Prof.dr.

Constantin Sălăvăstru

Arta dezbaterilor publice

(suport de curs)
 2

Prezentare generală
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Filosofie şi Stiințe social-politice
Anul universitar 2020-2021
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Arta dezbaterilor publice

Tipul disciplinei : impusă

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific : Sălăvăstru Constantin; prof.dr.

Contact e-mail: csalav@uaic.ro

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu este cazul

IV. Obiectivele și competențele asigurate

1. Obiective:

Obiectiv general : Însuşirea cunoştințelor teoretice şi formarea abilităților practice în

vederea participării la dezbaterile publice sau la organizarea lor.
Obiective specifice : La finalizarea acestei discipline, studenţii trebuie să dobândească
abilități pentru :
(a) A identifica elementele esențiale ale construcției şi susținerii unei dezbateri publice ;
(b) A şti să aleagă şi să combine cât mai eficient resursele de cunoaştere în vederea
eficientizării dezbaterilor publice ;
(c) A dobândi abilități pentru organizarea unor astfel de intervenții discursive.

2. Competențe:

Competenţe profesionale :
C1 : Identificarea si utilizarea limbajului, metodologiilor si cunoştinţelor de specialitate
din domeniul acestui curs la analiza unor dezbateri publice ;
C1.1 : Definirea principalelor concepte specifice domeniului, utilizarea lor si a
terminologiei de specialitate în situaţiile practicii discursive de tip dialogic ;
 3

C1.2 : Explicarea unor situații concrete de dezbateri publice din punctul de vedere al
performativității lor, pe baza conceptelor acumulate.
Competenţe transversale :
CT1 : Rezolvarea în mod realist - cu argumentare atât teoretică, cât si practică ‒ a unor
situaţii inedite ale practicii discursive;
CT2 : Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în planul dezbaterilor publice şi
evidenţierea relaţiilor între ceea ne învaţă disciplina şi practica unor astfel de forme de
comunicare publică.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 1 : Dezbaterile publice : concept şi condiționalități (2 ore)

Unitatea de învățare 2 : Finalitățile dezbaterilor publice (2 ore)
Unitatea de învățare 3 : Criterii de selecție a participanților (2 ore)
Unitatea de învăţare 4 : Etica dezbaterilor publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 5 : Moderarea dezbaterilor publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 6 : Moderatorul unei dezbateri publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 7 : Moțiune şi conflict de opinie (2 ore)
Unitatea de învăţare 8 : Mijloace de probă utilizate în dezbaterile publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 9 : Strategii şi tehnici de deabatere (2 ore)
Unitatea de învăţare 10 : Limbajul dezbaterilor publice (2 ore)
Unitatea de învățare 11 : Expresivitatea limbajului în dezbaterile publice (2 ore)

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

2 lucrări de verificare pe parcurs : 1 = vericarea cunoştinţelor ; 1 = aplicaţii practice pe

diferite tipuri de discurs.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

1. Aristotel, Topica; Respingerile sofistice, în: Organon, II, Editura Iri, Buc., 1998;
2. Quintilian, Arta oratorică, I,II,III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
3. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
4. Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”,2010;
5. Constantin Sălăvăstru, Arta dezbaterilor publice, Bucureşti, Tritonic, 2009;
6. Constantin Sălăvăstru, Argumentation et débats publics, Paris, PUF, 2011.
 4

Prof.dr. Constantin Sălăvăstru

Arta dezbaterilor publice

(suport de curs)∗

Unitatea de învăţare 1 :
Dezbaterile publice : concept şi condiționalități

1. Ce sunt dezbaterile?

Termenul dezbatere are o utilizare dintre cele mai largi, atât la nivelul
simţului comun, cât şi în discursul specializat. Vorbim despre dezbaterile din
Parlament, referindu-ne de fapt la luările de cuvânt ale oamenilor politici într-o
problemă sau alta, ne sesizăm că un anumit proiect de lege a fost supus dezbaterii
publice, cu trimitere directă la precauţia pe care legiuitorul şi-o ia făcând publică
intenţia sa legislativă pentru a fi cunoscută de către cei interesaţi, atragem atenţia
vecinilor de bloc că o anumită televiziune are în program o dezbatere având ca
subiect problema spaţiilor de joacă pentru copii în oraşul în care locuim, având în
vedere situaţia că sunt prezentate prin imagini realităţile cu care se confruntă mare
parte a populaţiei şi se discută în legătură cu ele.
Fiecare dintre aceste întrebuinţări, ca şi altele care pot fi aduse în discuţie,
chiar dacă pot părea îndepărtate ca sens şi semnificaţie, au câteva aspecte comune
care asigură „participarea“ fiecăreia la construcţia conceptului pe care îl
investigăm. În fiecare întrebuinţare în parte termenul dezbatere trimite la prezenţa
unei divergenţe de opinie între mai mulţi participanţi la actul discursiv,
∗
Acest suport de curs are la bază lucrarea : Constantin Sălăvăstru, Arta dezbaterilor
publice, Tritonic, Bucureşti, 2009. Ţinând seama de constrângerile felurite ale unui curs
universitar, textul de bază a suferit modificări substanțiale, cu deosebire în privința
extensiunii sale. Prin urmare, reduceri semnificative s-au operat la multe dintre temele
abordate. Conţinutul a fost adaptat, pe cât a fost posibil, imperativului de claritate şi
accesibilitate impus de specificul didacticii universitare.
 5

participanţi care se angajează activ în susţinerea sau respingerea punctelor de

vedere avansate: în Parlament, unii sunt de acord cu proiectul de lege suspus
dezbaterii şi îl susţin, alţii, dimpotrivă, nu sunt de acord şi îl resping; proiectul
supus dezbaterii publice este asumat şi susţinut de anumite categorii de cetăţeni
(care, regăsindu-şi interesele satisfăcute prin intermediul proiectului, îl susţin) şi
respins, total sau parţial, de altele; în sfârşit, televiziunea care se ocupă de
problemele cetăţenilor, aducându-le în discuţie, nu face decât să pună în conflict
discursiv autorităţile locale şi anumite categorii ale populaţiei.
Faptul că în fiecare caz cu care am ilustrat conceptul de dezbatere avem de-
a face cu o confruntare de opinii nu este singurul element comun care uneşte
întrebuinţările de care am amintit. Mai avem unul, poate la fel de important:
scopul intervenţiilor discursive ale participanţilor, în fiecare caz în parte, este
acela de a rezolva conflictul de opinie, de a da o soluţie rezonabilă şi acceptabilă
acestor divergenţe opinabile. În Parlament se doreşte ajungerea la un consens prin
cedări şi dintr-o parte şi din cealaltă pentru ca, până la urmă, legea să poată fi
votată, în cazul proiectului de lege supus discuţiei publice se urmăreşte
evidenţierea punctelor slabe, criticabile ale lui pentru a-l îmbunătăţi şi a-l adopta
ulterior, dezbaterile televizate ce au ca temă problemele cetăţenilor urmăresc, fără
îndoială, armonizarea punctelor de vedere opuse între populaţie şi autorităţile
locale pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetăţenii.
Nici această a doua subliniere nu epuizează esenţa actului dezbaterii. O
dezbatere este, într-adevăr, o confruntare de opinii în vederea soluţionării unei
probleme (în sensul unei problematogii a interogativităţii), dar această soluţionare
are ca singură opţiune posibilă raţionalitatea. Dezbaterile pot să-şi atingă scopul
numai prin intermediul producerii de probe, singurul mijloc de susţinere sau
respingere a unui punct de vedere. Tragem de aici concluzia că orice dezbatere are
ca raţiune de a fi şi de a se manifesta întemeierea raţională: dezbaterea înseamnă
convingerea participanţilor cu privire la justeţea sau injusteţea unei idei prin
administrarea de probe (dovezi) care să exprime temeiul raţional pentru care o
teză ar trebui să fie acceptată sau respinsă. Nici o altă formă de autoritate (sau
constrângere) nu poate fi îngăduită într-un astfel de joc discursiv: dezbaterea nu
poate ajunge la un rezultat dezirabil (rezolvarea unui conflict de opinie) nici prin
intermediul presiunii fizice sau psihice, nici sub impulsul unor trăiri psihologice
(simpatie, preţuire, interes etc.), nici chiar sub „tirania“ finalităţilor proprii
(îndeplinirea cu orice preţ a scopului).
Să mai subliniem o trăsătură care ar putea să asigure, împreună cu celelalte,
identitatea conceptului de dezbatere: fiecare participant la dezbatere intră în jocul
dialogal cu adevărul său asumat, la care ţine cu toată îndârjirea, pe care îl apără ca
o fiară încolţită şi îl promovează cu toate eforturile de care este capabil. Departe
 6

gândul că suntem în faţa unui „indiferentism“ şi a unei detaşări egal deschisă la

admiterea punctelor de vedere opuse. Aspectul acesta a fost adesea sesizat şi
evidenţiat în analizele – uneori doar pasagere – privind fenomenul dezbaterii:

“În dezbatere suntem în faţa unei competiţii dominatoare. Fiecare vine cu concluzia
sa, ştie unde vrea să ajungă şi se forţează cu obstinaţie să îşi atingă scopul, presat de
nevoile şi dorinţele proprii. Nu caută un adevăr, ci îl posedă. Adevărul său este
adevărul. Ceea ce contează pentru el este suspendarea opoziţiei nu prin acord, ci prin
predarea sau chiar distrugerea ei“ (Jean Béllanger, Technique et pratique de
l’argumentation. Comment discuter, convaincre, réfuter, persuader, Dunod, Paris,
1970, pp. 27-28).

2. Scurt apel la argumentul autorităţii

Fie-ne îngăduit să invocăm, în acest excurs conceptual, autoritatea istorică.

În Topica, Aristotel se referă la dialectică în calitate de „artă de a purta bine
dezbaterile“, de vreme ce elementele esenţiale care participă la buna întruchipare
a acestei forme de relaţionare discursivă cu alteritatea sunt „întrebătorul“ şi
„respondentul“, în jurul cărora se configurează întreaga discuţie asupra „locurilor
comune ale predicabilelor“. Să aducem în atenţie un fragment simptomatic din
textul aristotelic:

„Problema dialectică este un obiect de cercetare, al cărui scop este sau de a alege şi de
a evita ceva, sau de a descoperi adevărul şi a cunoaşte, aceasta fie direct, fie ca ajutor
la o altă chestiune de acest fel, asupra căreia mulţimea nu are nici o opinie determinată
sau are o opinie contrară celei a înţelepţilor, iar înţelepţii au o opinie contrară
mulţimii, sau înţelepţii au opinia contrară între ei şi la fel oamenii din mulţime. Căci
cunoaşterea unora dintre probleme este de folos pentru alegere şi evitare, de exemplu,
dacă plăcerea merită să fie sau să nu fie dorită. Dimpotrivă, la alte probleme
cunoaşterea este utilă pentru cunoaşterea însăşi, de exemplu, dacă lumea este eternă
sau nu este eternă, în sfârşit, la alte probleme, cunoaşterea nu este utilă nici pentru
primul scop, nici pentru celălalt, ci este utilă numai ca ajutor pentru soluţionarea altor
probleme de acelaşi fel“ (Aristotel, Topica, I,11,104b; în: Aristotel, Organon, II,
Editura Iri, Bucureşti, 1998, pp. 315-316).

Găsim aici, dacă vom căuta cu atenţie, în germene uneori, explicit în alte
cazuri, cel puţin primele trei ingrediente pe care le-am considerat semnificative
pentru stabilirea identităţii conceptului de dezbatere: opinii contrare, intenţia de
soluţionare şi mijloacele raţionale ce trebuie folosite pentru îndeplinirea scopului.
În privinţa opiniilor contrare, avem, în secvenţa aristotelică, mai multe cazuri
identificate: „mulţimea nu are o opinie determinată“ (ceea ce înseamnă că fiecare
 7

poate avea o altă opinie şi, evident, că multe dintre ele pot fi contrare), „are o
opinie contrară celei a înţelepţilor“ (ceea ce înseamnă că diferenţa de opinie se
instalează între două categorii de indivizi: înţelepţii şi mulţimea), „înţelepţii au
opinia contrară între ei“ (ceea ce înseamnă că diferenţele se instituie în interiorul
elitei cetăţii).
Aceste divergenţe de opinie sunt „obiect de cercetare“, în sensul antic al
termenului, şi au un scop bine determinat: a soluţiona conflictele de opinie,
soluţionare concretizată în alegere adecvată, descoperirea şi cunoaşterea
adevărului sau utilizarea ca instrument de soluţionare a altor probleme. Cât
priveşte cea de-a treia exigenţă, care pare a nu se desprinde în mod direct din
textul aristotelic selectat, nu e nevoie decât să mai parcurgem câteva pagini din
amintitul tratat şi să citim că:

„Nu suntem obligaţi să cercetăm fiecare teză şi fiecare problemă, ci numai pe acelea
care, din cauza dificultăţilor, au nevoie de raţionament, nu şi pe cele care au nevoie de
pedeapsă sau de simpla percepere a lucrurilor“ (Aristotel, Topica, I, 11, 105a; în:
Aristotel, Organon, II, Editura Iri, Bucureşti, 1998, p. 317).

Certamente, istoria culturii ne oferă şi latura practică a argumentului

autorităţii, pe care tocmai l-am utilizat invocând pasajul din Aristotel. Ea se leagă
de numele lui Socrate, cunoscut ca un inegalabil mânuitor al artei dialectice mai
ales din dialogurile platoniciene. În fond, care este esenţa artei socratice ce are ca
intenţie descoperirea adevărului împreună cu interlocutorii ? Aceea de a-l face pe
interlocutor să se contrazică, pornind de la presupoziţia veridicităţii tezei pe care o
susţine: interlocutorul propune o teză pe care o consideră adevărată, Socrate
intervine şi susţine teza contrarie, din aproape în aproape, prin dovezi succesive
acceptate ca evidente de interlocutor, îl face pe acesta din urmă să accepte, în
finalul dialogului maieutic, tocmai contrariul a ceea ce a susţinut iniţial. În
Republica găsim acest pasaj atribuit lui Adeimantos:

„Nimeni n-ar putea, Socrate, să obiecteze ceva acestor spuse. Numai că cei ce îţi
ascultă de fiecare dată ideile afirmate de tine acum, păţesc ceva, cam în felul următor:
ei cred că datorită nepriceperii de a întreba şi a răspunde, ajung să fie, puţin câte puţin,
abătuţi de la logica discursului, la fiecare întrebare. Or, adăugându-se aceste
«puţinuri», ele fac să apară la sfârşitul conversaţiei o mare eroare şi o contradicţie faţă
de premisele avute în vedere la început. După cum, la jocul de jetoane, cei nepricepuţi
sunt, la sfârşit, blocaţi de către cei iscusiţi şi nu mai au ce să mute, astfel, şi
ascultătorii tăi, la sfârşit, se cred blocaţi şi nu mai au ce să spună, în jocul cestălalt, nu
cu piese, ci cu vorbe“ (Platon, Republica, 487 b, c; în: Platon, Opere, V, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 280-281).
 8

Aşadar, o dezbatere „în doi“, la care, de obicei, asistă mai mulţi, din care unii
intervin dar nu în punctele esenţiale ale dialogului socratic, fiecare urmărind pas
cu pas cum se poate cădea în contradicţie în procesul dezbaterii şi, în final, cum se
poate ajunge la un consens cu privire la adevăr numai pe calea constrângerilor
raţionalităţii.

3. Dezbatere şi dezbatere publică

Conceptul de dezbatere, ale cărui aliniamente teoretice am încercat să le

identificăm, are instanţieri dintre cele mai diferite în funcţie de criteriul pe care-l
asumăm atunci când ne propunem să instituim distincţii sau să individualizăm
situaţii de fapt. Dacă, de exemplu, ne asumăm drept criteriu de diferenţiere
domeniul în care se produc susţinerea sau respingerea unui punct de vedere prin
administrarea de probe, atunci vom distinge între dezbateri politice, dezbateri
filosofice, dezbateri juridice, dezbateri ştiinţifice, dezbateri religioase, dezbateri
culturale şi, fireşte, enumerările ar putea continua. Tehnicile rămân aceleaşi, ideea
de conflict de opinie persistă, instrumentele raţionale de soluţionare nu pot fi
ocolite, dar ceea ce diferă este şi rămâne tematica în jurul căreia se dezvoltă
argumentarea şi din care se procură mijloacele de probă.
Dacă, în alt context, alegem drept criteriu suportul prin intermediul căruia
luăm cunoştinţă de manifestarea concretă a acestei forme de comunicare
discursivă, atunci vom distinge între dezbateri televizuale (mediatizate prin
intermediul televiziunii), dezbateri radiofonice (care au ca suport al comunicării şi
difuzării radioul), dezbateri în presa scrisă (punctele de vedere pro sau contra unei
idei apar prin intermediul presei scrise), dezbateri „face to face“ (luăm cunoştinţă
de forma şi fondul unei dezbateri participând direct, în calitate de auditor, la o
astfel de manifestare). Şi aici sunt elemente care rămân, în forma lor generală,
constante, ceea ce este diferit concretizându-se în mijlocul prin intermediul căruia
o astfel de intervenţie discursivă ajunge să fie cunoscută.
Nu e mai puţin adevărat că sunt destule situaţii în care putem sesiza cu
uşurinţă diferenţe semnificative în manifestarea, scopul şi mijloacele utilizate în
dezbateri dacă suntem atenţi la proiectarea unor astfel de instanţieri discursive.
Unele dezbateri sunt pregătite din timp: se alege tematica, se identifică posibilii
participanţi, se stabileşte un minimum de consens în ceea ce priveşte derularea
demersului discursiv, se identifică locul de desfăşurare etc. Suntem, în acest caz,
în faţa unor dezbateri organizate. Există însă situaţii, şi nu puţine, când astfel de
manifestări discursive se iscă din senin, în sensul că nu au la origine o intenţie
prealabilă şi cu atât mai puţin o organizare, ci doar tentaţia imediată a unor
indivizi de a supune discuţiei critice o problemă care-i interesează. Avem de-a
 9

face cu dezbaterile spontane. Şi în acest caz multe elemente constitutive ale

dezbaterii rămân constante şi comune, dar există diferenţe serioase în privinţa
acurateţei, profunzimii sau chiar corectitudinii utilizării lor. Distincţia aceasta s-ar
suprapune, cel puţin parţial, peste aceea între dezbaterile formale şi dezbaterile
informale (Eisenberg, Ilardo, 1980).
În sfârşit, putem să ne luăm drept asociat al disocierii criteriul prezenţei
publicului la o astfel de manifestare discursivă, poate mai exact posibilitatea lui de
la asista la tot ce se întâmplă în derularea unei dezbateri. Uneori dezbaterea este
accesibilă unui public cât mai larg (la limită, oricărui individ interesat de temă şi
care este informat – sau are posibilitatea să se informeze – cu privire la
desfăşurarea unui demers de acest tip), care poate, chiar dacă nu este participant
direct, să observe în mod direct mijloacele de probă, tehnicile puse în valoare,
rezultatele la care s-a ajuns. Avem, în această situaţie, de-a face cu dezbaterile
publice. O dezbatere organizată de un post de televiziune cu privire la
oportunitatea adoptării unei legi (să zicem, legea votului uninominal) este o
dezbatere publică, dezbaterile organizate la nivelul unei localităţi privind
valorificarea spaţiilor verzi sunt dezbateri publice. Sunt însă destule situaţii în care
dezbaterile nu sunt accesibile unui public mai larg, ci rămân cantonate doar la
nivelul participanţilor direcţi, aceia care administrează probe pro sau contra tezei
pentru a tranşa adevărul într-o parte sau alta. În acest caz, vorbim despre
dezbaterile private. Dezbaterea unui proiect de lege în comisiile de specialitate ale
Parlamentului este o dezbatere privată (chiar dacă rezultatul poate fi făcut public),
discutarea unui verdict în Colegiul CNSAS este o formă de dezbatere privată,
analiza excepţiei de neconstituţionalitate de către membrii Curţii Constituţionale
este un exemplu de dezbatere privată, discutarea unei soluţii la o problemă de
algebră în clasa şcolară este un alt exemplu care ar putea fi adus pentru a ilustra
distincţia dintre dezbaterile publice şi cele private.
Să atragem atenţia, în finalul discuţiei asupra sistematizărilor posibile ale
conceptului de dezbatere, asupra unui fapt pe care îl considerăm important:
criteriile de departajare pe care tocmai le-am invocat pot fi combinate. Vom avea,
astfel, tipuri de dezbateri care se situează la intersecţia acestor criterii şi acoperă,
dacă nu toate exigenţele lor, în orice caz o mare parte dintre ele. Se pot identifica
dezbateri politice televizuale care au un caracter organizat şi, evident, sunt publice
sau dezbateri filosofice „face to face“ spontane şi care au un caracter privat, după
cum putem avea de-a face cu dezbateri culturale organizate de presa scrisă pentru
publicul unei comunităţi.
Să privim cu mai multă atenţie peisajul colorat al dezbaterilor publice. Am
atras atenţia că elementul esenţial prin care ele se deosebesc de dezbaterile private
 10

este noţiunea de public. Astfel de dezbateri se desfăşoară în faţa unui public 1.

Câteva observaţii şi sublinieri sunt necesare în acest punct. Prima: ce înţelegem
prin public? Un ansamblu de indivizi care, graţie interesului pe care-l manifestă
pentru o activitate (în sensul cel mai larg al acestui termen), participă şi urmăreşte
desfăşurarea activităţii în cauză. Din acest punct de vedere, ilustrările noţiunii de
public sunt dintre cele mai diferite: un meci de fotbal are publicul său (format, în
genere, din oameni interesaţi de o astfel de activitate), un concert simfonic
beneficiază de un public care se selectează dintre cei pasionaţi de un astfel de tip
de muzică, o conferinţă privind, să zicem, ideea de frumos în epoca lui Pericle se
bazează pe un anumit public, probabil diferit de o alta cu o temă privind valenţele
integrării europene.
Indiferent cât de diferite sunt categoriile de indivizi care participă la
manifestările pe care le-am invocat, ideea de public rămâne însă constantă în toate
aceste întrebuinţări ale termenului. Ea se referă la cel puţin următoarele aspecte
care dau substanţă noţiunii de public: (a) interes pentru activitatea la care
participă, indiferent de modalitatea în care ea se întruchipează: activităţi practic-
operaţioale (meciul de fotbal), discursive (oratorice, dialogale, polemice etc.); nu
ne imaginăm ca un individ să participe la o astfel de manifestare, ca element
constitutiv al publicului, şi să nu aibă nici un interes pentru activitate desfăşurată,
pentru problematica dezbătută, pentru rezultatele la care s-a ajuns; (b) participare
bazată pe libertatea de voinţă a individului, în sensul că nici o constrângere
exterioară nu poate să facă dintr-un individ oarecare un participant real în calitate
de public la o manifestare de acest gen (ne dăm seama că anumite manifestări pe
care le organiza regimul comunist – participarea la dezbaterea documentelor de
partid, de exemplu – nu transforma nicidecum individul sau grupul într-un public
în adevăratul înţeles al cuvântului); (c) preocupare manifestă pentru rezultatele la
care s-ar ajunge în urma desfăşurării activităţii la care publicul participă (publicul
de pe stadion e interesat de modul în care se desfăşoară jocul, dar şi de rezultatul
lui, publicul concertului va fi încântat dacă a asistat la un concert deosebit şi

1
Există discuţii semnificative care au în vedere delimitarea a ceea ce înseamnă sfera
publică a activităţilor umane. Una dintre lucrările de referinţă în acest domeniu, care
tratează sfera publică în sensul ei general, mult invocată în discuţiile contemporane,
aparţine lui Jürgen Habermas (Sfera publică şi transformarea ei structurală, tr.rom.,
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005). Trimitem şi la un studiu care se integreză preocupărilor
privind actul discursiv: Peter Cramer, „Public sphere: The problem of acces and the
problem of quality“, in: Frans H.van Eemeren. J.Anthony Blair, Charles A.Willard,
A.Francisca Snoeck Henkemans (eds.), Proceedings of the Fifth Conference of the
International Society for the Study of Argumentation, Sic Sat, Amsterdam, 2003, pp. 225-
228;
 11

dezamăgit dacă exigenţele sale nu au fost satisfăcute la cel mai înalt nivel,
publicul conferinţei despre ideea de frumos are un interes de ordin cognitiv: să
afle ceva mai mult despre această problemă, la fel ca şi cel privind ideea
europeană, care e interesat, fireşte, de destinul acestei idei şi repercusiunile asupra
ţărilor europene).
A doua observaţie: depinde ideea de public de amplitudinea participanţilor
la o astfel de activitate ? Mai direct spus, putem să identificăm dacă avem sau nu
acoperire pentru noţiunea de public în funcţie de numărul spectatorilor de pe
stadion ? Sau de câţi melomani participă la concertul simfonic ? Ori de numărul
telespectatorilor care urmăresc emisiunea la televizor? Nu, desigur. Nu putem
cataloga astfel de activităţi drept dezbateri publice, conferinţe publice doar în
funcţie de numărul de participanţi, ci mai degrabă în dependenţă de posibilitatea
celor interesaţi de a participa, indiferent dacă ei participă în mod real sau nu.
Aşadar, o conferinţă este şi rămâne o conferinţă publică, chiar dacă, să admitem,
la ea participă doar cincizeci de persoane dintr-o sală de două sute de locuri, o
dezbatere de televiziune este şi rămâne o dezbatere publică chiar dacă, să ducem
lucrurile la extrem, nu o urmăreşte nimeni, un meci de fotbal este o manifestare
publică şi atunci când participă doar câţiva spectatori (nu este o astfel de
manifestare când accesul publicului este interzis!). Condiţia fundamentală, în
fiecare caz în parte, este aceea de a se asigura posibilitatea celor interesaţi de a
participa (să se anunţe din vreme datele de identificare a conferinţei, emisiunea de
televiziune să fie trecută în program sau să fie anunţată pe alte căi, să se dezvăluie
ora meciului şi să nu se interzică accesul publicului pe stadion etc.).

4. Cum influenţează publicul manifestarea dezbaterilor ?

Suntem interesaţi să identificăm care ar fi consecinţele cele mai

semnificative induse de faptul că publicul este elementul fundamental pentru
construcţia unei dezbateri publice. Fără alte introduceri, subliniem că dezbaterile
publice sunt manifestări ale unei cooperări pozitive între convingere, persuasiune
şi seducţie. Într-o dezbatere publică se pune în discuţie o anumită teză şi fiecare
participant se manifestă pro sau contra tezei supuse examenului critic prin
administrarea de probe care să susţină sau să respingă teza. Scopul unei dezbateri
este adeziunea participanţilor la teză. Această adeziune se poate înfăptui pe căi
multiple.
Una dintre ele este calea convingerii interlocutorilor. Sunt căutate acele
mijloace de probă ce întreţin o legătură de condiţionare suficient-necesară cu teza,
astfel încât dacă mijloacele de probă sunt asumate ca adevărate de către
interlocutor, atunci, în baza relaţiei de determinare alethică dintre probe şi teză,
 12

interlocutori sunt constrânşi, pe aliniamente de ordinul raţionalităţii, să adere şi la

teză şi să o considere ca o afirmaţie adevărată. Procesul acesta de obţinere a
adeziunii este unul strict raţional, ţine, aşadar, numai de mecanismele de
funcţionare a gândirii, este acelaşi pentru toţi şi are consecinţe identice pentru
oricine parcurge traiectul de la mijloacele de probă la teză. Cum ar spune Kant, în
acest caz acceptăm ceva ca adevărat numai în baza principiilor obiective de
funcţionare a gândirii. Avem de-a face cu o convingere: nimic din ceea ce
înseamnă interes particular, dorinţă individuală, sentiment personal nu trebuie şi
nu poate să se interpună pe acest traiect de instituire a unei adeziuni sub forma
convingerii.
Într-o dezbatere publică, asistenţa este adesea interesată de substratul
raţional, de natura întemeierilor pe care participanţii le propun, de relaţia dinamică
dintre esenţă şi aparenţă între afirmaţiile făcute şi susţinerea lor. Totuşi, traiectul
strict raţional al trecerii de la temei la teză nu e întotdeauna uşor de găsit. Nu
întotdeauna, mai ales nu în toate domeniile, avem la îndemână mijloacele de
probă care să ne ducă în mod sigur la concluzii acceptate de toţi. Dacă într-o
dezbatere ştiinţifică lucrul este mai lesne de înfăptuit, în dezbaterile filosofice,
politice sau literare este de-a dreptul imposibil. Aici important nu e să acceptăm
ceva în baza principiilor formale ale gândirii, ci mai degrabă să asumăm o
valorizare individualizată a problematicii de către un participant sau altul. Ne
interesează coerenţa explicativă a concepţiei lui Heidegger cu privire la conceptul
de adevăr la greci, mai mult decât situaţia că afirmaţiile sale ar putea fi susţinute
pe aliniamentele unor reguli formale. În astfel de domenii, fundamentală este
construcţia personalizată a înfăţişării unei idei, decât situaţia că această
construcţie ar trebui să răspundă unor criterii raţionale de manual. Pentru publicul
care asistă la o dezbatere pe o problemă filosofică, politică, literară sau religioasă,
participanţii nu sunt, la rigoare, inşi care caută argumente, ci personalităţi
puternice şi creatoare care imaginează construcţii ale problematicilor în cauză.
Prin urmare, suntem aici în prezenţa persuasiunii ca mijloc de inducere a
adeziunii şi de schimbare a atitudinilor receptorilor (Petty, Cacioppo, 1986). În
acelaşi înţeles kantian, spiritul persuasiunii va face din fiecare participant la o
dezbatere filosofică, politică, religioasă un ins care urmăreşte să facă din
argumentele sale (valabile doar pe considerente individuale) un fel de „legi de
conduită universală“, la care să adere toţi. Deşi, strict raţional vorbind, nu ar
exista nici un motiv pentru o asemenea extrapolare de la unul la toţi. O teză
concretizată în enunţul „Liberalismul este viitorul societăţii omeneşti“ nu va putea
fi susţinută de către participanţi decât ca persuasiune, adică pe căile unor mijloace
de probă individualizate, pe care fiecare participant ar încerca să le extrapoleze la
toţi ceilalţi.
 13

În sfârşit, dacă nu reuşim nici cu ajutorul convingerii şi nici cu cel al

persuasiunii să rezolvăm conflictul de opinie cu ceilalţi, atunci nu ne mai rămâne
decât o singură cale: seducţia. În spaţiul convingerii, aduc mijlocul de probă care
este valabil pentru toţi pentru că rezultă din funcţionarea normală a gândirii. În
mod sigur ar trebui să reuşesc dacă pot aduce astfel de probe. Dar nu întotdeauna
şi peste tot găsesc asemenea dovezi. Recurg, în astfel de situaţii, la persuasiune:
caut acele probe care sunt relevante pentru mine ca individualitate în speranţa că
voi reuşi să obţin adeziunea unora dintre interlocutori, de preferat cât mai mulţi.
O probă persuasivă are, pentru cel care o produce, aceeaşi putere ca şi una care
produce convingere. Diferenţa între cele două se instalează atunci când se pune
problema ca proba să fie asumată de ceilalţi: în cazul convingerii, există temeiul
raţional ca proba să se impună la toţi, în cazul persuasiunii, nu. Prin urmare, cu
persuasiunea uneori reuşim să impunem o teză, alteori nu. În acest din urmă caz,
putem recurge la seducţie. O probă de ordinul seducţiei nu are nici un temei să se
impună la toţi, nu este considerată un mijloc autentic de întemeiere nici chiar de
cel care o propune, dar este adusă în bătălia discursivă cu speranţa că, poate,
altcineva dintre interlocutori o va considera ca atare şi, în acest fel, va adera la
teza supusă dezbaterii. Câteva exemple ar putea face mai multă lumină cu privire
la modul în care acţionează seducţia în intervenţiile discursive. Dacă, într-o
dezbatere publică, unul dintre participanţi utilizează ironia la adresa celorlalţi,
acest fapt nu are nici o legătură cu teza supusă discuţiei şi este, deci, irelevant
pentru actul probării. Totuşi, este posibil ca unii participanţi să treacă de partea
intervenientului ironic în dinamica dezbaterii. Trecerea s-a făcut, în acest caz, pe
calea seducţiei discursive. Dacă cineva este impresionat de frumuseţea cu care
vorbeşte un orator şi aderă la ideile acestuia din urmă mai mult pentru acest motiv
decât pentru forţa argumentelor, suntem, din nou, în faţa unui act discursiv de
seducţie.
Vrem să atragem atenţia că orice dezbatere care se desfăşoară în faţa unui
public este o îmbinare armonioasă, echilibrată între cele trei căi de realizare a
adeziunii: convingere, persuasiune şi seducţie. Un adevărat spectacol în care par
aşi da mâna raţionalitatea, individualitatea şi afectivitatea pentru ca o astfel de
comunicare discursivă să fie încununată de succes.
Cea de-a doua consecinţă care ar rezulta din exigenţele conceptului de
dezbatere publică ţine de autocenzura de care sunt dominaţi participanţii la o
asemenea activitate discursivă. Fără îndoială, forme de autocenzură sunt
sesizabile în orice tip de intervenţie discursivă: dacă vorbim în public, nu putem
spune orice şi nu putem vorbi oricum. Într-un fel sau altul, ne alegem argumentele
cele mai pertinente, tehnicile de probare pe care le considerăm cele mai adecvate,
exprimarea cea mai plăcută, astfel încât să reuşim să atragem de partea noastră
 14

auditoriul. Dacă trimitem o scrisoare cuiva, şi acest gest discursiv, ce pare

familiar şi elementar, impune elemente de autocenzură: nu utilizăm cuvintele la
întâmplare, suntem preocupaţi să fim înţeleşi corect, să transmitem informaţia cea
mai utilă, chiar recurgem la anumite formule care, în alte forme de comunicare,
nu-şi au rostul.
Totuşi, în cazul dezbaterilor publice, autocenzura este mult mai pregnant
prezentă, consecinţele ei sunt mai evidente, imperativele induse sunt mai
generalizate. Să explicăm această afirmaţie. În primul rând, se instituie
autocenzura fiecăruia dintre participanţi în raport cu fiecare dintre ceilalţi. Un
participant la o astfel de relaţie dialogică va fi mult mai temperat în emiterea unor
noi puncte de vedere pentru care are mai puţine dovezi, în criticarea punctelor de
vedere avansate de ceilalţi dacă este conştient că aceştia din urmă „stau la pândă“,
gata să-l atace la cea mai mică slăbiciune dovedită fie în apărare, fie în atac. Cu
atât mai mult cu cât fiecare participant la o dezbatere publică are conştiinţa clară
că toţi ceilalţi sunt interesaţi de temă şi sunt, cel puţin potenţial, la fel de bine
pregătiţi pentru a susţine sau respinge puncte de vedere avansate în cadrul
discuţiei critice. Adversarul fiinţează ca „autoritate epistemică“ ce păzeşte cu
străşnicie această uşă mereu încercată a adevărului pentru a nu se strecura
înăuntru nici un intrus, nici unul care nu a dovedit că merită.
Într-o dezbatere publică, instanţa critică reprezentată de adversar are în
vedere toate elementele constructive ale unei asemenea relaţii discursive şi care
pot fi utilizate pentru a convinge: natura şi justeţea argumentelor (a nu se folosi
decât argumente reale: adversarul e întotdeauna atent să descopere argumente
aparente sau argumente false), şi corectitudinea tehnicilor de argumentare (a nu
folosi decât tehnici valide: adversarul va urmări şi va analiza dacă tehnicile pe
care interlocutorul său le utilizează nu au cumva numai aparenţa corectitudinii), şi
adecvarea contextului argumentării (a utiliza adecvat contextul de argumentare:
adversarul va fi atent dacă sunt respectate condiţiile prealabile ale argumentării,
dacă sunt aplicate presupoziţiile argumentării, condiţiile de acord etc.).
Atragem atenţia că dezbaterile publice au o impresionantă dimensiune
spectaculară. Dezbaterea publică este şi rămâne un spectacol, iar lucrul acesta se
vede mai bine în anumite domenii: politică, cultură, artă. Nivelul spectacular al
dezbaterilor publice îşi are originea, în primul rând, în faptul că orice construcţie
discursivă de acest fel beneficiază de o anumită „punere în scenă“, de o anumită
regie care să stabilească rolurile fiecărui participant în organizarea întregului,
scenariul după care se desfăşoară întreaga acţiune. Dacă, spre exemplu, intrăm în
culisele întâlnirilor televizate dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale (unele
dintre cele mai căutate dezbateri organizate de televiziuni cu ocazia campaniilor
electorale), vom constata că stafurile de campanie ale fiecărui candidat stabilesc,
 15

cu reprezentanţii televiziunilor organizatoare, toate elementele de desfăşurare, de

la cele legate de problematică (natura întrebărilor, tipul de răspuns pentru fiecare
întrebare în parte, subiecte care ar trebui evitate în cadrul discuţiei, subiecte
preferate de candidat etc.) şi până la detalii legate de plasament sau vecinătate
(cum să cadă lumina în platou, care să fie vecinii unuia sau altuia dintre candidaţi,
care sunt interlocutorii cu care un anumit candidat ar prefera să dialogheze şi care
sunt cei care ar trebui cât mai mult evitaţi, care este moderatorul preferat al unui
candidat sau altul etc.).
 16

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Dacă publicul unei dezbateri este format din studenții secției de ştiince politice
dintr-o universitate, cum credeți că ar trebui organizată o dezbatere publică
pe problema relațiilor internaționale actuale ?

 Fie enunțul :

“Suspiciunea este o prezență tot mai vizibilă în relațiile dintre oameni”.

 Un asemenea enunț poate constitui punctul de plecare al unei

dezbateri publice ?
 Argumentați răspunsul !
 Aceleaşi întrebări şi pentru enunțul : “Dezastrele naturale s-au tot
înmulțit în ultimul timp”.
 17

Unitatea de învățare 2 : Finalitățile dezbaterilor publice

1. Instrument de rezolvare a conflictelor de opinie

Dezbaterile publice constituie mijlocul fundamental de rezolvare a

conflictelor de opinie dintre indivizi sau grupuri. Exigenţa aceasta am mai
subliniat-o în legătură cu funcţiile pe care le poate îndeplini arta oratorică
(Sălăvăstru, 2006 : 39-47). Fiinţa umană are o natură conflictuală. Dacă privim fie
şi numai istoria ei mai recentă, descoperim suficiente dovezi care ne susţin în
afirmaţiile noastre. Departe de a fi o tară a individului sau societăţii, conflictul
este şi rămâne unul dintre mecanismele cele mai importante care ne duce înainte,
atât ca indivizi, cât şi în calitate de colectivităţi. Este interesant de amintit aici, fie
şi numai cu titlul de informaţie relevantă, faptul că cele mai importante explicaţii
care s-au dat dinamismului şi fiinţării unor domenii semnificative ale vieţii şi
activităţii umane au ca element esenţial ideea de conflict: originea şi evoluţia
speciilor este explicată prin lupta pentru existenţă (Darwin), dezvoltarea societăţii
are la origini lupta de clasă (Marx), devenirea individuală este explicată prin
tensiunile permanente dintre sinele individual şi supraeul social (Freud) (Deutsch,
1998 : 15-44).
Un conflict de opinie se instalează între indivizi atunci când ei asumă în
mod diferit dimensiunea alethică a unei anumite teze, a unei afirmaţii oarecare.
Sunt în conflict de opinie cu interlocutorul dacă eu consider că eutanasia e un rău,
iar el consideră că e un bine şi dacă amândoi suntem convinşi că avem argumente
pentru a susţine afirmaţiile noastre. Ne dăm seama că prezenţa conflictelor de
opinie este cvasiuniversală în cunoaşterea şi activitatea umană: politicienii sunt,
de multe ori, în conflict de opinie unii cu alţii cu privire la oportunitatea adoptării
unei legi, elevii sunt în conflict de opinie cu profesorii lor cu privire la măsurile de
ordine ce trebuie luate în şcoală, cetăţenii unei localităţi sunt adesea în conflict de
opinie cu autorităţile locale în ceea ce priveşte direcţiile de dezvoltare a urbei şi
măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale cetăţenilor. Să
aducem în atenţie o secvenţă semnificativă care ne susţine în afirmaţiile noastre:
 18

„Diferenţa de opinie, atât de caracteristică societăţilor moderne, este adevăratul motor

al actului de a argumenta pentru a convinge. Dacă am vieţui într-o societate în care
toată lumea gândeşte la fel, această carte nu şi-ar mai avea raţiunea de a fi. Diferenţele
de opinie pot să aibă ca obiect subiecte simple şi cotidiene sau, dimpotrivă, mize mult
mai grave. Ele prezumă, de asemenea, că putem să ne schimbăm opiniile sau să
încercăm a le schimba pe ale celorlalţi“ (Philippe Breton, Convaincre sans manipuler.
Apprendre à argumenter, La Découverte, Paris, 2008, p. 9).

Conflictele sunt, până la un anumit punct, un mijloc de dinamizare a vieţii

individuale şi sociale, dar dacă se depăşeşte un anumit prag, un anumit echilibru,
ele devin de-a dreptul distructive atât pentru individ cât şi pentru societate. Câţi
indivizi nu s-au distrus datorită stărilor conflictuale în care s-au angajat şi pe care
le-au întreţinut până în ultimele lor consecinţe ? Câte comunităţi nu au pierit, nu
au părăsit scena istoriei datorită luptelor intestine dintre membrii lor ori datorită
divergenţelor cu alte comunităţi ? La fel se întâmplă şi în cazul conflictelor de
opinie.
Prin urmare, de la un anumit nivel de manifestare a conflictelor de opinie,
preocuparea principală a individului şi a societăţii nu mai este aceea de a
permanetiza astfel de stări de lucruri, ci de a le rezolva. A rezolva raţional un
conflict de opinie (fiindcă sunt şi rezolvări iraţionale care, din păcate, şi-au făcut
loc în manifestarea umană: câte conflicte dintre indivizi nu s-au sfârşit cu crime
abominabile, câte conflicte dintre popoare nu s-au concretizat în războaie
devastatoare?) înseamnă a determina adeziunea interlocutorului la teza pe care o
susţii sau trecerea ta de partea tezei interlocutorului pe baza probelor administrate
care susţin sau resping o teză. Clauza de închidere a unui conflict de opinie are
două intrări şi un singur criteriu. Intrările sunt locutorul (când el trece de partea
interlocutorului fiindcă e de părere că argumentele acestuia sunt mai puternice) şi
interlocutorul (când acesta trece de partea primului din acelaşi motiv). Criteriul
este constrângerea raţională prin intermediul forţei mijloacelor de probă.
Dezbaterile publice constituie cadrul propice pentru rezolvarea rațională a
conflictelor de opinie. Dispute perene între indivizi s-au rezolvat până la urmă
prin intermediul dezbaterilor publice, probleme internaţionale dintre cele mai
grave s-au soluţionat la nivelul şi cu ajutorul dezbaterilor, dezbaterile publice sunt
cele care au contribuit, uneori în mod esenţial, la aplecarea mai atentă a
guvernanţilor spre problemele fundamentale ale omenirii, dezbaterile publice sunt
cele care sensibilizează autorităţile în legătură cu aspecte ale vieţii cotidiene care
trenează de mult timp.
Am vrea să subliniem câteva dintre atuurile de care beneficiază dezbaterile
publice în comparaţie cu alte tipuri de intervenţie discursivă în încercarea de
rezolvare a conflictelor de opinie. Dezbaterile publice constituie unul dintre
 19

puţinele locuri în care fiecare participant ia contact în mod direct cu punctul de

vedere al adversarului, în raport cu care se poate construi strategia de susţinere sau
de respingere ce va fi adoptată. În cazul dezbaterilor publice, dacă un participant a
formulat un punct de vedere, toţi ceilalţi sunt obligaţi, în conformitate cu normele
unei astfel de desfăşurări discursive, să-şi precizeze poziţia în raport cu punctul de
vedere avansat.
În al doilea rând, dezbaterile publice constituie locul în care se vede cel
mai bine atitudinea critică a adversarului. Cunoscând poziţia acestuia din urmă,
avem la îndemână „datul“ la care ne raportăm pentru a asuma tactica viitoare de
atac sau apărare. În discursul oratoric, putem să depistăm dacă publicul este de
partea punctului nostru de vedere sau, dimpotrivă, îl respinge doar din anumite
semne exterioare pe care trebuie să le identificăm (atenţia publicului, atitudinea
aprobatoare ce rezultă din anumite gesturi, rumoarea stârnită în public de anumite
afirmaţii etc.). De multe ori, într-o asemenea intervenţie discursivă, ceea ce
credem noi a fi atitudinea publicului faţă de ceea ce spunem este doar o iluzie,
astfel încât manifestarea în continuare a discursului stă într-un echilibru
indiferent, fiindcă nu intuim exact că el nu este, de fapt, de partea ideilor pe care
le dezvoltăm. Or, în dezbaterile publice, astfel de ambiguităţi sunt eliminate
aproape în totalitate şi pentru că ne confruntăm cu opiniile reale ale celorlalţi în
vederea soluţionării conflictului ideatic.
Dezbaterile publice constituie, în al treilea rând, terenul de luptă, de
înfruntare a mijloacelor de probă aflate în opoziţie din punctul de vedere al forţei
lor. Cunoscând pe loc reacţia discursivă a adversarului prin analiza mijloacelor de
argumentare avansate, participanţii la dezbatere ar putea să-şi „dozeze“ astfel
atacurile încât să folosească doar atât cât le trebuie din arsenalul de idei pentru a
obţine adeziunea. Evaluarea puterii mijloacelor de probă ale adversarilor îl va feri
pe participant de a acţiona disproporţionat: nu va utiliza nicidecum probe
zdrobitoare dacă atacul adversarului este modest, dar nici nu va rămâne dator dacă
adversarul a pus în circulaţie dovezi semnificative
În al patrulea rând, în dezbaterile publice, – mai mult decât oriunde în alte
forme de intervenţie discursivă – este vizibil rolul spontaneităţii, prezenţei de
spirit, capacităţii de a ne descurca în contexte inedite, abilităţii de a ieşi din situaţii
dificile în rezolvarea conflictelor de opinie. Fără îndoială, orice participant la o
dezbatere publică beneficiază de o pregătire prealabilă (cunoaşterea problematicii,
identificarea punctelor de vedere posibil de avansat, delimitarea principalelor
mijloace de probă care ar putea fi utilizate etc.)., dar, mai ales graţie faptului că
trebuie întotdeauna să ne adaptăm la punctul de vedere al celorlalţi, nu putem să
prevedem şi să pregătim tot (chiar dacă am încerca să anticipăm tot ce ar putea să
apară într-o dezbatere publică, intenţia rămâne utopică !). În aceste condiţii,
 20

reacţiile de moment sunt esenţiale. Unii dispun în grad mai mare de astfel de
abilităţi şi, urmare a acestui fapt, vor avea şanse mai mari de reuşită în
intervenţiile lor.
Avem, credem, destule motive pentru a susţine că dezbaterile în general şi
dezbaterile publice cu deosebire contribuie în mod esenţial la rezolvarea
conflictelor de opinie dintre indivizi, în orice caz la ţinerea sub control a stării de
conflictualitate astfel încât ea să constituie un factor dinamizator al devenirii, la
atenuarea asperităţilor de ordin cognitiv şi acţional dintre membrii colectivităţilor,
într-un cuvânt, la menţinerea unui echilibru stabil între entropie şi negentropie în
dezvoltarea individului şi a comunităţii.

2. O cale de descoperire a adevărului

Dezbaterile publice, controversa în general, constituie aproape singura cale

de descoperire a adevărului în multe dintre domeniile importante ale cunoaşterii
omeneşti. Două ilustrații ne servesc drept studii de caz : filosofia şi politica. Să
începem cu filosofia.
Adevărul filosofic este un rezultat al reflecţiunii pure: putem să construim
explicaţii plauzibile cu privire la „ceea ce este“ pornind de la principii
fundamentale şi deducerea din ele a tot ce există. Nu ne trebuie alt punct de
plecare sau de sprijin în astfel de construcţii teoretice decât principiul, conceptul
fundamental (sau conceptele fundamentale) şi dezvoltarea raţională a tuturor
consecinţelor care pot decurge din această asumpţie principială. Aşa a procedat,
de pildă, Descartes, în explicarea a ceea ce este (îndoiala ca fundament al
explicaţiei lumii şi întruchipărilor ei: „Dubito ergo cogito; cogito ergo sum“), aşa
a procedat Fichte (din dialectica „Eu“ (Sinele) şi „Non-Eu“ (Lumea) putem
întemeia tot ce fiinţează), aşa a procedat Wittgenstein (în Tractatus Logico-
Philosophicus, conceptul de „fapt“ („ceea ce se petrece“) este fundamentul
constitutiv şi explicativ al lumii) şi, fără îndoială, exemplele ar putea continua.
Întrebarea care s-ar putea pune aici este următoarea: ce legătură are
demersul metafizic constructiv asupra lumii (care e o creaţie individualizată) cu
dezbaterea şi, mai mult, cu dezbaterea publică ? Are, şi încă una foarte mare.
Aceste construcţii personalizate cu privire la lume şi la elementele ei constitutive
au intrat în circuitul public şi au constituit, de-a lungul timpului, obiect de
controverse interminabile la care au participat toţi cei interesaţi de adevărul
filosofic şi de tratamentul de care a beneficiat acesta din partea unui gânditor sau
altul. Niciunde probabil ca în filozofie controversele n-au fost atât de înverşunate
şi nu s-au prelungit atât de mult, disputele în jurul marilor nume ale filosofiei,
punctele de vedere diferite care s-au avansat fiind expresia căutării obsesive a
 21

adevărului prin confruntare cu ceilalţi. Avem, probabil, în peisajul filosofic, un

caz unic de dezbatere publică: dezbaterea publică care nu s-a încheiat şi, mai mult
ca sigur, nu se va încheia niciodată ! Fiecare nouă interpretare care s-a dat lui
Platon, Aristotel, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel sau Heidegger, şi atâtor altor
nume mai vechi sau mai recente, constituie o „reacţie“ la ceea ce s-a spus sau s-a
scris despre marile probleme ale metafizicii de către gânditorii amintiţi. Fiecare
dintre interpreţi (şi dintre interpretări) crede că a făcut un pas înainte în conturarea
adevărului filosofic. Poate că aici nu avem de-a face cu o dezbatere în sensul
tradiţional al termenului, dar avem, fără nici o îndoială, o dezbatere publică la
scena istoriei ideilor filosofice ! Dezbatere ca se desfăşoară, în general vorbind,
după aceleaşi canoane şi cu aceleaşi finalităţi ca şi cele în sens strict: şi aici sunt
invocate argumente, şi aici se răspunde cu contraargumente, şi aici construcţiile
incoerente sunt repudiate fără nici o milă. Dincolo de faptul că putem avea, chiar
în domeniul filosofic, şi destule dezbateri în sens strict: când o publicaţie de
specialitate pune în dezbatere o anumită problemă filosofică, la care participă
marii gânditori ai timpului, fiecare cu argumente pro şi contra, când reacţiile la
dezbaterea organizată de publicaţia amintită nu întârzie să se manifeste în alte
publicaţii interesate de temă, când cei atacaţi prin astfel de reacţii răspund, ei
înşişi, la acuzaţiile aduse avem „în act“ manifestări concrete ale dezbaterilor
publice ce au menirea de a spori cunoaşterea filosofică.
Un al doilea domeniu pe care îl aducem în discuţie este cel al cunoaşterii
politice. Deşi nu întâlnim chiar aceeaşi situaţie ca în metafizica pură, totuşi este
incontestabil că pe suprafeţe importante ale cunoaşterii politice adevărul iese la
iveală – greu, cu poticneli evidente, uneori ascuns sub masca denaturărilor
intenţionate – tot în urma dezbaterilor, cu deosebire a dezbaterilor publice. Putem
să observăm desfăşurarea evenimentelor politice, observarea acestora poate fi o
sursă credibilă de generalizări, dar e mai mult ca sigur că această tendinţă
individuală a generalizării informaţiilor proprii va fi permanent temperată de
critica celorlalţi bazată pe observaţiile proprii, care nici pe departe nu coincid cu
cele ale adversarului politic. Suntem de părere că adevărul în politică iese la
iveală, atunci când iese, prin „bătălii discursive“ dintre cele mai înverşunate, la
care publicul spectator asistă, pe care le evaluează, reacţionează în legătură cu ele
şi îşi face o imagine cât de cât justă privind realitatea politică.
Cunoaşterea politică este un domeniu al opinabilului. Nu e singurul, dar e
unul dintre cele mai relevante. Ca domeniu al opinabilului, ea este deschisă în
permanenţă la alternativă explicativă: la fel este de justificată şi explicaţia pe care
o dă puterea unei realităţi politice ca şi cea pusă în circulaţie de opoziţie.
Diferenţa dintre cele două se instalează doar atunci când analizăm acurateţea şi
forţa întemeierii care se propune în fiecare caz în parte. Fenomenul politic nu
 22

poate fi măsurat cu instrumentele ştiinţei experimentale, nu poate fi scos din

context şi analizat în detaliile lui luate separat (este posibil ca aici contextul să
joace rolul esenţial în explicarea formelor de manifestare a fenomenului), nu se
pot construi modele care să-l „reprezinte“, astfel încât studierea lor să spună ceva
despre realitatea politică şi manifestarea ei ca atare.
Că lucrurile se derulează de o asemenea manieră stau mărturie
controversele care s-au purtat (şi se mai poartă încă) cu privire la un răspuns cât
mai convenabil la întrebarea: Care este calea cea mai adecvată de organizare
politică a societăţii ? Avem, cumva, un răspuns care să întrunească un consens
măcar al majorităţii acelora care au propus proiecte în acest sens ? Evident că nu.
Avem, în schimb, câteva propuneri semnificative (liberalismul, social-democraţia
socialismul etc.) şi o dispută interminabilă între ele, în care fiecare parte scoate în
evidenţă două lucruri: virtuţile propunerilor proprii şi limitele propunerilor care i
se opun. Din această controversă ne putem face o imagine cu privire la societatea
dezirabilă, adevărul pe care-l căutăm cu toţii în spectrul cunoaşterii politice.
Dezbaterile politice sunt, cum am mai subliniat cândva, expresia
angajamentului suprem în a învinge adversarul şi a câştiga. Aproape la fel se
întâmplă şi în dezbaterea filosofică, deşi acolo lucrurile nu se dau pe faţă, fiindcă
nobleţea aspiraţiei la gândirea pură nu o îngăduie ! Doar motivele acestui
angajament suprem sunt esenţial diferite în cele două domenii. În dezbaterea
filosofică, angajamentul fără limite are la bază credinţa fiecăruia că adevărul său
este adevărul suprem, construcţia sa explicativă asupra lumii e singura adecvată
şi, ca urmare, ceilalţi ar trebui să adere la ea. De n-ar crede aşa, filosoful ar porni
numaidecât altă construcţie în care să creadă necondiţionat ! În dezbaterea
politică, efortul suprem asumat pentru a câştiga e determinat de imperativul
satisfacerii interesului celui care participă la dezbaterea politică (mai exact, al
grupului pe care îl reprezintă): puterea. Orice individ angajat în bătălia politică
(care, în mare parte a ei, e de ordin discursiv) nu o face nici pe departe în numele
unui indiferentism ideologic, ci cu un scop dintre cele mai prozaice, dincolo de
nobleţea cunoaşterii: să ia puterea. Disputele se găsesc prezente peste tot în sfera
politicului, nu numai în ceea ce numim dezbatere publică: şi în discursul
doctrinar, şi în discursul propagandistic şi chiar în discursul publicitar.
Nu e cazul să amplificăm ilustrările, fiindcă problema nu e aici de număr,
ci de calitate a exemplelor. Am vrut să atragem atenţia că dezbaterile publice sunt
instrumente de cunoaştere, pentru unele domenii aproape singurele căi de
înaintare pe calea adevărului, pentru altele mergând mână în mână cu alte metode
care sunt productive domeniilor în cauză.

