CAPITOLUL IV

MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

SUMAR

 Consideraţii introductive. Necesitatea instituirii şi importanţa mandatului european de

arestare
 Dispoziţii generale. Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare
o Dispoziţii generale
o Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare
 Emiterea mandatului european de arestare
o Obiectul şi condiţiile mandatului european de arestare
o Procedura de transmitere
o Procedura transferului temporar şi a audierii persoanei solicitate în timpul
executării mandatului
 Executarea mandatului european de arestare
o Fapte pentru care se impune predarea în baza mandatului
o Proceduri prealabile, condiţii speciale
o Procedura executării mandatului şi a predării temporare
o Căile de atac, soluţionarea acestora
o Predarea persoanei urmărite. Predarea amânată şi condiţionată. Remiterea de
obiecte. Concursul de cereri
o Motive de refuz a executării
o Regula specialităţii, tranzitul
o Predarea ulterioară. Predarea ulterioară unei extrădări, extrădarea ulterioară
o Imunităţi şi privilegii
o Examinare comparativă, mandat european de arestare - extrădare

1
 Secţiunea I – Consideraţii introductive. Necesitatea instituirii
şi importanţa mandatului european de arestare

Examinarea instituţiei extrădării, apariţia şi evoluţia în timp a acesteia de la

legislaţiiile interne şi convenţiile bilaterale încheiate la sfârşitul secolului al XIX-lea,
continuând cu Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi cele
două Protocoale Adiţionale ale acesteia, până la formele moderne adoptate în
legislaţia Uniunii Europene ale zilelor noastre, respectiv Decizia-cadru privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (şi alte
asemenea instrumente), a demonstrat importanţa acestei înstituţii, rolul determinant pe
care la jucat în întreaga arhitectură a prevenirii şi combaterii criminalităţii.
În evoluţia sa, instituţia extrădării a constituit un permanent subiect de negocieri
între statele lumii, scopul final fiind acela de a se găsi cele mai eficiente modalităţi de
predare a infractorilor refugiaţi pe teritoriul altui stat.
Înţelegerile bilaterale s-au materializat în tratate, convenţii sau alte asemenea
instrumente, care au avut un rol determinant în prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Una din problemele fundamentale care a determinat numeroase discuţii la nivel
politico-juridic între statele lumii, a constituit-o desigur cea a extrădării propriilor
cetăţeni.
Multă vreme, toate statele lumii (cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi
Marii Britanii, dar numai în plan bilateral şi cu în îdeplinirea anumitor condiţii), nu au
acceptat în niciun caz extrădarea propriilor cetăţeni, mai mult chiar, nu s-au angajat
nici măcar să-i judece conform legilor interne pe cei ce au săvârşit fapte de natură
penală pe teritoriul altor state.
În justificarea unor asemenea atitudini din perioadele respective, era invocată
suveranitatea statului, interpreatarea care se dădea fiind aceea că o eventuală extrădare
a cetăţenului propriu, ar aduce atingere acesteia (suveranităţii statului).
Primul şi cel mai important pas făcut în direcţia perfecţionării şi modernizării
instituţiei extrădării, s-a realizat în a doua parte a secolului trecut, de către Consiliul
Europei, prin adoptarea Convenţiei europene de extrădare de la 13 decembrie 1957.
Convenţia europeană de extrădare este primul document care implică o acţiune
comună a mai multor state, pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivelul
Europei.
Cele mai importante dispoziţii ale Convenţiei se referă la :
- acceptarea extrădării resortisanţilor cu respectarea anumitor condiţii ;
- renunţarea la limitarea faptelor pentru care se aproba extrădarea şi
extinderea posibilităţilor de extrădare pentru un număr mai mare de
infracţiuni, respectiv cele pedepsite de lege cu pedepse de un an sau mai

2
 mari, iar pentru persoanele condamnate sau împotriva cărora s-a dispus o
măsură de siguranţă pentru pedepse de minimum 4 luni ;
- stabilirea unor categorii de infracţiuni ce nu pot fi considerate ca fiind
politice ;
- acceptarea extrădării pentru infracţiunile fiscale ;
- adoptarea unui set de reguli referitoare la motivele obligatorii sau
opţionale de refuz a extrădării ;
- posibilitatea extrădatului judecat şi condamnat în lipsă de a solicita
rejudecarea în prezenţa sa ;
- stabilirea unor proceduri şi termene, care vizează cererea de extrădare,
mandatul de arestare, predarea amânată sau condiţionată, remiterea de
obiecte etc.
Cu toate că în timp această convenţie a fost completată prin două protocoale
adiţionale, totuşi evoluţia generală a demonstrat că dispoziţiile acesteia nu mai erau de
actualitate.
Insituirea Uniunii Europene şi ulterior a Spaţiului Schengen, lărgirea teritorială
permanentă prin aderarea a noi state, a creat posibilitatea altor evoluţii în planul
criminalităţii.
În acest context, mişcarea infractorilor dintr-un colţ în altul al Europei a devenit
realitate şi se poate realiza fără niciun risc din partea acestora.
Pe acest fond de creştere a criminalităţii obiectivul Uniunii Europene de a
deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, a părut a fi în pericol.
Soluţia care s-a găsit a fost aceea de instituire a unei noi proceduri de predare a
infractorilor între statele membre, soluţie care să simplifice întreaga procedură de aşa
manieră încât toţi cei care au săvârşit infracţiuni în spaţiul Uniunii Europene să fie
judecaţi şi condamnaţi într-un timp cât mai scurt.
„În esenţă, pasul spre mandatul european de arestare a fost făcut prin termenii
concluziilor de după întâlnirea de la Tampere : procedura formală a extrădării ar
trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a
scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări
definitive, şi înlocuită de un simplu transfer al persoanei.
Despre mandatul de arestare a amintit strategia Uniunii Europene prin
Recomandarea 28 în materia prevenirii şi controlului crimei organizate, care prevedea
posibilitatea creării, pe termen lung, a unui spaţiu juridic european în materia
extrădării şi de a examina în acest context problema extrădării în procedurile prin
contumacie (lipsă) în plin respect al drepturilor fundamentale garantate de Convenţia
Europeană Drepturilor Omului. Ca urmare a evenimentelor din 11.09.2001 de la New
York, s-a invocat crearea mandatului european de arestare de către oficialii europeni
printr-o decizie – cadru. Mandatul de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu

3
cel al extrădării, căruia i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării
sentinţei într-un proces penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei 1.
Pe acest fond a apărut Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13
iulie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de preadare între
statele membre.
Importanţa acestei decizii-cadru rezultă chiar din elementele de noutate pe care
le aduce în procedura predării infractorilor între statele membre, prin simplificarea şi
operativitatea cu care se realizează cooperarea judiciară în interiorul Uniunii
europene.
Printre elementele de notate menţionate în mandatul european de arestare, care
practic aduc o serie de îmbunătăţiri vechii convenţii menţionăm următoarele :
- instituirea mandatului european de arestare, obligativitatea statelor
membre (cu anumite excepţii) de a proceda la executarea acestuia ;
- lărgirea sferei de aplicare referitoare la infractiuni ;
- simplificarea procedurilor de predare ;
- scurtarea termenelor de predare ;
- simplificarea etapei administrative ;
- posibilitatea colaborării directe între instituţiile de aplicare a legii
implicate etc.
În fond, mecanismul unui mandat de arestare european se referă la transferul
forţat al unei persoane dintr-un stat membru în altul (înlocuind procedura tradiţională
a extrădării), constituie un sistem pe orizontală care se substituie extrădării în toate
materiile, extinzându-se la toate materiile, prin recunoaşterea mutuală a deciziilor în
justiţie, decizii care trebuie executate automat pe întreg teritoriul U.E. 2
Instituirea mandatului european de arestare, instituţie valabilă numai în
interiorul Uniunii Europene a înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care
rămâne valabilă numai în relaţiile dintre un stat membru şi alte state din Europa care
nu sunt membre ale Uniunii Europene.

1
G.Stroe – Mandatul de arestare european – Dreptul Românesc În Condiţiile Postaderării La Uniunea Europeană – vol.
V – Institutul De Cercetări Juridice – Editura Dacoromână TDC – Bucureşti 2007 – p.281
2
Ibidem – p.283

4
 Secţiunea a II-a – Dispoziţii generale. Definirea şi conţinutul
mandatului european de arestare

2.1. Dispoziţii generale

Aşa cum am precizat anterior, prima formă organizată de cooperare judiciară

internaţională în domeniul extrădării cunoscută la nivelul Europei, este Convenţia
europeană de extrădare, semnată de statele membre ale Consiliului Europei la Paris la
13 decembrie 1957, cu protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15
octombrie 1975 şi 17 martie 19783.
După cum am constatat în examinarea anterioară, deşi Convenţia europeană de
extrădare aduce o serie de proceduri care în general simplifică extrădarea la nivelul
ţărilor membre ale Consiliului Europei, fiind extrem de utilă la momentul adoptării şi
în următorii ani, totuşi evoluţia actuală a criminalităţii şi necesitatea combaterii ei pe
toate planurile, au impus o nouă abordare a instituţiei.
Evoluţia în timp a criminalităţii la nivelul Europei, formele tot mai calificate de
manifestare a acesteia, a determinat statele membre ale Uniunii Europene, să adopte o
altă procedură în domeniul extrădării, procedură care să permită o simplificare a
extrădării.
Astfel, prin Decizia-cadru nr.2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre, s-a instituit o nouă modalitate de predare a persoanelor susceptibile de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene.
Aderarea României la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007 a impus
modificarea şi completarea legislaţiei existente cu noile prevederi ale Deciziei-cadru
mentionată mai sus4.
Astfel, la momentul actual, Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr.224/2006,
prevede la Titlul III5 o serie de dispoziţii referitoare la mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între statele membre, în acord cu prevederile Deciziei-cadru
a Consiliului Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare înlocuieşte instrumentele anterioare de
cooperare judiciară internaţională în materie penală între statele membre al U.E., în
special cele prevăzute de Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie

3
Legea nr. 80/1997, pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, şi a
protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997
4
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a fost astfel modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006
5
Introdus prin Legea nr. 224/2006

5
1957 şi Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990. Originalitatea
şi noutatea mandatului european de arestare constă în faptul că el este aplicabil pe
întreg spaţiul U.E.6
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să
înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută de tratatele internaţionale
referitoare la extrădare (între care cele mai importante sunt Convenţia europeană de
extrădare, Paris, 13 decembrie 1957 şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la
Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978. Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, Convenţia privind
simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale U.E. adoptată la
Bruxelles la 10 martie 1995 şi Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale
U.E. adoptată la Dublin la 27 septembrie 1996), s-a avut în vedere, în primul rând,
obiectivul propus, ca U.E. să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, care
nu poate fi atins în mod optim în sistemul convenţiilor de extrădare, care instituie o
procedură de extrădare formală şi greoaie7.
În esenţă, prin această procedură de „predare”, se înlătură etapa administrativă
pe care actualele proceduri de extrădare o presupune în mod obligatoriu, decizia de
predare, ca şi întreaga procedură fiind exclusiv de competenţa autorităţilor judiciare,
ceea ce nu exclude însă posibilitatea, prevăzută de art.7 din decizia-cadru, ca Statele
Membre să desemneze o autoritate centrală (sau mai multe), care să asiste autorităţile
judiciare competente8.
De asemenea, în preambulul deciziei-cadru se menţionează principalele
argumente care au impus instituirea mandatului european de arestare, precum şi
importanţa acestuia în etapa actuală9.
6
C. Drăghici, C.E.Ştefan – Aspecte teoretice şi practice referitoare la procedura executării mandatului european de
arestare – Dreptul – nr. 10/2007 – p.205
7
F.R. Radu – Principalele instumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării şi predării infractorilor –
Dreptul – nr. 9/2007 – p.149-150
8
F.R. Radu – De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică – Dreptul – nr.2/2006 –
p.201
9
În preambulul Deciziei-cadru se menţionează că : (1) „ În conformitate cu concluziile Consiliului European de la
Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, în special punctul (35), prevedeau faptul că „ ar trebui să fie eliminată, între
statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiţiei după ce au făcut
obiectul unei condamnări definitive şi să fie accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi
săvârşit o infracţiune.
(2) Programul de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor penale prevăzut la
punctul (37) din concluziile Consiliului de la Tampere şi adoptat de Consiliu la 30 noiembrie 2000 menţionează aspectul
executării reciproce a mandatelor de arestare.
(3) Toate statele membre sau anumite state membre sunt părţi la diferite convenţii în domeniul extrădării, printre care
Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului
din 27 ianuarie 1977. Ţările nordice au legi de extrădare cu conţinut identic.
(4) De asemenea, următoarele trei convenţii privind în totalitate sau parţial, extrădarea, au fost aprobate de statele
membre şi fac parte din acquis-ul Uniunii : Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune din 19 iunie 1990 (cu privire la statele membre care sunt
părţi la convenţia menţionată anterior), Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale

6
 Examinarea dispoziţiilor menţionate în preambul, care se constituie într-o
adevărată expunere de motive, conduce la formularea următoarelor concluzii care în
final pe lângă alte argumente, au determinat elaborarea deciziei-cadru :
- apariţia unor greutăţi în extrădarea unor persoane în baza Convenţiei europene de
extrădare, determinate în general de procedura care impunea anumite norme prin
care scădea operativitatea ;
- creşterea criminalităţii şi a necesităţii atingerii obiectivului propus de asigurare a
unui spaţiu de libertate securitate şi justiţie ;

Uniunii Europene din 10 martie 1995 şi Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27
septembrie 1996.
(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, şi anume, de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, duce la eliminarea
extrădării între statele membre şi la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autorităţile judiciare. Pe de altă
parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării
sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexităţii şi a riscurilor de
întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relaţiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între
statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulaţie a deciziilor judiciare în materie penală, atât a
celor anterioare sentinţei de condamnare, cât cât şi a celor definitive, într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul
dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European la calificat drept „ piatra de temelie” a
cooperării judiciare.
(7) Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenţia europeană privind
extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acţionând unilateral şi prin urmare,
datorită dimensiunii şi efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în
conformitate cu principiul susidiarităţii, astfel cum se prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la
articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum
este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestui
obiectiv.
(8) Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea
ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de
predare a acesteia.
(9) Rolul autorităţilor centrale în executarea unui mandat european de arestare trebuie să se limiteze la un sprijin practic
şi administrativ.
(10) Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre.
Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă şi persistentă de către unul din
statele membre a principiilor enunţate la articolul 6 aliniatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de
Consiliu, în aplicarea articolului 7 aliniatul (1), din tratatul menţionat anterior şi cu consecinţele prevăzute la aliniatul (2)
din acelaşi articol.
(11) Mandatul european de arestare ar trebui să înlocuiască, în relaţiile dintre statele membre, toate instrumentele
anterioare privind extrădarea, inclusiv dispoziţiile titlului III din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen
cu privire la aceste aspecte.
(12) Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind
Uniunea Europeană şi reflectate în Carta Drepturilor Fundamantale a Uniunii Europene, în special în capitolul VI. Nimic
din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicţie de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a
fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că
respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă,
religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situaţiei acestei
persoane pentru oricare din aceste motive.
Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituţionale privind respectarea dreptului
la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei şi libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în
masă.

7
 - pericolul tot mai accentuat al terorismului şi necesitatea coordonării eforturilor de
prevenire şi combatere ;
- bariera impusă în activitatea de combatere a criminalităţii de nerecunoaşterea
unor hotărâri judecătoreşti de către statele membre (la nivelul Uniunii
Europene) ;
- adoptarea celor trei Convenţii care la ora actuală fac parte din acquis-ul Uniunii ;
- creşterea încrederii reciproce între statele membre prin recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti şi a efectelor acestora ;
- asigurarea respectării la nivelul Uniunii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor, evitarea expulzării sau extrădării, către un stat în care există un
risc serios de aplicare a unei pedepse cu moartea ori a altor pedepse ori
tratamente inumene sau degradante.

2.2. Definirea şi conţinutul mandatului european de arestare

După cum se arată în însuşi preambului deciziei-cadru, mandatul de arestare

european este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care
implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul European o
aprecia ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare10.
Potrivit prevederilor legii, mandatul european de arestare este o decizie
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane
solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării
unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate11.
Textul menţionat mai sus a fost inspirat din prevederile deciziei-cadru, unde
mandatul european de arestare este definit ca fiind „o decizie judiciară emisă de un
stat membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a unei
persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”12.
(13) Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus
pedepsei cu moartea, torturii sau a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.
(14) Având în vedere că toate statele membre au ratificat Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor
privind prelucrarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981, este necesar ca datele cu caracter personal
prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru să fie protejate, în conformitate cu principiile respectivei
convenţii”

10
F.R. Radu – De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică – Dreptul nr.2/2006 – p.201
11
Art. 77 alin (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
12
Art.1 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre (2002/584/JAI) pe care o vom meţiona în continuare - Decizie-cadru

8
 Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi
încrederii reciproce. Acest principiu este menţionat şi în Decizia-cadru a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre (2002/584/JAI)13.
Aşadar, din punct de vedere juridic, mandatul european de arestare este definit
ca o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al
U.E., în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate
în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau a executării unei pedepse sau a
unei măsuri privative de libertate14.
Un alt autor, în consens cu prevederile legale, făcând referire la prevederile
deciziei-cadru, apreciază că, „mandatul european de arestare este o decizie judiciară
emisă de autorităţile judiciare competente ale unui stat membru al Uniunii Europene,
în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în
vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă privativă de libertate15.
Deci, mandatul european de arestare se emite numai în vederea creerii
posibilităţii executării unui mandat de arestare sau de executare a unei pedepse ori a
unei măsuri de siguranţă privative de libertate, emise de către autoritatea
judecătorească competentă, numai atunci când persoana împotriva cărea s-a emis un
asemenea mandat se sustrage de la executare refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat al
Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul de arestare
preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie
judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern; mandatul european de
arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare
a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară, întrucât persoana în cauză se sustrage
pe teritoriul unui alt stat membru al U.E.16
Referitor la obligaţia respectării drepturilor fundamentale şi a principiilor
juridice fundamentale, decizia-cadru precizează că : „prezenta decizie-cadru nu poate
avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare a drepturilor fundamantate şi a
principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost acestea consacrate de art.6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană”17.

13
Ibidem, art. 1 alin. (2), unde se menţionează că „ statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza
principiului recunoaşterii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentei decizii”
14
F.R. Radu – Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării şi predării infractorilor –
Dreptul nr. 9/2007 – p.150
15
D. Mercan – Mandatul european de arestare. Procedura de executare – Revista de Drept Penal – nr.3/2007 – p.70
16
F.R. Radu – Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării şi predării infractorilor –
Dreptul nr.9/2007 – p. 150
17
Decizia-cadru , art. 1 alin. (3)

9
 Autorităţile române competente în emiterea mandatului european de arestare
sunt instanţele judecătoreşti, iar cele de executare curţile de apel. Autoritatea centrală
română este Ministerul Justiţiei.
Potrivit legii18, mandatul european de arestare va cuprinde următoarele date :
- identitatea şi cetăţenia persoanei în cauză ;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale
instanţei emitente ;
- indicarea existenţei unei hotărâri judiciare definitive, a unui mandat de arestare
preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect,
care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din lege19 ;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de
prevederile art. 85 ( fapte care dau loc la predare) ;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei în cauză ;
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută
de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită ;
- dacă este posibil alte consecinţe ale infracţiunii.
Examinarea prevederilor referitoare la conţinutul mandatului european de
arestare, conduce la concluzia că acesta (conţinutul) este inspirat din prevederile art.8
alin.(1) din decizia-cadru20.
Legea prevede că mandatul european de arestare va fi întocmit conform
modelului prevăzut în anexă21.
Mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială sau în limbile
oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor
Comunităţilor Europene, pe care acel stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la
Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

18
Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin L224/2006
19
Art 81 se referă la obiectul şi condiţiile emiterii mandatului european de arestare, iar art. 85 la fapte care dau loc la
predare
20
Art 8 intitulat „ conţinutul şi forma mandatului european de arestare”, prevede la alin. (1) următoarele :
„ Mandatul european de arestare conţine următoarele informaţii, prezentate în conformitate cu formularul anexă :
(a) identitatea şi cetăţenia persoanei căutate ;
(b) numele, adresa, numerele de telefon şi de fax şi adresa electronică a autorităţii judiciare emitante ;
(c) indicarea existenţei unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii
având acelaşi efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 şi 2 ;
(d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, în special cu respectarea art.2 ;
(e) descrierea circumstanţelor comiterii infracţiunii, inclusiv a momentului, locului şi gradului de implicare a persoanei
căutate la infracţiune ;
(f) pedeapsa pronunţată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru
infracţiune de legea statului membru emitent ;
(g) în măsura posibilă, alte consecinţe ale infracţiunii
21
Modelul prevăzut de lege va fi prevăzut în anexele cursului

10
 În ceea ce priveşte mandatul european de arestare transmis spre executare
autorităţilor române, acesta trebuie tradus în limba română sau în una din limbile
engleză ori franceză.

Secţiunea a III-a – Emiterea mandatului european de arestare

3.1. Obiectul şi condiţiile emiterii mandatului european de arestare

Potrivit prevederilor legale, după emiterea mandatului de arestare preventivă în

cursul urmăririi penale ori al judecăţii, sau a mandatului de executare de către instanţa
de executare, aceasta (instanţa de judecată), din oficiu sau la solicitarea procurorului,
emite un mandat european de arestare, în următoarele condiţii :
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de
legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an ;
- în vederea excutării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
În raport cu situaţia existentă, instanţa care a emis mandatul european de
arestare poate solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care
constituie mijloace materiale de probă.
Aşadar, foarte important de reţinut este faptul că mandatul european de arestare
se emite de către instanţă numai dacă în afara uneia din condiţiile menţionate mai sus,
sunt îndeplinite cumulativ altele, şi anume : a fost emis un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei, persoana împotriva căreia s-a emis acel
mandat se sustrage de la executare şi acea persoană se găseşte pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii Europene.

1. A fost emis un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei de

către o instanţă din România
Încă de la început, menţionăm că emiterea mandatului de arestare preventivă în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii va avea loc în condiţiile stipulate de codul de
procedură penală, acest mandat neavând nici o legătură în momentul emiterii cu
mandatul european de arestare.
Emiterea unui mandat de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii este de competenţa judecătorului, care va lua această măsură la propunerea
procurorului22 .
Procedura şi durata mandatului diferă în funcţie de calitatea de învinuit sau
inculpat a persoanei împotriva căreia se solicită luarea unei asemenea măsuri. Astfel,
22
Care potrivit art. 146 din C.pr. pen. poate face propunerea de arestare preventivă din oficiu sau la propunerea organului
de cercetare penală

11
împotriva învinuitului se poate lua această măsură la propunerea procurorului (care la
rândul său se sesizează din oficiu sau este sesizat de organul de cercetare penală),
numai dacă sunt întrunite condiţiile menţionate la art.143 (condiţiile reţinerii) şi există
vreunul dintre cazurile prevăzute la art.148 din C.pr.pen 23. Potrivit prevederilor
Codului de procedură penală, dacă constată că sunt întrunite condiţiile cerute,
judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a învinuitului pe o
durată ce nu poate depăşi 10 zile.
De asemenea, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare
penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există vreunul dintre
cazurile prevăzute în art.148, când consideră că în interesul urmăririi penale este
necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului24. Prin încheiere motivată, judecătorul admite sau respinge propunerea de
arestare preventivă care, în cazul admiterii, durata nu poate depăşi 30 de zile.
Trebuie menţionat că aşa cum am precizat mai sus, este luat în calcul şi
mandatul de executare a unei pedepse privative de libertate (rămase definitive), sau a
unei alte măsuri de siguranţă.

23
Art.143 prevede că : „ (1) măsura reţinerii poate fi luată de către procuror ori organul de cercetare panală faţă de
învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
(3) Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitilui sau inculpatului că are dreptul să-şi
angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţ că are dreptul să-şi
angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrâgându-i-se
atenţia că ceea ce declară pote fi folosit împotriva sa.
(4) Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art.148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele
de pedeapsă prevăzute de lege”. Durata reţinerii este de cel mult 24 de ore, din aceasta deducându-se timpul cît persoana
a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută de art. 31 lit. b) din
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Art. 148 prevede condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.
„ (1) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 şi există
vreunul dintre următoarele cazuri :
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va
încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei ;
a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care-i revin pe
durata acestor măsuri ;
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei
părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă ;
c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni ;
d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune ;
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu
aceasta ;
f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. În completare,
alin. (2) menţionează că „în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a)-e), măsura arestării prventive a inculpatului poate fi
luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani”.
24
Art. 1491 alin. (1) din C.pr.pen

12
 2. Persoana împotiva căreia s-a emis un mandat de arestare sau de executare a
unei pedepse privative de libertate să se sustragă de la executarea mandatului. Astfel,
în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis un asemenea mandat nu este
prezentă (la emiterea mandatului), acesta (mandatul) va fi trimis organelor de poliţie
pentru executare. Poliţia Română are obligaţia, potrivit legii, de a executa acel
mandat. Pentru executare, această instituţie va intreprinde un complex de activităţi
specifice poliţieneşti, dar sub controlul procurorului, activităţi menite să conducă la
identificarea persoanei împotriva căreia s-a emis mandatul în cauză, arestarea şi
depunerea acesteia la locul de deţinere stabilit în mandat, ori prezentarea în faţa
organului judiciar emitent. În condiţiile în care această persoană este găsită şi prinsă,
va fi depusă la locul de deţinere sau va fi prezentată organului judiciar, fără a mai fi
necesare executarea altor activităţi pe acestă linie. Probleme apar însă din momentul
în care cu toate măsurile intreprinse de organele de poliţie locale, învinuitul,
inculpatul ori condamnatul nu a fost găsit. În această situaţie, organul local de poliţie,
care a primit spre executare mandatul în cauză, va solicita darea în urmărire, activitate
care se va dispune prin ordin de către Inspectorul General al Poliţiei Române.
Potrivit legii, darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea,
căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa
organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti, în
următoarele cazuri : nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat
de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a internării într-
un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât
persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită 25etc.
În cadrul activităţilor specifice de urmărire, poliţia, în condiţiile legii poate
efectua următoarele activităţi :
a) interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicaţiilor efectuate
prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte
înregistrări ;
b) reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor ;
c) percheziţia ;
d) ridicarea de obiecte şi înscrisuri ;
e) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate
acestora.
Aceste activităţi pot fi desfăşurate de poliţie numai cu autorizarea instanţei de
judecată sau a procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care
efectuează urmărirea persoanei date în urmărire26.
De reţinut este faptul că activitatea de urmărire a unei persoane, desfăşurată de
poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul perchetului de pe
25
Ibidem, art.4931 alin. (1) şi (2) lit a din C.pr. pen.
26
Art. 4933 alin. (1), (2) şi (3) din C.pr.pen.

13
lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a
soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare
preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de procurori
anume desemnaţi din cadrul structurii competente care efectuează sau a efectuat
urmărirea penală în cauză. Pentru celelalte cazuri activitatea de urmărire a persoanelor
date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei
de executare ori a altei instanţe competente potrivit legii speciale 27.
3. Persoana urmărită să se ascundă pe teritoriul unui stat al Uniunii Europene.
Dacă în urma desfăşurării activităţii de urmărire pe teritoriul ţării, persoana în
cauză nu a fost arestată şi din datele existente rezultă că aceasta s-a ascuns pe teritoriul
unui stat membru al Uniunii Europene, instanţa competentă va emite mandatul
european de arestare.
În concluzie, apreciem că mandatul european de arestare se poate emite numai
atunci când este îndeplinită una din cele două condiţii menţionate mai sus şi prevăzute
expres de lege, care se referă la calitatea persoanei urmărite şi cuantumul pedepsei
prevăzute de lege sau aplicată de instanţă 28 şi cumulativ cele trei examinate anterior.
Neîndeplinirea condiţiilor examinate poate conduce la imposibilitatea emiterii
mandatului european de arestare pentru oricare instanţă din România.

3.2. Procedura de transmitere

În situaţia în care prin activităţile specifice de cooperare s-a stabilit locul unde
se află persoana căutată, autoritatea judiciară română emitentă (instanţa de judecată),
poate transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare.
Totodată, autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor
persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prin intermediul
Sistemului Informatic Naţional de Semnalări. Legea prevede că, în acest scop, se
aplică dispoziţiile articolului 95 al Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare
a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la
frontierele comune. Art. 95 la care se face referire în textul de lege, prevede procedura
de introducere ,,a alertei”, menţionându-se şi informaţiile esenţiale care trebuie s-o
însoţească şi anume :
- autoritatea care a formulat cererea de arest ;

27
Ibidem, art. 4932 alin. (3) şi (4)
28
Învinuit, inculpat ori condamnat, iar pedeapsa prevăzută de lege, privativă de libertate trebuie să fie de cel puţin un an,
sau în cazul executării unei pedepse aceasta trebuie să fie mai mare de 4 luni (privativă de libertate)

14
 - dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi efect juridic sau
o hotărâre executorie ;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii ;
- o descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, inclusiv data, locul şi
măsura în care persoana pentru care s-a emis alerta a participat la comiterea
infracţiunii ;
- în măsura în care este posibil consecinţele infracţiunii 29.
Dacă semnalarea introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen este însoţită de
informaţiile menţionate mai sus, aceasta (semnalarea) echivalează cu un mandat
european de arestare. Până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea
capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate mai sus, cu titlu tranzitoriu,
semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european până la trimiterea
originalului.
Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin
orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea
judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut,
transmitarea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul
Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al
29
Art. 95 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen prevede :
„ 1. Datele privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării sunt introduse la cererea autorităţii
judiciare a părţii contractante care face solicitarea.
2. Înainte de a emite o alertă, partea contractantă va verifica dacă arestarea este autorizată conform legislaţiei naţionale a
părţilor contractante cărora li se adresează solicitarea. Dacă partea contractantă care emite alerta are îndoieli, ea trebuie
să consulte celelalte părţi contractante vizate.
Partea contractantă care emite alerta va transmite părţilor contractante vizate în modul cel mai rapid posibil atât alerta cât
şi următoarele informaţii esenţiale legate de caz :
(a) autoritatea care a formulat cererea de arest ;
(b) dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi efect juridic sau o hotărâre executorie ;
(c) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii ;
(d) o descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, inclusiv data, locul şi măsura în care persoana pentru care
s-a emis alerta a participat la comiterea infracţiunii.
3. O parte contractantă poate adăuga la alertarea din fişierul de date al secţiunii sale naţionale din cadrul Sistemului de
Informaţii Schengen un indicator care să împiedice arestarea ca urmare a alertei până la ştergerea semnului. Semnul
trebuie şters cel târziu la 24 de ore după ce s-a făcut alertarea, dacă partea contractantă nu refuză să procedeze la
arestarea solicitată pe temeiuri legale sau din raţiuni speciale impuse de împrejurări. În cazuri absolut excepţionale, când
acest lucru este justificat de natura complexă a faptelor care au determinat alerta, termenul de mai sus poate fi prelungit
cu o săptămână. Fără a efectua un indiciu sau o decizie de refuz al arestării, celelalte părţi contractante pot efectua
arestarea solicitată în alertare.
4. Dacă, din raţiuni de mare urgenţă, o parte contractantă solicită o căutare imediată, partea contractantă care primeşte
solicitarea va analiza dacă poate să-şi retragă indicatorul. Partea contractantă solicitată va lua imediat mzsurile necesare
pentru a asigura iniţierea acţiunilor ce se impun în cazul validării alertei.
5. Dacă arestarea nu se poate face deoarece investigaţia nu a fost finalizată sau din cauza refuzului unei părţi contractante
solicitate, aceasta din urmă trebuie să considere alerta ca fiind o alertare în vederea comunicării locului unde îşi are
reşedinţa persoana vizată.
6. Părţile contractante solicitate vor aplica măsurile cerute în alertă în conformitate cu convenţiile în vigoare privind
extrzdarea şi cu legislaţia naţională. Ele nu sunt obligate să aplice aceste măsuri dacă este vorba de unul din resortisanţii
lor, fără a aduce atingere posibilităţii de a face arestarea în conformitate cu legislaţia naţională”.

15
Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe
calea Centrului de Cooperare Poliţienescă Internaţională sau prin orice alt mijloc care
lasă o urmă scrisă, în condiţii care permit ca autoritatea judiciară de executare să poată
verifica autenticitatea.
În situaţia în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară
de executare, aceasta va efectua verificări, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei
Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate 30 din cadrul Ministerului Justiţiei,
pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de executare.
Legea mai prevede că orice dificultate care ar interveni în legătură cu
transmiterea sau verificarea autenticităţii unui mandat european de arestare se va
soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară
de executare, sau dacă nu este posibil, prin intermediul Ministerului Justiţiei.
După transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară
română emitentă poate transmite orice fel de informaţii suplimentare necesare pentru
executarea mandatului. O copie a mandatului european de arestare emis de instanţele
judecătoreşti române va fi trimis Ministerului Justiţiei 31.
Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare, menţionată în
lege este inspirată de prevederile art.9 şi 10 din decizia-cadru32.
30
Direcţia de drept internaţional şi tratate
31
Art.83 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr.224/2006
32
Art. 9 din Decizia-cadru prevede că :
„ (1) În cazul în care se cunoaşte locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct
autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare.
(2) Autoritatea judiciară emitentă poate decide, în toate cazurile, să semnaleze persoana căutată în Sistemul de Informaţii
Schengen (SIS).
(3) O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispoziţiile articoluli 95 din Convenţia de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1995 privind eliminarea traptată a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie
1990. O semnalare în SIS are valoarea unui mandat european de arestare, însoţit de informaţiile prevăzute în articolul 8
aliniatul (1).
Pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informaţiile
menţionate la articolul 8, semnalarea are valoare de mandat european de arestare, până la primirea originalului, în bună şi
cuvenită formă, de către autoritatea judiciară de executare”.
Art. 10 din Decizia-cadru prevede că :
„(1) În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta
efectuează cercetările necesare, în special prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene, în
vederea obţinerii acestei informaţii de la statul membru de executare.
(2) În cazul în care autoritatea judiciară emitentă doreşte acest lucru, transmiterea poate fi efectuată prin intermediul
sistemului securizat de telecomunicaţii al Reţelei Judiciare Europene.
(3) În cazul în care nu este posibil să se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate face apel la serviciile
Interpolului pentru a comunica mandatul european de arestare.
(4) Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatuleuropean de arestare prin orice mijloc sigur care permite
obţinerea unei urme scrise a transmiterii, în condiţii care să-i permită statului membru de executare să verifice
autenticitatea acestuia.
(5) Toate dificultăţile legate de transmiterea sau de autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea
mandatului european de arestare sunt soluţionate prin contacte directe între autoritzţile judiciare implicate sau, dupz caz,
prin intervenţia autorităţilor centrale ale statelor membre.
(6) În cazul în care autoritatea care primeşte un mandat european de arestare nu este competentă pentru a-I da curs,
acesta transmite din oficiu mandatul european de arestare autorităţii competente a statului său membru şi informează

16
 3.3. Procedura transferului temporar şi a audierii persoanei solicitate
în timpul executării mandatului

Există şi situaţii în care se impune cu necesitate prezenţa urgentă a persoanei

urmărite pentru realizarea unor acte de procedură penală care nu suferă amânare. În
aceste cazuri, autorităţile judiciare române, după emiterea mandatului european de
arestare, vor putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca acestea să se fi
pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei
urmărite, în vederea ascultării sale, sau autorizarea luării declaraţiei acestei persoane
pe teritoriul statului de executare a mandatului 33. Această situaţie este menţionată şi în
art. 18 din decizia-cadru, unde se prevăd cazurile realizării unui transfer temporar sau
a audierii acestei persoane pe teritoriul statului de executare 34.
După cum se observă, decizia-cadru face referiri exprese la aceste cazuri,
menţionând că transferul temporar sau audierea pot avea loc numai atunci când
mandatul european de arestare a fost emis pentru desfăşurarea urmăririi penale.
În lege sunt menţionate şi alte situaţii care se pot ivi după aprobarea predării
persoanei urmărite, situaţii în care poate opera predarea temporară.
Astfel, dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea
persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în
curs sau până la executarea unei pedepse aplicate în statul de executare a mandatului
pentru o faptă diferită de cea a care face obiectul mandatului european de arestare,
autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei
în vederea ascultării sale sau a judecăţii35.

despre aceasta autoritatea judiciară emitentă”.

33
Art. 84 alin (1) din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006
34
Art. 18 intitulat „ Situaţia în aşteptarea deciziei”, prevede : „ (1) Atunci când mandatul european de arestare a fost emis
pentru desfăşurarea urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie :
(a) fie să accepte audierea persoanei căutate, în conformitate cu articolul 19 ;
(b) fie să accepte transferul temporar al persoanei căutate.
(2) Condiţiile şi durata transferului temporar sunt stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea
judiciară de executare.
(3) În caz de transfer temporar, persoana trebuie să se poată în statul membru de executare pentru a asista la audierile
care o privesc, în cadrul procedurii de predare.
Art. 19 la care se face referire în art. 18, denumit „ Audierea persoanei în aşteptarea deciziei” prevede :
„ (1) Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu
dreptul statului membru căruia îi aparţine instanţa judecătorescă sesizată.
(2) Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare şi în condiţiile
stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare.
(3) Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care
provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol şi a condiţiilor
stabilite
35
Art. 84 alin. (2) din Legea 302/2004 modificată şi completată prin Lgea nr. 224/2006

17
 Asemenea situaţiei examinate anterior, şi această prevedere este menţionată de
decizia-cadru36.

Secţiunea a IV-a – Executarea mandatului european de arestare

4.1. Fapte pentru care se impune predarea în baza mandatului

Aşa cum am mennţionat anterior, un mandat european de arestare poate fi emis

pentru fapte pedepsite de legea statului emitent cu o pedeapsă sau o măsură de
siguranţă privative de libertate a căror durată maximă este de cel puţin un an, sau
atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunţat o măsură de
siguranţă de cel puţin patru luni.
Pe lângă aceste fapte, legea, în consens cu prevederile deciziei-cadru, mai
menţionează că, atunci când mandatul european de arestare a fost emis şi pentru alte
fapte extres prevăzute, indiferent de denumirea infracţiunii în statul membru emitent,
care este sancţionată în statul membru emitent cu o pedeapsă cu închisoarea sau o
măsură de siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum trei ani, predarea
se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări. Aceste fapte
sunt următoarele :
- participarea la un grup criminal organizat ;
- terorism ;
- trafic de persoane ;
- exploatarea sexuală ;
- exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă ;
- trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope :
- corupţie ;
- fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor
europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ;
- spălarea produselor infracţiunii ;
- contrafacerea de monedă, inclusiv a monedei euro ;

36
Art. 24 denumit „ Predarea amânată sau condiţionată” prevede :
„ (1) Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului european de arestare, să amâne
predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în cazul în
care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul acesteia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte
decât cea prevăzută în mandatul european de arestare.
(2) În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului membru emitent persoana
căutată, în condiţii care urmează a fi stabilite de comun acord între autorităţile judiciare de executare şi emitentă.
Acordul se face în scris, iar toate autorităţile statului membru emitent sunt obligate să respecte condiţiile acestuia.

18
 - fapte legate de criminalitatea informatică ;
- fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi
vegetale pe cale de dispariţie ;
- facilitarea intrării şi şederii ilegale ;
- omor şi vătămare corporală gravă ;
- trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane ;
- lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostateci ;
- rasism şi xenofobie ;
- furt organizat sau armat ;
- trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă ;
- înşelăciune ;
- deturnare de fonduri ;
- contrafacere şi piraterie de bunuri ;
- falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate ;
- falsificare de mijloace de plată ;
- trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere ;
- trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive ;
- trafic de vehicule furate ;
- viol ;
- incendiere cu intenţie ;
- crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale ;
- sechestrare ilegală de nave şi aeronave
- sabotaj37.
Potrivit prevederilor deciziei-cadru, Consiliul poate decide în orice moment,
hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, să adauge şi alte
categorii de infracţiuni38.
Legea cadru prevede că pentru alte fapte decât cele prevăzute mai sus,
„predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea
mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de
elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia” 39. Această prevedere
apare menţionată şi în decizia-cadru40.
După cum constatăm, legea foloseşte termenul de fapte 41, deşi după modul în
care sunt formulate constatăm că unele dintre acestea sunt de fapt categorii mari de
fapte de natură penală prevăzute în legislaţia noastră.

37
Art.2, alin. (1) şi (2) din Decizia-cadru
38
Ibidem, alin. (3)
39
Art. 85 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările sale ulterioare
40
Art. 2 alin. (4) prevede că : „ pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute la aliniatul (2), predarea poate fi subordonată
condiţiei ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracţiune, în conformitate cu
dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementeleconstitutive sau calificarea acesteia”
41
Acelaşi termen este folosit şi în Decizia-cadru

19
 4.2. Proceduri prealabile, condiţii speciale

În cazul în care o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de

arestare şi după verificarea competenţei constată că aceasta aparţine altei autorităţi, va
proceda la trimiterea mandatului acesteia din urmă. Aceeaşi autoritate judiciară va lua
măsura informării autorităţii judiciare emitente despre trimiterea mandatului,
specificând şi autoritatea care a primit şi va executa mandatul respectiv.
După primirea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română de
executare verifică dacă acesta este însoţit de traducerile prevăzute de lege (mandatul
european de arestare trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi
franceză). În cazul în care mandatul nu este tradus în limba română, franceză ori
engleză, autoritatea judiciară română de executare, va proceda după cum urmează :
- solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii în cel mai scurt
timp posibil (în această situaţie procedura se va suspenda până la primirea
traducerii) ; sau
- poate dispune efectuarea traducerii, atunci când este posibil acest lucru.
Potrivit legii, toate autorităţile judiciare de executare din România, care au
primit spre executare un mandat european de arestare, vor comunica despre aceasta
„în cel mai scurt timp” Ministerului Justiţiei.
Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de
executare române poate fi supusă următoarelor condiţii speciale :
a) solicitarea unei asigurări considerate suficientă, din partea statului emitent,
care să garanteze persoanei predate că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa, atunci când, din verificările
efectuate, rezultă că, mandatul european de arestare a fost emis în scopul
executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau persoana
în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a
condus la hotărârea pronunţată în lipsă ;
b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de
siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din
pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;
c) fără a se aduce atingere prevederilor de mai sus, cetăţenii români vor fi
predaţi în baza unui mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii, condiţia fiind aceea ca în cazul condamnării la o pedeapsă

20
 sau măsură de siguranţă privativă de libertate, aceştia (cetăţenii români în cauză),
să fie transferaţi pentru a executarea pedepsei (sau măsurii de siguranţă) în
România.
Aceste prevederi, care se constituie de fapt în garanţii pe care trebuie să le ofere
statul emitent, sunt preluate de către legiuitorul român din menţiunile stipulate în
decizia-cadru42.
Examinarea dispoziţiilor legii conduce la concluzia că executarea unui mandat
european de arestare poate fi supusă condiţiilor speciale menţionate în lege şi decizia-
cadru, căpătând deci un caracter facultativ şi nu unul obligatoriu pentru statul român
(sau potrivit deciziei-cadru, pentru oricare alt stat).
De asemenea, facem precizarea că, potrivit legii, aceste facilităţi se pot aplica
numai cetăţenilor români, nu şi altor categorii de cetăţeni, cu toate că decizia-cadru, pe
lângă resortisanţi, menţionează şi rezidenţii statului membru de executare.

4.3. Procedurile executării mandatului şi a predării temporare

După ce curtea de apel competentă primeşte un mandat european de arestare

sau o semnalare în Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale
repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege unui complet format din doi
judecători.
Instanţa procedează în continuare la verificarea mandatului european de
arestare, stabilind dacă acesta conţine informaţiile prevăzute de lege şi analizate
anterior43.

42
Art. 5 intitulat „ Garanţii pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale „ prevede că :
Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judicară de executare poate fi subordonată prin
dispoziţiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiţii :
(1) atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranţă pronuunţate printr-o decizie dată în absenţa uneia dintre părţi şi în cazul în care persoana în cauză nu a
fost citată personal şi nici informată în alt mod despre data şi locul audierii care a dus la decizia dată în absenţă,
predarea poate fi supusă condiţiei ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a
garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă
procedură de judecată în statul membru emitent şi să fie prezentă la judecată ;
(2) în cazul în care infracţiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancţionată cu o pedeapsă
sau o măsură de siguranţă privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi
supusă condiţiei ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziţii care permit o reexaminare a
pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani – sau aplicarea unor măsuri de clemenţă pe care
persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării
acestei pedepse sau măsuri ;
(3) atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este
resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiţiei ca persoana, după ce a
fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de
siguranţă privative de libertate care au fost pronunţate împotriva sa în statul membru emitent”

21
 În cazul în care instanţa apreciază că informaţiile comunicate de statul membru
emitent sunt insuficiente, aceasta (instanţa), solicită de urgenţă autorităţii judiciare
emitente informaţiile suplimentare necesare şi fixează un termen limită pentru
primirea lor, având în vedere termenele maxime prevăzute de lege. Dealtfel,
autoritatea judiciară emitentă poate oricând, din proprie iniţiativă, să transmită orice
informaţie pe care o consideră utilă.
Când mandatul european de arestare conţine toate informaţiile necesare şi este
tradus în limba română (franceză ori engleză), instanţa va solicita procurorului general
al parchetului de pe lângă curtea de apel să ia măsuriloe necesare pentru identificarea
persoanei în cauză, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
La rândul său, procurorul va solicita poliţiei intreprinderea unor măsuri pentru
identificarea şi reţinerea persoanei împotriva căreia a fost emis un mandat european de
arestare. Procurorul, în termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, va prezenta
instanţei persoana solicitată.
Instanţa informează persoana în cauză cu privire la existenţa unui mandat
european de arestare emis împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra
posibilităţii de a consimţi la predare către statul membru emitent, precum şi cu privire
la drepturile sale procesuale44.
Instanţa va dispune prin încheiere arestarea persoanei solicitate, care va fi
depusă în arest, informând autoritatea judiciară emitentă.
În cel mult 48 de ore de la arestare, instanţa va proceda la audierea persoanei
solicitate.
Persoana arestată va fi întrebată mai întâi asupra consimţământului la predare.
În cazul în care aceasta consimte la predare, instanţa se va asigura că persoana arestată
a consimţit voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând
consecinţele juridice ale consimţământului, în special caracterul său irevocabil. În
acelaşi mod se va proceda şi în cazul renunţării la efectele regulii specialităţii.
În situaţia în care persoana arestată consimte la predare, se va întocmi un
proces-verbal, care va fi semnat de persoana în cauză, membrii completului de
judecată, procuror şi grefier. Dacă este cazul (atunci când persoana în cauză
consimte), în acelaşi proces-verbal se consemnează şi renunţarea la drepturile
conferite de regula specialităţii45.

43
Conţinutul mandatului european de arestare este prevăzut la subsecţiunea 3.1.2. intitulat ,, Definirea şi conţinutul
mandatului european de arestare”
44
Articoul 11 din Decizia-cadru intitulat “drepturile persoanei căutate” prevede că :
„ (1) Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această
persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existenţa şi conţinutul mandatului european de arestare, precum şi
despre posibilitatea care îi este oferită de a consimţi la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.
(2) O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată
de un avocat şi de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare”
45
Articolul 13 din Decizia-cadru, intitulat „ Consimţământul la predare”, prevede că :

22
 În cazul în care persoana arestată nu consimte la predare, instanţa va proceda la
audierea acesteia46.
De reţinut este faptul că opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza
numai pe existenţa unei erori cu privire la identitatea sa, ori un motiv de refuz al
executării mandatului european de arestare.
În situaţia menţionată mai sus (când persoana solicitată se opune la predare),
instanţa poate fixa (respectând termenele prevăzute de lege 47) un termen pentru
administrarea probelor propuse de persoana arestată sau de procuror ori pentru
transmiterea unor informaţii suplimentare de către autoritatea judiciară emitentă, cu
privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării.
În cursul procedurii, instanţa, ascultând şi concluziile procurorului, dispune, la
fiecare 30 de zile, prin încheiere asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în
libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz luând toate măsurile necesare
pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a măsurilor preventive prevăzute de
lege48. În scopul luării acestei decizii, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei
şi de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare.
Potrivi legii, persoana arestată în baza unui mandat european de arestare, va
beneficia de următoarele drepturi :
- să fie informată în legătură cu conţinutul mandatului european de arestare ;
- să fie asistată de un apărător ales sau numit de instanţă din oficiu ;

„ (1) În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimţământ şi, după caz,
renunţarea sa expresă la drepturile conferite de principiul specialităţii, prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în
faţa autoritătii judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.
(2) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimţământ şi după caz, renunţarea, prevăzute la
alineatul (1) să fie obţinute în condiţii care să arate faptul că persoana le-a exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă
a consecinţelor acesteia. În acest scop persoana arestată are dreptul să fie asistată de avocat.
(3) Consimţământul şi, după caz, renunţarea, prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într-un proces-verbal, în
conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.
(4) Consimţământul este, în principiu, irevocabil. Fiecare stat membru poate să prevadă că acest consimţământ şi, după
caz, renunţarea pot fi revocate, în conformitate cu normele prevăzute în dreptul intern. În acest caz, perioada cuprinsă
între data consimţământului şi cea a revocării acestuia nu este luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute
la articolul 17. Un stat membru care doreşte să recurgă la această posibilitate informează despre aceasta Secretariatul
General al Consiliului, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, şi indică modalităţile în care este posibilă
revocarea consimţământului, precum şi oricare modificare a acestora”
46
Dispoziţia menţionată este preluată din Decizia-cadru, unde la art.14 intitulat „ Audierea persoanei căutate” se
precizează că :
„ În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie
audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare”
47
Este vorba despre termenul de 60 de zile în care instanţa trebuie să se pronunţe, de posibilitatea prelungirii acestui
termen cu încă 30 de zile, sau de o altă prelungire ulterioară din motive excepţionale, caz în care se informează Eurojust
(cazuri menţionate în textul art. 95 din lege)
48
Art. 12 din Decizia-cadru prevede că : „ Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de
arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenţie, în conformitate cu
dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibillă în orice moment, în conformitate cu
dreptul intern al statului membru de executare, cu condiţia ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice
măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate”

23
 - să beneficieze de serviciile unui interpret, atunci când nu cunoaşte limba
română (asigurat gratuit de către instanţă).
În situaţia în care mandatul european de arestare este emis în vederea efectuării
urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, dacă autoritatea judiciară emitentă o
solicită, se poate aproba predarea temporară a persoanei solicitate în statul membru
emitent sau se procedează la luarea unei declaraţii acestei persoane.
În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efetuează în
condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi
cea de executare. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui retrimisă în România
pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european
de arestare.
Atunci când nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată,
autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii
persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară
emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea
persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român şi
în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În toate
cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite.
Când persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia
act de consimţământul acesteia, are acelaşi efecte juridice ca hotărârea de predare.
Această hotărâre este definitivă şi executorie.
Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat
european de arestare în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei
solicitate. Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente
pentru a permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare
necesare vor fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen limită pentru primirea
acestora, avându-se în vedere termenele prevăzute mai jos.
Astfel, potrivit legii, „mandatul european de arestare se soluţionează şi se
execută în regim de urgenţă”. Dacă persoana care face obiectul mandatului este de
acord cu predarea sa, instanţa va pronunţa hotărârea în termen de 10 zile de la
termenul de judecată la care persoana în cauză şi-a exprimat consimţământul la
predare, aceasta (hotărârea) fiind definitivă şi executorie. În situaţia în care persoana
împotriva căreia s-a emis mandatul european de arestare nu este de acord cu predarea,
hotărârea se va pronunţa în termen de 60 de zile de la arestare. Când datorită unor
motive justificate nu se poate pronunţa o hotărâre în temenele arătate anterior, instanţa
poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente
această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în
vederea predării.

24
 Atunci când din motive excepţionale nu pot fi respectate termenele menţionate
mai sus, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust 49, precizând
motivele întârzierii50.
4.4. Căile de atac, soluţionarea acestora

Potrivit legii, împotriva încheierii referitoare la arestarea persoanei solicitate şi

celei referitoare la prelungirea la fiecare 30 de zile a menţinerii măsurii arestării se
poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare. Hotărârea poate fi atacată

49
Eurojust a fost înfiinţată prin Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării
luptei împotriva formelor grave de criminalitate (2002/187/JAI). Art 7 care se referă la funcţiile Eurojust exercitate în
calitate de colegiu, prevede următoarele :
„ (a) poate, în ceea ce priveşte tipurile de criminalitate şi infracţiunile vizate la art. 4 alineatul (1), să solicite
autorităţilor competente ale statelor interesate, motivându-şi cererea :
(i)să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete ;
(ii) să accepte că una din autorităţile competente poate fi mai bine plasată pentru a începe o anchetă sau o
urmărire penală întemeiate pe fapte concrete ;
(iii) să realizeze o coordonare între autorităţile competenta ale statelor interesate ;
(iv) să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu instrumentele de cooperare pertinente ;
(v) să-i furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile ;
(b) asigură informarea reciprocă a aurorităţilor competente ale statelor membre cu priviure la anchetele şi urmăririle
penale despre care are cunoştinţă şi care au incidenţă la nivelul Uniunii sau care ar putea să intereseze alte state membre
decât cele direct interesate ;
(c) asistă, la solicitarea acestora, autorităţile competente ale statelor membre, pentru a asigura cea mai bună coordonare
posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale ;
(d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre, în special pe baza
analizei făcute de Europol ;
(e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza documentară a acesteia şi contribuind la
îmbunătăţirea ei ;
(f) poate asista Europol, în special furnizându-i avize, pe baza analizelor efectuate de Europol ;
(g) poate să ofere sprijin logistic în cazurile prevăzute la literele (a), (c) şi (d). Acest sprijin logistic poate include
asistenţă la traducere, interpretarea şi organizarea reuniunilor de coordonare”.
50
Termenele sunt transpuse în lege, fiind prevăzute în art. 17 din Decizia-cadru intitulat „ Termene şi proceduri pentru
decizia de executare a mandatului european de arestare”, unde se menţionează că :
„ (1) Un mandat european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
(2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de
arestare se ia în termen de zece zile de la data consimţământului menţionat anterior.
(3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de şaizeci de
zile de la data arestării persoanei căutate.
(4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la
alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre
aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu treizeci de zile suplimentare.
(5) Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea
judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condiţiile materiale necesare unei predări efective a
persoanei.
(6) Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.
(7) Atunci când, în circumstanţe excepţionale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol,
acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea
altui stat membru mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre
aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru”

25
cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul formulat în scris trebuie
motivat.
Atunci când recursul este declarat oral, acesta trebuie motivat în 24 de ore sau 5
zile, potrivit celor menţionate mai sus.
Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică părţii interesate. Competenţa
de soluţionare a recursului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va primi
cauza de îndată ce recursul este motivat sau la expirarea termenului prevăzut pentru
motivare.
Recursul se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la
primirea dosarului cauzei.

4.5. Predarea persoanei urmărite. Predarea amânată şi condiţionată.

Remiterea de obiecte. Concursul de cereri

Predarea persoanei care a făcut obiectul mandatului european de arestare se

realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a autorităţii desemnate în acest
scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate, în termen de
10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
În cazul în care din anumite motive, independente de voinţa statelor implicate
(cel emitent şi cel executant al mandatului), predarea nu se poate realiza în acest
termen, autorităţile judiciare implicate vor intra în contact pentru a fixa un nou termen
al predării, care va fi de 10 zile de la noua dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive
umanitare serioase, cum ar fi existanţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că
predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.
Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive
încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară de executare va informa de
îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor statabili o nouă dată de predare,
termenul fiind de 10 zile de la noua dată astfel convenită51.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime de predare, fără ca persoana în
cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a
persoanei urmărite. Atunci când statul emitent revine cu un nou mandat european de
arestare împotriva aceleiaşi persoane (menţionată mai sus care nu afost preluată),
autorităţile judiciare ale statului român vor da curs acestuia, conform procedurii
examinate în aceast capitol. În momentul predării, în toate situaţiile, autoritatea
judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente
durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul
51
Art. 96 alin. (3) din lege

26
european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de
siguranţă care se va aplica52.
Când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare este
urmărită penal sau judecată pentru alte fapte decât pentru care s-a solicitat arestarea şi
predarea sa, de către autorităţile judiciare ale statului român, autoritatea judiciară
română chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la
terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. În acest caz, dacă autoritatea
judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune
predarea temporară a persoanei în cauză, în condiţii stabilite printr-un acord încheiat
în scris cu autoritatea judiciară emitentă53. Aceste prevederi legislative au menirea de a
contribui la realizarea în bune condiţii a actului de justiţie din ambele state membre,
fără a se aduce prejudicii vreunuia dintre ele, fiecare având posibilitatea realizării
urmăririi penale sau a judecăţii persoanei în cauză, ori de a o supune la executarea
unei pedepse sau măsuri de siguranţă privative de libertate, în cazul condamnării sale.
La solicitarea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară
de executare română va dispune remiterea în conformitate cu prevederile Codului de
procedură penală a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost
dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza
emiterii mandatului european de arestare. În cazul în care aceste obiecte aparţin
statului român sau unor terţi, acestea vor fi restituite proprietarilor după terminarea
procesului în statul solicitant, în conformitate cu prevederile legislaţiei române.
Aceste obiecte se vor remite autorităţii judiciare emitente chiar şi atunci când
52
Termenele pentru predare au fost preluate în legislaţia noastră din decizia-cadru, unde la art.23, intitulat „ Termenul
pentru predarea persoanei”, unde se menţionează că :
„ (1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autorităţile implicate.
(2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european
de arestare.
(3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forţă
majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare şi autoritatea judiciară emitentă iau imediat
legătura una cu cealaltă şi convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de
la noua dată convenită.
(4) În mod excepţional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existanţa unor
motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viaţa sau sănătatea persoanei căutate.
Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară
de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect şi convine cu aceasta asupra unei noi
date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită.
(5) La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2) – (4), în cazul în care persoana se mai află în detenţie, ea este pusă
în libertate”
53
În cadrul art.24 din decizia-cadru, intitulat „ Predarea amânată sau condiţionată”, se menţionează că :
„ (1) Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului european de arestare, să amâne
predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în cazul în
care a fost deja condamnată pentru a putea executa, pe teritoriul acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât
cea prevăzută de mandatul european de arestare.
(2) În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului membru emitent persoana
căutată, în condiţii care urmează a fi stabilite de comun acord între autorităţile judiciare de executare şi emitentă.
Acordul se face scris, iar toate autorităţile statului membru emitent sunt obligate să respecte condiţiile acestuia”

27
mandatul european de arestare nu s-a putut executa datorită decesului sau evadării
persoanei urmărite. În situaţia în care bunurile respective sunt supuse confiscării în
România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va
putea să o efectuieze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a
procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române54.
Din examinarea celor două texte (ale Legii nr.302/2004 – art.98 şi decizia-cadru
– art.29), referitoare la remiterea de obiecte, rezultă că acestea se referă numai la
predarea unor obiecte, nu şi la înscrisuri. Considerăm că, în această situaţie, pot fi
predate şi înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, deşi despre
acestea nu se face nici o menţiune.
O a doua problemă care poate fi luată în discuţie este cea legată de modul în
care autoritatea judiciară de executare română intră în posesia acelor bunuri sau
obiecte care pot fi folosite ca mijloace materiale de probă în procesul penal intentat
persoanei căutate de către statul solicitant. Există posibilitatea practică, ca unele
(obiecte sau înscrisuri) să fie solicitate pentru predare de autoritatea judiciară
emitentă, în situaţia în care acestea pot contribui la corecta soluţionare a cauzei în ţara
respectivă, această perspectivă fiind mentionată dealtfel în textul legii. Intrarea
autorităţilor judiciare române în posesia acestor obiecte sau înscrisuri se poate realiza
prin două modalităţi distincte. Prima dintre ele se referă la situaţia în care acestea
(obiecte sau înscrisuri), se află asupra persoanei care face obiectul mandatului
european de arestare în momentul identificării şi prinderii de către poliţie, caz încare
vor fi reţinute şi predate odată cu persoana în cauză. A doua situaţie se poate ivi atunci
când aceste obiecte sau înscrisuri se găsesc în alt loc, la o altă persoană, care, la
solicitarea organelor judiciare competente nu doreşte să le predea. După cum se
observă, în prima situaţie nu apar aspecte deosebite, reprezentanţii organelor judiciare
române (poliţie, parchet, instanţă), fiind obligaţi să ridice acele obiecte sau înscrisuri
în temeiul art. 96 din Codul de procedură penală. În cea de-a doua situaţie, apar unele
probleme care trebuie analizate, întrucât pentru ridicarea obiectelor sau a înscrisurilor
se impune efectuarea unei percheziţii domiciliare, percheziţie ce se va realiza cu
54
Prevederi referitoare la predarea unor obiecte apar şi în decizia-cadru la art. 29 intitulat „ Predarea unor obiecte”, unde
se arată că :
„ (1) La cererea autorităţii judiciare emitente sau din proprie iniţiativă, autoritatea judiciară de executare sechestrează şi
predă, în conformitate cu dreptul intern, obiectele :
(a) care pot servi ca mijloace de probă, sau
(b) care au fost dobândite de persoana căutată ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
(2) Predarea obiectelor prevăzute la alineatul (1) este efectuată chiar şi în cazul în care mandatul european de arestare nu
poate fi executat, ca urmare a decesului sau a evadării persoanei căutate.
(3) Atunci când obiectele prevăzute la alineatul (1) sunt susceptibile de sechestru sau confiscare pe teritoriul statului
membru de executare, acesta din urmă poate, în cazul în care obiectele sunt necesare unei proceduri penale în curs, să le
păstreze temporar sau să le predea statului membru emitent, sub rezerva restituirii.
(4) Drepturile pe care statul membru de executare sau părţi terţe le-ar fi dobândit asupra obiectelor prevăzute la alineatul
(1) sunt menţinute. Atunci când există asemenea drepturi, statul membru emitent trimite obiectele statului membru de
executare fără a percepe taxe, de îndată ce procedura penală s-a finalizat”

28
respectarea art.99, 100 şi urm. din Codul de procedură penală. În acest caz, instanţa de
executare română poate emite autorizaţie de percheziţie la domiciliul persoanei în
cauză sau mai mult, la domiciliul unei terţe persoane pentru a se ridica acele obiecte
sau înscrisuri cerute de instanţa emitentă a mandatului european de arestare, numai în
baza documentelor trimise? Apreciem că în baza prevederilor deciziei-cadru, instanţa
română poate emite o asemenea autorizaţie.
În actvitatea curentă, atât statul român, cât şi oricare alt stat membru, poate fi
pus în situaţia de a se pronunţa în situaţia unui concurs de mandate ce vizează aceeaşi
persoană, pentru aceleaşi fapte sau unele diferite. În cazul în care două sau mai multe
state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,
autoritatea judiciară de executare română, va decide asupra priorităţii de executare,
ţinând seama de toate circumstanţele şi în special de :

- locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii ;

- data emiterii mandatelor ;

- împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau

în vederea executării unei mpedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate55.

