afirmării
O definiţie poate fi negativă numai dacă, din faptul că ştim ce nu este definitul,
rezultă ce este acesta. Altfel, definiţia trebuie să fie afirmativă.
Termenii sau noţiunile negative admit, de obicei, definiţii negative.
Exemplu: O lucrare anonimă este aceea al cărei autor nu este cunoscut.
 4. Regula clarităţii şi preciziei
Definitorul trebuie să fie formulat în termeni clari şi precişi. Definitorul nu trebuie
metafore sau alte figuri de stil, termeni vagi, expresii excesiv de tehnice sau ambiguităţi.

În corelaţie cu aceste patru reguli, la definiţiile prin gen şi diferenţă specifică se mai
aplică şi regula privind conţinutul: o definiţie prin gen şi diferenţă specifică trebuie să redea
cele mai importante proprietăţi ale speciei definite.

Info:
Pe lîngă termeni individuali şi generali, există şi termeni categoriali (ex: timp, spaţiu
etc.); aceşti termeni nu au gen şi, de aceea, pentru ei nu se pot da definiţii prin gen şi diferenţă
specifică.