3. Formarea şi dezvoltarea antrenamentului de comunicare

 23

Dezbaterile publice se constituie în mijloace importante de formare şi

dezvoltare a aptitudinilor de comunicare ale individului în relaţiile cu ceilalţi. Ele
conţin formele cele mai eficiente şi uzitate de comunicare umană. De ce
dezbaterile publice ar facilita – mai mult decât alte tipuri de intervenţie discursivă
– dezvoltarea aptitudinilor de comunicare cu ceilalţi ? Din mai multe motive.
Primul ar fi acela că dezbaterea este, pentru fiecare individ în parte, un spaţiu al
„exerciţiului intelectual“, cum ne sugerea undeva Aristotel. Aceasta ar însemna
că, în manifestarea dezbaterii, fiecare individ îşi dezvoltă şi disciplinează
gândirea, mai ales operaţiile ei care intră în acţiune atunci când este pus să susţină
un punct de vedere, să respingă punctele de vedere ale adversarilor, să evalueze
mijloacele de probă puse în circulaţie, să critice acurateţea mijloacelor discursive
utilizate pentru a aduce în atenţie ideaţia dezbaterii. În actul practic al dezbaterii,
individul îşi dezvoltă capacitatea de analiză (a descompune un fapt cognitiv în
elementele sale componente pentru a putea identifica aspectele esenţiale),
capacitatea de sinteză (a reuni elementele unui întreg – descompus prin
intermediul analizei – pentru a vedea aspectele care le fac să se comporte ca
întreg), aptitudinea de a face comparaţii între fapte ale cunoaşterii (a raporta unul
la altul două fenomene pentru a distinge asemănările şi deosebirile), capacitatea
de generalizare (a trece în mod justificat de la cercetarea cazurilor la enunţarea
unor afirmaţii cu caracter de generalitate) sau specificare (posibilitatea de a trece
de la o lege la ilustrarea ei printr-un exemplu).
Al doilea element pentru care facem din dezbaterea publică un mijloc de
antrenament comunicaţional eficient ţine de faptul că o astfel de activitate
discursivă dezvoltă atitudinea critică a participanţilor, capabilă să se manifeste,
dacă este asumată şi ca o componentă comportamentală, în toate situaţiile în care
individul se intersectează cognitiv şi acţional cu ceilalţi. Atitudinea critică implică
un anumit „scepticism metodologic“ care trebuie să ghideze activităţile pe care le
facem. Uneori este de dorit să punem sub semnul îndoielii afirmaţiile celorlalţi, nu
din neîncrederea care ne-ar domina în legătură cu alteritatea, ci mai degrabă din
precauţiile pe care trebuie să ni le asumăm atunci când căutăm adevărul.
A critica un argument, o tehnică, un mijloc de exprimare, o formă de
raţionare înseamnă a determina dacă obiectul supus criticii, adică analizei,
respectă canoanele raţionalităţii sale de a fi. Nicăieri, şi cu atât mai puţin într-o
dezbatere unde lupta discursivă este esenţa actului dialogal, şi nimeni, şi cu atât
mai puţin participanţii la discuţia critică, nu mai acceptă o afirmaţie, un punct de
vedere fără a face o evaluare prealabilă a lor. Dacă rezultatul evaluării este
favorabil, punctul de vedere este acceptat, dacă rezultatul nu este favorabil,
punctul de vedere este respins. Suntem aici în miezul unei reguli fundamentale a
 24

metodei carteziene de conducere a minţii în descoperirea adevărului: a nu accepta

ceva ca adevărat dacă nu a fost dovedit ca atare 2.
Al treilea motiv în favoarea dezbaterilor publice ca mijloc de optimizare a
relaţiilor de comunicare dintre indivizi vine din faptul că o asemenea desfăşurare
discursivă este cadrul propice pentru dezvoltarea aptitudinilor de cooperare în
grup în vederea îndeplinirii scopului comun. Să pornim de la constatarea că
activitatea în grup (munca în echipă) constituie, în orice formă de activitate
umană, un factor al creativităţii individuale şi de grup. În grup, soluţiile la unele
probleme mai dificile se ivesc mai facil, în grup eficienţa unor acţiuni este mai
mare şi rezultatele mai promiţătoare, în grup se poate dezvolta mai bine
încrederea în sine prin participarea la efortul colectiv şi la satisfacţiile „lucrului
bine făcut“. Un fin analist al creativităţii, A.Osborn, a descris mecanismele
creativităţii de grup prin investigarea conceptului de “brainstorming“ („furtună în
creier“).
Un ultim motiv pe care-l găsim interesant pentru a face din dezbaterile
publice un mediu favorabil al antrenamentului de comunicare ţine de situaţia că
astfel de încercări discursive constituie locul unde pot fi încercate invenţiile
expresive şi experienţele discursive cele mai interesante, rod al imaginaţiei
creative şi al inspiraţiei de moment. În cadrul dezbaterilor publice, individul nu
poate ieşi în public oricum, el este preocupat să iasă în haina discursivă cea mai
atrăgătoare. Aici se vor căuta expresiile care produc impresia cea mai puternică
(pentru a seduce), alăturările de fapte şi situaţii cele mai neverosimile (pentru a
persuada), întemeierile fără de cusur care să nu mai lase loc de replică
adversarului (pentru a convinge). Cicero are pagini memorabile în această
privinţă:

„nimic nu mi se pare mai frumos decât să captivezi prin puterea cuvântului atenţia
unei adunări, să încânţi mintea ascultătorilor şi să le determini voinţele într-un sens
sau altul. Aceasta este prin excelenţă arta care a înflorit întotdeauna la orice popor
liber, mai ales în statele aşezate şi paşnice, şi a predominat întotdeauna.[…]. Există
oare ceva mai puternic şi mai măreţ decât ca un singur om să poată să schimbe numai
cu cuvântul pornirile mulţimii, să zdruncine conştiinţele judecătorilor şi autoritatea

2
Iată textul lui Descartes: „Prima (regulă a metodei, n.n., C.S.) era de a nu accepta
niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apărea astfel în mod evident; adică de a evita
cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic în judecăţile mele decât
ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu, neputând nicicum să fie pus la
îndoială“ (René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a
căuta adevărul în ştiinţe, Editura Academiei, Bucureşti, 1990, p. 122);
 25

senatului ?“ (Cicero, Despre orator, I, VIII; în: Cicero, Opere alese, II, Editura
Univers, Bucureşti, 1973, p. 27).

Talentul şi aptitudinea de a găsi expresiile cele mai potrivite, cele care au impactul
cel mai puternic la auditoriu au ca rezultat realizarea unei comunicări dintre cele
mai eficiente între participanţii la dezbaterile publice.

4. Un model de serviciu public

O dată cu diversificarea tot mai evidentă şi pregnantă a suporturilor prin

care dezbaterile publice ajung la receptor (presă scrisă, televiziune, internet etc.),
dar mai ales o dată cu distingerea tot mai clară între ceea ce am putea numi
serviciile publice şi cele private de care beneficiază cetăţenii (mai ales apariţia
televiziunilor şi reţelelor de televiziune cu caracter privat au impus o nouă gândire
în sfera serviciilor puse la dispoziţia publicului), s-a conturat tot mai mult ideea că
dezbaterile constituie un serviciu public dintre cele mai importante şi chiar
necesare pentru populaţie. Într-o lume în care interdependenţele ne copleşesc,
informarea cât mai amplă şi cât mai acoperitoare devine condiţia primordială a
succesului individual dar şi de grup, înţelegerea constituie temeiul pentru o
acţiune capabilă de rezultate dezirabile, comunicarea şi abilitatea de a comunica
fac diferenţa în privinţa ierarhizărilor la care indivizii sunt în permanenţă supuşi
de către ceilalţi. Într-o încercare simptomatică privind dezbaterile publice la
televiziune, citim următorul pasaj:

„Nu se pot înţelege locul şi formele emisiunilor de dezbatere în televiziunea franceză

decât dacă avem conştiinţa forţei modelului de «serviciu public» în context naţional.
Această concepţie a fost pusă în evidenţă începând din anii 80, o dată cu abandonarea
monopolului statului şi liberalizarea acestui domeniu de activitate. Dar, aşa cum a
arătat în 2002 raportul Clément, această referinţă continuă să-şi pună amprenta pe
practicile şi discursurile în materie de programare televizuală“ (Guy Lochard, sous la
direction, Les débats publics dans les télévisions européennes, L’Harmattan, Paris,
2006, p. 41).

Există încercări de analiză a aspectelor pe care le semnalăm (Arquembourg,

Lochard, Soulanges, 2006: 41-73), pornind de la ideea de serviciu public şi
încercându-se identificarea unor particularităţi pentru dezbaterile publice care ar
satisface acest ideal. De ce dezbaterile publice ar putea satisface acest ideal de
serviciu public ? În primul rând, pentru că, graţie televiziunii prin intermediul
cărora ele sunt receptate de cele mai multe ori şi din ce în ce mai dominant, masa
de receptori este din ce în ce mai mare, uneori ajungând la dimensiuni
 26

impresionante. Nu mai putem rămâne la nivelul unei dezbateri „face to face“,

chiar publică fiind, unde un public de câteva sute de indivizi este considerat un
public de mare amplitudine. Când dezbaterile se transmit la televiziune, nivelul de
audienţă ne aduce în faţă cifre impresionante, imposibil de imaginat în alte tipuri
de dezbateri. De exemplu, dezbaterea Kennedy-Nixon din 26 septembrie 1960 a
avut 66,4 milioane telespectatori, cea din 7 octombrie 61,9 milioane, cea din 13
octombrie 63,7 milioane, cea din 21 octombrie 60,4 milioane. Dezbaterea Carter-
Ford din 23 septembrie 1976 a avut 69,7 milioane telespectatori, iar dezbaterea
Reagan-Carter din 28 octombrie 1980 a avut 80,6 milioane telespectatori, în timp
ce dezbaterea Bush-Kerry din 30 septembrie 2004 a fost vizionată de 62,4
milioane telespectatori. Sigur, am putea gândi că acestea sunt excepţii determinate
de faptul că dezbaterile prezidenţiale, mai ales în Statele Unite, constituie punct de
atracţie pentru mare parte dintre cetăţeni. Studiile ne arată însă că şi dezbaterile
televizate pe alte teme pot atrage un număr impresionant de telespectatori.
În al doilea rând, un motiv important pentru care dezbaterile, mai ales cele
televizate, ar putea fi considerate un serviciu public se concretizează în faptul că
ele asigură satisfacerea intereselor tot mai diverse ale populaţiei şi, în primul
rând, ale celor care le urmăresc. Ideea de bază de la care plecăm în această
afirmaţie este aceea a permanenţei intenţionalităţii: nimic din ce face individul în
mod conştient nu stă sub semnul gratuităţii ! Revenind la specificul dezbaterilor
ca serviciu public, remarcăm că individul care urmăreşte o emisiune de dezbateri
o face cu un anumit scop, având deci de satisfăcut un oarecare interes. Interesele
pentru care sunt urmărite dezbaterile sunt destul de diversificate: uneori nevoia de
informare este motivul pentru care dezbaterea este urmărită (individul vrea să ştie
ce a făcut primăria pentru asigurarea locurilor de joacă pentru copii şi urmăreşte o
dezbatere pe această temă la care sunt invitaţi reprezentanţii autorităţii locale),
alteori nevoia de a şti cum să acţionezi într-o situaţie practică ne aduce în faţa unei
dezbateri (individul vrea să ştie ce ar trebui să facă în caz de cutremur şi, urmare a
acestui fapt, este prezent în faţa televizorului la o emisiune pe această temă), nu
sunt puţine cazurile când ideea de prevenire a unei situaţii neplăcute poate
constitui un motiv serios pentru a urmări o dezbatere (individul vrea să ştie ce
trebuie să facă pentru a preveni îmbolnăvirile din cauza vremii reci din timpul
iernii, motiv pentru care urmăreşte emisiunile de dezbateri pe această temă), nu o
dată pasiunile individuale sau de grup ne fac să fim telespectatori fideli ai unor
emisiuni de dezbateri (suntem pasionaţi de sport, atunci urmărim dezbaterile pe
teme de sport, suntem pasionaţi de politică, ne orientăm spre acest gen de
dezbateri etc.), există situaţii când apartenenţa la anumite instituţii sau organizaţii
ne determină să fim telespectatori fideli ai dezbaterilor de profil (faci parte dintr-
un partid politic, urmăreşti cu precădere emisiuni de dezbateri politice, eşti cadru
 27

didactic, te orientezi spre dezbaterile din învăţământ), în sfârşit, dar nu în ultimul

rând, nevoia de divertisment ne poate aduce, uneori, în faţa unor dezbateri
televizate (mulţi telespectatori urmăresc dezbaterile electorale din România pentru
divertisment!). În condiţiile în care dezbaterile publice dau satisfacţie unei game
atât de largi de interese şi nevoi ale unui public de mare amplitudine, calitatea lor
de serviciu public poate fi asumată cu mai multă deschidere, chiar şi de către cei
reticenţi.
Că dezbaterile constituie un serviciu public stau mărturie şi preocupările
permanente, evidente, ale celor care le organizează (în special ale posturilor de
televiziune) pentru diversificarea tematică a lor. Diversificarea tematică este o
necesitate determinată de faptul că dezbaterile trebuie să satisfacă, aşa cum am
subliniat, interesele tot mai diverse. Or, interesele diverse se pot satisface prin
diversificarea temelor aduse în discuţie, de la cele care vizează elemente ce ating
viaţa de zi cu zi a cetăţeanului şi până la cele care privesc idealuri şi valori ale
comunităţii. Existămo permanenta preocupare a producătorilor de dezbateri
publice pentru această diversificare tematică ca o condiţie de existenţă a unui
astfel de tip de emisiuni: nu există public, emisiunea este scoasă din grila de
programe ! Realitate dură, poate prea dură şi de neacceptat de către cei pentru care
valoarea nu depinde de numărul celor care o susţin ci mai degrabă de calitatea lor!
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, aspiraţia dezbaterilor la calitatea de
serviciu public e justificată fără îndoială de preocuparea permanentă a
producătorilor privind perfecţionarea dezbaterilor publice ca format, ca şi
construcţie regizorală, ca dinamică în faţa telespectatorului. Această preocupare
are ca intenţie, fireşte, atracţia unei mase cât mai mari de public prin satisfacerea
intereselor lui. Producătorii unor asemenea emisiuni sunt preocupaţi să asume un
format de dezbatere care să fie cât mai atractiv: să determine confruntări, să pună
în valoare personalităţi, să evidenţieze oratori carismatici, să asigure vigoare şi
dinamism emisiunii. În general, o dezbatere „în doi“ e neproductivă, diversitatea
de opinii e mai greu de obţinut şi dacă nici interlocutorii nu sunt de anvergură,
atunci performanţa şi audienţa emisiunii se lasă aşteptate. Formatul acesta se
utilizează, de obicei, în dezbaterile prezidenţiale, unde rămân în confruntare, până
la urmă, doi candidaţi. În rest, dezbaterile apelează la un format cu mai mulţi
invitaţi. Dezbaterile televizate presupun, mai mult decât alte tipuri, o anumită
„punere în scenă“, în care specialiştii în design şi organizare îşi spun tot mai mult
cuvântul. A trecut timpul – pentru canalele serioase de televiziune – când discuţia
între mai mulţi interlocutori la o masă constituia ambientul unor asemenea
emisiuni, important fiind, gândeau unii, ceea ce se spune şi nu atât cadrul în care
se spune. Nimic mai fals, cel puţin pentru noile exigenţe ale publicului
telespectator: ceea ce se spune e influenţat de modul cum se spune, iar modul cum
 28

se spune e determinat de cadrul adecvat sau neadecvat în care se spune. Chiar

influenţa asupra telespectatorului e determinată în mare măsură de ambientul în
care se desfăşoară dezbaterea. Sigur, există improvizaţii de un gust îndoielnic şi în
aceste domenii, dar ele nu participă în nici un caz la discuţia privind modelul
adecvat de dezbateri publice televizate. Remarcăm, în final, că această preocupare
pentru modernizarea şi actualizarea dezbaterilor televizate vizează şi o selecţie tot
mai dură a invitaţilor: există indivizi (oameni politici, jurnalişti, literaţi) care „fac
audienţă“, motiv pentru care prezenţa lor în dezbaterile televizate este dorită
mereu de producători. E şi un pericol aici, selecţia e, uneori, un echilibru pe sârmă
destul de riscant, fiindcă reacţiile publicului sunt locul cel mai greu de controlat în
economia unei dezbateri.
 29

Teme de reflecție şi autoevaluare

 O dezbatere pe tema :

“Lumea ca voință şi reprezentare”

ar putea constitui :
 un serviciu public;
 o modalitate de aflare a adevărului;
 o oportunitate de dezvoltare a abilităților de comunicare;
 nimic din toate acestea;
 toate la un loc.

 Fie enunțul :
“Munca este însoțitorul credincios al vieții fericite“

 Acest enunț ar putea fi probat prin :

 observație directă;
 mărturie credibilă a celorlalți;
 experiment;
 dezbatere interindividuală.
Justificați răspunsul dat.
 30

Unitatea de învățare 3 : Criterii de selecție a participanților

1. Competenţa cognitivă

Participanţii la o dezbatere publică trebuie să aibă tangenţă cu domeniul de

cunoaştere din care se selectează moţiunea, adică ideea supusă discuţiei critice şi
în legătură cu care se caută argumente pro sau contra. Legătura cu tematica
supusă dezbaterii este esenţială. Nu este posibil ca, într-o dezbatere publică,
individul să înceapă de la zero în spaţiul unei teme oarecare. Aceasta pentru că
scopul dezbaterii nu este acela de a iniţia pe unul sau pe altul dintre cei angrenaţi
în relaţia discursivă într-o anumită problematică, ci mai degrabă de a rezolva, cu
ajutorul lor, un conflict de opinie, fie el de natură teoretică sau practică.
Or, a participa la rezolvarea unui conflict de opinie printr-un mecanism de
tipul dezbaterilor publice presupune prezenţa unei anumite competenţe
problematice care să-ţi permită să emiţi judecăţi de valoare prin care să susţii sau
să respingi un punct de vedere. E, poate, necesar să facem aici o mică subliniere.
E adevărat că participanţii la o dezbatere publică, o dată selectaţi, se pregătesc în
legătură cu tematica în cauză: caută informaţiile cele mai noi cu privire la temă,
identifică argumentele care susţin moţiunea şi pe cele care o resping, fac o analiză
comparativă a acestor mijloace de probă pentru a putea evalua critic puterea lor în
actul practic al relaţiei dialogale. Dar această pregătire prealabilă se realizează – şi
trebuie să se realizeze – pe un fond aperceptiv apreciabil, adică pe o bază de
cunoştinţe care constituie nucleul dur al tematicii, identificat cel puţin la nivelul
cunoaşterii comune. Aşa încât, atunci când sunt selectaţi participanţii, este bine,
pentru bunul mers al intervenţiei discursive şi pentru crearea tuturor condiţiilor de
succes, să se testeze, la nivel general, şi gradul de cunoaştere a problematicii
supusă dezbaterii.
Întrebarea care ar putea interveni aici este următoarea: am putea trage
concluzia că selectarea unor autorităţi în domeniul din care se identifică
moţiunea, ca şi mijloacele ei de probare, ar fi idealul la care am putea aspira în
această acţiune complicată de alegere a celor mai buni participanţi şi ar putea
constitui garantul unui succes răsunător şi fără de tăgadă al unei astfel de
 31

intervenţii discursive ? Nicidecum. În primul rând, experienţa practică ne arată că

înfruntarea autorităţilor este dominată de o stare de intransigenţă conceptuală şi
argumentativă, de o obsesie dusă la extrem a încrederii în ideile proprii şi în forţa
probelor care le susţin, păguboase, toate, pentru ceea ce ar trebui să însemne
moralitatea unei dezbateri publice unde, e adevărat, fiecare ţine şi trebuie să ţină
la ideile şi argumentele proprii, dar nu în mod absolut, ci mai degrabă relativ:
relativ la forţa, importanţa şi coerenţa argumentelor celuilalt !
În al doilea rând, experienţa teoretică ne îngăduie să tragem concluzia că o
confruntare între autorităţi ar ignora elementul fundamental al unei dezbateri
publice: asistenţa. O astfel de confruntare are toate şansele să se desfăşoare la un
nivel de esenţializare foarte profund (se va vorbi, mai mult ca sigur, despre
subtilităţile domeniului, nu întotdeauna accesibile publicului larg), la un nivel de
generalizare excesiv de înalt (se va vorbi, cu precădere, doar la nivel categorial −
de aceea sunt autorităţi ale domeniului − ceea ce, în cel mai fericit caz, nu va fi
atractiv pentru public), la un nivel de problematizare relativ ridicat (se va vorbi
într-o terminologie capabilă la fiecare pas să genereze alte şiruri de discuţii
contradictorii, destul de greu de urmărit de către asistenţă) şi într-un limbaj care să
ţină cont de gradul de esenţializare, generalizare şi problematizare a conceptelor
puse în joc (ceea ce va pune serioase probleme de accesibilitate şi acurateţe a
receptării). Avem la îndemână, pentru această din urmă subliniere, destule
exemple din viaţa cotidiană: discuţiile între specialişti pe anumite probleme sunt
cele mai puţin urmărite de către publicul larg, chiar dacă, la rigoare, ele sunt
purtate sub semnul competenţei, corectitudinii şi enciclopedismului cognitiv.
În al treilea rând, există şi un impediment de altă natură care ne atrage
atenţia că, în dezbaterile publice, nu autorităţile sunt cele mai fericite alegeri în
calitate de participanţi care să contribuie la soluţionarea negociată a unui conflict
de opinie pe o temă dată. Dacă în dezbaterea publică ne bazăm pe intervenţia
autorităţilor în domeniul supus discuţiei, cine va putea să îşi asume rolul de
moderator ? În mod normal, o altă autoritate care să se situeze deasupra celor care
au calitatea de participanţi direcţi la discutarea punctelor de vedere. Cum o
selectăm ? De unde ? Şi apoi, conchizând că avem norocul să o găsim, cum se va
putea ea manifesta în calitate de moderator care trebuie să intervină, să oprească,
să iniţieze o direcţie de discuţie cu celelalte autorităţi pe care chiar moderatorul le
recunoaşte ca atare ? O situaţie, în cel mai bun caz, dificilă, care necesită atenţie şi
abilităţi deosebite în acest „dans pe sârmă” al relaţiilor dintre autorităţi. Cu
repercusiuni, fireşte, asupra desfăşurării normale a dezbaterilor publice.
În opinia noastră, situaţia cea mai fericită, idealul la care trebuie să tindem
în organizarea dezbaterilor publice din punctul de vedere al selecţiei
participanţilor pe criteriul competenţei problematice este echilibrul mereu prezent
 32

între cele două extreme : specializarea maximală şi insuficienţa cognitivă vizibilă

în raport cu tema dezbătută. O situare la jumătatea drumului dintre prea mult şi
prea puţin: ar trebui ca participanţii să ştie cât le este necesar pentru a putea
rezolva cu succes divergenţele ideatice dintre ei cu ceea ce ştiu şi suficient pentru
a nu se încurca în date, fapte şi relaţionări care să facă dificilă urmărirea clară şi
distinctă a lanţului probării raţionale. Regăsim aici ceva din ceea ce înseamnă
virtute: un echilibru mereu căutat între exces şi lipsă ! Lipsa ne duce la
incapacitatea de a putea reuşi din insuficienţă, excesul ne duce la incapacitatea de
a putea reuşi din supradimensionarea suficienţei ! Aşadar, participanţii ar trebui să
aibă cunoştinţe solide din domeniul moţiunii care se propune, ar trebui să nu fie
indiferenţi la ce se întâmplă în domeniile contingente (uneori, mijloace de probă
dintre cele mai solide ne vin din domenii vecine celui direct implicat în moţiune),
toate învelite într-o cultură generală care să armonizeze într-un întreg ceea ce ar
putea părea drept cunoştinţe disparate.

2. Voinţa de a participa

Participanţii la o dezbatere publică trebuie să facă dovada că au voinţa de a

participa la o astfel de intervenţie discursivă şi interesul de a se angaja în
rezolvarea conflictului de opinie indus de opiniile divergente cu privire la natura
alethică a moţiunii. Atunci când am încercat să conturăm înţelesul conceptului de
dezbatere prin invocarea unor note care fac diferenţa, am subliniat că voinţa liberă
este un imperativ categoric al unei asemenea manifestări discursive. Prin urmare,
îi selectăm pe cei care vor să participe, dar nu din considerente care sunt dincolo
de esenţa şi natura dezbaterii (să apară la televizor, să fie cunoscut de cât mai
mulţi, să-şi facă o imagine bună în vederea ocupării unui post, să câştige un pariu
cu prietenii etc.), ci mai degrabă din dorinţa de a se confrunta cu ceilalţi pe o
anumită temă şi a obţine un rezultat favorabil. Să aducem în atenţie un argument
al autorităţii:

„Există, ca fundament al unei discuţii, ceva ce rămâne indiscutabil; pentru fiecare

dintre noi acest ceva este voinţa însăşi de a discuta. Mai precis, oricât de animat ar fi
de spiritul discuţiei, adică de voinţa de a înţelege pe ceilalţi şi dovezile lor, supunând
criticii argumentele cele mai solide în speranţa posibilităţii că această critică le va
zdruncina soliditatea, fiecare dintre noi are în acelaşi timp dreptul de a considera un
lucru ca fiind indiscutabil, adică de a-l considera sustras oricărei eventuale
devalorizări care ar depinde de dezacordul sau de critica celuilalt. Acest lucru este
tocmai această voinţă constantă de a înţelege. Orice altă teză poate fi pusă în discuţie
de interlocutor şi avem datoria de a-i examina temeiurile: dar această dispoziţie la a
înţelege, acest principiu al dialogului nu poate fi pus în discuţie de nimeni în spiritul
 33

său decât numai dacă renunţă la el însuşi“ (Guido Calogero, Philosophie du dialogue.
Essai sur l’esprit critique de la liberté de conscience, Editions de l’Université Libre de
Bruxelles, Bruxelles, 1973, p. 21).

Voinţa de a participa nu este − şi nu trebuie să fie considerată − un exces

de scrupulozitate al celor care organizează dezbaterea publică şi un motiv de a
elimina mai degrabă arbitrar pe unii şi de a reţine pe alţii, ci o dimensiune
fundamentală a tot ceea ce ar sta (şi ar trebui să stea) sub semnul praxiologicului,
adică al imperativului acţiunii eficiente. Unii vin cu o puternică voinţa de a
participa şi de a învinge într-o activitate competiţională şi, urmare a acestui fapt,
vom asista la un efort de mobilizare dus până în ultimele consecinţe pentru a se
prezenta impecabil, pentru a cunoaşte în amănunt subiectul, pentru a interacţiona
de maniera cea mai profitabilă cu ceilalţi, pentru a profita de atuurile pe care le au
în raport cu interlocutorii dar şi de limitele pe care aceştia din urmă le dezvăluie,
vom asista, pe de altă parte, la o deschidere de cea mai mare amplitudine la
sugestiile şi opiniile celorlalţi în stare să valorifice la maximum posibil astfel de
opinii şi sugestii în favoarea lor dar şi a mersului normal al dezbaterii, vor fi
dominaţi în permanenţă de tendinţa de a respecta regulile jocului ce guvernează
activitatea în care sunt angajaţi, convinşi fiind că din această respectare vor avea
de câştigat atât ei cât şi ceilalţi cu care lucrează în echipă.
A doua chestiune pe care am subliniat-o în legătură cu acest criteriu de
selecţie a participanţilor se referă la prezenţa interesului de a se angaja în
rezolvarea conflictului de opinie indus de moţiunea supusă discuţiei critice. Chiar
dacă am putea crede că, din moment ce există voinţa şi iniţiativa de a se angaja în
dezbaterea împreună cu ceilalţi a unei anumite moţiuni, există şi interesul pentru
ducerea ei la bun sfârşit, în sensul efortului pentru rezolvarea conflictului de
opinie, în plan practic există deosebiri semnificative între indivizi din acest punct
de vedere. Motiv pentru care atenţia celor care aleg participanţii trebuie să fie
orientată spre depistarea interesului cel mai pronunţat în acest sens.
Există, fără nici un dubiu, un interes individual, personalizat în a participa
la îndeplinirea scopului unui asemenea act dialogal. El vine din necesitatea
resimţită de orice individ, în grade diferite fireşte, de a-şi măsura forţele cognitive,
argumentative, comunicative cu ceilalţi în legătură cu posibilitatea rezolvării
negociate a diferendului de opinie. Nu e puţin lucru pentru individ faptul de a se
compara într-o activitate competiţională cu interlocutorii pentru a vedea unde se
află, ce poate face pentru a urca tot mai sus, care ar fi căile cele mai eficiente
pentru a-şi atinge acest scop. Interesul individual vine, pe de altă parte, din
necesitatea resimţită de fiecare individ de a se situa în spaţiul normalităţii situaţiei
umane: aceea de a relaţiona cu ceilalţi, de a participa la cooperarea cu semenii, de
 34

a face lucruri în comun, în general, de a evita, cum spuneam în alt loc, solitudinea,
care, pentru mulţi, e un motiv de stres şi tensiune, un semn că ceva nu este în
regulă, cel puţin pe dimensiunea socială a personalităţii sale. „Starea de bine“ a
individului nu e dată de situaţia de însingurat, ci dimpotrivă. Interesul individual
în a participa la soluţionarea conflictelor de opinie prin intermediul dezbaterilor
publice vine, în al treilea rând, din necesitatea resimţită permanent de a trăi atât
succesul cât şi eşecul împreună cu ceilalţi, în comun, ambele mai uşor de
gestionat într-o comunicare firească cu semenii. Succesele remarcabile se
concretizează în trăiri dintre cele mai puternice, uneori în manifestări exterioare
care, pentru mulţi, par scăpate de sub control, se concretizează în explozii de
energie fizică şi psihică debordante. Eşecurile sunt urmate de manifestări la fel de
puternice dar în sens contrar. În cazul lor, disponibilitatea spre însingurare este
mult mai pronunţată, ceea ce constituie un potenţial pericol pentru individ. Din
aceste motive, trăirea succeselor şi eşecurilor în grup, atât cât este posibil,
constituie o modalitate de apărare a individului de excesele unor asemenea
manifestări ce pot acapara la un moment dat personalitatea individului.
Se manifestă, pe lângă interesul individual, şi un interes de grup în
rezolvarea conflictelor de opinie la care individul este angajat şi pe care îl
conştientizează, de obicei, ca un imperativ categoric. A nu ajunge la un rezultat
favorabil în urma unei dezbateri înseamnă, fireşte, un eşec pentru cei angajaţi într-
o astfel de activitate. Fiecare participant la dezbaterea publică este conştient însă
de faptul că se angajează în această activitate împreună cu ceilalţi pentru a câştiga
împreună, pentru a atinge scopul acestei cooperări competiţionale: a rezolva
conflictul indus de moţiune. El are conştiinţa apartenenţei la grupul de lucru şi a
scopului care trebuie îndeplinit.
Pe de altă parte, există şi un interes mai general care-l domină pe
participantul la relaţia dialogică în tendinţa de a participa la îndeplinirea scopului
pentru care a fost organizată dezbaterea. Acest interes mai general se manifestă pe
două direcţii cel puţin. Prima este aceea de a da satisfacţie deplinei realizări atunci
când vede că, prin întrebări şi răspunsuri succesive, starea de incertitudine
cognitivă sau acţională indusă de moţiune se risipeşte. Adică atunci când, în
legătură cu problema supusă dezbaterii, el ştie care îi sunt articulaţiile explicative
şi predictive sau cum să acţioneze în caz că se întâlneşte cu o astfel de problemă
în activitatea sa practică. A doua ţine de faptul că, prin dezbaterea împreună cu
ceilalţi a unei probleme, participantul ajunge, el însuşi, la clarificări conceptuale,
la relaţionări şi paralelisme noi, la identificarea unor aspecte care nu se dezvăluie
chiar primului venit, în definitiv, se îmbogăţeşte cognitiv din experienţa celorlalţi
şi contribuie, el însuşi, la amplificarea experienţei celorlalţi.
 35

3. Capacitate de relaţionare discursivă

Cei care au intenţia de a deveni actori principali într-o dezbatere publică

trebuie să dispună de o bună capacitate de relaţionare discursivă cu ceilalţi.
Disponibilitatea indivizilor de relaţionare cu ceilalţi, deşi este imperativă, rămâne
diferită de la individ la individ. Studii interesante din domeniul psihologiei
grupului, dar şi experienţa cotidiană ne arată cu destulă claritate că există indivizi
care se simt mai în largul lor în ceea ce priveşte îndeplinirea scopurilor unei
activităţi atunci când relaţionează (cooperează) cu ceilalţi, caută chiar această
relaţionare fiindcă în compania semenilor par a da maximum de randament în
activitate. Ele ne arată însă cu aceeaşi tărie că există şi indivizi care, fără a refuza
comunicarea şi cooperarea, au o mai mare productivitate atunci când lucrează
individual asupra unei probleme, asupra unei căi de acţiune, asupra unei proiecţii
de viitor. Şi unii şi ceilalţi sunt în preaplinul normalităţii (nu discutăm aici
cazurile patologice care ar putea fi identificate şi într-un sens şi în celălalt), dar
diferenţele dintre ei îi fac pe unii mai apţi pentru anumite activităţi, mai puţin apţi
pentru alte activităţi.
Psihologia temperamentului ne pune la îndemână suficiente date şi
observaţii din care deducem aceste diferenţieri individuale, în sensul în care cele
patru tipuri temperamentale (colericul, sangvinicul, melancolicul, flegmaticul) şi
indivizii care au ca tonalitate dominantă unul sau altul dintre aceste tipuri
temperamentale, beneficiază de trăsături distincte care îi asociază pe unii mai
direct cu munca în grup, pe alţii mai eficienţi în angajamentele individuale. Prin
urmare, putem spune că ar trebui să ţinem cont, în selectarea participanţilor la o
dezbatere publică, de disponibilitatea nativă spre o relaţionare eficientă cu ceilalţi.
Exigenţa aceasta nu trebuie înţeleasă ca având o aplicabilitate mecanică şi
absolută: nu înseamnă că trebuie să eliminăm din start melancolicii pentru că la ei
este mai evidentă tendinţa de a lucra individual, ci doar că această caracteristică ar
trebui coroborată cu celelalte criterii de selecţie pentru a vedea unde se situează
individul ca medie. Cu atât mai mult cu cât studii serioase ne atrag atenţia că
munca în grup poate fi educată (West, 2005).
Care ar fi pericolele la care ne-am putea expune dacă o asemenea exigenţă
ar fi eludată în totalitate ? Fără a putea spune că o astfel de alegere ar
compromite în totalitate dezbaterea publică, vom descoperi, fără doar şi poate,
tendinţe ale individului de a se angaja singular, rămăşiţe ale deprinderilor sale de
muncă dezvoltate de-a lungul întregii activităţi, care se vor manifesta, de multe ori
chiar fără conştiinţa acestui fapt, şi în astfel de relaţionări discursive. Ceea ce ar
constitui o grijă în plus pentru moderator şi o preocupare în plus pentru
interlocutori.
 36

Ab initio, participantului i-ar trebui o bună disponibilitate spre relaţionarea

cu ceilalţi. Dar acesteia ar trebui să i se adauge capacitatea de a relaţiona uşor mai
ales din punct de vedere discursiv, adică de a comunica facil cu ceilalţi pentru
realizarea scopului comun. Există credinţa că relaţionarea discursivă cu ceilalţi
este un „dat” în care intră orice individ o dată cu procesul de însuşire a unui
sistem de semne care constituie osatura unei limbi, că ea se manifestă în mod
automat şi este accesibilă la niveluri destul de înalte oricui, fără a necesita un
proces special de învăţare, un exerciţiu de construire a unor aptitudini şi abilităţi
care să ne dea această posibilitate ca pe un instrument de lucru oricând la
îndemână în procesul utilizării. Lucrurile nu stau nici pe departe astfel, iar
mărturii semnificative în acest sens ne vin din practica discursivă cotidiană: destui
indivizi, puşi în situaţii discursive inedite, pentru care nu au la un moment dat
schema de acţiune pe care trebuie s-o urmeze, rămân în afara unei bune
comunicări cu ceilalţi pentru că nu ştiu să reacţioneze adecvat.
Ce presupune o bună capacitate de relaţionare discursivă ? În primul rând,
o bună asimilare a distincţiilor conceptuale pe care le impune tema dezbaterii.
Avem disponibilitatea de a comunica cu interlocutorii atunci când stăpânim sensul
şi semnificaţiile conceptelor cu care lucrăm şi când înţelegem cu precizie sensul
şi semnificaţiile conceptelor pe care ceilalţi le pun în comun cu noi pentru
rezolvarea unei chestiuni discutabile. Orice disfuncţie pe linia acurateţei
conceptuale se răsfrânge asupra bunei desfăşurări a relaţiilor dialogale cu ceilalţi:
devenim şovăitori în a avea iniţiative, temători în a exprima puncte de vedere, mai
reticenţi atunci când se pune problema evaluării ideilor celorlalţi. În al doilea
rând, o relaţionare discursivă eficientă înseamnă o capacitate de reacţie promptă
la afirmaţiile interlocutorului. Chestiune fundamentală pentru situaţia dialogică a
dezbaterilor publice, unde răspunsul la ce spune celălalt este esenţial. Această
reacţie rapidă la tot ce înseamnă poziţionare discursivă a interlocutorului trebuie
să se manifeste la toate formele de intervenţie discursivă: oratorul trebuie să fie
capabil să răspundă pe loc la orice întrebare a auditoriului său, interlocutorul unei
relaţii dialogale trebuie să reacţioneze rapid prin răspuns la ceea ce-l întreabă
partenerul său de discuţie. E de subliniat că această capacitate rapidă de reacţie
depinde, în primul rând, de actul de înţelegere: dacă se produce înţelegerea, atunci
sunt toate şansele ca răspunsul să vină prompt, nu se produce, atunci
interlocutorul navighează în necunoscut. Depinde, în al doilea rând, de
enciclopedismul cognitiv al celui care răspunde: poţi răspunde la întrebare dacă ai
înţeles (condiţia necesară), cu condiţia să ştii să răspunzi, adică să ai cunoştinţele
necesare pentru a scoate în evidenţă relaţionarea care explică şi informează
interlocutorul cu privire la realitatea identificată prin întrebare. Capacitatea de a
relaţiona eficient din punct de vedere discursiv cu ceilalţi presupune, în al treilea
 37

rând, abilitatea de a căuta şi a pune în act expresia cea mai adecvată pentru a
exprima o idee. Ideile noastre pot fi aduse la cunoştinţa celorlalţi într-o diversitate
de exprimări discursive. Uneori trebuie să fim clari şi direcţi, motiv pentru care
expresiile limbajului utilizat trebuie să fie puse în serviciul clarităţii şi informării
directe a receptorului. Alteori, ideile pe care trebuie să le împărtăşim celorlalţi pot
fi de o duritate extremă în raport cu trăirile lor psihologice. În acest context, chiar
dacă le exprimăm, ar fi de dorit să mai atenuăm ceva din duritatea lor prin
utilizarea unor forme de exprimare discursivă adecvate. Într-o dezbatere juridică,
dacă, făcând parte din apărare, vrei să arăţi că clientul pe care îl aperi este în mod
real un retardat mintal, nu vei spune: „Clientul meu este nebun”, ci vei putea
aduce în atenţie formulări din care rezultă acelaşi lucru, dar spuse într-un mod mai
delicat, mai puţin dur: „Clientul meu are probleme de sănătate”, „Clientul meu
este mai puţin dotat din punct de vedere intelectual”. Într-o dezbatere publică din
domeniul politic, prezentată la televiziune, nu e chiar elegant să-i spui
adversarului: „De patru ani nu aţi făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei
pensionarilor” (deşi, la noi cel puţin, se practică acuzaţiile cele mai dure fără nici
o reţinere), ci mai degrabă: „Nu v-aţi ridicat la înălţimea promisiunilor în privinţa
îmbunătăţirii situaţiei pensionarilor”, ceea ce e altceva, altă tonalitate, care poate
avea consecinţe favorabile pentru bunul mers al dezbaterilor publice. În general,
în astfel de situaţii, utilizarea unor figuri retorice cunoscute (eufemismul, aluzia,
ironia, calamburul etc.) are rolul de a mai îmbunătăţi ceva din eleganţa stilului
dezbaterilor publice.

3. Competenţa argumentativă

Participanţii la o dezbatere publică trebuie să dispună de o competenţă

argumentativă care să le permită să se integreze în mod eficient în desfăşurarea
normală a relaţiei de întemeiere şi să participe în mod productiv la îndeplinirea
scopului intervenţiei discursive. Problema competenţei argumentative este una
dintre cele mai dificile teme ce însoţeşte analiza relaţiei de argumentare, toată
lumea recunoaşte importanţa şi necesitatea ei în buna desfăşurare a relaţiei
dialogale de întemeiere, dar este dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, de depistat
şi cuantificat acest rol, astfel încât să putem spune cu oarecare exactitate cât
datorăm competenţei argumentative şi cât altor calităţi şi competenţe în obţinerea
succesului unei asemenea relaţii discursive. Diferită de competenţa cognitivă,
deşi în mare dependenţă de aceasta din urmă, diferită de competenţa
comunicativă, deşi în afara ei nu s-ar putea nicicum manifesta, competenţa
argumentativă este adusă în discuţie de obicei atunci când constatăm că nici
 38

competenţa cognitivă, nici cea comunicativă nu pot explica succesul sau eşecul
unei intervenţii discursive în stare să asigure convingerea celuilalt.
Ce ar însemna, până la urmă, competenţa argumentativă ? Capacitatea,
abilitatea individului angajat într-o relaţie de întemeiere raţională de a utiliza şi
organiza în mod facil şi eficient resursele de cunoaştere şi de comunicare de care
dispune pentru a îndeplini scopul unei activităţi discursive de întemeiere:
convingerea interlocutorului. Practica discursivă ne arată adesea un lucru
interesant: indivizi care dispun de aproximativ aceleaşi cunoştinţe într-un
domeniu, care utilizează, cu aproximaţie, aceeaşi gamă de mijloace de probare,
care beneficiază, în linii generale de aceleaşi abilităţi de comunicare au rezultate
diferite, de multe ori chiar opuse, în actul de întemeiere: unii reuşesc să convingă
interlocutorii să adere la ideile pe care le susţin, alţii dimpotrivă. De obicei, se
consideră că în astfel de situaţii diferenţa este făcută de competenţa argumentativă
a participanţilor la relaţia discursivă. Dezbaterile în general, şi dezbaterile publice
cu deosebire, constituie spaţiile în care se observă poate cel mai bine aceste
diferenţe de competenţă argumentativă. Ea este adusă în atenţie în legătură cu cele
mai diferite domenii ale confruntării de idei şi în spaţiile culturale cele mai
diverse (Panetta, Condit, 1995 : 203-223).
În ce ar consta această competenţă argumentativă ? Mai multe sublinieri
putem face pentru a aproxima un răspuns la această întrebare. În primul rând,
competenţa argumentativă constă în capacitatea participantului la o dezbatere
publică de a alege, din tot ceea ce dispune ca mijloc de probă la un moment dat,
pe acelea care au forţa şi eficienţa cele mai puternice în funcţie de public,
interlocutori, intenţie sau domeniu. Dacă, spre exemplu, suntem într-o dezbatere
juridică, atunci e necesar să punem în faţa juriului probele cele mai puternice:
arma crimei, amprentele acuzatului, motivaţiile cele mai plauzibile, contextele
situaţionale care îl fac susceptibil etc. Acestea sunt probele cele mai adecvate în
faţa unui astfel de public, ele pot avea influenţa cea mai puternică în obţinerea
rezultatului dezirabil. Dacă, în astfel de situaţii, facem apel la fapte colaterale,
irelevante pentru cauză (situaţia familială a acuzatului, faptul că este cunoscut ca
un individ cumsecade, realitatea că nu a avut până în momentul crimei
antecedente penale), competenţa noastră argumentativă ca apărători este în
suferinţă, chiar dacă aceste elemente invocate nu sunt chiar fără legătură cu cauza.
Competenţa argumentativă este dată, în al doilea rând, de modul de
coroborare a mijloacelor de probă, de capacitatea participantului de a pune la
lucru mijloacele de probă în maniera cea mai productivă, în condiţiile date ale
dezbaterii publice. Argumentele se coroborează între ele atunci când efectul lor
argumentativ este cumulativ, adică atunci când fiecare dintre mijloacele de probă
are maximum de participaţie la îndeplinirea scopului intervenţiei discursive şi
 39

împreună asigură convingerea interlocutorului. De exemplu, dacă mijloacele de

probă se contrazic între ele, coroborarea lor în intenţia obţinerii unui rezultat
favorabil este de-a dreptul compromisă. Destule ilustrări ale unei astfel de situaţii
întâlnim în dezbaterile politice, de exemplu.
Prezenţa competenţei argumentative este evidenţiată, în al treilea rând, de
capacitatea participantului de a descoperi şi a folosi în relaţia dialogică cu
interlocutorii ordinea cea mai profitabilă de producere şi administrare a probelor.
Efectul de ordine este uneori fundamental. Investigaţii recente nu neglijează deloc
acest aspect al construcţiei discursivităţii:

„Într-o argumentare, planul nu este, în mod evident, indiferent. El serveşte pentru a

reprezenta cauza inteligibilă, pentru a determina adoptarea punctului de vedere al
oratorului, dar depinde, de asemenea, de publicul însuşi, de sentimentele şi aşteptările
sale… În sfârşit, fiindcă argumentele nu sunt date izolat, ci sunt legate între ele, forţa
lor este în mare parte determinată de poziţia în discurs şi de raportul dintre ele.
Ordinea este necesară la fel de mult în unităţile mici, în argumentările locale […], cât
şi în ansamblul discursului“ (Joëlle Gardes-Tamine, La Rhétorique, Armand Colin,
Paris, 2002, p. 97).

Competenţa argumentativă înseamnă, pe de altă parte, capacitatea de a te

adapta la mijloacele de probă ale adversarului. Am mai subliniat cândva, o facem
şi acum: reacţia argumentativă a fiecărui individ este funcţie de probele celor cu
care este în competiţie. E o dovadă de lipsă de competenţă argumentativă faptul
că, în timp ce interlocutorul îşi susţine punctul de vedere prin probe bazate pe
fapte sau observaţii directe, tu să încerci să-i respingi ideea apelând la
considerente ale simţului comun („Opinia comună nu susţine acest lucru“) sau la
chestiuni de autoritate îndoielnică, vecine cu sofismul („Puţină lume crede lucrul
acesta“). Prezenţa competenţei argumentative în astfel de situaţii ne-ar cere o
compatibilizare a mijloacelor de probă cu cele utilizate de interlocutor, atât pe
linia naturii lor (faptele se combat cu fapte, valorile cu valori etc.), cât şi pe
dimensiunea forţei argumentative.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, competenţa argumentativă a
participantului la o dezbatere publică ar însemna o valorificare maximală a
mijloacelor de probă prin expresivitatea formelor de comunicare. Argumentele pot
fi bine alese, pot fi coroborate între ele, poate fi găsită ordinea cea mai profitabilă,
pot fi bine adaptate la mijloacele de luptă ale adversarului, dar dacă sunt
exprimate plat, lipsit de trăire şi participare, este evident că puterea lor de a
influenţa, impactul asupra conştiinţei receptorului sunt sensibil diminuate.
Aducem aici în atenţie exemplul celebru care circulă în mai toate manualele de
comunicare persuasivă. Iată-l:
 40

„Pe podul Brooklin, într-o dimineaţă de primăvară, un orb cerşeşte. Pe genunchii săi
se află un carton pe care scrie: «Orb din naştere». Mulţimea trece indiferentă prin faţa
lui. Un necunoscut se opreşte. Ia cartonul, îl întoarce, mâzgăleşte câteva cuvinte pe el
şi pleacă. Imediat după aceea, miracol ! Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi,
înduioşaţi, se opresc şi aruncă un bănuţ în cutie. Cele câteva cuvinte au fost de ajuns.
Ele spun simplu: «Este primăvară, iar eu nu pot să o văd»“ (Alex Mucchielli, Arta de
a influenţa: analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iaşi, 2002, pp.15-16).