Dacă consideră necesar, autoritatea judiciară română poate solicita avizul

Eurojust56.

În situaţia în care apare concurenţa între un mandat european de arestare şi o

cerere de extrădare, prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare
română va decide luând în considerare toate circumstanţele şi în special cele
menţionate mai sus, precum si cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în
relaţia cu statul terţ. În cazul în care se va acorda prioritate statului terţ în detrimentul
statului membru, extrădarea se va realiza în conformitate cu dispoziţiile examinate în
capitolul anterior. În această situaţie (când s-a acordat prioritate cererii de extrădare)
autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii
emitente a mandatului european de arestare (se va proceda la fel şi atunci când se va
acorda prioritate mandatului european de arestare). Potrivit legii, aceste dispoziţii nu
aduc atingere obligaţiilor derivate din calitate de parte la Statutul Curţii Penale
Internaţionale57.

55
Art. 99 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
56
Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor
grave de criminalitate (2002/187/JAI). Această instituţie eoropeană cu atribuţii împortante înplanul aplicării legii va fi
examinată ulterior
57
Modul de soluţionare a concursului de cereri este reglamentat şi de decizia-cadru, unde la art. 16 intitulat „ Decizia în
cazul concursului de cereri” se menţionează că :

29
 4.6. Motive de refuz a executării

Aşa cum rezultă din examinarea legii, statele membre au două categorii de
motive de a refuza executarea unui mandat european de arestare, din care în prima
intră motivele obligatorii,iar în cea de-a doua motivele opţionale.
Potrivit legii, autoritatea judiciară de executare română (curtea de apel
competentă teritorial), va refuza executarea mandatului european de arestare în
următoarele cazuri (motive obligatorii de refuz a executării mandatului) :
a) când, din informaţiile de care dispune reiese că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul
emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori
să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă,
pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit
o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare ;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii
române, competenţa de a urmări acea infracţiune ;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu
răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul
de arestare în conformitate cu legea română58.
Din examinarea textului, care este reprodus din decizia-cadru, rezultă că în baza
acestor motive obligatorii, autoritatea judiciară de executare română va refuza,
arestarea şi predarea persoanei în cauză ori de câte ori sunt sesizate 59.

(1) În cazul în care mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleiaşi persoane,
alegerea mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de
executare, ţinând cont în mod corespunzător de toate circumstanţele şi, în mod special, de gravitatea relativă şi
de locul comiterii infracţiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum şi de faptul că
mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau unei mzsuri de siguranţă
privativă de libertate.
(2) Autoritatea judiciară de executare poate solicita avizul Eurojust pentru a face alegerea prevăzută la alineatul (1).
(3) În cazul unui conflict între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de un stat terţ,
decizia de acordare a priorităţii fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, este adoptată de
autoritatea competentă a statului membru de executare, ţinând cont în mod corespunzător de toate
circumstanţele, în special de cele prevăzute la alineatul (1), precum şi de cele menţionate în convenţia
aplicabilă.
(4) Prezentul articol nu aduce atingere obligaţiilor statelor membre care decurg din Statutul Curţii Penale
Internaţionale.
58
Art.88 alin.(1) lit. a) – c) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
59
În cadrul art. 3 din decizia-cadru, intiutlat „ Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare”, se
menţionează că :
„ Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare „ autoritate judiciară de executare”)
refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri :

30
 Legea prevede şi unele situaţii opţionale în care se poate refuza executarea
mandatului european de arestare, şi anume (motive opţionale) :
a) în situaţia în care fapta pentru care s-a emis mandatul european de
arestare nu este menţionată printre cele 32 de categorii de infracţiuni prevăzute în
decizia-cadru (şi în legea specială), predarea poate fi subordonată condiţiei ca
fapta care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie
infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de
încadrarea juridică a acesteia ; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite,
de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi
refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de
impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite,
de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent ;
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este
supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat
mandatul european de arestare ;
c) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a
pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru
aceleaşi fapte;
1
c ) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română
competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române ;
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii
Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată
sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori
infrac, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit
legii statului de condamnare ;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în
afara statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acetor fapte atunci
când s-au comis în afara teritoriului român ;

(1) atunci când infracţiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru
de executare, atunci când acesta ar avea competenţa să urmărească această infracţiune în temeiul dreptului său
penal ;
(2) atunci când din informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii judiciare de executare rezultă că persoana căutată a
fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în caz de condamnare,
sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată,
în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare ;
(3) atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să
răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului membru de
executare”

31
 g) când conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe
care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate
s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române ;
h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu
urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe
care se bazează mandatul de arestare european60.
Aceste prevederi sunt inspirate din decizia-cadru, fiind în acord cu procedura
urmată de statele membre ale Uniunii Europene61.
4.7. Regula specialităţii, tranzitul

Potrivit prevederilor legii, consimţământul pentru urmărirea, judecarea,

condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte comise anterior predării
acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru de
executare a notificat Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene în acest
sens, cu excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune altfel prin
hotărârea de predare.
60
Art. 88 alin (2) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
61
Art. 4 din decizia-cadru, intitulat sugestiv „ Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”,
unde se prevede că :
„ Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare :
(1) atunci când, într-unul din cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului
european de arestare nu constituie o infracţiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare ; cu
toate acestea, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi schimb valutar, executarea mandatului european de
arestare nu va putea fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru de executare nu impune acelaşi tip de taxe
sau impozite sau nu conţine acelaşi tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă şi schimb valutar, ca şi
dreptul statului membru emitent ;
(2) atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de
executare pentru aceeaşi faptă care stă la baza mandatului european de arestare ;
(3) atunci când autorităţile judiciare ale statului membru de executare au decis să nu înceapă urmărirea penală
pentru infracţiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când
persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într-un stat membru pentru aceleaşi fapte care împiedică
desfăşurarea ulterioară a procedurilor ;
(4) atunci când s-a prescris acţiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare,
iar faptele sunt de competenţa acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal ;
(5) în cazul în care din informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii judiciare de executare rezultă că persoana căutată
a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de o ţară terţă, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sentinţa să fi
fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în
conformitate cu dreptul ţării de condamnare ;
(6) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este
resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de
siguranţă în conformitate cu dreptul său intern ;
(7) atunci când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care :
a) în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârşite în întrgime sau parţial pe
teritoriul statului membru de executare sau într-un loc considerat ca atare, sau
b) au fost săvârşite în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului membru de executare
nu autorizează urmărirea penală pentru aceleaşi infracţiuni săvârşite în afara teritoriului acestuia”

32
 În ceea ce priveşte situaţia persoanei predate autorităţilor române, precizăm că,
exceptând cazurile menţionate expres în lege 62, aceasta (persoana predată) nu va putea
fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării
decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară
română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare,
însoţită de informaţiile prevăzute de lege63.
În cazul în care România este statul membru de executare a unui mandat
european de arestare, statul membru emitent va trebui să solicite autorizarea
menţionată mai sus, iar autoritatea judiciară română de executare va decide, în termen
de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea care motivează cererea a
fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi şi fără a aduce
atingere garanţiilor la care se referă art.8764.
Dispoziţiile menţionate mai sus devin inaplicabile atunci când intervine una din
următoarele condiţii :
a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii
judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării ;
b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula
specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale; declaraţia
de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a
statului membru emitant, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului
intern al acestuia; persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat;
renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă
de cauză asupra consecinţelor acesteia ;
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia
i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile
de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a
părăsit;
d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de
libertate;
e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de
libertate sau o măsură de siguranţă65.
62
Art. 100 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
63
Informaţiile în cauză, se referă la conţinutul mandatului european de arestarede arestare, examinat anterior şi menţionat
la art.79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
64
Art. 87 din lege prevede condiţiile speciale pentru executarea mandatului european de arestare
65
Aceste dispoziţii sunt cuprinse în decizia-cadru la art.27 unde se prevede că :
„ (1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relaţiile sale cu alte state membre
care au dat aceeaşi notificare, se prezumă că s-a dat consimţământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal,
condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei mzsuri de siguranţz privativă de libertate, pentru o
infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepţia situaţiei în care, într-un
anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute la alineatele (1) şi (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal,
condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat

33
 Tranzitul, în decursul timpului, a reprezentat un subiect permanent de discuţii şi
analize între statele Europei.
Potrivit prevederilor legii, tranzitul pe teritoriul României al unei persoane în
vederea executării unui mandat european de arestare se acordă la cererea statului
emitent, care trebuie să prezinte următoarele date :
a) existenţa unui mandat european de arestare ;
b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului
european ;
c) încadrarea juridică a faptei ;
d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită,
inclusiv data şi locul.
În cazul în care tranzitul aerian se realizează fără escală, datele menţionate mai
sus nu sunt necesare cu excepţia cazului când s-ar produce o aterizare forţată.
În România, instituţia competentă a acorda tranzitul pe teritoriul ţării este
Curtea de Apel Bucureşti. Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit
Ministerului Justiţiei care le va trimite, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti. După
primirea cererii, Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din doi judecători ai
Secţiei penale, se pronunţă în ziua primirii, prin încheiere dată în camera de consiliu,
cu privire la admiterea sau respingerea cererii de tranzit. Încheierea este definitivă şi
se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care are obligaţia de a informa de îndată
statul solicitant.

predarea sa.
(3) Aliniatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri :
(a) atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în partuzeci şi cinci de zile de
la data eliberării sale definitive, deşi a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit ;
(b) infracţunea nu este sancţionată cu o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate ;
(c) procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a unei persoane ;
(d) atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special
o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, sau dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea
libertăţii sale individuale ;
(e) atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunţând, după caz, în acelaşi timp şi la pincipiul specialităţii, în
conformitate cu articolul 13 ;
(f) atunci când persoana a renunţat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialităţii pentru
fapte specifice anterioare predării sale. Renunţarea se face în faţa autorităţilor judiciare competente ale statului membru
emitent şi se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că
persoana în cauză a exprimat-o în mod liber şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor acesteia. Persoana are dreptul, în
acest scop, să fie asistată de un avocat ;
(g) atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana îşi dă consimţământul, în conformitate cu
alineatul (4).
(4) Cererea pentru consimţământ este prezentată autorităţii judiciare de executare, însoţită de informaţiile menţionate la
art. 8 alineatul (1), precum şi de o traducere, astfel cum se prevede la art.8 alineatul (2). Consimţământul este dat atunci
când infractiunea pentru care este solicitat implică ea însăşi obligaţia de predare, în conformitate cu prezenta decizie-
cadru. Consimţământul este refuzat pentru motivele menţionate la articolul 3 şi, în caz contrar, poate fi refuzat doar
pentru motivele menţionate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii.
Pentru cazurile menţionate la articolul5, statul membru emitent trebuie să acorde garanţiile care sunt prevăzute aici”

34
 În cazul în care persoana care face obiectul cererii de tranzit în baza mandatului
european de arestare are cetăţenire română, cererea nu se aprobă decât dacă statul
solicitant dă asigurări considerate ca suficiente de statul român că, în cazul
condamnării, cetăţeanul român va fi transferat în România pentru executarea pedepsei
(atunci când persoana în cauză este condamnată cu o pedeapsă sau măsură de
siguranţă privativă de libertate)66.
4.8. Predarea ulterioară. Predarea ulterioară unei extrădări,
extrădarea ulterioară

Potrivit prevederilor legii, consimţământul la predare de către statul român a

unei persoane către alt stat membru, în baza unui mandat european de arestare emis
pentru o infractiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către toate
acele state membre care au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General
al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară română de executare nu
dispune altfel prin hotărârea de predare.
Acest consimţământ al autorităţii române de executare la predarea ulterioară a
persoanei solicitate de către un stat membru emitent nu este necesar dacă persoana
solicitată :

66
Tranzitul este reglementat şi în decizia-cadru, la art. 25, unde se menţionează că :
„ (1) Fiecare stat membru permite, cu excepţia cazului în care foloseşte posibilitatea de refuz atunci când se solicită
tranzitul unuia dintre resortisanţii sau rezidenţii săi, în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate, tranzitul pe teritoriul său al unei persoane căutate care este predată, cu condiţia să fi primit
informaţii despre :
(a) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european de arestare ;
(b) existenţa unui mandat european de arestare ;
(c) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii ;
(d) descrierea circumstanţelor săvârşirii infracţiunii, inclusiv data şi locul.
Atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau
rezident al statului membru de tranzit, tranzitul poate fi supus condiţiei ca persoana, după ce a fost audiată, să fie
returnată în statul membru de tranzit, pentru a efectua acolo pedeapsa sau măsura de sigurantă privative de libertate care
ar fi pronunţate împotriva sa în statul membru emitent.
(2) Fiecare stat membru desemnează o autoritate însărcinată cu primirea cererilor de tranzit şi a documentelor necesare,
precum şi a oricărei alte corespondenţe oficiale privind cererile de tranzit. Statele membre comunică această desemnare
Secretariatului General al Consiliului.
(3) Cererea de tranzit, precum şi informaţiile prevăzute la alineatul (1), pot fi adresate autorităţii desemnate în temeiul
alineatului (2), prin orice mijloc care permite păstrarea unei urme scrise a transmiterii. Statul membru de tranzit notifică
decizia sa prin acelaşi procedeu.
(4) Prezenta decizie-cadru nu se aplică în cazul utilizării căilor aeriene fără escală prevăzută. Cu toate acestea, în cazul în
care are loc o aterizare forţată statul membru emitent furnizează autorităţii desemnate în conformitate cu alineatul (2)
informaţiile prevăzute la alineatul (1).
(5) Atunci când tranzitul se referă la o persoană care trebuie să fie extrădată de un stat terţ către un stat membru, se va
aplica mutatis mutandis prezentul articol. În special, expresia „ mandat european de arestare” va fi înlocuită cu „cerere de
extrădare”

35
 a) având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut
acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a
întors pe acest teritoriu după ce la părăsit ;
b) a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în
baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa
autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează
într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana
urmărită are dreptul să fie asistată de un avocat. Consimţământul trebuie să fie
exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor
sale ;
c) renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile analizate
anterior67.
În cazul în care apar situaţii nereglementate de dispoziţiile analizate mai sus,
este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita în
conformitate cu dispoziţiile art.82, anexând cererii informaţiile prevăzute la art.79
alin.(1), însoţite de o traducere. În cadrul art.82 este reglementată transmiterea
mandatului european de arestare (analizată anterior), iar la art.79 alin.(1) se prevede
conţinutul mandatului european de arestare (analizat anterior).
Când România nu a transmis notificarea la care am făcut referire mai sus,
consimţmântul statului român la predarea unei persoane de către statul emitent unui
stat terţ, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune anterioară
predării sale de către statul român, se exprimă pe baza cererii de autorizare formulate
de către statul emitent. Cererea se aprobă de către autoritatea română de executare, în
termen de cel mult 30 de zile de la primirea acsteia, dacă infracţiunea care motivează
cererea constituie motiv de predare în conformitate cu dispoziţiile examinate şi
prevăzute de lege, şi fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art.89.
Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România
este stat membru emitent68.
În situaţia în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat
terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost
extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de executare
va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului
emitent. Termenele prevăzute de lege şi analizate anterior vor începe să curgă de la
data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În perioada soluţionării cererii
de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure
condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă69.

67
Prevăzute la art. 100 alin. (3) şi (4) lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
68
Art. 102 din Lega 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
69
Ibidem art.103

36
 Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat
european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii
Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare
care a aprobat predarea.
În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane
unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare,
iar autorităţile judiciare emitante solicită consimţământul de a extrăda persoana
urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul
va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care
România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare 70.
Extrădarea ulterioară este prevăzută şi în decizia-cadru 71, constituind un
subiect extrem de important care trebuia reglementat, pentru a aduce un plus în
cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene şi diferite ţări de pe
continentul european sau din alte continente.
70
Ibidem art. 104
71
În cadrul art. 28 intitulat sugestiv „ Predarea sau extrădarea ulterioară” se menţiooneazz că :
„ (1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relaţiile sale cu alte state membre
care au făcut aceaşi notificare, se consideră că a fost acordat consimţământul pentru predarea unei persoane către un stat
membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune
săvârşită înaintea predării acesteia, cu excepţia situaţiei în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare
dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) În orice situaţie, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare
poate, fără consimţământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de
executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, în
următoarele cazuri :
(a) atunci când, deşi a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a
fost predată în patruzeci şi cinci de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s-a întors pe teritoriul acestuia
după ce la părăsit;
(b) atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în
temeiul unui mandat european de arestare. Consimţământul se dă autorităţilor judiciare competente ale statului membru
emitent şi se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana
în cauză a acţionat în mod liber şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest
scop, să fie asistată de un avocat ;
(c) atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialităţii, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3)
literele (a),(e),(f) şi (g) .
(3) Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu
următoarele norme :
(a) cererea de consimţământ este prezentată în conformitate cu articolul 9, însoţită de informaţiile menţionate la art. 8
alineatul (1), precum şi de o traducere, astfel cum se prevede la art. 8 alineatul (2) ;
(b) consimţământul este dat atunci când infracţiunea pentru care este solicitat implică ea însăşi obligaţia de predare, în
conformitate cu dispoziţiile prezentei decizii-cadru ;
(c) decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii ;
(d) consimţământul este refuzat pentru motivele menţionate la articolul 3 şi, în caz contrar, nu mai poate fi refuzat
decât pentru motivele menţionate la articolul 4.
Pentru cazurile menţionate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să furnizeze garanţiile care sunt prevăzute în
acesta.
(4) Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu
este extrădată unui stat terţ fără consimţământul autorităţii competente a statului membru care a predat-o. Acest
consimţământ este acordat în conformitate cu convenţiile prin care acest stat membru îşi asumă obligaţii, precum şi cu
dreptul său intern”

37
 4.9. Imunităţi şi privilegii

Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare se bucură de

imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere
autorităţii competente ridicarea acesteia (a imunităţii).
Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii
internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul
european de arestare. Autoritatea judiciară de executare va comunica această situaţie
autorităţii judiciare emitente.
Legea mai prevede că, în perioada în care cererea de retragere a imunităţii este
în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare va lua „măsurile pe care le
consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se
mai bucure de privilegiul imunităţii”72. În această situaţie, termenele prevăzute de lege
încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată
despre ridicarea sau retragerea imunităţii.
În cazul în care persoana la care se referă mandatul european de arestare este în
România datorită extrădării ei de către un alt stat care nu face parte din Uniunea
Europeană, iar înţelegerea cu statul respectiv s-a limitat doar la o anumită infracţiune,
termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data la care autorităţile statului care a
extrădat persoana în cauză îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect.
Din acest moment, se pune în discuţie predarea persoanei în cauză statului membru al
Uniunii Europene emitent al mandatului european de arestare. Legea mai prevede că,
până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare „va lua măsurile necesare
pentru a se efectua predarea, dacă este cazul” 73. Dispoziţiile examinate mai sus şi
cuprinse în legea cadru sunt menţionate parţial şi în art.20 din dispoziţia-cadru 74.
În ceea ce priveşte raporturile cu alte instrumente legale, în art.31 din decizia-
cadru se menţionează că, fără a aduce atingere aplicării acestora (a instrumentelor
legale pe linie de extrădare aflate în vigoare la data adoptării deciziei-cadru) în
72
Art. 105 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
73
Art. 105 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
74
În art. 20 se menţionează : „ (1) Atunci când persoana căutată beneficiază de un privilegiu sau de o imunitate de
jurisdicţie sau de executare în statul membru de executare, termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât în
cazul în care şi din ziua în care autoritatea judiciară de executare a fost informată asupra faptului că acest privilegiu sau
această imunitate au fost ridicate.
Statul membru de executare se asigură de faptul că sunt îndeplinite condiţiile materiale necesare unei predări efective, în
momentul în care persoana nu mai beneficiază de un asemenea privilegiu sau de o asemenea imunitate.
(2) Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunităţii depinde de o autoritate a statului membru de executare, autoritatea
judiciară de executare în transmite o cerere în acet sens, fără întârziere. Atunci când ridicarea privilegiului sau a
imunităţii depinde de o autoritate a altui stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi adresată de autoritatea
judiciară emitentă”

38
relaţiile dintre statele membre şi statele terţe, prevederile deciziei-cadru înlocuiesc
începând cu 1 ianuarie 2004 următoarele convenţii aplicabile în materie de extrădare,
în relaţiile dintre statele membre :
(a) Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul
adiţional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adiţional al
acesteia din 17 martie 1978 şi Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare ;
(b) Acordul între cele douăsprezece state membre ale Cumunităţilor Europene
privind simplificarea şi modernizarea modalităţilor de transmitere a cererilor de
extrădare, din 26 mai 1989 ;
(c) Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene, din 10 martie 1995;
(d) Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din
27 septembrie 1996 ;
(e) Titlul III, capitolul 4, din Convenţia de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor
la frontierele comune.
Potrivit prevederilor menţionate în paragraful 2, din art.31, statele membre pot
continua să aplice acordurile sau angajamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare
la data adoptării deciziei-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau
extinderea obiectivelor acesteia şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a
procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de
arestare. Astfel, se poate afirma că prevederile instrumentelor juridice aflate în vigoare
în momentul intrării în vigoare a deciziei-cadru vor putea fi aplicate în continuare de
statele membre, numai în situaţia în care prevederile acestora conduc la simplificarea
procedurii de predare şi la creşterea eficienţei în activitatea de pedepsire a autorilor
unor infracţiuni.
De asemenea, se lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a încheia
aranjamente bilaterale sau multilaterale, chiar şi după intrarea în vigoare a deciziei-
cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conţinutului
acesteia (deciziei-cadru) şi contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a
procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de
arestare, prin :
- stabilirea unor termene mai scurte ;
- extinderea listei infracţiunilor care pot face obiectul unui mandat european
de arestare ;
- limitarea motivelor de refuz a executării unui mandat european de
arestare ;

39
 - scăderea limitei de un an sau de 4 luni referitoare la pedeapsa prevăzută de
lege sau aplicată de instanţă, ori scăderea pragului referitor la categoriile de
infracţiuni nominalizate.
Potrivit prevederilor deciziei-cadru, statele membre vor notifica Consiliului şi
Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a acesteia, acordurile sau
aranjamentele existente, pe care doresc să le aplice în continuare, precum şi orice nou
aranjament nou încheiat75.
4.10. Examinare comparativă a prevederilor
mandatului european de arestare şi extrădării

Foarte important de reţinut este faptul că mandatul european de arestare se

aplică numai în relaţiile dintre două sau mai multe state membre ale Uniunii
Europene, în timp ce extrădarea este valabilă în relelaţiile dintre oricare stat membru

75
Art. 31 din decizia-cadru intitulat „ Raporturile cu alte instrumente legale” prevede că :
„ (1) Fără a aduce atingere aplicării acestora în relaţiile dintre statele membre şi statele terţe, prezenta decizie-cadru
înlocuieşte, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile corespunzătoare ale următoarelor convenţii aplicabile în materie de
extrădare, în relaţiile dintre statele membre :
(a) Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adiţional al acesteia din 15
octombrie 1975, al doilea Protocol adţional al acesteia din 17 martie 1978 şi Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare ;
(b) Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunităţilor Europene privind simplificarea şi
modernizarea modalităţilor de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989 ;
(c) Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, din 10 martie
1995 ;
(d) Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 sptembrie 1996 ;
(e) Titlul III,capitolul 4, din Convenţia de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului Schengen din 14 iunie
1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.
(2) Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data
adoptării prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofondarea sau extinderea obiectivelor acesteia şi
contribuei la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat
european de arestare.
Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale, după data intrării în vigoare a prezentei
decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofondarea sau extinderea conţinutului acesteia şi contribuie la
simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de
arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la art. 17, extinzând lista infracţiunilor prevăzute la
articolul 2 alineatul (2), limitând şi mai mult motivele de refuz prevăzute la art. 3 şi 4 sau scăzând pragul prevăzut la
articolul 2 alineatul (1) sau (2).

Acordurile şi aranjamentele menţionate la alineatul (2) nu pot afecta în nici un fel relaţiile cu statele membre care nu sunt
părţi la acestea.
Statele membre notifică Consiliului şi Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-
cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute în primul paragraf, pe care doresc să continue să le aplice.
De asemenea, statele membre notifică Consiliului şi Comisiei orice acord sau aranjament nou prevăzut la paragraful (2),
în termen de trei luni de la data semnării acestora.
(3) În măsura în care convenţiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor membre sau unor
teritorii pentru ale căror relaţii externe este responsabil un stat membru, cărora nu li se aplică prezenta decizie-cadru,
aceste instrumente continuă să reglementeze relaţiile existente între aceste teritorii şi celelalte state membre”.

40
şi un alt stat terţ, inclusiv din Europa (pentru statele care nu fac parte din Uniunea
Europeană).
De asemenea, se va reţine procedura diferită care se aplică pentru executarea
unui mandat de arestare în relaţiile de cooperare judiciară între un stat membru, pe
de o parte şi Regatul Norvegiei sau Islanda pe de altă parte (în baza acordului).
Aşa cum am menţionat anterior, Convenţia europeană de extrădare adoptată la
13 decembrie 1957, cu cele două protocoale adiţionale, a constituit un document
deosebit de important, în baza căreia statele Consiliului Europei au colaborat în lupta
împotriva criminalităţii prin extrădarea reciprocă a autorilor unor infracţiuni.
Cu toate că în primii ani, sub aspect procedural, şi-a dovedit eficienţa, odată cu
trecerea timpului şi perfecţionarea metodelor infracţionale ale crimei organizate,
prevederile convenţiei s-au dovedit a fi insuficiente, uneori dificil de aplicat, cu efecte
chiar negative în planul operativităţii.
Pe acest fond, în condiţiile extinderii Uniunii Europene, a necesităţii asigurării
unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, a apărut dorinţa unei noi abordări a
instituţiei, care să vină în acord cu noile mutaţii apărute în evoluţia criminalităţii.
Primele abordări au vizat adoptarea a trei convenţii, care au înlocuit practic total
sau parţial Convenţia europeană de extrădare, şi anume : Convenţia de punere în
aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a
controalelor la frantierele comune76 din 19 iunie 1990, Convenţia privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie
199577 Şi Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din
27 sptembrie 199678.
Cu toate acestea, în timp s-a dovedit că şi aceste instrumente sunt insuficiente în
prevenirea şi combaterea cu mai multă eficienţă a criminalităţii, cu atât mai mult cu
cât unele dintre ele nu au fost ratificate de toate statele membre.
În acest context, a apărut necesitatea, unei noi abordări care a fost instituită prin
mandatul european de arestare, instituţie care reprezintă o decizie judiciară emisă de
un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei
persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale au în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate79.
Procedând la o examinare comparativă între prevederile Convenţiei europene de
arestare şi noile prevederi ale mandatului european de arestare constatăm următoarele:
1. Lărgirea sferei de aplicare prin menţionarea unui număr mai mare de
infracţiuni pentru care se poate executa un mandat european de arestare

76
JO L 239, 22.09.2000, P. 19
77
JO C 78, 30.03. 1995, P. 2
78
JO C 313, 13.10.1996, P. 12
79
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre (2002/584/JAI)

41
 Astfel, aşa cum am constatat, Convenţia prevede faptul că „vor da loc la
extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate cu o
pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate de
cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părţii solicitante a
intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranţă,
sancţiunea pronunţată va trebui să fie pe o durată de cel puţin 4 luni”80.
În mandatul european de arestare se păstrează aceste categorii de infracţiuni şi
în plus apar altele (32), pentru care se cere ca acestea să fie pedepsite în statul emitent
cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privative de libertate a căror durată maximă
este de cel puţin 3 ani, fără verificarea dublei incriminări 81. Aşadar, elementele de
noutate absolută constau în apariţia celor 32 de categorii de infracţiuni şi în
obligativitatea extrădării fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări.
2. Eliminarea etapei administrative
Referitor la procedura transmiterii cererii de extrădare, în convenţie se
menţionează că aceasta se va realiza pe cale diplomatică sau pe alte căi stabilite de
comun acord82.
În decizia-cadru se menţionează că mandatul european de arestare se va trimite
direct de către autoritatea judiciară emitentă, autorităţii judiciare de executare,
ocolindu-se astfel etapa de trimitere pe cale diplomatică (administrativă).
3. Posibilitatea semnalării persoanei căutate în Sistemul Informatic Schengen,
aspect care are valoarea unui mandat european de arestare (valoare juridică)
Acest mod de lucru poate fi abordat numai atunci când nu se cunoaşte locul în
care se ascunde persoana căutată. O astfel de posibilitate nu intră în calcul în cadrul
aplicării prevederilor convenţiei.
4. Scurtarea termenelor şi simplificarea procedurii de predare
În decizia-cadru se prevede că mandatul european de arestare se soluţionează şi
se execută în regim de urgenţă 83. Termenele prevăzute pentru soluţionare sunt de 10
zile în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare şi 60 de zile în cazul în
care aceasta nu consimte la extrădare, iar procedura se desfăşoară în mod normal.
Predarea se execută în cel mai scurt timp, respectiv cel mult 10 zile de la data deciziei
finale privind executarea mandatului european de arestare. Convenţia europeană de
extrădare prevede termene de 18 sau 40 de zile în cazul arestării provizorii şi de 15
sau 30 de zile în cazul predării.
5. Decizia-cadru oferă posibilitatea statelor membre de a încheia acorduri sau
aranjamente bilaterale sau nultilaterale în măsura în care acestea contribuie la
simplificarea procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat

80
Convenţia europeană de extrădare, art. 2 alin. (1)
81
Decizia-cadru din 13 iunie 2002, art. 2 alin. (2)
82
Convenţia europeană de extrădare, art. 12 alin (1)
83
Convenţia europeană de extrădare art.17 alin. (1)

42
european de arestare în ceea ce priveşte stabilirea unor termene mai scurte,
extinderea listei infractiunilor pentru care se execută un asemenea mandat, limitarea
motivelor de refuz a executării mandatului şi scăderea pragului prevăzut pentru
infracţiunile pentru care se poate executa mandatul
6. Decizia-cadru prevede mentiuni clare referitoare la asigurarea dreptului la
apărare, în timp ce în Convenţie se menţionează doar că procedura aplicabilă este
cea a părţii solicitate

Examinarea comparativă realizată mai sus scoate în evidenţă pasul important

care s-a realizat în lupta împotriva criminalităţii, prin instituirea mandatului european
de arestare în spaţiul Uniunii Europene.

4.11. Declaraţii notificate Secretariatului General al Consiliului Uniunii

Europene în contextul aplicării Deciziei-cadru nr.584/JAI din 13 iunie 200284

Conformându-se angajamentelor asumate, România a transpus Decizia-cadru

nr.584/JAI din 13 iunie 2002, prin Titlul III al Legii nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006. Aceste
dispoziţii interne au intrat în vigoare începând cu 1 ianuare 2007, data aderării
României la Uniunea Europeană.
În temeiul dispoziţiilor legislaţiei sale interne, România a formulat următoarele
declaraţii referitoare la aplicarea Deciziei-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale
Uniunii Europene :
1. Declaraţii în temeiul art. 6 (3)
a) Autorităţile judiciare române emitente
România desemnează instanţele sale judecătoreşti ca autorităţi competente să
emită un mandat european de arestare, atât în vederea urmăririi penale, cât şi în
vederea judecării sau a executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Instanţa competentă să emită un mandat european de arestare este cea căreia îi revine
competenţa de a dispune arestarea preventivă a persoanei urmărite sau cea care a emis
mandatul de executare a pedepsei închisorii, după caz.
84
www just.ro

43
 b) Autorităţi judiciare române de executare
România desemnează curţile de apel ca autorităţi judiciare competente să
execute un mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară din alt stat
membru al Uniunii Europene.
În România există 15 curţi de apel, executarea unui mandat european de
arestare fiind dată în competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia este localizată
persoana urmărită.
2. Declaraţie în temeiul art. 7
Autoritatea centrală desemnată de România să asiste autorităţile judiciare este
Ministerul Justiţiei.
Autoritatea centrală este competentă să primească un mandat european de
arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi
să îl transmită autorităţii judiciare române de executare, în cazul în care autoritatea
judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct
autorităţii judiciare române de executare.
Autoritatea centrală este competentă să transmită un mandat european de
arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă aceasta nu îl poate transmite direct
autorităţii judiciare de executare străine sau când statul membru de executare a
desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei
De asemenea, autoritatea centrală primeşte o copie a fiecărui mandat european
de arestare emis sau executat de autorităţile judiciare române şi îndeplineşte orice
atribuţie menită a asista şi sprijini autorităţile judiciare române în legătură cu un
mandat european de arestare.
3. Declaraţie în temeiul art. 8 (2)
Un mandat european de arestare transmis spre executare autorităţilor române
trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.
4. Declaraţie în temeiul art. 25 (2)
România desemnează Ministerul Justiţiei ca autoritate competentă să primească
cererile de tranzit şi documentele în susţinerea acestora, precum şi pentru orice altă
corespondenţă oficială referitoare la cererile de tranzit.
5. Declaraţie în temeiul art. 27 (1)
România declară că, în relaţia cu acele state membre care au transmis o
notificare în acelaşi sens Secretariatul General al Consiliului, consimţământul pentru
urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane pentru alte fapte
săvârşite anterior predăriiîn baza unui mandat european de arestare se prezumă, cu
excepţia cazului în care autoritatea judiciară romxnă de executare dispune altfel prin
hotărârea de predare.
6. Declaraţie în temeiul art. 28 (1)
România declară că, în relaţia cu acele state membre care au transmis o
notificare în acelaşi sens Secretariatului General al Consiliului, se prezumă

44
consimţământul la predarea ulterioară către un alt stat membru, cu excepţia cazului în
care autoritatea judiciară română de executare dispune altfel prin hotărârea de predare.

CAPITOLUL V

TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALǍ

SUMAR

 Consideraţii introductive
o Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală. Examinare
generală
 Competenţa
 Cererea de urmărire
 Procedura de transfer
 Efectele cererii de urmărire în statul solicitant
 Efectele cererii de urmărire în statul solicitat
 Măsuri provizorii în statul solicitat
 Pluralitatea de proceduri penale
 Non bis in idem
 Dispoziţii complementare
o Noţiunea şi condiţii necesare
 Cererea de transfer al procedurii penale
o Procedura şi transmiterea cererii
o Efectele transferului
o Preluarea urmăririi sau a procedurii penale
 Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei 19 iunie 1990 de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele
comune Schengen.

45
 o Aplicarea principiului non bis in idem

Secţiunea I – Consideraţii introductive

1.1. Convenţia europeană privind transferul de proceduri

în matere penală85. Examinare generală

Creşterea criminalităţii în Europa a determinat atitudini şi acţiuni concrete din

partea statelor membre ale Consiliului Europei.
Convenţia referitoare la transferul de proceduri în materie penală reprezintă un
instrument european, în baza căruia statele membre în temeiul încrederii reciproce
organizează urmărirea infracţiunilor la nivel internaţional în scopul pedepsirii tuturor
celor ce au săvârşit infracţiuni şi pentru evitarea riscurilor care pot apărea ca rezultat
al unor conflicte de competenţă.

1.1.1. Competenţa

85
Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, a fost
ratificată de România prin Ordonanţa nr. 77 din 30 august 1999, publicată în Monitorul Oficial nr.420 din 31 august
1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.77/1999 pentru ratificarea
Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, publicată
în Monitorul Oficial nr. 158 din 17 aprilie 2000

46
 Competenţa de urmărire aparţine oricărui stat contractant, conform propriilor
legi penale, a oricărei infracţiuni căreia i se aplică legea penală a unui alt stat
contractant.
În vederea aplicării prevederilor convenţiei, orice stat contractant în temeiul
propriilor legi, poate să renunţe la angajarea procedurii de urmărire în justiţie, sau să o
abandoneze pentru o persoană suspectă care este sau va fi urmărită pentru aceeaşi
infracţiune de către un alt stat contractant. Orice decizie pe această linie este
provizorie atâta timp cât n-a intervenit o hotărâre definitivă în celălalt stat contractant.

1.1.2. Cererea de urmărire

În situaţia în care o persoană este suspectă de a fi comis o infracţiune conform

legii unui stat contractant, acel stat poate solicita unui alt stat contractant să înceapă
urmărirea. Într-o asemenea situaţie, autorităţile competente ale statului contractant
solicitat vor lua în considerare această posibilitate.
Urmărirea nu poate fi exercitată în statul solicitat decât atunci când fapta în
legătură cu care s-a solicitat începerea urmăririi ar fi infracţiune în cazul comiterii pe
teritoriul acestui stat şi când autorul ar fi pasibil de o condamnare şi în baza legilor
acestui stat86.
Dacă infracţiunea a fost comisă de o persoană investită cu o funcţie publică în
statul solicitant sau cu privire la o persoană investită cu o funcţie publică la o instituţie
ori la un bun care are caracter public în acest stat, aceasta va fi considerată în statul
solicitat ca şi cum ar fi fost comisă de o persoană investită cu o funcţie în acest stat
sau cu privire la o persoană, instituţie ori bun corespunzând, în acest din urmă stat,
aceluia ce face obiectul infracţiunii87.
Un stat contractant poate solicita urmărirea pentru cel puţin unul din
următoarele cazuri :
- dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat ;
- dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul
său de origine ;
- dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de
libertate în statul solicitat ;
- când acuzatul face obiectul, în statul solicitat al unei urmăriri judiciare
pentru aceeaşi infracţiune sau pentru alte infracţiuni;

86
Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală (care va fi denumită în continuare convenţie),
art. 7, parag.1
87
Ibidem, art. 7, parag. 2

47
 - dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a
dscoperi adevărul şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai
importante se găsesc în statul solicitat ;
- dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul
solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială
a condamnatului ;
- dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală
condamnare, chiar atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este
în măsură să o facă88.
În situaţia în care acuzatul a fost condamnat efectiv într-un stat contractant,
acest stat nu poate solicita transferul urmăririi pentru unul sau mai multe dintre
cazurile menţionate mai sus, decât atunci când nu poate executa condamnarea
respectivă, chiar având calea extrădării, şi atunci când celălalt stat contractant nu
acceptă principiul executării unei hotărâri date în străinătate sau refuză executarea
unei astfel de hotărâri89.
Statul solicitat nu va da curs cererii în următoarele situaţii :
- dacă aceasta nu este conformă cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 şi ale art. 7 parag.1 90;
- dacă exercitarea urmăririi este contrară dispoziţiilor art. 35 91;
- dacă la data menţionată pe cerere prescripţia acţiunii publice este împlinită în
statul solicitant conform legislaţiei sale92.
Fără a aduce prejudicii dispoziţiilor menţionate mai sus, statul solicitat nu poate
refuza complet sau parţial acceptarea cererii, decât în unul sau mai multe dintre
cazurile următoare :
- dacă consideră că motivul pe care se bazează cererea, în aplicarea art.8, nu
este justificat ;
- dacă acuzatul nu are reşedinţa obişnuită în statul solicitat ;
- dacă acuzatul nu este cetăţean al statului solicitat şi nu are reşedinţa sa
obişnuită pe teritoriul acestui stat în momentul comiterii infracţiunii ;
- dacă consideră că infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are
un caracter politic sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală ;
- dacă estimează că există motive serioase să creadă că cererea de urmărire
este determinată de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice ;
- dacă propria sa lege este deja aplicabilă faptei şi dacă, conform acestei legi,
acţiunea publică este prescrisă la momentul primirii cererii ; în acest caz,
nu se va putea face aplicarea prevederilor art.26 paragraful 2 ;

88
Ibidem, art. 8, parag.1
89
Art.8, parag. 2 din convenţie
90
Dispoziţiile în cauză au fost analizate anterior
91
Art. 35 se referă la principiul non bis in idem
92
Art. 10 din convenţie

48
 - dacă competenţa sa se bazează exclusiv pe prevederile art.2 şi dacă, în
momentul primirii cererii respective, acţiunea publică este prescrisă
conform legii proprii, luându-se în considerare prelungirea cu 6 luni a
termenului de prescripţie prevăzut la art.23 ;
- dacă fapta s-a comis în afara teritoriului statului solicitant ;
- dacă urmărirea este contrară angajamentelor internaţionale a statului
solicitat ;
- dacă urmărirea este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice
din statul solicitat ;
- dacă statul solicitant a încălcat o regulă de procedură prevăzută în prezenta
convenţie93.
Statul solicitat revocă acceptarea cererii dacă, ulterior acestei acceptări, se
descoperă un motiv pentru care nu se dă curs cererii.
De asemenea, statul solicitat poate revoca propria acceptare în una din
următoarele situaţii :
- dacă ar fi evident că prezenţa acuzatului nu poate fi asigurată pentru
audiere în acest stat sau dacă o eventuală condamnare nu poate fi executată
în statul respectiv ;
- dacă unul dintre motivele de refuz menţionate mai sus este descoperit
înainte de începerea judecării cazului de către o instanţă ;
- în alte cazuri, dacă statul solicitant este de acord.

1.1.3. Procedura de transfer

Cererile de urmărire sunt întocmite în scris şi se trimit Ministerului Justiţiei

(asemenea tuturor documentelor prevăzute în această convenţie), din statul solicitat,
sau direct de către autorităţile implicate din statul solicitant, către autorităţile
competente din statul solicitat.
În situaţii urgente, atât cererile cât şi comunicările vor fi trimise prin
Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (INTERPOL).
De menţionat este faptul că procedura de trimitere a acestor cereri poate fi
reglementată şi prin acorduri, tratate sau alte înţelegeri bilaterale între cele două state
implicate.
În situaţia în care statul solicitat consideră că cererea în cauză este incompletă,
poate solicita completarea informaţiilor necesare, putând fixa şi un termen de
executare pentru statul solicitant.

93
Art. 11 din convenţie

49
 Cererea de urmărire va fi însoţită de originalul sau o copie certificată a
dosarului penal, precum şi de alte documente utile.
Dacă acuzatul se află în arest preventiv şi dacă statul solicitant nu este în
măsură să anexeze documentele la cererea de urmărire, acestea pot fi trimise ulterior.
Cele două state implicate (solicitant şi solicitat) se vor informa reciproc
permanent asupra eventualelor noutăţi apărute în soluţionarea cererii.
Statul solicitat are de asemenea în plus obligaţia de a informa imediat statul
solicitant despre decizia luată în legătură cu soluţionarea cererii. De asemenea, statul
solicitat va informa statul solicitant despre decizia de abandonare a urmăririi, sau
referitor la decizia luată în legătură cu desfăşurarea procedurii. O copie certificată de
pe orice hotărâre scrisă va fi transmisă statului solicitant.
Autorităţile competente din statul solicitat vor examina cererea pentru transferul
urmăririi, care le-a fost adresată. Aceste autorităţi vor decide în conformitate cu
propria legislaţie cum vor proceda în continuare.
Atunci când legea statului solicitat prevede pdepsirea infracţiunii de către o
autoritate administrativă, acest stat va informa, cât mai curând posibil, statul solicitant,
cu excepţia cazului în care, statul solicitat a făcut o declaraţie în acest sens.
1.1.4. Efectele cererii de urmărire în statul solicitant

După ce statul solicitant a trimis cererea de urmărire, acesta nu-l mai poate
urmări pe acuzat pentru fapta care a motivat aceasta şi nu mai poate executa o hotărâre
pe care a pronunţat-o anterior acesteia. Până la notificarea deciziei statului solicitat
asupra cererii de urmărire, statul solicitant îşi păstrează dreptul de a proceda la toate
actele de urmărire, cu excepţia celor care au drept efect sesizarea instanţei
judecătoreşti, sau eventual a autorităţii administrative competente pentru a se pronunţa
asupra infracţiunii. Totodată, statul solicitant îşi va relua dreptul de urmărire şi de
executare în următoarele situaţii :
- dacă statul solicitat îl informează despre decizia sa de a nu da curs cererii,
în cazurile prevăzute de art.10 ;
- dacă statul solicitat îl informează că refuză acceptarea cererii, în cazurile
prevăzute la art.11 ;
- dacă statul solicitat îl informează că revocă acceptarea cererii, în cazurile
prevăzute la art.12 ;
- dacă statul solicitat îl informează despre hotărârea sa de a nu începe
urmărirea sau de a o întrerupe ;
- dacă îşi retrage cererea înainte ca statul solicitat să îl informeze referitor la
hotărârea sa de a da curs cererii respective94.

94
Art. 21, parag.2 din convenţie

50
 Foarte important de reţinut este faptul că în statul solicitant cererea de urmărire
are drept efect prelungirea cu 6 luni a termenului de prescripţie a acţiunii publice 95.

1.1.5. Efectele cererii de urmărire în statul solicitat

În situaţia în care competenţa statului solicitat se bazează exclusiv pe dreptul

intern, termenul de prescripţie a acţiunii publice se prelungeşte şi în acest stat (ca în
statul solicitant) cu 6 luni.
Dacă urmărirea se realizează în baza aceleiaşi plângeri în cele două state,
plângerea depusă în statul solicitant are aceeaşi valoare ca şi cea din statul solicitat.
Când plângerea este necesară doar în statul solicitat, acest stat poate începe urmărirea
chiar şi în absenţa plângerii, dacă persoana îndreptăţită să o formuleze nu se opune în
termen de o lună de la data primirii înştiinţării prin care autoritatea competentă o
informează despre acest drept96.
Sancţiunea aplicabilă infracţiunii este cea prevăzută în legea statului solicitat,
cu excepţia cazului în care legea respctivă prevede altfel. Când competenţa statului
solicitat se bazează exclusiv pe prevederile art.2, sancţiunea pronunţată în acest stat nu
poate fi mai severă decât cea prevăzută de legea statului solicitant 97.
Ne exprimăm unele rezerve faţă de această prevedere, considerând că nu trebuia
menţionată, deoarece pedeapsa aplicată persoanei în cauză se realizează cu respectarea
strictă a dreptului intern, care sub aspectul cuantumului (unei pedepse), nu trebuie să
aibă nici o limită în raport cu cel (cuantumul) prevăzut în statul solicitat.
Orice act în scopul urmăririi, îndeplinit în statul solicitant, conform legilor şi
reglementărilor sale în vigoare, are aceeaşi valoare în statul solicitat ca şi cum ar fi
fost îndeplinit de către autoritzţile acestui stat, fără ca această asimilare să poată avea
efectul de a-i da acestui act o forţă probantă superioară aceluia pe care o are în statul
solicitant. Orice act întrerupător de prescripţie, valabil întocmit în statul solicitant, are
aceleaşi efecte în statul solicitat şi invers98.

1.1.6. Măsurile provizorii în statul solicitat

95
Ibidem art. 22
96
Art. 24 din convenţie
97
Ibidem, art.25
98
Ibidem, art. 26, parag.2

51
 În condiţiile în care statul solicitant îşi anunţă intenţia de a trimite o cerere de
urmărire şi dacă competenţa statului solicitat se bazează exclusiv pe prevederile art.2 99
statul solicitat poate, în urma cererii statului solicitant, să treacă, în temeiul prezentei
convenţii, la arestarea preventivă a învinuitului, dacă :
- legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru infracţiunea
respectivă ;
- există motive să se creadă că învinuitul va dispărea sau va crea un pericol
de distrugere a probelor.
Cererea de arestare preventivă va menţiona existenţa unui mandat de arestare sau
a oricărui act de aceeaşi forţă, emis în formele prescrise de legea statului solicitant; se
va mai menţiona pentru ce fel de infracţiune se solicită urmărirea penală, când şi unde
a fost comisă acea infracţiune, precum şi descrierea cât mai precisă a învinuitului.
Trebuie să conţină, de asemenea, o expunere succintă a circumstanţelor comiterii
faptelor.
Cererea de arest preventiv este trimisă direct de către autorităţile statului
solicitant, menţionate la art.13100, autorităţilor corespondente din statul solicitant, fie
prin poştă sau telegraf, fie prin orice alt mijloc scris sau care a fost acceptat de către
statul solicitat. Statul solicitant este informat fără întârziere, în legătură cu rezultatul
cererii sale101.
După primirea cererii de urmărire însoţită de documentele prevăzute la art.15
parag.1102, statul solicitat are competenţa de a aplica toate măsurile provizorii, inclusiv
arestarea preventivă a învinuitului şi sechestrul pe bunuri a căror aplicare ar fi permisă
de legea sa, dacă infracţiunea pentru care este cerută urmărirea ar fi fost comisă pe
teritoriul său103.
Măsurile provizorii menţionate mai sus sunt reglementate de prevederile
menţionate anterior şi de legea statului solicitat. Legea acestui stat sau convenţia
determină şi condiţiile în care aceste măsuri pot înceta. De asemenea, aceste măsuri
pot înceta în toate cazurile menţionate de art.21 parag.2104.
O persoană deţinută trebuie să fie eliberată în cazul în care a fost arestată în
temeiul art.27 (când a fost trimisă cererea de arestare provizorie), iar statul solicitat nu
a primit cererea de urmărire în termen de 18 zile de la data arestării.
De asemenea, o persoană trebuie să fie eliberată în cazul în care a fost arestată în
temeiul art.27, iar documentele care însoţesc cererea de urmărire nu au fost primite de
către statul solicitat într-un termen de 15 zile de la primirea cererii de urmărire.

99
Prevede competenţa statului solicitat de a efectua urmzrirea în conformitate cu dreptul său intern
100
La art. 13 autorităţile cu o asemenea competenţă şi anume Ministerul Justiţiei, alte autorităţi şi INTERPOL
101
Art.19 parag. 1,2,şi3, din convenţie
102
Cererea va fi însoţită de originalul sau copia certificată a dosarului penal
103
Art. 28 din convenţie
104
Articolul la care se face referire, prevede situaţiile în care statul solicitant îşi reia dreptul de urmărire şi de executare

52
 Perioada de detenţie aplicată exclusiv în temeiul art.27, nu va fi în nici un caz
mai mare de 40 de zile105.

1.1.7. Pluralitatea de proceduri penale

Orice stat contractant care, înainte de începerea sau în cursul urmăririi pentru o
infracţiune pe care nu o apreciază ca având caracter politic sau militar, are cunoştinţă
de existenţa într-un alt stat contractant a unei proceduri de urmărire în curs, împotriva
aceleiaşi persoane, pentru aceleaşi fapte, examinează dacă poate fie să renunţe la
propria urmărire, fie să o suspende, fie să o transmită celuilalt stat.
În cazul în care consideră oportun ca în stadiul respectiv să nu renunţe la
propria urmărire sau să nu o suspende, anunţă celălalt stat contractant despre aceasta
în timp util şi, în orice caz înainte de pronunţarea hotărârii de fond 106.
În situaţia menţionată mai sus, statele interesate se străduiesc să facă tot ceea ce
este posibil să determine, după aprecierea în fiecare caz de speţă a circumstanţelor
menţionate la art.8107, căruia dintre ele îî incumbă grija continuării unei urmăriri unice.
În timpul acestei proceduri de consultări, statele interesate amână pronunţarea
hotărârii de fond, fără să fie totuşi obligate să prelungească această urmărire mai mult
de 30 de zile de la expedierea înştiinţării prevăzute la art.30 parag.2 (cele menţionate
mai sus).
Procedurile de mai sus nu se impun :
- statului care a expediat înştiinţarea prevăzută la art. 30 parag.2 (care se
referă la hotărârea de a continua propria urmărire), atunci când dezbaterile
principale în fond au fost declarate deschise în prezenţa învinuitului,
înainte de expedierea înştiinţării :
- statului căruia i se adresează înştiinţarea, atunci când aceste dezbateri au
fost declarate deschise, în prezenţa învinuitului, înainte de primirea
înştiinţării108.
În interesul descoperirii adevărului şi aplicării unei sancţiuni adecvate, statele
interesate examinează dacă este oportun ca o urmărire unică să fie intentată de unul
dintre ele şi, în caz afirmativ, se străduiesc să determine care dintre ele va intenta
urmărirea atunci când :

105
Art. 29 din convenţie
106
Art. 30 parag.1 şi 2 din convenţie
107
Art. 8 prevede cazurile în care se poate solicita începerea urmăririi
108
Art.31 din convenţie

53
 - mai multe fapte distincte, care constituie toate infracţiuni după legea penală a
fiecăruia dintre aceste state, sunt atribuite fie unei singure persoane, fie mai
multor persoane care au acţionat împreună ;
- o faptă unică, care constituie infracţiune după legea penală a fiecăruia dintre
aceste state, este atribuită mai multor persoane care au acţionat împreună 109.
Orice hotărâre pronunţată în aplicarea prevederilor art.31 parag.1 şi ale art.32
produce între statele interesate toate efectele unui transfer de urmărire prevăzut de
convenţie. Statul care renunţă la propria sa urmărire este considerat ca şi cum ar fi
transferat urmărirea sa celuilalt stat 110. Transferul urmăririi penale menţionate
anterior111 se aplică prin acelea dintre prevederile sale care sunt compatibile ca cele
analizate mai sus112.

1.1.8. Non bis in idem

O persoană care a făcut obiectul unei hotărâri penale definitive şi executorii nu

poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării unei
sancţiuni în alt stat contractant :
a) când aceasta a fost achitată ;
b) când sancţiunea impusă :
i) a fost executată în întregime sau este în curs de executare ;
ii) a fost graţiată sau amnistiată în totalitate sau pentru partea din
sancţiune neexecutată ;
iii) nu mai poate fi executată datorită prescripţiei.
c) dacă instanţa a constatat culpabilitatea autorului infracţiunii, fără să pronunţe
sancţiunea.
Totuşi, un stat contractant nu este obligat, cu excepţia cazului când el însuşi a
solicitat urmărirea, să recunoască efectul non bis in idem, dacă fapta care a dat loc
judecăţii a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau unui bun ce are un

109
Ibidem, art.32
110
Ibidem, art. 33
111
Art. 13-20 analizate
112
Art. 30-34

54
caracter public în acest stat, sau dacă persoana judecată avea ea însăşi un caracter
public în acest stat.
De asemenea, un stat contractant în care a fost comisă fapta respectivă sau este
considerată ca fiind comisă conform legii acestui stat nu este obligat să recunoască
efectul non bis in idem decât atunci când statul însuşi a solicitat urmărirea 113.
Dacă o nouă urmărire este intentată împotriva unei persoane judecate pentru
aceeaşi faptă în alt stat contractant, atunci orice perioadă privativă de libertate,
efectuată în executarea hotărârii respective, trebuie să fie dedusă din pedeapsa care va
fi eventual pronunţată114.
Prevederile menţionate mai sus nu vor împiedica aplicarea dispoziţiilor
naţionale mai favorabile, care se referă la efectul non bis in idem aferent hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate115.