În ambele cazuri, parcursul argumentativ este acelaşi („Daţi-mi un bănuţ fiindcă

sunt orb“), dar efectul este cu totul diferit în funcţie de valoarea expresivă a
comunicării acestei argumentări: în primul caz, forţa de a influenţa este mult
diminuată, în al doilea exprimarea amplifică într-un mod sensibil forţa
argumentului. Diferenţa de efect a intervenţiilor discursive este vizibilă în
acţiunea practică a trecătorilor!

4. Echilibru psihic şi stăpânire de sine

Participanţii la o dezbatere publică trebuie să dea dovadă de echilibru

psihic, afectiv-emoţional, stăpânire de sine, fiecare în parte dintre aceste calităţi şi
toate la un loc constituind elemente care pot contribui la desfăşurarea normală a
dezbaterilor publice. Şi, evident, la transformarea lor dintr-un moment de tensiune
psihologică în unul de sărbătoare intelectuală şi discursivă. Există, cu certitudine,
o anumită tensiune în orice dezbatere publică, până la un anumit punct firească
ţinând cont de caracterul competiţional al acestei forme de cooperare între
participanţii la soluţionarea unui conflict de opinie şi chiar benefică pentru
succesul unei asemenea manifestări discursive. Ceea ce incriminează cerinţa pe
care tocmai încercăm s-o justificăm şi s-o impunem ca normă de selecţie este
excesul. Dacă această tensiune creativă în descoperirea adevărului şi noutăţii în
cunoaştere depăşeşte un anumit optim, atunci ea se transformă rapid dintr-un
factor favorizant al dezbaterilor publice într-unul distructiv, ceea ce este un eşec
pentru astfel de confruntări.
Care ar fi principalele aspecte ce ar putea cădea sub incidenţa acestei
exigenţe care, în general, face parte mai mult din zestrea genetică a individului,
fără a lăsa să se înţeleagă că nu putem nicicum să mai atenuăm ceva din ceea ce
ne-a dat prea mult natura. Echilibrul psihic este, până la urmă, o rezultantă a
armoniei dintre starea de excitaţie şi starea de inhibiţie a proceselor nervoase
superioare. El ne ajută, deci, să ne temperăm pornirile şi într-un sens şi în celălalt.
Un dinamism al activităţii dus la extrem trebuie temperat şi adaptat, în dezbaterile
publice, la ritmul de lucru normal al celorlalţi, după cum un „laissez-faire“ evident
 41

trebuie impulsionat şi adus în spectrul unui ritm de lucru care să dea şanse de
reuşită, astfel încât fiecare să poată contribui cu ceva la rezultatul final.
Activitatea neîntreruptă şi într-un ritm de-a dreptul sufocant duce la
incapacitatea de a mai controla, din când în când, mersul normal al dezbaterilor şi,
evident, la un anumit stres al participanţilor, izvorât din preocuparea excesivă că
nu vor putea ţine pasul cu ceilalţi, că nu se vor ridica la înălţimea celui care
impune un asemenea ritm. Fără îndoială, lipsa unei activităţi susţinute la un nivel
considerat normal are ca efect o desfăşurare greoaie a dezbaterilor.
Şi echilibrul afectiv-emoţional rămâne important pentru bunul mers al
dezbaterilor publice. O emoţie puternică ne poate bloca pentru un timp orice
activitate, orice iniţiativă şi, prin aceasta, buna relaţionare cu ceilalţi în cadrul
travaliului în grup. Dacă avem trei, patru participanţi cu o emotivitate accentuată
şi fiecare se poate bloca la un moment dat, este clar că dezbaterea ajunge până la
urmă la a fi compromisă. Emoţiile puternice pot avea nu numai efecte inhibitoare,
ci dimpotrivă. O astfel de emoţie, o trăire afectivă care îşi pune amprenta pe
comportamentul nostru poate să ne facă de o mare expansivitate, deranjând
activitatea normală a celorlalţi. E o situaţie normală ca nu toţi participanţii să
dorească să participe la bucuriile sau tristeţile noastre, fiindcă ele sunt ale noastre
şi nu ale lor ! Ei au, mai mult ca sigur, alte bucurii şi alte tristeţi la care, fireşte,
noi nu participăm, sau nu participăm întotdeauna. Munca în grup în dezbaterile
publice presupune, dacă nu renunţarea la o afectivitate excesivă, în orice caz,
temperarea tentaţiei de a o împărtăşi celorlalţi !
Nici stăpânirea de sine nu e de neglijat dacă vrem să alegem participanţii cu
care să reuşim într-o dezbatere publică. Situaţia de competiţie poate să pună pe
unul sau pe altul dintre participanţi în condiţii uneori mai greu de suportat şi chiar
de admis. Nimeni nu acceptă cu bucurie situaţia de învins ! Ea poate genera
comportamente − discursive şi nu numai − de neacceptat în situaţii normale de
comunicare. Stăpânirea de sine este acea capacitate a individului de a se reţine de
la astfel de manifestări de ordin fizic, psihic sau verbal, care s-ar putea ivi ca o
reacţie necontrolată la succesul unuia sau altuia dintre interlocutori sau la
metodele prin care ei ajung la rezultate apreciate de ceilalţi. Dacă adversarul a
adus un argument irefutabil împotriva tezei pe care o susţii şi a obţinut, prin
aceasta, adeziunea celorlalţi, obligându-te astfel să te declari învins şi să renunţi la
teza pe care ai susţinut-o, nu trebuie în nici un caz să ţipi la el, să faci glume
deplasate pe seama lui, ci mai degrabă să respecţi normele elementare ale eticii
comunicării. Unii pot suporta mai bine astfel de situaţii, alţii dimpotrivă.
 42

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Să ne imaginăm că sunteți în postura de moderator și

trebuie să alegeți participanții. Aveți următoarele posibilități :

 candidatul A : (1) a schimbat 4 locuri de muncă; (2) are studii de marketing

politic; (3) dispune de abilități recunoscute în domeniul sportului; (4) are o
experiență îndelungată de jurnalist în presa scrisă; (5) este căsătorit; (6)
recunoaște calitățile celorlalți; (7) urmărește cu tenacitate realizarea
scopurilor pe care și le stabilește;

 candidatul B : (1) are tendința de a răspunde mereu primul; (2) nu sunt

prea multe cazurile în care să recunoască faptul că nu se pricepe într-un
anumit domeniu; (3) este licențiat în comunicare; (4) est mereu dispus să
ajute pe ceilalți; (5) are adesea o atitudine critică față de afirmațiile
celorlalți; (6) nu face politică; (7) est un ins temperamental.

 Pe care îl alegeți ?
 Explicați de ce !
 Care dintre trăsăturile enumerate au cântărit mai mult ?
 Puteți identifica o trăsătură care, singură, ar scoate din
joc un participant ?
 43

 Acelaşi întrebări şi pentru situația :

 candidatul A : (1) est dispus să aloce un timp consistent pentru a-și atinge
scopurile; (2) își face ușor prieteni dar și renunță ușor la ei dacă nu-i pot fi
de folos; (3) dispune de abilități recunoscute în domeniul creației artistice;
(3) are tendința de a ieși în evidență, chiar de a epata prin ceva; (4) un
motiv de divorț : de ce nu face ce-i spun eu ?; (5) este un bun comunicator,
motiv pentru care e utilizat adesea în această calitate la locul de muncă; (6)
când nu vrea, nu vrea !;

 candidatul B : (1) voluntarismul mereu prezent l-a scos adesea din situații
dificile; (2) eșecul îl descumpănește adesea, dar, dacă reușește să-l
depășească din punct de vedere psihologic, atunci obține rezultate uneori
surprinzătoare; (3) are studii de specialitate în jurnalism dar n-a profesat;
(4) este adeptul maximei : “ce ție nu-ți place, altuia nu face!”; (5) nu-i
scapă nimic din ochi ! ; (6) succesele celorlalți nu-l lasă indiferent, dar nici
nu-l entuziasmează peste măsură.

 Să presupunem că A face următoarele afirmaţii :

 La cât ştiu eu în domeniu nu cred că voi avea probleme

în confruntarea cu ceilalţi ;
 Toată lumea crede că sunt cel mai bun ;
 Trebuie să cauţi călcâiul lui Ahile al adversarului : loveşti şi
câştigi în mod sigur ;
 Am ceva talent literar şi aş putea expune destul de bine
orice problemă controversată ;
 Oare ce-ar trebui să-l întreb ca să-i închid gura ?
 Mă agasează indivizii prea insistenţi.

Cerinţe :

 Să se justifice dacă A e bun de participant la o dezbatere publică;

 Care dintre afirmațiile sale l-ar recomanda şi care nu ?
 44

Unitatea de învățare 4 : Etica dezbaterilor publice

1. Imperativul unei etici a comunicării

Participanţii la o dezbatere publică au conştiinţa clară că sunt angajaţi într-o

acţiune comună, că au responsabilitatea de a contribui la reuşita ei şi că numai o
bună cooperare poate asigura succesul la cotele cele mai înalte. În baza acestui
ideal comun pe care l-au îmbrăţişat prin voinţă liberă, ei trebuie să cadă de acord
cel puţin asupra câtorva principii de comportament discursiv, pe care să le aibă în
atenţie toţi şi să facă eforturi pentru a le respecta. Aceste tipuri de acord vizează
mai degrabă ideea de moralitate care trebuie să domine întregul comportament al
participanţilor la relaţia de comunicare, deşi nu sunt de neglijat nici cei care
vorbesc chiar de sfârşitul moralităţii în diferite manifestări ale comunicării umane
(Glasser, Ettema, 1994: 337-344). Motiv pentru care tipurile acestea de acord sunt
prezentate mai mult drept „standarde etice“ ale comunicării în general (Jaksa,
Pritchard, 1988; Nielsen, 1974) sau ale unor forme ale ei precum argumentarea
(Rives, 1964: 79-85; Rybacki şi Rybacki, 2004: 33-40; Schreier, Groeben,
Christmann, 1995: 267-289). Punctul de plecare pe care îl asumăm în demersurile
noastre este cel propus de Rybacki (pentru primele două tipuri de acord), care
preia o serie de asumpţii de la Rives, ultimul fiind o configuraţie proprie după o
sugestie a lui Jǿrgensen (1998: 431-443): responsabilitatea de a cerceta,
responsabilitatea de a se pune în slujba interesului general, obligaţia morală de a
crea un climat de bunăvoinţă.

2. Responsabilitatea de a cerceta

Ideea de la care se pleacă în analiza acestui tip de acord între participanţii la

dezbaterile publice este aceea că individul ar trebui să depună toate eforturile de
care este capabil pentru a cunoaşte cât mai bine tema supusă dezbaterii şi pentru a
utiliza cât mai corect din punctul de vedere al dezvăluirii adevărului aceste
cunoştinţe. Ideea nu este nici pe departe o noutate a lumii moderne. În Republica
(473b-484a), Platon, încercând să desluşească cine ar trebui să conducă imaginara
lui cetate ideală, aruncă această dulce povară în seama filosofilor, nu înainte de a
 45

distinge între „filosofii adevăraţi“ („cei ce iubesc să privească adevărul“) şi cei

„asemănători cu filosofii“ (a căror minte „este incapabilă, prin firea ei, să vadă şi
să îndrăgească frumosul însuşi“). Ocazie cu care filosoful grec ne introduce şi în
intimitatea diferenţei dintre ştiinţă şi opinie:

„Dar ce spui despre cel care înţelege lucrurile într-alt fel ? E vorba despre cel care
poate vedea şi frumosul însuşi, dar şi ceea ce participă la acesta, omul care nici nu ia
ceea ce participă drept frumosul însuşi, nici pe acesta nu-l ia drept ceea ce doar
participă la el, ţi se pare că acesta trăieşte visând, ori că trăieşte în realitate ? […].
Aşadar, pe drept vom numi raţiunea acestuia, ca a unuia ce ştie, «ştiinţă», iar a
celuilalt «opinie», ca a unuia ce-şi dă doar cu părerea ?“ (Platon, Republica, 476c,d;
în: Platon, Opere, V, ESE, Bucureşti, 1986, p. 270).

Distincţia aceasta între opinie şi ştiinţă, atât de preţuită la greci, va fi utilizată de

Platon chiar în analiza a ceea ce numeşte „arta de a ţine cuvântări“. Dialogul
Phaidros este o mărturie în acest sens. Combătând ideea că oratorul nu trebuie să
se slujească în arta sa de ceea ce este adevărat în lucruri, ci mai degrabă de ceea ce
pare astfel, Socrate ne atrage atenţia că:

„arta cuvântărilor pe care ne-o va procura cel care nu cunoaşte adevărul şi care n-a
făcut decât să vâneze opinii va fi, se pare, o artă demnă doar de râs, o artă văduvită de
regulile artei“ (Phaidros, 262c; în: Platon, Opere, IV, ESE, Bucureşti, 1983, p. 466).

Aşadar, îndemnul spre cunoaşterea adevărată este vechi, ceea ce aduce nou
modernitatea e faptul că o etică a cercetării ar trebui să susţină plenar acest efort,
indiferent că roadele lui se pot vedea în ştiinţa pură, în cunoaşterea comună
împărtăşită cu ceilalţi, în dezbaterile publice de interes mai larg, în epistolele pe
care le schimbăm cu semenii (câtă preocupare pentru a desluşi adevărul răzbate
din conţinutul scrisorilor lui Peirce către Lady Welby !).
Sigur, cunoaştem obsesia înţelepţilor Greciei antice pentru ceea ce
înseamnă cunoaştere adevărată, ea este un ideal la care trebuie să ne gândim în
permanenţă, pe care trebuie să-l avem ca imbold în activitatea noastră cotidiană.
Dar cum trebuie să acţionăm, în spiritul acestui ideal, atunci când suntem în
postura participantului la dezbaterile publice ? Obligaţia ca participanţii să se
informeze este primul pas, important fireşte, dar el trebuie să fie urmat de al
doilea, răspunderea de a utiliza aceste informaţii în modul cel mai onest cu putinţă
pentru ca dezbaterile publice să nu fie afectate. Se întâmplă acest lucru în
realitate ? Sunt dominate dezbaterile publice din diferite domenii de imperativul
practic al onestităţii în folosirea informaţiilor de care participanţii dispun ?
Adevărul este undeva la mijloc: unele domenii ale dezbaterilor publice
impun un nivel înalt al onestităţii participanţilor, altele sunt mai permisive din
 46

acest punct de vedere. De exemplu, dezbaterile ştiinţifice sunt caracterizate printr-

un înalt grad de onestitate: dacă participanţii nu sunt oneşti, nu dau toată
informaţia de care dispun cu privire la o problemă supusă analizei, eludează cu
bună ştiinţă anumite aspecte care se dovedesc a fi importante, atunci sarcinile
dezbaterii de a ajunge la adevăr sunt sensibil diminuate dacă nu chiar anulate.
Certamente, au existat cazuri în istoria ştiinţei când inşi care au urmărit cu orice
preţ să obţină glorii nemeritate, adevăraţi „şarlatani“ care, mai devreme sau mai
târziu, au fost descoperiţi şi daţi în vileag, dar ei pot fi consideraţi accidente ale
unei evoluţii normale a dezbaterilor ştiinţifice. În alte situaţii însă, de exemplu în
dezbaterile politice, onestitatea este un lucru destul de greu de dovedit: afirmaţii
parţiale, adevăruri spuse pe jumătate, alegerea interesată a unor date şi folosirea
lor ca mijloace de probă în acelaşi timp cu eludarea altora, exagerarea meritelor
proprii însoţită de diminuarea celor ale adversarului, sustragerea de la dovedire
prin tertipuri de ordin argumentativ sau stilistic, atacul la persoană, atribuirea unor
puncte de vedere fictive adversarilor pe considerentul că ele pot fi mai uşor
combătute sunt numai câteva din punctele fierbinţi în care onestitatea în mânuirea
informaţiilor este în suferinţă.
Responsabilitatea de a cerceta şi de a utiliza corect informaţiile rezultate din
această cercetare se concretizează, ne atrage atenţia Rybacki, şi în imperativul de
a folosi cu aceeaşi onestitate cunoştinţele pe care le primim de la alţii. Să
recunoaştem că, în actul de îmbogăţire cognitivă în general, şi în pregătirea pentru
o dezbatere publică în particular, cea mai mare parte a informaţiilor prin care ne
sporim fondul cognitiv cu privire la un domeniu o luăm de la alţii (din cărţi, de pe
internet, de la cei cu care discutăm, din presă etc.) şi doar o mică parte este
rezultatul cercetării proprii a fenomenului supus discuţiei. O primă chestiune
legată de responsabilitate şi moralitate în acest caz este următoarea: trebuie să
avem răspunderea de a ne alege cu discernământ sursele din care ne informăm.
Cum putem să distingem, în această explozie a surselor de informare pe diferite
teme, ceea ce constituie cunoştinţă autentică şi poate fi un suport solid al
dezbaterii temei de ceea ce este opinia unuia sau altuia, uneori argumentată doar
superficial, dar introdusă în circuitul public pe canalele care sunt la îndemâna
tuturor ? Mai ales în ziua de azi, când internetul este deschis tuturor şi oricine
poate plasa informaţii pe acest canal, când el devine aproape o sursă exclusivă de
informare pentru mulţi graţie rapidităţii, efortului minimal şi comodităţii de
receptare, când orice ins aproape poate publica fără nici un control de specialitate,
când pe posturile de radio şi televiziune îşi dau cu părerea tot felul de indivizi
despre tot felul de probleme, de la cele mai simple până la cele mai complicate.

3. Responsabilitatea de a servi interesul general

 47

Imperativul moral care se desprinde din acest tip de acord este un fel de
„datorie“ de tip kantian, ca ideal al unei acţiuni susţinute de a ne apropia de acest
model de comportament. Ce este interesul ? Încercările de dicţionar ne atrag
atenţia că interesul este:

„dispoziţia pozitivă mai mult sau mai puţin intensă a indivizilor în raport de diversele
obiecte ale lumii înconjurătoare“ (H.Bloch et alii, sous la direction, Grand
dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1994, p. 394).

Interesul este la originea impulsurilor celor mai puternice ale activităţii şi un

mobil important în reuşita oricărei practici umane. De obicei, pentru a sublinia
acest fapt, lucrările de sinteză iau în discuţie cel mai adesea celebra „lege a
interesului“, formulată de Herbart:

„Interesul este ceea ce ne domină la un moment dat, ceea ce are o valoare de acţiune
pentru că răspunde unei nevoi. Obiectul care este capabil să satisfacă nevoia ne apare
ca interesant şi urmărim să atingem scopul cu ajutorul lui, precum şi să-l facem să se
conformeze conduitei noastre. Putem deci să formulăm o lege a interesului, care nu
este în definitiv decât un aspect mai general şi mai psihologic al legii nevoii: orice
conduită este dictată de un interes, adică: orice acţiune constă în a atinge scopul care
ne interesează la un moment determinat“ (Encyclopaedia Universalis, corpus 12,
Paris, 1996, p. 446, Encyclopaedia Universalis France S.A.).

Din punctul de vedere al ariei de cuprindere, constatăm că interesul se

poate manifesta la nivel individual, la nivel de grup, la nivel de comunitate.
Distincţia aceasta ne este, fără îndoială, necesară, deoarece regula pe care
urmărim s-o analizăm face referire la interesul general. Ce este interesul general ?
Deşi în încercările de descifrare a esenţialităţii unor fenomene sau procese nu este
întotdeauna chiar indicată tentaţia mereu resimţită de a defini toate conceptele cu
care lucrăm, e bine totuşi să reţinem că, într-o accepţie mai largă care ne-ar putea
fi utilă aici, interesul general este acea determinare internă a individului ce vine
din necesitatea satisfacerii unor principii şi valori care trec dincolo de trebuinţele,
evaluările şi idealurile sale ca persoană. Aşadar, dacă individul ar avea, prin
absurd, o existenţă pur solitară, el nu ar trebui să-şi circumscrie activitatea unor
interese generale: toate imboldurile la acţiune ar veni numai din interese
individuale. Cum lucrul nu este posibil, apare imediat limitarea activităţilor sale
prin intermediul imperativelor intereselor generale. Prin urmare, credem că ideea
de interes general are grade de generalitate diferite: la nivelul grupurilor mici (de
exemplu, clasa şcolară), interesul general este legat de îndeplinirea scopului
comun, de respectarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a activităţii în grup etc.,
 48

la nivelul colectivităţilor mai mari (la nivelul unei localităţi sau la nivelul unei
profesii, de exemplu), interesul general este mult mai înalt şi el se referă la bunul
mers al comunităţii de indivizi, la nivelul umanităţii, să zicem ultimul nivel de
generalitate, interesul general se concretizează în valori de unanimă recunoaştere:
libertatea, egalitatea, adevărul, dreptatea.
Ni se pare că responsabilitatea participanţilor la o dezbatere publică de a
servi interesul general este funcţie de nivelul la care se manifestă o asemenea
activitate discursivă: dacă avem de-a face cu o dezbatere publică în cartier având
ca temă problemele cetăţenilor, atunci interesul general se situează la un anumit
nivel (destul de scăzut, dar important pentru cetăţenii cartierului), dacă organizăm
o dezbatere publică cu candidaţii la primăria Iaşiului la un post de televiziune
local, interesul general ce trebuie slujit de participanţi este aici de ordin mai înalt,
dacă Parlamentul European iniţiază o dezbatere publică referitoare la problemele
ecologice ale planetei, atunci interesul general are o arie de cuprindere mult mai
vastă. Stabilirea interesului general în slujba căruia este pusă o dezbatere publică
este o problemă contextuală, nicidecum una absolută: identificăm interesul
general în funcţie de natura temei dezbătute, de aspiraţiile şi aşteptările publicului
care asistă sau ne urmăreşte, de intenţiile pe care urmărim să le satisfacem prin
intermediul unei astfel de intervenţii discursive.
Câteva probleme ridică acest imperativ al interesului general care trebuie să
însoţească desfăşurarea oricărei dezbateri publice. Una dintre ele, pe care vrem s-o
subliniem numaidecât, se referă la diversificarea puternică a interesului general
după domeniul în care se desfăşoară dezbaterea. Vrem să atragem atenţia că
interesul general depinde de domeniu, chiar dacă gradul lui de generalitate s-ar
putea situa la acelaşi nivel în fiecare dintre domenii. O dezbatere în domeniul
politic urmăreşte să satisfacă un interes general specific relaţiilor politice: cum e
mai bine de organizat conducerea localităţii pentru ca să se asigure prosperitate şi
oamenii să fie mulţumiţi, care direcţii de dezvoltare sunt cele mai profitabile
pentru proiecţiile de viitor ale societăţii omeneşti, cum putem să eliminăm (sau cel
puţin să diminuăm) fenomenele care împiedică bunul mers al societăţii româneşti
(corupţie, clientelism politic şi administrativ), cum să atenuăm diferenţele de
viziune dintre statele europene privind viitorul unei Europe unite şi prospere etc.
Dacă ne situăm în alte domenii, unele destul de îndepărtate de spiritul civic
comun, de exemplu domeniul literar, atunci putem conchide că o dezbatere
televizată pe o temă de tipul „Cum se prezintă astăzi literatura română în destinul
cultural al Europei ?“ ar avea, cel mai probabil, ca interes general ideea de
reliefare a valorilor cele mai importante pe care literatura română le are şi a
modului cum participă ele la concertul european al valorilor . Dincolo de
interesele particulare ale unui autor sau altul, ale unui critic sau altul, ale unor
 49

grupări literare sau altele, care vor fi fiind şi se vor manifesta în mod firesc,
dezbaterea publică pe care am imaginat-o îşi propune ca, prin confruntările de
opinie pe care le pune în circulaţie, să servească acest interes general: a identifica
şi a populariza ceea ce este cu adevărat valoare în acest domeniu. Interesele
generale nu pot fi transgresate de la un domeniu la altul, pentru că ele sunt, în
general, disjuncte: fiecare domeniu al cunoaşterii şi practicii umane se constituie
în jurul unor valori fundamentale (adevărul în cunoaştere, dreptatea în domeniul
juridic, libertatea în domeniul social) care circumscriu şi interesele generale ale
domeniilor în cauză. Nu e posibil, prin intermediul dezbaterilor publice, cu
ajutorul intereselor generale ale unui domeniu să îndeplinim scopurile şi să
satisfacem interesele altui domeniu !
O a doua problemă la care vrem să ne referim e legată de întrebarea: Cum
armonizăm interesul general al unui domeniu din moment ce indivizii pot să aibă
opinii diferite cu privire la ceea ce constituie interesul general al domeniului în
cauză ? Mai exact spus, într-o dezbatere publică, fiecare participant vine cu
viziunea sa despre interesul general ce trebuie servit şi, firesc, ar vrea să o impună
şi celorlalţi. Această diferenţă de poziţii cu privire la ceea ce este interesul general
al unei dezbateri publice ne trimite în mod direct la întrebarea : Cine stabileşte sau
identifică interesul general al unei dezbateri publice căruia trebuie să i se supună,
moralmente vorbind, întreaga activitate a participanţilor ? Să spunem, pentru
început, că ar trebui să fim de acord că stabilirea interesului general pentru care
„lucrează“ toţi participanţii şi dezbaterea publică în integralitatea ei nu este şi nu
trebuie să fie apanajul unei singure persoane, oricât de importantă ar fi ea în
angrenajul unei astfel de intervenţii discursive. Acest rezultat trebuie să urmeze în
mod firesc unui act de cooperare decizională la care să participe toţi cei implicaţi,
dar fiecare în funcţie de rolul pe care îl are în dezbatere. De exemplu, moderatorul
are un rol important, chiar fundamental, el este cel care trebuie să iniţieze
consultări cu participanţii pentru a ajunge la un consens în privinţa ideii de interes
general pentru dezbaterea în cauză, dar nu trebuie să aibă, nici pe departe,
exclusivitate în privinţa deciziei. Pentru că exclusivitatea duce, de multe ori, la
exclusivism şi chiar autoritarism. Să continuăm, în marginea răspunsului la
aceeaşi întrebare, că stabilirea interesului general, chiar dacă e până la urmă
rezultatul unui consens, acesta din urmă trebuie să decurgă în mod firesc din
constrângerile raţionalităţii întemeietoare: nu ajungem la consens în privinţa
interesului general pentru că, până la urmă, trebuie să ajungem la aşa ceva, pentru
că ne-am săturat de discuţii contradictorii, pentru că suntem în mijlocul unor
intervenţii obositoare, ci, în mod normal, pentru că suntem convinşi că acela este
interesul general pe care trebuie să-l slujim prin dezbatere. Sigur, în multe cazuri,
lucrurile se petrec în marginea raţionalităţii, dar vrem să atragem atenţia că pot fi
 50

şi excepţii. Un singur exemplu este, credem, edificator: care este interesul general
în politică şi cine-l stabileşte ? Cu atât mai mult cu cât, s-a spus nu o dată, politica
este „arta răului cel mai mic“ (Solcan, 1998). Ne încumetăm să stabilim un
interes general pentru a promova răul cel mai mic ?
Tipul de acord pe care-l promovăm − responsabilitatea de a servi interesul
general − se manifestă, în cazul celei de-a doua probleme pe care am invocat-o
(aceea a diversităţii de interese generale cu care indivizii vin într-o dezbatere
publică) prin disponibilitatea individului de a renunţa la ceea ce el are asumat pe
considerente individuale pentru a îmbrăţişa ceva care i se impune pe considerente
de ordin general, chiar dacă, psihologic vorbind, e greu, e de-a dreptul dramatic
uneori să te desparţi de comorile individuale. Sacrificiul merită făcut dacă tot te-ai
angajat în tumultul unei dezbateri publice din convingerea că ceea ce e bun pentru
toţi e, fără îndoială, un bine şi pentru tine !
N-ar fi, credem, lipsit de importanţă să analizăm, chiar dacă pe un spaţiu
mai restrâns, şi un posibil răspuns la întrebarea: Cum putem servi, în calitate de
participant la o dezbatere publică, interesul general ? Cu atât mai îndreptăţită ni se
pare întrebarea cu cât, fără nici un dubiu, există o diversitate de căi de a ne pune
în slujba interesului general prin intermediul dezbaterilor publice. Două relaţii
vrem să punctăm pentru a răspunde la această întrebare: relaţia interesului general
cu valorile şi relaţia cu adevărul. Aşa cum am mai afirmat, interesul general este
ghidat, atunci când se încearcă identificarea lui, de valorile general recunoscute
ale domeniului. Cum putem lesne constata, între valorile generale ale domeniului
şi interesul său general nu sunt asperităţi, în sensul că ele se condiţionează
reciproc şi funcţionează cu succes, în domeniu dar şi în dezbaterile domeniului,
când se susţin reciproc, când sunt în armonie. Nu am putea să afirmăm cu prea
mult temei că valorile stau în calea satisfacerii interesului general sau că
satisfacerea interesului general deranjează manifestarea şi funcţionarea normală a
valorilor. Discuţii mai aprinse pot fi determinate de analiza relaţiei dintre adevăr
şi interesul general. Se stabileşte interesul general în funcţie de ceea ce este
adevărat în domeniul în care se produce dezbaterea publică ? În general,
răspunsul este afirmativ: interesul general pe care îl promovăm nu poate fi situat,
logic vorbind, în sfera falsităţii: chiar dacă, să spunem, ne înşelăm şi stabilim
drept interes general ceea ce se sprijină pe falsitate, mecanismele dezbaterii
publice, fundate pe analiza critică a afirmaţiilor reciproce, pe evaluare materială şi
formală a mijloacelor de susţinere şi respingere, ne vor atrage atenţia că ceva nu e
în regulă cu firul nostru călăuzitor şi va trebui să-l înlocuim. Problema devine
mai complicată dacă intrăm pe cealaltă poartă de acces a interogativităţii: Ce se
întâmplă cu interesul general dacă, la un moment dat, intră în divergenţă cu
anumite adevăruri sectoriale ale domeniului ? Pe cine sacrificăm în această
 51

situaţie, pornind de la presupoziţia că astfel de situaţii nu pot merge mână în mână

? În orice caz, nu interesul general ! Este un compromis aici care trebuie făcut
pentru ca interesul general să fie servit până la capăt şi această artă a
compromisului ne învaţă că e mai bine să sacrificăm adevărurile sectoriale (sau
doar o parte dintre ele) pentru a putea reuşi într-o dezbatere publică.

4. Crearea unei atmosfere de bunăvoinţă

Încercăm să propu-nem acest tip de acord între participanţii la o dezbatere

publică ca un standard etic important pe considerentul că interesul general pe care
am convenit că trebuie să-l servim nu poate fi asumat ca o normă de conduită
decât într-o atmosferă de bunăvoinţă reciprocă pe care trebuie s-o degajeze fiecare
participant în parte şi pe care trebuie s-o resimtă fiecare. Ideea aceasta ne-a fost
sugerată, pe de o parte, de anumite sublinieri ale oratoriei clasice şi, pe de altă
parte, de studiul datorat lui Jǿrgensen, surprinzător până la un punct pentru acela
neiniţiat în subtilităţile dezbaterilor publice, studiu care încearcă să pună în
legătură dezbaterile publice cu ideea de ostilitate. Aceasta din urmă nu este nici pe
departe un factor favorizant al unei dezbateri publice, ci dimpotrivă (Jǿrgensen,
1998: 431-443). Urmărim câteva dintre ideile autoarei, la care adăugăm, fireşte,
unele sublinieri şi relaţionări care vin din necesitatea de a identifica specificitatea
exigenţei invocate ca tip de acord etic.
Ne permitem, pentru început, un scurt apel la autoritatea istorică. Oratoria
clasică, atunci când s-a ocupat de analiza discursului în public, a subliniat că
există anumite norme care, dacă ar fi respectate de către aceia care încearcă să
vorbească în public, ar crea toate condiţiile de succes şi toate premisele ca
individul să fie considerat un bun orator. Regulile aceste sunt multe şi diverse, nu
ne putem opri asupra tuturor − nici n-ar fi necesar − dar una dintre ele ne atrage
atenţia că e bine ca un discurs pronunţat în faţa publicului să asume o anumită
ordine, să parcurgă anumite etape: exordiu, naraţiune, dovedire, respingere,
peroraţie (Quintilian, 1974: 309). E important, pentru discuţia de faţă, prima
dintre aceste etape, exordiul. Retorica tradiţională a subliniat că, în desfăşurarea
unui discurs, exordiul nu are cum să lipsească, fiindcă el este cel care asigură
primul contact al oratorului cu auditoriul său. Or, acest prim contact este, de multe
ori, decisiv: ai succes dacă primul contact îţi este favorabil şi ai câştigat publicul
de partea ta. Rolul exordiului este acela, ne asigură tratatele clasice de retorică, de
a capta bunăvoinţa publicului. Mult invocatul captatio benevolentiae era una din
condiţiile de bază pentru ca toate celelalte etape să-şi îndeplinească scopul la
nivelurile cele mai înalte. Să-l ascultăm pe Cicero, autoritatea de necontestat a
oratoriei de tradiţie:
 52

„Exordiile care caută să câştige sau să emoţioneze judecătorul îşi au originea aproape
întotdeauna în «locurile» cauzei, cele mai în măsură să trezească pasiunile. Dar nu
trebuie, de la început, să le dezvoltăm în întregime: ne mulţumim să dăm judecătorului
un prim impuls uşor; o dată declanşat, restul pledoariei va cântări asupra lui într-o
manieră decisivă“ (Cicéron, De l’Orateur, livre II, LXXIX, 324, Société d’Edition
«Les Belles Lettres», Paris, 1927, p. 141).

Constatăm că un act de captare a bunăvoinţei este necesar şi profitabil chiar atunci

când vorbeşti în faţa publicului fără ca acesta să poată fi un partener real de
discuţii. Cu atât mai mult este necesară atmosfera de bunăvoinţă din partea tuturor
atunci când intrăm în dispută argumentativă unii cu alţii. De altfel, chiar
experienţa cotidiană ne arată că inducerea unei atmosfere de bunăvoinţă este
binevenită în orice relaţie de comunicare de la care aşteptăm un succes. Faptul că,
într-un dialog obişnuit, nu ne adresăm, de obicei, cu formula „Cât e ceasul,
domnule ?“, ci mai totdeauna cu o formulă de tipul: „Fiţi amabil, vreţi să-mi
spuneţi cât e ceasul ?“ e un reflex al situaţiei că vrem să creăm o atmosferă de
bunăvoinţă din partea interlocutorului pentru a obţine informaţia cerută !
Care ar fi obstacolele pe care ar trebui să le depăşim în calitate de
participanţi la o dezbatere publică pentru a lăsa cale liberă acestei atmosfere de
bunăvoinţă ? Jǿrgensen ne indică o serie de factori care induc o stare de ostilitate
între partenerii unui dialog critic şi care se pot manifesta, deci, ca şi obstacole în
calea atmosferei de bunăvoinţă a grupului de discuţii. Unii dintre aceşti factori
constituie aspecte cunoscute ale analizelor asupra discursivităţii, chiar dacă nu au
fost puşi în mod direct în legătură cu problema ostilităţii. Autoarea identifică trei
categorii de factori: întrebările ostile (tendenţioase, cele care presupun răspunsuri
imperative cu „da“ şi „nu“, cele care determină întreruperi inoportune), atacul
personal direct (cu privire la înfăţişare, vârstă, sex, onestitate, interese, motive sau
utilizarea unor expresii verbale insultătoare sau calomnioase), utilizarea unor
forme de comunicare nonverbală care exprimă ostilitate (tonul vocii, expresiile
faciale, atitudinea corporală, postura, gesturile) (Jǿrgensen, 1998: 433-434).
Ceea ce intră sub jurisdicţia întrebărilor ostile e destul de diferit şi nu toate
aceste elemente au legătură directă cu actul interogaţiei. Aspectele sunt însă de
natură să atingă relaţiile cordiale şi atitudinea binevoitoare a oricărui participant.
La întrebările tendenţioase nu se răspunde, în general, cu bunăvoinţă. Mai mult
decât atât, întrebările tendenţioase puse pe parcursul dezbaterilor publice sunt, de
cele mai multe ori, semnul că acela care le pune are o atitudine ostilă faţă de cel
căruia i le adresează. În secvenţa discursivă care întruchipează un fragment dintr-o
dezbatere publică:
 53

„D-l Lotar Rădăcianu: Eu n-am susţinut niciodată că guvernul de astăzi al Rusiei nu

este un guvern care reprezintă interese burgheze.
D-l Iacob Pistiner: D-le Şeicaru, citeşte d-ta discuţiunile privitoare la oferta Rusiei
făcută la Pactul Kellogg şi vei vedea cum noi, socialiştii, social-democraţii, chiar cei
din Rusia, criticăm Sovietele.
D-l Lotar Rădăcianu: D-le Şeicaru, eu ceea ce scriu – dv. nu aveţi ocazia şi nici
dorinţa să citiţi – dar e citit de muncitorime.
D-l Pamfil Şeicaru: E aşa de profund ?
D-l Lotar Rădăcianu: Tot aşa de profund ca şi articolele din «Curentul»…“
(Dezbaterile pe marginea proiectului de lege pentru ratificarea Pactului Briand-
Kellogg, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 30 ianuarie 1929, în: Gh.Buzatu, coord.,
Discursuri şi dezbateri parlamentare, 1864-2004, Editura Mica Valahie, Bucureşti,
2006, pp. 321-322)

se vede cu destulă claritate cum o întrebare tendenţioasă a unui preopinent („E

aşa de profund ?“) a determinat tensionarea dialogului, lucru vizibil din răspunsul
oratorului („Tot aşa de profund ca articolele din «Curentul»“), aluzie la faptul că
Pamfil Şeicaru era directorul ziarului «Curentul». O atmosferă de evidentă
încordare se poate observa pornind de la un astfel de motiv. Nici întreruperile nu
constituie ceea ce-şi doreşte un participant la o dezbatere, mai ales dacă acestea se
produc în momente inoportune: prezentarea punctului de vedere, explicarea unui
mijloc de probă. Mai ales dacă ele se repetă, sunt de-a dreptul stânjenitoare şi, nu
o dată, pot determina reacţii vehemente din partea celui întrerupt. Numai de
bunăvoinţă nu poate fi vorba în astfel de momente ale dezbaterilor publice. În
următorul dialog imaginar:

„X: Participarea la viaţa oraşului este o datorie a fiecărui locuitor pentru că, la câtă
populaţie are oraşul nostru, cele mai bune decizii nu se pot lua decât prin discuţii…
Y: Câţi locuitori are ?
X: …în urma cărora ar trebui aleasă cea mai bună soluţie pentru fiecare problemă cu
care ne confruntăm…
Y: Eu nu mă confrunt cu nici o problemă…
X: … de la transportul în comun, la spaţiile de joacă pentru copii, la parcurile de
recreere pentru cetăţeni…
Y: Ne mai şi recreem acum ?
X: Dar mai termină, d-le, cu întrebările inutile şi întreruperile fără rost“

urmărim pas cu pas cum creşte tensiunea dintre interlocutori pe măsură ce primul
este întrerupt permanent numai cu scopul de a fi tracasat, de a nu putea expune
clar punctul de vedere. Uneori, asemenea tehnici pe care le vedem ca mijloace de
 54

obstaculare a unei atmosfere cordiale în relaţiile discursive sunt utilizate cu

intenţie, pentru a pune în dificultate pe interlocutor.
Atacul la persoană, cea de-a doua sursă a ostilităţii în dezbaterile publice, a
fost analizat de mult timp sub auspiciile sofismelor argumentării („ad hominem“,
„ad personam“), dar e cât se poate de clar că el devine o cale de tensionare a
relaţiilor dintre indivizi şi a dezbaterii publice în ansamblul său. În general,
dezbaterea publică este, cum am subliniat, un demers de ordinul raţionalităţii:
fiecare trebuie să prezinte probe în favoarea sau în defavoarea unei teze, astfel
încât, din legătura de determinare a probelor cu teza să se instituie convingerea că
un punct de vedere este just (adevărat). Punctele de vedere se susţin sau se
resping, raţional vorbind, cu probe din domeniul cunoaşterii comune a
participanţilor şi care au legătură cu teza. Ce legătură ar putea avea aspectele
legate de sex, vârstă, naţionalitate, religie, înfăţişare cu susţinerea sau respingerea
tezei ? În cele mai multe cazuri, nici una. În aceste condiţii, utilizarea unor astfel
de afirmaţii ca probe nu face decât să înfurie interlocutorul. Secvenţa discursivă
dintr-o dezbatere parlamentară:

„D-l A.C.Cuza: Dar în afară de Hitler, în Germania…

D-l V.Madgearu: Vorbeşte de România. Nu vrem să mai auzim numele lui Hitler în
acest Parlament. Vorbeşte de România. (Aplauze prelungite, strigăte de «bravo» pe
băncile majorităţii).
D-l E.Fagure: Acestea sunt apologiile care le face d-lui de 40 de ani, apologia
anarhiei.
D-l A.C.Cuza: Taci, jidane, acolo, că n-ai nici un cuvânt în chestia aceasta.
D-l E.Fagure: Faci apologia anarhiei !
D-l A.C.Cuza: Să taci !
D-l E. Fagure: Totdeauna ai fost cu anarhia. (Zgomot). Aceasta este doctrina d-tale:
«taci moi» !
D-l A.C.Cuza: Taci din gură că ai s-o păţeşti. Ti-o spun eu. (Zgomot, întreruperi)…
Fii cuminte acolo, ţine-ţi perciunii în ordine (Zgomot, întreruperi)…“
(Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 decembrie 1930, în Gh.Buzatu, coord.,
Discursuri şi dezbateri…, p. 385)

ne aduce în faţă un atac la persoană prin invocarea aspectelor legate de rasă, de

înfăţişare fizică („ţine-ţi perciunii în ordine“), care, cum se poate constata pe
parcursul întregii dezbateri, nu a rămas fără urmări în privinţa spiritului de
toleranţă în care ar trebui să se desfăşoare o asemenea activitate. Şi nu întâlnim
aici numai atacul la persoană, ci şi utilizarea unor expresii verbale care, fără
îndoială, pot deranja foarte mult pe interlocutori.
În sfârşit, sursa ostilităţii poate veni din limbajul nonverbal adoptat la un
moment dat în desfăşurarea dezbaterii. O voce mai ridicată din partea unui
 55

participant aduce cu sine o reacţie pe măsură, dacă expresia feţei degajă o

atmosferă de superioritate, atitudinea celuilalt nu mai este cu siguranţă una de
bunăvoinţă, ameninţarea cu pumnul este greu suportată de către ceilalţi
interlocutori fiindcă n-are nimic comun cu actul de probare a moţiunii,
poziţionarea unui participant în timpul dezbaterii poate să genereze atitudini
diferite din partea celorlalţi (de răceală, de simpatie, de indiferenţă), un gest care
nouă ni se pare nevinovat (o înclinare aprobatoare a capului, o expresie de
dezaprobare) pot crea stări de bunăvoinţă sau dimpotrivă, fiecare în felul ei
punându-şi amprenta pe desfăşurarea normală a dezbaterilor publice.
În genere, acest tip de acord privitor la obligaţia morală de a crea un climat
de bunăvoinţă faţă de ceilalţi pe timpul dezbaterilor publice ne-ar cere să
eliminăm din comportamentul nostru comunicativ astfel de factori perturbatori.
Dacă lucrul nu este posibil şi exigenţa ar părea prea dură, atunci măcar să
încercăm să atenuăm din pornirile noastre pe această direcţie. Efectele pot fi, de
multe ori, surprinzătoare.
 56

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie enunţul :

“Este problema care mă interesează personal şi pentru acest motiv o

susţin până la capăt în faţa unuia ca dumneata !”.

Să presupunem că acest enunţ face parte dintr-o intervenţie

a unui participant la o dezbatere publică. Explicați :

 Ce principiu etic este încălcat;

 Care ar fi consecințele pentru dezbaterea publică ?

 Să presupunem că, într-o dezbatere publică, un

participant face următoarea afirmaţie :

“Domnule, inteligenţele sclipitoare sunt rare, rar este şi talentul de a

vorbi la obiect, iar d-ta nu te califici nici pentru una nici pentru alta !”

 Este încălcat vreun principi etic ?

 În ce constă această încălcare ?
 Ar exista posibilitatea de a identifica o justificare
pentru această afirmație ?
 57

Unitatea de învățare 5 : Moderarea dezbaterilor publice

1. Ce înseamnă a modera o dezbatere publică ?

A modera o dezbatere publică înseamnă a ordona de o asemenea manieră

intrările şi ieşirile participanţilor în rolurile de vorbitor (care susţin sau resping
puncte de vedere) încât să se asigure o echilibrare a punctelor de vedere exprimate
(a celor în favoarea moţiunii cu a celor în defavoarea ei), a mijloacelor de probă
utilizate, a evaluărilor care însoţesc sau urmează punctelor de vedere puse în
circulaţie, a întrebărilor lămuritoare pe care participanţii şi le administrează
reciproc în legătură cu ideile supuse discuţiei critice, ordonare ce are drept rezultat
asigurarea posibilităţii fiecărui participant de a se exprima deplin în legătură cu
moţiunea, astfel încât toţi la un loc să lase impresia că, cel puţin pentru contextul
dat al discuţiei, cercetarea moţiunii a fost epuizată iar soluţia este o consecinţă
firească a constrângerilor de ordin raţional-probatoriu şi discursiv care s-au
manifestat pe parcursul dezbaterii. Să încercăm a determina specificităţile
activităţii unui moderator al dezbaterilor publice, şi să stabilim, pe cât este posibil,
care sunt activităţile pe care moderatorul le asumă, prin urmare în ce constă
moderarea unei dezbateri publice.

2. A introduce participanţii în atmosfera dezbaterii

punând în evidenţă detaliile tehnice ale intervenţiei discursive (chiar dacă

aceste detalii sunt cunoscute tuturor încă din faza premergătoare, este necesar ca
ele să fie amintite în faţa publicului). Iată cum se concretizează această primă
activitate a unui moderator (Quincy Howe, ABC News) în timpul celei de-a patra
dezbateri televizate între Nixon şi Kennedy la prezidenţialele din 1960 (ABC
Studios, New-York):

„Quincy Howe, moderator: Sunt Quincy Howe de la ABC News, vă spun bună seara
din New-York unde cei doi candidaţi la preşedinţia Statelor Unite sunt angajaţi în cea
de-a patra discuţie radio-televizată din campania actuală. În această seară am convenit
cu cei doi candidaţi să limităm discuţia la politica externă. Bună seara, d-le
vicepreşedinte Nixon.
 58

D-l NIxon: Bună seara, d-le Howe.

D-l Howe: Bună seara, d-le senator Kennedy.
D-l Kennedy: Bună seara, d-le Howe.
D-l Howe: Permiteţi-mi să citesc regulile şi condiţiile cu care candidaţii au fost de
acord în vederea acestei dezbateri. La fel ca şi în timpul primei întâlniri, cei doi
candidaţi vor avea câte o alocuţiune introductivă de opt minute şi una de încheiere de
trei-cinci minute. Pe durata unei jumătăţi de oră între partea introductivă şi cea de
încheiere, candidaţii vor răspunde şi vor comenta pe tema întrebărilor puse de patru
ziarişti aleşi de reţelele de televiziune care au organizat acest program. Fiecărui
candidat i se vor pune întrebări, în acelaşi timp oferindu-i-se celuilalt posibilitatea de a
face comentarii. Fiecare răspuns va fi limitat la două minute şi jumătate. Fiecare
comentariu la un minut şi jumătate. Ziariştii sunt liberi să pună orice întrebări din
domeniul politicii externe, la libera lor alegere. Nici unul dintre candidaţi nu ştie ce
întrebări vor fi puse. Doar timpul va determina întrebarea finală. Schimbând ordinea
din prima întâlnire, senatorul Kennedy va fi cel care, de această dată, va face a doua
alocuţiune introductivă şi prima alocuţiune de încheiere. Acum dăm cuvântul
vicepreşedintelui Nixon“
(http://www.debates.org/pages/trans60d.html).

Care sunt, prin urmare, activităţile pe care le derulează moderatorul în acest

caz, la primul său contact cu ascultătorii şi telespectatorii ? O scurtă prezentare a
sa în calitate de moderator: numele (Quincy Howe), pe cine reprezintă (canalul de
televiziune ABC News), a scopului intervenţiei televizate (a prezenta cea de-a
patra dezbatere între candidaţii la funcţia supremă în stat în 1960), a temei care va
fi abordată cu cei doi candidaţi (politica externă a Statelor Unite), un prim contact
de politeţe cu cei doi protagonişti (salutul fiecăruia şi răspunsurile acestora).
Această „introducere în introducere“ este importantă (o vom regăsi, mai restrânsă
sau mai amplă, în toate dezbaterile cu care vom ilustra sublinierile noastre,
indiferent de formatul lor sau de locul de desfăşurare) deoarece ea asigură, într-un
fel, ultimul tip de acord între participanţi pe de o parte, între participanţi şi public,
pe de alta: captarea bunăvoinţei, introducerea unei asemenea atmosfere la nivelul
tuturor celor angajaţi în dezbatere. A te prezenta într-o emisiune televizată este un
semn de respect pentru publicul care urmăreşte emisiunea, a spune pe cine
reprezinţi în calitate de moderator este expresia unei sincerităţi necesare care să
elimine din start bănuielile de partizanat sau lipsă de imparţialitate (mai ales dacă
reprezinţi un canal de televiziune recunoscut prin obiectivitate şi corectitudine), a
prezenta de la început scopul emisiunii (o dezbatere electorală) ca şi tema
abordată (politica externă) este expresia unei preocupări pentru identificarea
intereselor ascultătorilor sau telespectatorilor, pentru ca aceştia din urmă să poată
face o alegere în cunoştinţă de cauză (şi emisiunea să vizeze, până la urmă, pe cei
interesaţi de astfel de tipuri de programe ca şi de temele puse în discuţie), a saluta
 59

protagoniştii este o chestiune de respect minimal care înseamnă şi o atitudine

binevoitoare în vederea cooperării eficiente în viitor.
Urmează prezentarea aspectelor care ţin în mod strict de derularea practică
a dezbaterii: se aduce la cunoştinţa participanţilor ce au dreptul să facă în timpul
dezbaterii (o alocuţiune introductivă, alta de încheiere, administrarea unor
întrebări, răspunsul la întrebările preopinentului, comentarea răspunsurilor) şi,
ceea ce e important pentru cei mai puţin familiarizaţi cu dezbaterile publice
televizate de acest tip, se stabileşte cu exactitate timpul afectat fiecărui gen de
activitate discursivă a participanţilor (alocuţiunea introductivă e de opt minute,
cea finală de maximum cinci, răspunsul la întrebări nu poate depăşi două minute
şi jumătate, după cum nici comentariul un minut şi jumătate), se identifică
persoanele care au dreptul de a pune întrebări („patru ziarişti aleşi de reţelele de
televiziune care au organizat acest program“), se stabileşte şi se anunţă sfera de
competenţă a întrebărilor ce pot fi puse şi modul lor de selectare („ziariştii sunt
liberi să pună orice întrebări din domeniul politicii externe la libera lor alegere“),
se atrage atenţia asupra preocupării moderatorului pentru egalitatea de şanse a
fiecărui participant la dezbatere, asupra faptului că această dezbatere este
considerată din start o competiţie între egali („nici unul dintre candidaţi nu ştie ce
întrebări vor fi puse“), se determină ordinea intrării în rolurile discursive
(„…senatorul Kennedy va fi cel care, de această dată, va face a doua alocuţiune
introductivă şi va avea prima alocuţiune de încheiere“).
Senzaţia care se degajă din această descriere sumară a activităţilor
introductive pe care le desfăşoară moderatorul acestei dezbateri publice (e
adevărat, în concertul general al dezbaterilor publice, unul dintre tipurile de
dezbateri cu cea mai înaltă responsabilitate) este aceea că nimic, dar nimic nu este
lăsat la voia întâmplării: totul este controlat, determinat cu o precizie de ceasornic
elveţian, informaţia ultimă ţi se serveşte cu toată disponibilitatea pentru a nu greşi
nimic, iar dacă greşeşti cumva, atunci vei fi adus la ordine negreşit ! Este adevărat
şi faptul că, în general, formatele de dezbateri publice care au ca intenţie aducerea
în faţa publicului a candidaţilor la un post de putere (candidaţi la preşedinţie, la
Parlament, candidaţi la posturi de putere locale etc.) sunt cele mai atent
supravegheate din punctul de vedere al normativităţii, mai ales în intenţia de a
asigura condiţii egale de manifestare tuturor. Trebuie subliniat însă că, dincolo de
aceste particularităţi care le individualizează, toate dezbaterile publice beneficiază
de această organizare introductivă din partea moderatorului. Iată, spre
exemplificare, în ce constă această introducere la o emisiune de televiziune ce are
ca intenţie dezbaterea unor probleme de interes local sau regional (Tele’M,
„Ochiul public“, 15 martie 2008):
 60

„Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Bine v-am regăsit la o nouă ediţie a emisiunii
«Ochiul public». Aşa cum v-am anunţat deja, îi avem în studio pe doi dintre
conducătorii Partidului Naţional Liberal, preşedintele Emil Boc şi prim-
vicepreşedintele Teodor Stolojan. Bine aţi venit la Iaşi ! «Bună ziua şi mulţumim
pentru invitaţie»“

unde regăsim unele elemente ce fac parte din ingredintele unei introduceri la o
dezbatere publică (salutul adresat publicului telespectator, prezentarea invitaţilor
la emisiune, salutul adresat invitaţilor, răspunsul acestora etc.), dar nu mai găsim
nimic din rigoarea legată de timpul afectat fiecăruia, de întrebările care vor fi
puse, de răspunsurile sau comentariile care trebuie date sau făcute. De unde
tragem concluzia că această ultimă dezbatere publică are, în raport cu prima pe
care am prezentat-o, un caracter mult mai permisiv, adică lasă mult mai multă
libertate moderatorului dar şi participanţilor. Totuşi − şi acest lucru am vrut să-l
subliniem − oricât ar fi de permisivă o dezbatere în organizarea ei, partea
introductivă a moderatorului nu lipseşte şi nu poate să lipsească.
De ce e necesar acest angajament introductiv al moderatorului din moment
ce atât participanţii cât şi publicul cunosc informaţiile care sunt aduse în acest
prim contact discursiv ? Telespectatorii cunosc ceea ce le este necesar pentru a
înţelege emisiunea (că e o dezbatere, că participă anumiţi candidaţi sau invitaţi şi
cine sunt ei, că urmează să discute anumite probleme etc.), iar participanţii cu atât
mai mult au luat cunoştinţă, atunci când li s-a propus invitaţia, cu regulile care îi
privesc, mai mult decât atât, cum ne dăm seama din textul introductiv, aceste
reguli au fost convenite împreună ! De ce trebuie reluate în plen ?
În opinia noastră, un asemenea imperativ e determinat de contractul de
comunicare pe care orice formă de intervenţie discursivă (de informare, de
divertisment, de dezbatere etc.) îl aduce cu sine. În baza acestui contract de
comunicare, receptorul se aşteaptă la ceva specific de la fiecare tip de discurs. De
exemplu, de la o emisiune de ştiri ne aşteptăm să fim informaţi corect, aceasta ar
fi esenţa contractului ei de comunicare, de la o emisiune de divertisment ne
aşteptăm să ne binedispună, fiindcă pe acest lucru se axează contractul său de
comunicare, de la o emisiune de dezbateri ne aşteptăm să facă lumină în legătură
cu o anumită problemă. Dacă o emisiune de ştiri ne distrează, iar o emisiune de
divertisment ne informează, atunci contractele lor de comunicare sunt încălcate în
mod grosolan. Şi, evident, relaţia de comunicare este distorsionată în mod
sensibil.
Cam astfel se petrec lucrurile şi în cazul dezbaterilor publice pentru că,
dincolo de elementul central al contractului de comunicare specific unei astfel de
intervenţii discursive care ţine de intenţia lămuririi şi înţelegerii unei probleme,
orice dezbatere trebuie să stabilească, pe cât posibil, şi cadrul în care se poate
 61

obţine acest rezultat. Există destule situaţii în care moderatorul pune în această
parte introductivă, dincolo de informaţii necesare privind organizarea dezbaterii,
şi ceva din spiritul său de fineţe expresivă sau din talentul de a se face mai
apropiat în raport cu participanţii şi cu publicul. Iată introducerea moderatorului
Barbara Walters (ABC News) la cea de-a treia dezbatere între candidaţii la
prezidenţialele din Statele Unite (Jimmy Carter şi Gerald Ford), care a avut loc la
22 octombrie 1976 (Phi Beta Kappa Hall, College of William and Mary,
Williamsburg, Virginia):

„Bună seara. Sunt Barbara Walters, moderatoarea ultimei dezbateri din 1976 între
Gerald R.Ford, candidat republican şi Jimmy Carter, candidat democrat la preşedinţie.
Bine aţi venit, d-le preşedinte Ford. Bine aţi venit, d-le guvernator Carter. Vă
mulţumim că v-aţi alăturat nouă în această seară. Această dezbatere are loc înaintea
unei audieri în sala Phi Kappa Memorial din campusul Colegiului William and Mary
din istoricul Williamsburg, Virginia. Este bine că în acest an al bicentenarului
Americii ne întâlnim în acest loc pentru a avea această dezbatere. Cu două sute de ani
în urmă, cinci studenţi ai acestei universităţi s-au întâlnit în cârciuma Raleigh pentru a
constitui Phi Beta Kappa, o asociaţie menită, după cum au scris, să caute şi să
risipească norii falsităţii, dezbătând fără rezerve chestiunile zilei. În acest spirit, d-lor,
să începem“ (http://www.debates.org/pages/trans76c.html)

şi urmează toate detaliile deja cunoscute pentru organizarea unei dezbateri publice
(tema, prezentarea ziariştilor, timpii afectaţi pentru întrebări, răspunsuri,
comentarii, ordinea intrării în rol etc.).
Acest intermezzo la care recurge moderatoarea (şi care, la rigoare, nu are
nimic de-a face cu organizarea dezbaterii) are rolul de a induce o stare afectivă
deosebită, mai ales pentru publicul telespectator (apelul la istorie: bicentenarul
Americii, apelul la faptele memorabile ale înaintaşilor: invocarea celor cinci
studenţi care au iniţiat o asociaţie de dezbateri libere asupra chestiunilor
importante ale zilei). Fără îndoială, depinde de calităţile moderatorului, de
abilităţile sale îndemânarea de a găsi cea mai bună cale de a intra în casele, inima
şi sufletul publicului, iar dacă astfel de dezbateri publice sunt transmise prin
intermediul marilor reţele de televiziune, atunci preocuparea moderatorului de a
trece dincolo de datele strict tehnice este resimţită cu şi mai multă putere. Fiindcă
nu e nici un secret că interesul faţă de astfel de intervenţii discursive a crescut
considerabil o dată cu preocuparea televiziunii de a le difuza, de a le aduce în
atenţia unui public tot mai extins:

„Dezbaterile prezidenţiale au intrat în atenţia naţiunii în era televiziunii. Începând cu

dezbaterile Kennedy-Nixon din 1960, milioane de americani le-au privit la televiziune.
Nu numai că au urmărit aceste dezbateri, dar au urmărit şi comentariile asupra lor la
 62

televiziunile de ştiri sau pe alte canale media. Tot mai mulţi oameni care au văzut
aceste dezbateri au putut afla sau citi analizele care s-au făcut în legătură cu ele“
(Robert V.Friedenberg, ed., Rhetorical Studies of National Political Debates-1996,
Praeger Series in Political Communication, Praeger, Westport, Connecticut, London,
1997, p. 1).

3. A gestiona participanții ca intervenienți direcți ai dezbaterii

Ce mai face un moderator al dezbaterilor publice, pe lângă această

activitate de introducere a publicului şi a participanţilor în regulile de organizare
care trebuie respectate pentru bunul mers al intervenţiei discursive şi care ar putea
completa sfera de acţiuni ce ar putea intra sub incidenţa conceptului de moderare
? A doua dimensiune esenţială a moderării unei dezbateri publice (şi o sarcină de
bază a moderatorului) este aceea de a gestiona participanţii în calitate de
intervenienţi direcţi (pentru prezentarea punctelor de vedere), de purtători ai unor
întrebări pentru ceilalţi (în vederea clarificării ideilor acestora din urmă), de
comentatori ai punctelor de vedere avansate de ceilalţi (pentru a contura înţelesul
propriu cu privire la ideile celorlalţi).
A gestiona participanţii în calitate de intervenienţi direcţi înseamnă a da
fiecăruia cuvântul în ordinea stabilită (orice derogare este considerată o eroare
gravă de moderare în legătură cu care pot lua atitudine înşişi participanţii), a
introduce paneliştii cu întrebările proprii având grijă ca ele să fie de o natură
asemănătoare (aici moderatorul trebuie să fie cu atenţia mărită la tot ce ar putea fi
considerat ca discriminare în administrarea întrebărilor: întrebări tendenţioase,
întrebări deosebit de dificile în raport cu cele administrate celorlalţi, întrebări care
privesc chestiuni personale, întrebări care sunt la o distanţă apreciabilă în raport
cu tema supusă dezbaterii, întrebări retorice care nu lasă participantului libertatea
de a argumenta etc.), a atrage atenţia în legătură cu depăşirea duratei acordate
pentru fiecare tip de intervenţie (exprimarea unui punct de vedere, punerea unei
întrebări, introducerea unui comentariu) sau chiar întreruperea vorbitorului dacă
atenţionarea nu duce la rezultatul scontat (depăşirea timpului acordat fiecăruia
este considerat un semn important al tratării diferenţiate a participanţilor), a cere
clarificări atunci când moderatorul consideră că înţelegerea unei problematici este
insuficientă sau chiar deformată (cu respectarea principiului parităţii: este
considerată o inabilitate a moderatorului situaţia în care clarificările vizează
mereu acelaşi participant).
Să urmărim această activitate de gestionare la o dezbatere publică la care
am analizat şi demersul introductiv. Este vorba de cea de-a patra rundă de
dezbateri prezidenţiale Kennedy-Nixon (21 octombrie 1960). Câteva precizări
sunt importante aici pentru a înţelege mecanismul moderării dezbaterii şi
 63

problemele pe care le presupune o asemenea activitate. Moderatorul este, cum am

subliniat deja în altă parte, un cunoscut ziarist de la una dintre reţelele de
televiziune cele mai importante (Quincy Howe, ABC News), cu o experienţă
bogată în organizarea de dezbateri televizate. Pe de altă parte, e de subliniat că
moderatorul a apelat la panelişti pentru administrarea întrebărilor, probabil pentru
a se degaja de o asemenea grijă pe parcursul desfăşurării dezbaterii şi pentru a se
putea concentra asupra dinamismului dialogului între participanţi. Este posibil ca
apelul la panelişti să se fi impus şi datorită faptului că moderatorul a ţinut să
aducă specialişti în politica externă (tema dezbaterii) pentru a găsi întrebările cele
mai relevante. O precizare importantă ţine de formatul asumat pentru
desfăşurarea acestei dezbateri publice: alocuţiune de deschidere (Nixon) →
alocuţiune de deschidere (Kennedy) → anunţarea paneliştilor (Frank Singiser-
Mutual News, John Edwards-ABC News, Walter Cronkite-CBS News, Jonh
Chancellor-NBS News) → întrebări pentru Nixon → comentarii din partea lui
Kennedy → întrebări pentru Kennedy→ comentarii din partea lui Nixon →
alocuţiune de încheiere (Kennedy) → alocuţiune de încheiere (Nixon) →
concluziile moderatorului.
În acest cadru, regizat parcă până în ultimele sale consecinţe, rolul
moderatorului este punctat de intervenţiile care fac trecerea de la un participant la
altul sau de la panelist la participant. Iată ordinea de desfăşurare a intervenţiilor
moderatorului: „pentru această primă alocuţiune de deschidere, are cuvântul
vicepreşedintele Nixon“ → „acum alocuţiunea de deschidere a senatorului
Kennedy“ → „introducerea paneliştilor → „Frank Singiser, prima întrebare pentru
vicepreşedintele Nixon“ → „D-le Kennedy, aveţi comentarii ?“ →„John Edwards,
prima întrebare pentru senatorul Kennedy“ → „D-le vicepreşedinte, doriţi să
comentaţi ?“ → „Walter Cronkite, prima întrebare pentru vicepreşedintele Nixon“
→ „Comentarii, d-le senator ?“ → „John Chancellor, prima întrebare pentru
senatorul Kennedy“ → „Vreun comentariu, d-le vicepreşedinte ?“ […] → „În
conformitate cu regulile pe care le-am adoptat, d-lor, am epuizat timpul destinat
întrebărilor. Fiecare candidat are dreptul la o alocuţiune finală“ → „Senator
Kennedy, alocuţiunea finală“ → „Acum, d-le vicepreşedinte Nixon, alocuţiunea
dv. de încheiere“ → Concluziile moderatorului.
Există însă destule situaţii în care dezbaterea publică nu cade sub incidenţa
unor reguli atât de stricte. Iată doar primele secvenţe ale actului de moderare în
emisiunea de dezbateri intitulată «Realitatea zilei» (Realitatea TV, 2 aprilie 2008),
având ca temă „Semnificaţia summit-ului NATO de la Bucureşti“ :
 64

„R.D.: Am spus că ne ocupăm de lucrurile care s-au petrecut, într-un fel, paralel cu
summit-ul, pe care le-am putut vedea în discursul lui George Bush, dar sunt şi unele
cuvinte de atmosferă… Acum este impresionat de frumuseţea soţiei lui Traian
Băsescu, de îngheţata românească şi chiar de engleza preşedintelui român. Azi, atât la
Neptun cât şi la Bucureşti, George Bush a transmis numeroase mesaje de prietenie…
Cum ne explicăm, d-na M.R.M. ?
M.R.M.:…………………
R.D.: Aşadar, un discurs presărat cu complimente la preşedintele Bush, discurs relaxat
care contrastează foarte mult cu discursurile politicienilor români care sunt mai
înţepaţi când vorbesc şi, de regulă, sunt puşi pe război… de unde vine această
diferenţă ?
M.R.M.:……………………
R.D.: S-a referit la îngheţata delicioasă…
M.R.M.:…………………….

R.D.: Este interesant ce ne spuneţi. Îngheţata aia e foarte bună, ne sfătuia s-o
consumăm, dar e aia pentru muritorii de rând….
I.N.:…………………………
R.D.: Diferenţă de discurs, lejeritatea oare
de unde vine ?
T.O.: ………………………
R.D.: Bun, întrebare, dacă tot a vorbit de îngheţată, avem şanse s-o exportăm acolo ?
R.S.: ……………………….
R.D.: Bun, ia dat şi Putin o replică pe măsură. Mâine vine la summit, o să vedem ce
mai face…
R.S.:………………………..
R.D.: Incredibil, cu alte cuvinte, ca să nu fie gălăgie nu le-a dat sonor ! Căştile au
venit după ce o mare parte din discursul lui Bush era deja terminată“

4. A prezenta concluziile generale ale dezbaterii

În sfârşit, al treilea tip de activităţi pe care le desfăşoară moderatorul şi

care constituie articulaţiile actului de moderare a unei dezbateri publice se referă
la concluziile generale cu privire la dezbatere şi alocuţiunea de încheiere prin
intermediul căreia el trebuie să se despartă de participanţi dar mai ales de publicul
spectator, telespectator, ascultător sau cititor. În general, nici o dezbatere publică
nu se poate încheia brusc cu discursurile participanţilor, ale paneliştilor, ci cu cel
la moderatorului. Ce se spune, de obicei, în astfel de situaţii ? Trebuie ele să arate
ca o peroraţie atât de mult preţuită de oratoria tradiţională pentru efectul ultim
asupra auditoriului ? În privinţa a ceea ce se spune în acest cuvânt de încheiere
este dificil, dacă nu chiar imposibil, de dat anumite reţete. Fiecare moderator, în
funcţie de calităţile şi abilităţile sale, alege să spună ceva care să fie apreciat cu
 65

deosebire de public, de obicei fiecare altceva. În orice caz, probabil că nu e bine

să lipsească o apreciere cu privire la desfăşurarea dezbaterii pe care tocmai a
moderat-o sau la rezultatele ei. După o reluare a condiţiilor în care s-a desfăşurat
dezbaterea, Quincy Howe, moderatorul ultimei dezbateri între candidaţii la
prezidenţialele din Statele Unite în 1960, are următoarea încheiere:

„Membri ai unei noi generaţii de politicieni (aluzie la faptul că generaţiile care s-au
perindat erau considerate generaţii ale războiului al doilea mondial, n.n. C.S.),
vicepreşedintele Nixon (ocupă această funcţie în timpul preşedinţiei generalului
Eisenhower n.n.C.S.) şi senatorul Kennedy au profitat de noile mijloace de
comunicare şi au deschis calea unui nou tip de dezbatere politică. Caracterul şi curajul
cu care aceşti doi politicieni au vorbit au fixat un înalt standard pentru generaţiile care
vin din urmă. În mod sigur ei au creat un precedent. Se poate spune că ei au stabilit o
nouă tradiţie. Aici Quincy Howe. Noapte bună din New-York“
(http://www.debates.org/pages/trans60d.html).

Se poate observa cu destulă claritate că moderatorul uzează de unele contexte

favorabile pe care această dezbatere le oferă pentru a-şi construi discursul de
încheiere: faptul că e pentru prima dată când se prezintă la televiziune astfel de
dezbateri între candidaţii la preşedinţie (referinţa la noile mijloace de
comunicare), faptul că o astfel de dezbatere este urmărită de un public de
dimensiuni apreciabile, mult mai numeros decât atunci când dezbaterile nu se
transmiteau la televiziune (o audienţă estimată de 60,4 milioane de telespectatori),
faptul că printr-un astfel de format se dă un exemplu de urmat pentru generaţiile
viitoare („au deschis drumul spre un nou tip de dezbatere“, „au fixat un înalt
standard“, „au stabilit o nouă tradiţie“).
Există situaţii în care finalul unei dezbateri şi concluziile pe care
moderatorul le aduce în faţa publicului (direct sau prin intermediul media) nu au
legătură directă vizibilă cu problematica dezbaterii sau cu modul în care ea s-a
desfăşurat, ci fac referiri, uneori cu un aer de meditaţie filosofică, la concepte
ordonatoare ale relaţiilor umane care să pună în continuare în stare de meditaţie
publicul. Nu se poate spune că nu au chiar nici o legătură cu ceea ce s-a dezbătut,
dar dacă această legătură există, ea are un înalt grad de subtilitate şi nu se
dezvăluie chiar primului venit. Astfel de demersuri ar vrea să inducă ideea că
marile şi micile probleme ale omenirii se împletesc, că unele nu se pot manifesta
fără prezenţa chiar şi discretă a celorlalte şi că gândul nostru ordonator ar trebui să
le cuprindă, dacă este posibil, pe toate. După ce mulţumeşte celor doi protagonişti
şi paneliştilor pentru participarea la dezbateri, Barbara Walters, moderatoarea
dezbaterii din 22 octombrie 1976 între candidaţii Gerald Ford şi Jimmy Carter,
încheie astfel:
 66

„Această dezbatere a fost urmărită de milioane de americani şi, de asemenea, este

transmisă în această seară în o sută treizeci şi una de ţări din întreaga lume. Ea încheie
dezbaterile prezidenţiale din 1976, un remarcabil exerciţiu de democraţie, întrucât este
prima dată în şaisprezece ani când candidaţii la preşedinţie participă la un asemenea
eveniment: un preşedinte în funcţie ia parte la o dezbatere împotriva
contracandidatului său. Iar dezbaterea a inclus, tot pentru prima dată, şi participarea
candidaţilor la funcţia de vicepreşedinte. D-le preşedinte Ford, d-le guvernator Carter,
vrem nu doar să vă mulţumim, ci să exprimăm şi aprecierea pentru gestul
dumneavoastră de a vă reuni aici şi a participa la o dezbatere în faţa poporului
american. De asemenea, adresăm mulţumiri Ligii Femeilor Alegătoare pentru că a
făcut acest eveniment posibil. Sponsorizând aceste evenimente, Fondul Ligii a încercat
să vă ofere informaţiile necesare pentru a face o alegere în deplină cunoştinţă de
cauză. Mai sunt doar unsprezece zile până la alegeri. Candidaţii şi-au prezentat
opiniile în trei dezbateri de câte nouăzeci de minute, iar acum depinde de alegători,
adică de dumneavoastră, să participe la vot. Liga îndeamnă toţi alegătorii să-şi voteze
candidatul pe data de 2 noiembrie. De la Phi Beta Kappa Memorial Hall, din
Campusul Universităţii William and Mary, Barbara Walters vă doreşte o seară
plăcută“(http://www.debates.org/pages/trans76c.html).

Încheierea ne arată idealurile care trebuie slujite („un remarcabil exerciţiu de

democraţie“), scopul important pe care îl serveşte o astfel de activitate („a încercat
să vă ofere informaţiile necesare pentru a face o alegere în deplină cunoştinţă de
cauză“), datoria pe care o au cetăţenii în urma acestor eforturi („candidaţii şi-au
prezentat opiniile […], iar acum depinde de alegători, adică de dumneavoastră, să
participaţi la vot“).
Nu sunt puţine cazurile în care, mai ales când dezbaterile publice se poartă
cu privire la problemele comunităţii locale şi au ca invitaţi reprezentanţi ai unor
instituţii care trebuie să răspundă în faţa cetăţenilor în legătură cu rezolvarea unor
astfel de cerinţe, moderatorul încheie dezbaterea cu invocarea unor acţiuni şi
demersuri care trebuie făcute către autorităţile competente. Vă prezentăm
concluziile unei dezbateri publice la un post de televiziune local, având ca temă
„Asigurarea agentului termic în municipiul Iaşi“ (Tele’M, „După amiaza cu Iulian
Micu“, 21 noiembrie 2005):

„Să păstrăm puţin suspansul şi să lăsăm întrebarea aceasta pentru final. Mulţumesc
pentru prezenţa în această emisiune şi urmează să aşteptăm şi o iniţiativă legislativă, şi
o hotărâre de Consiliu Local, şi un management mai bun la CET, şi servicii mai bune
pentru rezolvarea acestor probleme. Vă mulţumim, au sunat multe telefoane în această
emisiune, evident nu putem să intrăm în direct cu toată lumea, telefoanele
dumneavoastră sunt înregistrate şi le vom transmite tuturor celor în drept“.
 67

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Să ne imaginăm că, într-un act de moderare a unei dezbateri

publice unul dintre participanți exclamă :

“Ah, vechea mea cunoştință, veriga slabă pe care trebuie s-o suportăm !”

Din punctul de vedere al eficienței actului de moderare, ce ar trebui făcut în

această situație ?
 persoana ar trebui eliminată din dezbatere;
 persoana ar trebui ignorată în timpul dezbaterii;
 persoana ar trebui apreciată pentru simțul critic;
 persoanei ar trebui să i se atragă atenția cu privire la
respectarea regulilor unei bune dezbateri.

 Cum ar trebui să acționăm într-o dezbatere publică în care :

 se proferează injurii la adresa celuilalt;

 se produc calomnii cu privire la unii participanți;
 se fac gesturi obscene;
 se manifestă atitudini de superioritate.
 68

Unitatea de învățare 6 : Moderatorul unei dezbateri publice

1. Moderatorul în dezbaterile publice

Rolul hotărâtor în această acţiune de ordonare a unei dezbateri publice îl

are moderatorul. Uneori denumit, poate nu atât de inspirat, arbitrul dezbaterii,
moderatorul nu se reduce chiar la rolul unui arbitru în jocurile sportive, după cum
nici dezbaterea nu poate fi identificată punctiform cu un astfel de joc. O serie de
analogii pot fi făcute însă, mai degrabă cu ideea generală de joc, de activitate
ludică cu scopul de a scoate în evidenţă mai bine identitatea acestui participant la
dezbaterile publice. Dezbaterea publică este, până la urmă, o formă a jocului, o
instanţiere a actului ludic spre care tinde mereu, conştient sau nu, fiinţa umană.
Jocul este, într-un înţeles comun, o activitate dominată de reguli, din respectarea
cărora, în actul competiţional, unii câştigă şi alţii pierd. Câştigul sau pierderea se
stabilesc tot în virtutea regulilor după care funcţionează competiţia. Or, din acest
punct de vedere, dezbaterea este şi ea o activitate guvernată de reguli, se poate
stabili în urma ei un câştigător, chiar dacă nu totdeauna absolut, cu siguranţă ca
impresie generală, competiţia aceasta este „arbitrată“ de cineva care are rolul de a
aplica regulile în raport cu prestaţia fiecărui participant. De aici, probabil, şi
alăturarea care se face uneori între moderator şi arbitru. O serie de lucruri par a fi
în competenţa, în „fişa postului“ amândurora: ambii sancţionează abaterile de la
regulile jocului pentru ca fiecare activitate în parte să nu fie denaturată de la rostul
ei firesc, ambii au drept preocupare de bază ca activitatea să „curgă“, să se
desfăşoare cât mai fluent, ambii sancţionează câştigurile şi pierderile
competitorilor pe parcursul desfăşurării activităţii. Sunt şi lucruri care sunt
permise arbitrului, dar moderatorului unei dezbateri publice nu: de exemplu,
moderatorul nu poate să oprească o dezbatere publică la un anumit moment al ei
pentru că un participant sau altul a încălcat o regulă sau pentru că publicul se
poartă necuviincios. E adevărat, o dezbatere publică poate să se desfăşoare
lamentabil, dezastruos chiar, poate să nu-şi atingă scopul dar, o dată pornită, ea
trebuie dusă până la capăt.
Rolul moderatorului într-o dezbatere publică are ceva din cel al dirijorului
unei orchestre. Ca şi în cazul dirijorului, unde orchestra cunoaşte, desigur,
 69

partitura, şi în cazul dezbaterilor publice participanţii cunosc tema în care se

încadrează moţiunea supusă discuţiei critice. Rolul şefului de orchestră este acela
de a armoniza partitura fiecăruia cu a celorlalţi pentru ca să iasă cu adevărat un
concert, nu o sumă de instrumentişti foarte buni care cântă, fiecare, excepţional.
Dirijorul are menirea să-i facă să cânte excepţional împreună, pornind de la datul
că fiecare în parte cântă astfel. Cam aşa par a sta lucrurile şi în ceea ce-l priveşte
pe moderator. El trebuie să aibă acea abilitate, acel talent de a-l face pe fiecare
participant să dea maximum de performanţă discursivă şi întemeietoare numai
împreună cu ceilalţi, astfel încât dezbaterea publică să fie o reuşită. Dar şi aici
sunt destule diferenţe. Dirijorul poate face repetiţii cu orchestra sa, moderatorului
nu-i este la îndemână o asemenea facilitate. De ce ? Pentru că dezbaterea publică
reuşită este, până la urmă, rezultatul unui echilibru permanent dinamic între
pregătirea continuă a participanţilor şi improvizaţiile de moment de cel mai mare
efect, impuse, acestea din urmă, de răspunsul adaptat la situaţia contextuală ! Poţi
să faci zeci de repetiţii ale unei dezbateri publice (dincolo de faptul că actul în
sine pare cel puţin o gratuitate inexplicabilă), e infinit sigur că aceea care se
consideră „live“-ul nu va semăna cu nici una dintre instanţierile de la repetiţii ! Pe
de altă parte, dirijorul poate să atragă atenţia la un moment dat unuia sau altuia
dintre solişti să-şi regleze intrările (un tempou mai accelerat, o deschidere mai
precisă, o atitudine mai lipsită de ezitări), în timp ce moderatorul are mult mai
puţine posibilităţi pe această direcţie, pentru că strategia argumentativă şi
discursivă a participantului este şi rămâne o chestiune ce constituie apanajul
libertăţii sale de expresie.

2 . De unde sunt selectați posibilii moderatori ?

Câteva aspecte trebuie mai bine clarificate în legătură cu acest personaj

important al dezbaterii. Prima întrebare care s-ar pune ar fi următoarea: există
medii profesionale preferate (sau preferabile) din care se selectează moderatorii
unor dezbateri publice ? Răspunsul la această întrebare ne-ar orienta spre
evaluarea spectrului profesiilor din care se aleg astfel de interpretanţi de roluri
discursive speciale. Pornind de la presupoziţia că, cel puţin în stadiul actual al
diversificării profesiilor, nu există încă profesia de moderator. Un bun câmp de
selecţie este acela care vizează jurnaliştii. Din observaţia curentă, constatăm că o
bună parte dintre moderatori sunt jurnalişti de profesie: de exemplu, una dintre
dezbaterile televizate dintre Nicholas Sarkozy şi Segolène Royal (2 mai 2007) a
fost moderată de doi jurnalişti ai unui cunoscut canal de televiziune francez,
dezbaterile televizate ale candidaţilor la prezidenţialele Americii au fost moderate
de către cunoscuţi jurnalişti de televiziune (în special de la canalele de ştiri),
 70

emisiunile-dezbatere organizate de diferite posturi de televiziune au, în mod

obligatoriu de această dată, la pupitru moderatori din televiziune. Şi, evident,
ilustrările ar putea continua. Motivul unei asemenea opţiuni, facile până la urmă
pentru cei care organizează dezbateri publice, nu e chiar atât de greu de intuit:
jurnaliştii îndeplinesc, în raport cu alte categorii profesionale, la cote mai înalte
criteriile de performanţă identificate pentru actul moderării. Deşi va trebui să
acordăm un spaţiu special identificării criteriilor după care se selectează
moderatorul, să atragem atenţia aici că jurnaliştii au anumite abilităţi de
comunicare mai bine conturate care vin din cerinţele profesiei în primul rând, au o
cultură a dialogului şi o conduită discursivă care să pună în valoare această cultură
a dialogului atât de necesară pentru buna desfăşurare a unei dezbateri publice,
dispun de o anumită spontaneitate (mai ales dacă sunt jurnalişti de televiziune) în
a întreţine o relaţie de comunicare cu interlocutorii, astfel încât să se creeze
impresia de spontaneitate şi autenticitate ce face bine unei intervenţii discursive
de acest fel, în sfârşit, jurnaliştii au în spate o oarecare experienţă de organizare a
relaţiilor de comunicare, o acomodare cu tehnica şi tehnologia de care beneficiază,
în cele mai multe cazuri, dezbaterile publice pentru a avea o receptare cât mai
largă. Destule raţiuni, credem, pentru ca să-i întâlnim la fiecare pas în postura de
moderatori. Să subliniem că rolul de moderator în care se poate afla un jurnalist la
un moment dat nu derivă în mod necesar din profesia cu care este asociat, cât mai
degrabă din calităţile ce se presupune a le avea, având în vedere profesia sa de
jurnalist. Spunem acest lucru deoarece, vom vedea, există situaţii în care calitatea
de moderator e determinată aproape exclusiv în virtutea funcţiei pe care un individ
o ocupă la un moment dat sau profesiei pe care o desfăşoară.
O zonă larg vizată în ceea ce priveşte câmpul de selecţie al moderatorului
este aceea a analiştilor. Concept destul de dificil de definit şi realitate cu atât mai
greu de identificat (Cine poate intra în sfera analiştilor ?), analiştii sunt indivizi
consideraţi experţi într-un anumit domeniu al cunoaşterii, având deci, cu un
termen tot mai des utilizat în ultimul timp, expertiză în anumite spaţii ale cogniţiei
umane, care analizează şi comentează, în special pentru publicul telespectator,
fenomene ale vieţii cotidiene: evenimente politice (analişti politici), fenomene
economice (analişti economici), situaţii strategice şi militare (analişti militari),
dinamica relaţiilor internaţionale (analişti ai relaţiilor internaţionale). Orientarea,
în cazul lor, are la bază, cu precădere, expertiza: faptul că sunt consideraţi
autorităţi pe anumite domenii le conferă un statut oarecum privilegiat în raport cu
alţi pretendenţi la acelaşi rol. În mod sigur sunt luate în considerare şi alte calităţi
fără de care nu ar putea să stăpânească şi să deruleze o dezbatere: abilităţi de
comunicare, disponibilitate la dialog, claritate în exprimare şi în actul de
explicitare, expresivitate a gândirii etc. Nu este însă o cerinţă imperativă ca aceste
 71

din urmă calităţi, deşi necesare, să fie dezvoltate la superlativ, aşa cum e cazul
jurnaliştilor. De ce ? Fiindcă, în cazul lor, influenţa asupra participanţilor şi a
publicului se realizează prin subtilităţile cunoaşterii în care un asemenea expert
poate să-şi atragă interlocutorii. Deducem de aici o particularitate importantă a
moderatorilor selectaţi din rândul analiştilor: ei sunt preferaţi pentru anumite
tipuri de dezbateri, în care scopul principal este înţelegerea unei probleme
teoretice sau practice, elucidarea unor aspecte relaţionale ale vieţii cotidiene etc.
N-ar fi normal să ne aşteptăm ca dezbateri electorale să fie moderate de analişti,
experţi în anumite domenii, fiindcă aici dezbaterea vede în înţelegere doar un
mijloc de a se ajunge la adevăratul scop: decizia de vot a receptorilor să se ia în
cunoştinţă de cauză ! Dezbaterile electorale au ca scop să-l facă pe telespectator să
analizeze opţiunile care i se prezintă, să le evalueze şi să voteze în urma acestor
evaluări. Or, aici nu e nevoie de analist, pentru că opţiunile sunt exprimate de
invitaţi care, de obicei, sunt oameni politici. În general, vom întâlni analişti în
poziţia de moderatori atunci când se dezbat chestiuni de politică externă (o
emisiune-dezbatere pe această temă cu ministrul de externe impune în postura de
moderator un expert în politica externă), chestiuni de politică financiară sau
bancară (astfel de dezbateri au un public destul de selectiv şi exigent tocmai
datorită faptului că îţi trebuie cunoştinţe de specialitate ca să înţelegi), chestiuni
de ecologie şi protecţia mediului (de interes mai larg, într-adevăr, pentru public,
dar care presupun cunoştinţe în domeniu), chestiuni legate de problemele
învăţământului (o temă favorită de dezbateri în ultimul timp, dar rămasă mereu în
afara finalităţii).
În sfârşit, o a treia categorie pe care o putem cât de cât contura este aceea
care ocupă fotoliul de moderator în virtutea funcţiei pe care o deţin sau profesiei
în care sunt angajaţi într-un anumit moment. Ne dăm seama că astfel de dezbateri
publice sunt instituţionalizate şi, în virtutea acestui fapt, cel care deţine o poziţie
instituţională intră în mod automat şi în rolul de moderator al dezbaterilor pe care
instituţia este îndreptăţită să le organizeze. Câteva exemple ne vor lămuri poate şi
mai bine la ce se referă sublinierile pe care tocmai le-am făcut. De exemplu,
dezbaterile din Parlamentul European sunt moderate de cel care îndeplineşte
funcţia de preşedinte sau de înlocuitorii săi (de obicei, vicepreşedinţi). Individul în
cauză ajunge în postura de moderator în virtutea funcţiei pe care o ocupă (când
pierde funcţia pierde în mod sigur şi calitatea de moderator) şi nimănui nu-i trece
prin cap să pună problema dacă individul are calităţi pentru a duce la bun sfârşit
un asemenea rol (se presupune, totuşi, la o analiză teoretică desprinsă din
contextul practic la care am făcut aluzie, că acela care ocupă funcţia de preşedinte
al Parlamentului European are şi asemenea calităţi care să-l facă apt să modereze
şedinţele acestuia !). Dezbaterile din Camera Deputaţilor sau din Senatul
 72

României sunt moderate de cei care îndeplinesc funcţii în aceste instituţii

(preşedinţi, vicepreşedinţi, secretari etc.) şi, după cum putem lesne constata, ei
îndeplinesc acest rol şi prin rotaţie, dar nimeni nu-şi pune problema unui test al
calităţilor minimale de moderator, uneori actul de moderare este de-a dreptul
deplorabil tocmai datorită faptului că între calitatea de preşedinte şi calitatea de
moderator este o distanţă apreciabilă. Dezbaterile din consiliile locale, aceste
adevărate războaie publice între reprezentanţii aleşi ai diferitelor partide politice,
sunt şi ele moderate de cei care îndeplinesc funcţii, uneori simpli consilieri sunt
delegaţi să îndeplinească acest rol. În sfârşit, ca să încheiem într-o tonalitate mai
optimistă cu privire la cine moderează dezbaterile publice, vom menţiona că
dezbaterile organizate de Academie, în special pe chestiuni de ordin ştiinţific sau
cultural, au la pupitru una dintre personalităţile care conduc acest for (preşedinte,
vicepreşedinţi etc.). E destul de dificil de stabilit dacă nemuritorii au calităţi de
moderator (unii se descurcă destul de bine), dar sunt puşi în această situaţie în
virtutea funcţiei. În privinţa constrângerilor care vin din profesie, lucrurile par a fi
chiar mai clare: eşti coordonatorul unei anumite emisiuni de radio sau televiziune,
atunci intri imediat în rolul de moderator şi îţi îndeplineşti cât mai bine cu putinţă
obligaţiile, dacă eşti şeful campaniei electorale a unui candidat şi organizezi o
dezbatere pe probleme cetăţeneşti într-un cartier al oraşului, atunci asumi şi rolul
de moderator al acestei dezbateri.
Am identificat trei posibile zone profesionale din care se pot selecta
moderatorii dezbaterilor publice în baza atuurilor pe care profesiile respective le
au în raport cu cerinţele de eficacitate ale dezbaterilor publice. Nu este nici pe
departe o sistematizare după criterii riguroase, ci o încercare de identificare a
temeiurilor unei ipoteze de lucru. Evident, putem gândi şi alte resurse importante
de selecţie, putem să întâlnim în activitatea practică şi situaţii în care moderatorii
nu au nimic în comun cu astfel de profesii. Nu înseamnă, nicidecum, că nu pot fi
buni moderatori. Ceea ce am vrut să subliniem cu această enumerare pe baze mai
mult empirice vizează faptul că există şanse mai mari de succes pe linia moderării
în cazul în care pretendentul vine din aceste zone.

3. Deontologia profesională a moderatorului

O altă problemă importantă care trasează conturul modului de construcţie al

moderatorului ţine de exigenţele la care cel care îndeplineşte acest rol trebuie să
fie atent pentru a conduce bine o dezbatere. Prima dintre aceste exigenţe are în
vedere imparţialitatea faţă de participanţii la o dezbatere publică. Moderatorul
trebuie să fie imparţial în raport cu fiecare dintre participanţi din moment ce ei au
 73

fost selectaţi după anumite criterii acceptate de toţi şi constituie, din momentul
selecţiei, elemente componente ale unei astfel de forme de construcţie discursivă.
A fi imparţial înseamnă a asuma aceleaşi principii, a respecta şi invoca
aceleaşi condiţii, a crea aceleaşi contexte, a stabili aceleaşi cerinţe pentru toţi
participanţii. Fără îndoială, imparţialitatea este un ideal, probabil că idealul nu se
întruchipează nicăieri în activitatea discursivă practică, dar important e ca
moderatorul să militeze pentru punerea în aplicare, atunci când conduce o
dezbatere, a cât mai multe cerinţe legate de acest ideal. Cerinţa imparţialităţii
înseamnă, în acest context discursiv cel puţin, a respecta câteva precauţii în
desfăşurarea activităţii de moderare. O primă precauţie impune a nu lăsa să
răzbată, în calitate de moderator, simpatiile politice personale în relaţiile cu
interlocutorii. Dacă moderezi o dezbatere politică, cerinţa aceasta este una dintre
cele mai greu de îndeplinit. Orice moderator, în calitate de om al cetăţii, are
anumite simpatii politice dar şi antipatii politice, lucru care nu este, nici pe
departe, de condamnat. Ceea ce e de condamnat ţine de situaţia, intolerabilă
fireşte, de a-şi trata interlocutorii în funcţie de poziţiile lor politice: a-i avantaja
pe cei cu care te întâlneşti în opţiunile politice, a-i dezavantaja pe cei cu care eşti
în dezacord. Rămân simptomatice câteva dezbateri politice din spaţiul românesc
în care partizanatul politic al moderatorului era mai mult decât evident şi
discrepanţa dintre ceea ce se pretinde un moderator şi ceea ce realiza în practica
discursivă de asemenea ! Nu trebuie să ne iluzionăm că imparţialitatea
moderatorului nu se realizează doar în politică, chiar dacă implicarea aici este
poate mai vizibilă. Domenii la care poate ici nu ne-am fi aşteptat poartă pecetea
unei asemenea tare a dezbaterilor publice. Într-o asemenea situaţie, şansele ca o
dezbatere să-şi atingă scopul său de cunoaştere şi înţelegere, eventual de acţiune
practică bazată pe cunoaştere se diminuează până la anulare. Prin urmare, o
temperare a imboldului de a ne conduce după simpatii politice este o cale de
urmat pentru acela care se vrea un bun moderator al dezbaterilor publice. O a
doua precauţie ne cere să nu lăsăm să răzbată în relaţiile cu interlocutorii
interesele personale sau de grup. Chestiunea aceasta este cvasiuniversală. Dacă
tentaţia de a pune în act simpatiile politice se manifestă mai cu seamă când avem
de-a face cu dezbateri politice la care sunt invitaţi de obicei politicieni, interesul
se isinuează în toate tipurile de dezbateri. De exemplu, dezbaterile pe teme
sportive, găzduite în special de televiziuni cu prilejul unor evenimente (competiţii
sportive, decizii ale forurilor de conducere etc.) scot în evidenţă cu destulă
pregnanţă interesul unuia sau altuia dintre moderatori, situarea lor de o parte sau
de alta a grupurilor de participanţi. Situarea pe o poziţie sau alta are ca origine, în
acest caz, nu diferenţa de viziune politică, ci interese ascunse de ordin financiar,
de imagine, de concurenţă între televiziuni sau trusturi media etc. Dacă se
 74

dezbate o chestiune legată de taxe, să zicem, poziţionarea partizană poate să-şi

facă loc aici pe linie individualizată (moderatorul poate avea, el însuşi, un interes
în domeniul taxelor), dar şi pe linia grupurilor de interese (trustul de presă pe
care-l reprezintă moderatorul poate avea anumite interese în legătură cu taxele).
Chestiunea este cu atât mai evidentă şi de nestăpânit în relaţiile internaţionale:
este aproape imposibil de discutat dezbaterile asupra unor probleme ale relaţiilor
internaţionale fără a vedea la fiecare pas influenţele intereselor de la toate
nivelurile posibile. În sfârşit, a treia precauţie pe linia imparţialităţii unui
moderator înseamnă a nu lăsa să răzbată în relaţia cu interlocutorii intenţia
discriminării participanţilor în funcţie de sex (tendinţa de a trata interlocutorii
diferit în funcţia de simpatia moderatorului pentru unul din cele două sexe), în
funcţie de origine (e impardonabil să nu tratezi la fel participanţii pe motiv de
naţionalitate), în funcţie de religie etc. Este adevărat că aceste asperităţi se
întâlnesc destul de rar astăzi în dezbaterile publice, bine ar fi să nu se întâlnească
deloc fiindcă sunt de-a dreptul nedemne pentru secolul al XXI-lea al civilizaţiei
umane.
A doua exigenţă la care vrem să ne referim vizează faptul că moderatorul
trebuie să considere dezbaterea publică drept o competiţie între egali. Chiar dacă
lucrurile nu stau astfel în realitate. Moderatorul trebuie să-şi considere
participanţii egali ca individ şi personalitate (chiar dacă sunt diferiţi din punctul de
vedere al temperamentului, caracterului, aptitudinilor, inteligenţei), egali ca şi
competenţă cognitivă (deşi, la rigoare, cunoştinţele lor pot fi diferite ca
profunzime sau amplitudine), egali ca şi disponibilitate de a coopera discursiv
(chiar dacă abilităţile lor în această privinţă pot să difere), oricum egali în şansele
de a se manifesta productiv în reuşita dezbaterii (deşi niciodată participanţii nu au
aceeaşi contribuţie la obţinerea acestui rezultat). Ideea e că deşi interlocutorii pot
fi diferiţi din aceste puncte de vedere (sau din altele care ar putea fi identificate),
în ochii moderatorului ei trebuie să apară ca egali. Întrebarea este: de ce ? Fiindcă
numai pornind de la presupoziţia că participanţii sunt egali şi că dezbaterea
publică este o competiţie între egali, moderatorul poate să aplice în acelaşi fel
pentru toţi principiile dezbaterii, condiţiile de desfăşurare, criteriile de evaluare şi
toate celelalte instrumente de organizare a intervenţiilor discursive de acest gen.
Admiţând că moderatorul îi tratează diferenţiat, de exemplu, din punctul de
vedere al cunoaşterii temei (al competenţei cognitive), consecinţa normală a
acestui tratament diferenţiat ar fi aceea ca întrebările adresate acelor participanţi
consideraţi mai slab pregătiţi să fie mai uşoare în raport cu ale celorlalţi. Ceea ce
are ca rezultat discrepanţe în desfăşurarea practică a dezbaterii (e posibil ca unii
dintre participanţi să se sesizeze şi să reacţioneze) dar şi în soluţionarea negociată
a conflictului de opinie indus prin moţiunea prezentată (un conflict de opinie se
 75

rezolvă în cadrele normalităţii atunci când ideile şi probele participanţilor sunt de

forţe aproximativ egale). Dacă moderatorul va considera, din start, pe unii
participanţi ca fiind mai bine dotaţi din punctul de vedere al abilităţilor de
comunicare (chiar dacă, în realitate, lucrurile nu stau astfel), atunci tendinţa lui
firească va fi aceea de a pune accentul şi a valorifica, în desfăşurarea dezbaterii,
mai mult contribuţiile sau intervenţiile acestora, ceea ce, din nou, e un atentat la
unele dintre regulile elementare ale derulării dezbaterii (dezbaterea se desfăşoară
cu toţi participanţii pe care i-am selectat). În sfârşit, dacă moderatorul nu-i
consideră pe participanţi egali din punctul de vedere al competenţei lor
argumentative, atunci va avea tendinţa de a utiliza (sau asuma) doar mijloacele de
probă ale acelora consideraţi performanţi, neglijând punctele de vedere ale
celorlalţi (care s-ar putea uneori să fie dintre cele mai pertinente). Este adevărat
că, în general, atunci când dezbaterea publică are mai mulţi participanţi, aceste
posibile derapaje ale moderatorului pot fi oarecum temperate de intervenţiile
interlocutorilor unul în raport cu ceilalţi (întrebări, precizări, critici). Cerinţa
impusă moderatorului de a trata participanţii ca egali în rolurile pe care le
îndeplinesc într-o dezbatere publică răspunde, pe de o parte, unui principiu
general al organizării relaţiilor umane: nu poţi organiza o comunitate de indivizi
dacă nu porneşti de la premisa că ei sunt egali în drepturile şi obligaţiile pe care le
au unii faţă de ceilalţi. De altfel, această bază de pornire a organizării oricărui
grup social este şi temeiul în virtutea căruia individul e dispus să-şi pună în
valoare toate calităţile, toate aptitudinile, toate virtuţile pentru a reuşi cât mai bine,
fiindcă ştie că are aceleaşi şanse de reuşită ca şi ceilalţi, diferenţa făcându-se până
la urmă în funcţie de efort, calităţi, organizare. Aceeaşi cerinţă acoperă, pe de altă
parte, un principiu de ordin etic: e un bine pentru colectivitate ca indivizii să fie
consideraţi egali în ceea ce priveşte şansele de reuşită, ştiut fiind faptul că binele
trece dincolo de ceea ce înseamnă individuaţie şi singularitate într-un mediu
relaţional prin excelenţă. Cerinţa se asociază, în al treilea rând, unui principiu al
echităţii care izvorăşte din organizarea juridică a oricărei comunităţi: nu e posibil
să se iniţieze ceva constructiv în organizarea grupurilor umane pornind, din start,
cu nedreptăţi şi inechităţi. Dreptatea este condiţia sine qua non a posibilităţii unei
construcţii sociale durabile.
O a treia cerinţă ce stă în faţa moderatorului atunci când este pus să
organizeze şi să conducă o dezbatere publică ţine de o anumită politeţe a
dialogului, chestiune care, probabil, nu poate fi asumată de toţi, dar care are, nu o
dată, repercusiuni vizibile asupra bunei desfăşurări a unei activităţi de acest fel. Pe
scurt, trebuie să dăm dovadă de politeţe în relaţiile noastre dialogale, cu atât mai
mult atunci când suntem puşi în situaţia de a cultiva şi dezvolta astfel de relaţii.
Sigur, un pragmatism îngust ar putea vedea aici o exigenţă exagerată, izvorâtă
 76

poate din idealurile unei organizări utopice a societăţii şi a relaţiilor ei

interindividuale: cine mai este astăzi atent la delicateţe şi politeţe, din moment ce
dominanta pare a fi câştigul cu orice preţ ? Cum am mai afirmat cândva, nu putem
trăi în afara dialogului, iar dacă avem capacitatea de a-l face şi plăcut, atunci
şansele de reuşită s-ar putea augmenta. Levinas afirma că „dialogul obligă pe
celălalt să intre în discursul care îl va uni cu mine“ (Cf. Jacques, 1979: 11),
Heidegger trimite la profunzimea esenţială a acestui tip de relaţionare umană:

„Noi – oamenii – suntem un dialog. Fiinţa omului îşi are temeiul în limbă: dar aceasta
survine în istorie (geschieht) abia prin dialog. Acesta însă nu este doar o modalitate de
împlinire a limbii, ci abia prin dialog limba este esenţială. Ceea ce numim îndeobşte
limbă, adică un set de cuvinte şi reguli de înlănţuire a cuvintelor, este doar o suprafaţă
la limbii. Dar ce înseamnă atunci un «dialog» ? Fireşte, faptul de a vorbi unii cu alţii
despre ceva. În acest proces, vorbirea mediază o ajungere la fiinţa celuilalt […].
Putinţa de a vorbi şi putinţa de a asculta sunt la fel de originare“ (Martin Heidegger,
„Hölderlin şi esenţa poeziei“, în: Heidegger, Originea operei de artă, Editura Univers,
Bucureşti, 1982, pp. 192-209; citatul la pp. 197-198)

iar Bakhtin ne atrage atenţia asupra amplitudinii maximale a relaţiei dialogice de

care, uneori, poate nici nu suntem conştienţi:

„Dialogul − schimbul de cuvinte − este forma cea mai naturală de manifestare a

limbajului. Mai mult: enunţurile amplu dezvoltate şi chiar acelea care emană de la un
interlocutor unic − de exemplu: discursul oratorului, cursul profesorului, monologul
actorului, reflecţiile unui însingurat sunt monologice doar prin forma lor exterioară,
dar prin structura semantică şi stilistică ele sunt în mod esenţial dialogice“ (Citat după:
Daniel Luzzatti e talii ,éds, Le Dialogique, Peter Lang, Berne, Berlin, Frankfurt/M,
New-York, Paris, Wien, 1997, p. 2).

De ce este necesară o anumită politeţe din partea tuturor participanţilor la o relaţie

dialogică şi, poate în cel mai înalt grad, din partea celui care moderează o
dezbatere publică ? Din motivul simplu că o atitudine politicoasă facilitează
comunicarea şi chiar netezeşte asperităţile determinate de dezacordurile dintre
indivizi, de tonalitatea inadecvată, de presiunea la care sunt supuşi participanţii.
De altfel, s-a subliniat că politeţea este o cerinţă a oricărei relaţii de comunicare şi
un item luat în calcul atunci când se propun modele explicative ale comunicării:

„Una dintre caracteristicile cele mai remarcabile ale dezvoltărilor recente din
lingvistica de tip conversaţional este interesul care se arată funcţionării politeţii în
interacţiunile verbale. Un anumit număr de modele explicative asupra interacţiunilor
verbale au fost propuse tocmai pentru a face loc în explicaţii acestei funcţionări…“
 77

(Catherine Kerbrat-Orrecchioni, Variations culturelles et universaux dans le

fonctionnement de la politesse linguistique, în: Daniel Luzzatti et alii, Le Dialogique,
pp. 151-159; citatul la p. 151).