1.1.9. Dispoziţii complementare

De menţionat este faptul că după intrarea în vigoare a convenţiei, Comitetul

Miniştrilor al Consiliului Europei va putea invita orice stat membru al Consiliului
Europei să adere, rezoluţia privind această invitaţie va trebui să primească acordul
unanim al membrilor consiliului care au ratificat convenţia.
Orice stat contractant poate, în momentul semnării sau al depunerii
instrumentului său de ratificare, acceptare sau de aderare, să declare că va face uz de
una sau mai multe dintre rezervele cuprinse în anexa nr.1 sau că va face o declaraţie
conform anexei nr.2.
În cadrul anexei nr.1, se stipulează că : „orice stat contractant poate să declare
că îşi rezervă dreptul :
a) de a refuza o cerere de urmărire motivată de o faptă a cărei pedepsire conform
legislaţiei sale, este de competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative ;
b) de a refuza o cerere de urmărire motivată de o faptă a cărei pedepsire, conform
legislaţiei sale, este de competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative ;
c) de a nu accepta art. 22116 ;
d) de a nu accepta art. 23117 ;

113
Art. 35 din convenţie
114
Ibidem, art.36
115
Ibidem, art. 37
116
Art. 22 prevede posibilitatea acceptării prelungirii cu 6 luni a termenului de prescripţie a acţiunii publice în statul
solicitant
117
Art. 23 prevede posibilitatea acceptării prelungirii cu 6 luni a termenului de prescripţie a acţiunii publice în statul
solicitat

55
 e) de a nu accepta dispoziţiile conţinute în fraza a doua a art. 25, pentru motive de
ordin constituţional118 ;
f) de a nu accepta dispoziţiile prevăzute la art. 26 paragraful 2, în cazul în care
acesta este competent în baza legislaţiei sale interne 119;
g) de a nu aplica art. 30 şi 31 pe motivul unei fapte a cărei pedepsire, conform
legislaţiei proprii sau a unui alt stat, este de competenţa exclusvă a unei
autorităţi administrative ;
h) de a nu accepta Titlul V”120.
Cu ocazia ratificării convenţiei şi în deplin acord cu prevederile acesteia
analizate mai sus, România a formulat următoarele declaraţii :
În baza art.13 paragraful 3 :
(1) Cererile formulate în temeiul prezentei convenţii în faza de urmărire penală
vor fi adresate Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ;
(2) Cererile formulate în temeiul prezentei convenţii în faza de judecată vor fi
adresate Ministerului Justitiei.
În baza art.18 paragraful 2 :
Fără a aduce atingere prevederilor art.18 paragraful 3 cererile formulate în
temeiul prezentei convenţii şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor române,
însoţite de o traducere în limba franceză sau engleză.
În baza art. 41 paragraful 1 :
(1) România va refuza o cerere de urmărire dacă apreciază că infracţiunea are
un caracter pur religios - anexa nr.1 lit.a).
(2) România va refuza o cerere de urmărire pentru o faptă a cărei sancţionare,
conform propriei legislaţii, este de competenţa exclusivă a unei autorităţi
administrative – anexa nr.1 lit.b).
(3) România nu acceptă art.30 şi 31 – anexa nr.1 lit.g).
(4) În sensul prezentei convenţii, termenul resortisant înseamnă cetăţean –
anexa nr.2.
Examinarea convenţiei cadru s-a impus în condiţiile în care aceasta este şi în
prezent în vigoare şi poate fi aplicată în relaţiile dintre România şi un alt stat membru
al Consiliului Europei, care nu este membru al Uniunii Europene.

1.2. Noţiunea şi condiţiile necesare

118
Art. 25 prevede că sancţiunea aplicabilă infracţiunii este cea prevăzută de legea acestui stat, cu excepţia cazului în
care legea respectivă prevede altfel….
119
Art. 26, parag. 2 prevede că orice act intrerupător de prescripţie valabil întocmit în statul solicitant, are aceleaşi efecte
în statul solicitat şi invers
120
Se referă la principiul non bis in idem

56
 Transferul de proceduri în materie penală 121 reprezintă o altă formă de
cooperare judiciară internaţională în materie penală prevăzută de lege 122.
Transferul de proceduri în materie penală constă în efectuarea unor proceduri
penale sau continuarea unor proceduri iniţiate de autorităţile judiciare române
competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform lgii române şi
transferarea acesteia unui stat străin123.
Potrivit prevederilor legii, transferul procedurii penale poate fi solicitat în
următoarele situaţii :
- dacă statul solicitat are competenţă de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu
poate fi solicitată din diferite motive ;
- când extrădarea a fost solicitată, iar cererea a fost respinsă124.

Secţiunea a II-a – Cererea de transfer al procedurii penale

2.1. Procedura şi transmiterea cererii

Transferul procedurii penale se solicită de organul de urmărire penală

competent, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau de către
instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă instanţă, dacă procedura se referă la
activitatea de judecată.
Cererea de transfer al procedurii penale va fi formulată în baza încheierii prin
care instanţa competentă dispune motivat transferul.
La cererea Ministerului Public ori din oficiu, instanţa competentă să soluţioneze
cauza în primă instanţă sau instanţa pe rolul căreia se află cauza verifică dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune transferul procedurii
penale125.
Încheierea menţionată mai sus poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de
la pronunţare pentru cei prezenţi, sau de la comunicare pentru cei lipsă.

121
Instituţia ca atare, este prevăzută în cadrul Titlului IV din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr.594 din 1 iulie 2004, cu modificările şi completările
aduse de Legea nr.224/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 21 iunie 2006 şi O.U.G.103/2006 privind unele
mzsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.1019/21.12.2006,
aprobată prin Legea nr.104/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 275/25.04.2007
122
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 1 alin (1) lit. c).
123
Potivit art. 109 din legea specială ,, efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de
autorităţile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii romăne, poate fi
transferată unui stat străin, în condiţiile prevăzute în prezenntul titlu”
124
Art. 110 din legea specială
125
Art. 111 alin. (1) şi (2) din legea spcială

57
 Încheierea prin care se dispune transferul procedurii rămasă definitivă suspendă
termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale
începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Cererea menţionată mai sus este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art.13 126, însoţită de copii
autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză.
Aşadar, două din cele trei instituţii de la nivel central, respectiv Ministerul
Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor asigura
transmiterea cererii de transfer a procedurii penale pe una din căile prevăzute de lege.

2.2. Efectele transferului

După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio altă
procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare
române.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la
soluţionarea cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat.
Potrivit legii, statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a
relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă :
a) statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost
transferată ;
b) ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei
legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale.
În caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau continuată
în statul solicitat rămasă definitivă se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi
efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română127.

2.3. Preluarea urmăririi sau a procedurii penale

126
Art. 13 din legea specială prevede autorităţile centrale către care se trimit cererile în cauză, şi anume :
a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferul persoanelor condamnate sau dacă se
referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale ;
b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de
cercetare şi urmărire penală ;
c) Ministerului Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar
127
Art. 113 din legea specială

58
 Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin
parchetelor sau instanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Soluţionarea cererii de preluare a urmăririi penale cade în competenţa
parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judecăţii va fi soluţionată de
secţia penală a curţii de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată
persoana urmărită.
Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra
urmării date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei parchetului
de pe lângă curtea de apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent
sesizează curtea de apel cu propunerea de admitere sau de respingere a cererii. După
investire, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra
admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la
pronunţare.
În situaţia în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Statul român va face cunoscut statului solicitant, prin intermediul uneia dintre
cele două autorităţi centrale (Ministerul Justitiei ori Parchetul de pe lângă Înalte Curte
de Casaţie şi Justiţie), după caz, modul de soluţionare a cererii de transfer al
procedurii penale şi va transmite autorităţii străine competente o copie a hotărârii
definitive pronunţate în cauză128.

Secţiunnea a III-a – Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei din

19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din
14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor
la frontierele comune Schengen

Aplicarea principiului non bis in idem

O persoană împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui

stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi
fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare
sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.
Dispoziţiile menţionate mai sus nu se aplică dacă :

128
Art. 114 din legea specială

59
 a) faptele vizate de hotărârea străină sau săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul
României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe
teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea ;
b) faptele vizate de hotărărea străină constituie o infracţiune contra siguranţei
statului sau împotriva altor interese esenţiale ale României ;
c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin
încălcarea obligaţiilor sale de serviciu.
Excepţiile menţionate mai sus nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte,
statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea
persoanei în cauză.

CAPITOLUL VI

RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTǍRÂRILOR

PENALE ŞI A ACTELOR JUDICIARE STRǍINE

SUMAR

 Consideraţii introductive
o Referinţe istorice
o Noţiunea de hotărâre penală şi act judiciar străin. Condiţiile recunoaşterii
 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine
o Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin
o Procedura specială de recunoaştere pe cale principală
o Procedura de recunoaştere pe cale incidentală
o Executarea ordonanţelor de confiscare
o Executarea hotărârilor pronunţate în procedură administrativă
 Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate
o Legea aplicabilă şi efectele executării
o Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare
o Efectale recunoaşterii

60
 o Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei
hotărâri penale

Secţiunea I – Consideraţii introductive

1.1. Referinţe istorice

O altă formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală este

recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare.
Când examinăm instituţiile deosebit de complexe a recunoaşterii hotărârilor
penale şi a actelor judiciare străine, aceasta trebuie să cuprindă atât hotărârile penale
care emană de la autorităţile judiciare române cât şi cele care emană de la autorităţile
judiciare competente ale altor state.
Referitor la importanţa acestei forme de cooperare judiciară internaţională în
materie penală, în decursul timpului s-au pronunţat mai mulţi specialişti, afirmându-se
pe bună dreptate că înfăptuirea justiţiei penale în mod complet şi eficace nu ar fi
posibilă dacă efectele hotărârilor penale s-ar mărgini numai la teritoriul statului unde
au fost pronunţate129.

129
H.Donnedieu de Vabres – Les principes modernes du droit pénal international – Paris, Sirey 1928 – p. 303

61
 Importanţa instituţiei a determinat numeroase dezbateri şi examinări, încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea. În timp, în doctrină s-au conturat trei concepţii total
diferite şi anume :
a) Concepţia negativă, reprezentată de susţinătorii teoriei teritorialităţii absolute,
consta în aprecierea că hotărârile penale străine nu pot să producă efecte decât în
limitele suveranităţii statului de la care emană 130. Această concepţie s-a ivit pe
fondul neîncrederii manifestate faţă de hotărârile penale străine, datorită şi
înţelegerii greşite a termenului de suveranitate, mult vehiculat în lucrările de
specialitate ale vremii.
b) Concepţia pozitivă care propunea recunoaşterea în anumite condiţii a hotărârilor
penale străine a apărut şi s-a dezvoltat între cele două războaie mondiale, multe
state legiferând astfel ideile apărute cu mult timp înainte în doctrină.
c) Consacrarea legislativă a reprezentat în fapt recunoaşterea hotărârilor penale
străine, ca formă de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, teorie
adoptată şi susţinută de cea mai mare parte a autorilor, dar şi a legislaţiilor
europene, începând de la mijlocul secolului trecut.
În România, atât în Codul penal de la 1864 cât şi în cel bucovinean nu sunt
prevăzute norme legate de recunoaşterea actelor şi hotărârilor penale străine.
Această lacună se explică prin aceea că hotărârile penale străine neputând fi
executate în România, nici incapacităţile care ar fi decurs din ele nu ar fi putut avea
nicio valoare131.
Cu toate acestea, considerăm că instituţia recunoaşterii şi executării actelor
judiciare străine a existat şi a produs efecte juridice odată cu încheierea primelor
convenţii de extrădare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Astfel, Convenţia de extrădare cu Italia132, publicată în M.Of. No.44/1881,
prevede la art.9 că cererile de extrădare se vor adresa pe cale diplomatică, iar
extrădarea se va acorda „pe baza înfăţişărei, fie a judecăţei sau a hotărârei de
condamnare, fie a ordonanţei Camerei de consiliu sau a hotărârei Camerei de punere
sub acuzaţiune, sau a actului de procedură criminală emanat dela judecătorul
competent, care va decretà formula sau va operà de drept trimiterea prevenitului sau a
acuzatului înaintea jurisdicţiunei respective. Ea se va acordà deasemenea asupra
înfăţişărei mandatului de arestare sau a oricărui alt act investit cu aceeaşi putere,
liberat de autoritatea străină competentă, cu condiţiune însă ca aceste acte să conţină
arătarea precisă a faptului pentru care au fost eliberate.

130
P.Bernard – Des conflits de souverainetés en metière pénale – Paris 1901 – p. 135
131
C.G.Rătescu,I.Ionescu –Dolj,I.Gr.Perieţeanu, Vintilă Dongoroz şi col. – Codul penal Carol al II-lea – Adnotat –
Partea generală – vol I – Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A. – Bucureşti – 1937 – p. 45 – expunere de motive la art.
12
132
M.I.Papadopolu – Codul Legilor Penale Române – Adnotate – Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 – p.489-
492 – Convenţiunea de extrădare cu Italia

62
 Actele mai sus indicate se vor liberà în original sau în copie autentică, în
formele cerute de legislaţiunea guvernului care reclamă extradiţiunea, şi vor fi însoţite
de o copie a textului legei aplicabile şi, spre cât va fi cu putinţă, de semnalmentul
individului reclamat sau de orice altă indicaţiune de natură a constatà identitatea sa”.
Aşadar, constatăm că extrădarea se acordă în baza cererii de extrădare emisă de
o autoritate competentă a statului italian. Acordarea extrădării în baza cererii de
extrădare şi a documentelor ajutătoare, presupune în primul rând o recunoaştere din
partea autorităţilor române a actelor judiciare care justifică extrădarea.
Alin. ultim al art. menţionat mai sus ni se pare extrem de edificator în ceea ce
priveşte recunoaşterea de către statul român a actelor judiciare italiene în domeniul
extrădării, menţionându-se că : „extradiţiunea străinului se va face conform cu
legislaţiunea fiecăreia din cele două ţări, şi în România, după o instrucţiune sumară
făcută de autoritatea judiciară, pentru a constata identitatea individului şi a se
încredinţà dacă faptul de care este acuzat e prevăzut de această convenţiune”.
Dispoziţiile de mai sus acordă o recunoaştere aproape absolută a actelor
judiciare italiene, prin stabilirea unor competenţe limitate instanţei române, şi anume
aceea de a stabili identitatea individului şi de a se încredinţa că fapta pentru care se
solicită extrădarea este prevăzută în convenţie. Aşadar, cu privire la activitatea în sine,
instanţele române nu au competenta de a se pronunta asupra existenţei faptei sau a
vinovăţiei persoanei extrădabile.
Potrivit art.10, în caz de urgenţă, „străinul se va arestà provizor pentru unul din
faptele arătate de art.2, după avizul dat pe cale diplomatică Ministerului Afacerilor
străine, şi indicând existenţa unuia din documentele menţionate de art.9”.
O altă prevedere (destul de edificatoare în ceea ce priveşte recunoaşterea actelor
judiciare străine), a Convenţiei examinate, este cea de la art.17, unde se stipulează că :
„cele două guverne se obligă a-şi comunicà reciproc, iarăşi fără restituiri de cheltuieli,
deciziunile de condamnare pentru crime şi delicte de orice fel, care se vor fi pronunţat
de tribunalele unuia din cele două State contra supuşilor celuilalt. Această comunicare
se va face prin trimiterea, pe cale diplomatică, a judecăţei pronunţate şi rămasă
definitivă, către guvernul ţărei de la care ţine condamnatul, pentru a se depune la grefa
tribunalului competent”.
Aşadar, examinarea perevederilor Convenţiei de extrădare cu Italia conduce la
constatarea că aceasta prevede dispoziţii care se referă la recunoaşterea actelor
judiciare italiene, deşi în dreptul intern nu existau asemenea prevederi.
Convenţia de extrădare cu Belgia133 are prevederi identice referitoare la
recunoaşterea actelor judiciare belgiene în materia extrădării. Astfel, asemenea
prevederi sunt mentionate în cadrul art.10, 11, 18 etc134.

133
M.I.Papadopolu – Codul Legilor Penale Române – Adnotate – Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 – p.
492-494. Convenţia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 3/1881

63
 Tratatul de extrădare cu Marea Britanie 135 prevede menţiuni referitoare la
recunoaşterea şi executarea actelor judiciare referitoare la extrădare în cadrul art.8, 9,
10, 11, etc, Convenţia de extrădare cu Olanda 136 are asemenea prevederi la art.7, 9, 10
etc.
Asemenea reglementări se regăsesc şi în alte convenţii de extrădare încheiate de
România la începutul secolului trecut, şi anume Convenţia cu Marele Ducat
Luxemburg137, cu Ungaria138, cu Bulgaria139, cu SUA140 etc.
După cum constatăm, aceste documente judiciare care emană de la o autorităţile
judiciare competente a unui stat străin sunt recunoscute numai pe baza convenţiilor
bilaterale de extrădare încheiate de România şi nu în baza altor instrumente
internaţionale.
Concepţia pozitivă este prezentă şi în ţara noastră, fiind susţinută atât în
doctrină de către marii noştri specialişti în domeniu 141, cât şi în plan legislativ odată cu
adoptarea Codului penal Carol al II-lea.
În acord cu noile orientări ale politicii penale a timpului 142, Codului penal Carol
al II-lea prevede în cadrul art.12-15 o serie de situaţii în care se recunosc hotărârile
penale străine, după cum urmează :
a) în art.12 se arată că, atunci când un cetăţean român sau străin domiciliat în
România este condamnat în străinătate, pentru o infracţiune de drept comun,
Ministerul public poate cere instanţelor să pronunţe incapacităţile, înterdicţiile şi
decăderile prevăzute de legile române pentru acea infracţiune.
Mai mult chiar, în cadrul alin.(2), legiuitorul a prevăzut posibilitatea
condamnatului de a cere judecătorului să rejudece cauza, înainte de a se pronunţa cu
privire la decădere.
Alin.(3) prevede şi unele situaţii în care acţiunea în decădere nu se va exercita şi
anume :
- dacă românul a fost amnistiat sau reabilitat în ţara unde a săvârşit
infracţiunea ;

134
Deoarece acestea sunt identice cu cele menţionate în Convenţia de extrădare cu Italia nu vom proceda la examinarea
lor
135
Ibidem – p.495-497 - Publicat în M.Of. No.270/1894 denumit ,, Tractat de extrădare între România şi Marea Britanie
136
Ibidem – p.497-499 – Publicată în Monitorul Oficial nr. 35/1895 denumită ,, Convenţiune de extradiţiune între
România şi Olanda (Ţările de Jos)
137
Ibidem – p.499-502 - Publicată în M.Of. No.13/1911
138
Ibidem – p.503-506 – Publicată în M.Of. No.74/1925
139
Ibidem – p.506-509 – Publicată în M.Of. No. 56/1925
140
Ibidem – p.509-511 – Publicatz în M.Of. No. 79/1925
141
I.Tanoviceanu, V. Dongoroz etc.
142
Ibidem – p. 45, unde în expunerea de motive se arată că : ,, în timpurile ce trăim, faţă cu pericolul ce prezintă acest
gen de criminalitate şi cu datoria de solidaritate internaţională ce o au Statele civilizate de a lupta contra acestui pericol,
o lacună ca cea expusă trebuie remediată cât mai neîntârziat”

64
 - dacă au trecut 10 ani de la data când i s-a stins pedeapsa în străinătate prin
executare, graţiere, prescripţie sau prin orice altă cauză de stingere a
pedepselor prevăzute de legile ţării unde a fost condamnat143.
b) în art.13 se prevede că străinul care este pedepsit în ţara sa pentru o
infracţiune de drept comun, prevăzută şi de legea română, este lipsit în România de
exerciţiul şi folosinţa acelor drepturi, care i-au fost interzise prin hotărâre străină
rămasă definitivă.
În cadrul alin.(2) sunt menţionate şi două cauze de neaplicare a dispoziţilor de
mai sus, care se referă la situaţia în care străinul a fost condamnat în lipsă sau dacă
interdicţiile, incapacităţile şi decăderile pronunţate prin hotărâre străină sunt contrare
ordinei publice144.
c) art.14 stabileşte posibilitatea existenţei stării de recidivă în situaţia în care o
persoană săvârşeşte o infracţiune în România, după ce a fost condamnat în străinătate
prin hotărâre rămasă definitivă la o infracţiune prevăzută şi de legea română 145.
d) art.15 prevede că în toate cazurile în care instanţele române judecă infracţiuni
săvârşite în străinătate, acestea aplică măsurile de siguranţă prevăzute de legile
române, indiferent dacă acestea sunt sau nu prevăzute în totalitate sau numai în parte
în legislaţia ţării unde s-a săvârsit infracţiunea146.
De asemenea, precizăm că şi în art.8 alin.1-4 şi 6 sunt recunoscute legile penale
străine, dar întrucât aceste prevederi au fost examinate anterior nu mai revenim asupra
143
Codul penal Carol al II-lea – Ministerul Justiţiei – Ediţie Oficială, întocmită conform art.608 din legea decretată sub
Nr.3274/1938 publicată în Monitorul Oficial Nr.222 din 24 Septemvrie 1938, cu introducerea în text şi a modificărilor
făcute prin : decretul-lege Nr.3629/1939, publicat în Monitorul Oficial Nr.233 din 7 Octomvrie 1939 şi decretul-lege Nr.
652/940, publicat în Monitorul Oficial Nr. 52 din 2 Martie 1940 – Atelierele de tipografie şi cartonat Penit. ,,Văcăreşti”
– Bucureşti 1940 – art. 12 – p. 8. Textul complet al art. 12 este următorul :
,, În cazul condamnării în străinătate a unui cetăţean român sau a unui străin domiciliat în România, pentru o
infracţiune de drept comun, instanţele represive române, în urma cererii Ministerului public, pot pronunţa incapacităţile,
interdicţiunile şi decăderile prevăzute de legile române pentru acea infracţiune.
Condamnatul are dreptul de a cere judecătorului să reia în cercetare întreaga afacere, înainte de a se pronunţa
asupra acţiunii în decădere, exercitată de Ministerul public.
Acţiunea în decădere nu poate fi exercitată de Ministerul public, dacă românul a fost amnistiat sau reabilitat în
ţara unde a săvârşit infracţiunea sau dacă au trecut zece ani dela data când i s’a stins pedeapsa în străinătate prin
executare, graţiere, prescripţie sau din orice altă cauză de stingere a pedepselor prevzzute de legile ţării, unde a fost
condamnat”.
144
Codul penal Carolal II-lea – Bucureşti 1940 – art. 13 – p. 8 . Textul complet al art. 13 este următorul :
,,Străinul pedepsit în ţara sa pentru o infracţiune de drept comun, prevăzută şi de legea română, este lipsit în
România de exerciţiul şi folosinţa acelor drpturi, care i-au fost interzise prin hotărârea străină rămasă definitivă.
Această dispoziţiune nu se aplică, dacă străinul a fost condamnat în lipsă sau dacă interdicţiunile, incapacităţile şi
decăderile prinunţată prin hotărârea străină sunt contrare ordinei publice”
145
Ibidem, art. 14 – p. 8. Textul complet al art. 14 este următorul :
,, acela care săvârşeşte o infracţiune în România, după ce a fost condamnat în străinătate printr’o hotărâre
definitivă pentru o infracţiune prevăzută şi de legea română, poate fi socotit ca recidivist, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de acest cod”.
146
Ibidem, art. 15 – p. 9 . Textul complet al art. 15 este următorul :
,, în toate cazurile, când instanţele române sunt competente a judeca infracţiunile săvârşite în străinătate, aceste
instanţe aplică măsurile de siguranţă prevăzute de legile române, chiar dacă atari măsuri nu există sau există numai în
parte, în legile ţării unde s’a săvârşit infracţiunea”.

65
examinării lor, ci doar expunem o serie de interpretări date în doctrina vremii cu
privire la instituţia recunoaşterii hotărârilor şi legilor penale străine.
În expunerea de motive, în continuare, autorii textelor de mai sus arată că : „De
altfel ar fi fost şi imoral, ca acei recunoscuţi ca asasini, omorîtori, escroci, atentatori la
bunele moravuri, să continue a lua parte la vieaţa noastră publică”.
Doctrina penală a semnalat de mult această datorie a Statelor şi, ca urmare,
congresul penitenciar ţinut la Paris în 30 iunie 1895 a exprimat desideratul : „Ca
naţionalul condamnat pentru o crimă sau delict de drept în străinătate, să sufere în
patria sa acele incapacităţi, decăderi şi interdicţiuni pe care le-ar fi suferit dacă ar fi
fost condamnat în ţara sa. În starea actuală a dreptului internaţional, congresul nu
cere ca aceste decăderi, incapacităţi sau interdicţiuni să fie rezultate directe ale
hotărârii străine, ci să fie pronunţate în urma unei acţiuni speciale de către
tribunalele din patria delicventului”147.
În amplul comentariu realizat în legătură cu prevederile art.8 şi 12-14,
profesorul Vintilă Dongoroz mentiona că „a recunoaşte o lege străină, a recunoaşte o
hotărâre a instanţelor străine, înseamnă a-i acorda eficienţa juridică, a ţine seama de
ea. Această eficienţă juridică nu decurge din însăşi legea sau hotărârea străină, fiindcă
forţa lor proprie de aplicare este exclusiv mărginită de teritoriul Statului respectiv, ci
decurge din voinţa legii penale române de a atribui legii străine sau hotărârii străine
oarecari efecte”148.
În continuarea examinării prevederilor art.8, distinsul specialist Vintilă
Dongoroz scoate în evidenţă faptul că prin prevederile normei rspective se recunosc în
anumite situaţii hotărârile penale străine : „tot în art.8 din prezentul cod se recunoaşte
eficienţa juridică în anumite cazuri şi hotărârilor penale străine. Astfel se ţine seama
de hotărârile penale cari pronunţă în mod definitiv achitarea. De asemeni se ţine
seama de hotărârile definitive de condamnare în sensul că nu se mai precede la
urmărire în România dacă condamnaţiunea a fost executată sau s’a stins ; sau se scade
partea din pedeapsa executată în străinătate atunci când condamnaţiunea nu a fost
integral executată”149.
Continuând examinarea sa şi referindu-se la art. 12-14 autorul arată că aceste
norme prevăd alte efecte ale hotărârilor penale pronunţate în străinătate şi alte ipoteze
în care aceste hotărâri pot fi recunoscute de instanţele penale române 150.
147
C.G.Rătescu, I.Ionescu-Dolj, I.Gr. Perieţeanu, Vintilă Dongoroz şi col. – Codul penal Carol al II-lea – Adnotat –
Partea generală – vol. I – Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A. – Bucureşti 1937 – p.45
148
C.G.Rătescu,I.Ionescu-Dolj,I.Gr.Perieţeanu,Vintilă Dongoroz şi col. – Codul penal Carol al II-lea – Adnotat –
Partea generală - vol. I – Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A. – Bucureşti 1937 – p. 47
149
Ibidem – p.47
150
Ibidem – p. 47-50. Având în vedere importanţa şi complexitatea instituţiei ca atare, precum şi unele aspecte de strictă
actualitate chiar şi pentru momentul actual, redăm întregul comentariu realizat de distinsul profesor în legătură cu
recunoaşterea hotărârilor penale străine de către instanţele române :
,, Prima ipoteză, prevăzută de art. 12, este aceea a existenţei unei condamnaţiuni penale definitive pronunţată de o
instanţă penală străină în contra unui român sau în contra unui străin domiciliat în România, pentru o infracţiune de drept

66
 În doctrina timpului, majoritatea autorilor au susţinut necesitatea recunoaşterii
legilor şi hotărârilor penale străine, explicând-o prin ideea de curtuazie internaţională,
„fiecare Stat aducând un omagiu suveranităţii altor State, prin recunoaşterea legilor
penale străine”151.
Autorul apreciază că „astăzi, aproape toţi autorii sunt de acord că legea străină
trebue să fie recunoscută nu pentru a omagia suveranitatea altor State, ci pentru a
satisface ideia de dreptate în opera represivă ; aşa după cum pentru infracţiunile
comise în ţară se ţine seamă de legea pe care infractorul a înfrânt-o în momentul
săvârşirii faptului, tot astfel şi în cazul infracţiunilor comise în străinătate trebue să se
comun. În acest caz dacă Ministerul public cere, înstanţele penale române pot pronunţa o nouă hotărâre prin care vor
aplica condamnatului în străinătate incapacitătile, interdicţiile sau decăderile prevăzute de legea română pentru acea
infracţiune.
Ministerul public nu este obligat să ceară neapărat aplicarea acestor sancţiuni privative sau restrictive de drepturi, ci
va aprecia dela caz la caz oportunitatea unei atari măsuri. De asemeni instanţele penale sesizate de Ministerul public nu
sunt obligate neapărat să aplice aceste sancţiuni, textul spune precis ,, pot pronunţa” , ceea ce înseamnă că legea a lăsat
instanţei să aprecieze în raport cu faptele, cu circumstanţele cazului, cu interesele ordinei publice din ţară, dacă e sau nu
util ca fostul condamnat să fie supus acestor sancţiuni.
La rândul său, conform alin. 2 din art. 12 condamnatul are facultatea de a cere să se judece din nou întreaga pricină
mai înainte de a i se aplica interdicţiile, incapacităţile sau decăderile prevăzute de legea română. Dacă condamnatul cere
judecarea din nou instanţa nu-i va putea refuza această cerere, decât decizând totodată că nu găseşte că este locul ca fost
condamnat să fie supus la vreo incapacitate, etc. Judecarea din nou nu va privi însă decât aplicarea incapacităţilor,
interdicţiunilor sau decăderilor.
Pentru ca cererea Ministerului public – denumită de text acţiunea în decădere – să poată fi primită se cere ca
condamnaţiunea să rezulte dintr’o hotărâre definitivă şi perdeapsa să fi fost executată sau să se fi stins, (altfel e aplicabil
art. 8 şi 9 iar nu art. 12).
Condamnaţiunea să fie pentru o infracţiune prevăzută şi de legea penală română, aceasta rezultă evident din partea
finală a alin. 1 al art. 12 care spune : ,, prevăzute de legile române pentru acea infracţiune” deci legea română prevede şi
ea infracţiunea şi o sancţionează cu anumite interdicţiuni, incapacităţi sau decăderi. Infracţiunea trebuie să fie de drept
comun nu politică.
De asemeni credem că trebuie să se aplice şi în cazul art. 12 regula din art. 8 privitoare la prezenţa de bună voie a
condamnatului pe teritoriul ţării, fiindcă din moment ce nu poate fi judecat în principal pentru o infracţiune comisă în
străinătate, Românul sau străinul domiciliat în Romxnia, decăt dacă se află în ţară de bună voie sau prin obţinerea
extrădării, à fortiore se impune aceeaşi condiţiune când este vorba de o judecată accesorie.
Acţiunea în decădere, prevede art. 12 alin.3, nu va mai putea fi exercitată dacă condamnatul a fost amnistiat sau
reabilitat în ţara unde a comis infracţiunea sau dacă au trecut 10 ani dela data când s’a stins pedeapsa prin vreo cauză din
acelea admisă de legea ţării unde a fost condamnat.
4. Art. 13 prevede ipoteza unui străin care a fost condamnat în patria lui pentru o infracţiune de drept comun,
prevăzută şi de legea română şi căruia prin hotărârea de condamnare străină definitivă i s’au interzis exerciţiul sau
folosinţa unor anumite drepturi.
Un atare străin, în baza principiului că statutul personal este fixat de legea naţională, va fi lipsit şi în România de
drepturile cari i-au fost interzise în ţara lui.
De data aceasta nu există o acţiune în decădere, fiindcă decăderile sunt deja pronunţate prin hotărârea străină, aşa
că va fi suficientă procedura pentru recunoaşterea hotărârii străine conform art. 549 şi urm. din noul cod de proc. pen.
Hotărârea străină nu va produce însă efecte, prevede alin.2 din art.13, dacă ea a fost pronunţată în lipsa străinului
condamnat, sau dacă interdicţiunile, incapacităţile sau decăderile pe care le pronunţă, sunt contrarii ordinei publice din
România.
Art. 13 se aplică deopotrivă atât străinilor nedomiciliaţi în România cât şi celor cari ar domicilia în România,
fiindcă ceea ce importă nu este domiciliul, ci statutul personal.
Străinul va putea însă dovedi că a fost reabilitat în patria sa. De asemenea străinul va putea invoca pierderea
calităţii de naţional al Statului unde a suferit condamnaţiunea.
5. Se pune întrebarea dacă incapacităţile, interdicţiunile sau decăderile la care se raportă art. 12 şi 13 sunt numai
acelea pe cari le-ar fi putut aplica prin chiar hotărârea lor instanţele penale române dacă ar fi judecat ele infracţiunea (în

67
ţină seama de legea dela locul comiterii, dacă aceasta este mai blândă. Deasemeni,
legea naţională trebue să ţină seama de legea străină, atunci când aceasta nu
incriminează faptul, fiindcă principiul legalităţii incriminărilor trebue să fie
deopotrivă aplcat şi faptelor săvârşite în străinătate. În fine, ideea de dreptate impune
ca, în anumite cazuri, să se ţină seama de condiţiunea personală a infractorului sau a
victimei, în raport cu statutul lor personal fixat de legea lor naţională”152.
În aceste cazuri, se apreciază că legea penală străină nu funcţionază în virtutea
suveranităţii statului de la care emană, ci în virtutea suveranităţii statului care o
recunoaşte, deoarece prin această recunoaştere, legea naţională imprimă ea însăşi
cazul art. 12) sau care au fost pronunţate expres prin hotărâre străină (în cazul art. 13), sau aceste texte privesc şi
incapacităţile, interdicţiunile sau decăderile care fără a fi prununţate prin hotărâre condamnatorie, decurg din însăşi
faptul că s’a pronunţat o condamnaţiune pentru o infracţiune din acelea care atrag ca consecinţe incapacităţi, interdicţiuni
sau decăderi prevăzute de diferite legi, altele decât legea penală.
De ex. cineva a săvârşit un fals ; el poate prin hotărâre condamnatoare să fie condamnat şi la interdicţiunea
corecţională. Dar în afară de această interdicţiune prevăzută de legea penală, mai sunt o serie de incapacităţi sau decăderi
care sunt prevăzute de alte legi şi care decurg din faptul că există o condamnaţiune pentru fals, ca de pildă : incapacitatea
prevăzută de statutul funcţionarilor publici, decăderea din legea pensiilor, incapacitatea din diferite legi de organizare,
etc.
Credem că acţiunea în decădere din art. 12 are de scop nu numai aplicarea incapacităţilor, înterdicţiunilor şi
decăderilor prevăzute de legea penală, ci ea conducând la recunoaşterea hotărârii condamnatorie străină va face ca odată
condamnaţiunea recunoscută să atragă şi incapacităţile, interdicţiunile sau decăderile din legile nepenale.
Această soluţiune se impune fiindcă trebue să păstrăm o perfectă identitate de tratament juridic pentru românul
sau străinul domiciliat în România, care a comis o infracţiune în străinătate, fie că el este judecat în străinătate, fie că el
este judecat în ţară. Ori dacă Românul sau străinul domiciliat în România ar fi judecat în ţară, de sigur că
condamnaţiunea lui va atrage toate incapacităţile, interdicţiunile sau decăderile legate de acea condamnare prin legile
nepenale. Acelaşi tratament se impune deci şi în cazul când Românul sau străinul domiciliat în România a fost judecat în
străinătate. Aşa dar recunoaşterea condamnaţiunii pronunţată în străinătate va avea acelaşi efect ca şi cum ar fi fost
pronunţată în ţară.
Ca consecinţă odată condamnaţiunea recunoscută, cel condamnat va putea fi supus acţiunii disciplinare dacă este
funcţionar public sau membru al unui corp constituit.
În ceea ce priveşte art. 13 deşi se spune că străinul va fi lipsit în România de drepturile care i-au fost interzise prin
hotărâre străină, credem de asemeni că nu este vorba numai de interdicţiunile, incapacităţile sau decăderile expres
arătate în hotărâre, ci şi de acelea care conform legilor naţionale ale străinului ar decurge din faptul condamnaţiunii,
fiindcă statutul personal se fixează în raport cu toate acele legi şi din moment ce ele fac să decurgă dintr’o
condamnaţiune o anumită incapacitate, decădere, etc., implicit se răsfrâng asupra naţionalului urmărindu-l oriunde s’ar
afla el.
6. În fine prin art. 14 hotărârile condamnatorii străine pronunţate definitiv pentru infracţiuni prevăzute şi de legea
română pot servi ca prim termen pentru a crea starea de recidivă.
Aşa dar, cel care a comis o infracţiune în România după ce fusese definitiv condamnat în străinătate, va fi socotit
recidivist în condiţiile prezentului cod.
Textul spune poate fi socotit recidivist, ceea ce înseamnă că se lasă instanţei de judecată să aprecieze dacă este
sau nu locul ca să se ţină seama de starea de recidivă.
Nu se prevede însă, situaţiunea inversă, când cineva care a fost definitiv condamnat în România, comite ulterior
în străinătate o infracţiune pentru care poate fi judecat conform art. 8 şi urm. în ţară. Va fi el considerat recidivist ?
Credem că trebue să soluţionăm problema prin linia principiului legii mai blânde însvris în art. 8.
În adevăr, fiind vorba de o condamnaţiune suferită anterior în România, deci o condamnaţiune care formează
primul termen al recidivei în cadrul legii penale române şi urmând o nouă judecată penală în România, situaţiunea celui
urmărit va fi aceea de recidivist în raport cu legea română. Dacă raportăm situaţiunea urmăritului la legea penală a
locului unde a comis infracţiunea vom putea avea două ipoteze : 1) sau acea lege consideră recidivist pe cel care anterior
a fost condamnat în străinătate şi în cazul acesta cel urmărit fiind considerat recidivist de ambele legi penale (şi de lex
loci dela locul comiterii şi de la lex fori dela locul judecării) va fi socotit ca atare de instanţele romxne ; 2) sau legea dela
locul comiterii nu ţine seamă de condamnările suferite în străinătate şi deci nu consideră recidivist pe cel urmărit şi în

68
eficienţă legii străine, „apropiindu-şi rânduielile sale ca pe un fel de drept
complimentar, ori de câte ori aceste norme răspund principiilor de dreptate proclamate
de legea naţională (principiul legalităţii încriminărilor, principiul legii mai favorabile,
principiul non bis in idem, după care nimeni nu trebuie să fie de două ori chemat să
răspundă pentru acelaşi fapt)”153.
În continuarea examinării sale, autorul apreciază că legea penală străină,
respectiv cea de la locul comiterii faptei, respectiv lex loci, poate fi recunoscută de
legea naţională în următoarele cazuri :
„a) Când ea nu incriminează faptul, sau când ea prevede vreo cauză care apără
pe inculpat de pedeapsă ;
b) Când ea cere o plângere prealabilă, pentru ca acţiunea penală să fie
promovată, sau când acţiunea penală este stinsă, conform acestei legi ;
c) Când ea prevede o pedeapsă mai uşoară decât legea ţării, unde s’a refugiat
infractorul ;
d) Când ea se referă la statutul personal al infractorului sau al victimei în
determinarea condiţiilor de incriminare....
e) Când legea penală străină prevede ca sancţiuni anumite restricţiuni aduse
capacităţii civile, acestea vor fi aplicate, dacă legea penală străină este legea naţională
a infractorului”154.
În ceea ce priveşte hotărârile penale străine, se admite ca regulă generală că
acestea nu pot fi executate decât în ţara în care au fost pronunţate.

cazul acesta nici în România nu i se va putea aplica agravanta recidivei conform principiului mitior poena.
7. Există un alt caz în care recunoaşterea hotărârilor penale străine se impune şi ar fi trebuit ca chestiunea să fie
soluţionată printr’o dispoziţiune expresă şi anume cazul faptelor penale care sunt considerate deopotrivă ca săvârşite în
România conform legii penale române, şi ca săvârşite în străinătate conform legii penale străine.
În adevăr, prin art. 6 alin. 3 se admite criteriul ubicuităţii după care o infracţiune este considerată ca comisă în
România dacă s’a efectuat un act de execuţiune pe teritoriul ţării sau dacă rezultatul s’a produs pe acest teritoriu.
Ei bine, un atare fapt care s’a executat în parte în România şi în străinătate, va fi considerat ca săvârşit în România
după legea română, şi ca săvârşit în ţara unde s’a desfăşurat restul sctivităţii după legea penală a acelei ţări.
Să presupunem că pentru acest fapt reputat ca săvârşit în România, inculpatul a fost definitiv judecat în ţară
străină şi a fost achitat sau a fost condamnat şi a executat pedeapsa. Va mai putea el să fie din nou judecat în România ?
Art. 8 nu este aplicabil în speţă fiindcă faptul e considerat ca comis în România. Totuşi o nouă condamnaţiune ar
înfrânge principiul non bis in idem.
Dacă ţinem seama că prezentul cod prevede un caz în care, deşi infractorul a fost judecat definitiv în străinătate şi
achitat sau condamnat fiindcă a executat pedeapsa, totuşi va fi judecat din nou scăzându-se timpul cât a executat
pedeapsa, în ţară străină (cazul din art. 10) va trebui să admitem şi în cazul acesta a infracţiunii reputate ca comisă în
România că instanţele române pot judeca faptul (fiincă e comis pe teritoriul ţării), dar vor ţine în seamă inculpatului
pedeapsa şi prevenţiunea suferită în străinătate.
Acelaşi lucru în caz de infracţiuni continui, continuate sau de obişnuinţă când s’au executat şi pe teritoriul ţării şi
în străinătate, precum şi în caz de participaţiune din străinătate la o infracţiune comisă în ţară, în ipoteza că s’a pronunţat
mai întâi o hotărâre în străinătate.
151
V. Dongoroz – Drept penal – Bucureşti 1939 – p. 169
152
Ibidem – p. 169
153
V.Dongoroz – Drept penal – Bucureşti 1939 – p. 169-170
154
Ibidem – p.170

69
 Chiar dacă hotărârile penale străine nu pot fi executate în altă ţară, legea penală
a unui stat poate recunoaşte aceste hotărâri. În acest context, hotărârea penală străină
„capătă o eficienţă juridică indirectă, în sensul că, deşi o astfel de hotărâre nu poate
primi executare, totuşi, costatările sale şi autoritatea sa de lucru judecat sunt ţinute în
seamă de către legea penală a altui Stat”155.
Procedând la o examinare complexă a situaţiilor în care o hotărâre penală
străină poate fi recunoscută, profesorul Vintilă Dongoroz identifică câteva şi anume :
„a) Regula „non bis in idem” impune, în primul rând, că nimeni să nu fie
pedepsit de două ori pentru acelaşi fapt ; deci, persoana care ar fi urmărită în ţară
poate dovedi că a fost judecată în ţară străină şi că a fost achitată, sau că a executat
pedeapsa la care a fost condamnată. În acest caz, trebuie să se ţină seama de
autoritatea lucrului judecat, rezultând din hotărârea străină, fie pentru a se înceta orice
urmărire, fie pentru a se deduce din pedeapsa ce se va pronunţa de instanţele din ţară,
pedeapsa care s’a executat în străinătate (aceasta în cazurile când, conform legii ţării,
faptul penal trebuie să fie rejudecat).
b) Se ţine seama, deasemeni, de hotărârile străine, în caz de recidivă, atunci
când legea penală admite că pot constitui primul termen al recidivei şi
condamnaţiunile suferite în ţară străină.
c) Hotărârea penală străină, dacă este recunoscută în contra unui naţional al
Statului, unde s’a urmat judecata şi dacă conţine oarecari decăderi, incapacităţi,
pierderi de drepturi, ea produce efecte şi în alte State, fiindcă priveşte Statutul
personal al celui condamnat şi de aceea în urmează pretutindeni.
d) Când un naţional a fost condamnat în străinătate pentru un fapt care, după
legea sa naţională, atrage vreo pedeapsă privativă de drepturi, hotărârea penală străină
poate servi instanţelor din ţara sa, pentru aplicarea acelei pedepse. Se admite însă, că,
în acest caz, naţionalul poate cere ca fapta, pentru care a fost condamnat în străinătate,
să fie din nou judecată în ţară.
e) În fine, hotărârile penale străine pot fi recunoscute şi deci pot servi
instanţelor din ţară, pentru a dispune ca cel condamnat în străinătate să fie supus la
anumite măsuri de siguranţă prevăzute de legea naţională.
f) Hotărârile penale străine pot fi executate în ţară în ceea ce priveşte
condamnaţiunile civile, obţinându-se cuvenitul executor, conform dispoziţiunilor din
legile de procedură civilă”156.
Procedând la examinarea dispoziţiilor referitoare la recunoaşterea legilor penale
străine şi a hotărârilor penale străine, prevăzute în Codul penal Carol al II-lea
(menţionate anterior), autorul menţionat mai sus, menţionează :
„a) Cetăţeanul român sau străinul domiciliat în România, dacă au fost
condamnaţi în străinătate pentru infractiuni de drept comun, vor putea, la cererea
155
Ibidem – p. 170-171
156
V.Dongoroz – Drept penal - Bucureşti – p.171

70
Ministerului public şi pe baza hotărârii străine, să fie supuşi, de instanţele române, la
incapacităţile, interdicţiile sau decăderile prevăzute de legea română pentru acele
infracţiuni. În acest caz, condamnatul poate cere rejudecarea procesului. Supunerea la
decăderi nu poate avea loc, dacă inculpatul a fost amnestiat sau reabilitat în ţara unde
a comis infracţiunea, sau dacă au trecut 10 ani de la stingerea pedepsei (art.12 cod
penal).
b) Străinul pedepsit, în ţara lui, pentru o infracţiune prevăzută şi de legea
română, este lipsit şi în România, pe baza hotărârii străine, de drepturile cari iau fost
ridicate prin acea hotărâre, dacă ea a fost dată în prezenţa străinului şi dacă decăderile
nu sunt contrarii ordinii publice din România, (art.13 cod penal).
c) Recidiva există şi în cazul când cel care a comis o infracţiune în România (al
doilea termen al recidivei) fusese mai înainte condamnat, printr’o hotărâre definitivă,
(primul termen al recidivei) pronunţată în ţară străină, pentru fapte prevăzute şi de
legile române (art.14 cod penal).
d) Măsuri de siguranţă : Ori de câte ori instanţele române judecă fapte săvârşite
în străinătate, ele pot aplica măsurile de siguranţă prevăzute de legea română, chiar
dacă ele nu există şi în legea locului, unde s’a săvârşit infracţiunea. Textul nu prevede
însă şi posibilitatea aplicării măsurilor de siguranţă chiar în cazul când infractorul a
fost judecat în străinătate, ceea ce desigur este o lacună (art.15 cod penal).
e) Procedură : În art. 23-26 din Codul de procedură penală, se fixează regulile
de competinţă pentru infractiunile săvârşite în străinătate, când sunt judecate în
România. Deasemeni, în art. 549-555 tot din Codul de procedură penală, se prevăd
normele după cari se procedează la recunoaşterea hotărârilor penale străine, atunci
când această recunoaştere aste admisă de codul penal”157.
Aşa cum arată distinsul autor, Codul de Procedură Penală Carol al II-lea 158
prevede la art. 23-26 o serie de dispoziţii referitoare la competenţa teritorială a
instanţelor de judecată, în cazul săvârşirii unor infracţiuni în străinătate. Astfel,
potrivit acestor dispoziţii, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în străinătate, competenţa
aparţine instanţei de la reşedinţa infractorului sau a locului unde a fost prins. Dacă
infractorul nu are reşedinţa în România sau a săvârşit infracţiunea în condiţiile art.10
din C.pen.(examinat anterior), va fi urmărit şi judecat de instanţele din Bucureşti
(desigur atunci când s-a obţinut extrădarea lui). Dacă infracţiunea a fost săvârşită în
apropierea graniţelor ţării, la cererea Ministerului public sau a părţilor, Curtea de

157
V. Dongoroz – Drept penal – Bucureşti 1939 – p.171-172
158
Const. Al. Viforeanu,Eugen Petit,Nicolae D.Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura „ Cugetarea” P.C. GEOGESCU –
DELAFRAS – Bucureşti IV – 1936 – P.7 . Autorii menţionaţi precizează că : a)Denumit ,,Carol al II-lea” potrivit legii
intitulate : ,, Denumirea Codurilor de unificare a legislaţiei”, decretată sub Nr. 577/1936 şi publicată în Monotprul
Oficial, partea I, Nr. 73 din 27 Martie 1936.
b) În text sunt cuprinse şi rectificările din Monitorul Oficial, p. I, Nr. 83 din 8 Aprilie 1936, pag. 3177, şi Monitorul
Oficial p. I, Nr. 88 din 16 Aprilie 1936, pag. 3353

71
Casaţie poate strămuta „cercetarea cauzei” instanţei de judecată care este cea mai
apropiată de locul săvârşirii infracţiunii.
O primă situaţie în care se prevede posibilitatea recunoaşterii actelor judiciare
străine este menţionată la art. 23 alin. ultim din Codul de Procedură Penală Carol al II-
lea : „În cazurile de mai sus, judecătorul se poate folosi de actele autorităţii străine, fie
în interesul cercetărilor penale, fie pentru a hotărâ asupra restituirilor şi
despăgubirilor, când pentru infracţiunea săvârşită nu se pot întocmi astfel de acte în
ţară”.
Examinarea acestui text conduce la constatarea că instanţa poate folosi actele
judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină, numai în condiţiile în care
acele acte nu se pot întocmi în ţară. Pe cale de consecinţă, atunci când actele în cauză
se pot întocmi în ţară, cele primite de la autoritatea judiciară străină nu vor fi luate în
consideraţie. În aceste condiţii, putem afirma că de fapt se realizează o recunoaştere
relativă a actelor judiciare străine. În acelaşi mod s-au pronunţat şi unii autori în
literatura de specialitate a vremii159, care apreciau că :
„1. Dispoziţiunile de competenţă ratione loci prescrise prin art.23 se înţeleg prin
simpla lor citire.
Este de menţionat numai măsura luată de noul legiuitor după care judecătorii
români se vor putea folosi de actele încheiate de autoritatea străină, numai în cazul
când asemenea acte nu se mai pot întocmi în cauză.
De observat că actele întocmite de autoritatea străină vor putea fi folosite numai
pentru cercetări sau pentru pronunţarea hotărîrei în ce priveşte restituirile şi
despăgubirile ; de ele însă nu se vor putea folosi exclusiv judecătorii pentru aplicarea
penalităţii.
2. Art.6 şi urm. din Codul Penal se ocupă de pedeapsa ce se va aplica
infractorilor, pe când textele de faţă sunt referitoare la competinţa instanţei”.
În art.24 se menţionează că pentru infracţiunile comise pe un vas român,
competentă este instanţa în circumscripţia căreia se află primul port român în care
ancorează vasul respectiv după comiterea infracţiunii. Aceleaşi instanţe sunt
competente şi în cazul infracţiunilor comise de echipajul unui vas străin de comerţ în
condiţiile art.7 alin.3, precum şi în cazul art.11 pct.8 din C.pen.
De asemenea, infracţiunile comise pe o aeronavă română sunt de competenţa
instanţei în circumscripţia căreia se află locul de aterizare (când acesta este în ţară), iar
dacă locul de aterizare este în străinătate, competenţa aparţine instantei în
circumscripţia căreia se află aeroportul de care aparţine aeronava – „competenţa
aparţine instanţelor române ale locului aerostaţiunii de care depinde aeronava”.

159
Const.Al. Viforeanu,Eugen Petit,Nicolae D.Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol alII-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţiiţ cu Juraţi – Editura Cugetarea P.C. GEORGESCU
DELAFRAS – Bucureşti – IV 1936– p.210

72
 Infracţiunea comisă de echipajul unei aeronave străine de comerţ în condiţiile
art.7 alin.3 din C.pen. este de competenţa instanţelor române ale locului de aterizare.
Potrivit prevederilor art.24 alin. ultim, „pentru infracţiunile îndreptate contra
siguranţei Statului se aplică dispoziţiunile art.23”.
În „explicaţiile” prevăzute în lucrarea citată160, autorii menţionează că :
„1. În afară de regularea competenţei teritoriale în cazul când infracţiunea a fost
comisă pe un vas român sau de echipajul unui vas străin de comerţ în condiţiunile art.
7 alin.3 şi art. 11 punctul 8 c.pen., art. 24 determină competenţa şi pentru cazul când
ea a fost săvârşită pe o aeronavă română, sau de către echipajul unei aeronave străine
de comerţ în condiţiunile art.7 pct.3 C. penal.
Consiliul legislativ arată în expunerea sa că aceste dispoziţiuni s’au introdus
faţă cu dezvoltarea pe care a luat-o dreptul aerian, admiţându-se în totul soluţiunile
propuse de Institutul de drept internaţional, la Cambridge în anul 1931”.
Examinarea acestor dispoziţii conduce la constatarea că, în cazul în care
infracţiunile menţionate mai sus (art.24) sunt îndreptate contra siguranţei statului, se
aplică atât dispoziţiile referitoare la competenţa teritorială, cât şi cele referitoare la
condiţiile în care se pot recunoaşte actele judiciare străine care emană de la o
autoritate competentă. Pentru alte categorii de infracţiuni (care nu sunt îndreptate
împotriva siguranţei statului), nu se aplică prevederile art.23.
Art.25 prevede că infracţiunile comise în străinătate de românii care ocupă
funcţii diplomatice sau consulare, de funcţionarii legaţiilor sau consulatelor, precum şi
de trimişii guvernului român în misiuni, sunt de competenţa instanţelor domiciliului 161.
În lipsa domiciliului sunt competente instanţele din Bucureşti.
Referindu-se la prevederile de mai sus, colectivul de autori162 menţionează că:
„1. Prin dispoziţiunile cuprinse în art.25, noul legiuitor a completat lacuna
existentă în vechiul cod în ce priveşte infracţiunile comise de funcţionarii români în
străinătate.
Competenţa în asemenea cazuri este determinată de locul domiciliului ce-l are
în ţară infractorul ; în ipoteza lipsei unui domiciliu în ţară, sunt competente instanţele
din Bucureşti.
2. Articolul 25 din legea maghiară XXXII din 1896 aplicabilă în Ardeal
conţinea o asemenea dispoziţiune în alineatul său final.
În lipsa ultimei locuinţe din ţară sus zisul text atribuia competenţa instanţelor
din Buda-Pesta ; consiliul dirigent printr’un decret al său a înlocuit cuvântul Buda-

160
Ibidem – ,,Partea două” – Explicaţiile – p. 210-211
161
Const.Al. Viforeanu,Eugen Petit,NicolaeD.Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura Cugetarea P.C. GEORGESCU
DELAFRAS – Bucureşti IV 1936 – p. 15. Autorii citează Monitorul Oficial : Coform textului din Monitorul Oficial Nr.
66/936 ; în ediţia Oficială a Ministerului Justiţiei, greşit ,,domiciliul”.
162
Ibidem – ,,Partea doua” – ,,Explicaţiile” – p. 211

73
Pesta cu acela de Cluj, ţinând seama de împrejurarea că legea XXXII din 1896 nu se
putea aplica la Bucureşti”.
Putem afirma că, în eventualitatea trimiterii de către autorităţile străine a unor
acte judiciare referitoare la unele infracţiuni comise de către românii care ocupă în
străinătate funcţii diplomatice sau consulare, de cei care sunt funcţionari ai legaţiilor
sau consulatelor, ori trimişi ai guvernului român în misiuni, acestea (actele în cauză)
nu vor fi luate în considerare de autorităţile judiciare române.
Art.26 prevede că pentru infracţiunile comise de români în străinătate şi
judecate de instanţele consulare este competentă Curtea de Apel din Bucureşti (numai
în ceea ce priveşte apelul)163.
Acelaşi colectiv de autori164 apreciază că : „1. Curtea de Apel Bucureşti are o
competenţă generală ca instanţă de apel pentru toate hotărârile instanţelor consulare
privind infracţiunile comise de români în străinătate. Rezolvând chestiunea în acest
sens, noul legiuitor a consacrat punctul de vedere exprimat constant prin jurisprudenţa
Înaltei Curţi de Casaţie”.
Nici de această dată legiuitorul nu face nici o referire la posibilitatea acceptării
unor acte judiciare trimise de autorităţi străine, asemenea art.25.
163
Ibidem – p. 14-16. Art. în cauză prevăd :
,, Art. 23. Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, competenţa o are instanţa reşedinţei infractorului, sau a locului
unde a fost prins.
Infractorul care nu are reşedinţa în România, în caz de obţinerea extrădării, precum şi acela care a săvârşit o
infracţiune în condiţiile art. 10 din codul penal, va fi urmărit şi judecat de instanţele penale cu sediul în Bucureşti.
Dacă infracţiunea a fost săvârşită în apropierea fruntariilor României, Curtea de Casaţie poate strămuta, după cererea
Ministerului public sau a părţilor, cercetarea cauzei înaintea instanţei judecătoreşti, care este cea mai apropiată de locul
unde infracţiunea a fost săvârşită
În cazurile de mai sus, judecătorul se poate folosi de actele autorităţii străine, fie în interesul cercetărilor penale, fie
pentru a hotărî asupra restituirilor şi despăgubirilor, când pentru infracţiunea săvârşită nu se pot întocmi asfel de acte în
ţară.
Art. 24.. Pentru infracţiunile comise pe un vas român, este competentă instanţa din circumscripţia primului port român
în care ancorează vasul după comiterea infracţiunii.
Infracţiunile comise de echipajul unui vas străin de comerţ, în condiţiile art. 7 alin.3 partea finală (greşit partea, subl.
autorilor), precum şi în cazul art. 11, punctul 8 din codul penal, sunt de competenţa instanţelor primului port român de
acostare.
Infracţiunile comise pe o aeronavă română, sunt de competenţa instanţei locului de aterizare, când acesta este în ţară,
iar dacă locul de aterizare este în străinătate, competenţa aparţine instanţelor române ale locului aerostaţiunii de care
depinde aeronava.
Infracţiunea comisă de echipajul unei aeronave străine de comerţ în condiţiunile art. 7, punctul 3, partea finală, din
codul penal, este de competenţa instanţelor ale locului de aterizare.
Pentru infracţiunile îndreptate contra siguranţei Statului se aplică dispoziţiunile art. 23.
Art. 25. Infracţiunile comise în străinătate de românii care ocupă funcţiuni diplomatice sau consulare, de funcţionarii
legaţiunilor sau consulatelor, precum şi de trimeşii în misiuni ai guvernului român, sunt de competenţa instanţelor
domiciliului (greşit domiciliul subl. autorilor) pe care-l au în ţară.
În lipsa domiciliului sunt competente instanţele din Bucureşti.
Art. 26. Pentru infracţiunile comise de români în străinătate şi judecate de instanţele consulare, este competentă, în
ceea ce priveşte apelul, Curtea de Apel Bucureşti”
164
Const.Al.Viforeanu,Eugen Petit, Nicolae D.Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura Cugetarea P.C. GEORGESCU
DELAFRAS – Bucureşti IV 1936 – art. 26 din ,,Partea doua” –,,Explicatiile” - p. 211

74
 Aşadar, constatăm că actele judiciare străine pot fi recunoscute de instanţele
române numai în condiţiile prevăzute de art.23 şi 24 din C.pr.pen.(despre care am
făcut o serie de aprecieri mai sus).
Având în vedere importanţa sa, instituţia recunoaşterii hotărârilor penale străine
a fost menţionată şi în Titlul V Capitolul I din Codul de procedură penală.
Potrivit acestor dispoziţii, pentru ca hotărârile penale străine să fie recunoscute,
pe lângă condiţiile prevăzute de codul penal şi analizate mai sus, este necesar a mai fi
îndeplinite cumulativ următoarele :
- hotărârea de condamnare trebuie să fie pronunţată de o autoritate
judecătorească competentă a statului străin ;
- hotărârea trebuie să fie definitivă ;
- hotărârea să nu conţină dispoziţii contrare ordinii publice din România.
Referindu-se la prevederile de mai sus, colectivul de autori menţioat mai sus 165,
apreciază că :
„1. Consiliul Legislativ arată în expunerea sa, că normele pentru recunoaşterea
hotărârilor străine şi pntru executarea lor, au fost înscrise în noua noastră legislaţie
penală în scopul combaterii criminalităţii internaţionale.
2. Cazurile şi condiţiile în care hotărârile penale străine sunt supuse
recunoaşterii în România, sunt acelea prevăzute în art. 8-15 din codul penal.
3. Cele trei condiţiuni enunţate de aliniatul 2 al art. 549, pe care trebuie să le
mai îndeplinească o hotărâre penală străină pentru a putea fi recunoscută, sunt identice
acelora cerute de art. 374 alin. 2 din codul de procedură civilă dela 1900 pentru
acordarea exequaturului”.
Sub aspect procedural, menţionăm că, potrivit legii, recunoaşterea hotărârii
străine când este invocată pe cale incidentală se realizează de către instanţa sesizată cu
judecarea infracţiunii săvârşite în străinătate.
În comentariul realizat pe marginea acestei prevederi, autorii menţioanţi
anterior166 arată :
„1. Când recunoaşterea hotărârii străine formează obiectul unei cereri
principale, singură Curtea de Apel în circumscripţia căreia se află domiciliul
condamnatului este competentă să judece.
Dacă însă recunoaşterea este invocată pe cale de incident, competenţa o are
instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii săvârşite în străinătate”.
Competenţa aparţine curţii de apel în circumscripţia căreia se află domiciliul
condamnatului. Cererea de recunoaştere este introdusă de Parchetul general din
ordinul Ministrului Justiţiei. Prin intermediul Ministerului Justiţiei, Parchetul general