Fără îndoială, se pune problema dacă politeţea afişată de moderator este una reală
sau ne putem mulţumi şi cu una aparentă ! De altfel, autoarea la care tocmai am
făcut aluzie ne atrage atenţia că politeţea este o „virtute a aparenţelor“, preluând
tematica unui număr al revistei „Autrement“ (février 1991). Dacă mai adăugăm la
această subliniere şi definiţia încântătoare a subtilului logician care a fost Petre
Botezatu: „politeţea este ceea ce cred eu că tu crezi că eu cred despre tine“, atunci
ne putem pune întrebări serioase în legătură cu distincţia la care tocmai am
consimţit. Ideal ar fi ca politeţea moderatorului să fie una reală. În acest caz,
moderatorul ar fi derobat, într-un fel, de grija care l-ar putea urmări în permanenţă
de a lăsa impresia de autenticitate în ceea ce priveşte politeţea afişată. Totuşi, nu
întotdeauna e posibilă o asemenea atitudine (de câte ori nu suntem politicoşi cu
oameni pe care nu-i putem suferi !). În aceste cazuri, ne putem mulţumi doar cu
impresia de politeţe. Dacă, în actul discursiv pe care-l angajăm, reuşim să nu ne
trădăm din acest punct de vedere, atunci e posibil ca dezbaterea publică să nu fie
afectată pe această direcţie.

4. Selecția moderatorului

O ultimă chestiune asupra căreia vrem să atragem atenţia în legătură cu

moderatorul unei dezbateri publice se referă la criteriile după care selectăm un
asemenea personaj. Nu insistăm prea mult asupra subiectului dintr-un motiv
relativ simplu. Atunci când am vorbit despre participanţii la o dezbatere publică,
am tratat pe larg criteriile după care aceştia se selectează: competenţă cognitivă
(să cunoască bine problematica în care se integrează moţiunea), voinţa de a se
angaja în soluţionarea prolemei (să fie interesat de a descoperi, împreună cu
ceilalţi, adevărul), capacitatea de a relaţiona discursiv (să aibă, deci, abilităţi de
comunicare), competenţă argumentativă (să aibă capacitatea de a corobora în
modul cel mai eficient mijloacele de probă pentru a convinge), echilibru psihic şi
stăpânire de sine (să nu fie impulsiv în relaţiile cu ceilalţi, de exemplu). Subliniem
că aceste criterii de selecţie a participanţilor rămân valabile şi în cazul
moderatorului, cu un accent care ni se pare esenţial: ierarhizarea acestor criterii
este diferită în cele două cazuri. Dacă, în cazul selecţiei participanţilor, am putea
să susţinem că pe primele trepte ale ierarhiei s-ar situa, de exemplu, competenţa
cognitivă (ceea ce ştie individul) şi competenţa argumentativă (cum foloseşte
eficient ceea ce ştie), în cazul selecţiei moderatorului, pe primele trepte ale
ierarhiei s-ar putea situa capacitatea de a relaţiona discursiv cu ceilalţi, voinţa de a
 78

soluţiona moţiunea, fără a trage de aici concluzia că nu ar conta cunoaşterea

subiectului sau a modalităţilor prin care o idee poate fi susţinută sau respinsă.
Această diferenţă de ierarhizare a criteriilor de selecţie în cele două situaţii
distincte vine din natura şi esenţa diferite ale activităţii pe care moderatorul, pe de
o parte, şi participanţii, pe de alta, sunt obligaţi să o presteze în raport cu rolul pe
care îl îndeplinesc în dezbaterea publică. Participanţii trebuie să argumenteze cu
ajutorul probelor (să susţină sau să respingă), toate celelalte activităţi pe care le
desfăşoară sunt, într-un fel, puse să servească aceste activităţi dominante de
argumentare (care nu se poate imagina fără cunoaşterea subiectului), moderatorul
trebuie să-i organizeze discursiv şi argumentativ pe participanţi, astfel încât
dezbaterea să pună în valoare potenţialul cognitiv, întemeietor, relaţional al
acestora în vederea soluţionării moţiunii care a fost promovată. Diferenţa este,
aici, de tonalitate dominantă a unuia sau altuia dintre criteriile invocate în cele
două roluri diferite ale intervenţiei discursive.
 79

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Să presupunem că moderatorul unei dezbateri publice

face următoarea afirmație :

“Dumneavoastră sunteți de la opoziție şi tot timpul sunteți

nemulțumit de ceva !”

În calitate de moderator, el încălcă anumite criterii

ale deontologiei profesionale. Care sunt ?

 Nu este imparțial ?
 Nu consideră competitorii egali ?
 Nu este politicos cu participanții ?
 Este prea autoritar ?

 Propuneți o concluzie finală a unei dezbateri publice cu tema :

“Libertate şi autoritate în comunitățile vulnedrabile”

în care :

 să prezentați un rezumat al posibilelor discuții;

 să exprimați eufemistic o nemulțumire;
 să trasați o direcție de acțiune pentru viitor.
 80

Unitatea de învățare 6 : Formatul dezbaterilor publice

1. Formatul Karl Popper

Acest format de dezbateri a fost iniţiat şi promovat de Open Society

Institute, pornind de la sugestiile filosofului şi epistemologului Karl R.Popper, în
special în lucrarea The Open Society and Its Enemies (1945). Formatul este
specific aşa numitelor dezbateri academice, probabil diferite de ceea ce am putea
numi dezbateri parlamentare, dezbateri electorale, dezbateri civice, în principal
prin scopul pe care un asemenea format de dezbatere îl slujeşte: cunoaşterea
articulaţiilor teoretice ale înţelegerii unei probleme sau a mijloacelor practice de a
o rezolva. Dispunem, în limba română, de un manual al Asociaţiei Internaţionale
de Educaţie prin Dezbateri („International Debate Education Association“, IDEA)
(2002). Vom încerca să prezentăm, în rezumat, acest format de dezbatere după
ghidul la care am făcut aluzie, cu comentariile de rigoare impuse de ilustrarea
particularităţilor sale la dezbaterile publice.
Care sunt particularităţile acestui format de dezbatere ? Prima subliniere:
formatul de dezbateri Karl Popper este o competiţie între două echipe, care se
confruntă pe o anumită moţiune. Prin urmare, dezbaterea de acest fel are doar doi
participanţi, să zicem echipa A şi echipa B. De obicei, în acest format de
dezbatere, fiecare echipă are câte trei membri, numerotarea făcându-se, de regulă,
în funcţie de natura şi importanţa rolului pe care membrul echipei îl îndeplineşte
în dezbatere. Câteva observaţii se impun aici şi ele rezultă din faptul că dezbaterea
se realizează cu participarea a două echipe. În primul rând, faptul că se confruntă
două echipe atrage atenţia că libertatea de acţiune a fiecărui membru este limitată:
fiecare membru al echipei îndeplineşte sarcinile care se stabilesc pentru el în
cadrul echipei şi nimic altceva. Dacă este desemnat să susţină pledoaria
constructivă afirmatoare, atunci el este acela care prezintă concepţia echipei cu
privire la probele în favoarea moţiunii, ordinea prezentării lor şi susţinerea
practică prin discurs a moţiunii, dacă este desemnat drept negator în cadrul
chestionării încrucişate negatoare ce priveşte pledoaria constructivă afirmatoare,
atunci rolul lui este acela de a pune întrebări celui care a susţinut pledoaria pentru
a-l pune în dificultate în privinţa susţinerii, în sfârşit, dacă este desemnat să
 81

susţină pledoaria constructivă negatoare, atunci va căuta şi va aduce în faţa

echipei adverse toate dovezile care resping moţiunea pusă în discuţie. În al doilea
rând, munca în echipă impusă de acest format asigură fiecărei echipe posibilitatea
de a-l alege pe cel mai bun în îndeplinirea unuia sau altuia dintre rolurile pe care
echipa trebuie să le asume.
A doua subliniere: formatul de dezbateri Karl Popper este o confruntare
între pledoarii constructive pentru şi pledoarii constructive contra, întrerupte de
runde corespunzătoare de chestionări încrucişate, fiecare dintre ele (sunt mai
multe) cu un rol bine definit în derularea dezbaterii. Pledoaria constructivă
afirmatoare are rolul de a pune în evidenţă care este armătura mijloacelor de
probă prin care se susţine moţiunea: fiecare dintre echipe, ca şi fiecare membru al
unei echipe, trebuie să vadă cu ochii minţii prin ce se susţine un punct de vedere
asumat (moţiunea dezbaterii). Chestionarea încrucişată negatoare, care urmează
pasului anterior în mod necesar, are un dublu rol: să pună acele întrebări care să
zguduie din temelii eşafodajul argumentativ construit prin intermediul pledoariei
constructive afirmatoare şi să pregătească terenul favorabil pe care să se manifeste
cât mai eficient pledoaria constructivă negatoare, care urmează momentului
anterior şi aparţine de drept echipei din care face parte acela care a susţinut
chestionarea încrucişată negatoare. Cu cât întrebările au atins mai adânc punctele
esenţiale ale pledoariei pentru, cu atât succesul pledoariei constructive negatoare
va fi mai bine conturat. Aceasta din urmă are rolul de a găsi contraargumente prin
care să respingă probele care susţin moţiunea, de a le ordona în aşa fel încât
impactul întemeietor să fie maxim. Chestionarea încrucişată afirmatoare urmează
pledoariei constructive negatoare şi o vizează în mod direct: rolul ei este de a pune
acele întrebări care să „respingă“ respingerile propuse prin pledoaria constructivă
negatoare ! Regăsim aici, în subtext, jocul pe care îl face , de obicei, utilizarea
subtilă a legii dublei negaţii: a respinge respingerea moţiunii înseamnă, în fapt, a
susţine moţiunea ! Acest moment pregăteşte, şi el, atacul următor al echipei prin
pledoaria afirmatoare de reconstrucţie: după ce ai propus susţinerea, după ce ţi s-
au pus întrebări pentru a o şubrezi, după ce s-a propus o respingere în raport cu
susţinerea proprie, după ce ai pus tu întrebările pe care le-ai considerat cele mai
pertinente pentru a pune în dificultate respingerea, ai posibilitatea să reconstruieşti
o nouă susţinere (sau s-o ajustezi, s-o îmbunătăţeşti pe prima) în funcţie de toate
observaţiile făcute de adversar (dacă le consideri întemeiate). Acest lucru se
realizează prin pledoaria afirmatoare de reconstrucţie. Avem, mai jos, o prezentare
intuitivă a derulării etapelor descrise (2002: 29):
 82

Secţiunea Timp Vorbitor

1. Pledoaria constructivă afirmatoare 6’ Afirmator 1
2. Prima chestionare încrucişată negatoare 3’ Afirmator 1 – răspunde
Negator 3 – întreabă
3. Pledoaria constructivă negatoare 6’ Negator 1
4. Prima chestionare încrucişată afirmatoare 3’ Afirmator 3 – întreabă
Negator 1 – răspunde
5.Prima pledoarie afirmatoare de reconstrucţie 5’ Afirmator 2
6. A doua chestionare încrucişată negatoare 3’ Afirmator 2 – răspunde
Negator 1 – întreabă
7. Prima pledoarie nega-toare de reconstrucţie 5’ Negator 2
8. A doua chestionare încrucişată afirmatoare 3’ Afirmator 1 – întreabă
Negator 2 – răspunde
9. A doua pledoarie afirmatoare 5’ Afirmator 3
de reconstrucţie
10. Adoua pledoarie negatoare 5’ Negator 3
de reconstrucţie

O ultimă chestiune pe care vrem s-o abordăm în legătură cu formatul de

dezbateri Karl Popper se referă la virtuţile şi limitele lui. Ce are bun şi ce are mai
puţin bun acest format de dezbateri ? O primă virtute pe care o vedem bine
conturată în acest format ţine de valorificarea maximală a resurselor muncii în
echipă. Având în competiţie două echipe, A = echipa afirmatoare şi B = echipa
negatoare, fiecare dintre ele se va mobiliza exemplar, va depune toate eforturile
cognitive, atitudinale, de comunicare pentru a ieşi învingătoare în competiţie. E o
emulaţie a echipei care poate fi destul de des resimţită în rezultate, nu numai în
dezbateri, dar în orice formă de activitate umană, emulaţie pe care acest format de
dezbateri o poate valorifica la maximum. O a doua, care decurge cumva din
prima, are în vedere posibilitatea pe care o deschide acest format de dezbateri
fiecărei echipe participante de a acţiona pe principiul autorităţii şi competenţei
maximale: fiecare echipă are posibilitatea de a-şi alege membrul cel mai bun
pentru îndeplinirea unui rol în pledoarie, ca interogator al adversarului etc. Atunci
când competiţia discursivă nu are loc între echipe, fiecare participant este obligat
să treacă prin toate situaţiile pe care le pune o dezbatere publică: să fie şi oratorul
care susţine o pledoarie, să fie şi în postura de a găsi cele mai potrivite întrebări,
să ceară şi lămuriri de ordin conceptual sau terminologic. Este posibil să nu
exceleze în toate aceste roluri şi atunci rezultatele nu sunt chiar la nivelul cel mai
înalt. În privinţa limitelor pe care formatul Karl Popper le aduce cu sine, una ne
atrage atenţia în mod deosebit: formatul acesta de dezbateri, cu alcătuirea a două
echipe care se confruntă într-o competiţie, pare a nu avea nici o legătură cu
 83

realitatea practicii discursive, pare adică rupt de ceea ce se întâmplă cu adevărat în

realitate. A alcătui două echipe care să dezbată o problemă, iar confruntarea
dintre ele să fie arbitrată de un juriu pare mai degrabă o construcţie artificială pe
care o imaginează spiritul speculativ, decât un dat al realităţii pe care să-l întâlnim
relativ frecvent în structurarea dezbaterilor publice. Ne putem imagina că o
dezbatere organizată de Academia Română ar putea arăta ca o competiţie între
două echipe în urma căreia un juriu să delibereze asupra câştigătorului ?

2. Formatul Lincoln−Douglas

Acest format de dezbateri acoperă, în general, domeniul politic al

dezbaterilor publice, fiind utilizat cu deosebire în dezbaterile electorale. Scopul
dezbaterilor de tip Lincoln-Douglas este acela de a promova candidaţii la diferite
posturi de putere (preşedinte, vicepreşedinte, senator, guvernator etc.), astfel încât
publicul să poată alege în cunoştinţă de cauză.
Să încercăm a stabili caracteristicile acestui format de dezbatere. Avem la
îndemână un studiu pertinent (Hellweg, Pfau, Brydon, 1992: 20-35) şi numeroase
ilustrări din dezbaterile prezidenţiale care s-au desfăşurat în special în Statele
Unite. Prima subliniere: nu avem de-a face, în acest format, cu o competiţie între
echipe (ca în formatul Karl Popper), ci una între personalităţi mai mult sau mai
puţin cunoscute în viaţa politică sau civică. Avem o confruntare între două
personalităţi (Iliescu-Constantinescu la prezidenţialele din 1996, Sarkozy-Royal la
prezidenţialele din 2007, Reagan-Mondale la prezidenţialele din 1984), dar putem
avea şi o confruntare între mai multe personalităţi în calitate de candidaţi (de
exemplu George Bush, Bill Clinton şi Ross Perot la prezidenţialele din 1992). Un
astfel de format de dezbateri înseamnă o devoalare în faţa publicului a tuturor
calităţilor şi defectelor participanților: participantul este cel care-şi dezvăluie
calităţile de orator (în alocuţiunea de deschidere sau în cea finală), el este cel care
îşi dezvăluie (sau nu !) calităţile de dialectician (prin probele pe care le aduce în
sprijinul punctelor sale de vedere sau pentru a le respinge pe cele ale
preopinentului), calităţile de bun comunicator (atunci când pune în faţa publicului
direcţiile de acţiune în eventualitatea alegerii), ingeniozitatea de a pune întrebările
cele mai pertinente (în chestionarea încrucişată cu interlocutorul).
O a doua remarcă la care consimţim ţine de natura responsabilităţii. În
dezbaterile de tip Karl Popper, responsabilitatea pentru succes ca şi pentru eşec
revine echipei şi nu fiecărui membru în parte. În dezbaterile de tip Lincoln-
Douglas, responsabilitatea este exclusivă a participantului, orice succes este al lui,
orice eşec de asemenea. Faptul că responsabilitatea este individuală aduce cu sine
o preocupare aparte a participantului pentru a ieşi în evidenţa cu ceva, dacă se
 84

poate cu cât mai mult, de la prezenţa discursivă, la grija pentru dialogul cu celălalt
sau chiar modul cum este îmbrăcat, cum arată pe micul ecran. Situaţia invocată
conferă acestui format de dezbateri o anumită dimensiune de spectacol, fără a
exagera fireşte, pe care televiziunile o exploatează la maximum şi nu pierd
niciodată ocazia, dacă ea se iveşte, de a face un show din această confruntare
(când mai găsesc ele în acelaşi loc pretendenţii la fotoliul suprem ?).
A doua subliniere: formatul de dezbateri Lincoln-Douglas conține :
alocuţiuni de deschidere, întrebări pentru participanţi, comentarii din partea
participanţilor în legătură cu alocuţiunea sau răspunsurile celuilalt, alocuţiuni
finale. Alocuţiunile de deschidere au rolul de a prezenta poziţia fiecăruia dintre
participanţi în legătură cu moţiunea supusă dezbaterii: politica externă, politica
internă, problema imigraţiei, problema nivelului de trai etc. Întrebările pentru
participanţi sunt administrate, de obicei, de către panelişti, consideraţi, în
general, ca mai puţin interesaţi politic. Întrebările vizează cu deosebire punctele
esenţiale ale alocuţiunii de deschidere, deşi lucrul nu este imperativ, şi au ca
intenţie să identifice punctele cheie ale problematicii impuse de moţiune care sunt
de interes maxim pentru publicul receptor. Comentariile din partea participanţilor
se referă la faptul că, în acest format de dezbatere, fiecare răspuns dat la
întrebarea pusă de panelist unui participant este urmat de un drept la comentarii
dat de moderator celuilalt participant. În general, comentariul unui participant
urmăreşte să sublinieze punctele slabe din răspunsul preopinentului în legătură cu
problematica localizată prin răspuns sau diferenţele de opinie asupra problemelor
abordate prin răspuns. Alocuţiunile finale ale participanţilor pun în evidenţă
poziţia acestora în raport cu moţiunea în urma confruntărilor cu întrebările
paneliştilor şi comentariile adversarului. Alocuţiunea finală trebuie să lase o
imagine puternică în conştiinţa publicului, condiţie care mai sporeşte ceva din
şansele de a fi votat ! La aceste momente care alcătuiesc formatul de dezbateri
Lincoln-Douglas se adaugă cele două intervenţii mai detaliate ale moderatorului:
alocuţiunea de prezentare şi alocuţiunea de concluzie, despre care am vorbit cu
alt prilej şi care nu constituie, de fapt, substanţa dezbaterii. Putem construi un
tabel sintetizator, după modelul urmat la formatul Karl Popper:

Secţiunea Timp Vorbitor

1. Prezentarea moderatorului Nedeterminat Moderator
2.Alocuţiune de deschidere 8’ Participant 1 (P1)
3.Alocuţiune de deschidere 8’ Participant 2 (P2)
4. Întrebare pentru P1 Nedeterminat Panelist 1
5. Răspuns P1 2’30” Participant 1
6. Comentariu P2 1’30” Participant 2
 85

7. Întrebare pentru P2 Nedeterminat Panelist 2

8. Răspuns P2 2’30” Participant 2
9. Comentariu P1 1’30” Participant P1
-------------------------- ---------------- -------------------
-------------------------- ---------------- -------------------
n-2. Alocuţiunea finală 5’ Participant 2
n-1. Alocuţiunea finală 5’ Participant 1
n.Concluzia moderatorului Nedeterminat Moderator

Câteva aprecieri din perspectiva virtuţilor şi limitelor acestui format de

dezbatere publică. În ceea ce priveşte virtuţile, multe aspecte au fost deja
subliniate: faptul că valorifică la maximum disponibilităţile individuale ale
participanţilor este un câştig atât pentru dezbatere cât şi pentru publicul care o
receptează. Pe de altă parte, formatul asigură o perfectă egalitate de şanse
fiecăruia dintre participanţi, în sensul că, prin exigenţele pe care le promovează,
oferă aceleaşi oportunităţi (o alocuţiune de deschidere, una finală, posibilitatea de
a face comentarii) şi aceeaşi durată de timp pentru a expune punctele de vedere şi
a le comenta pe ale celorlalţi. În privinţa limitelor, discuţiile par a fi mai
numeroase. Sesizăm, mai întâi, o anumită rigiditate a formatului şi a desfăşurării
lui practice care nu lasă loc aproape nici unei iniţiative individuale, fie că ar veni
din partea moderatorului sau din partea participanţilor. Pe de altă parte, formatul
Lincoln–Douglas dă posibilitatea participanţilor de a ocoli problemele discutabile
sau delicate, de a manipula publicul printr-o selectare interesată a faptelor pe care
le aduc în faţa publicului. În acest format, moderatorul dă cuvântul participantului
pentru alocuţiunea de deschidere, dar în interiorul ei participantul poate spune ce
vrea, nimeni nu-l poate atenţiona că minte, că nu a spus tot în legătură cu o
problemă sau alta, că a trecut peste o chestiune interesantă.

3. Formatul emisiune-dezbatere

Dezbaterile organizate în emisiuni speciale, mai ales pe canalele de

televiziune, sunt din ce în ce mai numeroase, mai prezente şi chiar mai solicitate
de marele public graţie unor particularităţi care le fac tot mai atractive. Ne
referim, cu deosebire, la acele dezbateri în care producătorii emisiunii invită un
număr de participanţi (de obicei 3 – 5 invitaţi) care să-şi dezvolte opiniile pro sau
contra în legătură cu o anumită problemă, într-un dialog constructiv cu
moderatorul dar şi cu opiniile celorlalţi. Diversitatea problematicii pusă în discuţie
este deconcertantă: probleme politice („starea clasei politice româneşti“),
probleme cetăţeneşti („ce facem cu câinii vagabonzi ?“), probleme civice („cum
participăm la deciziile oraşului ?“), probleme ale mediului înconjurător („tragedia
 86

pădurilor româneşti“), probleme ale relaţiilor internaţionale („românii şi

integrarea europeană“), evenimente interne sau internaţionale semnificative („ce-
au urmărit mişcările studenţeşti din Franţa anilor '68 ?“), toate aceste probleme
constituind, de fapt, moţiunile în jurul cărora se concentrează confruntările de
opinii.
O primă subliniere are în vedere faptul că astfel de dezbateri constituie
preocupări exclusive aproape ale canalelor de televiziune, programate în spaţii de
emisie cu o asemenea destinaţie şi cu o denominaţie bine cunoscută şi recunoscută
pentru tipul de discuţie din interiorul ei: „În faţa naţiunii“, „Fabrica“, „Realitatea
zilei“, „În dialog cu cetăţenii“, „Ochiul public“ etc. Interesul unor astfel de
dezbateri vine din intenţiile pe care fiecare canal de televiziune le urmăreşte: a
informa cetăţenii în legătură cu probleme ale vieţii lor cotidiene (dacă, de
exemplu, dezbaterea are în vedere chestiuni cetăţeneşti), a determina cunoaşterea
şi înţelegerea unor probleme de ordin politic, civic sau relaţional (dacă, de
exemplu, dezbaterea se poartă pe aspecte legate de chestiuni politice, sociale,
relaţii internaţionale), a determina acţiunea practică a publicului (sau măcar a unei
părţi din public) pe anumite direcţii (dacă, de exemplu, dezbaterile au în vedere
probleme de ecologie şi protecţia mediului, de civism, umanitare) şi, deasupra
tuturor acestor intenţii onorabile, vine interesul fiecărui produs media: să aibă o
audienţă cât mai mare !
A doua subliniere vine să ne atragă atenţia că acest format este o
confruntare mediată de moderator între mai mulţi participanţi, fiecare îndeplinind
toate rolurile posibile ale formatului (prezentarea punctului de vedere, răspunsul
la întrebările celorlalţi, comentarii la prezentările interlocutorilor etc.). Deşi se
aseamănă, în anumite părţi, cu formatul Lincoln-Douglas, care şi el este o
confruntare între individualităţi, formatul emisiune-dezbatere se deosebeşte prin
faptul că adună mai mulţi participanţi în intenţia de a dezvolta mai multe puncte
de vedere în faţa publicului. Dacă în formatul Lincoln-Douglas, a avea mai mult
de doi participanţi era excepţia, în formatul emisiune-dezbatere aceasta este
regula.
A treia subliniere ţinteşte elementele structurale ale formatului de
dezbatere pe care-l analizăm. Structura dezbaterii nu este nici pe departe la fel de
bine determinată ca în formatele Karl Popper sau Lincoln-Douglas, unde erau
identificate cu o precizie etapele, durata fiecăreia, ordinea intrării participanţilor în
rol, încheierea confruntării. Formatul emisiune-dezbatere lasă mult mai multă
libertate de acţiune moderatorului în a ordona activitatea discursivă, dar şi
participanţilor în a expune punctele de vedere, a interveni atunci când problemele
expuse nu par a fi înţelese de ceilalţi.
 87

Putem să identificăm, cu destulă largheţe fireşte, anumite etape de urmat în

acest format, cu specificarea că unele pot să lipsească, fără ca prin aceasta
dezbaterea să fie compromisă: prezentarea de introducere a moderatorului,
întrebările pentru participanţi, răspunsurile participanţilor, comentariul-sinteză al
moderatorului la fiecare răspuns al participanţilor, replicile participanţilor la
răspunsurile unora dintre ei dacă acestea îi vizează direct, concluziile
moderatorului. Prezentarea de introducere a moderatorului, un fel de deschidere a
emisiunii, de obicei aceeaşi dacă emisiunea e de acelaşi tip o perioadă mai lungă
de timp, cu excepţia prezentării participanţilor şi a temei abordate, este o punere
în faţa publicului a celor două elemente fundamentale pe care trebuie să le afle de
la început: Ce se dezbate ? Care sunt participanţii la dezbatere ? Întrebările
pentru participanţi se succed pe toată perioada derulării dezbaterii şi se adresează
fiecăruia dintre participanţi în ordinea pe care moderatorul o consideră cea mai
potrivită pentru dezbatere şi, evident, diferă de la participant la participant în
funcţie de o multitudine de factori (de ceea ce a spus vorbitorul anterior, de
instituţia pe care o reprezintă vorbitorul , de aspectul pe care vrea să-l scoată în
evidenţă moderatorul, de contraargumentele celorlalţi participanţi, de reacţiile
posibile ale acestora etc.), având ca intenţie conturarea a cât mai multe aspecte ale
moţiunii dezbătute şi construirea, prin răspunsurile primite, a unei imagini cât mai
adecvate a problematicii şi o soluţionare a ei. Răspunsurile participanţilor
constituie, într-un fel, acele imagini secvenţiale cu privire la tematica abordată
care „participă“ la structurarea întregului. Tema se „face“ din răspunsurile
participanţilor, bine organizate şi integrate de către moderator. În general,
răspunsurile participanţilor valorifică dimensiunea creatoare a personalităţii lor şi
sunt o expresie cât de cât fidelă a posibilităţilor de care dispun. Comentariul
sinteză al moderatorului la răspunsurile participanţilor e o denumire poate nu prea
inspirată pentru trecerile pe care moderatorul trebuie să le facă atunci când
introduce în dezbatere pe unul sau altul dintre vorbitori. Vrem să spunem că, într-
o situaţie dialogică organizată dar mult mai colocvială decât formatele de care am
discutat, moderatorul nu poate recurge prea des la treceri de forma: „acum
întrebarea pentru d-l…“; „urmează întrebarea pentru d-l….“; „d-l…, dacă aveţi
comentarii“ etc. E necesară o trecere mai puţin protocolară, mai creativă din
partea moderatorului, care are menirea de a lega, din punctul de vedere al
conţinutului, ceea ce a spus vorbitorul anterior cu ceea ce e de presupus că va
spune vorbitorul care urmează. Replicile participanţilor la ceea ce au spus
vorbitorii în răspunsurile lor se justifică în cea mai mare măsură dacă anumite
afirmaţii, directe sau aluzive, i-au vizat în mod special. În această situaţie, este
bine să dăm dreptul celui vizat, astfel încât să putem avea şi punctul de vedere al
celeilalte părţi („audiatur et altera pars“). Grija moderatorului în acest caz ar trebui
 88

să fie aceea ca replica să nu conţină insulte, să se concretizeze într-un limbaj

civilizat, să privească problema discutată şi nu chestiuni personale, să fie spusă pe
un ton adecvat. Concluziile moderatorului pot conţine liniile esenţiale ale temei
dezbătute, aşa cum s-au desprins ele din intervenţiile participanţilor. Într-un tabel
sintetic, am putea să vizualizăm şi structura acestui format de dezbatere publică:

Secvenţa Timp Protagonist

Prezentarea de introducere 1’ Moderator
Întrebare P1 20” Moderator
Răspuns P1 2’30” Participant 1
Întrebare P2 20” Moderator
Răspuns P2 2’30” Participant 2
Replică P1 1’ Participant 1
Întrebare P3 20” Moderator
Răspuns P3 2’30” Participant 3
Replică P2 1’ Participant 2
--------------------------- ------------- -------------------
------------------------ ------------- -----------------------
Concluzie moderator 1’ Moderator

Acest format de dezbatere are o serie de virtuţi care îl fac atractiv. El lasă
o serie de libertăţi şi deschide multe oportunităţi creative tuturor celor angajaţi în
organizarea unor astfel de relaţii discursive: moderatori, participanţi, editori de
emisiuni. Un asemenea format ne lasă să înţelegem şi să întrezărim mai mult cu
privire la posibilităţile moderatorului de a organiza o emisiune atractivă, cu
capacitatea participanţilor de a se adapta la situaţii care nu pot fi nicicum
evidenţiate în protocol şi, desigur, nu pot fi anticipate. Oricum, astfel de formate
de dezbateri publice au un aer de sinceritate, de prezentare a indivizilor −
indiferent de cine sunt şi ce posturi ocupă − aşa cum sunt, fără cosmetizări inutile
şi roluri care, de multe ori, nu-i prind ! Pe de altă parte, deosebit de celelalte tipuri
de dezbateri, acest format, prin caracterul său regulat (prezentarea emisiunii
săptămânal, de două ori pe săptămână etc.), selectează un public care îi este fidel,
care se ataşează cumva şi formatului dar şi modului de punere în act, astfel încât
este capabil să facă o evaluare mai obiectivă a reuşitei sau nereuşitei unei
asemenea dezbateri. Formatul are şi destule puncte vulnerabile. Libertatea de
acţiune, pe care am subliniat-o ca o virtute, se poate transforma uşor într-o limită
serioasă în condiţiile în care unii dintre invitaţi nu mai pot fi stăpâniţi în cadrele
decenţei comunicative şi se manifestă prin violenţă verbală.

4. Formatul dezbatere-parlamentară
 89

Spre deosebire de celelalte trei tipuri de formate, cel pe care îl analizăm

este singurul care are un caracter instituţionalizat: formatul de dezbatere este
impus de o instituţie (Senat, Camera Deputaţilor, Congres etc.), care are între
atribuţiile sale şi pe aceea de a organiza dezbateri, dezbateri care uneori se
concretizează în adoptarea unor legi (de exemplu, dezbaterea legii bugetului),
alteori nu (de exemplu, dezbaterile din Camera Deputaţilor prilejuite de
aniversarea unui eveniment important). Există încercări de analiză a dezbaterilor
parlamentare, deşi, trebuie să recunoaştem, entuziasmul e temperat aici de aerul
şablonard pe care îl degajă desfăşurarea lor.
Să atragem atenţia, mai întâi, că un astfel de format este singurul dintre
cele patru care are, în calitate de moderator, o persoană impusă şi nu aleasă pentru
acest rol. Situaţia aceasta se regăseşte în dezbaterile parlamentare unde
preşedintele instituţiei (Senat, Camera Deputaţilor, Parlamentul European etc.)
sau unul dintre înlocuitorii săi (vicepreşedinţi, secretari) îndeplinesc, pe rând,
rolul de moderatori ai dezbaterilor astfel organizate. Pe de altă parte, rolul
moderatorului este, în general, destul de limitat: anunţă ordinea de zi a şedinţei de
dezbateri şi dă cuvântul, probabil de multe ori în ordinea înscrierii, fiecărui
vorbitor în parte. Suntem în prezența unui rol aproape simbolic al moderatorului
unei asemenea dezbateri.
În cadrul formatului dezbatere-parlamentară, etapele au un parcurs
standard. Prezentarea de deschidere a moderatorului are drept scop aducerea la
cunoştinţa publicului a problemei dezbătute (mai exact, ordinea de zi a şedinţei de
dezbatere), se stabilesc aspectele organizatorice ale dezbaterii (care sunt
vorbitorii, câte minute are fiecare, care este ordinea de intrare). Alocuţiunile
participanţilor exprimă poziţia principalelor forţe politice reprezentate în instituţia
respectivă în legătură cu problema supusă dezbaterii. Alocuţiunea de închidere
aparţine moderatorului şi se poate concretiza în anunţarea rezultatului votului
(dacă dezbaterea s-a purtat asupra unui proiect de lege care trebuie aprobat), se
poate concretiza într-o simplă frază prin care moderatorul anunţă încheierea
dezbaterii.
Să trecem în contul virtuţilor unui astfel de format de dezbateri faptul că el
deschide posibilitatea publicului larg de a afla poziţia principalelor forţe politice
în legătură cu o serie de probleme de interes general: buget, justiţie, protecţia
populaţiei, mediul înconjurător etc. Sigur, uneori ne place ceea ce vedem în aceste
dezbateri, alteori nu, dar important rămâne faptul că avem o imagine despre viaţa
parlamentară într-un stat. Formatul asigură, pe de altă parte, cadrul propice
fiecărui om politic de a-şi pune în valoare talentul oratoric, calităţile de vorbitor în
public. Elocinţa parlamentară a constituit un punct de referinţă şi de sprijin pentru
 90

analizele retorice, nume importante ale artei oratorice şi-au dezvăluit talentul în
dezbaterile parlamentare: Churchill, Roosevelt, Mirabeau, Disraeli, Delavrancea,
Take Ionescu, Iorga. Dacă e să ne referim la limite, atunci atragem atenţia că
multiplicarea aproape necontrolată a participanţilor face ca un astfel de format să
pară mai degrabă o colecţie de discursuri în care fiecare se căzneşte să iasă cât mai
bine decât o confruntare de opinii între indivizi pe o anumită problemă.
 91

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie enunțul următor :

“Viaţa în natură”.

Cerințe :

 Alcătuiţi o pledoarie constructivă afirmatoare în legătură cu acest enunț;

 Care ar fi elementele ei componente ?

 Fie afirmația :

“Oricât ai face e prea puțin când e vorba să răspândești

un adevăr“ (Alexandre Dumas).

 Poate ea constitui un punct de controversă în

formatul Lincoln-Douglas ?
 Construiți o alocuțiune de deschidere pornind
de la enunțul dat.
 92

Unitatea de învățare 7 : Moțiune şi conflict de opinie

1. Ce este o moţiune ?

Fiecare dezbatere se poartă pe o anumită chestiune, în jurul unei idei-forţă

care ordonează întreaga discuţie între participanţi şi în legătură cu care unii îşi
exprimă susţinerea, alţii, dimpotrivă, respingerea. În contextul analizelor asupra
dezbaterilor, o asemenea idee a fost denumită moţiune. În dezbaterile publice,
moţiunea se referă la tema supusă discuţiei critice şi ea poate avea întruchipări
dintre cele mai diferite: politica externă americană (în dezbaterile publice
ocazionate de alegerile din SUA), situaţia agriculturii româneşti (în dezbaterile
parlamentare din România), violarea drepturilor omului, a democraţiei şi a statului
de drept (în Parlamentul European de la Strasbourg), problemele cu care se
confruntă cetăţenii din cartierul Alexandru cel Bun (în întâlnirile pe care Primăria
din Iaşi le organizează cu cetăţenii).

2. Criterii extensionale de alegere a moțiunii

Cum alegem moţiunile unei dezbateri publice ? Un prim criteriu de alegere

este interesul publicului: o dezbatere publică trebuie să ia în discuţie aspecte care
interesează pe cei care iau parte la o astfel de construcţie discursivă. Moţiunea
dezbaterii trebuie, deci, să trezească interesul auditoriului care asistă (dacă e vorba
de o dezbatere publică „face to face“) sau a unui număr cât mai mare dintre
ascultătorii sau telespectatorii posibili ai emisiunii-dezbatere (dacă e vorba de o
dezbatere publică organizată de posturile de radio sau televiziune). Multe
dezbateri se realizează în campaniile electorale şi pe astfel de probleme
(cunoaşterea candidaţilor, a intenţiilor lor de program, a realizărilor de până în
acel moment) pentru că, se ştie, interesul publicului este maxim în această
perioadă pentru a şti cu cine să voteze, care opţiune este cea mai bună în funcţie
de interesele lor imediate sau de perspectivă. Destule dezbateri publice vizează
problemele vieţii cotidiene ale cetăţenilor (spaţiile de joacă pentru copii, câinii
vagabonzi, curăţenia în spaţiile de utilizare comună, transportul în comun etc.),
 93

fiindcă acestea sunt legate direct de interesele publicului care participă iar
cunoaşterea şi satisfacerea intereselor cetăţenilor este o preocupare a edililor
locali.
Un al doilea criteriu de alegere a moţiunii vizează posibilitatea de
soluţionare a conflictului de opinie: se aleg acele teme sau probleme care pot fi
soluţionate prin dezbatere, în sensul că, parcurgând un anumit număr de paşi, se
poate stabili prin constrângere raţională de partea cui este adevărul şi ce ar trebui
să fie susţinut ca o afirmaţie veritabilă în cunoaştere. Sau măcar să se
întrezărească o posibilitate de soluţionare, chiar dacă nu este vizibilă în toată
claritatea ei încă din faza de iniţiere a demersului critic. O moţiune cu tentă
filosofică, de exemplu, cea concretizată în enunţul „Este lumea o realitate
cognoscibilă ?“ poate constitui oricând un motiv important de dezbatere între
avizaţi. Poate un astfel de enunţ să constituie moţiunea unei dezbateri publice ?
Destule temeri ne reţin în a da un răspuns favorabil, una dintre ele ţinând de
faptul că o asemenea moţiune nu pare a avea, pentru publicul larg, o posibilitate
reală de soluţionare ! Dezbaterile publice sunt construcții discursive cu final
aşteptat: publicul asistă la dezbatere sau urmăreşte o emisiune pentru a vedea cum
se tranşează adevărul într-o problemă care îl interesează.
Să analizăm al treilea criteriu de alegere a moţiunii unei dezbateri publice
care vizează sporul de cunoaştere pe care o asemenea temă trebuie să-l asigure
publicului care asistă dar şi participanţilor. Moţiunea trebuie să aducă ceva nou în
raport cu ceea ce ştie publicul cu privire la temă, altfel nu mai există nici un temei
pentru a asista la o dezbatere. O temă precum aceea dezvăluită de enunţul „Oraşul
e plin de câni vagabonzi care sunt un pericol public“ poate fi interesantă pentru
public (multe decizii ale sale, precum aceea de a nu merge pe jos, de a nu
frecventa cartierele mărginaşe etc. sunt influenţate de situaţia descrisă în enunţ),
poate fi soluţionată prin intermediul unei dezbateri publice (pot fi aduse dovezi
prin care să se arate că enunţul este adevărat sau fals), dar nu aduce nici o
informaţie nouă în raport cu ce ştie deja publicul (sau mare parte a lui) cu privire
la realitatea descrisă prin enunţ. Prin urmare, cu greu se poate închega o dezbatere
pe această temă, iar motivul principal este acela că ea nu aduce un spor de
cunoaştere care să asigure posibilităţi noi de înţelegere a fenomenului sau căi
inedite de soluţionare practică a lui. Nu dezbatem banalităţi, generalităţi, locuri
comune, acestea sunt la îndemâna simţului comun şi a discuta asupra lor în
speranţa că vom influenţa pe cineva este un act gratuit.

3.Criterii intensionale de alegere a moţiunii

 94

În afara criteriile externe de selecţie a moţiunilor există şi anumite criterii

interne ce ţin de conţinutul ideatic pe care ele îl vehiculează. În rolul de moţiuni
ale dezbaterilor publice nu pot sta decât anumite conţinuturi de gândire care
asigură posibilitatea faptică de a ne pronunţa pro sau contra moţiunii în cauză.
Care sunt aceste criterii interne sau de conţinut ? Le vom evidenţia sub forma unor
note prin care moţiunile se individualizează în raport cu tematicile care nu pot
îndeplini acest rol.
Natura dialectică a moţiunii. Orice enunţ prin care se evidenţiază o
moţiune a unei dezbateri trebuie să aibă o natură dialectică. Ce înseamnă aceasta ?
Sursa unui răspuns o găsim la Aristotel. În Topica (I,1,100a), Stagiritul ne atrage
atenţia că tratatul are drept scop, pe de o parte, a găsi o metodă de a argumenta
când susţinem o teză şi, pe de altă parte, de a evita să cădem în contradicţie când
respingem teza adversarului, cu sublinierea expresă a filosofului că lucrurile sunt
posibile numai într-un singur caz: când pornim de la propoziţii probabile.
Raţionamentul bazat pe premise probabile este considerat dialectic, de unde
concluzia că premisele sale sunt premise dialectice. Ce sunt, la Aristotel,
premisele dialectice ? Iată textul din Topica:

„Premisa dialectică este o întrebare care apare probabilă sau tuturor, sau majorităţii,
sau înţelepţilor, iar dintre aceştia, sau tuturor, sau majorităţii sau celor mai de seamă,
cu condiţia să nu fie un paradox. Căci vom lua drept adevărat ceea ce este admis de
înţelepţi, dacă însă nu este contrar vederilor celor mulţi. Sunt de asemenea premise
dialectice ceea ce se aseamănă cu premisele probabile, ca şi ceea ce neagă tot ce este
contrar opiniilor probabile, în sfârşit, ceea ce este de acord cu învăţăturile artelor
recunoscute“ (Aristotel, Topica, I,11,104a; în: Aristotel, Organon, II, Editura Iri,
Bucureşti, 1998, p. 314).

El ne arată cu destulă claritate că natura dialectică a unei propoziţii se

concretizează în capacitatea acesteia de a deschide o alternativă egal permisivă la
interpretări opuse. Numai în acest caz nu resimţim poziţiile diferite ale
interlocutorilor (unul care susţine punctul de vedere, celălalt care îl respinge) ca
atentate la funcţionărea normală a raţionalităţii. Numai dacă întrebarea lasă
adversarului posibilitatea de a alege una dintre alternative se îndeplinesc şi
cerinţele prin care se formulează scopul dialecticii în Topica: susţinerea şi
respingerea uneia şi aceleiaşi teze supusă dezbaterii.
Aşadar, criteriul naturii dialectice a moţiunii exprimă cerinţa ca aceasta să
poată fi afirmată sau negată cu acelaşi temei şi, pe cât posibil, cu aceeaşi forţă a
mijloacelor de probare. Numai în aceste condiţii dezbaterea este un demers
echilibrat între interlocutori, asigură condiţii egale de manifestare discursivă şi
probatorii fiecăruia dintre ei, acordă aceleaşi şanse de succes tuturor, rezultatul
 95

final depinzând doar de capacitatea unuia sau altuia de a găsi cele mai puternice
argumente, organizarea cea mai eficientă a lor, exprimarea cea mai clară care să
asigure înţelegerea, expresivitatea potrivită pentru a emoţiona şi seduce publicul.
Natura problematologică a moţiunii. Orice moţiune trebuie să se sprijine
pe o ideaţie problematologică, pe un conţinut de idei în stare să genereze discuţii
contradictorii, divergenţe de opinii, polemici care să lase impresia că totul se joacă
pe muchie de cuţit şi că numai efortul susţinut de probare este sigurul în stare să
încline balanţa într-o parte sau alta. Ideea problematologică ne lasă să înţelegem
că nimic nu e decis în legătură cu adevărul sau falsitatea ei, că totul se decide în
lupta ideatică dintre interlocutori, că această confruntare acaparatoare de opinii
este singura cale care ne duce cu siguranţă la adevăr. Originea meditaţiei
problematologice, cel puţin a aceleia induse de cercetările cele mai recente în
domeniu, se regăseşte în lucrările lui Michel Meyer, profesor de filozofie, retorică
şi teoria argumentării la Universitatea Liberă din Bruxelles. În 1986, autorul
invocat publică o lucrare intitulată De la problématologie: philosophie, science et
langage, care constituie punctul de plecare al unui model de interpretare a
limbajului, filosofiei, discursivităţii în general, model ce are în centrul
explicaţiilor conceptul de problematologie (Meyer, 1986).
O idee devine productivă atunci când se constituie ca o problemă, când
generează un act de intelecţie ce o are drept punct de reper şi sursă de conflict cu
celelalte idei. Chiar experienţa cotidiană ne arată că unele idei, informaţii,
cunoştinţe de care dispunem diferă de altele din punctul de vedere al
productivităţii. Aşadar, semnul problematicităţii unei idei este constituirea ei într-
o problemă veritabilă a gândirii, într-un motiv de dispută între cei angajaţi în
evaluarea ideii în cauză. Semnul exterior al prizei de conştiinţă cu privire la
prezența unei probleme este interogativitatea: când un individ pune o întrebare în
legătură cu o idee vehiculată şi receptată, aceasta e un semn că ideea nu a rămas
fără consecinţe semnificative în ansamblul cunoaşterii sale, că ea este interesantă
pentru actul de intelecţie şi că există curiozitatea pentru a o aprofunda. Meyer ne
atrage atenţia asupra importanţei interogativităţii în cunoaşterea umană:

„A pune întrebarea, sau a o evoca asertoric, semnifică adesea că locutorul doreşte să

ştie: avem aici conotaţia epistemică ataşată nu la ceea ce face întrebarea ca atare, ci la
faptul de a o răscoli, pentru cineva, de o manieră sau alta“ (Michel Meyer, Logique,
langage et argumentation, Hachette, Paris, 1982, pp. 123;124).

Conchidem că natura problematologică a moţiunii ne cere ca, în

dezbaterile publice, să alegem acele idei care sunt productive pentru cunoaşterea
omenească, care generează facil discuţii pro şi contra, care nasc polemici cordiale
 96

dar intransigente, care invită la meditaţie şi reflecţie critică, într-un cuvânt, care
nu ne lasă nici pe departe indiferenţi din punct de vedere al actului de intelecţie.
Natura indecidabilă a moţiunii. Moţiunea unei dezbateri, oricare ar fi ea,
trebuie să se exprime printr-un enunţ indecidabil din punct de vedere alethic,
poate mai exact, decidabil doar contextual. În eforturile de determinare a
adevărului punem în mişcare metode şi proceduri dintre cele mai diverse, utilizăm
căi diferite de investigare tocmai pentru a fi siguri că ceea ce afirmăm este
adevărat. Acest travaliu ne conduce la concluzii dintre cele mai interesante. Există
enunţuri care pot fi decise ca adevărate sau false o dată pentru totdeauna, fără ca,
în legătură cu ele, să se poată reveni în orice moment sau de către orice individ
pentru a pune în cauză valoarea lor de adevăr. Dacă avem enunţul:

Figura geometrică pe care a desenat-o Andrei este sau nu este un triunghi

constatăm că, dincolo de opţiunile şi cercetările noastre de moment, enunţul

exprimă o afirmaţie adevărată: indiferent ce ar desena persoană identificată prin
numele „Andrei“, desenul cade sub jurisdicţia afirmaţiei cuprinsă în enunţ, adică
fie este un triunghi, fie nu este un triunghi (chiar dacă, să zicem, Andrei trage doar
o linie pe foaia de hârtie, linia se include în sfera a „ceea ce nu e triunghi“).
Valoarea de adevăr a enunţului pe care l-am dat drept exemplu a fost determinată
pe baza raţionalităţii, criteriul analizei logice fiind instrumentul prin care s-a
impus raţionalitatea adevărului în aceste cazuri. Nu ne-a trebuit nici o altă
investigare de ordin observaţional pentru a concluziona că acest enunţ este
adevărat.
Pot constitui astfel de enunţuri obiect de controversă şi, în consecinţă, pot
sta ele ca suport discursiv al moţiunilor unor dezbateri? Răspunsul este, desigur,
negativ. Motivul este relativ simplu: afirmaţiile tautologice sunt adevărate în mod
evident, adevărul lor se impune chiar la nivelul simţului comun ca indiscutabil. O
asemenea afirmaţie n-ar putea ocupa rolul de moţiune pentru că, raţional vorbind,
nici un participant la dezbatere n-ar trebui s-o respingă. Acelaşi consideraţii pot fi
făcute şi în legătură cu o altă categorie de afirmaţii pentru care adevărul poate fi
determinat o dată pentru totdeauna: enunţurile contradictorii. Un enunț de forma
“Triunghiul are patru unghiuri” nu ar trebui să fie susținut fiindcă el este o
absurditate.
Am identificat care dintre enunţurile noastre nu pot sta în poziţia de
moţiune. Care sunt însă, din punctul de vedere al decidabilităţii alethice,
afirmaţiile care pot îndeplini această funcţie ? Evident, acelea care sunt uneori
adevărate, alteori false în funcţie de context. Dar nici acestea fără restricţii: numai
acele afirmaţii care sunt uneori adevărate, alteori false dar care nu pot fi dovedite
 97

într-un fel sau altul prin cercetare empirică şi experiment. De exemplu, afirmaţia:
“Virtutea poate fi cunoscută”este ea purtătoarea unui adevăr contextual care poate
fi identificat numai prin dezbatere împreună cu ceilalţi.

4. Moţiunea şi judecățile intenționale

Punctul de plecare în încercarea de a sistematiza câmpul atât de vast şi

diversificat de selecţie a moţiunilor îl constituie modelul triadic al dialogicii
intenţionale propus de Gilbert Dispaux (1984: 13-61), regăsit în unele din
componentele sale şi în alte încercări asupra relaţiilor dialogice (Warnick, Inch,
1989: 47-64), dar asumat explicit într-o investigaţie asupra domeniului
argumentării (Blackburn, 1994: 65-115).
Dacă scopul sistematizării judecăților vizează cu deosebire pragmatica
actului de comunicare (aşa cum cere în mod explicit o dezbatere publică), ne
avetizează Dispaux, atunci criteriul acestei sistematizări ar trebui să fie intenţia
actului comunicării. Dispaux e cât se poate de clar în această privinţă:

„O teorie a dialogului nu poate să eludeze problema traducerii şi interpretării

intenţiilor. Contrar logicii tradiţionale, fondată pe dubla dogmă a decidabilităţii şi a
structurii predicative a oricărei propoziţii, dialogica este în mod obligatoriu
intenţională“ (Gilbert Dispaux, La logique et le quotidien. Une analyse dialogique des
mécanismes de l’argumentation, Les Editions de Minuit, Paris, 1984, p. 24).

Care sunt tipurile de intenţii pe care un interlocutor le poate asuma atunci

când se integrează unei relaţii dialogice ? Dispaux (1984: 33) pune în evidenţă trei
categorii de intenţii: intenţia de a comunica o observaţie, intenţia de a comunica o
evaluare, intenţia de a comunica o prescripţie.
Uneori participantul la relaţia de comunicare descoperă prin observaţii
proprii anumite aspecte care i se par interesante în legătură cu realitatea
înconjurătoare: particularităţi ale faptelor sau fenomenelor, exteriorizări ale
comportamentelor, concretizări ale relaţiilor şi altele asemenea. Găseşte de
cuviinţă că e bine să pună în comun cu interlocutorii astfel de observaţii personale
şi o face prin punerea în act a intenţiei de a comunica observaţiile. Această
intenţie se concretizează într-o descripţie a faptelor, comportamentelor sau
relaţiilor care asigură receptorului informaţiile necesare pentru a-şi face el însuşi o
imagine cu privire la datul descris. Informaţiile furnizate şi receptate se
concretizează în judecăţi descriptive.
Nu sunt puţine cazurile în care individul este pus în faţa necesităţii de a
face ierarhizări ale indivizilor, ale faptelor săvârşite, ale relaţiilor instituite, ale
comportamentelor exteriorizate. Ierarhizările sunt rezultatul unor evaluări pe care
 98

individul le face în funcţie de anumite criterii. De multe ori, în discuţiile spontane

sau în activităţi de comunicare organizate, ne întâlnim cu afirmaţii de genul: „Nu
a făcut bine că s-a dus la întâlnire“ (evaluare a unei acţiuni), „Atitudinea faţă de
colegi a fost impardonabilă“ (evaluare a unui comportament), „Tot ce face colegul
nostru e din interes“ (evaluare a unei relaţii), „Cred că prestaţia studentului X a
fost un succes“ (evaluarea unui fapt). Intenţia de a comunica o evaluare se
concretizează în judecăţi evaluative.
Descripţiile şi evaluările noastre constituie nu de puţine ori fundalul pe care
se înfiripă norme de acţiune şi comportament. Observ pe cei care vorbesc în faţa
publicului şi constat că unii au succes, alţii nu. Evaluez fiecare prestaţie în parte,
compar ce au făcut unii şi ce au făcut alţii, insist cu deosebire asupra aspectelor
esenţiale cuprinse în prestaţiile discursive ale celor care au succes şi pot constitui
o listă cu aspectele de care au ţinut cont cei care reuşesc să aibă succes în
discursul public. Sunt în stare, cred eu, să propun o anumită normă de urmat
tuturor acelora care vor să aibă succes atunci când vorbesc în public: „Pentru a
avea succes în discursul public trebuie să cunoşti foarte bine tema, să alegi
argumentele cele mai puternice, să le organizezi de o manieră profitabilă, să
vorbeşti expresiv şi cu o gesticulaţie adecvată subiectului!“. Dacă reuşesc în
discursul public respectând cerinţele normei, atunci am tendinţa de a prescrie un
astfel de comportament discursiv şi celor cu care intru în dialog: faceţi şi voi la fel
şi veţi reuşi! De obicei, consilierea pe care o acordăm celorlalţi, de cele mai multe
ori benevol, se concretizează în judecăţi prescriptive. pentru acţiunile viitoare ale
acestora.

5. Obiectiv şi subiectiv în judecățile intenționale

Este interesant de meditat asupra jocului obiectivităţii şi subiectivităţii în

cele trei tipuri de judecăţii diferenţiate după intenţia pe care o urmăresc în
comunicare. Judecăţile descriptive dau informaţiilor pe care le furnizează
interlocutorului, cel puţin ca intenţie, un maximum de obiectivitate şi constituie
fundamentul unei anumite siguranţe a receptorului în legătură cu conţinutul
informaţional. Nu avem motive să punem la îndoială descripţiile pe care cineva
care a participant la un eveniment, care a observat un fapt le face cu privire la
aceste „dat“-uri ale realităţii. În afara cazurilor în care îl bănuim pe interlocutor de
rea intenţie sau de utilizare interesată a faptelor descrise. Prin urmare, judecăţile
descriptive sunt punctele de sprijin ale unei discuţii critice, acelea de pe care îşi
iau zborul toate controversele şi toate dezacordurile în legătură cu celelalte tipuri
de judecăţi pe care astfel de manifestări discursive le angajează.
 99

Judecăţile evaluative se comportă, din punct de vedere informativ, exact

opus descripţiilor: ele aduc cu sine maximum de subiectivitate, chiar dacă
purtătorii lor cred în ele ca în adevărurile indiscutabile. Într-o relaţie dialogică,
evaluările sunt „percepute“ alături de autorii lor, ele merg în tandem pentru ca să
se ştie că sunt adevărurile nominalizate, că reacţia adversarului vine la o credinţă
individuală, fie şi rezultată dintr-o evaluare a faptelor, situaţiilor sau relaţiilor. Nu
vom auzi prea des referiri de genul: „Asta este descrierea ta“, „Aşa ai observat tu
lucrurile“, dar ne vom întâlni la fiecare pas aproape cu formulări de tipul: „Asta e
părerea ta, eu nu cred că aşa stau lucrurile“, sentinţe care incriminează rezultatul
evaluărilor indivizilor. Din maxima vecinătate a judecăţilor evaluative cu
subiectivitatea rezultă ceva important pentru dezbaterile publice: ele se constituie
în puncte de dezacord între participanţi, sursă mereu prezentă pentru punerea în
act a unor astfel de intervenţii discursive, esenţa susţinerilor şi respingerilor
reciproce.
Judecăţile prescriptive se situează la egală distanţă între obiectivitatea
descripţiilor şi subiectivitatea evaluărilor. Construcţia individualizată a unor astfel
de „norme“ nu este şi nici nu poate fi impusă în mod decisiv de datele realităţii,
dar nici nu poate rămâne la mâna individului care o propune, acesta făcând din
libertatea sa de acţiune criteriul suprem al deciziei prescriptive. În definitiv, în
sfaturile pe care le dăm celorlalţi nu putem să fim arbitrari, să nu ţinem cont adică
de condiţiile în care se va desfăşura acţiunea sau se va manifesta comportamentul
(puse în evidenţă prin descripţii), dar nici nu putem să fim dogmatici, să nu vedem
adică şi particularităţile speciale care intervin în cazul concret al aplicării posibile
a normei (puse în evidenţă de evaluări). Dogmatismul ne transferă în planul
descripţiei atotstăpânitoare, arbitrariul ne aruncă în braţele mereu primitoare ale
evaluării. Or, când propunem norme de urmat pentru ceilalţi avem în vedere a
evita excesele valorizărilor extreme, exclusive. Aici se poziţionează judecăţile
prescriptive. Uneori ele pot constitui obiect de controversă, alteori punct de sprijin
pentru întreţirea controverselor în legătură cu celelalte judecăţi, cu judecăţile
evaluative în special. Ele constituie substanţa a ceea ce unii autori numesc
„moţiuni de strategie“.

6. Sursele conflictului în judecățile intenționale

Ultima chestiune la care vrem să răspundem în această secţiune este

următoarea: Care este temeiul conflictului opinabil indus prin moţiune şi
augmentat prim mijloacele de probă în condiţiile în care dezbaterile publice
angajează judecăţi descriptive, judecăţi evaluative şi judecăţi prescriptive ?
Suntem în dezacord unii cu alţii în privinţa conţinutului informaţional al
 100

judecăţilor descriptive deoarece baza observaţională a fiecăruia diferă de la un

individ la altul: unii dintre noi remarcăm mai uşor aspectele esenţiale ale
lucrurilor sau situaţiilor observate, alţii mai greu, unii dintre noi avem un spirit de
observaţie mai pronunţat (reuşim mai uşor să distingem aspectele esenţiale în
raport cu fondul obiectului observat), alţii dimpotrivă. În aceste situaţii, ceea ce
prezint eu ca informaţie rezultată din „perceperea“ unei realităţi sau alta nu
coincide cu ceea ce prezintă interlocutorul ca descriere. Conflictul de opinie este
prezent. Rezolvarea lui nu se poate face prin dezbatere însă, ci prin cercetări mai
atente asupra realităţii descrise, eventual prin apelul la instrumente care pot
amplifica acuitatea organelor noastre de simţ, pentru a vedea care dintre descripţii
este mai aproape de realitate. Aceasta din urmă va fi luată ca bază pentru
susţinerea sau respingerea unor puncte de vedere avansate.
Avem opinii diferite în ceea ce priveşte conţinutul informaţional al
judecăţilor evaluative deoarece orice evaluare trebuie să se facă după anumite
criterii, iar acestea sunt, în general, subiective: evaluarea mea se face după
criteriile mele ! A face o evaluare după criterii impuse de alţii este, pentru individ,
un atentat la libertatea sa de evaluare. Nu luăm în calcul evaluările standardizate,
incompatibile aproape cu libertatea de opinie pe care o promovează dezbaterile
publice, precum evaluările profesorilor la examene care pot fi făcute după grile
comune, evaluările de calitate ale instituţiilor care se fac de către comisii în baza
unor criterii unitare etc. Rezultatele evaluărilor noastre cu privire la acelaşi dat pot
fi opuse tocmai datorită faptului că judecăţile au la bază criterii subiective. De
exemplu, enunţul: “Valea Bistriţei este foarte interesantă”poate fi considerat
rezultat al unei evaluări a celui care l-a pus în circulaţie pe următoarele motive
(criterii de apreciere): are forme geologice unice (Lacul Roşu, de exemplu), are un
peisaj sălbatic neatins încă, în multe locuri, de semnele nefaste ale civilizaţiei, are
un aer ozonat care îmbie la excursii şi mişcare în aer liber. Dar şi enunţul: “Valea
Bistriţei nu e deloc interesantă”are aceeaşi temeiurile ei : nu are, în multe părţi,
nici un minimum de amenajări pentru a circula confortabil cu maşina, nu există
oportunităţi de cazare sau masă, e un loc comun cum sunt multe altele în zonele
de munte. Conflictul de opinie este prezent.
În sfârşit, nu ne înţelegem cu interlocutorii în privinţa prescripţiilor care ne
indică ce trebuie să facem pentru a obţine rezultate favorabile în organizarea unei
activităţi, deoarece, în baza descrierii activităţii şi evaluării mijloacelor de
înfăptuire a ei, unii credem că vom ajunge la rezultate dezirabile, alţii, dimpotrivă,
sunt convinşi că nu vom ajunge niciodată la asemenea rezultate. Nu avem
întotdeauna mijloace sigure pentru a arăta că o schemă de acţiune pusă în aplicare
ne duce la un succes în sfera practicii: încercăm, renunţăm, revenim, totul pentru a
nu greşi în alegerea căii de acţiune cele mai eficiente.
 101

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie enunţul :

“Batista Desdemonei a fost găsită la Iago”.

 Explicaţi dacă el poate îndeplini rolul de moţiune

într-o dezbatere publică.

 Fie următorul dialog imaginar între un părinte și copilul său, elev

începător :

“ ‒ Mamă, astăzi la școală am răspuns cel mai bine dintre toți

colegii la întrebarea profesoarei !
‒ Care a fost întrebarea ?
‒ Câte picioare are pisica.
‒ Iar răspunsul tău ?
‒ Trei.
‒ Păi cum ai răspuns cel mai bine dintre toți ?
‒ Toți colegii au răspuns : două !”

 Analizați și explicați natura conflictului de opinie instalat

între cei doi participanți la dialog;
 Conflictul de opinie poate fi rezolvat doar de unul dintre
participanții la dialog. Care ? De ce ?
 Construiți o scurtă secvență discursivă care ar rezolva acest
conflict de opinie. Justificați răspunsul.
 102

 Fie afirmația :

“Intelectualul ar trebui să fie în prima linie a iniţiativelor publice”.

 Explicaţi sursele conflictului între interlocutori

cu privire la acest enunţ.

 Fie următoarea secvență discursivă :

„Nu există viciu, oricât de neînsemnat, să nu îmbrace uneori

aspectul virtuții” (Shakespeare).

 Să se identifice tipul de propoziție după criteriul

intenției de comunicare;
 Să se determine natura conflictului de opinie indus de
secvența dată. Justificați răspunsurile.

 Fie următorul dialog imaginar între un părinte

și copilul său, elev începător :

“ ‒ Cum a fost apreciată rezolvarea ta la problema de matematică ?

‒ Am luat nota 7.
‒ Fiindcă nu te-ai pregătit suficient, astăzi nu mai ai acces la calculator.
Trebuie să aprofundezi cunoștințele !
‒ Dar eu cred, dimpotrivă, că m-am pregătit, iar nota mea
e o dovadă în acest sens“.

 Analizați și explicați natura conflictului de opinie instalat

între cei doi participanți la dialog;
 Imaginați o replică a părintelui care ar putea stinge conflictul
de opinie. Justificați răspunsul.
 103

Unitatea de învățare 8 :
Mijloacele de probă utilizate în dezbaterile publice

1. Ce este un mijloc de probă ?

Proba este un dat, în sensul cel mai larg al termenului, al realităţii (un fapt,
un exemplu, un obiect etc.), al subiectivităţii (o trăire, un sentiment, un interes
etc.), al raţionalităţii (o deducţie, o analogie, o comparaţie, o generalizare etc.)
care este invocat de un locutor (un participant la o relaţie dialogică) în vederea
înţelegerii unei situaţii de către un interlocutor, convingerii acestuia despre
adevărul unei teze, persuadării în vederea angajării unei acţiuni. Dacă un
interlocutor oarecare vrea să ne facă să înţelegem de ce calamităţile naturale sunt
astăzi mai prezente ca oricând (inundaţii, alunecări de teren etc.), el aduce ca
probă pentru înţelegere un fapt: defrişarea fără milă a pădurilor ! Dacă vrea să ne
convingă că lucrurile vor continua în acest fel, el poate invoca drept probă un
interes: îmbogăţirea rapidă a unor potentaţi ai timpului nostru ! Dacă vrea să ne
persuadeze pentru a acţiona împotriva acestui jaf al pădurilor, atunci poate aduce
ca probă o analogie: statele care şi-au protejat pădurile au fost ocolite de astfel de
calamităţi naturale.
Vrem să instituim aici distincţia dintre probă şi argument. Cele două
elemente au şi elemente comune, dar se şi disting. Într-o dezbatere juridică,
urmele găsite la faţa locului constituie, toate, probe la dosarul acuzării, dar multe
dintre ele nu vor ajunge niciodată în postura de argumente. De ce ? Pentru că ele
nu întemeiază o teză, o aserţiune, o afirmaţie. A întemeia o teză înseamnă a găsi o
propoziţie (sau mai multe) care să fie raţiunea de a fi a tezei. Or, unele dintre
urmele despre care am spus că se constituie drept probe ale dosarului acuzării nu
au forţa de a se constitui în raţiunea de a fi a tezei în care se concretizează
acuzarea. De exemplu, o cercetare a locului faptei în care se integrează afirmaţia
„În buzunarul hainei victimei a fost găsită fotografia acuzatului“, care poate fi
considerată o probă a acuzării, nu va fi niciodată considerată argument, cel puţin
în afara altor coroborări, pentru a susţine teza „Acuzatul este autorul crimei“.
Argumentul este temeiul asumării de către un interlocutor a unei teze ca adevărată
sau falsă, în esenţă al convingerii celuilalt de caracterul adevărat sau fals al unei
afirmaţii. Deducem de aici că argumentul pune în act, într-o dezbatere,
 104

dimensiunea raţională a influenţei noastre asupra celorlalţi, el este mijlocul de

constrângere raţională prin care influenţăm opiniile, comportamentele, acţiunile
celorlalţi. Pentru Bélanger, argumentul este instrumentul care ne face:

„…să fim capabili de a influenţa pe ceilalţi prin intermediul cuvântului astfel încât să-i
facem să împărtăşească opiniile noastre, să adopte soluţiile noastre şi să le respingă pe
cele cărora noi ne opunem…“ (Jean Bélanger, Technique et pratique de
l’argumentation. Comment discuter, convaincre, réfuter, persuader, Dunod, Paris,
1970, p. IX)

Proba depăşeşte acest cadru parcă prea strâmt al condiţionării raţionale pe

care îl asumă argumentul, înglobându-l. Vrem să spunem că tot ceea ce constituie
probă adusă sau prezentată într-o relaţie dialogală serveşte şi altor scopuri, dincolo
de actul convingerii, care este specificitatea argumentării. Într-o dezbatere politică
pot fi aduse probe prin care să înţelegem o anumită situaţie, nu atât pentru a ne
convinge de adevărul sau falsitatea ei: de exemplu, proba concretizată în
propoziţia : „În România defrişarea pădurilor a luat proporţii înspăimântătoare“ ne
ajută să înţelegem o situaţie (descrisă prin propoziţia: „Dezastrele naturale sunt tot
mai mult prezente în ultima perioadă“), chiar dacă această probă e posibil să nu ne
convingă (sau să nu convingă pe toţi), deci să nu se transforme în argument
(pentru mulţi, adevărata legătură de condiţionare raţională este aceea între
propoziţia „Dezastrele naturale sunt tot mai mult prezente în ultima perioadă“ şi
propoziţia „Fenomenele climatice ale planetei sau schimbat în ultimul timp“).

2. De unde ne putem alege probele ?

Înţelesul pe care l-am acordat conceptului de probă ne atrage atenţia că sub

jurisdicţia acestui concept se regăsesc entităţi dintre cele mai diferite, de la unele
de natura datului material (obiecte, fapte), la altele de ordinul subiectivităţii (trăiri,
interese, aspiraţii), şi până la construcţii logico-raţionale (deducţii, analogii) sau
discursiv-stilistice (figuri de stil, proceduri retorice, descripţii). Este necesară, cel
puţin ca imperativ al ordinii la care aspiră orice încercare explicativă asupra unui
dat al cunoaşterii, o sistematizare a acestor mijloace de probă, sistematizare care
să pună în evidenţă, dacă este posibil, clasele de probe şi elementele probatorii
care populează extensiunile claselor astfel identificate.
Orice încercare de sistematizare presupune, ca prin pas absolut necesar,
identificarea criteriilor de ordine capabile să asigure esenţialitatea dar şi
discriminarea între clasele posibile acoperite de conceptul de probă. Care ar putea
fi aceste criterii ? A determina criteriile posibile de ordine în identificarea partiţiei
conceptului de probă înseamnă a vedea cel puţin două aspecte fundamentale ale
 105

realităţii acoperite de categoria în discuţie: De unde ne putem selecta datele cu

ajutorul cărora vrem să influenţăm opiniile, comportamentele şi acţiunile
celorlalţi?; Cu ce scop utilizăm astfel de date selectate în relaţiile de comunicare
cu ceilalţi? Răspunsul la prima întrebare conturează ceea ce am putea numi
domeniul mijloacelor de probă, răspunsul la cea de-a doua întrebare identifică
scopul mijloacelor de probă. Putem să culegem mijloacelor de probă din domenii
diferite, putem să utilizăm mijloacele de probă cu scopuri diferite.
Care ar fi domeniile ce pot furniza utilizatorilor mijloace de probă ? Există
posibilitatea ca probele care sunt folosite într-o dezbatere publică să aibă drept
sursă realitatea obiectivă în interiorul căreia ne desfăşurăm activitatea, sub toată
diversitatea de manifestări în care ea se poate întruchipa. Un obiect al realităţii se
poate constitui în mijloc de probă:

X este autorul crimei fiindcă cuţitul cu urmele

de sânge al victimei s-a descoperit la domiciliul lui X.

Un fapt petrecut în realitate poate fi adus oricând drept un mijloc important de

probă dacă tema dezbaterii îl conţine ca element semnificativ:

Producţia agricolă va fi serios diminuată în acest an fiindcă se conturează

o secetă de proporţii în lunile de vară.

Un exemplu pe care realitatea înconjurătoare ni-l oferă cu generozitate poate fi

utilizat pentru a influenţa opiniile celorlalţi:

În România corupţia este un fenomen de masă din moment ce până şi ministrul

justiţiei este cercetat pentru fapte de corupţie.

Putem să culegem mijloacele de probă de care avem nevoie din spaţiul

subiectivităţii: interese, aspiraţii, trăiri, sentimente ale unei persoane sau alta pot fi
considerate, în contexte adecvate, elemente de influenţă a celorlalţi. Un interes
este invocat adesea drept mobil al unui comportament, acţiuni, dorinţe,
intenţionalităţi:

Nu aş fi de acord ca guvernul să crească preţurile la carburanţi deoarece sunt posesor

de autoturism şi măsura m-ar afecta în mod direct.

Sentimentul individual este adesea exteriorizat fără nici o reţinere în speranţa că şi

ceilalţi îl vor împărtăşi:

Aş fi de acord să particip la un miting de susţinere a candidatului X

 106

la primăria Iaşiului deoarece îl preţuiesc foarte mult

după cum aspiraţiile noastre, mai înalte sau mai modeste, constituie, adesea,
motive invocate pentru a determina cunoaşterea, comportamentul adecvat sau
acţiunea considerată potrivită:

Trebuie să participăm la amenajarea spaţiilor verzi fiindcă numai astfel

vom putea trăi într-un mediu curat şi civilizat.

Un domeniu important de gestionare a mijloacelor de probă se poate

constitui la intersecţia dintre obiectivitatea realităţii şi subiectivitatea individului,
iar numele lui este raţionalitatea. Evaluăm în mod individual ingredientele
realităţii şi construim, cu datele pe care ea ni le oferă şi care ne sunt puse la
dispoziţie prin intermediul descripţiilor, raţionamente, care devin, în relaţiile de
comunicare cu ceilalţi, mijloace de probă prin care încercăm să-i influenţăm:

Nu e uşor să rezişti tentaţiilor fiindcă tentaţiile sunt

omeneşti şi fiecare dintre noi suntem oameni

unde un raţionament deductiv de tip silogistic se constituie drept un suport

important pentru ca interlocutorul să accepte ca normal nu ştiu de păcat săvârşit
de cel care pune în circulaţie secvenţa discursivă dată spre ilustrare. La fel în
cazul secvenţei discursive:

Este infinit posibil să nu se aleagă primarul din primul tur de scrutin deoarece nici la
alegerile trecute primarul n-a fost desemnat din primul tur şi la ambele alegeri s-au
înscris mulţi candidaţi în cursa pentru funcţia de primar

secvenţă în care un raţionament bazat pe analogie este asumat drept mijloc de

influenţă asupra celorlalţi privind adevărul afirmaţiei „Primarul nu se va alege din
primul tur“. Putem conchide, la finalul acestor succinte consideraţii, că criteriul
domeniului ne indică trei surse ale mijloacelor de probă: realitatea, subiectivitatea
şi raţionalitatea.

Cu ce intenții utilizăm probele ?

Care ar fi scopurile (sau intenţiile, finalităţile) cu care putem să utilizăm

mijloacele de probă astfel procurate ? Şi aici putem lucra diferenţiat. Uneori,
intenţia cu care utilizăm un mijloc de probă este aceea de a-l face pe interlocutor
să înţeleagă un fapt, o relaţie, o situaţie. Sensul termenului a înţelege este destul
de divers. În anumite situaţii, a înţelege un fenomen a fost asociat cu a cunoaşte
 107

cauza care-l produce, în alte situaţii a înţelege o acţiune însemna a identifica

scopul pentru care ea a fost pusă în mişcare, în sfârşit, în destule situaţii a înţelege
un mecanism, un organism, o organizare socială se identifică cu a dezvălui
principiile după care ele funcţionează. A înţelege un dat înseamnă, în general
vorbind, a identifica elementele structurale, armonia şi echilibrul relaţiilor dintre
ele care-l fac să fie ceea ce este şi nu altceva. Dacă vrem să-l facem pe
interlocutor să înţeleagă de ce unele corpuri plutesc pe suprafaţa apei şi altele nu,
singurul mijloc la îndemână este un demers explicativ clar şi precis de formă
deductiv-nomologică (Hempel, 1966: 245-290; 297-330; 333-496), o relaţie între
explanandum (ceea ce trebuie explicat) şi explanans (ceea ce explică):

C1,…,Ck (Enunţuri asupra

condiţiilor antecedente):
P1 = Greutatea fierului este de….
P2 = Greutatea lemnului este de….
P3 = Greutatea volumului de apă
dezlocuit este de…
…………………………………… Explanans
L1,…,Lr (Legi generale):
S1 = Un corp solid cufundat într-un
lichid este împins de jos în sus cu
o forţă egală cu volumul lichidului
dezlocuit
_____________________________________________
E (Descrierea fenomenului
empiric ce trebuie explicat): Explanandum
F1 = Plutirea unui corp de lemn

care constituie o probă solidă a înţelegerii fenomenului care a fost explicat în

relaţia discursivă.
Alteori, intenţia cu care folosim un mijloc de probă este aceea de a convinge
interlocutorul de adevărul a ceea ce spunem. Sensul termenului a convinge, pe
care-l asumăm aici, este cel kantian din ultima parte a Criticii raţiunii pure („a
asuma ceva ca adevărat în baza unor principii obiective“), reorganizat de Toulmin
şi Olbrechts-Tyteca în La nouvelle rhétorique:traité de l’argumentation („ceea ce
convine unui auditoriu universal“): a convinge înseamnă a adera la conţinutul
informaţional al unui enunţ pe considerente strict de ordinul raţionalităţii, actul de
aderare având temeiul de a se impune la toţi. Când un mijloc de probă este propus
pentru a asigura convingerea interlocutorului şi reuşeşte acest lucru, el devine,
cum am atras atenţia mai înainte, argument, adică instrument al întemeierii. În
secvenţa discursivă:
 108

Fierul se dilată la căldură fiindcă este metal şi toate metalele se dilată la căldură

care poate fi, în anumite contexte, un segment dintr-o dezbatere desfăşurată la ora
de fizică, teza susţinută („Fierul se dilată la căldură“) se impune ca o convingere
oricărui interlocutor dacă ea este însoţită de argument („Fierul este metal“ şi
„Toate metalele se dilată la căldură“), numai graţie unui principiu fundamental al
raţionalităţii: dictum de omnis et nullo. Asemenea mijloace de probă care
întemeiază ne duc cu necesitate la instaurarea convingerilor.
Nu sunt puţine situaţiile în care scopul pentru care administrăm un mijloc de
probă sau altul într-o discuţie critică pe care o întreţinem cu ceilalţi este
persuasiunea interlocutorilor. Accepţiunea termenului de persuasiune se
determină, în încercările pe care le propunem, printr-o corespondenţă duală cu
conceptul de convingere. A persuada înseamnă a determina asumarea unei opinii,
în esenţă a considera ceva ca adevărat sau fals, în baza unor criterii ce ţin de
natura subiectivităţii umane, ce se manifestă local în funcţie de contextul
intervenţiei discursive, asumpţie care nu conţine în sine temeiul pentru a se
extinde la toţi. Chiar atunci când se impune la toţi, tot nu există temeiul pentru
care am putea afirma că trebuie să se impună la toţi ! Persuasiunea apare atunci
când convingerea nu reuşeşte. Ca ideal, am vrea totdeauna să-i putem convinge pe
ceilalţi. E dificil, dacă nu imposibil, să găsim în orice împrejurare probatorie
mijlocul care să aibă forţa întemeietoare de a se impune la toţi. În mod real,
idealul rămâne o ţintă spre care jinduim, dar pe care, adesea, o abandonăm în
favoarea persuasiunii. Ea ne cere mai puţin: cu o probă care ne-a convins pe noi,
ca individ, să-l convingem şi pe interlocutor. Uneori reuşim, alteori nu, dar asta nu
ne împiedică să încercăm. Cu atât mai mult cu cât dezbaterile nu sunt, nici pe
departe, argumentări stricte care cer întemeierea la fiecare pas. În secvenţa
discursivă:

Ar trebui să cumperi romanul scriitorului X fiindcă mie mi-a plăcut foarte mult

autorul încearcă o intervenţie persuasivă asupra interlocutorului său cu scopul de

a-l determina să acţioneze într-un anumit fel (să cumpere cartea). Temeiul unei
asemenea concluzii rezidă în faptul că principiul plăcerii nu a devenit încă o „lege
de conduită universală“, ci rămâne, dacă formularea oximoronică nu supără prea
mult, o „lege de conduită individuală“ !
O ultimă intenţie pe care o vedem relevantă atunci când utilizăm mijloacele
de probă în raport cu ceilalţi este seducţia. A seduce înseamnă a determina o
aderare a interlocutorului la o opinie dincolo de sfera raţionalităţii întemeietoare.
Pot să fiu convins pentru motivul că mijlocul de probă este un principiu care se
 109

impune la toţi şi, raţional vorbind, trebuie să mi se impună şi mie, pot să fiu
persuadat pentru că proba pe care mi-o propune interlocutorul mi se pare şi mie
valabilă, dar nu are aceeaşi valoare pentru toţi. Dar dacă un dat nici nu se impune
la toţi şi nici pentru mine nu a fost relevant când mi s-a propus ca mijloc de probă,
pot eu să-l utilizez în relaţiile cu ceilalţi pentru a-i influenţa ? Raţional, nu ar
exista nici un temei pentru a face acest lucru: dacă un dat nu a influenţat nici
măcar un interlocutor (pe noi înşine adică), cum am putea să credem că va putea
influenţa pe altcineva ? De exemplu, pentru noi, charisma unui individ este
irelevantă pentru un post de conducere, din motive pe care nu le analizăm aici,
dar, într-o relaţie discursivă cu ceilalţi, putem face, din interes, afirmaţia:

Dă votul lui X fiindcă are o figură charismatică

În condiţiile în care interlocutorul constată că individul este, într-adevăr,

charismatic, el poate acţiona în sensul intervenţiei discursive graţie seducţiei prin
intermediul charismei. Analiza ne-a arătat că patru sunt intenţiile relevante ale
utilizării mijloacelor de probă: a înţelege, a convinge, a persuada şi a seduce.

4. O propunere de sistematizare a claselor de probe

Cele două criterii discriminatorii, criteriul domeniului şi criteriul scopului

(intenţiei) pot fi combinate, obţinând astfel un tabel sintetizator al claselor de
probe utilizate în dezbaterile publice:

Domeniu Realitate Subiectivitate Raţionalitate

(→)
Scop (↓)
A înţelege C1 C5 C9
A convinge C2 C6 C10
A persuada C3 C7 C11
A seduce C4 C8 C12

Câteva observaţii ne permitem în marginea acestei încercări de sinteză.

Prima dintre ele vizează gradul de acoperire a claselor rezultate în urma acţiunii
discriminatorii a celor două criterii: domeniul şi scopul. Ne permitem să invocăm
aici idealul spre care ar trebui să tindă încercarea de sistematizare pe care o
propunem ca orice construcţie care are ca fundal raţionalitatea: clasele de mijloace
de probă obţinute prin sistematizare ar trebui să epuizeze universul de discurs al
conceptului de probă. Aceasta înseamnă că, în conformitate cu exigenţa amintită,
orice mijloc de probă furnizat ar trebui să-şi aibă originea sau în realitate, sau în
 110

raţionalitate, sau în subiectivitate, şi să servească, atunci când este administrat, fie

înţelegerea, fie convingerea, fie persuasiunea, fie seducţia. Ca orice diviziune bine
fundamentată, şi structura de ordine pe care o propunem nu ar trebui să lase rest.
Am putea merge mai departe să afirmăm că exigenţa pe care am invocat-o ar
trebui să funcţioneze şi în legătură cu sfera posibilului în spectrul alegerii
mijloacelor de probă: nu numai că probele pe care le folosim trebuie să provină
din cele trei domenii, dar şi tot ceea ce ar fi posibil să fie identificat ca mijloc de
probă nu ar trebui să aibă altă origine decât cele trei domenii şi nu ar avea de
servit decât cele patru scopuri pe care le-am găsit fundamentale ca mod de
influenţare a alterităţii. Sigur, s-ar putea căuta şi invoca exemple atipice, poate
mai puţin frecventate care, cel puţin la prima vedere, nu ar fi încadrabile în
sistematizarea propusă. Analiza atentă a unor asemenea mijloace de probă şi a
intenţiei lor discursive ne furnizează dovezi contrare. Unde s-ar încadra charisma
ca mijloc de probă care, cum am văzut, poate servi intenţia seducătoare a
intervenientului discursiv ? În sfera subiectivităţii, ea fiind o trăsătură individuală
a personalităţii. Dar dacă cineva utilizează, ca mijloc de influenţă asupra celorlalţi,
o construcţie discursivă de tip ironic, echilibrată şi bine aleasă contextual, unde ar
putea fi ea încadrată din punctul de vedere al domeniului ? În spaţiul raţionalităţii,
toate formele discursive de relaţionare cu alteritatea fiind construcţii ale
raţionalităţii.
A doua observaţie vizează rolul de fundament, de cadru ordonator pe care
îl are înţelegerea în raport cu toate celelalte intenţionalităţi discursive ale
mijloacelor de probă, indiferent că ele provin din domeniul realităţii, al
subiectivităţii sau al raţionalităţii. Pentru îndeplinirea fiecăreia dintre intenţiile
discursive (convingere, persuasiune, seducţie) este necesară îndeplinirea intenţiei
înţelegerii. Nici o influenţă care să ţină cumva de raţionalitatea actului de
influenţare nu este posibilă dacă nu s-a realizat înţelegerea situaţiei, relaţiei,
fenomenului în legătură cu care se încearcă convingerea, persuadarea sau
seducerea interlocutorului. A convinge înseamnă, cum spuneam, a asuma ceva ca
adevărat în baza unor principii raţionale. Principiile raţionale sunt un mijloc de
constrângere „supraindividuală“ numai dacă le înţelegi în mod individual, dacă
identifici imperativul categoric care subzistă în ele. Altfel ele rămân la fel de
ineficiente pentru convingere precum mijloacele care nu au nici o legătură cu o
astfel de intenţie (frica, presiunea fizică, interesul etc.). A persuada înseamnă a
asuma ceva drept adevărat în virtutea unui principiu de ordinul subiectivităţii
(principiu al subiectivităţii ?). Putem încerca să-l influenţăm pe celălalt cu privire
la frumuseţea costumului popular dintr-o anumită zonă a ţării invocând
diversitatea de motive florale cu care este decorat. Acest mijloc de probă invocat
(„diversitatea de motive florale“) este, pentru mine, un argument, dar poate să nu
 111

fie pentru interlocutor. Nu există nici un temei de ordin obiectiv pentru care să
emitem pretenţia ca acesta să fie asumat ca argument şi de ceilalţi. Dacă încerc să
influenţez interlocutorul utilizând un astfel de mijloc de probă, mă situez în zona
persuadării. Totuşi, ca să am şanse de reuşită şi cu interlocutorul, eu trebuie să-l
fac să înţeleagă de ce eu consider că mijlocul de probă invocat este întemeietor.
Avem, de această dată, prezenţa înţelegerii ca suport al actului de persuadare. A
seduce înseamnă a influenţa pe celălalt făcând uz de o probă care, fireşte, nu se
poate impune la toţi, dar care nu s-a impus ca probă nici măcar aceluia care vrea
s-o folosească pentru a-şi influenţa preopinentul. Dar, şi unul şi celălalt, trebuie,
până la urmă, să înţeleagă impactul cel puţin subiectiv şi emoţional al mijlocului
de probă. Cer interlocutorului să-l voteze pe X pentru că e carismatic, dar
interlocutorul trebuie să „înţeleagă“ că individul X are prin carismă o mare putere
de influenţă.
A treia observaţie se referă la o anumită ierarhie a mijloacelor de probă
determinată în raport cu intenţia pentru care sunt utilizate. Influenţăm pe ceilalţi
pe calea convingerii, a înţelegerii, a seducţiei, toate acestea fiind condiţionate (în
grade mai mari sau mai mici) de înţelegere. Dar nu influenţăm, în fiecare dintre
aceste instanţieri discursive, în acelaşi grad, cu aceeaşi forţă. Dacă un mijloc de
probă reuşeşte să asigure o convingere, atunci el este un mijloc de influenţă de o
forţă exemplară în raport cu receptorul. Această forţă exemplară, situată pe treapta
de sus a unei posibile ierarhii, este cea care constituie temeiul pentru care un astfel
de mijloc de probă trebuie să se impună la toţi, iar teza susţinută cu un asemenea
temei să fie acceptată de toţi ca adevărată. În condiţiile în care o probă are impact
numai asupra noastră sau asupra unui număr restrâns de subiecţi, ea este sursă a
persuasiunii, iar forţa de care dispune este, comparabil cu cea dinainte, una
sensibil diminuată. Acest motiv stă la baza incapacităţii unui astfel de mijloc de
probă de a se impune la toţi ci doar la unii (cel puţin la unul, cel care îl utilizează),
şi a tezei de a fi asumată ca adevărată doar în mod contextual. În sfârşit, dacă o
propoziţie este asumată de un receptor ca adevărată în urma unui act de seducţie,
forţa lui probatorie este diminuată până la limita suportabilităţii conceptului de
probă, astfel de mijloace de probă situându-se la limita de jos a unei ierarhii care
ar avea drept criteriu forţa probatorie. Traiectul ascendent al instanţelor
performative ar fi: seducţie → persuasiune → convingere.
În sfârşit, o ultimă observaţie prilejuită de încercarea de ordine ce are drept
obiect conceptul de probă exprimă posibilitatea unui mijloc de probă de a
îndeplini finalităţi care sunt specifice celorlalte. Să luăm în discuţie cazurile
extreme care, într-o încercare de tip explicativ, sunt cele mai ilustrative. Vreau să
susţin o teză ca adevărată în faţa interlocutorului. Pentru aceasta caut argumentele
cele mai puternice, identific toate eventualele observaţii în legătură cu ele şi caut
 112

contraargumente, încerc să anticipez mijloacele de respingere ale interlocutorului

şi îmi iau măsuri pentru a le contracara. O construcţie fără cusur, care reuşeşte în
tot ceea ce îşi propune. Dar, o asemenea construcţie discursivă impresionează
interlocutorul prin armonia, echilibrul şi perfecţiunea arhitectonicii. Nu suntem
aici în faţa seducţiei ? Fără doar şi poate că se exercită o influenţă şi pe această
direcţie. Prin urmare, mijloace de probă puse în slujba convingerii (spaţiul
argumentativ) îndeplinesc finalităţi de ordinul seducţiei prin ceea ce pot face
atunci când sunt puse la un loc ! S-a spus, şi nu o dată, că o demonstraţie
frumoasă (în ce ar consta frumuseţea unei demonstraţii ?; demonstraţia teoremei
lui Pitagora e mai frumoasă decât demonstraţia aceleia a lui Thales ?) fascinează
şi încântă chiar şi spiritele reci ale matematicienilor ! 3 La fel se poate întâmpla şi
cu persuasiunea. Admit că valea Bistriţei e foarte interesantă şi invoc probe pentru
susţinerea acestei asumpţii. Una dintre probe, sau mai multe, care m-au făcut să
admit că afirmaţia este adevărată, poate face şi mai mult: să mă seducă de-a
dreptul ! Un mijloc de probă persuasiv devine seducător ! Să atragem atenţia că
observaţia pe care tocmai încercăm s-o justificăm rămâne valabilă doar pe
traiectul descendent al forţei mijloacelor de probă: convingere → persuasiune →
seducţie. Convingerea poate îndeplini roluri persuasive sau seducătoare,
persuasiunea roluri de seducţie, dar nicidecum seducţia pe ale persuasiunii şi cu
atât mai puţin ale convingerii sau persuasiunea pe ale convingerii. Avem aici,
dacă nu cumva suntem pe calea unui joc al deducţiei supralicitate, o situaţie
asemănătoare distincţiei dintre utilizarea primară şi utilizarea secundară a
expresiilor. Aşa cum dintr-o expresie de forma „Trebuie să te pregăteşti mai mult“
(intenţie imperativă) e necesar să înţelegi de fapt „Nu eşti pregătit
suficient“(intenţie apreciativă), dintr-o argumentare bine construită trebuie să
rezulte şi un efect seducător.

5. Studiu de caz: dezbaterea Sarkozy–Royal

Ne interesează să vedem cum funcţionează în mod concret mijloacele de

probă invocate, cum se coroborează unele cu altele pentru a îndeplini scopurile pe
care le urmăreşte fiecare participant în parte. Obiectul analizei îl constituie două
secvențe argumentative prezente în dezbaterea televizată din 2 mai 2007 (TF 1,

3
Angèle Kremer-Marietti ne semnalează existenţa unei lucrări care tratează
frumuseţea în matematică (François Le Lionnais, La Beauté en mathématiques,
Blanchard, Paris, 1962), dar ne aduce în atenţie şi celebra formulă a lui Novalis: «algebra
este poezie» (Angèle Kremer-Marietti, Le kaléidoscope épistémologique d’Auguste
Comte. Sentiments, Images, Signes, Editions L’Harmattan, Paris, 2007, p. 131;136);
 113

France 2) dintre Ségolène Royal şi Nicholas Sarkozy, candidaţi la funcţia de

preşedinte al Franţei în alegerile din 6 mai 2007.
Cei doi moderatori adresează întrebări participanților. Iată întrebările de
început pentru Sarkozy:

„[...] ce fel de preşedinte veţi fi dacă veţi fi ales ? Aparţineţi amândoi unei noi
generaţii. Este o perioadă de cinci ani care accelerează viaţa politică franceză. Ce stil
vreţi să daţi acestui mandat de preşedinte ? Ce putere trebuie să aibă un preşedinte în
lumea modernă şi ce opoziţie puteţi să instalaţi ?”

Vin şi răspunsurile (sintetizate pentru a nu reproduce întinsul pasaj al lui

Sarkozy):

r1 = Voi fi un Preşedinte al Republicii care se va concentra pe rezultate;

r2 = Voi fi un preşedinte care îşi asumă responsabilităţi pentru rezultate;
r3 = Nu mă voi ascunde în spatele tabuurilor, scuzelor sau paravanelor;
r4 = Îmi voi lua angajamente, mă voi ţine de ele şi voi cere să fiu judecat
în funcţie dee aceste lucruri;
r5 = Aş vrea să fiu un preşedinte care să vorbească mai mult cu francezii
cărora să le explice anumite lucruri;
r6 = Voi da fiecăruia dintre miniştri un set de atribuţii şi voi cere în fiecare
an să prezinte ce au făcut, ce n-au făcut şi de ce;
r7 = Aş dori o Republică ireproşabilă, în care nominalizările să aibă
în vedere competenţa nu complicităţi ascunse;
r8 = Pasiunea vieţii mele poartă un nume: acţiunea; eu vreau să fac; dacă francezii
ne vor alege, ei ne vor alege pentru a face, pentru a trece la acţiune,
pentru a schimba, pentru a obţine rezultate.

Răspunsurile dau seama, în mare măsură, de mijloacele de probă prin

intermediul cărora candidatul urmăreşte să influenţeze opiniile telespectatorilor.
Primul dintre răspunsuri (r1) aduce cu sine un mijloc de probă de ordinul
subiectivităţii: spiritul practic. În (r2), avem de-a face cu un argument bazat pe
valori: responsabilitatea. Răspunsul (r3 arată modul în care va acţiona
responsabilitatea ca valoare imperativă în acţiunea individului: nimic nu va fi
prezentat ca scuză pentru eventuala neîndeplinire a rezultatelor promise. Prin (r4),
(r5), (r6) intră în scenă probele bazate pe fapte. Avem de-a face cu acţiuni
proiectate care sunt condiţia eficientizării rezultatelor: angajamentele onorate,
apelul la judecata publicului, explicații date cetăţenilor, acțiuni de organizare a
ministerelor, evaluarea îndeplinirii atribuţiunilor. Cu (r7) se revine la asumarea
valorilor ca mijloc de probă: idealul de ordine invocat („aş dori o Republică
ireproşabilă…“) are o putere de seducţie impresionantă, după cum aspiraţia la
 114

promovarea competenţelor, un deziderat susţinut de toţi, poate impresiona şi

atrage publicul receptor. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, (r8) ne aduce în prim
plan două proceduri retorice : repetiţia şi gradaţia ascendentă a unei idei: „…dacă
francezii ne vor alege, ei ne vor alege pentru a face, pentru a trece la acţiune,
pentru a schimba, pentru a obţine rezultate“. Cum se coroborează aceste mijloace
de probă în economia argumentaţiei din secvenţa discursivă a lui Sarkozy ? În
opinia noastră, schema de acţiune a lor este următoarea: probele de ordinul
individualităţii (spiritul practic, concentrarea, deschiderea spre acţiune) constituie
temeiul probelor bazate pe fapte (angajamente onorate, apelul la judecata
cetăţenilor, organizarea ministerelor), care, la rândul lor, constituie temeiurile
pentru probele bazate pe valori (ideea de ordine, ideea de competenţă, ideea de
responsabilitate), toate înveşmântate într-o formă discursivă atractivă şi expresivă
în care se disting mijloacele de seducţie prin proceduri retorico-stilistice.
Răspunsurile candidatei Ségolène Royal la aceeaşi întrebare se
concentrează în următoarele elemente:

m1 = Aş vrea să scot Franţa din situaţia în care este astăzi:

 Franţa este astăzi îndatorată (20000 euro/locuitor);
 Numărul muncitorilor săraci este de 2,5 milioane;
 Puterea de cumpărare a francezilor a scăzut;
 2,5 milioane de francezi trăiesc sub pragul de sărăcie;
 Pensionarii au o putere de cumpărare scăzută;
 Deficit mare de securitate socială (11 mld euro);
 Şomaj de 3 milioane persoane;
 Violenţa fizică a crescut după 2002 cu 30%;
 Faptele de violenţă în şcoală au crescut cu 26%;
 Aţi vorbit, d-le Sarkozy, în 2002, de toleranţă zero în privinţa violenţei;
m2 = Aş vrea să fiu o preşedintă a Franţei care:
 să reducă agresivitatea şi violenţa;
 să câştige bătălia contra şomajului şi a vieţii scumpe;
 să reducă insecuritatea cotidiană instituind noi reguli ale jocului, un nou sistem
politic, responsabilităţi politice mai eficace decât în ultimii cinci ani;
m3 = Fiindcă aţi vorbit de morala politică şi de faptul că
oamenii politici trebuie să dea seama de faptele lor,
vă întreb, d-le Sarkozy, credeţi că aveţi o parte de
responsabilitate pentru situaţia în care se găseşte
Franţa la această oră (Sarkozy a îndeplinit demnităţi
Guvernamentale în mandatul Chirac, n.n. C.S.) ?

Construcţia probatorie este puţin mai complexă şi mai complicată decât cea
anterioară, poate şi datorită faptului că ea este, mai mult ca sigur, organizată şi în
 115

funcţie de prezentarea preopinentului. Se începe cu un mijloc de probă bazat pe un

ideal (probă a subiectivităţii) („Aş vrea să scot Franţa din situaţia în care este
astăzi“), susţinut de o suită de fapte şi exemple, unele mai convingătoare (prin
puterea de influenţă a datelor statistice) decât altele: datoria publică mare (fapt),
numărul muncitorilor săraci ridicat (exemplu), putere de cumpărare mică (fapt),
număr impresionant de oameni care trăiesc sub pragul sărăciei (exemplu), putere
de cumpărare scăzută a pensionarilor (fapt), deficit mare de securitate socială
(fapt), şomaj mare (exemplu), violenţă fizică în societate şi în şcoli ridicată (fapt),
asezonate cu invocarea unei aspiraţii neîmplinite a preopinentului din vremea
când îndeplinea un post important (ministru de interne) în guvern („Aţi vorbit de
toleranţă zero în privinţa violenţei“). Probele bazate pe fapte şi exemple despre
care tocmai am vorbit constituie premisele unui raţionament deductiv în care
enunţul ce întruchipează idealul spre care tinde acţiunea interlocutoarei are rolul
de concluzie ce rezultă în mod necesar din premise (condiţia suficientă a ei).
Construcţia probatorie continuă cu invocarea unor mijloace de influenţă bazate pe
subiectivitate şi concretizate în aspiraţii contrapuse faptelor guvernării care au
adus Franţa în situaţia deplorabilă de azi (aspiraţii legate de reducerea violenţei, a
şomajului), dar şi în adevărate idealuri pe care le propune francezilor („noi reguli
ale jocului în politică“, „un nou sistem politic“). Toată această încrengătură de
mijloace de probă culminează, cu impresia firescului ce se impune de la sine, cu o
interogaţie retorică ce pare a avea o forţă de sugestie ce depăşeşte cu mult
celelalte mijloace de probă: „Nu aveţi nici o responsabilitate pentru situaţia în care
se află acum Franţa?“.
Întreaga dezbatere este un exemplu de diversificare a mijloacelor de probă
în funcţie de contextul problematic, de reacţiile adversarului, chiar de inspiraţia de
moment şi, în raport cu personalitatea participantului, de capacitatea lui de a se
stăpâni atunci când este atacat în modul cel mai direct sau de a ataca atunci când
situaţia îi este favorabilă, când adversarul dă dovadă de slăbiciune fie în legătură
cu probele, fie în legătură cu coroborarea lor, fie în legătură cu cunoaşterea unei
problematici sau alta. Ea pune în evidență faptul că majoritatea claselor de probe
pe care le-am identificat se regăsesc în practica discursivă.
 116

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie următorul enunţ :

“Stima de sine este începutul unei vieţi fericite”.

 Construiţi o argumentare în care acest enunţ îndeplineşte rolul

de teză iar temeiul este alcătuit din :

 un argument având ca sursă realitatea şi ca intenție seducția;

 un argument având ca sursă subiectivitatea şi ca intenție persuasiunea;
 un argument având ca sursă raționalitatea şi ca intenție convingerea.

Explicaţi opţiunea asumată.

 Sunteţi în situaţia de a construi dovedirea următoarei teze:

“Demnitatea ca mod de a fi al omului înţelept”.

 Ce ar fi mai eficient să utilizați ?

 un argument al realității combinat cu două

din domeniul subiectivității;
 numai argumente din domeniul raționalității;
 ne orientăm țn funcție de interlocutor şi căutăm
combinația cea mai potrivită.

 Care este intenția urmărită de cel care vizează dovedirea unei teze ?
 117

 Fie secvenţa discursivă :

“Am venit, de asemenea, în acest loc sacru pentru a-i aminti Americii de crunta
urgenţă a acestui Acum. Nu este momentul să ne angajăm în luxul tergiversării sau să
luăm tranchilizantul gradualismului. Acum este momentul să ne angajăm să
transformăm în realitate promisiunile democraţiei. Acum este momentul să ne înălţăm
din întunecata şi dezolanta vale a segregaţiei spre calea însorită a justiţiei sociale.
Acum este momentul să ridicăm naţiunea noastră din nisipurile mişcătoare ale
nedreptăţii rasiale spre stânca solidă a frăţiei. Acum este momentul să facem din justiţie
o realitate pentru toţi copiii lui Dumnezeu” (Martin Luther King Jr., Eu am un vis,
discurs ţinut la Memorialul Lincoln, Washington D.C., 28 august, 1963).

Cerințe :

 Să se identifice mijloacele de probă utilizate;

 Să se determine sursa acestora;
 Care dintre ele sunt convingătoare şi care persuasive ?

 Să presupunem că, într-o confruntare, unul dintre

preopinenţi face următoarea afirmaţie :

“Nu cred că democraţia e sursa relelor din zilele noastre pentru că, se ştie,
lumea s-a dezvoltat cel mai mult în societăţile democratice, omul este
beneficiarul unei dezvoltări plenare numai în democraţie, individul este
condamnat la libertate şi aceasta este asigurată numai de democraţie, democraţia
este cea mai bună dintre toate relele posibile, şi, să nu uităm, în democraţie
fiecare face ce vrea; or, cine nu-şi doreşte aşa ceva ?”