165
Const. Al.Viforeanu,Eugen Petit, Nicolae D.Ghimpa, - Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura Cugetarea P.C. GEORGESCU
DELAFRAS – Bucureşti IV 1936 – art.549 din ,,Partea doua” - ,, Explicaţiile” - p.390
166
Ibidem – art.550 din ,,Partea doua” - ,, Explicaţiile” – p. 390

75
poate cere toate informaţiile pe care le crede necesare. Hotărârea străină se traduce în
limba română, împreună cu toate actele care o însoţesc şi se notifică condamnatului.
Dacă condamnatul nu a introdus cererea în termen de 10 zile de la notificare, prin care
să se solicite, conform dispoziţiilor art.10 şi 11 din codul penal, rejudecarea procesului
din străinătate, Curtea procedează chiar în lipsă la judecarea cererii de recunoaştere.
În cazul menţionat mai sus (art.549 C.pr.pen.), Curtea examinează hotărârea
străină şi dacă întruneşte condiţiile legale, pronunţă o pedeapsă conform codului penal
român, echivalentă cu cea din hotărârea străină.
Când infracţiunea comisă pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă în
străinătate este din cele prevăzute la art.10 din C.pen., instanţele române au dreptul să
rejudece cauza după cererea Ministerului public, conform regulilor de competenţă.
Referitor la prevederile de mai sus, acelaşi colectiv de autori 167 menţionează :
„1. Curtea de Apel investită cu judecarea cererii de recunoaştere nu examinează
încă odată fondul afacerii, mărginindu-se a cerceta dacă sunt întrunite condiţiunile
prescrise prin art. 8-15 din codul penal, verificând în acelaşi timp dacă hotărârea este
definitivă, dacă instanţa care a pronunţat-o a fost competentă şi dacă nu contravine
ordinei publice române.
2. În cazul când admite cererea de recunoaştere Curtea de Apel pronunţă o
pedeapsă conform codului penal român şi echivalemtă cu acea pronunţată de instanţa
străină.
3. În ipoteza în care fapta care face obiectul sentinţei străine este o infracţiune
contra intereselor Statului Român, instanţele române au dreptul să judece din nou
cauza după cererea Ministerului public.
În acest caz însă, competenţa nu o mai are Curtea de Apel în circumscripţia
căreia se află domiciliul condamnatului, ci instanţa represivă de drept comun”.
În cazurile de recunoaştere, Parchetul general comunică extrasul de pe decizie
instanţelor respective pentru a fi înscrisă în cazier. Decizia Curţii de Apel poate fi
atacată numai cu recurs de către Ministerul public sau de către cel interesat.
Capitolul II, art.555 din cadrul aceluiaşi Titlu prevede „condamnările la
despăgubiri, restituiri, cheltuieli de judecată, cuprinse în hotărârile penale străine, pot
fi executate în România, în condiţiile şi cu formalităţile prevăzută de procedura civilă
pentru executarea hotărârilor civile străine”.
Examinând prevederile de mai sus, acelaşi colectiv de autori 168 aprecia că :
„1. În ce priveşte condamnările la despăgubiri şi restituiri, pentru ca agenţii
puterii executive să poată proceda la executarea lor, trebuie ca sentinţa străină să fie
investită cu formula noastră executorie, ceea ce se dispune de către tribunalul de

167
Const. Al Viforeanu,Eugen Petit,NicolaeD.Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura Cugetarea – P.C. GEORGESCU
DELAFRAS – Bucureşti IV 1936 – art. 552 din ,,Partea doua” – Explicaţiile” – p. 390-391
168
Ibidem – p.391-392

76
circumscripţie căruia urmează a se face executarea. Exequaturul se acordă printr’o
sentinţă dată de tribunalul român după citarea părţilor şi după ce examinează dacă
hotărârea străină este dată de un tribunal competent, dacă este definitivă, dacă nu
contravine legilor de ordine publică ale României şi dacă există reciprocitate la
executare.
2. În ce priveşte cheltuielile de judecată, pentru ca agenţii puterii executive să
proceadă la executarea sentinţei străine care le prevede, exequaturul se acordă
fără citarea părţilor.
Aceasta în virtutea convenţiunei dela Haga din 17 Iulie 1905 (art.19) care
derogă în această privinţă dela dispoziţiunile art.374 alin.1 C.proc.civilă.
Este de la sine înţeles că atunci când ar fi vorba de state nesemnatare ale
convenţiei de la Haga, citarea părţilor devine necesară conform art.374 pr.civilă,
derogarea ne mai existând”.
Observăm aşadar că legiuitorul român din perioada interbelică a abordat
instituţiile recunoaşterii hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine într-o manieră
modernă apropiată celei contemporane. Cercetarea ştiinţifică, realizată de profesorul
Vintilă Dongoroz, scoate în evidenţă disponibilitatea legiuitorului român de a acorda
încredere hotărârilor penale străine, desigur în anumite condiţii, unele dintre ele de
mare actualitate chiar şi în zilele noastre, concomitent cu înţelegerea importanţei
combaterii criminalităţii transfrontaliere şi a necesităţii absolute de a pedepsi pe cei
care au săvârşit o faptă de natură penală, indiferent de locul în care se găsesc.
Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, s-a constatat o tendinţă
accentuată de admitere a tezei recunoaşterii hotărârilor penale străine, în prima fază
între statele vecine sub aspect geografic, legate între ele prin tradiţii culturale,
religioase, etc., apoi la nivel regional.
Desigur că, în virtutea principiului suveranităţii statelor, fiecare stat avea
libertatea de a impune anumite condiţii pe care trebuia să le îndeplinească o hotărâre
penală străină pentru a fi recunoscută. Printre aceste condiţii, aprope universal
valabile, menţionăm următoarele :
a) Hotărârea trebuie să fie definitivă. Această condiţie se impune ca o necesitate
obiectivă, deoarece nu se poate pune problema recunoaşterii unei hotărâri penale
străine dacă aceasta nu este definitivă.
b) Hotărârea trebuie să fie conformă ordinii publice. Condiţia în sine impune ca
respectiva hotărâre să fie dată în acord cu normele de ordine publică impuse de
statul respectiv pe teritoriul său, să nu fie contrară acestora.
c) Hotărârea să prezinte o serie de garanţii judiciare, ceea ce înseamnă că aceasta
(hotărârea definitivă) trebuie să fie dată cu respectarea principiilor fundamentale
unanim admise de legile de procedură penală ale majorităţii statelor, principii

77
 care asigură temeinicia şi justa soluţionare a procesului penal şi care se găsesc
stipulate în multe declaraţii şi acorduri internaţionale 169.
Acestea sunt cele trei condiţii unanim admise care constituie principii de bază
în regimul recunoaşterii hotărârilor penale străine170.
Procedura recunoaşterii hotărârilor penale străine are caracter judiciar, fiind
dată în competenţa instanţelor judecătoreşti din statul solicitat, conform procedurii de
recunoaştere din legislaţia acestuia.
În ceea ce priveşte efectele pe care o hotărâre penală le poate produce pe plan
internaţional, trebuie menţionat că acestea sunt condiţionate direct de efectele pe care
hotărârea în cauză le produce pe plan intern.
Potrivit specialiştilor în domeniu, o hotărâre penală produce în cadrul ordinii de
drept a statului pe teritoriul căreia se aplică următoarele trei efecte principale :
- are putere de lucru judecat ;
- are forţă obligatorie ;
- soluţionează definitiv un conflict de drept penal171.
În dreptul intern, autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârilor penale
constituie un obstacol juridic care împiedică ca o persoană faţă de care s-a pronunţat o
hotărâre penală definitivă să mai poată fi urmărită pentru aceeaşi faptă chiar sub o
calificare diferită172.
În doctrină, părerile au fost împărţirte, în sensul că unii specialişti au
argumentat necesitatea recunoaşterii forţei executorii a hotărârilor penale străine, iar
alţii s-au opus acestei recunoaşteri.
În concluzie, credem că în cazurile în care legea statului solicitat nu este
competentă în principal pentru a justifica rejudecarea infractorului, recunoaşterea
forţei executorii a hotărârii penale străine se impune173.
Asemenea aprecierilor din doctrină, şi prevederile legislative referitoare la forţa
executorie a hotărârilor penale străine sunt reglementate diferit, după cum urmează :
- legislaţii care recunosc integral forţa executorie a unei hotărâri penale
străine dar numai faţă de anumite state (Convenţia între Belgia şi
R.F.Germania din 1958 care admite executarea reciprocă a hotărârilor în
materie penală, ca şi legea suedeză nr.193 din 22 mai 1963 privind
cooperarea între Danemarca, Finlanda, Islanda şi Norvegia în materia
executării pedepselor) ;
169
H.H.Jescheck – Conclusion pour le rapport général definitif du Colloque préparatoire – R.I.D.P. – nr. 1-2 - 1963 –
p.244
170
R.M.Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1975 – p.
160
171
R.M.Stănoiu – Asistenţa juridică internaţionalz în materie penală – Editura Academiei rsr – Bucureşti 1975 – p.162
172
S.Kahane – Dreptul procesual penal – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1963 – p. 313
173
R.M. Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1975 –
p.170

78
 - legislaţii care admit în anumite cazuri recunoaşterea forţei executorii a
hotărârii penale străine (Codul penal elveţian) ;
- legislaţii care trec sub tăcere această chestiune, problema executării
hotărârilor penale străine nefiind reglementată (legislaţia franceză) ;
- legislaţii care refuză implicit executarea hotărârilor penale străine; din
această catagorie fac parte toate acele legislaţii care prevăd o rejudecare pe
teritoriul naţional (C.pen. columbian, C. pen. Costa Rica, C.pen. italian) ;
- legislaţii care refuză explicit executarea hotărârilor penale străine (C. pen.
austriac şi legile ţărilor aparţinând sistemului de drept anglo-saxon) 174.
În legislaţia noastră problema recunoaşterii hotărârilor penale străine era
reglementată în Capitolul VI, din Titlul V, partea specială a Codului de procedură
penală175, sub denumirea marginală de „asistenţă judiciară internaţională”.
Activitatea de realizare a unei justiţii penale complete şi eficiente desfăşurate în
fiecare stat ar putea deseori rămâne infructuoasă, dacă efectele hotărârilor penale s-ar
opri la graniţele statului unde au fost pronunţate ori actele judiciare care ar putea servi
la rezolvarea unor cauze penale ar fi lipsite de valoare în afara teritoriului ţării în care
au fost efectuate176.
Prin procedura specială de recunoaştere a hotărârilor penale străine sau a altor
acte judiciare străine, statul nostru dă eficienţă juridică unor asemenea acte, ele putând
fi folosite în cadrul activităţilor procesual penale sau extraprocesuale ce au loc pe
teritoriul ţării noastre177.
Un alt autor apreciază că : hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele
străine, precum şi actele efectuate de organele judiciare penale din străinătate pot fi
recunoscute, dacă sunt de natură să producă efecte juridice penale, potrivit legii penale
române (art.519)178.
În cadrul capitolului menţionat mai sus, art.513-522, sunt prevăzute şi alte
dispoziţii privind procedura de realizare a unor forme de cooperare judiciară
internaţională în materie penală. De asemenea, dispoziţii care se refereau explicit sau
implicit la recunoaşterea hotărârilor penale străine se regăseau şi în cadrul art.6 alin.
ultim (universalitatea legii penale), art.37 alin. ultim (recidiva) şi art.89 (computarea
privaţiunii de libertate executată în afara ţării) din Codul penal 179

174
R.M.Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1975 – p.
170-171
175
Publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26
aprilie 1973. Republicare în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973
176
V.Dongoroz,S.Kahane, G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu, R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R – Bucureşti 1976 – p.410
177
I.Neagu – Dreptul Procesual Penal Socialist Român – vol. II – Partea specială – Universitatea din Bucureşti –
Facultatea de Drept – Bucureşti 1979 – p.327
178
N.Volonciu – Drept Procesual Penal – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1972 – p.532
179
Publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie
1972. Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973

79
 Trebuie să menţionăm, însă, că legislaţia română se remarca printre puţinele
legislaţii ale timpului care prevedea asemnea dispoziţii, în acord cu tendinţele tot mai
accentuate ale statelor de acţiune unitară împotriva fenomenului infracţional
transnaţional.
Potrivit art.513, condiţiile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în
materie penală sunt cele menţionate în Codul de procedură penală, în afara situaţiei în
care prin convenţii sau pe bază de reciprocitate s-au stabilit alte dispoziţii. Aşadar,
constatăm că şi în acea perioadă, dispoziţiile convenţiilor internaţionale sau cele
stabilite pe bază de reciprocitate aveau prioritate în raport cu legea internă.
Condiţiile şi procedura recunoaşterii hotărârilor penale sau a altor acte judiciare
străine sunt prevăzute în cadrul art.519-522 din Codul de procedură penală.
În literatura de specialitate 180 s-a apreciat că, în legislaţia noastră procesual
penală, recunoaşterea poate avea ca obiect hotărârile penale definitive pronunţate de
instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi actele efectuate de organele judiciare
penale din srăinătate, dacă sunt de natură să producă, potrivit legii penale române,
efecte juridice penale (art.519 C.pr.pen.). Recunoaşterea nu este deci limitată numai la
anumite hotărâri penale sau numai la unele din dispoziţiile acestora. În sistemul
legislaţiei noastre, orice hotărâre străină dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
poate fi recunoscută (hotărâri care pronunţă condamnarea sau achitarea ori stingerea
acţiunii penale sau luarea unei măsuri de siguranţă etc.). Aceeaşi interpretare se dă şi
în privinţa actelor judiciare efectuate de organele penale din străinătate (ca ordonanţe,
rechizitorii, încheieri, declaraţii ale inculpatului sau ale celorlalte părţi, declaraţii de
martori, constatări făcute cu prilejul unei cercetări la faţa locului etc.).
Potrivit art.520 din C.pr.pen., recunoaşterea hotărârii sau a actelor judiciare
străine are loc numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :
- hotărârea a fost pronunţată de o instanţă competentă sau actul emană de la
un organ judiciar competent ;
- hotărârea sau actul nu contravine ordinii publice din România ;
- hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în ţară, potrivit
legii penale române181.
În afară de condiţiile prevăzute în art.520 lit.a-c, trebuie să mai fie îndeplinită şi
condiţia din norma de principiu prevăzută în art.519 alin.1, şi anume ca hotărârea
penală străină să fie definitivă. Această condiţie se verifică în raport cu legea statului
de la care emană hotărârea (locus regit actum). Constatarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege atrage obligaţia pentru organele judiciare române de a recunoaşte
hotărârea sau actul judiciar străin (art.521 alin.3 C.pr.pen.182).
180
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Română – vol.II – Partea generală – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p. 412
181
Art. 520 alin. 1 din C. pr. pen
182
V.Dongoroz,S.Kahane,G. Antoniu,C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 - 413

80
 Potrivit prevederilor legii, recunoaşterea hotărârilor penale şi a actelor judiciare
străine se poate face pe două căi, şi anume principală şi incidentală. Recunoaşterea
poate avea loc pe două căi : principală şi incidentală183.
Procedura recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti şi a actelor judiciare străine pe
cale principală este prevăzută la art.521 C.pr. pen.
Astfel, potrivit legii, procurorul sesizează judecătoria în a cărei rază teritorială
se află condamnatul. Instanţa, la termenul fixat pentru a examina şi statua asupra
cererii de recunoaştere, ascultă concluziile procurorului şi declaraţiile inculpatului ;
apoi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile legale necesare recunoaşterii. Statuând
asupra recunoaşterii, instanţele române examinează regularitatea hotărârii străine
(potrivit legii statului străin) fără a cerceta fondul cauzei, aceasta indiferent dacă
pedeapsa aplicată a fost executată sau este considerată ca executată, ori a fost
executată numai în parte. Dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale,
admite cererea şi pronunţă recunoaşterea hotărârii penale sau a actului judiciar străin
(art.521 alin.3)184.
Recunoaşterea pe cale incidentală poate avea loc în cadrul unui proces penal în
curs de către procuror în faza de urmărire penală sau de către instanţa de judecată în
faţa căreia cauza se află spre soluţionare185.
La această cale se poate ajunge atunci când, în cursul desfăşurării unui proces
penal, se invocă existenţa unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar efectuat
în străinătate şi se arată efectele juridice penale pe care le-ar putea produce acestea.
Necesitatea recunoaşterii hotărârii penale străine va fi admisă când se constată
că este de natură a produce efecte juridice penale potrivit legii penale române (de ex.
constatarea existenţei vreunei cauze de stingere a acţiunii penale potrivit dispoziţiilor
art.6 al.3 C.pen., stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiei din art.37 al. ultim
C.pen., deducerea din pedeapsă timpului reţinerii sau arestării preventive în străinătate
potrivit dispoziţiei din art.89 C.pen.186).
Efectele recunoaşterii diferă în raport de hotărârea în cauză respectiv de
condamnare sau achitare.
Autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârii străine nu va putea fi invocată
pe cale incidentală înaintea organelor judiciare române în cazul în care acea hotărâre
se referă la fapte şi persoane faţă de care legea română este aplicabilă cu titlu principal
(art.3,4, şi 5 C.pen.), în atare cazuri regula non bis in idem fiind inoperantă. Persoana
aflată într-una din aceste situaţii va fi judecată de instanţele penale române în prezenţă

183
N.Volonciu – Drept procesual penal – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1972 – p.532
184
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol.II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 - 413
185
I.Neagu – Drept Procesual Penal Socialist Român – vol. II – Partea specială – Universitatea din Bucureşti –
Facultatea de Drept – Bucureşti 1979 – p.328
186
V. Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol.II – Partea specială – ditura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p.413-414

81
sau în lipsă, indiferent dacă cu privire la acea persoană şi pentru aceeaşi faptă ar exista
o hotărâre străină definitivă. În aceste situaţii însă se va face aplicaţiunea dispoziţiilor
din art.89 C.pen. privitoare la deducerea pedepsei (sau a timpului cît a fost reţinut sau
arestat preventiv) executate în străinătate187.
În situaţiile în care aplicarea legii penale române este posibilă cu titlu subsidiar,
autoritatea negativă de lucru judecat a hotărârii penale străine poate fi invocată,
producând efecte juridice penale conform legii române.
Autoritatea pozitivă de lucru judecat este prevăzută în dispoziţiile din art.6 al.
ultim C.pen. şi art.521 al.3 C.pr.pen. Potrivit dispoziţiei din art.6 al. ultim C.pen., dacă
pedeapsa prevăzută în hotărârea străină nu a fost executată sau a fost executată numai
în parte se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea
hotărârilor penale străine. În acest caz, instanţele române procedînd pe cale principală
sau pe cale incidentală la recunoaştere, vor substitui pedepsei neexecutate sau restului
de pedeapsă o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române (art.521 al.3
C.pr.pen.). Aşadar, organul judiciar român, admiţând recunoaşterea hotărârii străine
de condamnare, nu procedează la o nouă urmărire şi judecare a cauzei, ci substituie
pedepsei sau restului de pedeapsă o pedeapsă corespunzătoare ca natură şi cuantum
prevăzută de legea română188.
Constatarea antecedentelor penale. Cu ocazia judecării unor alte infracţiuni
(care nu au nicio legătură cu cele săvârşite în străinătate şi pentru care a fost
condamnată), hotărârea penală străină poate fi avută în vedere de instanţele române.
Astfel, în dispoziţia cuprinsă în art.37 al. ultim C.pen., la stabilirea stării de
recidivă în cazurile prevăzute la lit.a şi b (art.37) se poate ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Legea română a
adoptat astfel sistemul recidivei internaţionale facultative 189.
Instanţa poate sau nu să ţină seama de hotărârea penală străină la stabilirea stării
de recidivă. Recunoaşterea hotărârii penale străine (în această situaţie) se poate realiza
pe cale principală sau incidentală.
Hotărârea străină poate fi luată în consideraţie ori de cîte ori poate produce
efecte juridice penale potrivit legii române, de ex. pentru caracterizarea persoanei
infractorului, la individualizarea pedepsei (art.72 al.1 C.pen.), la suspendarea
condiţionată a executării pedepsei (art.81 al.1 lit.b C.pen.), la anularea reabilitării
(art.137 al.1 lit.a C.pen.)190.
Executarea dispoziţiilor civile se realizează în conformitate cu prevederile
art.522 C.pr.pen. Deci, în situaţia în care instanţa străină s-a pronunţat şi asupra
187
Ibidem – p.414
188
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai, N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei RSR – Bucureşti 1976 – p.414
189
Ibidem – p.415
190
Ibidem – p. 415

82
acţiunii civile, acea hotărâre va putea produce efecte în România conform dispoziţiilor
stipulate în dreptul civil român (art.375 al.1 C.pr.civ., după ce judecătoria în a cărei
rază urmează a se face executarea va încuviinţa, printr-o sentinţă dată cu citarea
părţilor, învestirea hotărârii străine cu formulă executorie) cu condiţia, ca aceasta să
nu contravină prevederilor art.14 al.3 C.pr. pen.

1.2. Noţiunea de hotărâre penală şi act judiciar străin.

Condiţiile recunoaşterii

Activitatea de realizare a unei justiţii penale complete şi eficiente desfăşurate în

fiecare stat ar putea deseori rămâne infructuoasă, dacă efectele hotărârilor penale s-ar
opri la graniţele statului unde au fost pronunţate ori actele judiciare care ar putea servi
la rezolvarea unor cauze penale ar fi lipsite de valoare în afara teritoriului ţării în care
au fost efectuate191
Potrivit prevederilor legii, hotărârea penală străină reprezintă o hotărâre penală
pronunţată de o instanţă competentă a unui alt stat192.
Actul judiciar străin este un act judiciar care emană de la o autoritate judiciară
străină competentă193.
Recunoaşterea ca instituţie a dreptului nostru procesual penal constituie
mijlocul prin care hotărârile penale sau alte acte judiciare străine capătă, când este
cazul, efecte juridice pe teritoriul ţării. Pe această cale, statul îşi însuşeşte hotărârea
sau actul judiciar străin, acordându-i în virtutea propriei sale suveranităţi eficientă pe
teritoriul său194.
Definirea instituţiilor recunoaşterii hotărârilor penale sau a actelor judiciare
străine, realizată de colectivul de specialişti citat mai sus, chiar dacă a fost realizată în
baza doctrinei şi a prevederilor legale ale timpului, rămâne de mare actualitate şi în
actuala etapă.
Un alt autor195 apreciază că „hotărârile judecătoreşti străine pronunţate în alte
procese decât cele privitoare la statutul civil al persoanei în cauză sunt recunoscute în
România pentru a putea beneficia de puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii
cumulative a următoarelor condiţii de regularitate internaţională : hotărârea să fie
191
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penalz Român – vol. II – Partea specială - Editura Academiei RSR – Bucureşti 1976 – p. 410
192
Legea 302/2004 cu modificzrile şi completările ulterioare (pe care o vom denumi în continuare legea specială, art. 115
alin. (1)
193
Ibidem – art. 115 alin. (2) din legea specială
194
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol.II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucurşti 1976 – p. 411
195
P.A.Coţovanu – Efectul executoriu al hotărârilor judecătoreşti străine, urmare a aderării României la Uniunea
Europeană – Dreptul nr.10/2007 – p. 88-89

83
definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat
hotărârea judecătorească străină să fi avut competenţa, potrivit legii civile sus
amintite, să judece procesul şi să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele
hotărârilor judecătoreşti străine între România şi statul instanţei care a pronunţat
hotărârea”.
Recunoaşterea unei hotărâri penale sau a unui act judiciar străin poate avea loc
numai dacă :
a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care
este parte ;
b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la
Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994196;
c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politcă sau pentru o infracţiune militară
care nu este o infracţiune de drept comun ;
d) respectă ordinea publică a statului român ;
e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România potrivit legii
penale române ;
f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane
în România ;
g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane
într-un alt stat, care a fost recunoscută în România197.
Pe bază de reciprocitate, hotărârile penale străine pot fi recunoscute în ţară şi
dacă nu este întrunită condiţia prevăzută de alin.(1) lit.a). În acest sens, instanţa
competentă va solicita Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei de
reciprocitate.
Potrivit legii, recunoaşterea şi executarea hotărârii esate posibilă şi fără
îndeplinirea condiţiilor prevăzute mai sus, dacă se referă la un cetăţean român, a cărui

196
Publicată în Monotorul Oficial nr….
În art. 6 din Convenţie, intitulat “Dreptul la un proces echitabil” se menţionează că :
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei
sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţz poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinei publice ori al securităţii
naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o
impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi
de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra
naturii şi cauzei….
197
Art. 116 alin. (1) din legea specială

84
extrădare a fost, în prealabil, acordată de statul român statului străin în care s-a
pronunţat hotărârea.
Un alt autor198 apreciază că : „de la această regulă art.116 stabileşte şi două
excepţii potrivit cărora hotărârile penale străine pot fi recunoscute şi fără îndeplinirea
condiţiilor prevăzute la alin.1, şi anume :
- hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România pe bază de reciprocitate
chiar dacă nu este îndeplinită condiţia prevăzută la alin. 1 lit. a (art. 116 alin.2) ;
- executarea hotărârii(şi implicit recunoaşterea) este posibilă atunci când se referă
la un cetăţean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de România
statului străin în care s-a pronunţat hotărârea, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la alin.1(art.116 alin.3)”.
În legătură cu organele abilitate să constate existenţa condiţiilor prevăzute de
lege, aceeaşi autoare199 apreciază că : „Constatarea condiţiilor enunţate mai sus se face
de organele judiciare române competente să soluţioneze cererea, în mod diferit, în
raport cu conţinutul fiecărei condiţii în parte.
Astfel, dacă în ce privesc condiţiile prevăzute în art.116 alin.1 lit. a,b,c,d şi e
îndeplinirea lor este apreciată de organul judiciar competent, pe baza înscrisurilor
doveditoare (tratatul internaţional la care România este parte sau hotărârea penală
străină), în ce privesc condiţiile prevăzute la lit. b,f, şi g tocmai lipsa unor înscrisuri
care să constate contrariul situaţiilor prevăzute de lege îndreptăţeşte organul judiciar
competent să aprecieze dacă sunt sau nu sunt îndeplinite”.

Secţiunea a II-a – Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale

şi a actelor judiciare străine

În ce priveşte calea care trebuie urmată pentru recunoaşterea unei hotărâri

penale străine, Legea nr.302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr.224/2006, reglementează trei proceduri :
- procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin (art.117) ;
- procedura specială de recunoaştere pe cale principală (art.118) ;
- procedura de recunoaştere pe cale incidentală (art.119)200.

2.1. Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin

198
V.Mirea – Recunoaşterea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine – Dreptul nr.5/2007 – p.221
199
V.Mirea – Recunoaşterea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine – Dreptul nr.5/2007– p.221-222
200
Ibidem – p.222

85
 Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea
competentă a statului străin va fi adresată Ministerului Justiţiei din România.
Din economia textului legii şi în conformitate cu atribuţiile sale, rezultă că
Ministerul justiţiei va proceda la verificarea următoarelor aspecte :
- dacă România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat
internaţional la care este parte ; se va avea în vedere ca parte la acel tratat
să fie şi statul solicitant ;
- a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, încheiată la
Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 .
După realizarea acestor verificări şi constatând că nu există cauze care să
determine nerecunoaşterea hotărârii străine, Ministerul Justiţiei va transmite cererea
de recunoaştere procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în
circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul.
Condamnatul va fi citat, iar odată cu citaţia i se comunică hotărârea străină,
împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege.
Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu, iar în
funcţie de situaţie şi de un interpret.
Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă
constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau
actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a
fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau
restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale
române.
În cazul în care hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se
transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în
circumscripţia căreia se află imobilul.
Curtea de apel sesizată decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu,
care poate fi atacată cu recurs. Hotărârea se comunică parchetului si Ministerului
Justiţiei.

2.2. Procedura specială de recunoaştere pe cale principală

Recunoaşterea hotărârii penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din

străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către
instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror.

86
 Competenţa în acest caz revine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
se află condamnatul.
Procedura de judecată este identică cu cea expusă mai sus (procedura de
recunoaştere la cererea unui stat străin, respectiv art.117 alin.(2)-(6).

2.3. Procedura de recunoaştere pe cale incidentală

Recunoaşterea se poate face şi pe cale încidentală în cadrul unui proces penal în

curs, de către procuror în faza de urmărire penală sau de către instanţa de judecată în
faţa căreia cauza este pendinte201.
În doctrină, prevederile legale referitoare la această procedură sunt considerate
incomplete : „cu referire la procedura recunoaşterii pe cale incidentală prevăzută de
art.119 din Legea nr.302/2004, trebuie remarcat faptul că legiuitorul a prevăzut doar
cadrul procesual în care aceasta poate avea loc, şi anume : „în cadrul unui proces
penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în
faţa căreia cauza este pendinte”. Legea nu face nicio referire la procedura efectivă care
trebuie urmată în acest sens : cine şi cum sesizează procurorul sau instanţa de
judecată, care este actul prin care aceste organe judiciare se pronunţă, care este
modalitatea de verificare a legalităţii şi temeiniciei unei astfel de soluţii şi organul
ierarhic superior competent să o verifice ?202.
201
Art. 119 din legea specială
202
V.Mirea – Recunoaşterea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine – Dreptul nr. 5/2007 – p.223-224. În
continuarea examinării acestei instituţii, autoarea menţionează că : ,, în încercarea de a da un răspuns întrebărilor de mai
sus, arătăm următoarele :
a) În lipsa unei reglementări speciale considerăm că atât procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală, cât şi instanţa de judecată pot fi sesizate cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri penale sau acte judiciare
străine, de persoana care este urmărită penal sau judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni.
În practică este foarte probabil că acest lucru se va întâmpla doar atunci când consecinţele juridice ale unei astfel de
recunoaşteri sunt pozitive pentru situaţia persoanei urmărite sau judecate. Este cazul în care fapta pentru care aceasta este
urmărită sau judecată este concurentă cu o altă faptă pentru care aceeaşi persoană a fost condamnată printr-o hotărâre
străină şi, în urma contopirii pedepselor, s-ar putea ajunge la neexecutarea sau executarea parţială a unei pedepse.
Sesizarea organelor judiciare menţionate şi recunoaşterea de către acestea a unor hotărâri penale şi acte judiciare
străine, considerăm că pot avea loc însă şi din oficiu, chiar în cazul în care s-ar crea, prin aceasta, o situaţie defavorabilă
persoanei urmărite sau judecate. Exemplul cel mai semnificativ credem că este acela în care faptele pentru care se fac
cercetări sau este judecată o persoană sunt comise în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării unei
pedepse aplicate printr-o hotărâre penală străină, care, odată recunoscută, atrage revocarea acelei pedepse sau cazul în
care pedeapsa anterioară aplicată printr-o hotărâre străină reprezintă prim termen al stării de recidivă şi poate conduce la
majorarea cuantumului pedepsei aplicate pentru noua faptă.
b) În legătură cu actul prin care se pronunţă procurorul sau instanţa de judecată în cursul unui proces penal asupra
unei cereri de recunoaştere a unor hotărâri penale sau a unor acte judiciare străine,apreciem că acestea sunt ordonanţa,
respectiv, încheierea de şedinţă.
Chiar dacă din cuprinsul art. 203 C. pr. pen. rezultă că procurorul, în astfel de situaţii, trebuie să se pronunţe prin
rezoluţie motivată, pentru că nu avem o reglementare expresă care să prevadă că procurorul dispune asupra acestora prin
ordonanţă, considerăm că această omisiune este rezultatul necorelării dispoziţiilor de procedură penală cu dispoziţiile

87
 Apreciem că examinarea realizată de către autoarea citată surprinde unele
lipsuri ale legii speciale şi ne raliem în totalitate soluţiilor propuse.

2.4. Executarea ordonanţelor de confiscare203

Scopul deciziei cadru din 6 octombrie 2006, OJ L 328/2006, referitoare la

aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a ordonanţelor de confiscare, este acela
de a înlesni colaborarea în scopul recunoaşterii şi executării reciproce a ordonanţelor
de confiscare şi de a stabili regulile după care statele membre urmează să recunoască
şi să execute ordonanţele de confiscare emise de către o autoritate judiciară
competentă a unui alt stat.
Spre deosebire de decizia cadru referitoare la executarea ordonanţelor de
indisponibilizare a bunurilor sau a materialului probator, ordonanţa de confiscare
examinată se referă la bunuri care sunt supuse confiscării printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, instanţă care a stabilit că aceste bunuri sunt :
- provenite din veniturile dintr-o activitate infracţională sau echivalentul
parţial sau total al unor astfel de venituri ;
- mijloace prin care s-a comis fapta penală ;
- elemente pasibile de confiscare prin aplicarea în statul emitent a
prerogativelor lărgite de confiscare prevăzute de art. 3.1. şi 3.2. al Deciziei-
cadru 2005/212/JHA referitoare la confiscarea veniturilor din activităţi
infracţionale, a instrumentelor şi bunurilor care au servit la aceasta ;
- elemente pasibile de confiscare conform oricăror altor dispoziţii legate de
prerogativele lărgite de confiscare prevăzute de legea statului emitent.
În cazul în care acordurile sau înţelegerile bilaterale sau multilaterale sunt mai
eficiente în cadrul acestei proceduri, acestea vor continua să se aplice.

cuprinse în legea specială şi că importanţa şi consecinţele recunoaşterii unor hotărâri penale sau acte judiciare străine
impun ca actul prin care procurorul se pronunţă să fie ordonanţa.
În legătură cu faza de judecată, credem că instanţa trebuie să se pronunţe prin încheiere separată şi nu prin hotărârea
prin care soluţionează fondul cauzei, tocmai pentru că recunoaşterea sau nerecunoaşterea unei hotărâri sau acte judiciare
străine reprezintă chestiuni care se impun a fi clarificate anterior soluţionării fondului cauzei, pentru a contribui la
rezolvarea acesteia.
Referitor la modalitatea de verificare a legalităţii şi temeiniciei soluţiei dispuse de procuror sau instanţa de judecată,
apreciem că, în lipsa unor reglementări speciale care să dispună altfel, aceasta poate avea loc, în cazul procurorului, după
finalizarea urmăririi penale printr-o plângere formulată în condiţiile art. 275-278 C. pr. pen., iar în cazul instanţei de
judecată prin exercitarea căilor ordinare de atac conform art. 361 alin. 2 C. pr. pen.
Prin urmare, verificarea legalităţii şi temeiniciei unei ordonanţe prin care se recunoaşte o hotărâre sau un act judiciar
străin se face, dupz caz, de către prim-procurorul sau procurorul general al parchetului, precum şi de către instanţa de
judecată, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei încheierii prin care s-au recunoscut astfel de acte se face de instanţa
ierarhic superioară celei care a soluţionat cauza în cadrul căilor ordinare de atac”
203
wwwjust.ro

88
 Referitor la modalităţile de transmitere, menţionăm că, ordonanţa de
confiscare sau o copie legalizată a acesteia, împreună cu adeverinţa, se vor transmite
prin orice mijloc de comunicare capabil să genereze o evidenţă scrisă, în general în
condiţii care să permită statului membru de executare să constate autenticitatea acestor
documente. Statul membru emitent va stabili autoritatea judiciară de executare română
prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene. În cazul în care
după primirea ordonanţei respective, autoritatea judiciară primitoare constată că nu
este competentă să procedeze la executarea acesteia potrivit legii române, o va
transmite, din oficiu, autorităţii judiciare competente, informând imediat despre
aceasta autoritatea judiciară emitentă, printr-un mijloc de comunicare generator de
evidenţă scrisă.
Ordonanţa de confiscare referitoare la o sumă de bani se va transmite statului
membru în care persoana fizică sau juridică la care se referă documentul în sine
(ordonanţa), se presupune, întemeiat că deţine bunuri sau realizează venituri, iar
ordonanţa de confiscare a unor anumite bunuri se trimite în statul membru în care se
presupune, întemeia, că se află acele bunuri. Dacă nu sunt îndeplinite motivele
întemeiate la care am făcut referire mai sus, ordonanţa de confiscare poate fi transmisă
statului membru în care persoana fizică sau juridică îşi are domiciliul stabil sau sediul.
Statul emitent poate poate transmite o hotărâre unui singur stat de executare,
cu excepţia următoarelor situaţii :
1. În cazul ordonanţelor de confiscare referitoare la anumite bunuri, atunci
când sunt motive întemeiate de a presupune că bunurile în cauză se află în state
diferite ;
- când confiscarea unui anumit bun necesită urmărirea acestuia în
mai multe state de executare ; sau
- când un anumit bun se presupune, întemeiat, că se află într-unul
sau două sau mai multe state membre de executare.
2. În cazul ordonanţelor de confiscare a unor sume de bani, dacă autoritatea
competentă din statul emitent consideră că este necesar, atunci când bunul respectiv
nu a fost indisponibilizat în baza Deciziei cadru 2003/577/JHA, referitoare la
executarea în Uniunea Europeană a ordonanţelor de indisponibilizare a bunurilor sau a
materialului probator, atunci când valoarea bunului care ar putea fi confiscat în statul
emitent şi în orice stat de executare este posibil să nu acopere valoarea sumei
urmărite.
În ceea ce priveşte procedura, menţionăm că, ordonanţa de confiscare trebuie
recunoscută fără alte formalităţi, autoritatea judiciară competentă din România
urmând a lua imediat măsurile specifice de punere în executare a acesteia, conform
normelor de procedură penală interne.
Foarte importantă ni se pare a fi prevederea conform căreia, ordonanţa de
confiscare dată împotriva unei persoane juridice trebuie executătă chiar dacă statul de

89
executare nu recunoaşte principiul răspunderii penale a persoanei juridice. Această
prevedere, nu are relevanţă pentru statul român, deoarece acest principiu este
recunoscut de legislaţia noastră, ci pentru faptul că scoate în evidenţă forţa executorie
şi importanţa ordonanţei de confiscare în spaţiul Uniunii Europene.
În cazul în care, persoana vizată demonstrează că a avut loc confiscarea, statul
de executare trebuie să se consulte cu statul emitent şi să scadă partea de sumă
recuperată prin confiscare într-un alt stat ; dacă o autoritatea a statului emitent
încasează banii pe care persoana vizată i-a achitat de bună voie în contul ordonanţei de
confiscare, aceasta va informa imediat autoritatea competentă a statului de executare,
printr-un mijlo de comunicare generator de evidenţă scrisă. În anumite situaţii, statul
de executare poate impune măsuri alternative numai cu acordul statului emitent (o
scutire sau amnistie). Când există mai multe cereri de executare la adresa aceleiaşi
persoane fizice sau juridice, care nu dispune de fonduri suficiente în statul de
executare, sau când există două sau mai multe ordonanţe de confiscare pentru acelaşi
bun, statul de executare trebuie să emită o hotărâre cu privire la ordonanţa de
executare în funcţie de gravitatea faptei, a locului în care a fost comisă, precum şi alte
circumstanţe importante. Statul de executare va trebui să aducă această situaţie la
cunoştinţa statului emitent, imediat, printr-un mijloc de comunicare generator de
evidenţă scrisă.
Autorităţile competente ale ambelor state membre pot conveni asupra
confiscării unui anumit bun prin plata echivalentului în bani al acestuia. Dacă nu se
obţine această plată, autorităţile competente ale statului de executare vor duce la
îndeplinire ordonanţa de confiscare a bunului prin reţinerea unei sume de bani, cu
condiţia ca suma totală obţinută să nu depăşească suma prevăzută în ordonanţă.
Atunci când ordonanţa de executare se duce la îndeplinire integral sau parţial în
statul emitent sau într-un stat de executare, autoritatea competentă a statului emitent
va trebui să informeze imediat autoritatea competentă a statului de executare printr-un
mijloc de comunicare generator de evidenţă scrisă, specificându-se cuantumul care nu
a putut fi executat. Statul de executare va informa statul emitent imediat, printr-un
mijloc de comunicare generator de evidenţă scrisă, despre executarea ordonanţei de
confiscare. Statul emitent are întotdeauna dreptul de a executa ordonanţa de confiscare
prin organele sale judiciare competente. Autoritatea competentă a statului emitent va
informa autoritatea competentă a statului de executare, printr-un mijloc de comunicare
generator de evidenţă scrisă, de luarea oricărei hotărâri sau măsuri în urma căreia
ordonanţa încetează a mai avea putere executorie sau în urma cărei atrebuie retrasă din
statul de executare. Statul de executare va opri executarea ordonanţei de îndată ce este
informat în legătură cu cele menţioate mai sus.
Statul de executare va dispune de sumele de bani obţinute din executarea
ordonanţei de confiscare astfel :

90
 - sumele până la 10.000 Euro, sau echivalentul acestora, vor reveni în
totalitate statului de executare ;
- în toate celelalte cazuri, 50% din sumă se va vira statului emitent.
De alte bunuri decât banii, cu excepţia obiectelor de patrimoniu, se va dispune,
la latitudinea statului de executare, astfel :
- prin vânzare, caz în care de sumele realizate din vânzare se va dispune în
oricare din modurile menţionate mai sus pentru sumele în bani ;
- prin transfer către statul emitent ; dar dacă ordonanţa de confiscare se
referă la o sumă de bani, bunul poate fi transferat statului emitent numai cu
acordul acestuia ;
- când nu se poate proceda potrivit prevederilor de mai sus, de bunul
respectiv se poate dispune în orice alt mod permis de legislaţia statului de
executare.
Statele membre pot deroga de la prevederile menţionate mai sus, în baza unor
înţelegeri bilaterale sau multilaterale.
Ordonanţa de confiscare, poate să nu fie executată sau să fie respinsă de statul
de executare în următoarele situaţii :
- când adeverinţa este incompletă sau se abate vădit de la prevederile
ordonanţei ; în acest caz este obligatorie consultarea autorităţii competente
a statului emitent ;
- când se încalcă principiul non bis in idem ; în acest caz este obligatorie
consultarea autorităţii competente a statului emitent ;
- când aceasta (ordonanţa de confiscare), se referă la fapte care nu sunt
cuprinse în Decizia cadru, iar fapta nu constituie o infracţiune pasibilă de
confiscare în statul de executare. În ceea ce priveşte impozitele, taxele
(vamale sau de alt fel) şi schimburile valutare, executarea unei ordonanţe
de confiscare nu poate fi refuzată pe motiv că legea statului de executare
nu prevede acelaşi tip de impozite sau taxe sau că nu preved aceleşi reguli
referitoare la taxe, impozite şi schimb valutar ca legea statului emitent ;
- când legislaţia statului de executare prevede diverse imunităţi şi privilegii ;
- când executarea ordonanţei de confiscare conform legii statului de
executare devine imposibilă din cauza drepturilor de care se bucură părţile
interesate, inclusiv terţii de bună credinţă ca şi din cauza punerii în mişcare
a căilor de atac. În cazul lipsei de informaţii cu privire la acţiunile
intreprinse în instanţă în statul de executare, este obligatorie consultarea
autorităţii competente a statului emitent ;
- când din adeverinţă reiese că sentinţa s-a dat în contumacie şi că persoana
nu a avut posibilitatea de a contesta sau de a obiecta contra sentinţei (cu
excepţia cazurilor în care adeverinţa atestă că persoana a fost informată
personal sau printr-un reprezentant legal, conform legislaţiei statului

91
 emitent, sau că persoana şi-a manifestat intenţia de a nu contestade
confiscare) ; trebuie precizat că şi în acest caz, este obligatorie consultarea
autorităţii competente a statului emitent ;
- când faptele penale (respective) sunt considerate de statul de executare că
ar fi fost comise pe teritoriul său sau pe teritoriu echivalent sau că au fost
comise în afara teritoriului statului, iar legislaţia statului de executare nu
permite luarea unor măsuri împotriva acestor fapte atunci când ele sunt
comise în afara teritoriului său ; şi în acest caz este obligatorie consultarea
autorităţii competente a statului emitent ;
- când aceasta a fost dată în împrejurări care au permis exercitarea
prerogativelor lărgite de confiscare a bunului respectiv, cu consultarea
obligatorie a autorităţii competente a statului emitent ;
- când şi-a pierdut valabilitatea din punctul de vedere al legislaţiei statului de
executare.
În ceeea ce priveşte forţa executorie a ordonanţei, menţionăm că, autoritatea
competentă a statului de executare o va aduce la îndeplinire cel puţin în aceeaşi
măsură ca şi în cazurile similare prevăzute de legislaţia naţională, dacă statul de
executare consideră că :
- ordonanţa a fost dată în împrejurări care au făcut posibilă confiscarea
bunului conform prerogativelor lărgite de confiscare statuate de Art. (d)
(III) al Deciziei cadru ;
- ordonanţa nu se încadrează în condiţiile adoptate de statul de executare
conform Art. 3.2 al Deciziei cadru 2005/212/JHA, referitoare la
confiscarea veniturilor obţinute din activităţi infracţionale, a mijloacelor
folosite în acest scop şi a bunurilor astfel dobândite.
Înainte de a decide să nu recunoască şi să nu execute o ordonanţă de executare,
sau de a restrânge executarea acesteia, autoritatea competentă a statului de executare
se va consulta cu autoritatea competentă a statului emitent şi o va informa cu privire la
hotărârea de a recunoaşte ordonanţa de confiscare şi la motivele acestei hotărâri,
neîntârziat, printr-un mijloc de comunicare generator de evidenţă scrisă. Tot astfel,
autoritatea competentă a statului de executare va anunţa autoritatea competentă a
statului emitent de orice situaţie care face imposibilă confiscarea fie pentru că bunul a
fost deja confiscat, a dispărut, a fost distrus, nu a putut fi găsit la locul indicat în
ordonanţă, sau pentru că locul respectiv nu a fost indicat cu destulă precizie, chiar şi
după ce au avut loc consultări cu statul membru.
Amânarea executării unei ordonanţe de confiscare poate avea loc atunci când :
- ordonanţa se referă la o sumă de bani şi autoritatea competentă a statului
de executare consideră că există riscul unei executări care să depăşească
suma maximă din cauza executării simultane în mai mult de un stat
membru, situaţie în care, aceasta va informa autoritatea competentă a

92
 statului emitent printr-un mijloc de comunicare generator de evidenţă
scrisă, iar aceasta, la rândul ei, va informa autoritatea statului de executare,
cât mai repede posibil, dacă a încetat să mai existe acest risc ;
- se apelează la o cale de atac ;
- executarea ordonanţei poate prejudicia o anchetă penală sau un proces
penal în desfăşurare ;
- se consideră necesară traducerea acesteia sau a unor fragmente ale acesteia,
pe cheltuiala statului de executare, dar numai cu perioada de timp necesară
acestei operaţiuni ;
- bunul care face obiectul unei proceduri de confiscare în statul de executare.
Cu excepţia primei situaţii, în toate celelalte se va înainta un act justificativ către
autoritatea competentă a statului de executare, cu privire la situaţia creată şi, dacă este
posibil, explicând motivele şi durata probabilă a amânării.
Temeiurile principale de emitere a unei ordonante de confiscare nu pot fi
contestate decât într-o instanţă a statului emitent. Trebuie însă să se prevadă şi căile de
atac care să permită contestarea (şi) într-o instanţă a statului de executare în
conformitate cu legislaţia acestuia.

2.5. Executarea hotărârilor pronunţate în procedură administrativă

Hotărârile pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate

infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite de Convenţia europeană privind
valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, se pot
executa, numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac
în faţa unei instanţe judecătoreşti204.
Înainte de luarea unei decizii referitoare la recunoaşterea unei hotărâri penale
străine, instanţa competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul
Justiţiei sau din oficiu, să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul
hotărârii a cărei recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita
fuga acesteia de pe teritoriul României205.

Secţiuna a III-a – Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române

în străinătate

3.1. Legea aplicabilă şi efectele executării

204
Art. 120 din legea specială
205
Art. 121 din legea specială

93
 Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit dispoziţiilor legii
române.
Hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi
efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române.
Statul străin care solicită executarea este singurul competent să decidă asupra
unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de executat.
Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român.
Statul străin trebuie să informeze statul român asupra intervenirii oricăreia
dintre cauzele care determină încetarea executării, prevăzute mai sus.
În ceea ce priveşte începerea executării pedepsei în România, aceasta are ca
efect, renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în
care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat
redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin
redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra
neexecutării totale sau parţiale a acestei pedepse.

3.2. Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare

Instanţele române pot solicita recunoaşterea şi executarea de către un stat străin

a unei hotărâri judecătoreşti în unul dintre următoarele cazuri :
a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este
apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului
solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării
pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea ;
b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului
solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să
acorde extrădarea acestuia206.
Formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea,
admisibilă dacă condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul solicitat
pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România.
În situaţia formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care
s-a aplicat o pedeapsă, durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an.
De asemenea, dispoziţiile de mai sus [alin. (1)] nu se aplică, dacă împrejurările
cauzei o cer, în baza unui tratat încheiat cu statul străin, atunci când se aplică măsura
de siguranţă a expulzării.
206
Art. 123 alin. (1)

94
 Recunoaşterea se aplică sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei
aplicate prin hotărârea pronunţată în România.
În ceea ce priveşte recunoaşterea în străinătate a actele judiciare emise de
autorităţile române competente, aceasta are loc în condiţiile stipulate în tratatul
internaţional.

3.3. Efectele recunoaşterii

Recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere

formulate de instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la
executarea hotărârii pe teritoriul României.
Potrivit legii, statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul
în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în
care a fost informat de neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse 207.

3.4. Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere

şi de executare a unei hotărâri penale

Cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale într-un stat străin

este formulată de instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului
competent ori a condamnatului, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare.
La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, în
lipsa unui tratat, cel puţin hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei.
Atunci când legea prevede existenţa consimţământului condamnatului, acesta
va fi dat în camera de consiliu a instanţei de executare, exceptând cazul în care
condamnatul se află în străinătate ; în acest caz, consimţământul poate fi dat în faţa
unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare străine competente.
În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi
cererea prevăzută mai sus, procurorul competent procedează la notificarea acestuia.
Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la
formularea cererii, fapt asupra căruia este informat prin notificare.

207
Art. 124 din legea specială

95
 CAPITOLUL VII

TRANSFERUL PERSOANELOR CONDAMNATE

SUMAR

 Consideraţii introductive
o Principii generale, definirea unor termeni, dreptul aplicabil
o Condiţiile transferării, cereri şi răspunsuri
 Procedura de transfer când statul român este stat de condamnare
o Obligaţia de a furniza informaţii, înscrisuri ajutătoare
o Consimţământul condamnatului, efectul transferării pentru statul de condamnare,
căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare
o Procedura prealabilă
o Refuzul opţional al transferării
 Procedura de transfer când statul român este stat de executare
o Consimţământul condamnatului, probe necesare
o Efectele transferării pentru statul de executare
o Informaţii privind executarea, încetarea executării
o Acceptarea sau respingerea cererii, refuzul opţional, tranzitul

96
 Secţiunea I – Consideraţii introductive

1.1. Principii generale, definirea unor termeni, dreptul aplicabil

Prin Legea nr.76/1996208, a fost ratificată Convenţia europeană asupra

tansferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, iar
ulterior prin Legea nr.511/2001209, a fost aprobată Ordonanţa Guvernului nr.92/1999
pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997.
În consens cu obligaţiile asumate prin ratificarea acestor instrumente
internationale, în Titlul VI din Legea nr.302/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, sunt reglementate condiţiile în care se poate realiza transferarea persoanelor
condamnate în şi din România.
În activitatea de transferare a persoanelor condamnate, părţile contractante
trebuie să respecte următoarele principii generale :
„1. Părţile se angajează să-şi acorde reciproc, în condiţiile prevăzute prin
prezenta convenţie, cooperarea cea mai largă posibil în materia transferării
persoanelor condamnate.
2. O persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate, în conformitate cu
dispoziţiile prezentei convenţii, să fie transferată pe teritoriul altei părţi, pentru a
executa aici condamnarea care i-a fost aplicată. În acest scop, ea îşi poate exprima, fie
pe lângă statul de condamnare, fie pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi
transferată în temeiul prezentei convenţii.
3. Transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către
statul de executare”210.
Pentru a se evita unele interpretări care să nu fie în acord cu dorinţa părţilor
contractante, în cadrul art.1 din convenţie au fost definiţi o serie de termeni şi anume :
a) condamnare – desemnează orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate,
pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau determinată în
temeiul unei infracţiuni penale ;
b) hotărâre – desemnează o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o
condamnare ;

208
Publicată în Monitorul Oficial nr.154 din 19 iulie 1996
209
Publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 15 octombrie 2001
210
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 (care va fi
denumită în continuare convenţie) – art. 2

97
 c) statul de condamnare – desemnează statul unde a fost condamnată persoana care
poate fi transferată sau care deja a fost transferată ;
d) statul de executare – desemnează statul către care condamnatul poate fi transferat
sau a fost deja transferat, în vederea executării condamnării sale.
Potrivit legii211, dispoziţiile privind transferarea persoanelor condamnate se
aplică în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România
este parte, iar în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. Dispoziţiile legii se aplică
deopotrivă în completare, situaţiilor nereglementate prin tratate internaţionale
ratificate de statul român. Prevederile legii nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor
care decurg din normele internaţionale referitoare la transferul în străinătate al
deţinuţilor, în scopul audierii acestora în calitate de martori sau al confruntării.
O persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe
teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării pedepsei, la cererea sa,
a statului al cărui cetăţean este sau a statului român212.

1.2. Condiţiile transferării, cereri şi răspunsuri

Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei se poate

realiza numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii 213 :
a) condamnatul este resortisant al statului de executare ;
b) hotărârea este definitivă ;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6
luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele
implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată
este mai mică de 6 luni ;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu
vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state
consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere
în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant
este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de
executare ;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra
acestei transferări ;în caz contrar, transferul nu poate avea loc.

211
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 127
212
Ibidem – art. 128
213
Ibidem – art. 129

98
 Dispoziţiile menţionate mai sus au fost preluate de legiuitorul român aproape în
totalitate din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate 214.
Condiţiile cerute de lege şi menţionate mai sus trebuie îndeplinite cumulativ.
Neîndeplinirea unei condiţii, indiferent care, va conduce în mod implicit la
nerealizarea transferului persoanei condamnate.
Potrivit legii215, cererea de transferare, precum şi răspunsul la aceasta trebuie
formulate în scris. Această cerere se adresează de către autoritatea competentă a
statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat, iar răspunsul se comunică
pe aceeaşi cale în cel mai scurt timp. Autoritatea competentă în cazul statului român
este Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului străin autoritatea centrală stabilită de către
acesta216.
Dispoziţiile menţionate mai sus, se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care statul român are calitatea de stat de executare.

214
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, unde la art. 3 intitulat sugestiv ,,condiţiile
transferării” se stipulează că :
,, 1. O transferare nu poate avea loc în termenii prezentei convenţii decât în condiţiile următoare :
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare ;
b) hotărârea trebuie să fie definitivă ;
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data
primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată ;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori
mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei ;
e) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracţiune penală în raport cu
dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie o astfel de infracţiune, dacă ar fi survenit pe teritoriul său ; şi
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
2. În cazuri excepţionale, unele părţi pot conveni o transferare chiar dacă durata condamnării pe care cel condamnat
o are încă de executat este inferioară celei prevăzute la paragraful 1 c).
3. Orice stat poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare
sau de aderare, să indice, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, că înţelege să excludă
aplicarea vreuneia dintre procedurile prevăzute la art. 9 paragraful 1 a) şi b) în relaţiile sale cu celelalte părţi.
4. Orice stat poate, în orice moment, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să
definescă, în ceea ce-l priveşte, termenul resortisant în înţelesul prezentei convenţii”
215
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 130
216
Prevederile sunt inspirate din cele ale art. 5 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, unde
se stipulează că :
,, 1. Cererile de transferare şi răspunsurile trebuie formulate în scris.
2. Aceste cereri trebuie să fie adresate de către Ministerul de Justiţie al statului solicitant Ministerului de Justiţie al
statului solicitat. Răspunsurile trebuie communicate pe aceleaşi căi.
3. Orice parte poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să indice faptul că ea va
utiliza alte căi de comunicare.
4. Statul solicitat trebuie să informeze statul solicitant, în cel mai scurt timp, despre hotărârea sa de a accepta sau de a
refuza transferarea cerută”

99
 Secţiunea a II-a – Procedura de transfer când statul român
este stat de condamnare

2.1. Obligaţia de a furniza informaţii, înscrisuri ajutătoare

Orice persoană condamnată de către o instanţă română căreia i se pot aplica

prevederile legii217, trebuie să fie informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei,
despre conţinutul Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate.
Atunci când condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în
vederea transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa autoritatea centrală
competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare. Aceste informaţii trebuie să cuprindă :
a) numele, data şi locul naşterii condamnatului ;
b) dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare ;
c) o expunere a faptelor care au atras condamnarea ;
d) natura, durata şi data începerii executării pedepsei.
Dacă condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale,
statul român va comunica acestui stat, la cerere, informaţiile de mai sus.
Legea mai prevede şi obligaţia autorităţilor române de a informa condamnatul
în scris despre orice demers întreprins de către oricare din cele două state în aplicarea
prevederilor menţionate mai sus, precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre
aceste state cu privire la cererea de transferare218.
În vederea soluţionării cererii de transferare, statul român va solicita statului de
executare transmiterea următoarelor documente219 :
217
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 133
218
Textul art.133 este reprodus din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, unde la art. 4
intitulat sugestiv ,, obligaţia de a furniza informaţii”, se arată că :
1.Orice condamnat căruia i se pot aplica prevederile prezentei convenţii trebuie să fie informat de cztre statul de
condamnare despre conţinutul exact al prezentei convenţii.
2. Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de condamnare, dorinţa de a fi transferat în temeiul prezentei
convenţii, acest stat trebuie să informeze despre aceasta statul de executare cât mai curând posibil, după rămânerea
definitivă a hotărârii.
3. Informaţiile trebuie să cuprindă :
a) numele data şi locul naşterii condamnatului ;
b) dacă este cazul, adresa sa în statul de executare ;
c) o prezentare a faptelor care au atras condamnarea ;
d) natura, durata si data începerii executării condamnării.
4. Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi transferat în temeiul prezentei
convenţii, statul de condamnare comunică acestui stat, cererea sa, informaţiile prevzzute la paragraful 3 de mai sus.
5. Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice demers întreprins de către statul de condamnare sau de
către statul de executare în aplicarea paragrafelor precedente, ca şi despre orice hotărâre luată de către vreunul dintre cele
două state cu privire la cererea de transferare.
219
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 134 alin. (1)

100
 a) un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este
resortisant al statului de executare ;
b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că
faptele care au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare
constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare ;
c) o declaraţie conţinând informaţii privitoare la procedura pentru care se va opta, în
vederea punerii în executare a condamnării. Dispoziţiile referitoare la continuarea
executării şi conversiunea condamnării se aplică în mod corespunzător.
Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la
transferare, statul român comunică statului de executare următoarele :
a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a
dispoziţiilor legale aplicabile ;
b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii
asupra oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act
privind stadiul executării condamnării ;
c) declaraţia privind consimţământul la transferare, prevăzut la art.129 lit.d) ;
d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale
care să ateste starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de
acesta pe teritoriul statului român şi eventualele recomandări pentru continuarea
tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul condamnatului minor,
copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză .
Statul român poate solicita statului de executare transmiterea oricăruia dintre
documentele prevăzute mai sus, înainte de a formula cererea de transferare sau de
pronunţare a hotărârii de acceptare ori de refuzare a transferării. Dispoziţiile de mai
sus se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul de executare solicită statului
român transmiterea documentelor prevăzute de lege220.

220
Textul analizat este preluat din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, unde la art. 6
intitulat identic ,, înscrisuri ajutătoare”, se arată că :
,, 1. Statul de executare trebuie, la cererea statului de condamnare să furnizeze acestuia din urmă :
a) un document sau o declaraţie care să indice că persoana condamnată este resortisant al acelui stat ;
b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare din care să rezulte că acţiunile sau omisiunile care
au dat loc condamnării în statul de condamnare constituie o infractiune penală în raport cu drreptul statului de executare
sau ar constitui o astfel de infracţiune, dacă ele ar surveni pe teritoriul său ;
c) o declaraţie conţinând informaţiile prevăzute la art. 9 paragraful 2.
2. Dacă se cere o transferare, statul de condamnare trebuie să furnizeze statului de executare următoarele documente,
cu excepţia cazului în care unul sau celălalt dintre cele două state ar fi indicat deja că el nu şi-ar da acordul de
transferare:
a) o copie, certificată pentru conformitate, de pe hotărâre şi de pe dispoziţiile legale aplicabile ;
b) indicarea duratei condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra oricărei detenţii provizorii, reduceri
a pedepsei sau altui act privind executarea condamnării ;
c) o declaraţie constatând consimţământul de transferare, aşa cum se prevede în art. 3 paragraful 1 d ;
d) de fiecare dată când va fi cazul, orice raport medical sau social despre condamnat, orice informaţie asupra
tratamentului său în statul de condamnare şi orice recomandare pentru continuarea tratamentului său în statul de
executare.

101
 2.2. Consimţământul condamnatului, efectul transferării
pentru statul de condamnare, căi extraordinare de atac
împotriva hotărârii de condamnare

Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să-şi dea
consimţământul la transfer să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de
consecinţele juridice care decurg din aceasta. De asemenea, statul român trebuie să
dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau a
altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a fost
dat cu respectarea dispoziţiilor de mai sus221.
În vederea eliminării unor suspiciuni legate de modalitatea prin care şi-a
exprimat consimtământul persoana condamnată, este recomandat ca acesta
(consimţământul), să fie dat in faţa instanţei, iar persoana să fie asistată de un avocat,
numit sau ales.
Prevederile legii referitoare la posibilitatea verificării autenticităţii
consimţământului şi faptul că acesta a fost dat în condiţiile legii (fără ca persoana în
cauză să fie forţată, ameninţată etc.), se referă la posibilitatea pe care trebuie să o
acorde statul român, persoanei desemnate de statul de executare, de a verifica efectiv
aceste aspecte, luându-se în calcul inclusiv contactarea directă şi abordarea unor
discuţii cu persoana condamnată.
De această dată, legea nu mai prevede organele implicate direct în executarea
acestor dispoziţii, însă se poate aprecia că instituţia care va aproba excutarea activităţii
în sine, solicitată de statul străin, va fi Ministerul Justiţiei, în timp ce instituţia care o
va aduce efectiv la îndeplinire prin punerea la dispoziţia reprezentantului statului
străin a persoanei condamnate, va fi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 222 prevede o situaţie specială,
diferită de cea standard, referitoare la persoanele evadate din statul de condamnare.

3. Statul de condamnare şi statul de executare pot, atât unul cât şi celălalt, să solicite primirea oricăruia dintre
documentele sau declaraţiile prevăzute la paragrafele 1 şi 2 de mai sus, înainte de a face o cerere de transferare sau de a
lua hotărârea de acceptare sau de refuzare a transferării”
221
Art. 135 din lege, reproduce art. 7 din Conventia europeană, articol intitulat sugestiv ,,consimţământ şi verificare”,
unde se prevede că :
,, 1. Statul de condamnare va proceda în aşa fel încât persoana care trebuie să-şi dea consimţământul la transferare în
temeiul art. 3 paragraful 1 d) să o facă de bună-voie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din
aceasta. Procedura de urmat cu privire la aceasta va fi guvernată de legea statului de condamnare.
2. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau
a altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimtământ a fost dat în condiţiile prevăzute de
paragraful precedent”
222
Ratificat fără declaraţii suplimentare de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999, publicată în Monitorul
Oficial nr.425 din 31 august 1999, aprobată prin Legea nr.511/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 15
octombrie 2001

102
 Astfel, atunci când împotriva unui cetăţean al uneia dintre părţi s-a pronunţat o
hotărâre de condamnare pe teritoriul unei alte părţi, iar acesta se refugiază pe teritoriul
primei părţi, cu scopul de a se sustrage executării pedepsei, statul de condamnare
poate să adreseze primei părţi o cerere prin care să solicite ca acesta să se ocupe de
executarea condamnării.
Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, să procedeze la arestarea
persoanei condamnate sau să ia orice altă măsură corespunzătoare, menită să asigure
că aceasta nu îi va părăsi teritoriul, chiar înainte de primirea documentelor în sprijinul
cererii sau în aşteptarea hotărârii privind cererea. Cererile menţionate vor fi însoţite de
informaţiile menţionate anterior.
Arestarea, în acest caz, nu poate conduce la agravarea situaţiei penale a
persoanei în cauză, iar transferul executării condamnării nu necesită consimţământul
persoanei condamnate223.
Acelaşi Protocol adiţional prevede o serie de măsuri ce se iau de către statele
semnatare împotriva persoanelor contra cărora s-au dispus în afara condamnării şi alte
măsuri cum ar fi expulzarea sau conducerea la frontieră.
Astfel, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea
acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia
din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre
administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori
de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o
dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de
condamnare. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul menţionat mai sus,
decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
În vederea aplicării celor menţionate mai sus, statul de condamnare va pune la
dispoziţia statului de executare următoarele documente :
- o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării
sale prevăzute ;
- o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontieră sau de pe
orice altă măsură, în baza căreia persoanei condamnate, o dată pusă în

223
Art. 2 din Protocolul adiţional citat, intitulat ,,persoanele evadate din statul de condamnare”, prevede că :
,, 1. Atunci când un cetăţean al uneia dintre părţi, faţă de care o hotărâre de condamnare definitivă a fost pronunţată pe
teritoriul unei alte părţi, vizează să se sustragă executării sau urmăririi executării condamnării în statul de condamnare,
refugiindu-se pe teritoriul primei părţi înainte de a-şi fi executat condamnarea, statul de condamnare poate să adreseze
primei părţi o cerere prin care să îi solicite ca aceasta să se ocupe de executarea condamnării.
2. Partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante, înainte de primirea documentelor în sprijinul cererii sau în
aştaptarea hotărârii privind cererea, să procedeze la arestarea persoanei condamnate sau să ia orice altă măsură
corespunzătoare menită să asigure că aceasta nu îi va părăsi teritoriul. Orice cerere în acest sens va fi însoţită de
informaţiile menţionate în paragraful 3 al art. 4 din convenţie. Arestarea, cu acest titlu, a persoanei condamnate nu poate
duce la agravarea situaţiei sale penale.
3. Transferul executării condamnării nu necesită consimţământul persoanei condamnate”

103
 libertate, nu îi va mai fi permisă şederea pe teritoriul statului de
condamnare.
Convenţia prevede şi respectarea principiului specialităţii, în virtutea căruia
orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor de mai sus nu va fi
urmărită, judecată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranţă, nu va fi supusă oricărei alte îngrădiri a libertăţii sale individuale pentru un
fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat condamnarea în curs
de executare, cu excepţia următoarelor cazuri :
- când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest
scop, însoţită de actele doveditoare şi de un proces-verbal judiciar, în care
sunt consemnate declaraţiile condamnatului ; această autorizare va fi
acordată atunci când infracţiunea pentru care a fost cerută ar atrage ea
însăşi extrădarea potrivit legislaţiei statului de condamnare sau dacă
extrădarea ar fi exclusă numai din cauza cuantumului pedepsei ;
- când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul
statului de executare nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la
eliberarea sa definitivă sau când s-a reântors pe teritoriul acestui stat după
ce îl părăsise.
Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia sa
internă, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă în vederea întreruperii prescripţiei,
dacă aceste măsuri nu contravin prevederilor de mai sus224.
224
Art. 3 din Protocolul adiţional citat, intitulat ,, persoane condamnate cărora li s-a aplicat mzsura expulzării sau acea a
conducerii la frontieră”, prevede :
„ 1. Statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi
dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când
condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o
măsură de expuzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în
libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
2. Statul de executare nu îşi va da acordul în scopul paragrafului 1 decât după ce a luat în considerare avizul persoanei
condamnate.
3. În scopul aplicării acestui articol statul de condamnare pune la dispoziţie statului de executare :
a) o declaraţie conţinând avizul persoanei condamnate, în privinţa transferării sale prevăzute ; şi
b) o copie de pe măsura de expulzare ori de conducere la frontieră sau de pe orice altă măsură, în baza căreia
persoanei condamnate, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permisă şederea pe teritoriul statului de condamnare.
4. Orice persoană care a fost transferată în urma aplicării prevederilor acestui articol nu va fi nici urmărită, nici
judecată şi nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, nici nu va fi supusă oricărei
alte îngrădiri a libertăţii sale individuale pentru un fapt oarecare anterior transferării, altul decât cel care a motivat
condamnarea în curs de executare, cu excepţia urmztoarelor cazuri :
a) când statul de condamnare o autorizează, o cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită de actele
doveditoare şi de un proces – verbal judiciar în care sunt consemnate declaraţiile condamnatului ; această autorizare va fi
acordată atunci când infracţiunea pentru care a fost cerută ar atrage ea însăşi extrădarea potrivit legislaţiei statului de
condamnare sau dacă extrădarea ar fi exclusă numai din cauza cuantumului pedepsei ;
b) când persoana condamnată care a avut posibilitatea să părăsească teritoriul statului de executare nu a făcut
acest lucru în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă sau când s-a reîntors pe teritoriul acestui stat după ce îl
părăsise.
5. Statul de executare poate să ia măsurile necesare în conformitate cu legislaţia sa internă, inclusiv recurgerea la o
procedură în lipsă în vederea întreruperii prescripţiei, dacă aceste măsuri nu contravin prevederilor paragrafului 4 al

104
 Preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă
executarea pedepsei în România.
În aceste condiţii, statul român nu mai poate să asigure executarea ori să
continue executarea condamnării atunci când satatul de executare consideră, potrivit
legii, ca terminată executarea condamnării225.
Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vedera desfiinţării sau
modificării hotărârii definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de
condamnare. Condamnatul poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei
căi extraordinare de atac, chiar după transferare.

2.3. Procedura prealabilă

Cererea de transferare formulată de un resortisant străin condamnat de o

instanţă română se transmite Ministerului Justiţiei. La primirea cererii, Ministerul
Justiţiei solicită să îi fie transmise, în regim de urgenţă, de către Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, actele şi informaţiile prevăzute de lege 226.
După primirea actelor şi informaţiilor prevăzute mai sus, Ministerul Justiţiei le
va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare, autorităţii
centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea
documentelor prevăzute de lege227, precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de
transferare.
Prevederile de mai sus nu sunt aplicabile dacă autorităţile române deţin
informaţii sau documente care atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea
soluţie poate fi dată de către curtea de apel competentă, sesizată de procurorul general
al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Sentinţa curţii de apel se
motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Dacă soluţia de refuz a transferării prevăzută mai sus va rămâne definitivă,
Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta în cel mai scurt timp autoritatea centrală

prezentului articol.
6. Orice stat contractant poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să arate că nu
va lua în sarcină executarea condamnărilor în condiţiile enunţate de prezentul articol”.
225
Prevederile referitoare la efectul transferării pentru statul de condamnare, au fost preluate din Convenţia europeană,
unde la art. 8, unde se stipulează că :
1. Preluarea în sarcină a condamnatului de către autorităţile statului de executare are drept efect suspendarea
executării condamnării în statul de condamnare ;
2. Statul de condamnare nu mai poate executa condamnarea atunci când statul de executare consideră executarea
condamnării ca fiind terminată”
226
Cele menţionate la art. 133 alin (3) şi art. 134 alin. (2) lit. a)-d)
227
Cele menţionate la art. 134 alin. (1)

105
a statului de executare. Informarea condamnatului se va face în timp util conform
prevederilor legii228 de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
În situaţia în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă,
toate documentele, inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai întâi
examenului de regularitate internaţională, activitate ce se realizează de către
Ministerul Justiţiei în conformitate cu prevederile legii229.
În cazul în care se stabileşte că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege,
aceasta va fi transmisă, însoţită de actele ajutătoare, procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel competentă. La dosar se vor ataşa şi înscrisurile
depuse în legătură cu cererea de transferare de către oficiul consular străin competent,
conform legii230.
După primirea cererii şi a actelor ajutătoare, procurorul general procedează la
luarea unei declaraţii condamnatului, pentru a se asigura că acesta şi-a dat
consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant, în conditiile prevăzute
de lege231. Declaraţiile condamnatului se consemnează într-un proces-verbal, care se
semnează de către procuror şi persoana condamnată. După aceasta, procurorul general
va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul
autorităţilor judiciare române, pentru a informa instanţa.
În vederea soluţionării cererii de transfer, procurorul general sesizează curtea de
apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în care condamnatul
nu a început executarea pedepsei, la locul de domiciliu al acestuia.
În situaţia în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzierea procedurii de
transfer, procurorul general va dispune sesizarea curţii de apel, urmând ca acestea să
fie obţinute cel mai târziu până la primul termen de judecată.
Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea
persoanei condamnate, precum şi, dacă este cazul, cu participarea unui interpret.
Condamnatul poate fi asistat, la cerere, de un apărător ales ori, în lipsă, numit din
oficiu. Judecarea cererii se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se motivează
în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică Ministerului Justiţiei.
Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare,
procurorul general al curţii de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei,
precum şi condamnatul.
Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a
statului de executare, cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele
române asupra cererii de transferare. Potrivit legii, va fi informat în scris şi
condamnatul în legătură cu soluţia definitivă pronunţată de instanţa română.

228
Art. 133 alin. (5) din lege
229
Art. 40 din lege
230
Art. 135 alin. (2) din lege
231
Art. 134 alin. (1)

106
 În cazul în care transferarea condamnatului a fost acceptată, Ministerul Justiţiei
informează despre aceasta Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, care
asigură predarea sub escortă.
Preluând o serie de dispoziţii din Protocolul adiţional la Convenţia europeană
asupra transferării persoanelor condamnate, legea menţionează şi o situaţie specială
când nu se poate aproba transferarea unei persoane condamnate. Asfel, atunci când,
după ce a fost condamnată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, persoana
respectivă evadează în cazul începerii executării pedepsei sau se sustrage de la
executarea pedepsei în cazul în care nu a început executarea, în ambele cazuri
refugiindu-se pe teritoriul statului al cărui resortisant este, statul român va putea
adresa acestui stat o cerere de preluare a executării pedepsei aplicate.
În această situaţie, cererea se formulează de către instanţa de executare, atunci
când persoana condamnată se sustrage de la executarea pedepsei, sau de către instanţa
în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în cazul în care persoana
condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate include şi solicitarea ca
statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura arestării sau
orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul său
până la comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cererea în
cauză se cor anexa toate documentele cerute de lege232.

2.4. Refuzul opţional al transferării

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată de statul român,

în principal, pentru următoarele motive :
a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund
defavorabil în opinia publică din România ;
b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau
inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române ;
c) există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în
libertate imediat sau într-un termen mult mai scurt faţă de durata pedepsei rămase
de executat potrivit legii române ;
d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit
cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a
garantat plata despăgubirilor ;
e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula
specialităţii.

232
Se vor anexa documentele prevăzute la art. 133 alin. (3) şi art. 134 alin. (2) lit. a),b) şi d), din legea specială

107
 Aşadar, nu este nevoie de o îndeplinire cumulativă a acestor situaţii, fiind
suficient pentru respingerea cererrii de transfer a unei persoane condamnate,
îndeplinirea unei singure situaţii de acest gen.

Secţiunea a III-a – Procedura de transfer când statul român

este stat de executare

3.1. Consimţământul condamnatului, probe necesare

La cerere, statul român este obligat să furnizeze statului de condamnare toate

documentele prevăzute de lege233.
Statul român va solicita de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o
declaraţie în care să se consemnaze consimţământul la transfer, exprimat liber şi în
deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea
condamnatului în România. Această activitate se va realiza prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe şi respectiv a oficiului consular român competent.
În verificările efectuate, oficiul consular român va stabili situaţia de fapt,
socială şi familială a condamnatului, ţinând cont de afirmaţiile acestuia şi indicând
posibilităţile sale de readaptare în România. Aceste verificări ale oficiului consular se
vor materializa într-un document scris, care va fi trimis autorităţilor competente
române.
De asemenea, statul român va cere autorităţii centrale din statul de condamnare
să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum şi informaţii
privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale criminogene 234.

3.2. Efectele transferării pentru statul de executare

În această situaţie (de stat de executare), autorităţile competente ale statului

român sunt obligate :
233
Este vorba despre documentele prevăzute de art. 134 alin. (1), (2) şi (3), din legea specială, care au fost menţionate
anterior
234
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 143

108
 - fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri
judecătoreşti (în cazul în care statul român optează pentru continuarea
executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte
felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare) ;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind
astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută
de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute de
lege235.
La solicitarea statului de condamnare, statul român este obligat să indice
acestuia (statului de condamnare), înainte de transferarea persoanei condamnate, care
dintre cele două proceduri menţionate mai sus va fi aplicată. Executarea pedepsei este
guvernată în această situaţie de legea statului român 236.
Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia
română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această
pedeapsă la acea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul
pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să
agraveze situaţia condamnatului.
În cazul schimbării condamnării, se aplică procedura prevăzută de legislaţia
română. În ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor aplicabile,
instanţa română va trebui să respecte următoarele condiţii :
a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod
explicit sau implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă
pecuniară;

235
Textul face trimitere la art. 146 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
236
Prevederile menţionate, sunt inspirate din art. 9 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate,
intitulat ,, consecinţele transferării pentru statul de executare”, unde se menţionează că :
,,1. Autorităţile competente ale statului de executare sunt datoare :
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judiciare administrative, în condiţiile
enunţate la art. 10 ;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat, dată într-o procedură judiciară sau
administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută în
legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile enunţate la art. 11.
2. Statul de executare trebuie, dacă cererea i-a fost făcută, să indice statului de condamnare, înainte de transferarea
persoanei condamnate, care anume dintre aceste proceduri o va urma.
3. Executarea condamnării este guvernată de legea statului de executare şi acest stat este singurul competent pentru a
lua toate hotărârile corespunzătoare.
4. Orice stat al cărui drept intern împiedică să fie folosită vreuna dintre procedurile prevăzute la paragraful 1 pentru a
se executa măsurile al căror obiect îl formează, pe teritoriul unei alte părţi, persoana care, ţinând seama de starea lor
mintală, au fost declarate penalmente iresponsabile pentru săvârşirea unei infracţiuni, şi care este dispus să ia în sarcină
aceste persoane în vederea continuării tratamentului lor, poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al
Consiliului Europei, să indice procedurile pe care înţelege să le urmeze în aceste cazuri”

109
 c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată
de condamnat ;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita
inferioară a pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare
pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite.
Potrivt legii, când procedura de schimbare a condamnării are loc după
transferarea persoanei condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie
sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român
până la finalizarea acestei proceduri237.

3.3. Informaţii privind executarea, încetarea executării

Conform prevederilor legii, statul român va furniza informaţii statului de

condamnare în ceea ce priveşte executarea pedepsei, în următoarele situaţii :
a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată ;
b) în cazul în care condamnatul a evadat ;
c) dacă statul de condamnare solicită un raport special.
În situaţiile menţionate mai sus, aceste informaţii vor fi transmise de
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerului Justiţiei, care, la rândul său le
va retransmite autorităţii centrale a statului de condamnare. În primul caz, informaţia
va fi transmisă când persoana în cauză a executat efectiv pedeapsa sau aceasta
(pedeapsa) este considerată ca fiind executată (persoana respectivă fiind pusă în
libertate), în cel de-al doilea caz, când persoana condamnată a evadat din Penitenciarul
în care execută pedeapsa, iar în cel de-al treilea caz, când statul de condamnare
solicită un raport special referitor la condamnat238.
237
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 146 . Prevederile în cauză, au fost inspirate din cele
ale art. 11 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, intitulat sugestiv ,, schimbarea
condamnării”, unde se stipulează că :
,, 1. În cazul schimbării condamnării, se aplică procedura prevăzută de legislaţia statului de executare. Din momentul
schimbării, autoritatea competentă :
a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod explicit sau implicit în hotărârea
pronunţată în statul de condamnare ;
b) nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune pecuniară ;
c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de către condamnat ;şi
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului şi nu va fi ţinută de limita inferioară a sancţiunii eventual
prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infractiunea sau infracţiunile săvârşite.
2. Atunci când procedura de schimbare are loc după transferarea persoanei condamnate, statul de executare va
menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei în statul de executare până la
finalizarea acestei proceduri”
238
Ibidem – art. 148. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, prevede la art. 15
intitulat ,,informaţii privind executarea” următoarele :
,, Statul de executare ca furniza informaţii statului de condamnare în ce priveşte executarea condamnării :

110
 Executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către
statul de condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea
continuării executării. Aceasta presupune obligativitatea statului de condamnare de a
comunica statului român orice schimbare de acest gen, moment în care persoana
condamnată va fi pusă în libertate.

3.4. Acceptarea sau respingerea cererii, refuzul opţional, tranzitul

În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de

transferare din partea unui resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează
despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia îi solicită
toate informaţiile şi documentele prevăzute de lege 239, precum şi o declaraţie
precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.
Dacă cererea de transferare este refuzată de statul român, Ministerul Justiţiei îl
înştiinţează despre aceasta pe condamnat, în scris.
În situaţia în care cererea este aprobată de statul român, Ministerul Justiţiei
transmite autorităţii centrale din statul de condamnare documentele prevzăute de
lege240.
După primirea declaraţiei de consimţământ de la statul de condamnare,
Ministerul Justiţiei va trimite documentele procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel competentă, care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca
aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în executare, conform legii 241.
Hotărârea se motivează în termen de trei zile şi este supusă recursului în termen
de 10 zile de la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax
sau prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de
către Ministerul Justiţiei, în cel mai scurt timp posibil.
Curtea de apel va emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul
Justiţiei îl va transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în
vederea transferării persoanei condamnate.
Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de
condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei.

a) atunci când consideră încheiată executarea condamnării ;

b) în cazul în care condamnatul evadează înainte ca executarea condamnării să fi sfârşit ; şi
c) dacă statul de condamnare îi solicită un raport special”
239
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi comletările ulterioare, art. 133 alin. (3) şi art. 134 alin. (2)
240
Ibidem – art. 134 alin. (1)
241
Ibidem – art.145 sau art. 146

111
 Condamnatul transferat în România nu mai poate fi urmărit penal pentru aceeaşi
infracţiune care a constituit obiectul condamnării în străinătate 242.
Potrivit legii, autorităţile judiciare competente în procedurile menţionate mai
sus sunt Curtea de Apel Bucureşti şi parchetul de pe lângă aceasta.
Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în
principal, dacă :
a) procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu
dispoziţiile pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ;
b) împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare
pentru aceeaşi faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi
faptă pentru care acesta a fost condamnat în străinătate ;
c) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un stat, iar
legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative ;
d) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze
societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membrii ai unor organizaţii criminale,
de natură să facă îndoielnică reinserţia sa socială în România 243.
Autoritatea română competentă poate acorda amnistia, graţierea sau comutarea
pedepselor aplicate persoanelor condamnate244.
Statul român poate admite o cerere de tranzit pe teritoriul său, al unui
condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt
stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său.
Potrivit prevederilor legii, statul român poate refuza acordarea tranzitului în
următoarele situaţii :
a) dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în
România ;
b) dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale
române.
Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică potrivit prevederilor examinate
anterior, decizia de aprobare sau respingere fiind a Ministerului Justiţiei, care va
comunica de îndată această hotărâre autorităţii competente a statului solicitant şi
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Statul român, căruia îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în
detenţie pe perioada strict necesară tranzitării teritoriului său, detenţie asigurată de
Ministerul Justiţiei.

242
Legea nr.302/2004 cu modificările şi completările ulterioare– art. 149
243
Ibidem art. 152, intitulat refuzul opţional al transferării
244
Ibidem – art. 152. O asemenea prevedere este menţionată şi în Convenţie europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, art. 12 : ,,fiecare parte poate acorda graţierea, amnistia sau comutarea pedepsei în conformitate cu
constituţia sa sau cu celelalte reglementări juridice ale sale “

112
 La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate să
dea asigurarea că persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută, sub
rezerva aplicării dispoziţiilor de mai sus, nici supusă vreunei alte măsuri de
restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare. De menţionat este că
cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu se
realizează nicio aterizare pe teritoriul României 245.
Procedând la examinarea prevederilor Convenţiei europene asupra transferării
persoanelor condamnate şi a legii interne, constatăm că, în ceea ce priveşte
posibilitatea refuzului acordării tranzitului există o situaţie specială. Astfel, Convenţia
prevede că unul din motivele pentru care un stat poate refuza acordarea tranzitului este
cel referitor la situaţia condamnatului, în sensul că acesta este unul din resortisanţii
săi. Deci, conform prevederilor convenţiei, în virtutea acestei prevederi statul român
poate refuza tranzitul. Folosirea cuvântului „poate” conduce la concluzia că statul
român nu este obligat să nu acorde tranzitul, decizia definitivă rămânând la latitudinea
sa. În acelaşi timp, în legea specială se prevede că statul român poate refuza acordarea
tranzitului atunci când persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu
domiciliul in România.
Cu ocazia ratificării Convenţiei prin Legea nr.76/1996, statul român a făcut
declaraţii cu privire la definirea termenului de resortisant, dispoziţie prevăzută în art.3
paragraful 4 din acest instrument international, în care se menţionează că : „orice stat
poate, în orice moment, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului
Europei, să definască, în cel priveşte termenul resortisant în înţelesul prezentei
convenţii”. În consens cu menţiunile prevăzute în Convenţie, în art. unic alin.(1) din
245
Legea 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 154 şi 155. O prevedere asemănătoare din care este şi
inspirată (cea menţionată în lege), este prevăzută şi de art. 16 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, intitulat sugestiv ,,tranzitul”, unde se stipulează că :
„ 1. O parte trebuie, în conformitate cu propria sa legislaţie să consimtă la o cerere de tranzit a unui condamnat pe
teritoriul său, dacă cererea a fost formulată de către o altă parte care ea însăşi s-a înţeles cu o altă parte sau cu un stat terţ
asupra transferării unui condamnat spre sau dinspre teritoriul său.
2. O parte poate refuza să acorde tranzitul :
a) dacă condamnatul este unul dintre resortisanţii săi ; sau
b) dacă infracţiunea care a dat loc la condamnare nu constituie infracţiune conform legislaţiei sale.
3. Cererile de tranzit şi răspunsurile trebuie communicate pe căile menţionate prin dispoziţiile art. 5 art. 5 paragrafele 2
şi 3.
4. O parte poate consimţi la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul său, formulată de către un stat terţ, dacă
acesta din urmă a convenit cu o altă parte asupra transformării spre sau dinspre teritoriul său.
5. Partea căreia îi este cerută tranzitarea poate menţine condamnatul în detenţie pe perioada strict necesară tranzitării
teritoriului ei.
6. Partea solicitată să acorde tranzitul poate fi invitată să dea asigurarea că persoana condamnată nu va fi nici urmărită,
nici deţinută, sub rezerva aplicării paragrafului precedent, nici supusă vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe
teritoriul statului de tranzit, pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare.
7. Nici o cerere de tranzit nu este necesară, dacă se foloseşte calea aeriană pe deasupra teritoriului unei părţi şi nu este
prevăzută nici o aterizare. Cu toate acestea, fiecare stat poate, printr-o declaraţie adresată secretarului general al
Consiliului Europei, În momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau
de aderare, să pretindă a-i fi notificată orice tranzitare pe deasupra teritoriului său”

113
legea menţionată mai sus se prevede că : „în conformitate cu art.3 pct.4 din convenţie,
prin resortisant se înţelege cetăţean al statului de executare [ art. 3, pct. 1 lit. a) şi art. 6
pct. 1 lit a)] sau cetăţean al statului de tranzit [art. 16. pct. 2 lit. a)]”.
Concluzionând, constatăm că, potrivit declaraţiei făcute de statul român cu
ocazia ratificării, precum şi a prevederilor legii speciale, prin resortisant în sensul legii
se înţelege un cetăţean român sau un apatrid cu domiciliul în România.

CAPITOLUL VIII

ASISTENŢA JUDICIARǍ ÎN MATERIE PENALǍ

SUMAR

 Asistenţa judiciară internaţională

o Evoluţia în timp a instituţiei

114
 o Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985.
Examinare generală
o Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii europene şi Protocolul Adiţional la aceasta din 16
octombrie 2001. Examinare generală
o Obiectul asistenţei judiciare, conţinutul general al cererii
o Comisia rogatorie internaţională
 Referinţe istorice
 Noţiune şi obiect
 Percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul
 Localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor
 Audierea inculpatei, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a
martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea
 Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea
 Expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală
 Transmiterea informaţiilor necesare într-un anumit proces
 Interceptările şi înregistrările audio şi video
 Examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte
asemenea acte de procedură
 Transmitarea mijloacelor materiale de probă şi comunicarea de
documente sau dosare
o Audierea prin videoconferinţe
o Transmiterea spontană de informaţii
o Livrările supravegheate
o Anchete sub acoperire
o Echipele comune de anchetă
o Supravegherea transfrontalieră
o Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice
o Transferul temporar al persoanelor deţinute
o Comunicarea actelor de procedură
o Remiterea de bunuri şi obiecte

 Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţiile cu statele membre ale Uniunii
Europene
Dispoziţii de punere în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la
frontierele comune Schengen
Acordarea asistenţei
Asistenţa în materie de taxe şi accize
Percheziţii şi sechestre
Transmiterea actelor de procedură prin poştă

115
 Supravegherea transfrontalieră
Răspunderea agenţilor străini
Alte dispoziţii privind asistenţa judiciară, aplicabile în relaţiile cu statele membre ale
Uniunii Europene
Informaţii privind conturile bancare
Informaţii privind operaţiunile bancare
Supravegherea tranzacţiilor bancare
Confidenţialitatea
Obligaţia de a informa
Cereri suplimentare
Secretul bancar
Comunicarea deciziilor de refuz
Asistenţa reciprocă în materie penală în spaţiul Schengen

Secţiunea I – Asistenţa judiciară internaţională

1.1. Evoluţia în timp a instituţiei

Asistenţa judiciară internaţională în materie penală este o altă formă de

cooperare judiciară internaţională, menţionată expres în art.1 alin.(1) lit.f) din Legea
nr.302/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

116
 Noţiunea de asistenţă judiciară (juridică) internaţională în materie penală, a fost
acceptată (în doctrină) la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul următor, nefiind
definită în mod concret şi fiind asimilată în totalitate celei de cooperare judiciară
internaţională în materie penală.
Deşi, pe fondul creşterii criminalităţii transfrontaliere prin dezvoltarea
transporturilor şi posibilităţile reale de deplasare ale elementelor infractoare, marea
majoritate a specialişilor în domeniu apreciau că singura posibilitate de prevenire şi
combatere a acestui flagel o reprezenta cooperarea între toate statele lumii, totuşi paşi
importanţi în acest domeniu nu s-au realizat decât începând cu cea de-a doua jumătate
a secolului trecut.
Primele forme de cooperare (asistenţă) judiciară internaţională în materie penală
în România au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind menţionate în convenţiile
bilaterale încheiate de statul român.
„Modalităţile de realizare a asistenţei juridice internaţionale în materie penală
sunt legate unele de altele, se intrepătrund şi se completează reciproc. Sunt relevante
sub acest aspect motivele de fundamentare indicate în preambulul unor convenţii,
precum Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală : „considerând că
asistenţa judiciară este o materie conexă celei a extrădării, care a făcut deja obiectul
unei convenţii din data de 13 decembrie 1957” sau Convenţia europeană privind
transferul de proceduri în materie penală : „considerând că scopul Consiliului Europei
este de a realiza o mai strânsă uniune între membrii săi, intenţionând să completeze
ceea ce deja a adoptat în domeniul dreptului penal pentru a ajunge la o sancţiune mai
justă şi mai eficientă246.
Precizăm totodată că în legislaţia internă a României din perioada respectivă nu
erau prevăzute norme care să reglementeze acest domeniu.
În convenţiile încheiate de România în perioada respectivă, noţiunile de
asistentă judiciară inrternaţională în materie penală, precum şi cea de cooperare
judiciară internaţională în materie penală, nu erau menţionate expres. Totuşi, din
modul de redactare şi implicaţiile formelor de cooperare prevăzute, putem aprecia că
acestea (formele de cooperare), se puteu încadra în noţiunea complexă de cooperare
internatională în materie penală.
Examinarea convenţiei de extrădare cu Italia 247, (precum şi a altora), conduce la
concluzia existenţei mai multor modalităţi (forme) de cooperare (asistenţă) judiciară
bilaterală şi anume :
- extrădarea ;
- remiterea de obiecte „furate sau găsite în posesiunea individului a cărui
extrădare se cere, instrumentele sau uneltele de care s’ar servi pentru a comite
246
N.Lupulescu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Revista de Drept Penal nr.4/2005 –
R.A. ,,Monitorul Oficial” – Bucureşti 2005 – p. 72
247
Convenţiunea de extrădare cu Italia – publicată în Monitorul Oficial nr. 44/1881

117
 crima sau delictul ce i se impută ca şi toate piesele de convincţiune, se vor liberà
Statului reclamant”248 ;
- ascultarea unor martori „dacă într-o cauză penală nepolitică prezentarea în
persoană a unui martor în cealaltă ţară este necesară sau dorită guvernul său îl va
invita a se conforma invitaţiunei ce i s’a făcut şi, în caz de consimţământ i se vor
acorda cheltuieli de drum şi de şedere, după tarifele şi regulamentele în vigoare în
ţara în care ascultarea va trebui să aibă loc, afară de cazul când guvernul rogator va
socoti că trebuie alocată o mai mare indemnitate martorului” 249;
- comisii rogatorii „sau să facă orice alt act de instrucţiune judiciară, se va
trimite pentru acest scop o comisiune rogatorie pe cale diplomatică, şi se va dà
urmare conform legilor ţărei în care va trebui să se urmeze ascultarea martorilor
sau actul de instrucţiune”250;
- comunicarea reciprocă a deciziilor de condamnare, referitoare la cetătenii
proprii „cele două guverne se obligă a-şi comunicà reciproc, iarăşi fără restituiri de
cheltuieli, deciziunile de condamnare pentru crime şi delicte de orice fel, care se
vor fi pronunţat de tribunalele unuia din cele două State contra supuşilor
celuilalt”251.
Codul penal Carol al II-lea prevede o serie de norme specifice cooperării
(asistenţei) juridice internaţionale după cum urmează :
- în art.8 alin.1-4 şi 6 în care sunt prevăzute cazurile în care sunt recunoscute legile
penale străine ;
- în art.12-15 unde se prevăd situaţiile în care sunt recunoscute hotărârile penale
străine.
Deoarece aceste prevederi au făcut obiectul unor examinări anterioare, nu vom
mai insista asupra lor.
În cea de-a doua jumătate a secolului trecut, creşterea criminalităţii
transfrontaliere a determinat implicit o anumită intensificare a eforturilor statelor
lumii pentru realizarea unei asistenţe judiciare cât mai eficiente, cu efecte pozitive în
planul reducerii criminalităţii.
În acest context, Consiliul Europei a adoptat la 20 aprilie 1959 la Strasboug
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, completată ulterior de
Protocolul adiţional adoptat în aceeaşi localitate mult mai târziu respectiv la 17 martie

248
M.I.Papadopulu – Codul Legilor Penale Române Adnotate – Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 -
Convenţiunea de extrădare cu Italia – art. 11 – p. 491, Convenţiunea de extrădare cu Belgia – art. 12 – p.493, Tractet de
extrădare între România şi Marea Britanie – art. 15 – p. 496 etc
249
Ibidem – Convenţiunea de extrădare cu Italia art. 14 – p. 491, Convenţiunea de extrădare cu Belgia art. 15 – p. 494,
Convenţiune de extrădare între România si Olanda (Ţările de Jos) art.12 p p. 498 etc
250
Ibidem – Convenţiunea de extrădare cu Italia art.14 – p. 491, Convenţiunea de extrădare cu Belgia art.15 – p. 494 etc
251
Ibidem – Convenţiunea de extrădare cu Italia art. 17 – p. 491, Convenţiunea de extrădare cu Belgia art. 18 – p. 494,
etc

118
1978252 şi de cel de-al doilea Protocol adiţional adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie
2001253.
Potrivit prevederilor Convenţiei menţionate mai sus, „părţile contractante se
angajează să-şi acorde reciproc, potrivit dispoziţiilor prezentei convenţii, potrivit
dispoziţiilor prezentei convenţii, asistenţa judiciară cea mai amplă cu putinţă în orice
procedură privitoare la infracţiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării
asistenţei, de competenţa autorităţiilor judiciare ale părţii solicitante 254.
Asistenţa judiciară putea fi refuzată :
a) dacă cererea se referă la infracţiuni considerate de partea solicitată fie
infracţiuni politice, fie infracţiuni conexe la infracţiuni politice, fie infracţiuni
fiscale ;
b) dacă partea solicitată consideră că îndeplinirea cererii este de natură să
aducă atingere suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale
ale sale255.
Prevederile de mai sus prezintă numai o importanţă didactică, deoarece
ulterior, prin cel de-al doilea Protocol adiţional, acestea (care erau stipilate în art.1 al
Convenţiei) au fost înlocuite, art.1 „Domeniul de aplicare” menţionând :
„1. Părţile se angajează să-şi acorde reciproc, conform dispoziţiilor prezentei
convenţii şi în cele mai scurte termene, asistenţa judiciară cea mai amplă cu putinţă în
orice procedură privitoare la infracţiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării
asistenţei de competenţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante.
2. Prezenta convenţie nu se aplică nici executării hotărârilor de arestare şi de
condamnare, nici infracţiunilor militare care nu constituie infracţiuni de drept comun.
3. Asistenţa judiciară va putea fi, de asemenea, acordată în proceduri privitoare
la fapte ce sunt pasibile de pedeapsa, conform dreptului naţional al părţii solicitante
sau al părţii solicitate, cu titlu de infracţiuni, urmărite de autorităţile administrative a
căror hotărâre poate da loc la un recurs în faţa unei instanţe competente, în special în
materie penală.
4. Asistenţa judiciară nu va fi refuzată pentru simplul motiv că faptele
respective pot angaja răspunderea unei persoane juridice în partea solicitantă”.
Partea solicitată va proceda la comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor
judiciare, care îi vor fi transmise în acest scop de către partea solicitantă.
Această comunicare va putea fi efectuată prin simpla transmitere a actului sau a
hotărârii destinatarului. Dacă partea solicitantă o cere în mod expres, partea solicitată
252
Atât Convenţia cât şi Protocolul adiţional au fost ratificate de România prin Legea nr.236/1998 publicată în Monitorul
Oficial nr.492 din 21 decembrie 1998
253
Ratificat de România prin Legea nr. 368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001 – publicată în Monitorul
Oficial nr. 913 din 7 octombrie 2004
254
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 – art. 1 parag.
1
255
Ibidem – art. 2

119
va efectua comunicarea într-una dintre formele prevăzute de legislaţia sa pentru
înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie 256.
Martorul sau expertul care nu a răspuns citaţiei de înfăţişare a cărei comunicare
a fost cerută nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric,
nici unei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el se va duce
din proprie iniţiativă pe teritoriul părţii solicitante şi dacă va fi din nou citat aici în
mod legal257.
Dacă partea solicitantă apreciază că înfăţişarea personală a unui martor sau
expert în faţa autorităţilor ei judiciare este în mod deosebit necesară, ea va face
menţiune despre aceasta în cererea de înmânare a citaţiei, iar partea solicitată va invita
acest martor sau expert să se înfăţişeze.
Partea solicitată va face cunoscut părţii solicitante răspunsul martorului sau al
expertului258.
În ceea ce priveşte prezentarea persoanelor deţinute situaţia se prezintă diferit.
Astfel, orice persoană deţinută a cărei înfăţişare personală în calitate de martor
sau pentru confruntare este cerută de partea solicitantă, va fi transferată temporar pe
teritoriul unde va avea loc audierea, sub condiţia înapoierii sale în termenul indicat de
către partea solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art. 12, în măsura în care acestea pot
fi aplicate.
Transferarea va putea fi refuzată :
a) dacă persoana deţinută nu consimte ;
b) dacă prezenţa sa este necesară într-un proces penal în curs pe
teritoriul părţii solicitate ;
c) dacă transferarea sa este susceptibilă să îi prelungească detenţia ;
sau
d) dacă alte consideraţii imperioase se opun transferării sale pe
teritoriul părţii solicitante.
Persoana transferată va trebui să rămână în detenţie pe teritoriul părţii
solicitante şi, dacă este cazul, pe teritoriul părţii solicitate pentru tranzit, în afară de
cazul în care partea solicitată pentru transferare nu cere punerea acesteia în libertate 259.
Prevederile de mai sus prezintă numai importantă didactică, sub aspectul
evoluţiei anumitor instituţii la nivelul Europei, deoarece prin cel de-al doilea Protocol
adiţional din 8 noiembrie 2001, acestea au fost înlocuite cu următoarele dispoziţii :
„1. Orice persoană deţinută, a cărei înfăţişare personală pentru urmărire, cu
excepţia prezentării sale pentru judecată, este cerută de partea solicitantă, va fi
transferată temporar pe teritoriul său, sub condiţia înapoierii sale în termenul indicat

256
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 7 parag. 1
257
Ibidem – art. 8
258
Ibidem – art. 10 parag. 1
259
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală– art. 11 parag. 1 şi 3

120
de partea solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art.12 din prezenta convenţie, în măsura
în care acestea pot fi aplicate.
Transferarea va putea fi refuzată :
a) dacă persoana deţinută nu consimte ;
b) dacă prezenţa sa este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul
părţii solicitate ;
c) dacă transferarea sa este susceptibilă să îi prelungească detenţia ; sau
d) dacă alte consideraţii imperioase se opun transferării sale pe teritoriul
părţii solicitante.
2. Sub rezerva dispoziţiilor art.2 din prezenta convenţie, într-un caz prevăzut la
paragraful 1, tranzitul persoanei deţinute pe teritoriul unui stat terţ va fi acordat la
cererea, însoţită de toate documentele necesare, adresată de Ministerul Justiţiei al
părţii solicitante Ministerului Justiţiei al părţii solicitate pentru tranzit. Orice parte va
putea să refuze acordarea tranzitului resortisanţilor săi.
3. Persoana transferată va trebui să rămână în detenţie pe teritoriul părţii
solicitante şi, dacă este cazul, pe teritoriul părţii solicitate pentru tranzit, în afară de
cazul în care partea solicitată pentru transferare nu cere punerea acesteia în
libertate”260.
Convenţia prevede de asemenea că :
„1. Nici un martor sau expert, oricare ar fi naţionalitatea sa, care, ca urmare a
unei citaţii, se va înfăţişa în faţa autorităţii judiciare ale părţii solicitante, nu va putea
fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale
pe teritoriul acestei părţi pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe
teritoriul părţii solicitate.
2. Nici o persoană, oricare ar fi naţionalitatea ei, citată în faţa autorităţilor
judiciare ale părţii solicitante pentru a răspunde acolo de fapte pentru care pentru care
ea se află sub urmărire penală, nu va putea fi acolo nici urmărită, nici deţinută, nici
supusă vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul părţii solicitate şi care nu sunt menţionate în
citaţie.
3. Imunitatea prevăzută de prezentul articol va înceta, dacă martorul, expertul
sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul părţii solicitante
timp de 15 zile consecutive, după ce prezenţa sa nu mai era cerută de autorităţile
judiciare, va rămâne totuşi pe acest teritoriu sau se va reântoarce aici după ce îl va fi
părăsit”261.
În ceea ce priveşte procedura, Convenţia prevede o serie de menţiuni asupra
cărora dorim să ne referim succint în continuare, deoarece unele sunt de actualitate.
Astfel, cererile de asistenţă vor trebui să conţină următoarele :
260
Al doilea Protocol adiţional, adoptat la 8 noiembrie 2001 – art. 3
261
Al doilea Protocol adiţional– art. 12

121
 „ a) autoritatea de la care emană cererea ;
b) obiectul şi motivul cererii ;
c) în măsura posibilului, identitatea şi naţionalitatea persoanei în cauză ; şi
d) numele şi adresa destinatarului dacă este cazul”.
Comisiile rogatorii prevăzute la art.3-5 vor menţiona în plus inculparea şi vor
cuprinde o prezentare sumară a faptelor262.
„Comisiile rogatorii prevăzute la art.3-5, precum şi cererile prevăzute la art.11,
vor fi adresate de Ministerul Justiţiei al părţii solicitante Ministerului Justiţiei al părţii
solicitate şi vor fi înapoiate pe aceeaşi cale.
În caz de urgenţă, numitele comisii rogatorii vor putea fi adresate de autorităţile
judiciare ale părţii solicitante. Ele vor fi trimise înapoi, însoţite de documentele
referitoare la îndeplinirea lor pe calea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol.
Cererile prevăzute la paragraful 1 al art.13 vor fi adresate de către autorităţile
judiciare direct serviciului competent al părţii solicitate, iar răspunsurile vor fi trimise
înapoi direct de către acest serviciu. Cererile prevăzute la paragraful 2 al art.13 vor fi
adresate de către Ministerul Justiţiei al părţii solicitante Ministerului Justiţiei al părţii
solicitate.
Cererile de asistenţă judiciară, altele decât cele prevăzute la paragrafele 1 şi 3 al
prezentului articol, şi mai ales cererile de investigaţii preliminare urmăririi penale vor
putea face obiectul unor comunicări directe între autorităţi judiciare.
În cazurile în care transmiterea directă este permisă de prezenta convenţie,
aceasta se va putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Criminale (Interpol)
Oricare parte contractantă, în momentul semnării prezentei convenţii sau al
depunerii instrumentului său de ratificare sau de aderare, va putea, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, fie să facă cunoscut că toate
cererile de asistenţă judiciară sau anumite asemenea cereri trebuie să îi fie adresate pe
altă cale decât cea prevăzută în prezentul articol, fie să ceară, în cazul prevăzut la
paragraful 2 al acestui articol, ca, în acelaşi timp, să fie transmisă o copie de pe
comisia rogatorie ministerului său de justiţie .
Prevederile prezentului articol nu vor putea aduce atingere dispoziţiilor
acordurilor sau înţelegerilor bilaterale în vigoare dintre părţile contractante, potrivit
cărora este prevăzută transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară între
autorităţile părţilor”263.
Potrivit prevederilor art.2 din Legea nr.236/1998264, cu ocazia ratificării,
România a făcut următoarele declaraţii referitoare la art.15 paragraful 6 :
262
Ibidem – art.14
263
Al doilea Protocol adiţional – art. 15 parag. 1, 2, 3, 4 şi 5
264
Legea de ratificare a Convenţiei Europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959 şi a Protocolului său adiţional adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978 – publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din
21 decembrie 1998

122
 „a) Cererile de asistenţă judiciară din faza de cercetare şi urmărire penală vor fi
adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ;
b) Cererile de asistenţă judiciară în faza de judecată vor fi adresate Ministerului
Justiţiei ;
c) Cererile de asistenţă judiciară la care se referă art. 15 paragraful 3 vor fi
adresate Ministerului Internelor şi Reformei Administrative ;
d) În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii pot fi adresate direct
instanţelor judecătoreşti sau parchetelor de pe lângă acestea, o copie de pe acestea
fiind transmisă Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie”.
Dispoziţiile menţionate mai sus prezintă o anumită importanţă, numai sub
aspect didactic, în ceea ce priveşte examinarea evoluţiei acestor activităţi specifice de
asistentă judiciară între state la nivelul Europei, deoarece art. 15 din convenţie a fost
înlocuit cu dispoziţiile următoare (menţionate în cel de-al doilea Protocol adiţional) :
„1.Cererile de asistenţă judiciară, precum şi orice informaţie promtă vor fi
adresate în scris de Ministerul Justiţiei al părţii solicitante Ministerului Justiţiei al
părţii solicitate şi vor fi înapoiate pe aceeaşi cale. Totuşi, ele pot fi adresate direct de
autoritatea judiciară a părţii solicitante autorităţii judiciare a părţii solicitate şi
înapoiate pe aceeaşi cale.
2. Cererile prevăzute la art. 11 din prezenta convenţie, precum şi cele prevăzute
la art. 13 din cel de-al doilea protocol adiţional la prezenta convenţie vor fi adresate în
toate cazurile de Ministerul Justiţiei al părţii solicitante Ministerului Justiţiei al părţii
solicitate şi înapoiate pe aceeaşi cale.
3. Cererile de asistenţă judiciară referitoare la procedurile prevăzute la
paragraful 3 al art.1 din prezenta convenţie pot fi, de asemenea, adresate direct de
către autoritatea administrativă sau judiciară a părţii solicitante autorităţii
administrative sau judiciare a părţii solicitate, după caz, şi înapoiate pe aceaşi cale.
4. Cererile de asistenţă judiciară formulate în temeiul art.18 sau 19 al celui de-al
doilea protocol adiţional la prezenta convenţie pot fi, de asemenea, adresate de către
autoritatea competentă a părţii solicitante autorităţii competente a părţii solicitate.
5. Cererile prevăzute la paragraful 1 al art.13 din prezenta convenţie vor putea fi
adresate de către autorităţile judiciare direct serviciului competent al părţii solicitate şi
răspunsurile vor putea fi trimise înapoi direct de către acest serviciu. Cererile
prevăzute la paragraful 2 al art. 13 din prezenta convenţie vor fi adresate de către
Ministerul Justiţiei al părţii solicitante Ministerului Justiţiei al părţii solicitate.
6. Cererile privind copiile sentinţelor şi măsurilor prevăzute la art.4 din
protocolul adiţional la prezenta convenţie pot fi adresate direct autorităţilor
competente. Orice stat contractant va putea, în orice moment, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, să indice autorităţile pe care le
consideră competente, potrivit scopului prezentului paragraf.

123
 7. În caz de urgenţă şi atunci când transmiterea directă este permisă de prezenta
convenţie, aceasta se va putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale (Interpol).
8. Orice parte va putea, în orice moment, prin declaraţie adresată secretarului
general al Consiliului Europei, să îşi rezerve dreptul de a supune executarea cererilor
de asistenţă judiciară sau a unora dintre ele uneia sau mai multora dintre condiţiile
următoare :
a) o copie a cererii trebuie să fie adresată autorităţii centrale astfel
desemnate;
b) cererea, cu excepţia cazului când este urgentă, trebuie să fie adresată
autorităţii centrale astfel desemnate ;
c) în cazul transmiterii directe pentru motiv de urgentă, o copie să fie
comunicată în acelaşi timp Ministerului Justiţiei al acesteia ;
d) anumite cereri sau toate cererile de asistenţă judiciară trebuie să îi fie
adresate pe o altă cale decât cea prevăzută de prezentul articol.
9. Cererile de asistenţă judiciară sau orice altă comunicare în temeiul prezentei
convenţii sau al protocoalelor sale pot fi transmise prin intermediul mijloacelor
electronice de comunicaţie sau prin orice alt mijloc de telecomunicaţie, cu condiţia ca
partea solicitantă să fie pregătită să producă în orice moment, la cerere, o urmă scrisă
a expedierii, precum şi originalul. Totuşi, orice stat contractant poate, în orice moment
prin declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să indice condiţiile
în care este pregătit să accepte şi să răspundă cererilor primite pe cale electronică sau
prin orice alt mijloc de telecomunicaţie.
10.Prezentul articol nu va aduce atingere dispoziţiilor acordurilor sau
convenţiilor bilaterale în vigoare între părţi, care prevăd transmiterea directă a
cererilor de asistenţă judiciară între autorităţile părţilor” 265.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 368/2004 266, „ În baza art. 15
paragraful 9 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, astfel
cum a fost modificat prin art. 4 al celui de-al doilea protocol adiţional : „Cererile de
asistenţă judiciară internaţională şi actele judiciare pot fi transmise prin intermediul
mijloacelor electronice de comunicaţie sau prin orice alt mijloc de telecomunicaţie,
cu condiţia ca statul solicitant să transmită, în paralel, originalul cererii şi/sau actelor”.
Protocolul adiţional conţine o serie de prevederi care lărgesc sfera de asistenţă
judiciară şi în legătură cu alte domenii, unele chiar exceptate în convenţie.
Astfel, „Părţile contractante nu vor exercita dreptul prevăzut la art.2 a) din
convenţie de a refuza asistenţa judiciară, pentru singurul motiv că cererea se referă la
o infracţiune la care partea solicitată o consideră o infracţiune fiscală” 267.

265
Cel de-al doilea Protocol art. 4 intitulat „Căi de comunicare”
266
Publicată în Monitorul Oficial nr. 913 din 7 octombrie 2004

124
 În cazul în care o parte contractantă şi-a rezervat dreptul de a supune
îndeplinirea comisiilor rogatorii în scopul percheziţiei sau al sechestrului de bunuri
condiţiei ca infracţiunea care motivează comisia rogatorie să fie sancţionabilă conform
legii părţii solicitante şi a părţii solicitate, această condiţie va fi îndeplinită, în ceea ce
priveşte infracţiunile fiscale, dacă infracţiunea este sancţionabilă conform legii părţii
solicitante şi corespunde unei infracţiuni de aceeaşi natură conform legii părţii
solicitate.
Cererea nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate nu
impune acelaşi tip de taxe sau impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementare în
materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia părţii
solicitante268.
Convenţia se va aplica de asemenea :
a) notificării actelor privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi
sau plata cheltuielilor de procedură ;
b) măsurile referitoare la suspendarea pronunţării unei pedepse sau a
executării sale, la liberarea condiţionată, la amânarea începerii
executării pedepsei sau la întreruperea executării sale269.
Aşadar, constatăm că la nivelul Consiliului Europei, primul instrument
internaţional adoptat în domeniul asistenţei judiciare internaţionale este reprezentat de
Convenţia europeană de asistenţă judiciară înmaterie penală.
Examinarea succintă realizată mai sus, s-a impus cu necesitate, atât ca urmare a
importanţei sale la nivelul Consiliului Europei, reprzentând unul dintre primele
documente internaţionele elaborate pe această temă in Europa, cât şi pentru faptul că o
parte din prevederile sale sunt de actualitate şi în prezent.
În legislaţia anterioară (din perioada de dictatură comunistă), asistenţa judiciară
internaţională era prevăzută în Titlului IV, Capitolul VI art.513-522 din C.pr.pen.
În încercarea de a se realiza o clasificare, în doctrină 270 s-a apreciat că formele
de asistenţă juridică internaţională pot fi clasificate în :
- forme consacrate şi forme eventual acceptate, după cum ele funcţionează
pe bază de tratate (sau convenţii) sau în afara acestora ;
- forme generale care servesc de regulă la ducerea luptei contra fenomenului
infracţional şi forme speciale care pot servi la darea unui ajutor direct la urmărirea
şi reprimarea unei infracţiuni concrete271 .

267
Protocolul adiţional la Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 17
martie 1978 – art. 1
268
Ibidem – art. 2
269
Ibidem – art.3
270
R.M.Stănoiu – Asistenta juridică internaţională în materie penală – Editura Academiei R.S.R. – Bucereşti 1975 –
p.80
271
M.Travers – op. cit. p. 138

125
 La rândul lor, formele consacrate se împart în forme cu caracter informativ
(care privesc infracţiunea în general) şi forme cu caracter procesual (care privesc o
infracţiune concretă)272.
Din categoria formelor consacrate, care au ca obiect procurarea de informaţii,
deci forme cu caracter informativ, fac parte :
- remiterea de copii sau extrase de pe hotărârile penale ;
- remiterea fişelor de antecedente penale ;
- schimbul internaţional de informaţii privind o serie de probleme care
interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii.
Formele de asistenţă cu caracter procesual sunt :
- cooperarea organelor de poliţie judiciară ;
- efectuarea de comisii rogatorii ;
- înmânarea de citaţii ;
- remiterea de deţinuţi în scopul audierii sau al unei confruntări ;
- transmiterea de piese judiciare ;
- extrădarea ;
- recunoaşterea hotărârilor penale străine273.
Un alt autor274 apreciază că „în accepţiunea sa largă asistenţa judiciară
internaţională în materie penală cuprinde cooperarea organelor de poliţie judiciară,
condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti penale,
reglementarea extrădării, comisiile rogatorii internaţionale în materie penală, etc”.
Prin asistenţă juridică penală cu caracter judiciar (accepţiunea restrânsă a
noţiunii de asistenţă juridică internaţională în materie penală) se înţelege asistenţa pe
care organele judiciare dintr-un stat o acordă în cursul desfăşurării unui proces penal
organelor judiciare din statul unde are loc procesul şi care constă în concret, din
efectuarea, predarea sau comunicarea unor acte procedurale necesare soluţionării
acelui proces275.
Cu referire directă la prevederile stipulate în Codul de procedură penală 276, în
doctrină se apreciază că : „în cod sunt reglementate condiţiile de realizare a asistenţei
judiciare internaţionale în materie penală privitoare la două instituţii : comisiile
rogatorii internaţionale şi recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare
străine277.