Cerințe :

 Să se identifice enunțurile care susțin teza acestei argumentări;

 Să se determine care dintre ele sunt probe şi care argumente;
 Să se explice diferențele de statut probatoriu.
 118

Unitatea de învățare 9 : Strategii şi tehnici de dezbatere

1. Strategia : definiție şi particularități

Termenul strategie desemnează organizarea dinamică de către individ a

elementelor unei dezbateri publice (probe, tehnici de probare, expresii gestuale,
construcţii verbale, poziţionări retorice etc.) în vederea obţinerii rezultatului
maximal în relaţia competiţională cu ceilalţi participanţi, ţinând seama de
exigenţele minimale impuse de astfel de intervenţii discursive. Din această
încercare de definire a conceptului de strategie rezultă câteva trăsături care asigură
individualitatea conceptului şi a realităţii pe care el o acoperă.
Prima: strategia este un act conştient şi intenţional. Orice organizare
presupune priza de conştiinţă asupra datului pe care vrei să-l organizezi: să-i
identifici elementele componente, să stabileşti legăturile funcţionale dintre ele, să
evaluezi comportamentele acestor elemente în funcţie de context. Pe de altă parte,
orice organizare este prin excelenţă intenţională: nu poţi să alegi argumente,
tehnici sau mijloace de expresie decât în funcţie de o intenţie pe care o asumi.
Interesează, din punctul de vedere al intervenţiilor participanţilor intr-o dezbatere,
dacă ele îşi ating scopurile pentru care au fost puse în mişcare şi nu altceva, chiar
dacă acest altceva poate fi, la un moment dat, foarte important în economia
dezbaterilor publice. Înseamnă că el nu a fost obţinut în mod intenţionat, chiar
dacă, în orice activitate pe care o intenţionăm, obţinem totdeauna şi ceva pe care
nu l-am intenţionat !
A doua: strategia este consecinţa unei organizări dinamice. Accentul cade
aici pe acest ultim termen, care ne atrage atenţia că orice rigiditate într-o astfel de
asumpţie este un obstacol posibil în calea bunei desfăşurări a dezbaterii.
Dinamismul organizării presupune adaptabilitatea participantului în actul de
conştientizare, construcţie şi asumare a unei strategii posibile. Unele probe sunt
eficiente într-un context şi complet ineficiente în altul, unele tehnici au o forţă
deosebită în raport cu anumiţi participanţi dar rămân aproape irelevante când e
vorba de alţii, un limbaj e adecvat într-un anumit tip de dezbatere publică, dar
poate fi complet nepotrivit dacă dezbaterea îşi schimbă contextul, unele gesturi
 119

sunt permise în anumite dezbateri, în altele ele sunt complet inoportune, chiar
jignitoare. Organizarea dinamică ne cere să renunţăm fără regret la anumite
elemente chiar dacă ne-au fost de mare folos cândva, să asumăm alte elemente cu
toată bunăvoinţa chiar dacă altădată nu ne-au ajutat prea mult.
A treia: strategia este o construcţie integratoare. Ea nu se reduce la nici
unul dintre elementele componente ci vrea să ne atragă atenţia asupra a ceea ce
pot face elementele împreună. Vrem să subliniem că, atunci când încercăm
schiţarea unei strategii de acţiune – în orice domeniu nu neapărat în dezbaterile
publice – selecţia elementelor pe care le utilizăm are drept criteriu ceea ce pot face
ele împreună, în relaţiile lor funcţionale, şi nu ceea ce pot face separat.
Construcţia de ordin strategic urmăreşte să pună în armonie, în „cooperare
pozitivă“ mijloacele de influenţă în funcţie de context.
A patra: strategia este gândită ca un mijloc pentru îndeplinirea unui scop.
Aceasta înseamnă că atunci când organizăm elementele structurale ale intervenţiei
noastre în cadrul unei dezbateri o facem cu o anumită intenţie, intenţie
subordonată scopului general al dezbaterilor publice: soluţionarea conflictelor de
opinie. Intenţiile acestea sunt dintre cele mai diferite. Uneori vrem să convingem
interlocutorul şi adoptăm o anumită strategie, alteori vrem să-l seducem şi,
normal, intervenim asupra lui în alt fel. Pentru toate aceste intenţionalităţi
urmărite, organizăm altfel resursele de influenţare, deci adoptăm strategii diferite.

2. Strategii şi tehnici de intervenție discursivă

Sub termenul de strategie – ca amplitudine şi grad de generalitate – stă cel

de tehnică a dezbaterilor publice. Strategia este organizarea generală a unei
intervenţii a participantului într-o dezbatere. Tehnica se referă la modul concret de
ordonare a elementelor constitutive a secvenţelor care compun o strategie, astfel
încât ele să se poată susţine ca un întreg şi să asigure eficienţa acestuia din urmă.
Pot organiza mijloacele de probă de o manieră deductivă, de exemplu. Este o
tehnică de organizare care îmi cere să reţin anumite tipuri de probe. Pot organiza
probele pe o structură de raţionament analogic. E o altă tehnică care impune să
alegem tipuri de probe diferite în raport cu cele anterioare, fiindcă se armonizează
mai bine cu această tehnică. Pot organiza plasarea figurilor retorice sau a
expresiile pe care le consider performative de o manieră descriptivă, dialogală sau
în alt fel. Este o nouă tehnică adoptată care, în opinia celui ce o asumă, poate fi
profitabilă. Dar toate aceste trei tipuri de tehnici, ca şi altele care pot fi
identificate, sunt aduse în discuţie pentru a construi strategia intervenientului X în
dezbaterea la care participă. Prin urmare, putem schiţa organizarea strategică a
unei intervenţii în dezbaterile publice pe trei niveluri de generalitate: strategie (un
 120

ansamblu de tehnici), tehnici (un ansamblu de probe), probe (un ansamblu de

mijloace de influenţă):

Strategie

Tehnica (1) Tehnica (2) Tehnica (3)…

Pr (1), Pr (2)… Pr (1), Pr (2)… Pr (1), Pr (2)…

Schema intuitivă ne arată cu destulă claritate gradul de stratificare a elementelor

componente ale unei strategii pe niveluri de generalitate dar şi gradul de
diversificare posibilă a fiecărui element component ce întră în construcţia unei
strategii. În privinţa stratificării pe grade de generalitate, vrem să atragem atenţia
asupra faptului că anumite tipuri de constrângeri se manifestă de la elementele cu
un grad de generalitate mai înalt la cele cu un grad de generalitate mai scăzut:
strategiile comandă (reclamă, impun) anumite tehnici (şi nu altele), tehnicile, o
dată asumate, comandă (reclamă, impun) alegerea anumitor mijloace de probă
(care trebuie şi ele coroborate între ele în modul cel mai eficient). De la
elementele cu gradul cel mai redus de generalitate la cele cu gradul cel mai înalt,
relaţia este aceea de a se integra în mod necesar scopului intervenţiei discursive şi
de a participa la realizarea performanţei intenţionale: probele trebuie să servească
(să se pună în slujba îndeplinirii scopului) tehnicile, tehnicile trebuie să servească
strategiile şi, în ultimă instanţă, acestea din urmă trebuie să servească intervenţia
publică (dezbaterea). Ni s-ar putea reproşa aici o mică inadvertenţă
discriminatorie care să aducă cu sine anumite asperităţi în ceea ce priveşte
acurateţea încercării de ordine: tehnicile de ordin deductiv, analogic, ca şi altele
care ar putea fi invocate, au fost plasate şi la nivelul mijloacelor de probă, în
interiorul unei clase bine constituite a acestora, anume la capitolul raţionamente.
O cerinţă elementară a unei sistematizări ne atrage atenţia că elementul ce
constituie criteriul de ordine trebuie să aibă capacitatea de a plasa fiecare element
al universului de discurs într-o subdiviziune şi nu în mai multe. Lucrul poate fi
înţeles aici dacă privim tehnicile deductive, inductive, analogice drept un fel de
„metaraţionamente“, adică raţionamente prin care ordonăm, punem în legătură,
facem să coopereze chiar raţionamentele noastre care pot fi invocate drept probe.
Noi putem să luăm ca dat al raţionamentelor noastre prin care vrem să influenţăm
pe ceilalţi chiar anumite raţionamente pe care le aducem ca probe. În această
situaţie, nu mai e vorba de nici o contradicţie, ci de o diferenţă de palier în
 121

utilizarea raţionamentului ca mijloc de cunoaştere şi influenţare: o dată este luat

ca probă, altă dată în calitate de tehnică de ordonare a probelor.

3. Strategii de susţinere

A susţine un punct de vedere, o teză avansată într-o dezbatere publică

înseamnă a arăta interlocutorului că ea este o propoziţie adevărată. A arăta că un
punct de vedere exprimat printr-o propoziţie este adevărat înseamnă a face dovada
că teza rezultă în mod necesar din alte propoziţii adevărate. Cum arătăm că o
propoziţie rezultă în mod necesar din alte propoziţii adevărate ? Printr-o tehnică
deductivă corectă care pune în relaţie propoziţiile de la care plecăm (în calitate de
probe) şi pe care le-am determinat ca adevărate. Deducem de aici că o strategie de
susţinere este o organizare de tehnici deductive valide prin intermediul cărora de
la propoziţii determinate ca adevărate se ajunge în mod necesar la considerarea
altor propoziţii ca adevărate, acestea din urmă constituind punctele de vedere pe
care le apărăm şi le susţinem în cadrul dezbaterii. Strategiile de susţinere sunt
ansambluri de tehnici de susţinere, fiecare dintre acestea din urmă participând la
îndeplinirea scopului celor dintâi. Care sunt, aşadar, principalele tehnici de
susţinere a unei teze (punct de vedere) ce pot funcţiona în articularea cadrului unei
strategii de susţinere ?
Putem să susţinem un punct de vedere dacă el se concretizează într-o
propoziţie al cărui caracter adevărat rezultă în mod necesar din caracterul adevărat
al altei propoziţii pe care am determinat-o deja ca fiind adevărată iar interlocutorul
a fost de acord cu acest lucru. În acest caz, spunem că aceste două propoziţii (cea
pe care încercăm s-o susţinem şi cea cu ajutorul căreia vrem s-o susţinem pe
prima) sunt în relaţie de condiţionare suficient-necesară: a doua este condiţia
suficientă pentru cea dintâi care este consecinţă necesară a ei. Prin urmare, două
condiţii trebuie să îndeplinească o susţinere bazată se o astfel de tehnică pentru ca
să-şi poată atinge scopul: să existe cu adevărat o relaţie de condiţionare suficient-
necesară de la propoziţia-probă la propoziţia-teză (de multe ori această relaţie este
numai aparentă, ceea ce are consecinţe nefaste asupra actului de probare) şi să
existe certitudinea (şi pentru cel care susţine dar şi pentru interlocutorul său) că
propoziţia-probă este un enunţ identificat ca adevărat. De exemplu, dacă într-o
dezbatere juridică, la un moment dat intervine o secvenţă discursivă de felul:

X este tatăl copilului fiindcă testul ADN a arătat

că acest copil poartă zestrea genetică a lui X

ea constituie întruchiparea în act a unei tehnici de susţinere bazată pe relaţia de

condiţionare suficient-necesară de la propoziţia-probă („Testul ADN a arătat că
 122

acest copil poartă zestrea genetică a lui X“) la propoziţia-teză („X este tatăl
acestui copil“), tehnică posibil de urmărit în detaliile ei dacă construim
raţionamentul pe care se fundează în forma lui standard.
Putem să susţinem un punct de vedere dacă el este exprimat printr-o
propoziţie care rezultă în mod necesar din identificarea unei alte propoziţii ca
false şi cu care ea împarte de fapt universul de discurs ce constituie zona
cunoaşterii la care se referă punctul de vedere în cauză. Dacă zona universului de
discurs este epuizată de cele două propoziţii luate în discuţie şi dacă am identificat
că una dintre aceste propoziţii este falsă (iar interlocutorul a consimţit la aceasta),
atunci cealaltă propoziţie este în mod necesar adevărată. Dacă ea se află în postura
de teză a unei dezbateri, atunci determinarea ca adevărată echivalează cu o
susţinere. Spunem, în acest caz, că propoziţia-probă şi propoziţia-teză se află într-
o relaţie de opoziţie subcontrară: nu e posibil ca ambele să fie false, dacă una este
falsă, atunci cealaltă este în mod necesar adevărată. Aceleaşi două condiţii trebuie
îndeplinite simultan şi în acest caz: să ne asigurăm că avem cu adevărat o opoziţie
subcontrară între propoziţia-probă şi propoziţia-teză (e destul de dificil de multe
ori de arătat că universul de discurs e epuizat de cele două propoziţii) şi să ne
asigurăm că propoziţia-probă este falsă. Dacă, într-o dezbatere politică cum sunt
dăm peste următoarea secvenţă discursivă:

Veţi avea o inflaţie galopantă fiindcă nu aţi făcutnimic ca

să ţineţi salariile sub control

constatăm că ea este întruchiparea unei tehnici de susţinere bazată pe o relaţie de

opoziţie subcontrară în care din faptul că propoziţia-probă e falsă („Nu e adevărat
că aţi ţinut salariile sub control“), rezultă în mod necesar ca adevărată propoziţia-
teză („Veţi avea o inflaţie galopantă“), fiindcă nu se poate şi să nu fie salariile
ţinute sub control şi să nu fie nici inflaţie galopantă: ori una, ori alta trebuie să fie.
Cele două tehnici de susţinere pe care le-am analizat, cea bazată pe relaţia
de condiţionare suficient-necesară şi cea bazată pe relaţia de opoziţie subcontrară
dintre propoziţia-probă şi propoziţia-teză constituie, să spunem aşa, dimensiunea
imperativă a susţinerilor: cu astfel de tehnici şi cu îndeplinirea condiţiilor pe care
le-am evidenţiat pentru fiecare trebuie ca interlocutorul să accepte teza şi, în
legătură cu ea, să se instaleze o convingere.
În dezbaterile publice nu avem la îndemână întotdeauna astfel de tehnici
deductive atât de constrângătoare, raţional vorbind, pentru interlocutor. Motiv
pentru care apelăm şi la tehnici de susţinere nedeductive, cu un caracter probabil,
impuse şi de natura probelor de care dispunem pentru a-l înfrunta pe interlocutor.
De exemplu, proba exemplului, de care am vorbit, nu suportă o tehnică de ordin
deductiv, fiindcă niciodată un exemplu nu va avea puterea generalizării: exemplul
 123

este un punct de sprijin al unei generalizării dar niciodată singurul sprijin pentru a
susţine o generalizare, un enunţ totalizator, universal. De asemenea, multe
mijloace de probă din categoria celor ce-şi au originea în sfera atât de diversificată
a subiectivităţii nu pot face obiectul unor deducţii stricte pentru că nu sunt un
material adecvat pentru acestea. Motiv pentru care utilizăm tehnici de susţinere
inductive : de la invocarea câtorva cazuri la care am descoperit o anumită
particularitate extrapolăm particularitatea la toate cazurile care populează clasa la
care ne referim. Extrapolarea este, evident, una probabilă: s-ar putea să existe,
între cazurile pe care nu le-am cercetat, unele care să nu aibă particularitatea.
Gradul de probabilitate al susţinerilor bazate pe o astfel de tehnică diferă în
funcţie de importanța proprietății pentru constituirea clasei: de exemplu,
proprietatea „a fi monovalent“ a fost atât de importantă pentru constituirea clasei
„halogen“ încât s-a constat că ea se regăseşte la toate elementele clasei, în timp ce
proprietatea „a respecta cuvântul dat“ pentru constituirea clasei „român“ nu s-a
dovedit a fi chiar atât de importantă. Dacă, într-o dezbatere televizată,
reprezentantul primăriei are următoarea intervenţie:

Primăria a făcut totul pentru ca locuitorii oraşului să beneficieze de cele mai bune
condiţii de viaţă fiindcă a asigurat un transport în comun civilizat, s-a ocupat de
îngrijirea spaţiilor verzi, a revigorat instituţiile de cultură, a acordat asistenţă în centre
speciale bătrânilor;

ea concretizează o tehnică de susţinere de forma următoare:

Teza: Primăria a făcut totul pentru ca locuitorii oraşului să

beneficieze de cele mai bune condiţii de viaţă;

(fiindcă)

Probe:
p1 = A asigurat un transport în comun civilizat;
p2 = S-a ocupat de îngrijirea spaţiilor verzi;
p3 = A revigorat instituţiile de cultură;
p4 = A acordat asistenţă în centre speciale bătrânilor;
...............................................................................................
pn = (p1,p2,p3,p4,…,pn – 1) constituie elemente care dau
conţinut real clasei determinată de noţiunea
„condiţii bune de viaţă“;
 124

Gradul mai mare sau mai mic de probabilitate e dat de faptul că s-ar putea să mai
existe şi alte elemente care dau conţinut noţiunii „condiţii bune de viaţă“, dincolo
de cele patru pe care reprezentantul primăriei le-a invocat ca fiind satisfăcute, şi
care să nu fie realizate în totalitate. Tehnicile inductive de susţinere sunt mult
utilizate în diferite tipuri de dezbateri publice (în dezbaterile politice cu
deosebire), deoarece ele asumă un minimum de probe care, dacă sunt bine alese,
chiar pot face o impresie deosebită cu consecinţe favorabile pe linia persuasiunii
şi seducţiei.
Sunt situaţii în care susţinerea unei teze se realizează prin tehnica analogiei:
pornind de la relaţiile de asemănare dintre două situaţii şi constatând că una dintre
situaţii are o anumită caracteristică, susţinem, în baza asemănării, că şi cealaltă
situaţie ar trebui să aibă caracteristica în cauză. Iată o secvență argumentativă
aparținând candidatului Nicholas Sarkozy, dintr-o dezbatere electorală pe care am
invocat-o deja :

“ [...] doresc să se creeze o taxă pe traficul greu străin. Elveţia tocmai a decis să nu
accepte traficul greu străin pe teritoriul său, Germania a făcut la fel, nu există nici o
raţiune pentru a recupera tot traficul autorutier greu al Europei“.

Tehnica de susţinere a tezei („Franţa trebuie să ia măsuri de diminuare a traficului

greu pe teritoriul său“) este una bazată pe analogie, care funcţionează, fireşte, în
cooperare cu alte tehnici pentru construcţia unei strategii de susţinere a
intervenientului. Tehnica analogiei este următoarea:

Elveţia şi Germania au considerat că traficul greu are (premisă)

consecinţe negative pentru mediul înconjurător ;
Elveţia şi Germania au luat măsuri de interzicerea (premisă)
traficului greu pe teritoriul lor;
Consecinţele negative ale traficului greu în Franţa (premisă)
sunt asemănătoare cu cele din Elveţia şi Germania;
Deci:
Franţa trebuie să ia măsuri de diminuare dacă nu chiar (concluzie)
de interzicere a traficului greu străin pe teritoriul său.

Argumentativ, procedeul de susţinere în baza unei tehnici ce utilizează analogia

este următorul:

Teză: Franţa trebuie să ia măsuri de diminuare dacă nu chiar de

interzicere a traficului greu străin pe teritoriul său;

(fiindcă)
 125

Probe:
p1 = Elveţia şi Germania au luat măsuri de interzicere a traficului
greu pe teritoriul lor;
p2 = Elveţia, Germania şi Franţa se aseamănă din punctul de vedere
al consecinţelor traficului greu.

Construcţia tehnicilor de susţinere care participă la configurarea unei

strategii de acelaşi tip nu face apel numai la ceea ce numim raţionament. Uneori şi
anumite tehnici discursive, precum procedeele sau figurile retorice, pot avea
acelaşi efect de inducere în conştiinţa interlocutorului a convingerii că un punct de
vedere este adevărat. De exemplu, repetiţia poate fi un astfel de instrument :

„Se poate că ruşii vor lua Strâmtorile. Se poate că aliaţii vor lua Strâmtorile. Se poate
că germanii vor lua Strâmtorile. Un lucru e sigur, însă, că turcii nu vor rămâne la
Strâmtori“ (Take Ionescu, Discurs în Camera Deputaţilor, 16-17/29-30
decembrie1915, în: Gh.Buzatu, coord., Discursuri şi dezbateri parlamentare 1864-
2004, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 130).

Repetiţia pe care o putem lesne remarca are rolul de a face credibilă în conştiinţa
membrilor Camerei Deputaţilor ideea că „Strâmtorile nu vor fi ale turcilor“:
oricine le va stăpâni numai turcii nu ! Şi hiperbola poate îndeplini rolul de
instrumentb al susținerii. În afirmația :

„Cel mai mare jaf din lume se desfăşoară la primăria din oraşul nostru“

regăsim această tehnică a intervenientului invocată, de exemplu, pentru a susţine

afirmaţia: „Există un furt sistematic în instituţiile primăriei“. Şi eufemismul ne
ajută uneori să întărim o afirmaţie pe care o facem:

„La CET este mai mult decât un management defectuos, la CET există un pic de
mafie“ (D.O., Tele-M-Iaşi, dezbatere: 21 noiembrie 2005);

unde alăturarea termenilor „un pic de mafie“ ne lasă să înţelegem că la instituţia în

cauză există probleme importante.

4. Strategii de respingere

A respinge un punct de vedere în dezbaterile cu ceilalţi înseamnă a arăta că

enunţul care-l concretizează este fals. A arăta că o propoziţie este falsă înseamnă a
arăta că ea rezultă în mod necesar ca falsă din alte propoziţii adevărate sau false.
 126

Strategiile de respingere se constituie, la fel ca şi cele de susţinere, din suite de

tehnici de respingere care se coroborează reciproc pentru îndeplinirea scopului
general al strategiei. Dacă o propoziţie este consecinţa necesară a alteia, aceasta
înseamnă că ea trebuie să fie neapărat adevărată dacă prima este astfel. Dar dacă
noi constatăm că nu este adevărată ? Înseamnă, în mod necesar, că nici prima nu
este adevărată. Prin urmare, putem să respingem prima propoziţie ca adevărată
(dacă unul sau altul dintre interlocutori o consideră astfel) arătând că propoziţia
care este consecinţa ei necesară nu este adevărată. Proba, în acest caz, este
concretizată în determinarea falsităţii consecinţei. Modul de argumentare merge,
de această dată, de la falsitatea propoziţiei-probă la falsitatea propoziţiei-teză
(spre deosebire de actul susţinerii care mergea de la adevărul probei la adevărul
tezei). Putem să reamenajăm exemplul pe care l-am dat în cazul susţinerii pentru a
deveni o ilustrare a tehnicii de respingere printr-o deducţie corectă:

X nu este tatăl copilului fiindcă testul ADN a arătat că

acest copil nu poartă zestrea genetică a lui X;

care arată astfel:

Dacă testele ADN arată că un copil poartă zestrea genetică (premisă-probă)

a unui individ, atunci acesta din urmă este tatăl copilului;
Testele ADN au arătat că acest copil nu poartă zestrea (premisă-probă)
genetică a lui X;
Deci:
X nu este tatăl acestui copil (concluzie-teză)

Atunci când vrem să respingem un punct de vedere în baza unei relaţii de

consecinţă necesară între punctul de vedere şi proba invocată trebuie să ne
străduim a arăta că proba se concretizează într-o propoziţie falsă sau să găsim noi
o consecinţă falsă a punctului de vedere invocat.
Există destule situaţii în care respingerea unui punct de vedere avansat într-
o dezbatere are ca temei faptul că două propoziţii nu pot „coopera“ în acelaşi
univers de discurs dacă sunt amândouă adevărate: caracterul adevărat al uneia
aduce cu sine în mod necesar caracterul fals al celeilalte. Astfel de propoziţii sunt
într-o relaţie de opoziţie contrară. Prin urmare, dacă vrem să respingem o teză
invocând relaţia de opoziţie contrară, nu avem decât să arătăm adversarului că am
găsit o propoziţie adevărată care este în relaţie de opoziţie contrară cu teza pe care
el o susţine. Pe considerentul că aceste două propoziţii nu pot fi ambele adevărate,
el trebuie să conchidă, în mod necesar, că punctul de vedere pe care l-a avansat
este o propoziţie falsă. A determina o propoziţie ca falsă înseamnă a o respinge ca
 127

susţinere a altui participant. În dezbaterea televizată Kennedy-Nixon din 1960, în

contextul criticii pe care Kennedy o face privind declinul prestigiului american în
lume, pe care îl pune pe seama preşedintelui în funcţie (Dwight Eisenhower, din
acelaşi partid republican ca şi Nixon), Nixon are următoarea replică:

„Prestigiul Americii în lume va fi atât de ridicat pe cât îi va permite purtătorii de

cuvânt ai Statelor Unite să fie. Acum, când avem un candidat la preşedinţie – de
exemplu, senatorul Kennedy – , care repetă mereu că Statele Unite se află pe locul doi
în cursa pentru cucerirea spaţiului [urmează o înşiruire a afirmaţiilor critice ale lui
Kennedy, n.n. C.S.], ce efect are acest fapt asupra prestigiului american ? Unul extrem
de negativ. Senatorul Kennedy are responsabilitatea de a critica aspectele negative, dar
o are, în acelaşi timp, şi pe aceea de a exprima critici corecte. Fiecare dintre afirmaţiile
sale este greşită. Din acest motiv, putem afirma că senatorul Kennedy a contribuit la
diminuarea acestui prestigiu“.

Intervenţia lui Nixon are următoarea structură argumentativă:

Teză: Nu este adevărat că administraţia republicană a contribuit la scăderea

prestigiului Americii în lume ci mai degrabă că senatorul Kennedy a făcut-o (respingerea
tezei lui Kennedy: „Administraţia republicană a contribuit la scăderea prestigiului
Americii în lume“);

(fiindcă)

Probe:
p1 = Senatorul Kennedy critică în mod vehement Statele
Unite ale Americii pe diverse motive;
p2 = Nu este posibil şi să critici Statele Unite
şi să contribui la creşterea prestigiului Americii.

Se vede cu destulă claritate că tehnica de respingere utilizată de Nixon are la bază

relaţia de opoziţie contrară dintre cele două situaţii: „a critica Statele Unite“ şi „a
contribui la creşterea prestigiului Statelor Unite în lume“. Dacă este adevărat că
critici, atunci, în mod necesar, este fals că poţi contribui la creşterea prestigiului.
O serie de proceduri şi figuri retorice sunt utilizate cu precădere (deşi nu
exclusiv) ca mijloace de respingere. De exemplu, interogaţia retorică. În
momentul în care un interlocutor pune o întrebare retorică, de care este conştient
şi interlocutorul său, substratul unei astfel de intervenţii discursive este unul care
respinge conţinutul explicit al interogaţiei. E un mecanism mai subtil, nu chiar la
îndemână oricui, cel puţin ca mecanism de înţelegere, dar utilizat pe scară largă în
 128

dialogurile dintre participanţii la dezbaterile publice. Spere ilustrare, dacă un

individ are următoarea intervenţie:

Aţi schimbat ceva în aspectul oraşului în ultimii patru ani ?

într-o dezbatere electorală între candidaţii la funcţia de primar, întrebare adresată

celui care este primar în funcţie dar mai vrea un mandat, este la îndemâna simţului
comun să constate că interogaţia sa este una retorică, care ascunde, de fapt,
afirmaţia:

Nu aţi făcut nimic în ultimii patru ani pentru a îmbunătăţi condiţiile

de viaţă ale locuitorilor oraşului;

care este, evident, o respingere a afirmaţiilor interlocutorului cu privire la

realizările pe care le-ar fi obţinut la nivelul oraşului.
Nu o dată, pentru a respinge o idee a adversarului utilizăm arma ironiei.
Ironia este procedeul retoric prin intermediul căruia din sensul direct pe care
secvenţa ironică îl pune în circulaţie trebuie ca receptorul să descopere tocmai
afirmaţia contrară, fiindcă aceasta este adevărata intenţie pusă în text de către
utilizator. În secvenţa discursivă din Caragiale:

„Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi

tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai“

trebuie să înţelegem adevărata intenţie a autorului dezvăluită prin intenţia ironică

a textului: Goe este un copil mediocru despre care rudele cred că e genial. Ironia
este utilizată adesea în dezbaterile publice:

„Dar ruşii ne-au luat jumătatea Moldovei bătându-se, pe când Austria ne-a luat
Bucovina nefăcând nimic. (Aplauze prelungite din partea opoziţiei). Şi când compari
cele două nedreptăţi, e cu neputinţă să atârni mai mult în partea care n-a făcut decât să
înghită, după cum şi la împărţirea Poloniei, Frederic a propus-o, Rusia a acceptat-o,
numai Maria Tereza a declarat că nu primeşte decât plângând, ca şi cum Polonia ar fi
simţit vreun bine din cele două-trei batiste stricate de Maria Tereza cu ocaziunea
înghiţirii Poloniei!“ (Take Ionescu, în: Gh.Buzatu, coord., Discursuri şi dezbateri
parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 128),

unde ironia are rolul de a respinge opiniile oponenţilor cu privire la jocurile

marilor puteri în perioada discutată (începutul secolului XX).
 129

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie enunţul :

“Scriitorii sunt persoane cu o imaginaţie bogată”.

 Considerând acest enunţ drept teză, să se construiască:

 o argumentare bazată pe o tehnică de susținere care să conțină un

argument al realității şi unul al raționalității;
 o argumentare bazată pe o tehnică de respingere care să conțină numai
probe din domeniul spiritualității.

 Justificaţi opţiunile făcute.

 Fie enunţul :

“Comunicatorii buni sunt persoane indispensabile unei organizaţii”.

 Considerând acest enunţ drept teză, să se construiască:

 o argumentare bazată pe tehnica analogiei;

 o argumentare bazată pe tehnica inducției incomplete.

 Justificaţi opţiunile făcute.

 130

 Fie următoarea secvență discursivă :

“Fericirea nu stă în a avea bani, fericirea vine din bucuria împlinirii, din emoția
efortului creator. Bucuria și stimularea morală a muncii nu trebuie să fie uitate în
goana nebună după profituri efemere. Aceste zile negre își vor fi meritat pe deplin
costul, dacă din ele vom învăța că adevăratul nostru destin nu este să primim de-a gata,
ci să muncim pentru binele nostru și al semenilor noștri... Această națiune cere acțiune,
și acțiune acum” (Franklin D. Roosevelt, Discurs prezidențial de investitură, 4 martie
1933).

 Ce urmărește oratorul prin această secvență, convingerea

sau persuasiunea receptorului ? Argumentați răspunsul;
 Analizați structura argumentativă a secvenței discursive;
 Identificați natura tehnicilor de argumentare folosite.
 131

Unitatea de învățare 10 : Limbajul dezbaterilor publice

2. De ce este important limbajul în dezbaterile publice ?

Limbajul pe care-l utilizăm în dezbaterile publice este important pentru că

este purtătorul ideilor celorlalţi, la care trebuie să ne raportăm în permanenţă
dacă vrem, noi înşine, să construim răspunsuri adecvate care să însemne ceva
pentru interlocutori şi pentru bunul mers al actului discursiv. Reacţiile noastre
discursive sunt, în interiorul dezbaterilor, relative şi contextuale: spunem ceva în
funcţie de ceea ce au spus ceilalţi, suntem de acord cu un punct de vedere al unui
interlocutor, respingem un punct de vedere exprimat de un alt interlocutor (nu ne
putem imagina să reacţionăm pro sau contra propriilor noastre idei). Din acest
motiv, prima condiţie a unui comportament dialogal adecvat este înţelegerea:
trebuie să înţelegem ideile celorlalţi în sensurile şi semnificaţiile date de cel care
le pune în circulaţie pentru a reacţiona în cunoştinţă de cauză şi adecvat situaţiei.
Pe de altă parte, prin intermediul limbajului utilizat în dezbaterile publice
înţelegem nu numai ideile celorlalţi interlocutori şi reacţionăm în funcţie de
această înţelegere, ci şi subtilităţile legăturilor dintre ideile puse în circulaţie de
interlocutori. Nu e facil pentru oricine să intre în posesia ideilor alterităţii, dar, cu
un efort şi disponibilităţi adecvate, lucrul se poate realiza fără a sta în permanenţă
cu frica că s-a înţeles ceva greşit. Mai dificil însă este să se înţeleagă adecvat
relaţiile dintre idei, rezultat care e rodul unui act de intelecţie mai complicat ce
diferă de la individ la individ. În definitiv, în dezbaterile publice, interlocutorii
dezvoltă raţionamente şi argumentări, care sunt, în fapt, legături ideatice pe care
individul le vede prezente în raport cu datul pe care îl are la îndemână. Legăturile
pe care un individ le „vede“ între fapte, situaţii, comportamente sunt aduse la
cunoştinţa celuilalt prin intermediul limbajului. Descifrând sensurile şi
semnificaţiile discursului interlocutorului, receptorul trebuie să descopere şi
relaţiile dintre ideile pe care el le pune în circulaţie. Limbajul dispune de anumite
„mărci lingvistice“ care atrag atenţia receptorului asupra tipului de relaţie
existentă între ideile pe care un enunţ sau un complex de enunţuri le pune în
circulaţie, fără a lăsa să se înţeleagă că astfel de „indicatori“ constituie dovada
indiscutabilă a relaţiei în cauză.
 132

Nu e desigur fără importanţă să atragem atenţia asupra faptului că un limbaj

adecvat utilizat în dezbaterile publice constituie o premisă pentru descifrarea
presupoziţiilor pe care un participant le pune în mişcare o dată cu explicitul
argumentării sale. O discuţie critică între interlocutori nu poate fi înţeleasă, în
amplitudinea intenţionalităţii sale, numai pe baza a ceea ce se spune explicit în
cadrul dezbaterii: idei, argumente, relaţionări. Ea este întotdeauna un tot între ceea
ce se spune şi ceea ce se lasă să se înţeleagă: din ceea ce se spune în mod direct
interlocutorul trebuie să deducă şi o serie de intenţii ascunse, care nu sunt chiar la
îndemâna primului venit, dar care asigură, de multe ori, succesul unei relaţii
dialogale. Dacă nu înţelegi subtextul unui enunţ, unei interogaţii, unei exclamaţii,
sunt puţine şanse să reacţionezi adecvat şi să obţii câştig de cauză în confruntarea
cu ceilalţi. Toate aceste elemente ascunse constituie presupoziţiile unei intervenţii
discursive.
Să reţinem, pe de altă parte, că limbajul utilizat în dezbaterile publice – ca,
de altfel, şi în alte instanţieri ale comunicării umane – constituie fundalul graţie
căruia putem identifica, în schimburile verbale pe care le avem cu ceilalţi,
distincţia între utilizarea primară şi utilizarea secundară a secvenţelor discursive
ale celorlalţi, condiţie esenţială pentru a înţelege adecvat sensurile expresiilor
utilizate în relaţiile de comunicare cu interlocutorii. Mai exact, utilizarea unui
limbaj adecvat ne pune în situaţia de a şti când interlocutorii folosesc, pentru a-şi
exprima ideile, figuri sau proceduri retorice şi când utilizează expresiile în sensul
lor direct, consacrat prin uzaj. Distincţia aceasta dintre sensul direct şi sensul
figurat al expresiilor este fundamentală şi, de multe ori, ea dă naştere unor
momente de un comic evident care colorează dezbaterile noastre publice, mai ales
în domeniul politic. Dacă, într-o dezbatere electorală la care participă mai mulţi
candidaţi, unul este de notorietate prin subţirimea pregătirii sale intelectuale, iar
contracandidatul intervine cu afirmaţia:

Să lăsăm pe d-l X, un fin şi distins intelectual, să ne explice pe scurt

strategia sa în domeniul dezvoltării culturii în capitala ţării…

este evident că secvenţa nu poate fi receptată în sensul său direct şi că avem aici o
ironie usturătoare la adresa contracandidatului. Dacă acesta din urmă nu-şi dă
seama de utilizarea secundară a secvenţei discursive şi ia de bun sensul său direct,
atunci se naşte o secvenţă comică de un efect sensibil amplificat, defavorabilă,
desigur, aceluia care nu a fost în stare să identifice utilizarea figurativă a
secvenţei.
Pe de altă parte, prin intermediul limbajului evaluăm armătura probatorie a
întregii relaţii dialogice, atât la nivelul prestaţiei fiecărui participant în parte, cât şi
la nivelul integralităţii intervenţiei discursive. Cu ajutorul limbajului înţelegem
 133

care este moţiunea dezbaterii, dacă ea poate, cu adevărat, să joace un asemenea

rol, în sensul că are un caracter dialectic, problematologic şi indecidabil, dacă o
putem accepta ca atare, în sensul că e de interes larg pentru receptori, are şanse de
a putea fi soluţionată prin dezbatere şi aduce un spor cognitiv pentru interlocutori
dar şi pentru publicul care o receptează. Un limbaj adecvat în dezbaterile publice
ne poate fi de folos în cea mai mare măsură pentru a determina dacă probele pe
care le aducem sunt concludente în raport cu moţiunea ce trebuie susţinută sau
respinsă, dacă cele ale preopinentului răspund aceloraşi condiţii, putem face o
comparaţie între mijloacele de probă proprii şi cele ale preopinenţilor pentru a
identifica diferenţa de forţă dintre ele şi posibilităţile de a le fructifica eficient în
confruntările cu ceilalţi.
Să atragem atenţia că aceste atuuri pe care le-am subliniat (receptarea
ideilor celorlalţi, înţelegerea relaţionării lor, identificarea presupoziţiilor tacite,
descifrarea jocului discursiv al adversarului, determinarea corectitudinii, forţei şi
adecvării moţiunii, probelor şi strategiilor folosite) constituie elemente care
articulează idealul de limbaj spre care ar trebui să aspire o dezbatere publică
pentru a-şi îndeplini scopurile pentru care se pune în mişcare. Practica discursivă
se poate îndepărta mai mult sau mai puţin de la acest ideal, uneori din neştiinţă şi
neputinţă, alteori cu intenţie.

2. Acuratețea limbajului dezbaterilor publice

Am acordat o atenţie specială calităților limbajului (Sălăvăstru, 2006: 257-

357), motiv pentru care vom relua doar câteva aspecte care interesează cu
deosebire manifestarea dezbaterilor publice. O primă trăsătură la care facem
referire este acurateţea limbajului utilizat în dezbaterile publice. Cerinţa
acurateţei ne atrage atenţia că în relaţiile de comunicare cu semenii trebuie să
utilizăm cu cea mai mare atenţie resursele expresive ale limbii pe care o folosim.
Atrăgeam atenţia că:

„Acurateţea exprimă cerinţa ca discursul să utilizeze pe cât posibil o limbă

strălucitoare, să aleagă cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima ideile şi să nu
forţeze noutatea sau creativitatea dacă resursele limbii sunt suficiente pentru a
exprima idei, sentimente, emoţii, pasiuni sau intrigi cu la fel de multă forţă şi
prospeţime“ (Constantin Sălăvăstru, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza“ Iaşi, 2006, p. 293).

În general, există o expresie sau un grup restrâns de expresii care exprimă în

modul cel mai adecvat o idee, un sentiment, o emoţie, în esenţă o exteriorizare a
 134

individualităţii debordante a vorbitorului. Un citat din La Bruyère exprimă deplin

acest imperativ:

„Dintre toate feluritele expresii care pot reda o singură cugetare a noastră, numai
una este potrivită. N-o întâlnim mereu, când grăim sau când scriem; este totuşi
adevărat că există şi că oricare alta e slabă şi nu-l mulţumeşte câtuşi de puţin pe un
om de duh, care vrea să fie înţeles. Un scriitor de valoare şi care scrie cu migală îşi
dă adeseori seama că expresia pe care o căuta de vreme îndelungată, fără s-o
cunoască, şi pe care a găsit-o în cele din urmă, era cea mai simplă, cea mai firească
şi care părea c-ar fi trebuit să i se înfăţişeze din capul locului şi fără strădanie“ (La
Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac, EPL, Bucureşti, 1968, p. 93).

Acurateţea limbii ne atrage atenţia că trebuie să folosim expresia potrivită

la locul potrivit. Există, probabil, o armonie între cuvânt şi realitatea la care el
face trimitere, aşa cum sublinia Platon în Cratylos, această armonie trebuie
satisfăcută pentru ca limbajul să ajungă la sufletul şi raţiunea receptorului. Unii au
abilităţi de a descoperi care resurse ale limbii se potrivesc mai bine într-un
context, alţii dimpotrivă rămân neajutoraţi în această privinţă, mai mult chiar,
alegerile lor pot fi de multe ori neinspirate. Pe de altă parte, acurateţea limbii este
un imperativ cu o valoare funcţională: este funcţie de o serie de factori care „cer“
folosirea unor anumite resurse verbale şi nu altele. Tema dezbaterii, natura
publicului care asistă, nivelul aperceptiv al acestuia, competența lingvistică a
vorbitorului constituie doar câteva elemente care influențează acuratețea
limbajului utilizat într-o dezbatere publică.
Pot fi identificate multe obstacole care stau în calea acurateţei limbajului în
comunicarea cu ceilalţi. O primă ilustrare vizează forţarea neologismelor chiar şi
acolo unde am avea destule resurse pentru a exprima exact o idee. Ceea ce e
dăunător în această “modă” ține de spargerea unui echilibru necesar care ar
asigura identitatea limbii în condiţiile înnoirii ei permanente. O dezbatere publică
televizată în care abundă astfel de neologisme ar fi afectată în mod sigur în gradul
ei de receptabilitate, fiindcă publicul larg nu e în totalitate familiarizat cu astfel de
noutăţi apăsătoare !
O a doua ilustrare este preţiozitatea căutată, afişată adesea faţă de ceilalţi
cu intenţia de a arăta altfel de cum eşti în realitate. Ea se concretizează în
utilizarea acelor expresii care nu au un uzaj curent în vorbirea obişnuită,
accesibile doar celor iniţiaţi în domenii pe care mulţi le cred asociate spiritelor
elitiste. În general, un limbaj preţios este acela „de dicţionar“, în care termeni şi
expresii adesea complet necunoscute sunt aduse în atenţie cu conotaţiile lor
speciale pe care, în discuţii obişnuite, aproape nimeni nu le înţelege.
 135

În sfârşit, o a treia ilustrare, poate mai greu de asociat cu acurateţea

limbajului, ţine de discrepanţele dintre verbal, paraverbal şi nonverbal în actul de
comunicare cu ceilalţi. Suntem deficitari din punctul de vedere al acurateţei
limbajului într-o dezbatere publică dacă, în intervenţiile noastre sau ale celorlalţi
participanţi, tonul nu este în concordanţă cu ideile pe care le exprimăm, dacă
gesturile sunt în contradicţie cu ideile pe care le exprimăm.
Cum poate influenţa acurateţea limbajului dezbaterile publice ? Am putea
observa că acurateţea limbajului avantajează participanţii care dispun de probe
puternice, în sensul că dezvăluirea exactă a acestora, a tehnicilor prin care ele se
insinuează, chiar a strategiilor de susţinere sau respingere constituie, prin ele
însele, atuuri în lupta argumentativă cu ceilalţi. Interesul imediat al acelor
participanţi care dispun de o bază argumentativă bogată, bine articulată şi
productivă în raport cu moţiunea este acela de a o dezvălui cât mai fidel, într-un
limbaj precis, clar, lipsit de ambiguităţi pentru ca interlocutorii să o poată recepta
uşor şi să reacţioneze, raţional vorbind, în consecinţă.
Desigur, acurateţea limbajului este în defavoarea celor care nu dispun de
argumente puternice, fiindcă astfel ei se livrează publicului şi interlocutorilor în
toată insuficienţa şi goliciunea lor întemeietoare. Dacă nu dispui de probe capabile
să susţină sau să respingă un punct de vedere şi totuşi te angajezi într-o dezbatere
în acest sens, un limbaj precis şi neechivoc te dă repede de gol ! Iată o secvenţă
dintr-o dezbatere electorală:

„D.O. (candidat): Întrebarea este: dacă aceste proiecte care sunt prinse în bugetul
pe 2008, dacă creditul Dexia, normal, este un motiv de mândrie pentru ieşeni şi
este prins în bugetul pe 2008, care este meritul primarului pentru acest buget?
G.N. (candidat): Deci, eu o să mă refer la răspunsurile legate de infrastructură în
mod special, dar o să vorbesc şi de creditul Dexia, pentru că îmi face mare plăcere
acest subiect. În primul rând, când discutăm de reparaţii, noi avem o unitate a
Primăriei, care se numeşte Citadin.
T.H. (moderator): Ca să sintetizez, sunt trei întrebări: una, 200000 de euro pentru
un credit păgubos, aspect pe care trebuie să îl comentaţi; doi, avem o destinaţie
iniţială a creditului, iar domnul profesor vă cere să lămuriţi cum l-aţi folosit
ulterior, sugerând că ar fi o altă folosinţă sau ar fi o problemă cu folosirea
ulterioară a banilor, iar a treia, dacă proiectele pe care le-ţi invocat sunt incluse în
bugetul pe 2008 şi în ce măsură vi se datorează dumneavoastră?
G.N. (candidat): Citadinul este o unitate a Primăriei care s-a ocupat de reparaţii…
D.O. (candidat): Eu nu v-am întrebat de Citadin, v-am întrebat cum explicaţi că aţi
dat 200 şi ceva de mii ca să luaţi un credit păgubos?
G.N. (candidat): Lăsaţi-mă să termin ce am de spus. Am avut aici două chestiuni de
rezolvat, pentru că sunt legate şi de credit. Una, să creez o unitate a Primăriei care
să poată interveni atât la lucrări de reparaţii cât şi la lucrări de modernizare; o
 136

unitate care să poată să ţină preţurile jos la ceea ce înseamnă lucrări de asfaltare în
oraş. Din acest motiv, această unitate lucrează în clipa de faţă cu prioritate pe
reparaţii şi întreţinere, dar şi pe modernizări, astfel încât să pot estima foarte clar
care sunt costurile inclusiv când discutăm despre credite şi despre alocarea altor
proiecte.
D.O. (candidat): Spuneţi, domnule, de ce aţi dat bani pentru a lua acest credit? Ne
pierdem vremea.
G.N. (candidat): Referitor la creditul Dexia, nu este un credit păgubos deloc.
T.H. (moderator): Domnule primar, spuneţi-ne de ce aţi dat bani ca să luaţi acest
credit?
G.N. (candidat): Pentru că acest credit trebuia luat de pe piaţă şi în acel moment a
fost o procedură care a fost aplicată şi de către alţi primari din ţara asta…
D.O. (candidat): Apărarea cu argumentul că dacă unul greşeşte sau fură… asta nu
este o explicaţie că şi alţii au făcut o boacănă“ („Ziarul de Iaşi“, 20 mai 2008).

Din punctul de vedere al acurateţei, dezbaterile publice par a fi un joc

permanent în care fiecare se poziţionează în funcţie de ceea ce-l avantajează sau
dezavantajează: dacă dispune de instrumente întemeietoare le pune în valoare
printr-un discurs precis şi exact, folosindu-se de toate disponibilităţile pe care
competenţa lingvistică i le oferă, dacă nu dispune de astfel de elemente, se
refugiază în subterfugii lingvistice care mai mult încurcă îndeplinirea scopului
intervenţiei discursive. De multe ori, individul sacrifică scopul intervenţiei în
favoarea succesului individual, chiar dacă acesta din urmă este doar de moment.

3. Claritatea limbajului dezbaterilor publice

O a doua trăsătură a limbajului utilizat în dezbaterile publice este claritatea.

Un limbaj este clar atunci când, pe baza expresiilor cu ajutorul cărora se
comunică, receptorul poate identifica cu destulă precizie realitatea la care se referă
actul comunicării. Claritatea este o cerinţă cvasiuniversală a înţelegerii între
oameni, indiferent de domeniul în care au loc schimburile de opinii sau idei. De
multe ori s-a afirmat că divergenţele dintre indivizi au ca origine nu atât
diversitatea ideilor care ne deosebesc, cât mai degrabă faptul că nu înţelegem
Claritatea limbajului nu e un dat ci un rezultat. Nu putem ajunge nicicum la
un limbaj clar dacă gândirea noastră nu este clară, adică dacă nu distingem cu
precizie în interiorul gândirii ideile pe care urmărim să le punem în circulaţie. Iată
ce citim în Descartes:

„Prima (regulă a metodei de căutare a adevărului, n.n. C.S.) era de a nu accepta

niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apărea astfel în mod evident; adică de a
evita cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic în prejudecăţile
 137

mele decât ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu, neputând nicicum să
fie pus la îndoială“ (Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine
raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1990, p. 122).

Dependenţa este firească : nu putem pune mai multă claritate în limbajul prin
intermediul căruia dezvăluim ideile noastre decât conţin ideile pe care le
exprimăm ! Iată o ilustrare a caznei de a vorbi fără a spune ceva :

B.C. (moderator): Nu vă pot întreba pe dumneavoastră, fiindcă îmi imaginez că nu

puteţi da un răspuns, dacă puteţi cu atât mai bine, dar pe doamna W. o pot întreba.
Credeţi că CSM este, în acest moment, o frână în reformarea justiţiei din România?
R.W. (interlocutor): Da. CSM, în acest moment, în loc să fie, că vedeţi, noi
spuneam laboratorul în care trebuie să se nască aceste noi coduri, este Ministerul
Justiţiei, dar nimic nu împiedică CSM, de fapt, să aibă aici un cuvânt, să o ia chiar
înainte, dar CSM, în componenţa sa actuală, prin felul în care a activat în ultimii
ani de zile, în mod categoric, este o frână. Au fost foarte multe şi am văzut, acum
cum să vă spun, internetul asta face, ne pune la dispoziţie tot timpul informaţii, iar
eu chiar dacă sunt la Bruxelles, mă uit foarte mult pe listele de discuţii care mai
sunt. Am văzut interviuri pentru promovarea unor judecători, întrebări pe care
presa nu le-a sesizat, că dacă ar fi ajuns la presă…“ („TVR 1“, „De la Est la Vest“,
21 iunie 2008).

Care ar fi obstacolele ce ar sta în calea clarităţii limbajului ? Primul dintre

ele, identificat încă din antichitate, este ambiguitatea: o multitudine de sensuri
răzbat dintr-o expresie, astfel încât, de multe ori, receptorul este pus în situaţia
unei alegeri neinspirate. Dacă prin termenul „orizont“ locutorul înţelege ceva
dezirabil care se aşteaptă a apărea (ca în expresia „Nimic bun nu se întrevede la
orizont“), iar interlocutorul său îl receptează ca acea linie imaginară unde pare că
cerul se uneşte cu pământul (ca în expresia „Se vede o siluetă la orizont“), atunci,
fireşte, receptarea este afectată din cauza ambiguităţii termenului în cauză.
Limbajul este deci afectat pe linia clarităţii.
Un al doilea obstacol în calea clarităţii este vaguitatea. O expresie este
lovită de vaguitate atunci când, chiar dacă are un sens clar determinat, este
incapabilă să separe lucrurile: nu putem determina, în baza ei, care sunt obiectele
care intră sub jurisdicţia expresiei şi care sunt cele care nu intră. Vaguitatea este
generată de insuficienţe în determinarea unei linii de demarcaţie între conceptul
desemnat printr-o expresie şi negaţia sa. Expresia „înalt“ nu ne mai ajută să
distingem între ceea ce este înalt şi ceea ce nu este înalt: ea ne plasează în plină
vaguitate a limbajului.
 138

În sfârşit, un al treilea obstacol este obscuritatea. Dacă în cazul ambiguităţii

avem de-a face cu proliferarea sensurilor, în cazul vaguităţii cu un sens care nu
are capacitate discriminatorie, în situaţia obscurităţii expresiile nu-şi dezvăluie
nici un sens. Este una dintre situaţiile cele mai nefericite care pot apărea în calea
clarităţii, deoarece lipsa sensului determină imposibilitatea unei reacţii. Nu mai e
vorba aici de alegere neinspirată sau de una inexactă, ci de imposibilitatea reacţiei
discursive ! Obscuritatea se instalează pe căi diferite. Suntem în faţa obscurităţii
atunci când, datorită sărăciei limbajului nostru, nu înţelegem sensurile expresiilor
utilizate de către ceilalţi, sau ale unora dintre ele. Vina ne aparţine în totalitate.
Dar suntem în faţa obscurităţii şi atunci când interlocutorul utilizează expresii de
maximă generalitate, esenţialitate sau problematicitate, care nu sunt de circulaţie
curentă, termeni filosofici în special, ale căror sensuri nu sunt reţinute de
majoritatea participanţilor la dezbateri. Aici vina este împărţită.
Când avem ceva de spus celorlalţi în trasarea conturului moţiunii unei
dezbateri publice este de preferat să utilizăm un limbaj clar, când dispunem de
argumente puternice este firesc să le facem înţelese de către ceilalţi, când găsim
contraargumente care sunt considerate productive în respingerea punctelor de
vedere, e necesar, de asemenea, să le precizăm cu toată claritatea de care suntem
capabili. Dar când nu dispunem de asemenea virtuţi dialogale, de obicei recurgem
la un refugiu în ambiguitate sau vaguitate, la utilizarea unui limbaj de o
obscuritate evidentă, în speranţa că interlocutorul nu ne va descoperi şi vom putea
trece neobservaţi cu punctele noastre de vedere. Speranţă deşartă de multe ori,
dacă nu de cele mai multe. Dacă reuşeşte însă, e o cale de manipulare dintre cele
mai des utilizate.
 139

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Un enunţ de forma :

“Este greu de descifrat eternul feminin”

este :

 clar ?
 obscur ?
 ambiguu ?
 vag ?

Justificați răspunsurile !