272
R.M.Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1975 – p.
80-81
273
Ibidem – p. 83-86
274
I.Neagu – Drept procesual penal socialist român – vol.II – Partea specială – Bucureşti 1979 – p.324
275
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală – Vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p.405
276
Publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiebbrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie
1973 (republicare în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973
277
N.Volonciu – Drept Procesual Penal – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1972 – p. 530

126
 Dispoziţia din art.513 C.pr.pen. prevede modalităţile de reglementare a
asistenţei judiciare internaţionale stabilind totodată ordinea de prioritate a acestor
modalităţi în eventualitatea coexistenţei lor, şi anume : convenţiile, reciprocitatea,
dreptul intern (ordine similară cu cea arătată în dispoziţiile din art. 9 C.pen. şi art. 1
din L nr.4/1971)278. Acelaşi colectiv de autori apreciază că dispoziţiile din art.514-522
C.pr.pen. îşi vor găsi aplicarea numai în lipsa convenţiilor internaţionale sau a
reciprocităţii ; ele pot servi însă şi la completarea lacunelor existente atunci când e
cazul279.
Aşadar, constatăm că, în mod concret, în legislaţia vremii nu se recunoşteau
decât două forme de asistenţă judiciară internaţională în materie penală respectiv
comisia rogatorie şi recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine.
De asemenea, se observă că sintagma „cooperare judiciară internaţională în
materie penală”, nu era în atenţia legiuitorului sau a literaturii de specialitate,
„prerogativele” acesteia fiind preluate de sintagma „asistenţa judiciară internaţională”.
În acelaşi timp, menţionăm că, practic, aşa cum s-a susţinut şi în doctrină, în Codul de
procedură penală erau menţionate doar două forme de asistenţă judiciară
internaţională, aşa cum am menţionat mai sus, restul formelor care au fost identificate
de asemenea în doctrină, fiind prevăzute în modalităţi diferite în convenţiile
internaţionale ratificate de România.
Extrădarea (deşi formă principală de cooperare judiciară internaţională în
materie penală), nu era menţionată în legea internă nici măcar ca formă de asistenţă
judiciară internaţională, apărând, într-un fel, ca o instituţie de sine stătătoare.
După 1990, odată cu deschiderea spre spaţiul vest-european şi demersurile
realizate în acest sens de guvernele care s-au succedat la conducerea ţării, sintagma de
asistenţă judiciară internaţioinală a căpătat un alt înţeles, fiind la momentul actual
considerată doar o formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală,
formă care se realizează prin mai multe modalităţi.
Cu toate acestea, până la apariţia Legii nr.302/2004, atât legislaţia cât şi
doctrina au abordat instituţia asistentei judiciare internaţionale într-o manieră
asemănătoare perioadei anterioare.
În accepţiunea sa largă, asistenţa judiciară internaţională în materie penală
cuprinde cooperarea organelor de Poliţie judiciară, condiţiile de recunoaştere şi
executare a hotărârilor judecătoreşti penale, reglementarea extrădării, comisiile
rogatorii internaţionale în materie penală280.

278
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu, R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedurză
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p.406
279
Ibidem – p. 406
280
I.Neagu – Drept Procesual Penal – Partea specială – Tratat – Editura Global Lex – Bucureşti 2004 – p.412

127
 Într-o altă opinie281 se apreciază că : „lupta contra fenomenului infracţional
necesită combaterea lui nu numai în limitele hotarelor unor ţări, ci impune măsuri de
colaborare şi pe plan internaţional. Printre aceste măsuri, trebuie amintite în primul
rând convenţiile de asistenţă judiciară ce se încheie între diversele state. De pildă, ţara
noastră are încheiate convenţii de asistenţă judiciară cu toate statele vecine şi cu o
seamă de alte ţări. În materia asistenţei judiciare, în lipsa unor convenţii
internaţionale, pot căpăta eficienţă regulile generale ale reciprocităţii, foarte fracvent
întâlnită în domniul relaţiilor internaţionale.
Pot apare în practica judiciară situaţii când se ivesc probleme legate de asistenţa
judiciară internaţională şi pentru care nu sunt aplicabile nici convenţiile internaţionale
şi nici regulile bazate pe reciprocitate. Pentru asemenea cazuri şi pentru a crea un
cadru general reglementării întregii probleme a asistenţei judiciare internaţionale
codul a înserat în ultimul capitol norme cuprinzând dispoziţii necesare în acest
domeniu (art.513-522).
Potrivit art.513, dispoziţiile din capitolul respectiv constituie o reglementare
generală cu caracter subsidiar, de la care se poate deroga prin convenţii, ori pe baza
reciprocităţii şi care se aplică numai dacă prin aceasta nu s-a atabilit altfel”.
Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală,
acelaşi autor282 apreciază că : „în cod sunt reglementate condiţiile de realizare ale
asistenţei juridice internaţionale în materie penală privitoare la două instituţii :
comisiile rogatorii internaţionale şi recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte
judiciare străine”.
Conţinutul normelor înscrise în codul de procedură penală exced puţin aceste
limite cuprinzând şi unele forme de asistenţă care prin caracter şi efecte depăşesc
cadrul unui proces penal. Aceeaşi constatare poate fi extinsă şi normelor pe care
eventualele legi speciale le cuprind s-au le-ar înscrie cu privire la asistenţa judiciară
internaţională283.
Până la apariţia Legii nr.302/2004 (cu modificările şi completările ulterioare),
în doctrină s-a susţinut existenţa a două forme de asistenţă juridică internaţională în
materie penală, şi anume forme cu caracter informativ şi forme cu caracter
procesual284.
Formele cu caracter informativ erau considerate a fi cele care ajută la
prevenirea infracţiunilor.
„În cadrul asistenţei judiciare internaţionale, formele de asistenţă cu caracter
informativ ajută, în principal, activitatea de prevenire a infracţiunilor. Schimbul de
281
N.Volonciu – Tratat de Procedură Penală – Partea specială – vol. II – Editura Paideia – Bucureşti 1994 – p.481 -
482
282
N.Volonciu – Tratat de Procedură Penală – Partea specială – vol. II – Editura Paideia – Bucureşti 1993 – p.482
283
N.Volonciu – Tratat de Procedură Penală – Partea specială – vol. II – Ediţia a III-a revizuită şi adăugită – Editura
Paideia – Bucureşti – p.484
284
I.Neagu – Drept Procesual Penal – Partea specială – Tratat – Editura Global Lex – Bucureşti 2004 – p. 412

128
informaţii privind asistenţa juridică în materie penală are loc între state pe baza
convenţiilor sau tratatelor încheiate. Astfel, statele, prin tratatele de asistentă juridică,
pot conveni să-şi transmită reciproc copii sau extrase de pe hotărârile de condamnare,
hotărâri care privesc cetăţenii statelor între care s-a încheiat tratatul” 285.
Formele de asistenţă juridică cu caracter procesual, vizează efectuarea unor
acte procedurale, precum si predarea sau comunicarea unor acte procedurale necesare
soluţionării unei cauze penale.
În cadrul asistenţei juridice internaţionale, Codul de procedură penală român
reglementează două preocupări speciale, şi anume : procedura comisiei rogatorii
internaţionale şi procedura de recunoaştere a hotărârilor penale sau a altor acte
judiciare străine286.
În literatura de specialitate s-a apreciat că „noţiunea de asistenţă judiciară
internaţională reprezintă, de fapt, sensul restrâns al noţiunii de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, ceea ce înseamnă că noţiunea de asistenţă juridică
internaţională o include pe cea de asistenţă judiciară internaţională” 287.
Aceeaşi autoare apreciază că „prin urmare, şi în concepţia legislativă de la
momentul adoptării Legii 302/2004, noţiunii de asistenţă judiciară internaţională i s-a
dat un sens mai larg, incluzând şi alte forme de cooperare care nu vizează exclusiv
sprijinul pe care organele judiciare dintr-un stat îl acordă, în cursul desfăşurării unui
proces penal, organelor judiciare din statul în care are loc activitatea judiciară (cum ar
fi transferarea persoanelor condamnate în străinătate sau extrădarea în vederea
executării unei condamnzri)”288.
În literatura juridică de specialitate, „noţiunii de asistenţă judiciară
internaţională i s-au dat două accepţiuni :
- în sens restrâns, asistenţa judiciară include notificarea (comunicarea) de
acte judiciare, comisiile rogatorii şi mijloacele moderne de investigaţie (audierile
prin videoconferinţe, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea
spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră etc.) ;
- în sens larg, asistenţa judiciară include şi transferul de proceduri, precum şi
recunoaşterea hotărârilor”289.
Un alt autor290, referindu-se la asistenţa juridică internaţională în materie penală,
aprecia că : „spre deosebire de conlucrare sau colaborare, asistenţa juridică
internaţională în materie penală constă în ajutorul pe care statele şi-l acordă reciproc
pentru combaterea criminalităţii pe teritoriul naţional, pentru realizarea şi buna

285
Ibidem – p. 412
286
I.Neagu – Drept Procesual Penal – Partea specială – Tratat – Editura Global Lex – Bucureşti 2004 – p.413
287
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea specială – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p. 390
288
Ibidem – p. 393
289
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea specială – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p. 395
290
N.Lupulescu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Revista de Drept Penal nr.4/2005 –
R.A. ,,Monotorul Oficial” – Bucureşti 2005 – p.71

129
administrare a justiţiei proprii, ca atribut al suveranităţii lor. Asistenţa juridică este o
formă de cooperare internaţională care, spre deosebire de conlucrarea internaţională în
combaterea unor anumite categorii de infracţiuni transnaţionale comise de asociaţii
sau grupuri criminale, se realizează prin concursul dat de un stat altui stat de a-şi
îndeplini funcţia de realizare a justiţiei ca expresie a suveranităţii sale”.
Asistenţa juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie
penală, se realizează prin următoarele modalităţi :
a) extrădarea reciprocă a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor ;
b) transferul reciproc de proceduri în materie penală ;
c) acordarea reciprocă de asistenţă judiciară în materie penală ;
d) transferul reciproc al persoanelor condamnate ;
e) recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine”.
Referindu-se la asistenţa judiciară internaţională, un alt autor 291, apreciază că :
„în condiţiile săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către persoane
aparţinând altui stat sau în cazul organizaţiilor criminale internaţionale care implică
săvârşirea de infracţiuni pe teritoriul mai multor state, sunt necesare acţiuni şi
reglementări de colaborare internaţională pe plan judiciar. Această colaborare se
obţine prin încheierea de tratate internaţionale de asistentă juridică şi judiciară între
state, pe baza unor recomandări ale convenţiilor internaţionale în acest domeniu. În
cazul în care se pune problema unei asistenţe judiciare între statul nostru şi alt stat,
regulile convenite în tratatul de asistenţă judiciară îşi au deplină aplicare. Fiind însă
posibilă o colaborare între statul nostru şi un stat cu care nu avem tratat de asistenţă
judiciară, în practucă se pot folosi reguli stabilite pe bază de reciprocitate. În fine, în
cazul în care nici astfel de reguli nu sunt stabilite, Codul de procedură penală din 1968
a adoptat, în art. 513-521, norme după care să se conducă asistenţa juridică
internaţională. Astfel de norme pot fi stabilite şi prin legi speciale, cum au fost, de
exemplu, Legea nr.296/2001 privind extrădarea, nr. 704/2001 privind asistenţa
judiciară internaţională, Legea nr. 756/2001 privind transferarea persoanelor
condamnate în străinătate”.
În literatura de specialitate s-a apreciat că „în concepţia actuală a Legii nr.
302/2004 (art. 158), asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele
activităţi :
- comisiile rogatorii internaţionale ;
- audierile prin videoconferinţe ;
- înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor
urmărite ;
- notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un
proces penal ;
- cazierul judiciar ;
291
Gr.Theodoru – Tratat de Drept Procesual Penal – Editura Hamangiu – Bucureşti 2007 – p. 977

130
 - alte forme de asistenţă judiciară.
În concluzie, potrivit actualei reglementări, conceptul de cooperare judiciară
internaţională se apropie de sensul larg al noţiunii de asistenţă juridică internaţională
în materie penală, iar asistenţa juridică internaţională se consideră ca fiind doar una
din formele de cooperare judiciară internaţională”292.

1.2. Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen

din 14 iunie 1985. Examinare generală

În cadrul capitolului 2 din Convenţia menţionată mai sus, intitulat „Asistenţa

reciprocă în materie penală, sunt menţionate o serie de norme specifice domeniului
care, vin în completarea Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală
adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.
Astfel, în cadrul parag.1 al art.48, se menţionează că „dispoziţiile acestui capitol
au scopul de a completa Convenţia europeană de asistenţă reciprocă în materie penală
din 20 aprilie 1959, precum şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre părţile contractante
care sunt membre ale Uniunii Economice Benelux, Capitolul II al Tratatului Benelux
privind extrădarea şi asistenţa reciprocă juciciară în materie penală din 27 iunie 1962,
modificat prin Protocolul din 11 mai 1974, şi de a facilita aplicarea acestor acorduri”.
În continuare, în Convenţie sunt menţionate domeniile în care se acordă
asistenţa reciprocă şi anume :
(a) în acţiuni intentate de autorităţile administrative cu privire la acte
care sunt pedepsibile conform legislaţiei naţionale a uneia din cele două părţi
contractante, sau a ambelor, reprezentând încălcări ale actelor cu putere de lege, şi
în cazurile când decizia poate da naştere la o acţiune intentată într-o instanţă care
are competenţă în special în materie penală ;
(b) în acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire
penală sau condamnare eronată ;
(c) în proceduri de graţiere ;
(d) în acţiuni civile civile combinate cu acţiuni penale, atâta timp cât
instanţa penală nu a pronunţat încă o decizie definitivă în acţiunea penală ;
(e) la înmânarea de documente juridice cu privire la aplicarea unei
sentinţe sau a unei măsuri preventive, impunerea unei amenzi sau a plăţii
cheltuielilor de judecată ;
(f) cu privire la măsuri legate de amânarea pronunţării unei sentinţe
sau suspendarea executării unei sentinţe sau a unei măsuri preventive, la eliberarea

292
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea specială – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p. 395-396

131
 condiţionată sau la suspendarea sau întreruperea executării unei sentinţe sau a unei
măsuri preventive.
Referitor la comisiile rogatorii pentru percheziţii sau de confiscare, în
Convenţie se menţionează că părţile contractante nu pot condiţiona admiterea
acestora, de alte condiţii în afara celor de mai jos :
(a) actul care duce la iniţierea comisiilor rogatorii se pedepseşte
de legislaţia ambelor părţi contractante printr-o sancţiune care implică privarea de
libertate sau un ordin de detenţie pe o perioadă maximă de cel puţin şase luni, sau
se pedepseşte în legislaţia uneia din cele două părţi contractante cu o sancţiune
echivalentă şi în legislaţia celeilalte părţi contractante ca reprezentând o încălcare a
reglementărilor legale pentru care autorităţile administrative intentează o acţiune,
şi dacă decizia poate conduce la o acţiune într-o instanţă care are competenţă în
special în materie penală ;
(b) executarea comisiilor rogatorii este compatibilă cu legislaţia
părţii contractante solicitate293.
Un aspect deosebit de important care conduce la facilitarea asistenţei reciproce
în materie penală este stipulat în art.52 parag.1, unde se menţionează că :
„Fiecare parte contractantă poate trimite documente procedurale direct prin
poştă persoanelor care se află pe teritoriul unei părţi contractante. Părţile contractante
vor înainta Comitetului executiv o listă a documentelor care pot fi transmise în acest
mod”. Documentul va fi transmis în limba pe care o înţelege persoana căreia îi este
adresat.
Convenţia prevede că : „experţii sau martorii care nu răspund unei citaţii de
înfăţişare care le este trimisă prin poştă nu vor fi supuşi niciunei pedepse sau măsuri
de constrângere, chiar dacă citaţia conţine un avertisment de pedepsire, cu condiţia ca
ulterioar să nu intre în mod voluntar pe teritoriul părţii solicitante şi să nu fie citaţi din
nou pe teritoriul respectiv, în mod corespunzător. Autorităţile care expediază prin
poştă o citaţie de înfăţişare vor veghea ca aceasta să nu comporte un avertisment de
pedepsire. Această dispoziţie nu va aduce atingere art. 34 din Tratatul Benelux privind
extrădarea şi asistenţa reciprocă judiciară în materie penală din 27 iunie 1962,
modificat prin Protocolul din 11 mai 1974”294.
Dacă actul în legătură cu care s-a făcut o cerere de asistenţă este sancţionabil de
legea ambelor părţi contractante ca fiind o încălcare a reglementărilor legale pentru
care autorităţile administrative intentează o acţiune şi dacă decizia poate conduce la o
acţiune într-o instanţă care are competenţă în special în materie penală, se va ajumge
în principiu la procedura prezentată la alin.(1) pentru transmiterea documentelor
procedurale295.
293
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 51
294
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen - art. 52 alin. 3
295
Ibidem – art.52 alin. 4

132
 În pofida dispoziţiilor din alin.(1), documentele procedurale pot fi transmise
prin intermediul autorităţilor judiciare ale părţii contractante solicitate dacă adresa
destinatarului este necunoscută sau dacă partea contractantă care face solicitarea cere
ca un document să fie înmânat personal296.
Cererile de asistenţă se pot face direct între autorităţile judiciare, putându-se
returna pe aceleaşi canale. De asemenea aceste cereri, pot fi trimise şi prin Ministerele
de Justitie sau prinbirourile centrale naţionale ale Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei
Judiciare.
Cererile pentru transferul temporar sau tranzitul persoanelor care sunt în arest
preventiv, sunt deţinute sau fac obiectul unei pedepse privative de libertate, precum şi
schimbul periodic sau ocazional de date din cazierele judiciare trebuie să se facă prin
Ministerele de Justiţie297.
Sesizările în legătură cu acţiuni intentate pentru încălcarea legislaţiei privind
perioadele de condus vehiculul şi de odihnă, în conformitate cu art.21 din Convenţia
europeană de asistenţă reciprocă în materie penală din 20 aprilie 1959 sau art.42 din
Tratatul Benelux privind extrădarea şi asistenţa reciprocă judiciară în materie penală
din 27 iunie 1962, modificat prin Protocolul din 11 mai 1974, pot fi trimise de
autorităţile judiciare ale părţii contractante care face solicitarea direct autorităţilor
judiciare ale părţii contractante care primeşte solicitarea 298.
Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia din 29 mai 2000 privind
asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene şi Protocolul adiţional la aceasta din 16 octombrie 2001, art. 49(a), 52, 53 şi
73299 din Convenţia Schengen se abrogă.

1.3. Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă

în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi Protocolul
adiţional la aceasta din 16 octombrie 2001. Examinare generală

296
Ibidem - art. 52 alin. 5
297
Ibidem – art. 53 alin. (1) – (3)
298
Ibidem art. 53 alin. (5)
299
Art. 73 din Convenţia Schengen prevede :
,, 1. În conformitate cu Constituţia şi cu sistemele de drept naţionale, părţile contractante se angajează să adopte măsuri
pentru a permite efectuarea de livrări controlate în contextul traficului ilegal de substanţe narcotice şi substanţe
psihotrope.
2 În fiecare caz individual, decizia de a permite livrări controlate se ia în temeiul unei autorizări prealabile din partea
fiecărei părţi contractante interesate.
3. Fiecare parte contractantă poartă răspunderea şi deţine controlul pentru fiecare operaţie efectuată pe teritoriul său şi
are dreptul să intervină”

133
 Conlucrarea sau colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se
realizează, în principal, prin semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin
care statele îşi asumă obligaţii de a reprima, prin mijloace proprii, anumite categorii
de infracţiuni. Pot fi menţionate în acest sens convenţiile internaţionale pentru
reprimarea unor infracţiuni privind traficul ilicit de droguri, de arme sau de persoane,
terorismului, corupţiei, spălării banilor sau a produselor infracţiunii etc 300.
Instrumentul internaţional în baza căruia s-a realizat asistenţa judiciară în
materie penală între statele membre ale Consiliului Europei a fost Convenţia
Europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959 şi Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978301.
În completarea acestei convenţii, la 14 iunie 1985 a fost adoptat Acordul
Schengen, iar la 29 mai 2000 a fost adoptată Convenţia privind asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, iar la 16
octombrie 2001 Protocolul adiţional la aceasta302
Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană, în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 307 din 24 noiembrie 2007 a fost publicată Decizia
Consiliului nr.2007/63/CE din 8 noiembrie 2007 privind aderarea Bulgariei şi
României la Convenţia cu privire la asistenţa juridică reciprocă în materie penală între
statele membre ale Uniunii Europene303.
300
N.Lupulescu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală – Revista de Drept Penal nr.4/2005 –
R.A. ,,Monitorul Oficial” – Bucureşti 2005 – p. 71
301
Ratificate de România prin Legea nr. 236/1998 publicată în Monitorul Oficial nr.492 din 21 decembrie 1998
302
www.just.ro Intrată în vigoare pentru o parte din statele membre la 23 august 2005
303
www.just.ro. Decizia Consiliului din 8 noiembrie 2007 privind aderarea Bulgariei şi României la Convenţia cu privire
la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată de către Consiliu în
temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană (2007/763/CE prevede că :
,,Articolul 1.
Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă intră în vigoare, între Bulgaria, România şi statele membre pentru
care convenţia este în vigoare la acea dată, în prima zi din prima lună care urmează datei de adoptare a acstei decizii.
Aceasta intră în vigoare între Bulgaria sau România şi fiecare dintre celelalte state membre în ziua în care Convenţia cu
privire la asistenţa judiciară reciprocă intră în vigoare pentru celzlalt sat membru în cauză.
L307/18 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 24.11.2007
(1) Avizul din 10 iulie 2007.
(2) JO C 326, 22.11.2001, P.2
(3) Protocolul cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene, adoptat de Consiliu în conformitate cu art, 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană (JO C
326.21.11.2001, P.2).
Protocolul cu ptivire la asistenţa juridică reciprocă intră în vigoare, între Bulgaria, România şi statele membre
pentru care protocolul este în vigoare la acea dată, în prima zi din prima lună în prima zi din prima lună care
urmează datei de adoptare a acestei decizii. Acesta intră în vigoare între Bulgaria sau România şi fiecare dintre
celelalte state membre în ziua în care Protocolul cu privire la asistenţa judiciară reciprocă intră în vigoare pentru
celălalt stat membru în cauză.
Articolul 2
Textele Convenţiei cu privire la asistenţa judiciară reciprocă şi Protocolului cu privire la asistenţa judiciară reciprocă,
redactate în limbile Bulgară şi Română (1), sunt autentice în aceleaşi condiţii ca şi celelalte texte ale Convenţiei cu
privire la asistenţa judiciară reciprocă şi Protocolul cu privire la asistenţa judiciară reciprocă.

134
 Aşadar, potrivit prevederilor art.1 din Decizia Consiliului nr.2007/63/CE din 8
noiembrie 2007, începând cu 1 decembrie 2007 România (ca şi Bulgaria dealtfel), va
aplica prevederile Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în
materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi Protocolul adiţional la
aceasta, din 16 octombrie 2001.
Deorece la momentul actual, precum şi în perspectivă, acest instrument
constituie şi va constitui documentul de bază care reglementează asistenţa judiciară în
materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, considerăm oportună o
examinare sumară a acestuia.
Chiar în preambulul Convenţiei304, se menţionează că aceasta reglementează
asistenţa judiciară în materie penală pe baza principiilor Convenţiei din 20 aprilie
1959, pe care o completează.
În ceea ce priveşte relaţia cu alte convenţii de asistenţă judiciară, în art.1 se
menţionează că :
„1. Scopul acestei Convenţii este completarea prevederilor şi facilitarea
aplicării între Statele Membre ale Uniunii Europene, a :
(a) Convenţiei Europene de asistenţă judiciară în materie penală
datată 20 aprilie 1959, denumită în continuare „ Convenţia Europeană de asistenţă
judiciară în materie penală” ;
(b) Protocolul Adiţional din 17 martie 1978 la Convenţia Europeană
de asistenţă judiciară în materie penală ;
(c) Prevederile referitoare la sistenţa judiciară în materie penală din
Convenţia din 19 iunie 1990 pentru implementarea Acordului Schengen din 14
iunie 1985 având ca obiect abolirea treptată a verificărilor la graniţele comune
( denumită în continuare „Convenţia pentru implementarea Schengen”) care nu
sunt abrogate în conformitate cu articolul 2(2).
(d) Capitolul 2 din Tratatul de extrădare şi Asistenţă judiciară în
materie penală dintre Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului şi Regatul
Ţărilor de Jos din 28 iunie 1962, cu completările din Protocolul datat la 11 mai
1974, (denumit în continuare „ Tratatul Benelux”), în contextul relaţiilor dintre
Statele Membre ale Uniunii Economice Benelux.
2. Această Convenţie nu va afecta aplicarea unor prevederi mai favorabile din
acordurile bilaterale sau multilaterale dintre Statele Membre sau, aşa cum se prevede
la Articolul 26(4) din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
măsurile luate în domeniul asistenţei mutuale în problemele penale convenite pe baza

Articolul 3
Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Uniunii Europene. Adoptată la Bruxelles, 8
noiembrie 2007
304
Traducere integrală a Convenţiei şi Protocolului Adiţional publicată pe site-ul www.just.ro

135
legislaţiei uniforme sau unui sistem special care prevede aplicarea reciprocă de măsuri
de asistenţă mutuală în teritoriile lor respective”305.
Asistenţa judiciară va fi acordată în acţiunile intentate de autorităţile
administrative în legătură cu faptele care sunt pasibile de pedeapsă în conformitate cu
legea naţională a Statului Membru solicitant sau solicitat, sau a ambelor, în virtutea
faptului că sunt încălcări ale regulilor de drept, şi în cazul în care decizia poate da
naştere la o acţiune în faţa unui tribunal care are jurisdicţie în special pe probleme
penale. De asemenea, asistenţa judiciară va fi de asemenea acordată în legătură cu
acţiunile penale şi cu acţiunile la care se face referire la paragraful 1 care se referă la
delictele sau la încălcările pentru care o persoană juridică poate fi considerată
responsabilă în Statul Membru solicitant.
Formalităţile şi procedurile în executarea cererilor de asistenţă judiciară vor
viza următoarele:
- după acordarea asistenţei judiciare, Statul Membru solicitat va îndeplini
formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de Statul Membru solicitant,
dacă nu se prevede altfel în Convenţie şi cu condiţia ca aceste formalităţi şi
prevederi să nu contravină principiilor fundamentale de drept din Statul Membru
solicitat ;
- statul membru solicitat va executa cererea de asistenţă cât mai curând
posibil, luând în considerare în măsura în care este posibil termenele procedurale
ca şi celelalte termene indicate de Statul Membru solicitant, care va explica
motivele acestor termene ;
- în cazul în care cererea nu poate fi executată, sau nu poate fi executată în
totalitate în conformitate cu cerinţele stabilite de Statul Membru solicitant,
autorităţile Statului Membru solicitat vor informa promt autorităţile statului
membru solicitant, indicând condiţiile în care ar fi posibil să execute cererea.
Autorităţile Statului Membru solicitant şi solicitat pot conveni ulterior asupra
măsurilor care trebuie să fie luate în continuare în legătură cu cererea, în cazul în
care este necesar ca o astfel de măsură să depindă de îndeplinirea acestor condiţii ;
- în cazul în care se apreciază că termenul stabilit de Statul Membru
solicitant pentru executarea cererii sale nu poate fi respectat, şi dacă motivele
menţionate la paragraful 2, propoziţia a doua indică în mod explicit că orice
întârziere va avea drept rezultat încălcarea materială a procedurilor care sunt
efectuate în Statul Membru solicitant, autorităţile Statului Membru solicitat vor
indica promt perioada estimativă de timp necesară pentru îndeplinirea cererii.
Autorităţile Statului Membru solicitant şi ale Statului Membru solicitat pot conveni
ulterior măsurile suplimentare care trebuie să fie luate în legătură cu cererea 306.

305
Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală (care va fi denumită în continuare Convenţie) – art. 1
306
Art. 4 din Convenţie

136
 Referitor la transmiterea cererilor de asistenţă judiciară şi schimbul spontan de
informaţii, care se va realiza între Statele Membre, Convenţia prevede o serie de
reglementări şi anume :
- acestea (cele două categorii de cereri) vor fi întocmite în scris şi prin orice
mijloc capabil să producă o evidenţă scrisă, în condiţii care să permită Statului
Membru destinatar să stabilească autenticitatea acestora. Aceste cereri vor fi făcute
direct între autorităţile judiciare cu competenţă teritorială şi restituite prin aceleaşi
canale;
- orice informaţii transmise de un Stat Membru în vederea procedurilor în
faţa tribunalelor unui Stat Membru în sensul art.21 din Convenţia Europeană de
asistenţă judiciară în materie penală şi art.42 din Tratatul Benelux pot face obiectul
comunicărilor directe dintre autorităţile judiciare competente.
De asemenea, cererile pot fi trimise sau restituite în anumite cazuri :
- între două autorităţi centrale a două State Membre ;
- între o autoritate judiciară a unui stat membru şi o autoritate centrală a unui
Stat Membru.
În caz de urgenţă, orice cerere de asistentă judiciară poate fi făcută prin
intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (INTERPOL) sau orice alt
organism competent în conformitate cu prevederile adoptate urmare a Tratatului
Uniunii Europene307.
Totodată, în ceea ce priveşte cererile, în baza art.12, 13 sau 14, autoritatea
competentă este autoritatea judiciară sau o autoritate centrală dintr-un Stat Membru şi
o autoritate de poliţie sau vamală din celălalt Stat Membru, cererile pot fi făcute şi se
pote răspunde la acestea direct între autorităţi.
Potrivit prevederilor Convenţiei, prin intermediul autorităţilor centrale ale
statelor membre, vor fi făcute următoarele categorii de cereri sau comunicări :
- cererile pentru transfer temporar sau tranzit de persoane care se află în
custodie aşa cum se menţionează la art. 9 din această Convenţie, la art. 11 din
Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi la art.33 din
Tratatul Benelux;
- notificările de informaţii din arhivele judiciare aşa cum se menţionează la
art. 22 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi la art.
43 din Tratatul Benelux. Totuşi, cererile pentru copii ale condamnărilor şi
măsurilor aşa cum se menţionează la art. 4 din Protocolul Adiţional la Convenţia
Europeană de asistenţă judiciară în materie penală pot fi făcute în mod direct la
autorităţile competente308.
Convenţia prevede anumite forme specifice de asistenţă judiciară şi anume :
- remiterea de bunuri şi obiecte ;
307
Avem în vedere Europol, instituţie poliţienească europeană care va fi examinată în cadrul unui alt capitol
308
Art.6 alin. 8 din Convenţie

137
 - transferul temporar de persoane deţinute în scopul urmăririi ;
- audieri prin videoconferinţe ;
- audierea martorilor şi a experţilor prin teleconferinţă ;
- livrări supravegheate ;
- echipe comune de anchetă ;
- anchete sub acoperire.
Remiterea de bunuri şi obiecte se realizează la solicitarea justificată a unui Stat
Membru. La cererea acestuia (a Statului Membru solicitant) şi fără prejudiciu faţă de
drepturile terţelor părţi de bună credinţă, Statul Membru solicitat poate pune bunurile
obţinute prin mijloace infracţionale la dispoziţia Statului solicitant în vederea
restituirii acestora proprietarilor de drept309.
Transferul temporar de persoane deţinute în scopul urmăririi. În cazul în care
există un acord între autorităţile competente ale Statelor Membre în chestiune, Statul
Membru care a solicitat o urmărire pentru care este necesară prezenţa persoanei
reţinute în custodie pe propriul său teritoriu poate transfera temporar acea persoană pe
teritoriul Statului Membru în care urmărirea urmează să aibă loc. Acordul va include
măsurile luate în vederea transferului temporar al persoanei şi data până la care acea
persoană trebuie să fie returnată pe teritoriul Statului Membru solicitant. În cazul în
care este necesar consimţământul la transfer al persoanei în cauză, o declaraţie de
consimţământ sau o copie a acesteia va fi trimisă promt Statului Membru solicitat.
Perioada de custodie pe teritoriul Statului Membru solicitat va fi dedusă din perioada
de detenţie pe care persoana în cauză este obligată să o efectueze pe teritoriul Statului
Membru solicitant310.
Audierea prin videoconferinţe. Dacă o persoană se află pe teritoriul unui Stat
Membru şi dacă trebuie să fie audiată în caliatate de martor s-au de expert de
autorităţile judiciare ale unui alt Stat Membru, aceasta din urmă, în cazul în care nu
este recomandabil sau posibil ca acea persoană care urmează să fie audiată să se
prezinte personal pe teritoriul său, poate solicita ca audierea să aibă loc prin
videoconferinţă311.
Audierea prin videoconferinţă se va realiza cu respectarea următoarelor reguli :
- autoritatea judiciară a statului solicitat va fi prezentă pe parcursul audierii,
asistată de interpret (în cazul în care este posibil), fiind responsabilă să asigure atât
identificarea persoanei care urmează să fie audiată cât şi respectarea principiilor
fundamentale de drept ale statului solicitat ; în cazul în care autoritatea judiciară a
statului solicitat consideră că în cursul audierii principiile fundamentale de drept
ale statului solicitat sunt încălcate, va lua măsuri pentru continuarea audierii în
conformitate cu respectarea acestora ;
309
Art. 8 parag. 1
310
Art. 9 parag. 1-4 din Convenţie
311
Art. 10 parag. 1 din Convenţie

138
 - dacă se consideră necesar, măsurile pentru protecţia persoanei ce urmează
a fi audiată, vor fi luate de autorităţile celor două state implicate ;
- audierea va avea loc direct, fiind ţinută de sau sub îndrumarea autorităţii
judiciare a statului solicitant în conformitate cu propriile sale legi ;
- la cererea statul solicitant sau a persoanei care urmează să fie audiată,
statul solicitat va lua măsuri ca persoana care va fi audiată să fie asistată de un
interpret, dacă este necesar ;
- persoana care urmează să fie audiată poate recurge la dreptul său de a nu
depune mărturie, drept la care recurge în conformitate fie cu legile din statul
solicitat sau cele din statul solicitant.
Audierea martorilor şi experţilor prin teleconferinţă. Dacă o persoană se află pe
teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene şi trebuie să fie audiată în calitate de
martor sau de expert de către autorităţile judiciare ale unui alt stat membru al Uniunii
Europene, acesta din urmă, în cazul în care legile sale naţionale prevăd aceasta, poate
solicita asistanţa primului Stat Membru pentru a permite ca audierea să aibă loc prin
teleconferinţă.
Procedurile practice în ceea ce priveşte audierea vor fi convenite între cele două
state. Cu această ocazie, statul solicitat se va angaja :
- să trimită o notificare martorului sau expertului în cauză în legătură cu data
şi locul audierii ;
- să asigure identificarea martorului sau expertului ;
- să verifice dacă martorul sau expertul este de acord ca audierea să aibă loc
prin teleconferinţă312.
Livrări supravegheate. În legătură cu delictele care dau loc la extrădare, fiecare
Stat Membru se angajează să asigure livrări supravegheate pe teritoriul său la cererea
unui alt Stat Membru. În acest sens, decizia va fi luată de organele judiciare abilitate,
cu respectarea legislaţiei statului solicitat.
Echipe comune de anchetă. Cu acordul mutual, autorităţile competente ale două
sau ale mai multor State Membre pot înfiinţa o echipă comună de anchetă, pentru un
anumit scop, care poate fi autorizată, cu acordul reciproc, să efectueze investigaţii
penale într-unul sau în mai multe State Membre care organizează echipa.
Echipele comune de anchetă pot fi înfiinţate în cazurile în care :
- investigaţiile unui Stat Membru în delictele penale necesită investigaţii
dificile şi solicitante având legături cu alte State Membre ;
- un număr de State Membre desfăşoară investigaţii în delicte penale în care
circumstanţele cazului necesită o acţiune coordonată, concertată a Statelor Membre
implicate313

312
Art. 11 parag. 1 şi 5 din Convenţie
313
Art.13 parag. 1, subpar. a şi b din Convenţie

139
 Echipele comune de anchetă vor funcţiona pe teritoriul Statelor Membre care le
înfiinţează în următoarele condiţii generale :
- şeful echipei va fi reprezentant al autorităţii competente care ia parte la
investigaţiile penale din Statul Membru în care echipa funcţionează; şeful echipei
va acţiona în limitele competenţei sale conform legilor naţionale ;
- echipa va efectua operaţiunile în conformitate cu legile din Statul Membru
în care funcţionează. Membrii echipei îşi vor îndeplini sarcinile sub conducerea
persoanei menţionate la subparagraful (a), luând în considerare condiţiile stabilite
de propriile lor autorităţi în acordul pentru înfiinţarea echipei ;
- Statul Membru în care echipa funcţionează va lua măsurile organizatorice
necesare în acest scop314.
Anchete sub acoperire. Statul Membru solicitant şi Statul Membru solicitat pot
conveni să se sprijine reciproc în desfăşurarea anchetelor penale de către ofiţeri care
acţionează sub acoperire sau sub o falsă identitate (investigaţii sub acoperire).
Anchetele sub acoperire vor avea loc în conformitate cu legile şi cu procedurile
naţionale din Statele Membre pe teritoriul cărora au loc Anchetele sub acoperire 315.
Interceptarea telecomunicaţiilor. Autoritatea competentă să dispună
interceptarea telecomunicaţiilor este autoritatea judiciară prevăzută de legea statului
solicitat cu asemenea atribuţii, sau altă autoritate cu competenţe echivalente, care
acţionează în cadrul unei investigaţii penale.
În scopul efectuării unei investigaţii penale, o autoritate competentă din Statul
Membru solicitant poate, potrivit legilor naţionale, să facă o cerere către autoritatea
competentă din Statul Membru solicitat pentru :
(a) interceptarea şi transmiterea imediată către Statul Membru
solicitant a telecomunicaţiilor ; sau
(b) interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară către
Statul Membru solicitant a înregistrării telecomunicaţiilor 316.
Cererile în baza paragrafului 1 pot fi făcute în legătură cu utilizarea mijloacelor
de telecomunicaţii de către subiectul intercepţiei, dacă acest subiect este prezent în :
(a) Statul Membru solicitant are nevoie de asistenţă tehnică a
Statului Membru solicitat pentru interceptarea comunicaţiilor sale ;
(b) Statul Membru solicitant şi comunicaţiile sale pot fi interceptate
în acel Stat Membru ;
(c) un terţ Stat Membru care a fost informat conform Articolului 20
(2) (a) şi Statul Membru solicitant au nevoie de asistenţa tehnică a Statului
Membru solicitat în vederea interceptării comunicaţiilor sale 317.

314
Art. 13 parag. 3, subpar. (a)-(c) din Convenţie
315
Art.14 parag. 1 şi 3 din Convenţie
316
Art. 18 parag.1 subpar. (a) şi (b) din Convenţie
317
Art. 18 parag. 2 subpar. (a)-(c) din Convenţie

140
 Cu derogare de la Articolul 14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară
în materie penală şi de la Articolul 37 din Tratatul Benelux, cererile în baza acestui
Articol vor include următoarele :
(a) precizarea autorităţii care face cererea ;
(b) confirmarea că a fost emis un ordin sau un mandat legal de interceptare
în legătură cu o intervenţie penală ;
(c) precizarea acţiunii penale investigată ;
(d) durata şi interceptarea solicitată ;şi
(e) dacă este posibil, furnizarea de date tehnice suficiente, în special
numărul rspectiv de conectare la reţea, pentru a asigura că acea cerere poate fi
îndeplinită318.
Potrivit prevederilor Convenţiei, Statele Membre vor lua măsuri pentru ca
sistemele serviciilor de telecomunicaţii exploatate printr-un soft de legătură pe
teritoriile lor, care pentru interceptarea legală a comunicaţiilor unui subiect prezent
într-un Stat Membru nu sunt direct accesibile pe teritoriul acestuia din urmă, pot fi
făcute direct accesibile în vederea interceptării legale de către acel Stat Membru prin
intermediul unui furnizor de servicii desemnat prezent pe teritoriul său.
Dacă în scopul unei investigaţii penale interceptarea telecomunicaţiilor este
autorizată de autoritatea competentă a unui Stat Membru („Statul Membru de
interceptare”) şi adresa de telecomunicaţie a subiectului precizat în ordinul de
interceptare este utilizată pe teritoriul unui Stat Membru („Statul Membru notificat”)
din care nu este nevoie de nicio asistenţă tehnică pentru efectuarea interceptării, Statul
Membru de interceptare va informa Statul Membru notificat în legătură cu
interceptarea :
(a) înainte de interceptare în cazurile în care ştie atunci când dispune
interceptarea că subiectul se află pe teritoriile Statului Membru notificat ;
(b) în alte cazuri, imediat după ce află că subiectul interceptării se află
pe teritoriul Statului Membru notificat.
Informaţiile care urmează să fie notificate de către Statul Membru de
interceptare vor include :
(a) precizarea autorităţii care dispune interceptarea ;
(b) confirmarea ca ordinul de interceptare legală este emis în legătură
cu o investigaţie penală ;
318
Art. 18 parag. 3 subpar. (a)-(e) din Convenţie. Art. 14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie
penală prevede că :
,, 1. Cererile de asistenţă vor trebui să conţină următoarele indicaţii :
a) autoritatea de la care emană cererea ;
b) obiectul şi motivul cererii ;
c) în măsura posibilului, identitatea şi naţionalitatea persoanei în cauză ; şi
d) numele şi adresa destinatarului, dacă este cazul.
2. Cmisiile rogatorii prevăzute la art. 3-5 vor menţiona în plus inculparea şi vor cuprinde o prezentare sumară a
faptelor”

141
 (c) informaţiile în scopul identificării subiectului interceptării ;
(d) precizarea faptei penale aflate în investigare ; şi
(e) durata scontată a interceptării319.
Convenţia lasă posibilitatea statelor semnatare să încheie acorduri bilaterale sau
multilaterale „în scopul facilitării exploatării posibilităţilor prezente sau viitoare legate
de interceptarea telecomunicaţiilor”.
Datele personale comunicate conform prevederilor Convenţiei pot fi utilizate de
Statul Membru căruia îi sunt transferate în realizarea următoarelor scopuri :
(a) în scopul acţiunilor pentru care această Convenţie se aplică ;
(b) pentru alte acţiuni judiciare şi administrative legate direct de procedurile
menţionate la punctul (a) ;
(c) pentru prevenirea unui pericol iminent şi grav pentru siguranţa publică ;
(d) în orice alt scop, numai cu consimţământul prealabil al Statului Membru care le
comunică, dacă Statul Membru implicat nu a obţinut consimţământul
subiectului acestor date320.
Protocolul la convenţia referitoare la asistenţa judiciară în materie penală între
statele membre ale Uniunii Europene stabilit de Consiliu conform art.34 al tratatului
asupra Uniunii Europene, aduce completări care se referă la o serie de proceduri ce se
pot executa în legătură cu tranzacţiile şi conturile bancare, precum şi la alte aspecte
referitoare la asistenţa judiciară.
Cererile de informare asupra conturilor bancare. Fiecare stat membru va lua
măsuri de efectuare a unor verificări (la cererea unui alt stat membru), pentru a stabili
dacă o persoană fizică sau juridică ce face obiectul unei anchete penale deţine sau
controlează unul sau mai multe conturi, într-o bancă oarecare situaţă pe teritoriul său
şi de transmitere către statul solicitant a informaţiilor obţinute.
Obligaţia menţionată mai sus se aplică numai dacă ancheta priveşte 321 :
- o faptă care merită o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de
siguranţă privativă de libertate cu un maxim de cel puţin patru ani în statul membru
solicitant şi cu cel puţin doi ani în statul membru solicitat, sau
- o infracţiune prevăzută de art. 2 al convenţiei din 1995 privind constituirea
unui Birou european de poliţie (convenţia Europol) sau la anexa la această
convenţie, aşa cum a fost modificată322, sau
319
Art.20 parag. 2 şi 3 din Convenţie
320
Art.23 parag. 1 din Convenţie
321
Art. 1 parag. 3 din Convenţie
322
Convenţia privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie, în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (Convenţia Europol), prevede la art. 2 următoarele infracţiuni : traficul ilegal de droguri, traficul internaţional
de substanţe nucleare şi radioactive, contrabanda cu imigranţi, traficului ilegal de fiinţe umane, furtul şi traficul ilegal de
autovehicule, infracţiuni comise în urma unor acţiuni teroriste împotriva vieţii, integrităţii fizice, a libertăţii personale şi
a bunurilor.
Anexa prevăzută în art. 2 cuprinde : infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii personale (omucidere,
vătămare gravă a integrităţii corporale, comerţul ilicit cu organe şi ţesuturi umane etc.), infracţiuni împotriva

142
 - în măsura în care nu va fi acoperită de convenţia Europol, o infracţiune
prevăzută de convenţia din 1995 referitoare la protecţia intereselor financiare ale
comunităţilor europene, protocolul său din 1996 sau al doilea protocol din 1997.
Autoritatea care va emite cererea va avea următoarele obligaţii :
- să indice motivele pentru care consideră că informaţiile cerute sunt
susceptibile de a fi fundamentale pentru ancheta asupra infracţiunii ;
- să precizeze motivele care duc la presupunerea că băncile situate în statul
membru solicitat deţin conturile respective, şi, să indice în măsura
posibilităţilor băncile care ar putea fi vizate ;
- să comunice orice informaţie susceptibilă de a facilita executarea cererii 323.
Cereri de informaţii asupra tranzacţiilor bancare. La cererea statului membru
solicitant, statul membru solicitat furnizează informaţii privind conturile bancare
respective şi operaţiunile bancare ce au fost realizate în timpul unei anumite perioade
asupra unuia sau mai multor conturi specificate în cerere, inclusiv informaţiile privind
orice cont de punere în circulaţiea sau de primire324.
Cereri de urmărire a tranzacţiilor bancare. Potrivit prevederilor Protocolului,
fiecare stat membru se angajează să fie în măsură ca, la cererea unui stat membru, să
urmărească timp de o perioadă determinată operaţiunile bancare realizate asupra unuia
sau mai multor conturi specificate în cerere şi să comunice rezultatul statului membru
solicitant325.
Cereri suplimentare de asistenţă judiciară. Dacă autoritatea competentă a
statului membru solicitant face o cerere de asistenţă judiciară care completează o
cerere anterioară, nu este obligată să reia informaţiile deja furnizate în cererea iniţială.
Cererea suplimentară conţine informaţiile necesare identificării cererii iniţiale 326.
Confidenţialitatea. Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a face astfel
încât băncile să nu dezvăluie clientului vizat nici altor terţi că informaţiile au fost
transmise statului membru solicitant conform articolelor 1, 2 sau 3 sau că o anchetă
este în curs327.

patrimoniului sau a bunurilor de proprietate publică, inclusiv frauda (jaful organizat, înşelăciunea, frauda etc.), comerţul
ilicit şi acţiuni dăunătoare pentru mediu (trafic ilegal cu arme, muniţii şi materiale explozive, trafic ilegal cu specii rare
de animale etc.).
,,De asemenea, în conformitate cu art. 2 alin (2), dispoziţia ca Europol să abordeze una dintre formele de
infracţionalitate enumerate anterior implică şi competenţa Oficiului de a se ocupa de activităţi de spălare de bani
infracţiunile conexe acestora”
323
Protocol la convenţia referitoare la asistenta juridică în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene,
stabilit de Consiliu conform art. 34 al tratatului asupra Uniunii Europene – art. 1 parag. 4
324
Ibidem – art. 2 parag. 1
325
Ibidem – art. 3 parag. 1
326
Ibidem – art. 6 parag. 1
327
Ibidem – art. 4

143
 Secretul bancar. Un stat membru nu invocă secretul bancar drept motiv pentru
a respinge orice cooperare privind o cerere de asistenţă judiciară provenită de la un
stat membru328.
După cum se observă, Convenţia europeană din 29 mai 2000 privind asistenţa
judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi
Protocolul adiţional din 16 octombrie 2001 aduc o serie de noutăţi în acest domeniu,
noutăţi care trebuie să fie aplicate şi în România. Prevăzând importanţa instrumentelor
internaţionale menţionate mai sus, precum şi evoluţia pozitivă a României de aderare
la Uniunea Europeană, legiuitorul român a menţionat toate aceste noutăţi în legea
specială din anul 2004329.
Examinarea realizată mai sus, asupra celor trei importante instrumente
internaţionale în domeniul asistenţei judiciare internaţionale în materie penală
(Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, cu cele două
protocoale, Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
şi Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene şi protocolul său adiţional), permit o
evaluare de ansamblu asupra progreselor înregistrate în timp în Europa.

1.4. Obiectul asistenţei judiciare, conţinutul general al cererii

Prevederile Convenţiei examinate mai sus şi ale Protocolului adiţional au fost

preluate şi transpuse în legislaţia internă a României, în prevederile Titlului VII din
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală (cu modificările şi
completările ulterioare).
Potrivit prevederilor legii menţionate mai sus, asistenţa judiciară internaţională
cuprinde îndeosebi următoarele activităţi :
- comisiile rogatorii internaţionale ;
- audierile prin videoconferinţă ;
- înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite ;
- notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces
penal ;
- cazierul judiciar ;
- alte forme de asistenţă judiciară330.
Cererea de asistentă judiciară internaţională trebuie să indice :

328
Ibidem – art. 7
329
Legea nr. 302/2004 cu mopdificările şi completările ulterioare
330
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 158

144
 - denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare
solicitate ;
- obiectul şi motivele cererii ;
- calificarea juridică a faptelor ;
- datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a
martorului sau expertului, după caz ;
- încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.
La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi
obiectul cererii.
Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea
judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalităţi de supralegalizare 331.

1.5. Comisia rogatorie internaţională

1.5.1. Referinţe istorice

Comisia rogatorie internaţională reprezintă una din modalităţile prevăzute de

lege pentru realizarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală.
Comisia rogatorie internaţională a fost folosită în relaţiile dintre state, în planul
asistenţei judiciare internaţionale încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind
prevăzută în convenţiile bilaterale de extrădare şi nu în legislaţia internă.
Astfel, Convenţia de extrădare dintre România şi Olanda are o serie de
prevederi concrete referitoare la comisia rogatorie. Astfel, „când în urmărirea unei
afaceri penale nepolitice unul din guverne va găsi necesară ascultarea martotilor, ce
s’ar găsi în celălalt Stat, o comisiune rogatorie va fi trimisă în acest scop pe cale
diplomatică şi ea va fi executată observându-se legile ţărei în care martorii sunt
invitaţi a se prezenta.
În caz de urgenţă, însă o comisiune rogatorie va putea fi adresată direct de
autoritatea judiciară a unuia dintre State autorităţei judecătoreşti a celuilalt Stat.
Orice comisie rogatorie, având de scop a cere ascultarea de martori, va trebui să
fie însoţită de o traducţiune franceză”332.

331
Ibidem – art. 159
332
M.I.Papadopolu – Codul Legilor Penale Române Adnotate – Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 -
Convenţiune de extradiţiune între România şi Olanda (Ţările de Jos), publicată în Monitorul Oficial nr. 35/1895 - art. 11
– p.498

145
 În cadrul Convenţiei de extrădare dintre România şi Italia, se prevede : „când în
urmărirea unei afaceri penale, nepolitice, unul din cele două guverne ar găsi de
trebuinţă să asculte martori domiciliaţi în celălalt Stat sau să facă orice alt act de
instrucţiune judiciară, se va trimite pentru acest scop o comisiune rogatorie pe cale
diplomatică, şi i se va dà urmare conform legilor ţărei în care va trebui să se urmeze
ascultarea martorilor sau actul de instrucţiune.
Comisiile rogatorii emanate dela autoritatea competentă străină, şi care ar avea
de scop a face să se opereze, fie o percheziţiune domiciliară, fie confiscarea (saisie)
corpului delictului sau pieselor de convicţiune, nu se va putea executa decât pentru
unul din faptele enumerate la art.2 şi sub rezerva exprimată de paragraful din urmă al
art.11.
Guvernele respective renunţă la orice reclamaţiune ce ar avea de obiect
restituirea cheltuielilor făcute cu executarea comisiunei rogatorii, chiar în caz când ar
fi vorba de o expertiză, cu condiţiune însă ca această expertiză să nu fi promovat mai
mult decât o vocaţiune”333.
Convenţia de extrădare cu Belgia prevede că, atunci „când în urmărirea unor
afaceri penale, nepolitice, unul din cele două guverne va găsi de trebuinţă să asculte
martori domiciliaţi în celălalt Stat, sau să facă orice alt act de instrucţiune judiciară, se
va trimite pentru acest scop o comisiune rogatorie, însoţită, în caz de necesitate, de o
traducţiune în limba franceză, pe cale diplomatică, şi se va dà urmare observându-se
legile ţărei în care va trebui să aibă loc ascultarea martorilor sau actul de instrucţiune.
Comisiunile rogatorii emanate dela autoritatea competentă străină şi care tind a
face să se opereze fie o vizită domiciliară, fie confiscarea (saisie) corpului delictului
sau a pieselor de convicţiune, nu se vor putea executa decât pentru unul din faptele
enumărate la art.2 şi sub rezerva exprimată la paragraful din urmă al art.12.
Guvernele respective renunţă la oricare reclamaţiune ar avea de obiect
restituirea cheltuielilor ce rezultă din executarea comisiunei rogatorii, în cazul chiar
când ar fi vorba de o expertiză, cu condiţiune însă ca această expertiză să nu fi
provocat mai mult decât o vocaţiune”334.
Convenţia de extrădare dintre România şi Marele Ducat Luxemburg
menţionează o serie de aspecte legate de comisia rogatorie : „când într-o afacere
penală, nepolitică, una dintre părţile contractante va crede necesară ascultarea de
martori care se găsesc pe teritoriul celeilalte părţi contractante, sau orice alt act de
instrucţiune, se va trimite în acest scop, pe cale diplomatică, o comisie rogatorie,
redactată în conformitate cu legile ţărei care cere ascultarea, şi i se va da curs,

333
M.I.Papadopolu – Codul Legilor Penale Române Adnotate – Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 -
Convenţiunea de extrădare cu Italia publicată în Monitorul Oficial nr. 44/1881 – art. 14 – p.491
334
Convenţiunea de extrădare cu Belgia – Publicată în Monitorul Oficial nr. 3/1881 – art. 15 – p. 494

146
observând legile ţărei pe teritoriul căreia va trebui să se facă ascultarea martorilor sau
actul de instrucţiune”335.
După cum se observă, comisia rogatorie apare menţionată în toate convenţiile
încheiate de România, putând fi aplicată chiar şi în afara unei proceduri specifice de
extrădare.
Potrivit prevederilor de mai sus, comisia rogatorie se va trimite pe cale
diplomatică, deci prin intermediul Ministerului de Externe, răspunsul urmând a fi
primit pe aceeaşi cale.
De asemenea, aceasta (comisia rogatorie) se va redacta ţinând cont de
prevederile legilor din cele două state implicate.
Cu privire la categoria actelor ce pot fi îndeplinite prin comisia rogatorie, în text
se menţionează ascultarea martorilor sau „orice alt act de instrucţiune”. Interpretarea
textului de mai sus conduce la concluzia că prin comisie rogatorie se poate solicita
îndeplinirea oricărui act de procedură penală posibil.
Aşa cum am precizat anterior, legislaţia internă din acea perioadă nu prevedea
norme legate de comisia rogatorie.
Faţă de legislaţia internă anterioară, Codul de procedură penală Carol al II-lea,
face referire directă la comisia rogatorie în cadrul Titlului V, Capitolul VII, Secţiunea
I, intitulată „Procedura comisiilor rogatorii în ţară”, prevede cadrul general în care se
poate face uz de această instituţie pe teritoriul ţării. În cadrul secţiunii a II-a intitulată
„Procedura comisiilor rogatorii în străinătate”, se arată „comisiile rogatorii în materie
penală către autorităţile judiciare ale altor state, se fac conform cu dispoziţiile
prevăzute în tratate şi convenţii, iar în lipsa acestora, după uzul consacrat de dreptul
internaţional”336.
Aşadar, legiuitorul român a stabilit că în ceea ce priveşte comisiile rogatorii în
străinătate, procedura de executare este cea menţionată în convenţii şi tratate, iar în
lipsa acestora „după uzul consacrat de dreptul internaţional”.
Comisia rogatorie este menţionată în cadrul Convenţiei europene de asistenţă
judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, unde se prevede
că : „partea solicitată va urmări îndeplinirea, în formele prevăzute de legislaţia sa, a
comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi va fi adresată de către
autorităţile judiciare ale părţii solicitante şi care au ca obiect îndeplinirea actelor de
urmărire sau comunicarea mijloacelor materiale de probă, a dosarelor sau a
documentelor”337.

335
Convenţia de extrădare dintre România şi Marele Ducat Luxemburg – Publicată în Monitorul Oficial nr.13/1911 –
art.17 – p. 502
336
Const.Al. Viforeanu,Eugen Petit, Nicolae D. Ghimpa – Codul de Procedură Penală Carol al II-lea – Cu lămuriri
asupra fiecărui articol şi un tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura ,, Cugetarea” – P.C. Georgescu –
Delafras – Bucureşti 1936 – art. 128 – p. 45
337
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi Protocolul
adiţional adoptat în aceeaşi localitate la 17 martie 1978

147
 Referitor la percheziţii sau la aplicarea unor sechestre, în Conventie se fac
următoarele precizări :
„1. Orice parte contractantă, în momentul semnării prezentei convenţii sau al
depunerii instrumentului său de ratificare sau de aderare, va putea, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, să-şi rezerve dreptul de a supune
îndeplinirea comisiilor rogatorii privitoare la percheziţii sau la sechestre de obiecte
uneia sau mai multora dintre următoarele condiţii :
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionabilă
potrivit legii părţii solicitante şi a părţii solicitate ;
b) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da
loc la extrădare în ţara solicitată ;
c) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii
solicitate.
2. Dacă o parte contractantă va fi făcut o declaraţie conform paragrafului 1 al
prezentului articol, orice altă parte va putea aplica regula reciprocităţii” 338.
Cu ocazia ratificării Convenţiei, referitor la cele menţionate mai sus, România a
făcut următoarea declaraţie :
„Comisiile rogatorii referitoare la percheziţii sau la sechestrul de obiecte vor fi
supuse următoarelor condiţii :
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie să fie susceptibilă de a da loc la
extrădare potrivit legii române ;
b) îndeplinirea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română 339.
În perioada de dictatură comunistă (şi o bună perioadă după), comisia rogatorie
era menţionată, aşa cum am arătat anterior, în cadrul Titlului IV, Capitolului VI,
secţiunea I din Codul de procedură penală340.
Referindu-se expres la această instituţie, un reputat colectiv de specialişti
menţiona că : în desfăşurarea procesului penal se pot ivi situaţii în care anumite acte
procedurale trebuie să fie îndeplinite în afara teritoriului ţării. Astfel de situaţii sunt
inerente cazului când organele judiciare române procedează la urmărirea sau judecarea
unor infracţiuni comise în afara teritoriului ţării (art. 4-6 C. pen.). Alte situaţii privesc
cazul când organul judiciar care efectuează urmărirea sau judecata unei cauze constată
că pentru stabilirea adevărului este necesară obţinerea unor probe sau mijloace de
probă care se află în afara teritoriului ţării341.

338
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi Protocolul
adiţional adoptat la 17 martie 1978 – art. 5
339
Legea nr. 236/1998 publicată în Monitorul Oficial nr.492 din 21 decembrie 1998 – art. 2 parag. 1
340
Publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noimbrie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie
1973
341
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p. 407

148
 Un alt autor apreciază că „aceleaşi considerente care justifică folosirea comisiei
rogatorii între graniţele ţării pot determina necesitatea utilizării instituţiei şi pe plan
internaţional. În consecinţă, art. 514 prevede că organul de urmărire penală sau
instanţa, când socoteşte necesară efectuarea unui act procedural în străinătate, se
adresează prin comisie rogatorie organului străin care are posibilitatea să efectueze
actul342.
În literatura de specialitate, un alt autor apreciază că : „în cazurile menţioate
mai sus în cadrul asistenţei judiciare internaţionale organele de urmărire penală sau
instanţele de judecată se pot adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte
insatanţe aflate în străinătate în vederea efectuării unui anumit act procedural” 343.
Eventualitatea unor astfel de situaţii (ne referim la cele citate mai sus, din
doctrina vremii) a determinat reglementarea unei forme de asistenţă judiciară prin
folosirea căreia organul judiciar român poate solicita ca un act procedural să fie
efectuat de organe judiciare dintr-un alt stat (comisie rogatorie activă sau în
străinătate) şi invers, organele judiciare dintr-un alt stat pot, în situaţii similare,
solicita organelor judiciare române efectuarea unor acte procedurale (comisie
rogatorie pasivă sau din străinătate)344.
Comisia rogatorie externă, la fel ca şi comisia rogatorie internă, este o activitate
procesuală care implică o deplasare de competenţă teritorială de la un organ judiciar la
un altul. Spre deosebire de comisia rogatorie internă în care deplasarea de competenţă
are loc către organele judiciare dintr-o altă localitate în acelaşi stat, în cazul comisiei
rogatorii externe, deplasarea se face extrateritorial, către organele judiciare ale unui
stat străin, organe care au posibilitatea să efectueze actul procedural respectiv 345.
În ceea ce priveşte procedura, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că
organele de urmărire penală şi instanţele de judecată îndeplinesc pe această linie
atribuţii specifice, fie în calitate de organisme care solicită efectuarea unei comisii
rogatorii, fie în calitate de organe care sunt solicitate să execute o comisie rogatorie de
către instituţiile competente ale altor state.
Cererea de comisia rogatorie întocmită de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată se trimite Procurorului General ori Ministrului Justiţiei, în funcţie
de faza în care se găseşte procesul penal, respectiv cea de urmărire penală sau
judecată. După primirea cererii, aceasta va fi trimisă Ministerului de Externe, care la
rândul său o va trimite pe cale diplomatică organului competent a o retransmite sau
soluţiona din ţara (solicitată).