 Fie următorul enunț :

“Un cap limpede gândește limpede și exprimă limpede” (Boileau)

Acest enunț exprimă :

 un adevăr indiscutabil;
 o obscuritate indescifrabilă;
 un gând de mare profunzime;
 o expresie figurată;
 o ideea clară şi distinctă.

Justificați opțiunea proprie !

 140

 Fie următoarele expresii :

“clarobscur”, “mişcare de felină”, “tenacitate atipică”, “năzdrăvan”

Construiți cu ajutorul lor (evident, folosindu-vă şi de alte expresii) :

 o secvență de discurs ambiguă şi obscură;

 explicați punct cu punt propunerea făcută.
 141

Unitatea de învățare 11 :
Expresivitatea limbajului în dezbaterile publice

1. Ideile şi expresivitatea lor : figurile limbajului

Există şi alte calităţi ale limbajului, unele dintre ele cerute în special în
formele sublime ale întruchipării intervenţiilor discursive (discursul oratoric,
discursul literar), cum ar fi eleganţa, ritmicitatea sau altele asemenea. Acordăm
însă o atenţie specială uneia dintre ele, care, chiar dacă nu constituie marca
dezbaterilor, precum acurateţea sau claritatea, nu poate fi nicicum eludată în
dezbaterile publice: expresivitatea. Ce este expresivitatea limbajului ? Capacitatea
de a induce idei, trăiri, sentimente celui care îl receptează: cu cât elementele de
limbă utilizate de un individ în relaţiile de comunicare cu ceilalţi reuşesc să
determine trăiri şi sentimente mai înălţătoare şi puternice, cu atât se consideră că
limbajul astfel ales este mai expresiv. În general, expresivitatea este legată de
forma actului de comunicare, deşi nu se poate susţine că ea poate fi complet
desprinsă de conţinutul tematic şi informaţional. Ce poate contribui la instituirea
expresivităţii într-un act de comunicare cu ceilalţi e destul de dificil de identificat
cu precizie, fie şi numai graţie faptului că, în funcţie de contextul discursiv,
expresivitatea se poate manifesta pe căi diferite. De exemplu, în dezbaterile
ştiinţifice, claritatea şi acurateţea limbii folosite constituie elemente ale
expresivităţii unui astfel de discurs, în timp ce, în discursul literar, figurativitatea
pare a fi elementul esenţial al expresivităţii. Cum dezbaterile publice par a fi
situate la egală distanţă între ştiinţificitate şi literaritate, şi cum despre claritate şi
acurateţe (care constituie expresivitatea discursului ştiinţific) am discutat deja, ne
permitem să atragem atenţia asupra câtorva aspecte legate de beneficiul pe care îl
poate aduce dezbaterilor publice figurativitatea, mai direct spus, utilizarea
figurilor şi procedurilor retorice.
Indiferent de termenii în care sunt înfăţişate explicaţiile cu privire la figurile
retorice – fie că aparţin limbajului oratoriei clasice fie că se aliniază achiziţiilor
moderne în domeniu – ele sunt considerate abateri de la sensurile comune, de la
uzajul propriu în care o expresie sau o combinaţie de expresii sunt folosite în mod
obişnuit. Cicero le considera drept cuvinte „transportate de la sensul propriu spre
 142

un sens figurat“ (Cicero, 1930:59), Quintilian era de părere că figura este „o

înlănţuire de cuvinte diferită de felul de exprimare obişnuit“ (Quintilian, 1974,
vol.3: 6), Fontanier le asocia cu „întorsăturile mai mult sau mai puţin deosebite“
ale cuvintelor (Fontanier, 1977: 46), în timp ce, pentru Michel Meyer, figura este
asociată unei „expresii deturnate a soluţiei […], o întorsătură neobişnuită în raport
cu sensul literal“ (Meyer, 1993: 97).
Am acordat un loc special analizei detaliate a figurativităţii discursive
(Sălăvăstru, 2006: 315-357), făcând un inventar al figurilor retorice după o
sugestie a lui Marc Bonhomme, care distinge patru clase de figuri: figuri
morfologice (constituite prin transformări ale formei cuvântului), figuri sintactice
(constituite prin organizarea cuvintelor în interiorul enunţurilor), figuri semantice
(constituite prin transformări ale sensului cuvintelor) şi figuri referenţiale
(constituite prin transformări la nivelul referinţei enunţului) (Bonhomme, 1998).
Vom urmări câteva ilustrări ale rolului figurilor retorice în dezbaterile publice,
navigând prin această diversitate deconcertantă de posibilităţi de exprimare
figurativă ghidaţi de înţelesurile sancţionate de lucrări de sinteză sau de
dicţionarele de gen (Dubois et alii, 1974; Morier, 1989; Reboul, 1990; Molinié,
1992; Panaitescu, 1994; Bonhomme, 1998; Sloane, 2006).

2. Figuri morfologice

Ilustrările care aparţin figurilor morfologice se bazează pe schimbări care se

produc la nivelul materialului sonor sau grafic al cuvântului sau expresiilor mai
largi în care el intervine. Evident, în dezbaterile publice, modificările ţintesc
materialul sonor. Unele dintre aceste figuri pot avea un impact mai important în
relaţia de comunicare, altele pot deveni abia perceptibile, dar toate, dacă intervin,
fie susţin în mod direct impactul asupra celuilalt, fie creează contextul pentru ca
alte mijloace de influenţă (probe, raţionamente) să se manifeste pe deplin. De
exemplu, este posibil ca din două cuvinte disparate să se constituie unul singur
prin unirea unor secvenţe din fiecare, astfel încât cuvântul sau sintagma care
rezultă să fie de o mare expresivitate ideatică. O astfel de figură retorică se
numeşte cuvânt-valiză (Dubois, Bonhomme), poate un nume nu prea inspirat ca
expresivitate verbală dar care e de o mare expresivitate a semnificaţiei: ne arată
exact ce procedură s-a urmat pentru apariţia lui şi a realităţii pe care o acoperă! O
astfel de procedură discursivă a fost destul de des utilizată în dezbaterile televizate
ocazionate de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie-decembrie
2004, când reprezentanţii opoziţiei de atunci au pus în circulaţie formula:

„Jafo-Oneşti“
 143

rezultată din combinarea a două cuvinte:

„Jaf + Rafo = Jafo“

exprimând într-un mod extrem de plastic şi sugestiv o realitate cvasigeneral

cunoscută de către public. E de observat subtilitatea utilizării unei astfel de figuri
retorice bazată pe o sonoritate de mare impact: indiferent de argumentele contra
unei asemenea afirmaţii (că puterea a jefuit rafinăria din Oneşti despre care se face
vorbire), indiferent de puterea lor, impactul la public este în cea mai mare măsură
dat de expresivitatea figurii în cauză, care te duce în mod direct, fără subtilităţi
gratuite, la o crudă realitate.
Nu sunt puţine situaţiile când schimbările de sonoritate ale cuvintelor au în
vedere unităţi semantice în integralitatea lor. Iată o secvenţă interesantă dintr-o
dezbatere televizată în care îşi face loc o astfel de figură retorică numită sigleson:

„R.D. (moderator): […] Şi o să încep iar cu dumneavoastră, domnule Năstase. Aţi

luat NUP din partea unei comisii care a cercetat dosarele, a recomandat NUP-ul.
A.N. (participant): Nu. NUP-ul este…
R.D. (moderator): NUP este un verdict dat de un Parchet.
A.N. (participant): Un verdict care nu poate fi dat decât de către Parchet.
R.D. (moderator): Perfect, ei au recomandat un vot negativ“.
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea zilei“, 19 iunie 2008)

Ea cuprinde o expresie („NUP“), construită prin prescurtarea a trei cuvinte

(„neînceperea urmăririi penale“), din fiecare reţinându-se doar sunetul iniţial.
Aspectul de cuvânt nou, cu o aură de mister pentru aceia care nu sunt familiarizaţi
cu jargonul juriştilor (un astfel de cuvânt este frecvent utilizat în domeniul strict
juridic, dar mai puţin folosit în comunicarea curentă), dă o anumită forţă expresiei
în care este folosit, punând adesea în umbră detalii importante care ar putea atenua
câte ceva din duritatea şi caracterul implacabil al unei sentinţe judecătoreşti
concretizate în mult aşteptatul…NUP ! Descoperim destul de des, în discuţiile
curente dar şi în dezbaterile publice, astfel de abilităţi ale interlocutorilor de a
utiliza cuvinte construite în această manieră: „PUZ“ („plan urbanistic zonal“),
„TVA“ („taxa pe valoarea adăugată“), „RCA“ („asigurarea auto obligatorie“).
Dacă se mai întâmplă ca unii dintre participanţi nici să nu-şi dea seama despre ce
e vorba, atunci succesul unei intervenţii în care sunt prezente astfel de figuri este
asigurat !
Există destule situaţii în care efectul deosebit de sonoritate este dat de
repetarea anumitor sunete sau silabe, uneori chiar cuvinte întregi. Repetarea
 144

înseamnă un anumit accent pe care vrea să-l transmită cel care pune în circulaţie
expresia. O asemenea figură retorică poartă numele de aliteraţie:

„D.G. (moderator): Sunteţi «La Ordinea zilei», doamnelor şi domnilor. Se împart

taberele în PNL. Conflictul Tăriceanu-Orban ţine prima pagină a ziarelor.
Premierul şi ministrul transporturilor au tras ieri de PNL Bucureşti la televizor. A
învins premierul. Orban nu mai este şef la Bucureşti […]. Domnilor, bine aţi venit.
……………………………………………………………………………..
L.O. (invitat): Bine v-am găsit.
D.G. (moderator): Ce faceţi, domnule ministru ?
L.O. (invitat): Mărturisesc că aşa, după prezentarea pe care aţi făcut-o, parcă nu joc
în filmul acesta.
D.G. (moderator): Eh, nu jucaţi în filmul acesta. Vreţi dumneavoastră să credeţi că
nu jucaţi, dar cred că jucaţi“.
(Antena 3, emisiunea „La Ordinea Zilei“, 23 iunie 2008)

Descoperim, în fragmentul de dezbatere reprodus, destule secvenţe discursive care

au efect tocmai prin sonoritatea repetată, menită să atragă atenţia asupra unor
aspecte pe care moderatorul le consideră importante pentru dezvăluirea unei
realităţi politice („tabere“, „tras“, „transport“, „televizor“, „jucaţi“, „credeţi“,
„cred“).

3. Figurile sintactice

Figurile sintactice privesc modificările la nivelul unităţilor discursive care

trec dincolo de cuvânt (propoziţii, fraze) şi se concretizează în reorganizări
privind ordinea şi organizarea cuvintelor în construcţia propoziţiilor şi a frazelor.
Hipalaga se referă la un transfer de însuşiri de la un obiect la altul, acestea din
urmă aflându-se într-o oarecare legătură de contiguitate:

„G.V.F. (moderator): Să vedem dacă veţi rămâne aşa şi după discuţiile de acum din
partid.
C.A. (invitat): Nu se ştie ce se întâmplă. Traian Băsescu rămâne un jucător politic
redutabil şi pentru noi, şi pentru alţii probabil, un adversar redutabil. Pentru mine,
dacă-mi permiteţi asemenea comparaţie, acesta a fost un fel de Stanlingrad al
domnului Traian Băsescu, în sensul că acum, mai mult de-atât ca influenţă, ca
modalitate, capacitate de a influenţa electoratul nu va mai avea. Numai că de la
Stalingrad până la 9 mai 1945…
C.P. (invitat): Până la Berlin mai e.
C.A. (invitat): Până la Berlin a curs mult sânge“.
(Antena 1, emisiunea „Ştirea Zilei“, 20 iunie 2008)
 145

Se transferă situaţia din al doilea război mondial la fenomenul alegerilor locale

din Capitală care au avut loc iunie 2008. În economia dezbaterii la care postul de
televiziune invocat ne invită, formula la care recurg unii dintre invitaţi este dintre
cele mai incitate, sugerând mai mult decât spune în mod direct şi având,
neîndoielnic, efect asupra telespectatorilor care urmăresc discuţia dintre
participanţi.
Uneori se mizează pe o continuare subtilă a frazei atunci când se credea, din
construcţia discursivă, că fraza se încheiase. Avem de-a face cu hiperbatul, figură
retorică de ordin sintactic mult utilizată în dezbaterile publice, mizându-se pe
efectul de surpriză (surprindere) pe care continuarea frazei îl poate produce
receptorului. Iată un exemplu:

„R.W. (invitat): Da. Eu cred că justiţia este stat în stat. Acum problema este care
sunt consecinţele acestui fapt. Vedeţi, eu aici când spun justiţie să ştiţi că mă refer
în exclusivitate la puterea judecătorească, deci la corpul judecătorilor. Pentru că ei
sunt cei care sunt inamovibili, într-adevăr de ei nu te poţi atinge decât dacă după
aceea…
B.C. (moderator): Şi de procurori te poţi atinge?
R.W. (invitat): Da, de procurori, procurorii au totuşi un alt statut, ei… ştiu că este
toată această discuţie, dar, conform Constituţiei, la ora actuală ei ţin de puterea
executivă, pentru că deasupra lor este ministrul justiţiei, asta este. Eu ştiu că la noi
formula justiţie se foloseşte referindu-se şi la parchete şi la instanţele de judecată,
doamna procuror general fireşte se referă mai ales la cauzele penale. Eu când mă
refer la justiţie le văd şi pe cele civile…
B.C. (moderator): Ne completăm la această emisiune.
R.W. (invitat): … şi pe cele comerciale“.
(TVR 1, emisiunea „De la Est la Vest“, 21 iunie 2008)

Constatăm, în cel puţin câteva puncte ale discursului invitatului, impresia că ideea
se încheie, după care ea este continuată cu ceva care vine, într-adevăr, în
continuitatea celor spuse.
În spectrul figurilor retorice bazate pe relaţia de ordine diferită în raport cu
ceea ce înseamnă locurile ei comune întâlnim şi construcţii mai subtile, care nu
sunt chiar la îndemâna oricui, mai ales atunci când – ca în cazul dezbaterilor
publice – utilizarea depinde de contextul comunicării şi de reacţiile la intervenţiile
celorlalţi. O astfel de figură este chiasmul, o combinaţie de ordine directă şi
inversă a cuvintelor utilizate în construcţia unei unităţi discursive. Aducem în
atenţie o formulă care este astăzi aproape un slogan politic, dar care a apărut în
focul dezbaterilor politice:
 146

„Să nu negociem niciodată pentru că ne este frică, dar niciodată să nu ne fie frică să
negociem“;

din care se vede că formula poate avea un impact deosebit asupra interlocutorului,
mai ales dacă e uşor sesizabil şi conţinutul vehiculat. Des utilizată, mai ales pentru
că nu pune prea multe probleme de construcţie aceluia care are orice abilităţi de
comunicare, este anafora, reluarea, la începutul unei noi unităţi ideatice, a unui
cuvânt sau a unor structuri de construcţie verbală, precum în exemplul din a doua
cuvântare inaugurală a lui Abraham Lincoln:

„Cu răutate faţă de nimeni, cu milă faţă de toţi, cu neclintire în dreptate, aşa cum ne
luminează Dumnezeu să înţelegem dreptatea, să ne străduim să oblojim rănile
naţiunii, să ne îngrijim de cel ce va fi purtat greul bătăliei şi de văduva acestuia şi
de orfanul său, să întreprindem tot ceea ce ne poate aduce şi păstra o pace dreaptă
şi îndelungată între noi şi cu toate naţiunile“ (Citat după Rybacki & Rybacki, 2004:
410);

unde descoperim repetiţii de cuvinte („cu“, „să“) care dau culoare şi consecvenţă
intervenţiei discursive de care am amintit. Uneori anumite figuri sintactice sunt
utilizate cu scopul de a invita receptorul dezbaterii să descopere singur ideaţia
pusă în joc sau anumite elemente ale ei. Aşa se întâmplă în cazul anacolutului,
figură prin care se „rupe“ elementul de continuitate al comunicării tocmai cu
scopul invocat anterior. Avem ca ilustrare o secvenţă dintr-o dezbatere juridică:

„Dar astăzi când s-a ridicat acea vijelie care a durat trei ore şi jumătate, am avut
impresia provocată de cruzimea şi plăcerea «Daciei», că suntem în timpul de
decadenţă al Imperiului Roman… lumea se adunase la circ, lacomă de spectacol…
în mijlocul arenei stă despuiat martirul creştin… asupra lui se repede fiara
furibundă… Iacă martirul… asupra lui s-a dat drumul fiarei cuvântului… trei ore l-
a sfârtecat… şi el a suferit fără geamăt, întărit de credinţa în justiţie şi de tăria unei
conştiinţe curate” (Delavrancea, Pledoarie în procesul Socolescu, în Sanda
Ghimpu, Alex. Ţiplea, Retorica:texte alese, Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p. 334);

unde publicul este invitat să pună ce crede el de cuviinţă în secvenţele care ar fi

trebuit să fie completate de locutor. Procedeul este destul de abil: receptorului i se
creează impresia că este „creator de sens“, că participă la construcţia ideatică,
ceea ce face din el un apărător înverşunat al punctului de vedere pus în circulaţie.
Nu sunt puţine cazurile în care repetiţia are un efect deosebit asupra receptorului
tocmai că se sugerează o idee prin repetarea unui cuvânt sau a unui grup de
cuvinte:
 147

„R.D. (moderator): Păi să scoatem «dacă» şi să vorbim de certitudini. Aveţi o

declaraţie, pe care aţi făcut-o în momentul alegerilor din turul al doilea, pe 15
iunie. «Şi înainte de primul tur mă gândeam să votez aşa, aşa că de data asta am
votat aşa cum mă gândeam să votez atunci când ne pregăteam pentru primul tur de
scrutin». Noi ne-am gândit că v-aţi gândit că o să ne gândim că aţi votat cu Sorin
Oprescu şi la primul tur“ (Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Zilei“, 19 iunie
2008).

Descoperim, în această secvenţă de dezbatere publică, chiar în intervenţia

moderatorului – lucru, să recunoaştem, mai puţin obişnuit în uzanţele desfăşurării
unor astfel de construcţii discursive – repetiţii de mare efect ale unor cuvinte
(„votat“, „aşa“, „gândit“, „gândim“, „tur“), care, mai ales graţie sonorităţii
deosebite, ne apropie cu paşi repezi de calambur. Una din figurile sintactice des
folosite, mai ales în dezbaterile publice unde pot interveni intempestiv unul sau
altul dintre ceilalţi participanţi, este elipsa: absenţa unor elemente constructive ale
comunicării acolo unde, în mod normal, ele nu ar trebui să lipsească deoarece
asigură înţelegerea ideilor puse în circulaţie:

„D.G. (moderator): Staţi puţin. Acum conduceţi Doljul?

R.B. (invitat): Nu.
D.G.: Nu-l mai conduceţi.
R.B.: Deci eu spun că organizaţia de Dolj… ba da, cum să nu.
D.G.: Sunteţi şeful organizaţiei. V-a trecut prin minte să vă daţi demisia de onoare?
Vi s-a cerut?
………………………………………………………………………………
D.G.:Vă opresc. E o altă abordare, d-le Niţă, faţă de cei de la PD-L?
C.N. (invitat): Bineînţeles că trăim şi într-o altă piaţă politică.
D.G.: Dar dumneavoastră, care aţi pierdut la Braşov, de ce nu faceţi acelaşi lucru?
Dom’le, să vă puneţi demisia în faţă, să spuneţi, dom’le, uite, faceţi dumneavoastră
ce vreţi, decideţi în partid, şi dacă mă vreţi în continuare bine, dacă nu, eu…“
(Antena 3, emisiunea „La Ordinea Zilei“, 2 iulie 2008)

Dacă, într-o intervenţie discursivă, se schimbă ordinea normală a cuvintelor

tocmai pentru a da acestora un efect deosebit, suntem în prezenţa unei figuri
retorice cunoscute sub numele de anastofă, ca în exemplul următor:

„R.D. (moderator): Dar cum vreţi dumneavoastră, ca şef de campanie, uneori un

şef de campanie trebuie să dea cu pumnul în masă să sară scrumierele, când aţi dat
acest exemplu cu demisia pentru un eşec care după unii nu a fost chiar un eşec, a
fost un succes, îndemnându-i şi pe alţii, care nu au chef de asta, s-o facă?“
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Zilei“, 24 iunie 2008)
 148

unde descoperim, poate chiar prea pronunţat, un „efect de ordine“ indus de

reorganizarea personală a enunţurilor care compun intervenţia discursivă. Destui
participanţi la dezbaterile publice au o anumită abilitate în a doza de o manieră
personală fapte, situaţii, idei, astfel încât efectul să fie maxim. În aceste condiţii,
procedura retorică utilizată de obicei este gradaţia:

„D.M. (invitat): Aş avea eu o întrebare pentru d-l C.P.P., poate că a răspuns deja la
aceasta, dar d-l C.P.P., ce v-a venit de v-aţi mutat o lună în Argeş?
C.P.P. (intervenient în dezbatere prin telefon): Simplul fapt. Puteam să mă mut
oriunde în România. Legea îmi permite, drepturile omului, libera circulaţie, să dau
unde vreau examen, puteam să dau şi în Germania“.
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Te Priveşte“, 3 iulie 2008).

4. Figurile semnatice

Figurile semantice sunt poate cel mai des folosite şi au efectul cel mai
puternic de multe ori, deoarece ele se fundează pe schimbări de sens, de înţeles.
Ele constituie tropii manualelor tradiţionale de oratorie, unele, precum metafora şi
metonimia, constituind modele ale figurativităţii discursive. Des utilizată în
dezbaterile publice este metonimia, prin care se înlocuieşte un termen cu altul,
înlocuire justificată de o anumită continuitate de sens între înlocuit şi înlocuitor.
Posibilităţile de a crea metonimii sunt destul de numeroase, în funcţie de ceea ce
se poate înlocui: opera cu autorul („grea lectura din Kant“), individul cu funcţia
sau locaţia („nimic nu s-a decis la Elysée“), conţinutul cu conţinătorul („am
cumpărat un pet“), produsul cu marca („mi-am luat un Jeep“), instituţia cu
localitatea („totul s-a hotărât la Bruxelles“), persoana cu instrumentul („saxofonul
e disonant“). Şi, probabil, pot fi identificate şi alte posibilităţi. Redăm o secvenţă
dintr-o dezbatere televizată în care e utilizată metonimia:

„V.C. (moderator): Dar cu reforma în justiţie cum stăm? Că amândoi sunteţi de

acolo. Eu văd că la capitolul încăierare urmează justiţia, după zona energetică. A
fost o săptămână pe zona energetică, acum văd că e săptămâna justiţiei. E
preambulul anunţului de continuare a monitorizării de către Bruxelles?
N.N. (invitat): Da. Categoric.
C.D. (invitat): Absolut.
N.N.: Cred că vom avea o continuare de monitorizare, sunt foarte curioasă, de fapt
eu m-am văzut cu o parte din experţii care au evaluat. Sunt foarte curioasă cum se
va evalua la Bruxelles activitatea parchetelor…“
(Antena 2, emisiunea „Vorbe Grele“, 7 iulie 2008)
 149

Dacă înlocuim totul cu partea sau genul cu specia, avem o formă specială de
metonimie care se numeşte sinecdocă. Ca în următoarea secvenţă:

„R.S. (invitat): Chiar spunea domnul preşedinte Traian Băsescu la un moment dat,
la început, în 2005, că ar vrea ca primul corupt care să fie prins, să fie prins de la
dânsul din partid. Şi vreau să vă întreb, este vreunul din PD, din PD-L între cei
anchetaţi de dumneavoastră? Vreo figură notorie?
D.M. (invitat): Dar sunt trimişi în judecată de la PD-L.
R.S.: Vreo figură notorie, vreun Sebastian Bodu?“
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Te Priveşte“, 3 iulie 2008).

Este posibil ca exprimarea unui participant la o dezbatere publică să pună faţă în

faţă elemente, situaţii divergente din punctul de vedere al criteriilor de evaluare şi
analiză, care exprimă un anumit contrast. Avem de-a face, în acest caz, cu
antiteza:

„B.C. (invitat): Deci dacă înţelegem să continuăm procesul de justiţie în acest mod
în care întâi se apare la televizor pentru a se masca eu ştiu ce inadvertenţe sau
incompatibilităţi sau nepricepere din raportul procurorului şi apoi, după ce te
condamnă opinia publică, să meargă în instanţă şi apoi instanţa te eliberează. Cum
a fost recent un alt caz în care cineva a fost ţinut în puşcărie şi instanţa l-a declarat
nevinovat după trei ani de zile. Nu mai ştii. Dar opinia publică deja îl
condamnase“.
(Realitatea TV, emisiunea „Fabrica“, 21 iunie 2008)

Ea poate lua şi forme foarte scurte dar percutante prin conciziunea lor. Într-o
dezbatere televizată la un post local de televiziune pe tema protecţiei
consumatorului, în faţa invaziei de produse care-i periclitează sănătatea,
moderatorul deschide dezbaterea cu următoarea intervenţie:

„Ambalaj frumos, dar produs prost!“

(Tele’M, emisiunea „Linia Întâi“, 18 iulie 2008)

o antiteză care scoate în relief parcă mai abitir discrepanţa dintre cele două situaţii
de fapt şi riscul la care se expune cumpărătorul. O formă specială de antiteză este
oximoronul, care ne trimite la asocierea a doi termeni opuşi în aceeaşi unitate de
comunicare, şi care, în uzajul curent al dezbaterilor, accentuează situaţia
paradoxală în care se regăseşte realitatea la care se face vorbire:

„N.N. (invitat): Nu, Leonard Orban este de judecat separat, după părerea mea.
V.C. (moderator): De ce?
N.N.: Pentru că…
 150

V.C.: Mi-o fi mie drag şi simpatic, dar la el nu sunt valabile criteriile partidului?
N.N.: Sunt şi i s-au aplicat. Dar una a fost campania pe Bucureşti şi vreau să spun
că Leonard Orban a avut o campanie perfectă.
V.C.: Da. Toată lumea a fost încântată de campania lui Leonar Orban şi nu a folosit
la nimic.
N.N.: Asta e problema de fapt. Ea reclamă o analiză mult mai serioasă. De ce nu
poţi câştiga voturi dacă ai proiecte temeinice, proiecte benefice pentru comunitate,
dacă eşti un om de ţinută, şi le câştigi foarte uşor dacă eşti un băiat vesel, şmecher,
spui glume şi nu livrezi nimic?“
(Antena 2, emisiunea „Vorbe Grele“, 7 iulie 2008)

Importantă şi des utilizată între figurile de sens este şi aluzia, la care participanţii
la dezbaterile publice, mai ales oamenii politici, recurg adesea pentru a se „înţepa“
reciproc, atât cât rana să nu fie prea adâncă pentru a declanşa războiul, dar nici să
nu lase nepedepsită o ieşire impardonabilă a adversarului. La acuzaţia senatorului
Kennedy că administraţia republicană nu are compasiune pentru săraci,
vicepreşedintele Nixon, candidat la prezidenţiale, face următoarea remarcă într-o
dezbatere televizată:

„Ultimul lucru pe care aş vrea să îl spun este acesta: senatorul Kennedy a sugerat în
discursurile sale că ne lipseşte compasiunea pentru săraci, pentru bătrâni, şi pentru
alţii care sunt defavorizaţi de soartă. Haideţi să înţelegem în toată această campanie
că motivele sale, ca şi ale mele, sunt sincere. Ştiu ce înseamnă să fii sărac. Ştiu ce
înseamnă să vezi oameni care sunt şomeri. Ştiu că senatorul Kennedy are
sentimente la fel de adânci ca ale mele legate de aceste probleme, dar neînţelegerea
noastră nu se referă la scopurile pentru America, ci doar la mijloacele pentru a
atinge aceste scopuri“

unde se regăsesc aluzii la situaţii pe care societatea americană le cunoaşte foarte

bine, care sunt de notorietate („ştiu ce înseamnă să fii sărac“, aluzie la faptul că
adversarul nu prea a cunoscut acest fenomen; „ştiu că senatorul Kennedy are
sentimente la fel de adânci ca şi mine…“ etc.), dar care trebuie aduse tangenţial în
atenţia publică pentru ca adversarul să coboare cu picioarele pe pământ! Le fel se
întâmplă şi în următoarea secvenţă discursivă dintr-o dezbatere televizată pe teme
politice de la noi:

„A.N. (invitat): Guvernul României de dinainte de 2000 a fost continuat de

Guvernul României de după 2000, iar după, Guvernul din 2004 continuă Guvernul
de dinainte“.
(Antena 2, emisiunea „Vorbe Grele“, 8 iulie 2008)
 151

unde se constată o aluzie străvezie la faptul că privatizarea Petrom (la care se face
referire în discuţia televizată) este opera mai multor guverne, chiar şi a celor care
critică acum această privatizare! După cum, aceeaşi figură o regăsim în
dezbaterile parlamentare:

„Câtăva vreme după aceea mă văd chemat la Bucureşti de d-l Brătianu şi atunci
împreună am studiat care poate şi care trebuie să fie situaţiunea României şi,
înainte de toate, care va fi situaţiunea faţă de românii de dincolo, căci nu am nevoie
să spun că zgomotul nu este întotdeauna un semn de iubire şi că poate aceia care
tac mai mult se gândesc mai mult la românii din Transilvania, decât aceia care le
declară iubirea lor la Capşa şi pe străzile Bucureştilor“ (P.P.Carp, Ultimul discurs,
Şedinţa Camerei Deputaţilor, 18/31 decembrie 1915, în: Gh.Buzatu, coord.,
Dezbateri şi discursuri parlamentare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, pp.
150-151).

Cum am mai subliniat, dacă se recurge la jocuri de cuvinte în care sensurile diferă
deşi pronunţia este asemănătoare, avem de-a face cu calamburul, figură cu efect
deosebit mai ales în ceea ce priveşte surpriza în relaţia de comunicare:

„D.G. (moderator): Înseamnă că n-aţi avut nimic dacă n-aţi pierdut nimic“.
(Antena 3, emisiunea „La Ordinea Zilei“, 23 iunie 2008)

după cum îl regăsim în următoarea replică a lui Bush Jr. dată lui Kerry într-o
dezbatere prezidenţială televizată:

„Singurul lucru în care adversarul meu dă dovadă de inconsecvenţă este

tocmai inconsecvenţa lui“.

Tot în categoria figurilor semantice regăsim comparaţia: se pun faţă în faţă două
situaţii, două fapte, două relaţii tocmai pentru a se scoate în evidenţă mai apăsat
specificitatea uneia sau alteia dintre ele:

„ E.N. În primul rând, mă declar în totalitate de acord cu ceea ce au spus invitaţii

dumneavoastră şi aş vrea să punctez… sunt în acelaşi asentiment. După justiţia de
la televizor a urmat acum o justiţie la televizor şi pe internet cu scopul ca anumite
persoane să fie condamnate înainte ca justiţia să o facă. În ceea ce priveşte
publicarea respectivelor documente, mă bucur că aţi rectificat că nu întreg dosarul
a fost publicat, ci doar referatul procurorilor, precum şi raportul comisiei. O primă
afirmaţie care a fost îndreptată. A doua, care este foarte gravă şi ar trebui să o
rectificaţi, şi anume aceea că toate probele ar putea să devină nule. Aceasta este o
afirmaţie greşită, eronată. Nulitatea probelor nu se face în funcţie de publicitatea
sau nepublicitatea unei probe. Spre exemplu, o probă este nulă dacă a fost obţinută
 152

în mod ilegal. Nu are nici o legătură cu publicitatea ei. Ca să înţeleagă toată lumea,
dacă cineva comite o crimă în public cu un topor…faptul că acea probă, arma
crimei, este publică nu înseamnă că ea devine nulă“.
(Realitatea TV, emisiunea „Fabrica“, 21 iunie 2008)

Cea mai cunoscută figură din această categorie este metafora. S-a scris enorm
despre metaforă, filosofi importanţi s-au aplecat asupra rolului ei în discurs
(Derrida, Rorty), stiliştii s-au căznit să dezvăluie mecanismul de acţiune sau
efectele asupra receptorului, într-un cuvânt un efort concertat de cunoaştere şi
înţelegere datorită, evident, şi rolului pe care în are în schimbul verbal dintre
indivizi. Sigur, metafora este un procedeu stilistic mai complex, nu e chiar la
îndemâna oricui şi, mai ales, sunt destul de rare situaţiile când astfel de proceduri
pot fi construite „ad-hoc“, în funcţie de contextul discursiv. Acesta este motivul –
sau unul dintre motivele – pentru care nu putem spune că dezbaterile publice
abundă în astfel de preţiozităţi stilistice. Dar dacă apar – şi uneori apar – efectul
este dintre cele mai puternice. Iată o secvenţă dintr-o intervenţie parlamentară a
lui Nicolae Iorga:

„Ne închipuiam cu toţii – şi de aceea ne îngrozeam – ne închipuiam cu toţii că actul

acesta, somaţia către Serbia, va fi de o extraordinară brutalitate, că va cere lucruri
care nu s-au cerut vreodată unui stat independent, că va impune o umilinţă înaintea
căreia şi poporul cel mai decăzut trebuie să tresalte de indignare. Şi, în adevăr,
actul alcătuit de Tisza şi de cercurile militare care înconjurau pe arhiducele, mort
de curând, care trebuia să moştenească cununa de spini a Austro-Ungariei, a fost
aşa. Serbia l-a primit, afară de câteva puncte, şi i s-a impus ca şi punctele acelea să
le primească“ (Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, Editura Politică, Bucureşti,
1981, p. 327);

în care regăsim o frumoasă metaforă prin care se identifică o instituţie statală a

Europei acelui timp.

5. Figurile referențiale

În categoria figurilor referenţiale intră acele construcţii discursive în care

modificările privesc realitatea desemnată prin unitatea de comunicare. Evident, o
distincţie absolută nu poate funcţiona între aceste grupe, fiindcă modificările de
sens au efect şi asupra referinţei, modificările acesteia din urmă se răsfrâng asupra
sensului, după cum nici schimbările din materialul sonor sau grafic, ca şi ale
ordinii nu pot rămâne fără urmări asupra celorlalte componente. O amplificare
peste limitele normale a realităţii la care se referă vorbitorul în cadrul dezbaterilor
publice dă naştere hiperbolei:
 153

„V.C. (moderator): …Declaraţia domnului Mircea Geoană se referea la plecarea

faimosului grup de la Cluj, format din trei persoane, din funcţiile pe care le ocupă
în PSD. Doream să vă întreb şi pe dumneavoastră, domnule Adrian Năstase, pentru
că dumneavoastră i-aţi promovat pe domnii, dacă vă pare rău şi dumneavoastră ca
domnului Mircea Geoană?
A.N. (invitat): Sunt multe lucruri de spus, am făcut câteva comentarii astăzi.
V.C.: Le-am văzut, dacă aţi putea să detaliaţi un pic, mai ales că relaţia
dumneavoastră cu faimosul grup a fost sinusoidală. Întâi aţi fost prieteni, după i-aţi
adus, i-aţi făcut oameni, ei au contribuit la decapitarea dumneavoastră din fruntea
partidului, au văd că dânşii au probleme“.
(Antena 2, emisiunea „Vorbe Grele“, 8 iulie 2008)

Figura poate scoate din amorţeală spiritul obişnuit cu platitudinile cotidiene ale
celor care sunt preocupaţi mai mult de sensurile puse în circulaţie în cadrul
schimburilor verbale şi mai puţin de lumile posibile pe care sensurile le
creionează. Ea se întâlneşte la oratori renumiţi, în dezbaterile politice sau juridice
la care au participat:

„Când cel ce caută să poruncească e stăpân pe situaţie, devine şi stăpânul acelora

care l-au pus în această situaţie şi, cunoscând ticăloşia lor, atunci, da, atunci îi
urăşte, n-are încredere în ei şi-i acoperă de insulte. Iată şi dovezi: căci dacă faptele
lor aparţin acum trecutului, ele însă trebuie să fie prezente totdeauna în mintea
oamenilor înţelepţi. Lastene fu numit prieten, până în momentul când a predat
Olintul; Timolaos, până în momentul când a făcut să piară Teba; Eudicos şi Simos
din Larissa, până în clipa când au dat Tesalia pe mâna lui Filip. Apoi, întreg
pământul s-a umplut de trădători, goniţi din cetăţile lor, copleşiţi de ocări şi pradă
tuturor suferinţelor“ (Demostene, Pentru coroană, în: Sanda Ghimpu, Alexandru
Ticlea, Retorica: texte alese, Casa de editură şi presă «Şansa» SRL, Bucureşti,
1993, p.25).

Nu o putem evita nici chiar în dezbateri unde temele nu sunt nici de importanţă
capitală şi nici de interes generalizat. La o întrebare a moderatorului privind
intenţia preşedintelui Consiliului Judeţean Iaşi de a cere un control psihologic
tuturor angajaţilor din subordine, unul dintre participanţi răspunde astfel:

„Poate să ceară tuturor ieşenilor să-şi facă un control psihologic, sau poate să ceară
tuturor românilor. Nu ştiu dacă domnul Simirad şi-a făcut un examen psihologic,
trebuie să fie şi el solidar cu funcţionarii pe care îi are în subordine…“
(Tele’M, emisiunea „Iaşul în direct“, 17 iulie 2008)
 154

Dacă, în discuţiile cu adversarii, urmăreşti să sancţionezi o limită a

preopinentului, dar fără a cădea în duritate şi exces, atunci eufemismul e un
instrument dintre cele mai eficiente, ca în dezbaterea Sarkozy-Royal:

„N.S.: Liniştiţi-vă şi nu mă ameninţaţi cu degetul!

S.R.: Nu, nu mă voi linişti!
N.S.: Pentru a fi Preşedinte al Republicii trebuie să fiţi calmă!“

unde Sarkozy nu dă replica: „Nu sunteţi bună de preşedinte pentru că sunteţi

colerică!“, ci spune cam acelaşi lucru dar într-o exprimare mult mai delicată! Dacă
o anumită realitate este înveşmântată cu calităţi umane, atunci suntem în prezenţa
personificării. E mai uşor – şi chiar mai convenabil – să pui în gura a ceea ce nu
ţine de om fapte şi situaţii prin care caracterizezi adversari sau excentricităţi ale
lor. Iată o secvenţă dintr-o dezbatere televizată:

„A.C. (moderator): Doamnelor şi domnilor, bună seara! Discutăm în această seară

cum şpaga ucide oameni nevinovaţi. Ştiţi cu toţii povestea mafiei carnetelor din
Argeş, o poveste cu poliţişti corupţi şi şpăgi uriaşe, dar cei care şi-au luat carnetul
pe bani grei, fără şcoală, circulă încă nestingheriţi pe drumurile patriei şi fac
victime.
……………………………………………………………………………
L.M. (invitat): Astea sunt lucruri care fac parte din ADN-ul comportamentului
nostru contemporan şi istoric. Şpaga este un sport naţional, deci este o cultură
organizaţională a întregului popor român“.
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Te Priveşte“, 3 iulie 2008)

Atunci când, într-o discuţie cu interlocutorii, spunem mai puţin pentru a sugera
mai mult, suntem în faţa unei figuri retorice numită litotă:

„S.O. (moderator): Bună ziua, doamnelor şi domnilor, îl avem prezent în studio pe

domnul senator Dan Cârlan, din nou candidat la preşedinţia Consiliului
Judeţean…“
(Tele’M, emisiunea „Ochiul Public“, 12 aprilie 2008)

unde acel „din nou“, strecurat parcă din neatenţie şi complet nevinovat, sugerează
mult mai mult decât spune secvenţa discursivă în mod direct. De multe ori, atunci
când situaţia discursivă este convenabilă, participanţii la dezbaterile publice
recurg la paradox, figură retorică ce atrage atenţia prin antinomicul ei în raport cu
raţionalitatea şi normalitatea comportamentului obişnuit:
 155

„A.C. (moderator): […] Iar în a doua parte a emisiunii, doamnelor şi domnilor, vă

prezentăm câteva cazuri despre cum guvernanţii ne promit că ne dau înapoi banii
pentru taxa auto, dar de fapt ne obligă să plătim două taxe. Cum? Aflaţi de la noi“
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Te Priveşte“, 3 iulie 2008);

„V.C. (moderator): Domnule Adrian Năstase, să nu uităm că domnul Dragnea este

singurul care a obţinut 115% într-o comună…„
(Antena 2, emisiunea „Vorbe Grele“, 8 iulie 2008);

„R.D. (moderator): Domnule Vasile Blaga, păi dacă la cel mai bun scor din istoria
partidului aţi dizolvat nouă organizaţii, când o să obţineţi mai puţin decât atât, o să
dizolvaţi partidul?“
(Realitatea TV, emisiunea „Realitatea Zilei“, 24 iunie 2008)

Ajungem la una dintre cele mai utilizate proceduri retorice, chiar şi în

comunicarea cotidiană, ironia. Ironia intră în categoria figurilor referenţiale,
fiindcă din ceea ce se spune, ţinând seama de context, receptorul trebuie să
„înţeleagă“ o realitate contrarie ca adevărata intenţie discursivă a interlocutorului.
Evident, dezbaterile publice, mai ales în anumite domenii, abundă în astfel de
proceduri care, bine utilizate, mai temperează elanul critic sau disponibilitatea
verbală exagerată a celorlalţi. O regăsim în dezbaterile politice la oameni de o
sobrietate care nu poate fi nicicând pusă la îndoială:

„D. Radu Rosetti vine şi zice că din cauze naţionale se opune adoptarea articolului
145 din proiect, adică la destinarea Bucureştilor de capitală a principatelor Unite!
Din cauze convenţiaonale aş pute-o înţelege, însă până acum nu l-am văzut
profesând un prea mare entuziasm, un respect prea scrupulos pentru Convenţiune!“
(Kogălniceanu, Discurs în Comisia Centrală pentru fixarea capitalei Principatelor
Unite la Bucureşti, Focşani, 1/13 octombrie 1859, în: Sanda Ghimpu, Alexandru
Tiplea, loc.cit., p. 210);

în dezbaterile juridice unde ne-am putea aştepta ca proba indubitabilă şi

argumentarea fără cusur să ne însoţească la fiecare pas:

„Şi când mă gândesc că omul acesta a vegheat jumătate din nopţile sale pentru a ne
crea o dramaturgie originală…cu cât talentul lui e mai mare, şi osteneala mai
covârşitoare…cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea
legilor! A ! Ştiu, cunosc acuzaţiile puerile ce s-au adus lui Caragiale. – «Ai atacat
libertăţile publice!» – «Ai batjocorit Constituţia!» – «Ai zeflemisit Egalitatea!» –
«Ai ponegrit Democraţia!». Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui
Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii
zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional“ (Delavrancea,
 156

Pledoarie în procesul Caragiale-Caion, 11 martie 1902, în: Sanda Ghimpu,

Alexandru Ticlea, loc.cit., p.295);

în dezbaterile televizate pe teme dintre cele mai diferite:

„M.P. (invitat): Domnişoara Şincai, întâmplarea face să fim în faţa sediului PNL.
Înţeleg că este duminică. Este o şedinţă PNL şi nu a Guvernului României. Văd
SPP, văd Mercedes-uri, văd toate cele necesare unui guvern în funcţiune. Cine
plăteşte lucrurile astea? […]. De asta a primit Oprescu vot masiv în Bucureşti“
(Realitatea TV, emisiunea „Fabrica“, 22 iunie 2008)

Se ştie, ironia este un procedeu retoric care cere multă îndemânare în utilizare,
deoarece orice spargere a echilibrului armonic pe care ea îl aduce în economia
discursului şi a dezbaterilor publice se poate întoarce împotriva celui care o
utilizează, transformând-o dintr-un atu al comunicării într-un factor de eşec dintre
cei mai însemnaţi. Or, acest lucru se uită adesea, mai ales de către politicienii care
participă la dezbaterile publice televizate: nu faci ironii dacă contextul discuţiilor
impune o anumită sobrietate a relaţiei comunicative (nu ne imaginăm de bun
augur ironia în dezbaterile academice), nu faci ironii pe seama unor defecte fizice
ale interlocutorilor (situaţia este percepută ca o lipsă de respect şi consideraţie
pentru persoana umană), nu faci ironii în legătură cu valori fundamentale pe care
interlocutorii le asumă, militează pentru ele şi le acordă un credit aparte (cazul
caricaturilor cu profetul Mahomed este simptomatic pentru a ilustra o astfel de
cerinţă), nu faci ironii pe seama femeilor dacă participanţii la dezbaterea publică
sunt de sex diferit (se consideră că suntem în faţa unei forme de discriminare la
care feministele reacţionează de cele mai multe ori). Putem introduce, credem, în
categoria figurilor referenţiale şi interogaţia retorică, care, chiar dacă nu e pur şi
simplu o chestiune strict legată de referinţă, atrage atenţia asupra faptului că
referinţa rămâne aceea indusă de afirmaţia cuprinsă în întrebare. Iată un exemplu
dintr-un discurs al lui Cicero în dezbaterile din Senatul Roman:

„E oare cu putinţă ca nişte asasini şi nişte gladiatori să vă ceară vouă, care aţi fost
aleşi dintre cetăţeni în senat şi dintre senatori în acest consiliu datorită severităţii
vieţii voastre, nu numai de a înceta să se mai teamă de voi pentru ticăloşiile lor şi
să se îngrozească, dar chiar să iasă din acest proces încărcaţi şi îmbogăţiţi cu
prăzile lor?“ (Cicero, Pro Sexto Roscio Amerino, în: Sanda Ghimpu, Alexandru
Tiplea, loc.cit., p.50);

din care se vede clar că Cicero nu aşteaptă nici pe departe un răspuns, ci are o
convingere cât se poate de clară pe care vrea să o inducă şi interlocutorilor,
publicului.
 157

Nu ne-am propus, în această secţiune, să facem o analiză în detaliu a

figurilor retorice, nici o ilustrare exhaustivă a lor, ci doar să arătăm, pe cât ne-a
fost posibil, cum se manifestă ele în dezbaterile publice, care sunt mai prezente şi
care mai puţin, cum pot acţiona pentru a influenţa fluxul acestor dezbateri. În
general, chiar dacă nu sunt elemente probatorii în raport cu moţiunea – în sensul
cel mai restrictiv al termenului de probă – ele participă neîndoielnic la actul
general al probării (motiv pentru care le-am si făcut loc în discuţiile asupra acestor
aspecte ale dezbaterilor publice) prin crearea cadrului adecvat al relaţionării
discursive, al accentuării intenţiilor interlocutorilor, al schimbărilor de strategie,
într-un cuvânt, cel puţin ca mijloc de vehiculare a informaţiilor prin care probele
se aduc în faţa interlocutorilor.
 158

Teme de reflecție şi autoevaluare

 Fie expresia :

“Să te ferească Dumnezeu de curajul timidului !”

 Identificaţi figurile retorice din această expresie;

 Plasați-le în una dintre cele patru clase;
 Determinați mecanismul intern de acțiune al expresiei.

Justificați răspunsurile !

 Fie expresia :

“neverosimil”.

 Construiți cu ajutorul ei :

 o figură retorică de ordin sintactic ;

 o figură retorică de ordin morfologic;
 o figură retorică de natură semantică;
 o figură retorică de natură referențială;

Justificați fiecare propunere făcută.

 159

 Fie secvența :

“Viu printre morți, sunt un mort printre vii,

veşnic de sunt mor de morți efemere” (Ion Vinea).

 Identificați figura retorică exprimată ȋn această secvență;

 Din ce categorie face parte ?
 Construiți o figură retorică de acelaşi tip.

Justificați răspunsurile !

 Fie secvența :

“O cugetare nobilăeste un copac frumos; ea ne ocroteşte şi auzim,

ȋmprejur, ploaia care nu ne udă” (H. de Montherlant).

 Identificați figurile retorice din această secvență;

 Din ce categorie fac parte ?
 Construiți câte o figură retorică de acelaşi tip.
 160

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Arquembourg, J., Lochard, G., Soulanges, J.-Cl., (2006), „La permanence d’un ideal de
service public“, în: Guy Lochard, sous la direction, Les débats publics dans les
télévisions européennes, Paris, L’Harmattan;
Blackburn, P., (1994), Logique de l’argumentation, Saint-Laurent (Québec), Editions du
Renouveau Pédagogique Inc.,;
Bonhomme, M., (1998), Les figures clés du discours, Paris, Editions du Seuil;
Cicéron, (1930), De l’Orateur, livre III, Paris, Societé d’Edition «Les Belles Lettres»;
Deutsch, M., (1998), „Saizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului“, în: Ana
Stoica Constantin, Adrian Neculau (coord.), psihosociologia rezolvării conflictului,
Iaşi, Polirom;
Dispaux, G., (1984), La logique et le quotidien. Une analyse dialogique des mécanismes
de l’argumentation, Paris, Les Editions de Minuit;
Dubois, J., et alii, (1974), Retorica generală, Bucureşti, Editura Univers;
Eisenberg, A.M., Ilardo, J.A., (1980), Argument: A Guide to Formal and Informal
Debate, third edition, Englewood Cliffs, New-Jersey, Prentice Hall;
Fontanier, P., (1977), Figurile limbajului, Bucureşti, Editura Univers;
Glasser T.L., Ettema, J.S., (1994), „The Language of News and the End of Morality“,
Argumentation, 8, Dordrecht, The Netherlands, Kluwer Academic Publishers;
Hellweg, S.A., Pfau, M., Brydon, S.R., (1992), Televised Presidential Debates. Advocacy
in Contemporary America, Praeger Series in Political Communication, Praeger,
New-York Westport, Connecticut London, 1992;
Jaksa, J.A., Pritchard, M.S., (1988), Communications Ethics: Methods of Analysis,
Belmont, CA, Wadsworth;
Jǿrgensen, Ch., (1998), „Public Debate − An Act of Hostility ?“, Argumentation, 12,
Dordrecht/The Netherlands, Kluwer Academic Publishers;
Meyer, M., (1986), De la problématologie: philosophie, science et langage, Bruxelles,
Pierre Mardaga;
Meyer, M., (1993), Questions de rhétorique: langage, raison et séduction, Livre de
Poche, Paris, Librairie Générale Française;
Molinié, G., (1992), Dictionnaire de rhétorique, Paris, Librairie Générale Française;
Morier, H., (1989), Dictionnaire de poétique et de rhétorique, Paris, PUF;
Nielsen, T.R., (1974), Ethics of Speech Communication, Indianopolis, Bobbs-Merrill;
Panaitescu, V., (coord.), (1994), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura
Universităţii «Al.I.Cuza»;
Panetta, E.M., Condit, C.M., (1995), „Ecocentrism and Argumentative Competence:
Routs of a Postmodern Argument Theory From the Brazilian Deforestation
Debate“, Argumentation. An International Journal of Reasoning, 9,
Dordrecht/Boston/London, Kluwer Academic Publishers;
Petty, R.E., Cacioppo, J.T. (1986), Comunication and Persuasion: Central and
Peripheral Routs to Attitude Change, New-York, Springer-Verlag;
 161

Quintilian, (1974), Arta oratorică, I,II,III, Bucureşti, Editura Minerva;

Reboul, O., (1990), La rhétorique, troisième edition, Paris, PUF;
Rives, S.G., (1964), „Ethical Argumentation“, Journal of the American Forensic
Association, 1, pp. 79-85;
Rybacki, K.C., Rybacki, D.J., (2004), O introducere în arta argumentării, Iaşi, Polirom;
Salavastru, C., (2006), Mic tratat de oratorie, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza“;
Schreier, M., Groeben, N., Christmann, U., (1995), „“That’s Not Fair!“ Argumentational
Integrity as an Ethics of Argumentative Comunication“, Argumentation,
Dordrecht/ The Netherlands, Kluwer Academic Publishers;
Sloane, Th. O., (Editor-in-Chief), (2006), Encyclopedia of Rhetoric, Oxford University
Press;
Solcan, M.R., (1998), Arta răului cel mai mic. O introducere în filosofia politică,
Bucureşti, Editura All;
Warnick B., Inch, E.S., (1989), Critical Thinking and Communication. The Use of Reason
in Argument, New-York, Macmillan Publishing Company;
West, M.A., (2005), Lucrul în echipă: lecţii practice, Iaşi, Polirom;
*** (2002), Manual de dezbateri academice, Iaşi, Polirom.