342
N.Volonciu – Drept Procesual Penal – Edirura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1972 – p. 530-531
343
I.Neagu – Drept Procesual Penal Socialist Român – vol. II – Partea specială – Bucureşti 1979 – p. 327
344
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol.II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p.407
345
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol.II – Partea specială– Editura Academiei RSR – Bucureşti 1976– p. 407

149
 În acelaşi timp, în situaţia primirii unei cereri referitoare la o comisie rogatorie
de către Ministerul de Externe, aceasta va fi trimisă Procurorului General sau
Ministerului Justiţiei, care l-a rândul lor o vor trimite parchetului sau instanţei
competente în a o soluţiona.
Potrivit prevederilor art.514 din C.pr.pen., „organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, când socoteşte necesară efectuarea unui act procedural în
străinătate, se adresează prin comisie rogatorie organului de urmărire penală sau
instanţei judecătoreşti din străinătate, care are posibilitatea să efectueze acel act” 346.
Procedând la interpretarei normei juridice menţionate mai sus, rezultă că „orice
act procedural (ascultare de martori, ridicare de obiecte, cercetarea la faţa locului când
fapta care face obiectul cauzei penale a fost comisă în străinătate etc.) pentru care se
poate cere conform art.132 C.pr.pen. comisie rogatorie pe teritoriul ţării poate face
obiectul unei comisii rogatorii în străinătate347.
Cu toate că în lege nu se fac precizări referitoare la actele procesuale şi
procedurale cu privire la care nu se poate dispune efectuarea comisiei rogatorii, în
doctrină s-a apreciat că în această situaţie sunt incidente prevederile art.132 alin.2 din
C.pr.pen., care prevede că : „punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor
preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale
sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii”.
Referitor la faptele ce formează obiectul cauzei pentru a cărei rezolvare se
dispune comisia rogatorie, acestea trebuie să fie socotite infracţiuni şi de legea ţării în
care se solicită comisia rogatorie şi respectiv şi de legea română atunci când comisia
rogatorie este solicitată de un stat străin348.
Toate actele procedurale îndeplinite într-o ţară străină (de autorităţile
competente ale acestei ţări), solicitate prin comisie rogatorie de autorităţile judiciare
române, vor fi considerate ca fiind valabile de către autorităţile române solicitante.
Prevederile legale examinate mai sus, care se referă la comisia rogatorie, au
rămas în vigoare până în anul 2001, când au fost modificate şi completate prin Legea
nr.704349 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
Potrivit prevederilor legii menţionate mai sus, comisia rogatorie internaţională
în materie penală este acea formă de întrajutorare judiciară internaţională care
constă în delegarea de putere pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă

346
C. pr. pen art. 514
347
V.Dongoroz,S.Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei R.S.R. – Bucureşti 1976 – p. 408
348
V.Dongoroz,S,Kahane,G.Antoniu,C.Bulai,N.Iliescu,R.Stănoiu – Explicaţii Teoretice ale Codului de Procedură
Penală Român – vol. II – Partea specială – Editura Academiei RSR – Bucureşti 1976 – p.408-409
349
Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală - publicată în Monitorul Oficial nr. 807
din 17 decembrie 2001

150
unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinescă, în locul şi în
numele său, unele activităţi judiciare privitoare la unj anumit proces penal 350.

1.5.2. Noţiune şi obiect

În acord cu prevederile Legii 302/2004, act normativ în vigoare care

reglementează cooperarea judiciară în materie penală, în doctrină, comisia rogatorie
internaţională a fost definită ca fiind „acea formă de asistenţă judiciară care constă în
împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi
din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi
judiciare privitoare la un anumit proces penal”351.
Într-o altă opinie, comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea
formă de asistenţă judiciară internaţională care constă în împuternicirea pe care o
autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat,
mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare
privitoare la un anumit proces penal352.
Potrivit prevederilor Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, comisia
rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care
constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei
autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele
activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal353.
Observăm că instituţia comisiei rogatorii este definită intr-un mod asemănător
în literatura de specialitate, în acord cu prevederile legii.
Obiectul cererii de comisie rogatorie internaţională îl constituie cu precădere :
„- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor, ascultarea inculpatului,
ascultarea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi
confruntarea ; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea
specială ; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea ; expertizele, constatarea tehnico-
ştiinţifică şi constatarea medico-legală ; transmiterea de informaţii necesare pentru un
anumit proces, interceptările şi înregistrările audio-video, examinarea documentelor
de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură ;
- transmiterea mijloacelor materiale de probă ;

350
Legea 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală – art.15 – abrogată prin Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
351
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea specială – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p.414
352
Gr.Theodoru – Tratat de Drept procesual penal – Editura Hamangiu – Bucureşti 2007 – p. 984
353
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, art. 160

151
 - comunicarea de documente sau dosare”354.
Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va
cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în
care legea internă română nu se opune.
Potrivit prevederilor legii, la solicitarea statului străin, statul român va transmite
numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. La
solicitarea expresă a statului solicitant, în măsura posibilului se vor putea transmite şî
documentele originale.
Dacă statul solicitant cere în mod expres statului român, acesta va comunica
data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. În limitele permise de legea română şi la
solicitarea statului solicitant, autorităţile şi persoanele menţionate de acesta (de statul
solicitant), vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii. Aceste
dispoziţii, se aplică şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare
române355.
Potrivit prevederilor legii speciale, în cazul comisiei rogatorii acţionează
principiul specialităţii, potrivit căruia statul român solicitant nu va folosi documentele
şi informaţiile primite de la statul solicitat decât în scopul îndeplinirii obiectului
comisiei rogatorii356.

1.5.3. Percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul

Comisiile rogatorii având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi

înscrisuri şi sechestrul sunt supuse potrivit legii, următoarelor condiţii :
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da
loc la extrădare în România ca stat solicitant ;
b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului
român;
Condiţiile menţionate mai sus pot să atragă aplicarea regulii reciprocităţii 357.
De menţionat este faptul că cele două condiţii menţionate mai sus, trebuie
îndeplinite cumulativ.
După cum constatăm, atât legea specială cât şi cele două instumente
internaţionale examinate anterior nu fac nici o precizare cu privire la percheziţie,

354
Gr,Theodoru – Tratat de Drept procesual penal – Editura Hamangiu – Bucureşti 2007 – p. 984 ; A.L.Lorincz –
Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p. 414 ; Legea nr. 302/2004 cu
modificările şi completările ulterioare – art.161 alin. (1)
355
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare – art. 162
356
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 173
357
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 163

152
aspect care ne îndreptăţeşte să afirmăm că în conformitate cu legea română aceasta
(percheziţia) poate fi atât corporală cât şi domiciliară.
Deoarece instituţia percheziţiei domiciliare a determinat numeroase opinii şi
discuţii, de multe ori justificate, ne propunem ca în continuare să realizăm o abordare
a instituţiei în cauză, în acord cu necesitatea executării unei comisii rogatorii ce se
referă la o percheziţie (la cererea unui stat străin), de către autorităţile judiciare din
ţară.
În afara celor două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, trebuie să
menţionăm şi pe cea prevăzută de art.3 din lege, care menţioneză că „aplicarea
prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine
publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie”.
Aşadar, o primă observaţie constă în aceea că pentru a se putea executa o
comisie rogatorie referitoare la o percheziţie domiciliară pe teritoriul ţării este necesar
a se îndeplini cumulativ cele trei condiţii menţionate mai sus.
Deoarece două dintre aceste condiţii nu ridică probleme deosebite, ne vom
ocupa în continuare numai de condiţia pe care o considerăm a ridica o serie de
probleme şi anume cea care se referă la necesitatea ca îndeplinirea comisie rogatorii să
fie compatibilă cu legea statului român358.
Deci orice percheziţie domiciliară solicitată de un stat străin se va efectua pe
teritoriul României, numai în conformitate cu prevederile legii române.
În abordarea instituţiei percheziţiei trebuie să se pornescă întotdeauna de la
prevederile Constituţiei României359.
Astfel, potrivit Constituţiei României, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile,
nimeni neputând pătrunde sau rămâne în aceste locuri fără învoirea persoanei căreia îi
aparţin de drept360.
Examinând aceste prevederi, un reputat colectiv de specialişti în domeniul
dreptului constituţional361 menţionează că : „inviolabilitatea domiciliului exprimă
juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi în titlul său art.27
marchează acest drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alin.(1)
se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt, desigur corecte. Trebuie
să avem în vedere că în dreptul constituţional (şi cel public, în general) noţiunea de

358
Ibidem – art. 163 alin. (1) lit. (b)
359
Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.233 din 21 noiembrie 1991, intratz în vigoare în urma aprobării prin Referendumul naţional din 8 decembnrie 1991.
Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendum naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare
la data de 29 octombrie 2003, dată la care a fost publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr,. 758 .
Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003. O vom
denumi în continuare Constituţia României
360
Constituţia României – art. 27 intitulat sugestiv ,, Inviolabilitatea domiciliului” – art. 27 alin. (1)
361
M.Constantinescu,A.Iorgovan,I.Muraru, E.S.Tănăsescu – Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii
– Editura All Beck – Bucureşti 2004 – p.27

153
domiciliu are o accepţiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se ştie că în
dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa
statornică şi principală. În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o
accepţiune largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil cât şi
reşedinţa unei persoane fizice. Această accepţiune largă este utilizată şi în alte ramuri
de drept, cum ar fi dreptul penal”.
Din examinarea textului în cauză rezultă că există două situaţii în care se poate
pătrunde în domiciliul unei persoane şi anume :
- cu consimţământul acesteia :
- fără consimţământul acesteia, dar numai ca situaţie de excepţie, conform
prevederilor alin.(2).
De la regula generală care impune inviolabilitatea domiciliului, prin lege s-au
stabilit şi următoarele excepţii, care prevăd posibilitatea pătrunderii în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia :
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti ;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane ;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinei publice ;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Referitor la percheziţie textul menţionat mai sus, arată că aceasta se dispune de
judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Ultimul alin. prevede că percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de
cazul infracţiunilor flagrante362.
Având în vedere implicaţiile juridice, morale dar şi sociale ale percheziţiilor,
Constituţia consacră acestora două alineate distincte. În alin.(3) este stabilită
autoritatea competentă să dispună percheziţii precum şi procedura de efectuare. După
revizuirea Constituţiei din 2003, autoritatea competentă este exclusiv judecătorul, iar
în ceea ce priveşte procedura, ea urmează a fi stabilită prin lege, ştiut fiind că regulile
procedurale nu pot aduce atingere substanţei dreptului.
Alineatul al patrulea al textului constituţional interzice percheziţiile în timpul
nopţii, în afară de situaţia flagrantului delict363.
362
Constituţia României – art. 27 alin. (3) şi (4)
363
M.Constantinescu,A.Iorgovan,I.Muraru, E.S.Tănăsescu – Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii
– Editura All Beck – Bucureşti 2004 – p. 54. În continuarea comentariului realizat în legătură cu prevederile menţionate,
autorii apreciază că :
,, Cât priveşte aceste dispoziţii ele se explică prin aceea că o acţiune a autorităţilor publice,legală desigur, trebuie să se
efectueze ziua, o percheziţie efectuată noaptea producând prin ea însăşi efecte nedorite cât priveşte nu numai persoana în
cauză ci şi familia acesteia, eventual vecinii. De aceea, textul constituţional le interzice. Tratamentul juridic al
flagrantului delict este ca regulă diferit şi, ca atare, în asemenea situaţii, interesul justiţiei (în sensul cel mai larg) are
prioritate. Alineatul (4) nu defineşte expresia “în timpul nopţii”. O constituţie nici nu-şi poate propune aşa ceva. Din
punct de vedere juridic însă problema se pune şi, prin urmare, desigur, şi dimensiunile astronomice ale acestor noţiuni
precum şi deviaţiile orare din timpul unui an calendaristic, în situaţia în care există un orar de iarnă şi un orar de vară.
Trebuie, de asemenea, precizat că ultimul alineat al art. 27 se referă la percheziţiile domiciliare. Acest text se delimitează

154
 În legătură cu percheziţiile urmează a se delimita acelea care au caracter
judiciar şi sunt folosite ca procedee probatorii în diverse cauze penale, căzând sub
incidenţa Codului de procedură penală, de activităţile extrajudiciare supuse unor
reglementări speciale (de exemplu, o percheziţie vamală, o percheziţie la intrarea sau
la ieşirea de la un loc de muncă cum ar fi o mină de aur, o percheziţia ca măsură
antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării
unui infractor periculos etc.)364.
Instituţia percheziţiei ca procedeu probatoriu de descoperire şi de ridicare a
înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă, a cunoscut modificări succesive prin
Legea nr.281/2003, OUG nr. 109/2003 şi prin Legea nr.356/2006365.
Condiţiile necesare dispunerii percheziţiei, organele cu atribuţii în acest
domeniu şi tipurile percheziţiei sunt stipulate în art.100 C.pr.pen. Potrivit acestor
prevederi :
„când o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris din cele
arătate la art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte
ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru
descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.
Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de către judecător, prin
încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul
judecăţii. În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de
judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuază sau
supraveghează urmărirea penală.
Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de
consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care
trebuie să cuprindă :
a) denumirea instanţei ;
b) data, ora şi locul emiterii ;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis autorizaţia ;
e) locul unde urmează a se efectua percheziţia ;
f) numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia ;
g) numele învinuitului sau inculpatului.

de percheziţiile efectuate asupra unei persoane care se află fie la domiciliul sau reşedinţa sa, fie legal la domiciliul sau
reşedinţa altuia.
364
N.Volonciu – Tratat de Procedură Penală – Partea generală – vol. I – Editura Paideia – Bucureşti – p. 380
365
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 295

155
 Autorizaţia poate fi folosită o singură dată.
Percheziţia corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de
organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.
Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi
penală366”
Potrivit prevederilor legii, percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Între
cele două forme de percheziţie există deosebiri importante, în ceea ce priveşte organul
care are competenţa de a dispune şi anume :
- percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere
motivată ; această prevedere corespunde art. 27 alin. 3 din Constituţia
revizuită (în reglementarea anterioară se stipula că „Percheziţiile pot fi
ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele
prevăzute de lege”). Modificarea textului constituţional a fost motivată în
cadrul Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei de cerinţa evitării confuziei între dispunerea percheziţiei şi
efectuarea ei de către agentul competent, respingându-se amendamentul
potrivit căruia „în cazul infracţiunilor flagrante percheziţiile pot fi dispuse
şi de către procuror”, pentru că „invocarea a două autorităţi (procuror şi
judecător) pentru a dispune percheziţia, chiar în cazul infracţiunii flagrante,
este o soluţie conflictuală,întrucât ar putea genera decizii contradictorii
între procuror şi judecător şi este de natură să altereze garanţia
constituţională pe care o reprezintă aprobarea percheziţiei numai de către o
autoritate independentă, care este exclusiv judecătorul” 367;
- percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz (deci, în funcţie de faza
procesuală), de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.
Realizarea, prin lege, a acestei distincţii între percheziţia domiciliară şi cea
corporală are o deosebită importanţa practică, dar se impune subliniat că nu trebuie să
confundăm percheziţia corporală, ca procedeu probatoriu (la care se referă art. 100 C.
pr. pen.), cu percheziţia corporală (în sensul de control corporal) ca măsură
antiteroristă sau cu percheziţia vamală, care sunt ivităţi extrajudiciare 368.
Constatăm aşadar, că pentru a se dispune efectuarea unei percheziţii, este
necesar a se îndeplini anumite condiţii, şi anume :
1. Persoana căreia i s-a cerut să predea scrisori, telegrame sau orice altă
corespondenţă, ori obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia, fie

366
Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în
Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997 – art. 100
367
C.Ionescu – Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare – Editura All
Beck – Bucureşti 2003 – p. 42 ; A.L.Lorincz – Drept procesual penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria –
Bucureşti 2006 – p. 296-297
368
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 297

156
 direct, fie indirect, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora 369 ; existenţa acestei
condiţii, presupune o activitate anterioară de chemare a persoanei în cauză în faţa
organului de urmărire penală şi de exprimare directă (de către aceasta) a unei
poziţii prin care tăgăduieşte existenţa acelor obiecte.
2. Există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru
descoperirea şi strângerea probelor ; această condiţie nu impune necesitatea
chemării persoanei în cauză în faţa organului de urmărire penală pentru a i se cere
predarea acestor probe.
3. Să nu fie dispusă după începerea urmăririi penale . Această condiţie presupune
existenţa anterioară a unui dosar penal, în care s-a dispus începerea urmăririi
penale „in rem” sau „in persona”.

Procedura efectuării percheziţiei

a) Percheziţia domiciliară
- Atunci când este dispusă în cursul urmăririi penale, percheziţia se
efectuează de către procuror sau organul de cercetare penală, însoţit, după
caz, de lucrători operativi. Percheziţia domiciliară în cursul judecăţii se
efectuează de către instanţa de judecată cu ocazia unei cercetări locale. În
celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a efectua o percheziţie
se comunică procurorului, pentru efecuarea acesteia370.
- Timpul de efectuare a perchezitiei este stabilit de lege. Astfel, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, oprecum şi percheziţia se pot face numai între orele
6.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau
când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Percheziţia
începută între orele 6.00-20.00 poate continua şi în timpul nopţii.
- În ceeea ce priveşte efectuarea propriu-zisă a percheziţiei, portivit art. 104
alin. 1 C. pr. pen., organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este
obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să
prezinte autorizaţia dată de judecător371.
Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se fac în prezenţa
persoanei de la care se ridică obiectele sau înscrisurile sau la care se efectuează
percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al
familiei sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu 372.
Pentru atestarea corectitudinii efectuării percheziţiei şi a se crea o posibilitate de
verificare a acesteia (respectării legii), percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
se realizează în prezenţa unor martori.

369
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 296
370
C. pr. pen. – art. 101 şi 102
371
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 298
372
Ibidem – p.298-299

157
 Când persoana la domiciliul căreia se face percheziţia este reţinută sau arestată,
aceasta va fi adusă la percheziţie. Dacă din diferite motive această persoană nu poate
fi adusă, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară, se fac în
prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar, în lipsa acestora, a unui
vecin, având capacitate de exerciţiu.
Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte
procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face
percheziţia să participe la percheziţie.
Potrivit prevederilor art.105 C.pr.pen., organul judiciar care efectuează
percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar
putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză
aceasta.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi
înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită ; obiectele sau înscrisurile a căror
circulaţie sau deţinere este interzisă, se ridică întotdeauna. De asemenea, trebuie luate
măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se face percheziţia
şi care nu au legătură cu cauza să nu devină publice373.
b) Percheziţia corporală
Percheziţia corporală, prin care se urmăreşte descoperirea obiectelor sau
înscrisurilor aflate asupra unei persoane, se efectuează cu respectarea dispoziţiilor
art.104 alin.1 C.pr.pen., de către organul judiciar care a dispus-o sau de către persoana
desemnată de acest organ374.
Modul de efectuare a percheziţiei, precum şi ridicarea de obiecte si înscrisuri,
trebuie consemnate într-un proces-verbal, potrivit art.108 C.pr.pen. Acest proces-
verbal trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute în art.91 C.pr.pen., şi
următoarele elemente : locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au
fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită pentru a putea fi
recunoscute. În procesul-verbal vor fi menţionate obiectele care nu au fost ridicate,
precum şi acelea care au fost lăsate în păstrare375.
Potrivit prevederilor art.108 alin.4 dinC.pr.pen., copie după procesul-verbal se
lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi
înscrisurile, ori reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei, iar în lipsă,
celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.
În art.109 C.pr.pen. sunt prevăzute anumite măsuri ce trebuie luate cu privire la
obiectele şi înscrisurile ridicate, pentru ca acestea să poată fi folosite la rezolvarea
cauzei. Astfel, organul judiciar dispune ca obiectele sau înscrisurile care constituie
muijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele
373
Ibidem – p. 299
374
Ibidem – p. 299
375
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală - Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006– p. 300

158
şi înscrisurile ridicate care nu sunt ataşate la dosar pot fi fotografiate, iar fotografiile
vizate se aşează la dosar. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, obiectele sau
înscrisurile care sunt mijloace de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, iar cele care nu au legătură cu cauza se
vor restitui persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia obiectelor supuse confiscării
speciale376.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt din acelea arătate în art.165
alin.(2) C.pr.pen. şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică 377.
c) Percheziţia în unităţi publice sau la alte persoane juridice
Potivit prevederilor art.111 C.pr.pen., dispoziţiile referitoare la percheziţie se
aplică în mod corespunzător şi atunci când aceasta (percheziţia) se efectuează la o
unitate din cele la care se referă art.145 378 din Codul penal sau la o altă persoană
juridică, care se completează după cum urmează :
- organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii
sau a al altei persoane juridice autorizaţia dată ;
- percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului unităţii;
- atunci când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din
personalul unităţii ;
- copia de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii379.
Apreciem că autorizaţia la care se referă dispoziţia de mai sus reprezintă de fapt
documentul trimis prin comisia rogatorie, eliberat de autoritatea judiciară competentă
din statului solicitant, în baza căruia se poate efectua percheziţia.
Considerăm că dispoziţiile art.204 C.pr.pen. nu sunt aplicabile în această
situaţie, actele de urmărire penală la care se face trimitere fiind altele decât percheziţia
sau ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în cadrul percheziţiei (cum ar fi audieri de
martori, persoane vătămate, cercetarea la faţa locului etc.).
În baza dispoziţiilor examinate mai sus, considerăm că percheziţia poate fi :
domiciliară, corporală şi în unităţi publice sau alte persoane juridice.
Măsurile asiguratorii sunt măsuri care se iau în procesul penal în vederea
garantării realizării efective a reparării pagubei produse prin infracţiune ori a
executării pedepsei amenzii380.

376
Ibidem – p. 301
377
Art. 165 alin. (2) din C. pr. pen. prevede : ,,bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de
plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani
care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
378
Art. 145 din Codul penal defineşte noţiunea de,,public”, după cum urmează : ,, Prin termenul ,,public” se înţelege tot
ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea,
folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care,
potrivit legii, sunt de interes public”
379
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală - Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 301-302
380
N.Volonciu – Tratat de procedură penală – Partea generală – vol. I – Ediţia a III-a revizuită şi adăugită – Editura
Paideia – Bucureşti 1997 – p. 441

159
 Într-o altă opinie, măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale cu caracter real
care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a
reparării pagubei produse prin infracţiune, precum si pentru garantarea executării
pedepsei amenzii381.
Potrivit prevederilor art.163, măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului
penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin
instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării
speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii.
Obiectul măsurilor asiguratorii îl constituie bunurile mobile şi imobile care
aparţin învinuitului, incupatului sau părţii responsabile civilmente, astfel :
- măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor
învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la
concurenţa valorii probabile a pagubei [art. 163 alin. (2) C. pr. pen.] ;
- măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai
asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului [ art. 163 alin. (3) C. pr. pen.].
Întrucât răspunderea penală este personală, pot fi indisponibilizate, în scopul
garantării executării pedepsei amenzii, numai bunurile persoanei care urmează a
fi trasă la răspunderea penală382.
Art. 163 alin.(4) precizează categoriile de bunuri care nu pot fi sechestrate, şi
anume :
- bunuri care aparţin unei unităţi din cele menţionate la art. 145 C. pen.
(bunuri de interes public) ;
- bunuri exceptate de lege (art. 406-409 C. pr. civ.).
Potrivit prevederilor legii, în principiu, luarea măsurilor asiguratorii este
facultativă (acestea putând fi luate în vederea reparării pagubei la cererea părţii civile
sau din oficiu), existând totuşi şi situaţii când luarea acestei măsuri este obligatorie şi
anume :
- în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
execrciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ;
- în cazuri menţionate expres în alte legi383.
Aşa cum am arătat, indisponibilizarea bunurilor ca măsură asigurătorie are loc
prin instituirea unui sechestru penal care poate îmbrăca una din următoarele forme :
- sechestrul penal propriu-zis ;
- inscripţia ipotecară ;

381
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 373
382
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 374
383
Cum este cazul Legii nr. 78/2000, unde se prevede că în cazul în care s-a săvârşit o faptă de corupţie, luarea măsurilor
asiguratorii este obligatorie

160
 - poprirea.
Sub aspectul obiectului măsurii asiguratorii, sechestrul penal propriu-zis se
instituie pe bunurile mobile, inscripţia ipotecară se aplică bunurilor imobile, iar
poprirea are ca obiect sumele de bani datorate învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente384.
Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie care constă în
indisponibilizarea anumitor bunuri mobile aparţinând învinuitului , inculpatului sau
părţii responsabile civilmente, în vederea reparării pabubei produse prin infracţiune
sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii385.
Procedura sechestrului este reglementată de art.165 C.pr.pen., unde se arată că :
organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Potrivit prevedrilor legii, este obligatorie ridicarea următoarelor categorii de
bunuri :
a) bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de
stat, potrivit profilului activităţii (acestea fiind obligate să le primască şi să la
valorifica de îndată) ;
b) metale sau pietre preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea, care se depun
la cea mai apropiată instituţie bancară competentă în termen de 48 de ore de la
ridicare ; dacă aceste obiecte sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea lor
se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către
procuror, după terminarea urmăririi penale ;
c) mijloacele de plată străine, care se depun la cea mai apropiată instituţie bancară
competentă ; acestea pot fi valorificate de îndată de instituţia bancară competentă,
în cazul în care aceasta consideră necesar ;
d) titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare,
care se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate, în termen de 48 de ore de
la ridicare ; şi aceste bunuri dacă sunt strict necesare urmăririi penale, se pot
preda ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către
procuror, după terminarea urmăririi penale ;
e) sumele de bani care, ca şi cele rezultate din valorificarea bunurilor perisabile sau
a mijloacelor de plată străine, se consemnează după caz, pe numele învinuitului,
inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a
dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei,
în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea
bunurilor386.

384
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 375-376
385
Ibidem – p. 376
386
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 377

161
 Art.166 C.pr.pen. prevede că organul care aplică sechestrul încheie proces-
verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu
indicarea valorii lor. În proocesul-verbal se arată bunurile găsite le persoana la care s-a
aplicat sechestrul şi care sunt exceptate de lege de la urmărire.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat
sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului ori celui
care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori
totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul
verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii
asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal387.
Inscripţia ipotecară este acea formă a sechestrului penal care constă în
realizarea formalităţilor de publicitate în cazul indisponibilizării bunurilor imobile ale
învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea garantării
reparării pagubei produse prin infracţiune sau a executării pedepsei amenzii 388.
Art.166 alin.(2) din C.pr.pen. prevede că pentru bunurile imobile sechestrate,
organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea
inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe astul prin care
s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Organul competent să înscrie ipoteca (să ia inscripţia ipotecară) este instanţa (la
care se află Registrul de carte funciară) în a cărei rază teritorială se află imobilul
respectiv389.
Poprirea este acea formă a sechestrului penal care constă în indisponibilizarea
sumelor de bani datorate învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente390.
Art.167 din C.pr.pen. prevede că sumele de bani datorate cu orice titlu
învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană,
ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de
lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi
consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a
organului de executare, în termen de 5 zile de la scadentă, recipisele urmând a fi
predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
Am procedat la examinarea dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală,
pentru că, aşa cum s-a mentionat anterior, una din condiţiile impuse de lege pentru
îndeplinirea unei comisii rogatorii referitoare la percheziţii, ridicarea de obiecte si
înscrisuri, precum si la sechestru, este aceea de a se respecta prevederile legii române.

387
C. pr. pen. art. 166 alin. (2)
388
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 378
389
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea benerală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 378
390
Ibidem – p. 379

162
În acest context, se înţelege că dispoziţiile procesul-penale în vigoare, referitoare la
excutarea activităţilor de mai sus trebuie respectate întocmai.
Potrivit prevedrilor art.164 din legea specială 391, statul român (a se înţelege
autoritatea judiciară competentă), va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor
sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare
pentru o procedură penală în curs.
Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în
îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului
român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele.
Se va avea în vedere, în toate situaţiile, ca bunurile provenite din săvârşirea
infracţiunii care face obiectul cererii de comisie rogatorie să fie confiscate potrivit
prevederilor legii române392

1.5.4. Localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor

Deoarece această activitate se referă la cooperarea poliţienească internaţională,

fiind una din atribuţiile instituţiilor poliţieneşti şi nu este o activitate judiciară propriu-
zisă (care să se desfăşoare în faţa instanţei sau procurorului, ori sub supravegherea
directă a procurorului), o vom examina în capitolul următor.

1.5.5. Audierea inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi,

a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea

Audierea inculpatului
Potrivit prevederilor legii, prin comisie rogatorie se poate solicita şi audierea
inculpatului.
Audierea inculpatului se va realiza cu respectarea strictă a prevederilor
normelor române de drept procesual penal, în condiţiile în care în legea specială nu se
dispune altfel393.
Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixată în art.69 C.pr.pen.,
care dispune că declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea

391
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
392
Ibidem – art. 172
393
Legea nr. 302/2004 cu modoficările şi completările ulterioare – art. 7 ,, Cererile adresate autorităţilor române în
domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin
prezenta lege nu se prevede altfel”

163
adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă
din ansamblul probelor existente în cauză394.
Deoarece executarea cererii de comisie rogatorie ce are ca obiect audierea
inculpatului crează responsabilităţi directe pentru autorităţile judiciare române
implicate în ceea ce priveşte procedura în sine, în continuare vom proceda la
examinarea succintă a acesteia (a procedurii de asculate a inculpatului).
Ascultarea învinuitului sau inculpatului va fi supusă prevederilor Costituţiei
României, care garantează dreptul la apărare395.
În aceste condiţii, dispoziţiile constituţionale au fost preluate şi menţioate într-
un mod detaliat în C. pr. pen., unde se fac o serie de referiri concrete cu privire la
garantarea dreptului la apărare.
Astfel, în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege şi să
le administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze, de îndată şi mai înainte de
al audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea
juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării 396.
Această prevedere apare menţionată şi în instrumentele internaţionale
menţionate anterior, fiind obligatorie pentru organele judiciare române în cadrul
audierii inculpatului la solicitarea unei autorităţi competente, prin comisie rogatorie.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat,
înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare397.
Acest document va fi înaintat părţii solicitante de către organele judiciare
române, odată cu declaraţia inculpatului.
De asemenea, în anumite condiţii prevăzute expres de lege, organele judiciare
sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales398.

394
N.Volonciu – Drept Procesual Penal – Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti 1972 – p. 171
395
Constituţia României – art. 24
,,(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”
396
C. pr. pen. – art. 6 alin. (3)
397
C. pr. pen. – art. 6 alin. (4)
398
C. pr. pen. – art. 6 alin. (4)

164
 Astfel, asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie 399 în
cursul urmăririi penale, când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un
centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este reţinut sau arestat
chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării
medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de
urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege400.
Fiecare din situaţiile menţionate mai sus pot constitui situaţii ipotetice de
executare a unei cereri de comisie rogatorie de către organele judiciare române, motiv
pentru care apreciem că acestea trebuie respectate întocmai.
Dacă în cazul audierii inculpatului în alte situaţii, asistenţa juridică este
facultativă (în sensul că audierea poate avea loc fără a fi asistat de apărător, dacă
inculpatul este de acord), în cazurile mentionate mai sus, audierea asistată de apărător
este obligatorie.
Apreciem că asistenţa juridică este obligatorie în cazul unei comisii rogatorii ce
urmează a fi executată de organele judiciare române, chiar şi atunci când legea statului
solicitant nu obligă organele judiciare la asigurarea asistenţei juridice obligatorii
(menţionate mai sus).
În concluzie, apreciem că audierea inculpatului în baza unei cereri de comisie
rogatorie adresată de către un stat străin, de organele judiciare române, trebuie să se
realizeze cu respectarea normelor procesual penale române, cu un accent deosebit pe
asigurarea dreptului la apărare.
Apreciem că, la cererea părţii solicitante, pot fi trimise acesteia şi înregistrări
audio-video.

Audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor

Audierea părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, a
matorilor şi experţilor se va realiza în conformitate cu normele procesual penale
române401.

399
C. pr. pen. art. 171 alin. (2) prevede : ,, Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză,
când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în
altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se iau măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu”
400
A.L.Lorincz – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2006 – p. 129
401
C. pr. pen. – În cadrul Titlului III intitulat sugestiv ,,Probele şi mijloacele de probă”, secţiunea II – Declaraţiile părţii
vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente şi secţiunea III – Declaraţiile martorilor

165
 În cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa
autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face
menţiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei 402.
În situaţia prevăzută mai sus, în cerere sau în citaţie se va menţiona cuantumul
aproximativ al indemnizaţiilor precum şi al cheltuielilor de călătorie şi de şedere
rambursabile. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita
statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului,
rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat 403.
Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor
române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa
personal, acesta poate solicita acordarea unui avans în cuantumul cheltuielilor de
călătorie şi de şedere. Instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de
martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani,
consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii
judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a
martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant, pe una din căile
menţionate anterior404.
În cazul în care martorul sau expertul nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei
de înfăţişare, acesta (martorul sau expertul) nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va
cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de
cazul în care el va reveni din proprie iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi
dacă va fi din nou citat aici, în mod legal405
Această dispoziţie (cea menţionată mai sus) este impusă de prevederile art.260
C.pen.
Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare
române refuză să depună mărturie în tatalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei
măsuri de restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România,
chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz, ar constitui o infracţiune sau ar
putea atrage măsuri coercitive406.
Deoarece apreciem că în legătură cu celelalte activităţi nu apar aspecte
deosebite, procedura fiind cât se poate de clară, considerăm că nu se mai impune
examinarea acestor instituţii.
La cererea părţii solicitante, pot fi remise acesteia şi înregistrări audio-video.

Confruntarea

402
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 175 alin. (1)
403
Ibidem – alin. (2)
404
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 175 alin. (3)
405
Ibidem – art. 177
406
Legea nr.302/2004 cu modificările şi completările ulterioare– art. 178

166
 Asemenea altor activităţi, şi confruntarea se poate realiza de către organele
judiciare române, la cererea organelor competente ale altui stat.
Confruntarea se va realiza atunci când organele judiciare ale altui stat, constată
că, există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.
Activitatea în sine se va consemna într-un proces-verbal, care va constitui
documentul oficial care va fi transmis părţii solicitante.
Considerăm că, la cererea părţii solicitante, pot fi trimise acesteia şi înregistrări
audio-video realizate cu ocazia confruntării.

1.5.6. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea

Aceste activităţi extrem de importante în cadrul procesului penal se vor executa

de către autorităţile judiciare române la cererea statului solicitant, în conformitate cu
prevederile legii române407. Procedura de realizare a cacestor activităţi nu ridică
probleme deosebite, motiv pentru care nu mai insistăm în examinarea lor.
Asemenea situaţiilor de mai sus, considerăm că şi de această dată la cererea
statului solicitant se pot remite acestuia înregistrări audio-video, realizate cu ocazia
executării cererii de comisie rogatorie referitoare la cercetarea la faţa locului şi
reconstituire.

1.5.7. Expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală

Expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală se

realizează în instituţii autorizate şi recunoscute în domeniu. Aceste activităţi se
realizează, de asemenea, în conformitate cu prevederile legii române 408.

1.5.8. Transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces

Transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces se realizează la

cererea organelor judiciare ale statului solicitant. Cererea se poate trimite direct

407
C. pr. pen. – Titlul III - secţiunea XII – cercetarea la faţa locului şi reconstituirea
408
C. pr. pen. – Titlul III – secţiunea IX Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală art. 112115 –
secţiunea X Expertizele – art. 116-127

167
organului abilitat (depozitar al informaţiei), care la rândul său va transmite răspunsul
organului judiciar solicitant.

1.5.9. Interceptările şi înregistrările audio şi video

Interceptările şi înregistrările audio şi video se realizează de asemenea, în

conformitate cu prevederile legii statului solicitat.

1.5.10. Examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate

şi alte asemenea acte de procedură

Examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea

acte de procedură reprezintă alte modalităţi ce se pot constitui în obiect al unei comisii
rogatorii, care se realizează de asemenea în conformitate cu legea română.

1.5.11.Transmiterea mijloacelor materiale de probă şi

comunicarea de documente sau dosare

Transmiterea mijloacelor materiale de probă şi comunicarea de documente sau

dosare sunt activităţi ce pot constitui obiect al comisiei rogatorii şi se execută în
conformitate cu prevederile legii române.
Menţionăm că toate aceste activităţi, precum şi altele, care pot face obiectul
unei comisii rogatorii, se vor executa de către autorităţile judiciare române
competente, numai în conformitate cu legea română. Unele eventuale solicitări, care
nu pot fi îndeplinite în consens cu dispoziţiile legii române, nu vor fi executate,
comunicându-se despre aceasta statului solicitant (inclusiv motivele care au stat la
baza luării acestei decizii).

168
 1.6. Audierile prin videoconferinţe

Audierea prin videoconferinţă reprezintă o altă formă de asistenţă judiciară

internaţională în materie penală prevăzută în legislaţia noastră.
Această formă de asistenţă judiciară în materie penală a fost introdusă relativ
recent în legislaţia Uniunii Europene, fiind practic legiferată prin Convenţia din 29
mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre
ale Uniunii Europene şi Protocolul adiţional al acesteia, din 16 octombrie 2001, intrată
în vigoare pentru România la 1 decembrie 2007.
Potrivit prevederilor instrumentului internaţional menţionat, dacă o persoană se
află pe teritoriul unui Stat Membru şi dacă trebuie să fie audiată în calitate de martor
sau expert de autorităţile judiciare ale unui alt Stat Membru, acesta din urmă, în
situaţia în care nu este recomandabil sau posibil ca acea persoană care trebuie să fie
audiată să se prezinte personal pe teritoriul său, poate solicita ca audierea să aibă loc
prin videoconferinţă.
Statul Membru solicitat cu o asemenea cerere va fi de acord ca audierea să se
realizeze prin videoconferinţă, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :
- folosirea acestui sistem (de audiere prin videoconferinţă), să nu contravină
dreptului său intern ;
- să dispună de mijloacele tehnice necesare409.
Cererile de audiere prin videoconferinţă vor conţine în afara informaţiilor
menţionate la Articolul 14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie
penală şi cu Articolul 37 din Tratatul Benelux, următoarele informaţii :
- motivul pentru care nu este recomandabil (sau posibil), ca martorul sau
expertul să se deplaseze în ţară, pentru a fi audiat personal ;
- numele autorităţii judiciare solicitante ;
- numele persoanelor care vor efectua audierea.
Precizăm că, art. 14 la care face trimitere textul de mai sus, prevede categoriile
de informaţii pe care trebuie să le conţină de regulă, cererea de asistenţă, şi anume :
- autoritatea de la care emană ;
- obiectul şi motivul cererii ;
- în măsura posibilului, identitatea şi naţionalitatea persoanei în cauză ;
- numele şi adresa destinatarului, dacă este cazul.
Observăm aşadar că cererea de audienre prin videoconferinţă va trebui să
conţină o serie de informaţii suplimentare faţă de o cerere normală de asistenţă
judiciară în materie penală.

409
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 10 – parag. 1 şi 2

169
 Procedura de audiere prin videoconferinţă impune respectarea următoarelor
reguli şi anume :
1. Persoana în cauză (care urmează să fie audiată) va fi citată de către autoritatea
judiciară a Statului Membru, cu respectarea procedurilor stabilite în normele
interne de drept.
2. Autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va fi prezentă pe parcursul
audierii, iar dacă se va considera necesar va fi asistată de un interpret.
3. Autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va răspunde atât de
identificarea persoanei care urmează să fie audiată, cât şi de respectarea
principiilor fundamentale de drept (ale statului solicitat).
4. În cazul în care autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat apreciază că în
cursul audierii sunt încălcate principiile fundamentale de drept (ale Statului
Membru solicitat), va lua măsurile ce se impun pentru a asigura că audierea
continuă să se realizeze cu respectarea acestor principii.
5. Măsurile pentru protecţia persoanei care urmează să fie audiată vor fi convenite,
dacă este necesar, între autorităţile competente ale celor două state implicate.
6. Audierea va avea loc direct, fiind ţinută de sau sub îndrumarea autorităţii
judiciare a Statului Membru solicitant în conformitate cu propriile sale legi.
7. La cererea Statului Membru solicitant sau a persoanei care urmează să fie
audiată, Statul Membru solicitat va lua măsuri ca persoana care trebuie să fie
audiată să fie asistată de un interpret, dacă este necesar.
8. Persoana care urmează să fie audiată poate recurge la dreptul său de a nu
depune mărturie, drept la care poate recurge în conformitate fie cu legile din
Statul Membru solicitat fie cu acelea din Statul Membru solicitant.
9. La încheierea audierii, autoritatea judiciară a Statului Membru solicitat va
întocmi un proces-verbal în care se va menţiona :
- data şi locul audierii ;
- identitatea persoanei audiate ;
- identităţile şi funcţiile tuturor celorlalte persoane din Statul Membru
solicitat care au luat parte la audiere ;
- orice declaraţii sub prestare de jurământ luate
- condiţiile tehnice în care a avut loc audierea.
Procesul-verbal astfel întocmit va fi trimis de autoritatea competentă a Statului
Membru solicitat autorităţii competente a Statului Membru solicitant 410.
Fiecare Stat Membru va lua măsurile necesare pentru a asigura că, în cazul în
care martorii sau experţii sunt audiaţi pe teritoriul său în conformitate cu cele
menţionate mai sus şi refuză să depună mărturie dacă are obligaţia să depună mărturie

410
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 10 parag. 5 şi 6

170
sau de a nu depune mărturie în conformitate cu adevărul, dreptul său naţional se aplică
în acelaşi mod ca şi cum audierea ar avea loc în cadrul unei proceduri naţionale 411.
Statele Membre pot, la discreţia lor, aplica de asemenea prevederile acestui
Articol, acolo unde este cazul şi cu acordul autorităţilor lor judiciare competente, la
audierile care au loc prin videoconferinţă, şi care implică un inculpat. În acest caz,
decizia de a organiza videoconferinţa şi modul în care videoconferinţa va avea loc vor
fi în funcţie de acordul dintre Statele Membre în cauză, în conformitate cu legile lor
naţionale şi cu instrumentele internaţionale relevante, inclusiv cu Convenţia
Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale 412.
Precizăm că, potrivit prevederilor Convenţiei, audierea inculpatului va avea
numai cu consimţământul acestuia.
Ulterior, o atenţie deosebită s-a acordat acestei forme de asistenţă judiciară în
materie penală şi de către Consiliul Europei, care prin cel de-al doilea Protocol
adiţional din 8 noiembrie 2001 aduce o serie de modificări şi completări Convenţiei
europene de asistenţă judiciară în materie penală.
Astfel, potrivit prevederilor acestui instrument european adoptat în domeniul
asistenţei judiciare în materie penală, audierea prin videoconferinţă este recunoscută
ca formă de asistenţă judiciară în materie penală, procedura fiind menţionată în cadrul
art.9, intitulat sugestiv „audierea prin videoconferinţă”.
Potivit prevederilor parag.1, dacă o persoană care se află pe teritoriul unei părţi
trebuie să fie audiată ca martor sau ca expert de către autorităţile judiciare ale altei
părţi, aceasta din urmă poate cere, dacă este inoportun sau imposibil pentru persoana
care urmează a fi audiată să compară personal pe teritoriul său, ca audierea să aibă loc
prin videoconferinţă.
În ceea ce priveşte procedura care trebuie respectată, în Protocol se fac
următoarele precizări :
1. Partea solicitată consimte la audierea prin videoconferinţă dacă sunt
îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume :
- recurgerea la această metodă să nu fie contrară principiilor sale fundamantale de
drept ;
- partea solicitată să dispună de mijloacele tehnice necesare.
2. Dacă partea solicitată nu dispune de mijloacele tehnice care să permită
videoconferinţa, partea solicitantă poate pune la dispoziţia acesteia aparatura necesară.
3. În ceea ce priveşte cererile de audiere prin videoconferinţe, menţionăm că
acestea trebuie să conţină, pe lângă informaţiile indicate la art.14 din convenţie (care
se referă practic la conţinutul oricărei cereri de asistenţă judiciară în materie penală),
motivul pentru care nu este oportun sau nu este posibil ca martorul sau expertul să fie
411
Ibidem – art. 10 parag. 8
412
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 10 parag. 9

171
prezent personal la audiere, denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care
vor efectua audierea.
4. Autoritatea judiciară a părţii solicitate citează în vederea comparării persoana
respectivă, conform prevederilor legislaţiei sale.
Cu ocazia audierii, vor fi respectate următoarele reguli :
a) audierea are loc în prezenţa unei autorităţi judiciare a părţii solicitate, asistată,
dacă este necesar, de un interpret ; această autoritate este, de asemenea,
responsabilă cu identificarea persoanei audiate şi cu respectarea principiilor
fundamentale de drept ale părţii solicitate. Dacă autoritatea judiciară a părţii
solicitate consideră că principiile fundamentale de drept ale părţii solicitate nu
sunt respectate în timpul audierii, aceasta ia imediat măsurile necesare pentru a
veghea ca această audiere să se desfăşoare conform principiilor menţionate ;
b) autorităţile competente ale părţii solicitante şi ale părţii solicitate convin,
eventual, asupra măsurilor referitoare la protecţia persoanei care urmează a fi
audiată ;
c) audierea este efectuată direct de către autoritatea judiciară a părţii solicitante
sau sub conducerea ei, conform dreptului său intern ;
d) la cererea părţii solicitante sau a persoanei ce urmează a fi audiată, partea
solicitată veghează ca această persoană să fie, dacă este necesar, asistată de un
interpret ;
e) persoana care urmează a fi audiată poate invoca dreptul de a nu depune mărturie
care îi va fi recunoscut fie de legea părţii solicitate, fie de legea părţii
solicitante.
Fără a se aduce atingere oricărei măsuri convenite în ceea ce priveşte protecţia
persoanelor, autoritatea judiciară a părţii solicitate întocmeşte la sfârşitul audierii un
proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei
audiate, identităţile şi calităţile oricăror alte persoane ale părţii solicitante care au
participat la audiere, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în
care s-a desfăşurat audierea. Documentul în cauză este trimis autorităţii competente a
părţii solicitante.
Fiecare parte ia măsurile necesare pentru ca, atunci când martorii sau experţii
sunt audiaţi pe teritoriul său, potrivit prevederilor de mai sus, şi refuză să depună
mărturie atunci când sunt obligaţi să o facă sau când depun mărturii false, dreptul său
naţional să se aplice aşa cum s-ar aplica dacă audierea ar avea loc în cadrul unei
proceduri naţionale.
Părţile pot, dacă doresc, să aplice dispoziţiile menţionate mai sus, atunci când
este cazul şi cu acordul autorităţilor judiciare competente, la audierile prin
videoconferinţă la care participă persoana urmărită penal sau suspectul. În acest caz,
decizia de a ţine videoconferinţa şi modul în care se desfăşoară trebuie să facă obiectul
unui acord între părţile respective şi să fie conforme cu dreptul lor naţional şi cu

172
instrumentele internaţionale în materie. Audierile la care participă persoana urmărită
penal sau suspectul nu pot avea loc decât dacă acestea consimt.
Orice stat contractant poate, în orice moment, printr-o declaraţie adresată
secretarului general al Consiliului Europei, să declare că nu înţelege să se prevaleze de
dreptul prevăzut mai sus de a aplica şi dispoziţiile prezentului articol la audierile prin
videoconferinţă la care participă persoana urmărită penal sau suspectul 413.
După cum se poate uşor constata, dispoziţiile celor două instrumente
internaţionale referitoare la audierea prin videoconferinţe sunt aproape identice,
existând unele mici diferenţe de formă şi nu de fond.
Ceea ce este important de reţinut, constituind un element de noutate absolută,
este faptul că la ora actuală (precum şi în viitor), audierile prin videoconferinţe se pot
realiza de către autorităţile judiciare române competente, atât în relaţiile cu statele
membre ale Uniunii Europene, cât şi cu statele care fac parte din Consiliul Europei
(baza legală fiind cele două instrumente internaţionale mentionate mai sus, precum şi
prevederile legii interne care urmează a fi examinate în continuare ).
În acord cu prevederile Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, precum şi cu
cele ale celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, legiuitorul
român a menţionat această formă de asistenţă judiciară în materie penală în cadrul
art.165 din legea specială414.
Astfel, potrivit prevederilor legii, atunci când o persoană care se află pe
teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile
judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să
se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să
aibă loc prin videoconferinţă415.
Din economia textului menţionat mai sus, rezultă că statul străin va solicita mai
întâi printr-o cerere audierea acestor categorii de persoane pe teritoriul său. După
primirea cererii, autorităţile române vor proceda la identificarea persoanei solicitate,
ocazie cu care va constata dacă acea persoană, poate sau nu să fie audiată pe teritoriul
statului solicitant. Atunci când nu există nici un impediment, persoana în cauză va fi
audiată pe teritoriul statului solicitant de către autorităţile sale judiciare competente,
cu respectarea procedurilor examinate anterior. În cazul în care din diferite motive
prezentarea acelei persoane pe teritoriul statului solicitant este inoportună sau
imposibilă, statul român va comunica despre aceasta statului străin, care (în baza
motivelor menţionate) va solicita statului român audierea prin videoconferinţă.
413
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Conventia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la
Stasbourg la 8 noiembrie 2001 – art. 9
414
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare
415
Ibidem – art. 165 alin. (1)

173
 Statul român va accepta acest mod de audiere, dacă (în afara situaţiei
menţionate),sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii :
- procedura de audiere ca atare, nu contravine principiilor fundamentale de
drept român ;
- să existe mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin
videoconferinţă416.
Cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să cuprindă :
- denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare
solicitate ;
- obiectul şi motivele cererii ;
- calificarea juridică a faptelor ;
- datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a
martorului sau expertului, după caz ;
- încadrarea juridică şi prezentara sumară a faptelor ;
- motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau
expertul să fie prezent personal la audiere ;
- denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda le
417
audiere .
Atât martorul, cât şi expertul vor fi citaţi potrivit legii române.
Autorităţile judiciare competente în acest caz sunt curţile de apel în cursul
judecăţii, şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cursul urmăririi
penale418.
Audierea prin videoconferinţă pe teritoriul statului român se va realiza cu
respectarea următoarelor norme de procedură :
- audierea va avea loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român,
asistat, după caz, de un interpret ;
- judecătorul sau procurorul va verifica identitatea persoanei ce urmează a fi
audiate şi va fi obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale
dreptului român ;
- în cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale
dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a
asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română ;
- autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant
convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului ;
- audierea se realizează direct de către autoritatea judiciară competentă a
statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne ;

416
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 165 alin. (2)
417
Ibidem – art. 165 alin. (3)
418
Ibidem – art. 165 alin. (5)

174
 - martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit
potrivit legii române ;
- persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune
mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitant 419.
Fără a se aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţie, autoritatea
judiciară română va întocmi un proces-verbal, în care se vor consemna următoarele :
- data şi locul audierii ;
- identitatea persoanei audiate ;
- informaţii privind depunerea jurământului ;
- condiţiile tehnice în care s-a desfăşurat audierea.
Procesul-verbal va fi transmis autorităţilor judiciare competente ale statului
solicitant420.
Dispoziţiile menţionate mai sus se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau
inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens
între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant 421.
Dispoziţiile menţionate mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române 422.
Convenţia din 29 mai 2000 prevede şi posibilitatea audierii martorilor şi a
experţilor prin teleconferinţă. Astfel, potrivit prevederilor instrumentului internaţinal
menţionat, dacă o persoană se află pe teritoriul unui Stat Membru şi trebuie să fie
audiată în calitate de martor sau de expert de către autorităţile judiciare ale unui alt
Stat Membru, acesta din urmă, în cazul în care legile sale naţinale prevăd aceasta,
poate solicita asistenţa primului Stat Membru pentru a permite ca audierea să aibă loc
prin teleconferinţă.
Audierea prin teleconferinţă poate avea loc numai dacă martorul sau expertul
este de acord. Statul Membru solicitat va fi de acord ca audierea să fie efectuată prin
teleconferinţă dacă aceasta nu contravine principiilor sale de drept.
Cererea pentru audierea prin teleconferinţă va cuprinde, în afara informaţiilor
menţionate la art.14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală
şi la art.37 din Tratatul Benelux, numele autorităţii judiciare şi numele persoanelor
care vor ţine audierea şi o menţiune că martorul sau expertul este de acord să fie
audiat prin această metodă.
Procedurile practice în ceea ce priveşte audierea vor fi convenite între Statele
Membre în chestiune. La convenirea acestor măsuri, Statul Membru solicitat se
angajează :

419
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare – art.165 alin.(6)
420
Ibidem – art. 165 alin. (7)
421
Ibidem – art. 165 alin.(9)
422
Ibidem – art. 165 alin. (11)

175
 - să trimită o notificare martorului sau expertului în cauză în legătură cu data şi locul
audierii ;
- să asigure identificarea martorului sau a expertului ;
- să verifice că martorul sau expertul este de acord ca audierea să aibă loc prin
teleconferinţă .
Statul Membru solicitat poate dispune ca acordul său să depindă, integral sau
parţial, de prevederile menţionate la procedura audierii prin videoconferinţă,
procedură examinată anterior423
Audierea prin teleconferinţă este menţionată ca formă de asistentă judiciară în
materie penală şi de cel de-al doilea Protocol la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală.
Astfel, potrivit prevederilor acestui instrument internaţional, dacă o persoană
care se află pe teritoriul unei părţi trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către
autorităţile judiciare ale altei părţi, aceasta din urmă poate cere, atunci când dreptul
său naţional prevede, ajutorul primei părţi pentru ca audierea să poată avea loc prin
conferinţa telefonică.
Pentru ca audierea prin această metodă să poată avea loc este necesar ca
martorul sau expertul să accepte.
Partea solicitată va consimţi la audierea prin conferinţă telefonică, dacă
recurgerea la această metodă nu este contrară principiilor sale fundamentale de drept.
Cererile de audiere prin conferinţa telefonică conţin, pe lângă informaţiile
prevăzute la art.14 din convenţie, denumirea autorităţii judiciare şi a persoanelor care
vor proceda la audiere, precum şi o declaraţie conform căreia martorul sau expertul
este dispus să ia parte la o audiere prin conferinţă telefonică.
Modalităţile practice de audiere sunt hotărâte de comun acord de către părţile
respective. Atunci când acceptă aceste modalităţi, partea solicitată se angajează :
- să notifice martorului sau expertului respectiv ora şi locul audierii ;
- să vegheze la identificarea martorului sau expertului ;
- să verifice dacă martorul sau expertul acceptă audierea prin conferinţa telefonică.
Statul solicitat îşi poate exprima consimţământul, sub rezerva aplicării, în tot
sau în parte, a dispoziţiilor aplicabile audierii prin videoconferinţă.
Constatăm aşadar că această formă de asistenţă judiciară (asemenea altora) este
prevăzută atât de Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în
materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, cât şi de cel de-al doilea
Protocol al Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, putând fi
aplicată deci, atât în spaţiul Uniunii Europene cât şi la nivelul statelor ce fac parte din
Consiliul Europei.

423
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 11

176
 Cu toate că audierea prin teleconferinţă este menţionată în aceste două
instrumente internaţionale, fiind practic aplicabilă în întreaga Europă, totuşi în
legislaţia noastră specială nu este menţionată.
În această situaţie nu pot fi aplicabile prevederile art.11 alin.(3) din Convenţia
din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele
membre ale Uniunii Europene (Statul Membru solicitat va fi de acord ca audierea să
fie efectuată prin teleconferinţă dacă aceasta nu contravine principiilor de drept) şi nici
cele identice ale art.10 alin.(3) din cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală (partea solicitată consimte la
audierea prin conferinţa telefonică, dacă recurgerea la această metodă, nu este contrară
principiilor sale fundamentale de drept), deoarece această formă de asistenţă judiciară
în materie penală nu contravine principiilor fundamentale de drept ale statului român.
Totuşi, apreciem că audierea prin teleconferinţă se poate realiza în temeiul
art.86 - 862 C.pr.pen. Apreciem că menţiunile din text „declaraţia martorului ascultat
1

în condiţiile arătate în alin.(1)-(31), se înregistrează prin mijloace tehnice video si

audio şi se redă integral în formă scrisă” 424. Înregistrarea audio menţionată mai sus
poate sugera posibilitatea audierii prin teleconferinţă.

1.7. Transmiterea spontană de informaţii

O altă formă de asistenţă judiciară internaţională este transmiterea spontană de

informaţii.
Schimbul spontan de informaţii este prevăzut şi in cadrul Convenţiei din 29 mai
2000, unde la art.7 se arată că : „în limitele dreptului lor naţional, autorităţile
competente din Statele Membre pot schimba informaţii, fără o cerere în acest scop, în
legătură cu delictele penale şi cu abaterile de la regulile de drept prevăzute la Articolul
3(1), pedepsirea sau soluţionarea cărora este de competenţa autorităţii de primire la
data la care informaţiile sunt transmise”. Articolul 3 (1) la care se face trimitere,
prevede : „asistenţa judiciară va fi de asemenea acordată în acţiunile intentate de
autorităţile administrative în legătură cu faptele care sunt pasibile de pedeapsă în
conformitate cu legea naţională a Statului Membru solicitant sau solicitat, sau a
ambelor, în virtutea faptului că sunt încălcări ale regulilor de drept, şi în cazul în care
decizia poate da naştere la o acţiune în faţa unui tribunal care are jurisdicţie în special
pe probleme penale”.
Autoritatea care transmite informaţiile poate, în conformitate cu legile sale
naţionale, impune condiţiile de utilizare a acestora de către autoritatea care le
primeşte, aceasta (autoritatea care le primeşte) fiind obligată să respecte acele condiţii.
424
C. pr. pen. art. art. 862 alin. (4)

177
 Această formă de asistenţă judiciară este prevăzută şi în cel de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţie europeană de asistentă judiciară în materie penală,
unde se arată că „fără a aduce atingere propriilor investigaţii sau proceduri, autorităţile
competente ale unei părţi pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor
competente ale altei părţi informaţii obţinute în cadrul propriei lor anchete, atunci
când apreciază că aceste informaţii ar putea ajuta partea destinatară să iniţieze sau să
încheie investigaţiile ori procedurile sau atunci când aceste informaţii ar putea
conduce la formularea de către această parte a unei cereri în temeiul convenţiei sau al
protocoalelor sale”425.
Partea care furnizează informaţia poate, conform dreptului său naţional, să
supună anumitor condiţii utilizarea sa de către partea destinatară, aceasta având
obligaţia să se conformeze.
Potrivit legii interne, autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să
transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul
unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să
iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei
cereri de asistentă judiciară426.
Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a
informaţiilor transmise, potrivit prevederilor stipulate mai sus, iar statul străin este
obligat să respecte condiţiile impuse.
Constatăm aşadar că această formă de asistenţă judiciară rămâne la aprecierea
exclusivă a autorităţilor române, care pot transmite orice informaţie care poate fi utilă
unui stat străin, fără ca aceasta (informaţia) să fie solicitată de statul respectiv.
Cu privire la modalităţile prin care se pot obţine aceaste categorii de informaţii,
considerăm că sunt mult mai diverse decât cele prevăzute de lege. Apreciem că
prevederea legii referitoare la obţinerea unor informaţii „în cadrul unei anchete” este
exemplificativă şi nu limitativă. În acest context, considerăm că se poate transmite
unui stat străin orice informaţie referitoatre la prevenirea şi combaterea unor acte
ilegale, indiferent de modalitatea prin care au fost obţnute de către organele abilitate
ale statului român (judiciare sau extrajudiciare).

1.8. Livrările supravegheate

Livrarea supravegheată reprezintă o altă formă de asistenţă judiciară în materie

penală, recunoscută şi de legea română.

425
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 11 parag. 1
426
Ibidem – art. 166 alin. (1)

178
 Convenţia din 29 mai 2000 prevede posibilitatea realizării unor asemenea
activităţi la solicitarea unui Stat Membru. Astfel, „1. Fiecare Stat Membru se
angajează să asigure ca, la cererea unui Stat Membru, livrări supravegheate să fie
permise pe teritoriul său în cadrul investigaţiilor penale în legătură cu delictele
extrădabile”.
Decizia de a efectua livrări supravegheate va fi luată în fiecare caz individual de
autorităţile competente ale Statului Membru solicitat, cu respectarea legilor naţionale
ale acelui Stat Membru. Livrările supravegheate vor avea loc în conformitate cu
procedurile Statului Membru solicitat. Dreptul de a acţiona şi de a conduce şi controla
operaţiunile va aparţine autorităţilor competente ale acelui Stat Membru 427.
Această formă de asistentă judiciară în materie penală este prevăzută şi de cel
de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, unde se stipulează că fiecare parte se obligă ca, la cererea unei alte părţi, să
autorizeze livrările supravegheate pe teritoriul său, în cadrul anchetelor penale
referitoare la infracţiuni care pot da loc la extrădare. Decizia de a recurge la această
modalitate de asistenţă judiciară este luată în fiecare caz de către autorităţile
competente ale părţii solicitate, cu respectarea dreptului său naţional.
Livrările supravegheate se desfăşoară potrivit procedurilor prevăzute de partea
solicitată, iar dreptul de a conduce, acţiona şi controla operaţiunea în totalitatea ei
aparţine autorităţilor judiciare ale acesteia428.
În legislaţia noastră internă această formă de cooperare este prevăzută de
art.167 din legea specială, unde se menţionează că : „autorităţile judiciare române
competente autorizează, la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări
supravegheate în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da loc la
extrădare. Livrările supravegheate se derulează pe teritoriul României potrivit
prevederilor legii române.
Autorităţile judiciare române pot solicita asistenţă altui stat, în legătura cu
livrările supraveghete pe teritoriul acestuia, în temeiul textului prevăzut mai sus.
În legislaţia internă, se fac referiri exprese la livrarea supravegheată în Legea
nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri 429, Legea
nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate 430 şi în Legea
nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române431.
Potrivit legii, livrarea supravegheată este „metoda folosită de instituţiile sau
organele legal abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în
permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării de droguri ori precursori, suspecţi
427
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară rciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 12
428
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 18
429
Publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3 august 2000
430
Publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 inuarie 2003
431
Publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002

179
de a fi expediaţi ilegal, sau de substanţe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în
scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate în
aceste activităţi”432.
Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române
defineşte instituţia livrării supravegheate ca fiind o „metodă folosită de instituţiile sau
organele legal abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în
permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării a drogurilor ori precursorilor şi
bunurilor care fac obiectul unor infracţiuni sau ale căror deţinere şi comercializare
sunt interzise, în scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării
persoanelor implicate. În situaţii excepţionale, dacă există indicii temeinice că s-a
săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile menţionate, care nu
poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace,
Poliţia Română poate folosi informatori”433.
Constatăm că legea de organizare şi funcţionare a poliţiei defineşte această
instituţie într-un cadru mai larg, cu aplicabilitate mult mai vastă, în raport cu legea
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, unde aplicabilitatea este
strictă pe domeniul respectiv.
În ceea ce priveşte procedura, menţionăm că autorizarea pentru efectuarea de
livrări supravegheate, cu sau fără sustragerea sau substituirea totală ori parţială a
bunurilor care fac obiectul livrării, este dată de către procurorul desemnat de către
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la
solicitarea instituţiilor sau a organelor legal abilitate 434.
Livrarea supravegheată este autorizată de către procuror prin ordonanţă
motivată care trebuie să cuprindă următoarele :
a) data şi locul întocmirii ;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte ;
c) cauza la care se referă ;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ;
e) temeiul legal al măsurii procesuale ;
f) semnătura celui care a întocmit-o435.
Potrivit prevederilor Legii nr.39/2003, pe lângă menţiunile de mai sus,
ordonanţa motivată trebuie să mai cuprindă :
a) indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este
necesară ;

432
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri – art. 1 lit. j).
433
Legea nr. 218/2002 – art. 33 alin. (1)
434
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate – art. 16 alin. (1)
435
Codul de procedură penală – art. 203 alin. (2)

180
 b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după
caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care
urmează a le înlocui pe acestea ;
c) timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs
în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute ;
d) datele de identificare a persoanelor autorizate să supraveghere livrarea 436.
Livrarea suprevegheată nu se va autoriza în cazul în care prin aceasta s-ar pune
în pericol siguranţa naţională, ordinea sau sănătatea publică.
1.9. Anchete sub acoperire

Ancheta sub acoperire reprezintă a altă formă de asistenţă judiciară

internaţională în materie penală, prevăzută de lege437.
Convenţia din 29 mai 2000, pe lângă alte forme de asistenţă judiciară reciprocă
în materie penală, menţionează şi posibilitatea statelor membre de a efectua anchete
sub acoperire.
Instrumentul internaţional la care am făcut referire mai sus prevede că :
„1. Statul Membru solicitant şi Statul Membru solicitat pot conveni să se
sprijine reciproc în desfăşurarea anchetelor penale de către ofiţeri care acţionează sub
acoperire sau sub o falsă identitate (investigaţii sub acoperire).
2. Decizia asupra cererii este luată în fiecare caz individual de către autorităţile
competente ale Statului Membru solicitat cu respectarea legilor şi procedurilor sale
naţionale. Durata anchetelor sub acoperire, condiţiile detaliate, şi situaţia juridică a
ofiţerilor implicaţi în cursul investigaţiilor sub acoperire vor fi convenite între Statele
Membre cu respectarea legilor şi procedurilor lor naţionale.
3. Anchetele sub acoperire vor avea loc în conformitate cu legile şi procedurile
naţionale din Statele Membre pe teritoriul cărora au loc Anchete sub acoperire. Statele
Membre implicate vor coopera pentru a asigura că investigaţia sub acoperire este
pregătită şi supravegheată să ia măsurile necsare pentru siguranţa ofiţerilor care
acţionează sub acoperire sau sub o identitate falsă.
4. Atunci când trimite notificarea prevăzută la Articolul 27(2), orice Stat
Membru poate declara că nu este obligat prin acest articol. Această declaraţie poate fi
retrasă oricând”438.
Această formă de asistenţă judiciară în materie penală este menţionată şi în cel
de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, unde se arată că partea solicitantă şi partea solicitată pot conveni să îşi acorde

436
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate – art. 16 alin. (2)
437
Legea nr. 302/2004 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare – art. 168
438
Convenţia din 29 mai 2000 – art. art. 14 parag. 1-4 - intitulat sugestiv ,, Anchete sub acoperire”

181
asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea de anchete penale de către agenţi sub acoperire
sau sub o identitate fictivă.
Autorităţile competente ale părţii solicitate decid, în fiecare caz, ce răspuns să
dea cererii, având în vederea legea şi procedurile naţionale. Cele două părţi convin,
potrivit legilor şi procedurilor lor naţionale, asupra duratei anchetei sub acoperire,
modalităţilor sale concrete şi stattului juridic al agenţilor implicaţi.
Părţile implicate cooperează pentru a asigura pregătirea şi conducerea şi pentru
a lua hotărâri privind securitatea agenţilor sub acoperire sau sub identitate fictivă,
toate activităţile circuscrise acestei forme de asistenţă desfăşurându-se în conformitate
cu legile şi procedurile naţionale ale părţii pe teritoriul căreia se desfăşoară activitatea
respectivă439.
Menţiunile de mai sus au fost preluate de legea specială, unde se arată că :
„(1) Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă
reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către agenţi sub acoperire.
(2) Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii
române.
(3) În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele
străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutului juridic al
agenţilor”440.
După cum constatăm, atât prevederile Convenţiei (art.14 parag.3), cât şi cele
din legea specială internă (art.168 alin.2), prezintă cadrul general al acestei forme de
asistenţă judiciară în materie penală, ambele precizând însă că procedura se realizează
în conformitate cu legislaţia internă a statului pe teritoriul căruia s-a convenit a se
efectua o asemenea activitate441.
Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri442 este primul act normativ intern care tratează instituţia „investigatorului sub
acoperire” (ofiţer acoperit), aşa cum este definită în Convenţia din 29 mai 2000.
Ulterior, această instituţie a fost preluată şi de alte legi penale speciale, cum ar fi :
Legea nr.78/2000443 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, Legea nr.678/2001444 privind prevenirea şi combaterea traficului de

439
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 19
440
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judicară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare – art. 168
441
Prevederea din Convenţie : ,, Anchetele sub acoperire vor avea loc în conformitate cu legile şi procedurile naţionale
din Statele Membre pe teritoriul czrora au loc “, iar cele din legea specială : ,, Autorităţile române competente vor
decide, de la caz le caz, potrivit legii române”
442
Publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3 august 2000
443
Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000
444
Publicată în Monitorul Oficial nr. 783 din 11 decembrie 2001

182
persoane, OUG nr.43/2002445 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, Legea
nr.39/2003446 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate etc.
Potrivit Legii nr.143/2000, investigatori acoperiţi sunt „poliţişti special
desemnaţi să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigaţii în vederea strângerii
datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor şi acte premergătoare,
sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată 447.
În ceea ce priveşte procedura, legea menţionează că procurorul poate autoriza
folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor
şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţii în care există indicii temeinice că a fost
săvârşită sau că se pregăteşte comiterea unei infracţiuni prevăzute de legea
menţionată. Autorizarea este dată de în formă scrisă pentru o perioadă de cel mult 60
de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire
neputând depăşi 30 de zile448.
Poliţiştii din aceste formaţiuni care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum
şi colaboratorii acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori,
cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor
infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi 449.
Actele încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora prevăzute mai sus pot
constitui mijloace de probă.
Referindu-se la instituţia investigatorului sub acoperire, Legea nr.39/2003
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate arată că : „în cazul în care
există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni
grave de către unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat, care nu
poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi
folosiţi, în vederea strângerii datelor privind săvârşirea infracţiunii şi identificarea
făptuitorilor, poliţişti sub acoperire din cadrul structurilor specializate ale Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative”450.
Autorizarea pentru folosirea poliţiştilor sub acoperire se dă de către procurorul
desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prin
ordonanţă motivată care trebuie să cuprindă :
- data şi locul întocmirii ;
- numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte ;
- cauza la care se referă ;
- obiectul actului sau măsurii procesuale ;
445
Publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002
446
Publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 ianuarie 2003
447
Ibidem – art. 1lit k)
448
Ibidem – art. 21
449
Ibidem – art. 22 alin. (1)
450
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate – art. 17

183
 - temeiul legal al acesteia (al măsurii procesuale) ;
- indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este
necesară ;
- identitatea sub care poliţistul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile
autorizate ;
- numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a
poliţistului sub acoperire ;
- activităţi pe care le poate desfăşura poliţistul sub acoperire ;
- perioada desfăşurării activităţilor autorizate ;
- semnătura celui care o întocmeşte451.
Persoana de legătură din cadrul structurii specializate din care face parte
poliţistul sub acoperire are obligaţia de a prezenta procurorului rapoarte periodice
referitoare la activităţile desfăşurate de poliţistul sub acoperire. Aceste rapoarte au
caracter confidenţial, se întocmesc în formă scrisă pe baza informaţiilor furnizate, în
măsura posibilului, de către poliţistul sub acoperire şi trebuie să cuprindă :
- detalii referitoare la toate activităţile desfăşurate de poliţist ;
- datele şi informaţiile culese cu privire la infracţiunile grave săvârşite sau care
urmează să fie săvârşite ;
- datele şi informaţiile culese cu privire la făptuitori ;
- orice alte date şi informaţii necesare pentru prevenirea infracţiunilor grave 452.
În situaţii temeinic justificate, poliţistul sub acoperire poate solicita autorizarea
desfăşurării şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizarea, procurorul
urmând să se pronunţe de îndată prin ordonanţă motivată, în cazul aprobării acestei
solicitări.
În cazul în care poliţistul sub acoperire desfăşoară alte activităţi decât cele
pentru care a primit autorizarea prevăzută mai sus, precum şi dacă intră în posesia
unor informaţii referitoare la posibilitatea survenirii unui pericol imediat, acesta
informează de îndată ce este posibil persoana de legătură, care are obligaţia de a aduce
neîntârziat aceste informaţii la cunoştinţa procurorului care a dat autorizarea.
Procurorul se pronunţă de îndată prin ordonanţă motivată, autorizând activităţile
desfăşurate de poliţistul sub acoperire sau retrăgând autorizaţia şi dispunând măsurile
legale care se impun453.
În situaţii excepţionale, dacă există indicii temeineice că s-a săvârşit sau că se
pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave de către unul sau mai mulţi membri ai unui
grup infracţional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărui făptuitori nu pot fi

451
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalităţii organizate – art. 18 alin. (1)
452
Ibidem – art. 18 alin. (2)
453
Ibidem – art. 19 alin. (1) şi (2)

184
identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi informatori în vederea strângerii datelor
privind săvârşirea infracţiunii şi identificarea făptuitorilor454.
Un alt act normativ intern care reglementează instituţia investigatorului sub
acoperire este Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie455.
Astfel, art.261 prevede că în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că
s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea de către un funcţionar a unei infracţiuni de
luare de mită, prevăzută de art.254 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite,
prevăzută de art.256 din Codul penal, sau de trafic de influenţă, prevăzută de art.257
din Codul penal, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau
a investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării
făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă456.
Constatăm aşadar că legea face referire la două categorii distincte de
investigatori şi anume învestigatori sub acoperire şi investigatori cu identitate reală.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare,
anume desemnaţi în acest scop, în condiţiile legii 457, iar instigatorii cu identitate reală
sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare458.
Autorizarea folosirii ambelor categorii de investigatori este dată prin ordonanţă
motivată de către procurorul competent să efectueze urmărirea penală pentru o
perioadă de cel mult 30 de zile, care poate fi prelungită motivat, durata totală a
autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, neputând depăşi 4 luni 459.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorilor sub
acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală trebuie să cuprindă, pe lângă
menţiunile prevăzute la art.203 din Codul de procedură penală460, următoarele :
- indiciile temeinice şi concrete cu privire la săvârşirea sau la pregătirea săvârşirii
infracţiunilor prevăzute la art.254, 256 sau 257 din Codul penal ;
- funcţionarul faţă de care există presupunerea că a săvârşit sau pregăteşte săvârşirea
unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art.254,256 sau 257 din Codul penal, atunci
când identitatea acestuia este cunoscută ;
- activităţile pe care investigatorul sub acoperire sau investigatorul cu identitate reală
este autorizat să le efectueze;

454
Legea nr 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate – art. 21
455
Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000
456
Art. 261 alin. (1)
457
Art. 261 alin. (2)
458
Art. 261 alin. (3)
459
Art. 261 alin. (4)
460
În art. 203 C. pr. pen se prevede că : ,, Ordonanţa procurorului trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi
locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau
măsurii procesuale, temeiul legal al acesateia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde de asemenea
menţiunile speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri”

185
 - identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează a efectua activităţile
autorizate ;
- perioada pentru care se dă autorizarea461.
Un aspect extrem de important este menţionat la alin.(6) al aceluiaşi articol,
unde se arată că investigatorii sub acoperire sau investigatorii cu identitate reală pot fi
autorizaţi să promită, să ofere sau, după caz, să dea bani ori alte foloase unui
funcţionar, în condiţiile prevăzute la art.254, 256 sau 257 din Codul penal.
Procesele verbale încheiate de investigatorii sub acoperire sau de investigatorii
cu identitate reală cu privire la activităţile desfăşurate, autorizate în condiţiile
menţionate mai sus, pot constitui mijloace de probă şi pot fi folosite numai în cauza
penală în care a fost dată autorizarea462.
Constatăm aşadar că pentru a proceda în acest fel (să promită, să ofere sau,
după caz, să dea bani ori alte foloase), investigatorul sub acoperire sau cel cu
identitatea reală va trebui să fie aurorizat de procuror pentru fiecare cauză în parte.
Dacă se impune, în scopul asigurării probaţiunii, investigatorii sub acoperire
sau cei cu identitate reală pot fi audiaţi ca martori în condiţiile art.86 2 din Codul de
procedură penală463.
Inportant de reţinut este faptul că această procedură a folosirii investigatorilor
sub acoperire sau a celor cu identitate reală este funcţionabilă numai în cazul
461
Art. 26 1 alin. (5)
462
Art. 261 alin. (7)
463
Art. 862 intitulat :,, Modalităţi specifice de ascultare a martorilor”, prevede că :
,,(1) În situaţiile prevăzute în art. 86 1, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie
ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala unde se desfăşoară şedinţa de
judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.
(2) La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condiţiile alin. (1), la luarea declaraţiei poate participa un
consilier de protecţie a victimelor şi reitegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu
privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa
martorului dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reitegrare socială a
infractorilor.
(3) Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să
nu poată fi recunoscut.
(31) În cazul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului ascultat în
condiţiile alin. (1)-(3). Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 323 alin. (2). Preşedintele completului respinge
întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului.
(4) Declaraţiile martorului ascultat, în condiţiile arătate în alin. (1)-(3), se înregistrează prin mijloace tehnice video şi
audio şi se redă integral în formă scrisă.
(5) În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi aceasta
se semnează de procurorul care a fostt prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmzrire penală şi se depune la
dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet,
într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
(6) În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de
preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în
dosarul depus la instanţă, în condiţiile în alin. (5).
(7) Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al
instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţiile prevăzute în alin. (5). Suportul care
conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente,
împreună cu dosarul cauzei, şi va fi păstrat în aceleaşi condiţii.

186
descoperirii şi investigării infracţiunilor de corupţie şi atunci când subiectul activ al
infracţiunii este calificat, având calitatea de funcţionar.
Calitatea de funcţionar este definită la art.147 alin.(2) din Codul penal în
vigoare, unde se arată că „prin calitatea de funcţionar se înţelege persoana menţionată
în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare, în serviciul unei alte
persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. În cadrul alin.(1) este definită
calitatea de „funcţionar public”, calitate pe care o poate avea orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o
însărcinare de orice natură „retribuită” sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care
se referă art.145”.
În cadrul realizării acestei forme de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală, se va avea în vedere posibilitatea ca subiect activ al unei asemenea infracţiuni
să fie chiar un angajat al Uniunii Europene sau al unui alt stat membru care desfăşoară
activităţi pe teritoriul României, situaţie în care statul român poate deveni stat
solicitat, urmând ca organele sale judiciare să acţioneze în cooperare cu cele ale
statului solicitant (cu respectarea prevederilor procesual penale ale legii române).
Prin Legea nr.281/2003464 a fost modificat Codul de procedură penală, ocazie cu
care au fost introduse art.2241-2244, care reglementează instituţia investigatorului sub
acoperire465.
Astfel, potrivit art.2241, în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-
a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale
prevăzute de codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de :
- trafic de stupefiante şi de arme ;
- trafic de persoane ;
- acte de terorism ;
- spălare a banilor ;
- falsificare de monedă ori alte valori ;
- infracţiune prevăzută de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările
ulterioare ;
- altă infracţiune gravă care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu
pot fi identificaţi prin alte mijloace,
pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi
identificarea persoanelor fată de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune,
investigatori sub o altă identitate decât cea reală.
Dispoziţiile art.2241 C.pr.pen. se corelează cu cele ale art.33 alin.1 al Legii
nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, din care reiese că
464
Publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003
465
L.Herghelegiu – Investigator sub acoperire – Revista de Drept Penal nr. 2/2005 – R.A. Monitorul Oficial – Bucureşti
2005 – p. 118

187
Poliţia Română poate să folosească poliţişti sub acoperire în condiţiile prevăzute de
Codul de procedură penală, pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, a criminalităţii
transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului de droguri,
spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, precum şi a altor
infracţiuni care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin
alte mijloace466.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare
şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, respectiv 60 de zile, perioadă care
poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând
depăşi 30 de zile, durata totală a autorizării în aceeaşi cauză fiind de maxim un an.
Investigatorii sub acoperire pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a
procurorului, dată prin ordonanţă motivată.
În cererea motivată adresată procurorului de către organele de cercetare penală,
se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există
presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere
autorizarea.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub
acoperire, trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art.203 (care au fost
menţionate anterior), următoarele :
- indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care
măsura este necesară ;
- activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire ;
- persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune ;
- identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţi
autorizate ;
- persoana faţă decare se dă autorizarea ;
- alte menţiuni prevăzute de lege.
În cazuri urgente şi temeinic justificate, se poate solicita autorizarea şi a altor
activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de
îndată.
Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite
numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizarea emisă
de procuror. Atunci când aceste date şi informaţii sunt concludente şi utile, pot fi
folosite şi în alte cauze.
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul
ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze folosirea
unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu
respectarea secretului profesional467.
466
A.L.Lorincz – Drept procesual penal – Partea specială – Editura Pro Universitaria – Bucureşti 2007 – p.52
467
Art. 2244 din C. pr. pen.

188
 După cum constatăm, în Codul de procedură penală este menţionată procedura
generală care se aplică în asemenea cazuri, cu excepţia legilor speciale (la care am
făcut referire mai sus), unde procedura este specifică obiectului reglementat de
acestea.
În literatura de specialitate, au apărut unele opinii pro sau contra folosirii
investigatorilor sub acoperire, aducându-se argumente întemeiate pe situaţii de multe
ori concrete, constatate în activitatea practică, sau posibile pe anumite considerente.
Astfel, ,,apariţia cadrului legal ce reglementează activitatea investigatorilor sub
acoperire a fost determinată de necesităţile luptei împotriva unor forme de
criminalitate atipice, ce se desfăşoară în mod organizat şi ,,ermetic”, astfel încât
activitatea de probare a actelor infracţionale prin metodele normale devine deosebit de
dificilă, dar nu chiar imposibilă. În aceste condiţii, singura modalitate de descoperire a
activităţilor infracţionale este infiltrarea unor persoane, care, sub o identitate falsă,
culeg informaţii şi probe în vederea folosirii lor în cadrul unor proceduri judiciare
ulterioare”468.
Dacă necesitatea instituirii unui cadru legal pentru investigatorii sub acoperire
nu este pusă la îndoială, în schimb modalităţile de acţiune în acest cadru suportă unele
comentarii. Astfel, ,,în aceste situaţii se pune întrebarea dacă investigatorul trebuie să
adopte o atitudine pur pasivă în activitatea sa sau poate trece peste acest ,,prag”,
asumându-şi un rol activ şi determinând persoana cu care vine în contact să
săvârşească fapta ilicită.
În activitatea lor de aplicare a legii, agenţilor acoperiţi le este interzis să
determine un comportament infracţional şi să instige o persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală, pentru ca apoi să fie trasă la răspundere penală, pe baza
probelor astfel obţinute. Acest gen de activităţi trece de limitele legii şi este interzis de
dispoziţiile procedurale interne, care au stabilit o regulă clară în acest sens, interzicând
cu desăvârşire determinarea unei persoane să săvârşească sau să continue săvârşirea
unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe”469.
Autorul comentariului, în argumentarea poziţiei sale, exemplifică o Decizie a
Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat împotriva folosirii unor
cadre de poliţie sub acoperire, în cea de-a doua ipoteză.
,,În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Teixeira de Castro contra Portugaliei (nr. 44/1997/828/1034). În speţă, reclamantul
fusese arestat şi condamnat pentru trafic de droguri. Doi ofiţeri de poliţie sub
acoperire, împreună cu o altă persoană, V.S., cunoscut consumator de droguri, l-au
contactat pe reclamant, arătând că sunt interesaţi de achiziţionarea unei cantităţi de 20
g de heroină. Teixeira de Castro a acceptat să îi ajute şi, însoţit de cei doi poliţişti sub
468
C.Florian – Investigatori sub acoperire – Revista de Drept Penal nr.2/2007 – R.A. ,, Monitorul Oficial” – Bucureşti
2007 – p. 132
469
Ibidem – p. 132

189
acoperire şi de V.S., s-au deplasat la locuinţa unei terţe persoane, J.P.O., de unde
Teixeira a procurat trei pachete cu heroină având în total 20 de g, aşa cum i se ceruse.
În momentul în care le-a înmânat unul din pachetele de heroină, poliţiştii şi-au
declinat calitatea şi l-au reţinut.
În baza probelor astfel obţinute, Teixeira de Castro a fost condamnat de
instanţele portugheze la şase ani de închisoare, în ciuda obiecţiilor formulate de către
acesta, care a susţinut în mod constant că a săvârşit infracţiunea doar în urma instigării
exercitate de către cei doi poliţişti sub acoperire.
După epuizarea - fără succes - a căilor de atac interne, Teixeira de Castro s-a
adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art.3,
6 şi 8 din Convenţie470. La data de 9 iunie 1998, Curtea a constatat printr-o decizie
încălcarea de către statul portughez a dispoziţiilor art 6 paragraf 1 471 al Convenţiei şi l-
a obligat la plata sumei de 10.000.000 escudos cu titlu de daune şi 1.800.000 escudos
cheltuieli de judecată.
Motivându-şi decizia, Curtea a arătat că ,,deşi dezvoltarea crimei organizate
necesită luarea de măsuri adecvate, dreptul la o administrare echitabilă a justiţiei
ocupă un loc atât de important, încât nu poate fi înlăturat în favoarea celerităţii.
Cerinţele unui proces echitabil reglementate de art. 6 sunt aplicabile în procedurile
referitoare la toate genurile de infracţiuni, de la cele mai simple la cele mai complexe.
Interesul public nu poate justifica folosirea unor probe obţinute ca urmare a instigării
de către poliţie (...).
Nu rezultă de nicăieri că autorităţile ar fi avut vreun motiv să îl suspecteze pe
domnul Teixeira de Castro de trafic de droguri ; dimpotrivă acesta nu avea
antecedente penale şi nici nu fusese declanşată împotriva sa vreo anchetă preliminară
(…).
Mai mult decât atât, drogurile nu se aflau în domiciliul reclamantului, acesta
procurându-le de la o terţă persoană (...). Nu există nicio dovadă care să sprijine
afirmaţia Guvernului (portughez - n.n.) în sensul că reclamantul ar fi fost predispus la
comiterea de infracţiuni. Concluzia firească ce rezultă din aceste circumstanţe este că
cei doi ofiţeri de poliţie nu s-au limitat la a cerceta activitatea infracţională a dlui
470
Este vorba despre Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 - ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994 - publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Prin Legea de ratificare
România a formulat o rezervă în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 din Convenţie, rezervă ce a fost retrasă prin Legea nr.
345/2004 – publicată în Monitorul Oficial nr. 668 din 28 iulie 2004
471
Ibidem art. 6, parag. 1 intitulat sugestiv ,, Dreptul la un proces echitabil”, prevede :
,,1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de
către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penalz îndreptate împotriva sa. Hotzrârea trebuie
să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei”

190
Teixeira de Castro într-o manieră pasivă, ci au exercitat o influenţă ce a rezultat în
instigarea la comiterea infracţiunii”472.
Ne raliem întru totul opiniei autorului şi motivaţiei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât legislaţia noastră are o prevedere expresă
în acest sens ,,este oprit a determina o persoană (de către organele de urmărire penală -
s.n.) să săvârşescă sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii
unei probe”473.
În acest context, ne exprimăm unele rezerve (pe deplin justificate), faţă de
prevederile art.261 alin.(6) din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor de corupţie, unde se prevede că ,,investigatorii sub acoperire sau
investigatorii cu identitate reală pot fi autorizaţi să promită, să ofere sau, după caz să
dea bani ori alte foloase unui funcţionar, în condiţiile prevăzute la art.254, 256 sau
257 din Codul penal”.
Apreciem că prevederile menţionate mai sus sunt în contradicţie totală, atât cu
cele stipulate în Codul de procedură penală [art.68 alin. (2)], cât şi cu hotărârea Curţii
Europene a Drepturilor Omului la care am făcut referire.
Fiind introdusă relativ recent în legislaţia noastră, instituţia investigatorului sub
acoperire a creat numeroase probleme organelor judiciare cu atribuţii în domeniu, în
special în faza de judecată.
Astfel, ,,în dosarele înaintate de organele de urmărire penală instanţelor de
judecată, ne se regăseşte această ordonanţă motivată şi nici evidenţa prelungirilor
ulterioare (ordonanţa motivată prin care se autorizează folosirea investigatorului sub
acoperire şi fiecare prelungire a acesteia – s.n.), aspecte de natură să pună la îndoială
însăşi legitimitatea probelor obţinute de investigatorul sub acoperire, pentru că potrivit
prevederilor art.64 al. 2 C.pr.pen. mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, sau,
adăugăm noi, pentru care nu există dovada că au fost obţinute în mod legal, nu pot fi
folosite în procesul penal. De asemenea, deşi în rapoartele informative întocmite de
investigatorul sub acoperire este indicat numărul autorizaţiei emise de parchet, în
dosarul de urmărire penală nu se ataşează o copie a acestei autorizaţii emise în baza
ordonanţei motivate a procurorului anume desemnat”474.
În continuarea opiniei sale, autorul citat mai sus menţionează că ,,aşa cum s-a
arătat în doctrină, investigatorii acoperiţi pot fi folosiţi nu numai în domeniul actelor
premergătoare, ci şi pentru strângerea de probe. Având în vedere principiile Curţii
Europene a Drepturilor Omului în materia probelor, nu s-ar putea baza o condamnare
exclusiv pe o astfel de probă care nu permite exercitarea drepturilor corespunzător

472
C.Florian – Investigatori sub acoperire – Revista de Drept Penal nr. 2/2007 – R.A. ,,Monitorul Oficial” – Bucureşti
2007 – p. 132-133
473
Codul de procedură penală art. 68 alin. (2)
474
L.Herghelegiu – Investigator sub acoperire – Revista de Drept Penal nr. 2/2005 – R.A. ,, Monitorul Oficial” –
Bucureşti 2007 – p. 119

191
unui proces echitabil (cu respectarea contradictorialităţii şi publicităţii), ci ar trebui să
existe şi alte probe, precum şi compensaţii de ordin procesual” 475.
În contextul respectării art.14 paragr.(1)-(3) din Convenţia din 29 mai 2000
(examinată anterior), unde se prevede posibilitatea unei acţiuni comune, a două sau
mai multe state membre ale Uniunii Europene, „Statul Membru solicitant şi Statul
Membru solicitat pot conveni să se sprijine reciproc (s.n.) în desfăşurarea anchetelor
penale de către ofiţeri care acţionează sub acoperire sau sub o falsă identitate
(investigaţii sub acoperire), trebuie avute în vedere câteva aspecte şi anume :
1. Statul Membru solicitant trimite statului român o cerere prin care solicită
efectuarea unei anchete sub acoperire (în temeiul art.14 din Convenţia
menţionată mai sus), însoţită de un document de autorizare, care emană de
la o autoritate judiciară competentă. În această situaţie, organele judiciare
române vor aplica procedura de recunoaştere a autorizaţiei emise de statul
solicitant (interpretat ca act judiciar străin), în temeiul Ttlului V, Capitolul
I din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală (cu modificările şi completările ulterioare), după care se va
trece la aplicarea măsurilor autorizate, de către cadre ale poliţiei judiciare
române, supravegheate de procurorul român.
2. Statul Membru solicitant transmite statului român o cerere prin care
solicită efectuarea unei anchete sub acoperire, în legătură cu anumite
persoane, în colaborare (sau independent) cu autorităţile române, fără a se
anexa şi autorizarea eliberată de organele sale judiciare competente. În
acest context autorizarea, va fi eliberată de către procurorul român
competent, în urma examinării cererii de asistenţă judiciară a statului
solicitant. Ancheta în sine, fie că va fi executată de către autorităţile
statului solicitant (cu sprijinul autorităţilor române), fie că va fi executată
în cooperare va fi supravegheată de procurorul român competent.
Precizăm că anchetele sub acoperire desfăşurate pe teritoriul ţării sau în afara
teritoriului ţării (în baza principiilor personalităţii sau realităţii legii penale române) se
vor desfăşura cu respectarea strictă a prevederilor legii române.
Constatăm că atât Convenţia din 29 mai 2000, cât şi legea specială foloseşte
sintagma de „anchete sub acoperire”, efectuate de către „ofiţeri care acţionează sub
acoperire sau sub o falsă identitate”, ori „agenţi sub acoperire” în timp ce în Codul de
procedură penală este prevăzută sintagma „investigatori sub acoperire”, care „pot fi
folosiţi în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea
persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune”. În acelaşi
timp, în Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
se foloseşte sintagma „poliţişti sub acoperire”, care pot fi folosiţi în vederea strângerii
datelor privind săvârşirea infracţiuinilor şi identificarea autorilor „în cazul în care
475
L.Herghelegiu – Investigator sub acoperire – Revista de Drept Penal – nr2/2005 – p. 120

192
există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni
grave de către unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat, care nu
poate fi descoperită, sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace”, în
Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, se
foleseşte expresia „investigatori acoperiţi”, care pot fi folosiţi „pentru descoperirea
faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţiile în care
există indicii temeinice că a fost săvârşită sau că se pregăteşte comiterea unei
infracţiuni din cele prevăzute în prezenta lege”, în Legea nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se foloseşte expresia
„investigatori sub acoperire” sau „investigatori cu identitate reală”, în „scopul
descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă”, iar în
Legea nr.218/2002476 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, se foloseşte
expresia „poliţişti sub acoperire”, care pot fi folosiţi pentru „prevenirea şi combaterea
corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului,
traficului de droguri, spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate,
precum şi a altor infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu
pot fi identificaţi prin alte mijloace”477.
Constatăm aşadar că expresia de „anchetă sub acoperire” este folosită numai în
cadrul Convenţiei din 29 mai 2000 şi a legii speciale. Aşa cum este folosită, expresia
în cauză exprimă nu numai o eventuală cercetare ci şi desfăşurarea unor activităţi
investigative şi de urmărire penală.
Expresia de „investigatori” sau „poliţişti sub acoperire” simbolizează aceeaşi
categorie de cadre ale poliţiei române.
În ceea ce priveşte întinderea competenţei referitoare la categoriile de fapte
penru descoperirea şi probarea cărora se poate uzita de o asemenea procedură, aceasta
este diferită în raport cu legea în cauză. Cea mai complexă activitate este menţionată
în cadrul Legii 218/2002 (legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române).
Am prezentat succint o serie de aspecte legate de instituţia investigatorului sub
acoperire, implicaţiile acesteia în asigurarea materialului probator, deoarece, ca formă
de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, este folosită tot mai frecvent,
iar într-o asemenea ipostază, trebuie respectată legislaţia română în vigoare.

1.10. Echipele comune de anchetă

476
Publicată în Monotorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002
477
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prevede la art. 33 alin. (1) : ,,Pentru
prevenirea şi combaterea corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere,

193
 O altă formă prin care se poate asigura asistenţa judiciară între două sau mai
multe state este, folosirea unor echipe comune de anchetă.
Această formă de asistenţă a fost menţionată pentru prima dată în legislaţia
europeană în cadrul Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă
în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, iar în cea internă în
Legea nr.302/2004.
În legislaţia noastră, instituţia îşi găseşte consacrarea în cadrul art. 169 din legea
specială478, unde se arată că „în vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie
rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o
durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa
echipei este decisă de comun acord”.
Prevederile de mai sus au fost preluate aproape în totalitate din instrumentul
internaţional menţionat mai sus, unde la art.13 intitulat sugestiv „echipe comune de
anchetă”, parag.1 se prevede : „cu acordul mutual, autorităţile competente ale două
sau ale mai multor State Membre, pot înfiinţa o echipă comună de anchetă pentru un
anumit scop, care poate fi autorizată, cu acordul reciproc, să efectueze investigaţii
penale într-unul sau în mai multe State Membre care organizează echipa. Structura
echipei va fi stabilită în acord”.
Această formă de asistenţă judiciară în materie penală, tot mai des utilizată în
ultimul timp şi cu perspective clare de perfecţionare în viitor, este menţionată şi în
cadrul celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală, unde se arată că autorităţile competente ale celor două
părţi pot, de comun acord, să constituie o echipă comună de anchetă, cu un obiectiv
precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită cu acordul tuturor părţilor, pentru
efectuarea anchetelor penale în una sau mai multe dintre părţile care formează echipa,
componenţa acesteia (a echipei) fiind decisă de comun acord479.
Potrivit prevederilor instrumentului internaţional menţionat, o echipă comună
de anchetă poate fi creată mai ales când :
- în cadrul unei proceduri conduse de o parte în vederea descoperirii unor
infracţiuni se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică mobilizarea
unor importante mijloace, care privesc şi alte părţi ;
- mai multe părţi efectuează anchete privind infracţiuni care, având în vedere
faptela care se află la originea acestora, necesită o acţiune coordonată şi concertată
în părţile în cauză480.
Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice
parte implicată, iar aceasta (echipa) se formează pe teritoriul părţii unde ancheta

478
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare
479
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 20 parag. 1
480
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 20 parag. 1

194
trebuie să fie efectuată (în cerere se va menţiona pe lângă informaţiile standard şi
propuneri privind componenţa echipei).
Echipa comună de anchetă intervine pe teritoriul părţilor care o formează în
condiţiile generale următoare :
a) conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii competente – participant
la anchetele penale a părţii pe teritoriul căreia intervine echipa, care acţionează
în limitele competenţelor ce îi revin potrivit dreptului său naţional ;
b) echipa îşi desfăşoară operaţiunile în conformitate cu dreptul părţii pe teritoriul
căreia intervine. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută
sarcinile sub responsabilitatea conducătorului acesteia, ţinând cont de condiţiile
stabilite de propriile lor autorităţi în acordul referitor la formarea echipei ;
c) partea pe teritoriul căreia intervine echipa creează condiţiile organizatorice
necesare pentru a-i permite să acţioneze481.
Potrivit prevederilor actului normativ menţionat, membrii echipei comune de
anchetă care provin din partea pe teritoriul căreia intervine echipa au calitatea de
„membri”, în timp ce membrii care provin din alte părţi decât cea pe teritoriul căreia
intervine echipa au calitatea de „membri detaşaţi”. Membrii detaşaţi pe lângă echipa
comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi atunci când sunt efectuate acte
procedurale în partea de intervenţie. Totuşi, conducătorul echipei, din motive speciale,
poate decide altfel, în conformitate cu dreptul părţii pe teritoriul căreia intervine
echipa.
Membrii detaşaţi ai echipei comune de anchetă pot primi, conform dreptului
părţii de intervenţie, de la responsabilul de echipă sarcina de a efectua anumite acte
procedurale, cu consimţământul autorităţilor competente ale părţii de intervenţie şi ale
părţii care a procedat la detaşare482.
Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte procedurale
în una din părţile care au format-o, membri detaşaţi pe lângă echipă de către acea parte
pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective. Aceste acte sunt
analizate de partea respectivă conform condiţiilor care s-ar aplica dacă ar fi cerute în
cadrul unei anchete naţionale483.
Atunci când echipa comună de anchetă are nevoie de ajutorul unei alte părţi
decât cele care au format-o sau al unui stat terţ, cererea de asistenţă poate fi adresată
de către autorităţile competente ale statului de intervenţie omologilor lor din celălalt
stat implicat, conform instrumentelor sau acordurilor potrivite484.
Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform
dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei

481
Ibidem – art. 20 parag. 3
482
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Conventia europeană de asistentă judiciară în materie penală – art. 20 parag. 6
483
Ibidem - art. 20 parag. 7
484
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 20 parag. 8

195
informaţiile care sunt la dispoziţia părţii care l-a detaşat, în scopul derulării anchetelor
penale efectuate de echipă485.
Referitor la informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru
detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute
în alt mod de către autorităţile competente ale părţilor implicate, acestea pot fi
utilizate în următoarele scopuri486 :
a) în scopul pentru care a fost creată echipa ;
b) pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, sub rezerva
consimţământului prealabil al părţii unde a fost obţinută informaţia;
consimţământul nu poate fi refuzat decât în cazul în care o asemenea utilizare ar
reprezenta un pericol pentru anchetele penale conduse de partea respectivă sau
pentru care această parte ar putea refuza ajutorul;
c) pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu
respectarea dispoziţiilor pct b), dacă ulterior este începută o anchetă penală;
d) în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către părţile care au
format echipa.
În măsura în care dreptul părţilor implicate sau dispoziţiile oricărui instrunent
juridic aplicabil între ele permit, pot fi încheiate acorduri pentra ca alte persoane decât
reprezentanţii autorităţilor competente ale părţilor care formează echipa comună de
anchetă să ia parte la activitătile echipei.
Drepturilor conferite membrilor şi membrilor detaşaţi pe lângă echipă în
temeiul prezentului articol nu se aplică acestor persoane, cu excepţia dispoziţiilor
contrare prevăzute explicit în acord487.
Constatăm aşadar că, având în vedere importanţa acestei forme de asistenţă
judiciară în materie penală, ambele instrumente internaţionale prevăd dispoziţii
procedurale în baza cărora se poate acţiona in echipe comune.
Important de reţinut este faptul că, în baza celui de-al doilea Protocol adiţional
la Conventia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, această formă de
asistentă judiciară poate fi folosită şi la nivelul ţărilor din Consiliul Europei.
Potrivit prevederilor legii speciale488, o echipă comună de anchetă poate fi
creată în special când :
a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor
anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură,
care privesc ambele state ;
b) mai multe state efecuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi
concertată în statele în cauză489.
485
Ibidem – art. 20 parag. 9
486
Ibidem – art. 20 parag. 10
487
Ibidem - art. 20 parag. 12
488
Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 169 alin. (2).
489
Textul este inspirat de asemenea din art. 13 parag. 1 în care se prevede că :

196
 În ceea ce priveşte procedura de constituire a unei echipe comune de anchetă,
menţionăm că aceasta se constituie în baza unei cereri de formare a unei echipe
comune de anchetă, care poate fi formulată de orice stat implicat (inclusiv de statul
român). Echipa în cauză va fi formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie
efectuată. În cadrul cererii, se vor face propuneri cu privire la componenţa echipei 490.
Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de
membrii, iar cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de membrii detaşaţi, în cazul
în care echipa comună de anchetă îşi desfăşoară activitatea şi pe teritoriul ţării.
Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară
potrivit următoarelor reguli generale491 :
a) conducătorul echipei este reprezentant al autorităţii judiciare române
competente ;
b) acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi
membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea
persoanei prevăzute la lit. a492.
Având în vedere prevederile menţionate mai sus, considerăm că, luând în calcul
activităţile care se pot desfăşura de către o chipă comună de anchetă pe teritoriul ţării
cu respectarea legislaţiei române, conducătorul unei asemenea echipe poate fi numit
un procuror sau un ofiţer de poliţie judiciară.
Întreaga activitate a echipei comune de anchetă va fi circumscrisă legislaţiei
interne a României.
Membrii detaşaţi de pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie
prezenţi la efecuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul
echipei decide contrariul.
„Echipa comună de anchetă poate fi înfiinţată în special în cazurile în care :
(a) investigaţiile unui Stat Membru în delictele penale necesită investigaţii dificile şi solicitante având legături
cu alte State Membre ;
(b) un număr de State Membre desfăşoară investigaţii în delicte penale în care circumstanţele cazului necesită
o acţiune coordonată, concertată a Statelor Membre implicate”
490
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală – art. 169 alin. (3) şi (4)
491
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 169 alin. (5) şi (6)
492
Prevederile în cauză, au fost preluate din Convenţia din 29 mai 2000, unde la art. 13, parag. (1) – (3) se prevede :
„Cererea pentru înfiinţarea unei echipe comune de anchetă poate fi făcută de oricare din Statele Membre în cauză.
Echipa va fi înfiinţată într-unul din Statele Membre în care se scontează că investigaţiile vor avea loc.
2. În afară de informaţiile din prevederile Articolului 14 din Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală
şi ale Articolului 37 din Tratatul Benelux, cererile privind înfiinţarea unei echipe comune de anchetă va include
propunerile pentru structura echipei.
3. Echipele comune de anchetă vor funcţiona pe teritoriul Statelor Membre care le înfiinţează în următoarele condiţii
generale :
şeful echipei va fi un reprezentant al autorităţii competente care ia parte la investigaţiile penale din Statul Membru în care
echipa funcţionează. Şeful echipei va acţiona în limitele competenţei sale confonm legilor naţionale ;
echipa va efectua operaţiunile în conformitate cu legile din Statul Membru în care funcţionează. Membrii
echipei îşi vor îndeplini sarcinile sub conducerea persoanei menţionate la paragraful (a), luând în
considerare condiţiile stabilite de propriile lor autorităţi în acordul pentru înfiinţarea echipei ;
Statul Membru în care echipa funcţionează va lua măsurile organizatorice necesare în acest scop”

197
 Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură
pe teritoriul statului solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente
să efectueze actele respective.
De asemenea, un membru detaşat pe lângă o echipă comună de anchetă poate,
conform dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei
informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării
anchetelor penale efectuate de echipă493.
Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în
cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod
de către autorităţile competente ale statelor implicate, pot fi utilizate în scopurile
următoare494 :
- în scopul pentru care a fost creată echipa ;
- pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu
consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile ;
- pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi
cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. b) ;
- în alte scopuri, cu condiţia ca acet lucru să fie convenit de către statele care
au format echipa495.

493
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţionalz în materie penală – art. 169 alin. (7) – (9)
494
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 169 alin. (10)
495
Asemenea celor menţionate anterior, aceste prevederi sunt inspirate din cele menţionate în Convenţia din 29 mai
2000, unde se prevede :
„ 5. Membrii detaşaţi în echipe comune de anchetă vor fi îndrituiţi să fie prezenţi atunci când sunt luate măsuri de
investigaţii în Statul Membru de operare. Totuşi, din motive speciale, în conformitate cu legile din Statul Membru în care
echipa funcţionează şeful echipei poate decide altfel.
6. Membrilor detaşaţi în echipa comună de anchetă, în conformitate cu legile din Statul Membru în care echipa
funcţionează, li se poate încredinţa de către şeful echipei sarcina luării anumitor măsuri de investigaţii, cu aprobarea
autorităţilor competente din Statul Membru de operare şi a Statului Membru de detaşare.
7. Dacă echipa comună de anchetă are nevoie ca anumite măsuri de investigaţii să fie luate într-unul din Statele Membre
fondatoare a echipei, membrii trimişi ca detaşaţi în echipă de către acel Stat Membru pot solicita propriilor lor autorităţi
competenţe să ia acele măsuri. Acele măsuri vor fi considerate în acel Stat Membru în condiţiile în care se aplică dacă au
fost solicitate în cadrul unei investigaţii naţionale.
8. În cazul în care echipa comună de anchetă are nevoie de asistenţă de la un Stat Membru în afara acelora care au
înfiinţat echipa, sau de la un terţ Stat, cererea de asistenţă poate fi făcută de autorităţile competente ale Statului de
operaţiuni către autorităţile competente ale celuilalt Stat implicat în conformitate cu instrumentele sau cu măsurile
necesare.
9. Un membru al unei echipe comune de anchetă poate, în conformitate cu legile sale naţionale şi în limitele competenţei
sale, să pună la dispoziţia echipei informaţiile de care dispune în Statul Membru care l-a detaşat în scopul investigaţiilor
penale efectuate de echipă.
10. Informaţiile obţinute legal de un membru sau de un membru detaşat în timp ce face parte dintr-o echipă comună de
anchetă care nu sunt în alt mod disponibile autorităţilor competente ale Statelor Membre în cauză pot fi utilizate în
următoarele scopuri :
a) în scopurile în care echipa a fost înfiinţată ;
b) în funcţie de consimţământul prealabil al Statului Membru în care informaţiile au devenit disponibile,
în vederea depistării, investigării şi urmăririi delictelor penale. Acest consimţământ poate fi refuzat numai în
cazurile în care utilizarea acestora ar periclita investigaţiile penale din Statul Membru în chestiune sau în
legătură cu care acel Stat Membru ar putea refuza asistenţa judiciară.

198
 Aşadar, echipa comună de anchetă este o altă formă de asistenţă judiciară în
materie penală, formă în cadrul căreia membrii echipei acţionează pe teritoriul statului
român cu respectarea strictă a legii române.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul în care statul român solicită constituirea
unei echipe comune de anchetă care să acţioneze pe teritoriul unui alt stat, caz în care
se va acţiona cu respectarea legii statului pe care echipa execută activităţile specifice
solicitate.

1.11. Supravegherea transfrontalieră

O altă formă de asistenţă judiciară în materie penală prevăzută de lege este

supravegherea transfrontalieră, formă utilizată din ce în ce mai des în ultima perioadă.
Această formă de asistenţă este prevăzută şi în cel de-al doilea Protocol
adiţional la Conventia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, unde se
precizează că agenţii uneia dintre părţi care, în cadrul unei anchete judiciare,
supraveghează în ţara lor o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei
fapte pasibile de pedeapsă, care dă loc la extrădare, sau o persoană faţă de care sunt
motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei
susmenţionate sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul unei alte
părţi, atunci când aceasta a autorizat supravegherea transfrontalieră pe baza unei cereri
de asistenţă judiciară prezentate în prealabil496.
Cererea de asistenţă judiciară trebuie adresată organelor competente să o
aprobe, autorizarea putând fi supusă unor condiţii.
Atunci când, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a celeilalte
părţi nu poate fi cerută, agenţii observatori care acţionează în cadrul anchetei judiciare
sunt autorizaţi să continue dincolo de frontieră supravegherea unei persoane bănuite
că a comis fapte pasibile de pedeapsă şi enumerate la paragraful 6, în conditiile
următoare :

c) pentru prevenirea unui pericol iminent şi grav pentru siguranţa publică, şi fără prejudiciu faţă de
subparagraful (b) dacă este demarată ulterior o investigaţie penală ;
d) pentru alte scopuri în măsura în care se convine aceasta între Statele Membre care au înfiinţat echipa.
11. Acest articol este fără prejudiciu faţă de orice alte prevederi sau măsuri existente în legătură cu înfiinţarea şi
funcţionarea echipelor comune de anchetă.
12. În măsura în care legile din Statele Membre în chestiune permit sau prevederile oricărui instrument juridic aplicabil
dintre ele permit, pot fi convenite pentru alte persoane decât reprezentanţii autorităţilor competente din Statele Membre
care înfiinţează echipa comună de anchetă pentru a lua parte la activităţile echipei. Aceste persoane pot, de exemplu,
include funcţionari superiori ai organismelor înfiinţate conform Tratatului Uniunii Europene. Drepturilor conferite
membrilor sau membrilor detaşaţi ai echipei în virtutea acestui Articol nu se aplică acestor persoane dacă acordul nu
prevede în mod expres altceva”.
496
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 17 parag. 1

199
 a) trecerea frontierei va fi comunicată imediat în timpul supravegherii
autorităţii părţii desemnate conform paragrafului 4, pe teritoriul căreia
continuă supravegherea ;
b) o cerere de asistenţă judiciară prezentată conform paragrafului 1 şi care
expune motivele ce justifică trecerea frontierei, fără autorizaţie prealabilă, va
fi transmisă fără întârziere.
Supravegherea va fi încetată imediat de partea pe teritoriul căreia are loc o
cerere, ca urmare a comunicării prevăzute la pct.a) sau a cererii prevăzute la pct.b) ori
dacă autorizaţia nu este obţinută la 5 ore după trecerea fronţierei 497.
Supravegherea transfrontalieră, ca formă de asistenţă judiciară în materie
penală, nu se poate desfăşura decât în condiţiile generale următoare :
a) agenţii observatori trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi
dreptul părţii pe teritoriul căreia operează; ei trebuie să se supună ordinelor
autorităţilor locale competente;
b) sub rezerva situaţiilor prevăzute la paragraful 2, pe timpul supravegherii
agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată
permisiunea;
c) agenţii observatori trebuie să fie în măsură să justifice în orice clipă
calitatea lor oficială;
d) agenţii observatori pot purta arma de serviciu în timpul supravegherii, în
afara deciziei contrare exprese a părţii solicitate; utilizarea ei este interzisă, cu
excepţia cazului de legitimă apărare;
e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile
publicului este interzisă;
f) agentii observatori nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;
g) orice operaţiune va face obiectul unui raport către autorităţile părţii pe
teritoriul căreia s-a desfăşurat; înfăţişarea agenţilor observatori poate fi cerută;
h) autorităţile părţii căreia îi aparţin agenţii observatori, la cererea autorităţilor
părţii pe teritoriul căreia are loc supravegherea, contribuie la desfăşurarea în
bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv
la procedurile judiciare498.
Supravegherea transfrontalieră poate avea loc pentru una din următoarele fapte
pasibile de pedeapsă :
- asasinat;
- omor;
- viol;
- incendiere voluntară;
- falsificare de monedă;
497
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 17 parag. 2
498
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 17 parag. 3

200
 - furt şi tăinuire în formă calificată;
- delapidare;
- răpire şi luare de ostateci;
- trafic de fiinţe umane;
- trafic ilegal de stupefiante şi substanţe psihotrope;
- infracţiuni referitoare la regimul legal în materie de arme şi muniţii;
- distrugere prin explozive;
- transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;trafic de migranţi;
- abuz sexual asupra copiilor499.
Potrivit legii române (în acord cu dispoziţiile de mai sus), agenţii unui stat
străin care în cadrul unei anchete judiciare supraveghează pe teritoriul acelui stat o
persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la
extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce
la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să
continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de
asistenţă judiciară prezentată în prealabil. Supravegherea poate fi exercitată de
aurorităţile române competente, la cererea autorităţilor unui stat străin 500.
Cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală va fi adresată
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate
informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei aplicabile.
Prin autorizaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea
stabili anumite condiţii.
În cazul în care, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului
român nu poate fi solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare
aflate în faza de urmărire penală sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României
supravegherea unei persoane bănuite că a comis una din faptele enumerate la alin.(5),
în condiţiile următoare :
a) trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii,
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii
Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de trecere a frontierei ;
b) o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce
justifică trecerea frontierei, fără autorizaţie prealabilă, va fi transmisă fără
întârziere501.
În ceea ce priveşte procedura de supraveghere, aceasta trebuie să se desfăşoare
în condiţiile următoare :
a) agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol
şi ale legii române ;
499
Ibidem – art. 17 parag. 6
500
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 170 alin. (1)
501
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 170 alin. (3)

201
 b) sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin.(3), pe timpul supravegherii, agenţii
au asupra lor un document care să ataste că le-a fost acordată permisiunea ;
c) agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în mzsură să justifica
calitatea lor oficială ;
d) agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul
supravegherii, cu excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel ;utilizarea lui este
interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare ;
e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile
publicului este interzisă ;
f) agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana
supravegheată ;
g) despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere
inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea;
h) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea,
la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta
subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare ;
i) autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supreveghere la cererea
autorităţilor române cotribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce
urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile
judiciare502.
Supravegherea nu poate avea loc decât pentru una din următoarele fapte :
a) omor, omor calificat şi omor deosebit de grav ;
b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra
minorilor ;
c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau
prin orice asemenea mijloc ;
d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată ;
e) furt şi tâlhărie în forma calificată, precum şi primirea de bunuri furate ;
f) delapidarea ;
g) lipsire de libertate în mod ilegal ;
h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul
de persoane ;
i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori ;
j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive ;
k) transport ilegal de deşeuri toxice dzunătoare ;
l) trafic de migranţi ;
502
Ibidem – art. 170 alin. (4)

202
 m) şantaj503 .
Supravegherea va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore
de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Examinarea în profunzime a acestei instituţii va fi realizată în capitolul următor.

1.12. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor este o altă formă de

asistenţă judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene.
Activitatea de interceptare a telecomunicaţiilor este reglementată atât de către
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între
statele membre ale uniunii Europene504, cât şi de legea specială.
Potrivit prevederilor Convenţiei, „autoritatea competentă” este autoritatea
judiciară, sau, în cazul în care autorităţile judiciare nu au competenţă în zona acoperită
de acele prevederi, o autoritate competentă echivalentă, precizată în conformitate cu
Articolul 24(1)(e) şi acţionând în scopul unei investigaţii penale505.
Astfel, în scopul realizării unei investigaţii penale, o autoritate competentă din
Statul Membru solicitant poate, în conformitate cu cerinţele legilor naţionale, să facă o
cerere către autoritatea competentă din Statul Membru solicitat pentru :
(a) interceptarea şi transmiterea imediată către Statul Membru solicitant a
telecomunicaţiilor ;
(b) interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară către Statul Membru
solicitant a înregistrării telecomunicaţiilor.
Cererile în baza celor menţionate mai sus pot fi făcute în legătură cu utilizarea
mijloacelor de telecomunicaţii de către subiectul intercepţiei, dacă acest subiect este
prezent în :
(a) Statul Membru solicitant şi Statul Membru solicitant are nevoie de
asistenţă tehnică a Statului Membru solicitat pentru interceptarea
comunicaţiilor sale ;
(b) Statul Membru solicitant şi comunicaţiile sale pot fi interceptate în acel
Stat Membru ;

503
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 170 alin. (5)
504
Care va fi denimită în continuare Convenţie
505
Convenţia prevede la art. 24 parag. 1 subparag. e că : „autoritatea sau autorităţile competente în scopul aplicării
Articolelor 18 şi 19 şi Articolului 20 (1) – (5)

203
 (c) Un terţ Stat Membru care a fost informat conform Articolului 20(2)(a) şi
Statul Membru solicitant au nevoie de asistenţa tehnică a Statului Membru
solicitat în vederea interceptării comunicaţiilor sale 506.
Cererile de interceptare a telecomunicaţiilor (ca excepţie de la prevederile
art.14 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi de la art.37
din Tratatul Benelux) vor cuprinde următoarele :
(a) precizarea autorităţii care face cererea ;
(b) confirmarea că a fost emis un ordin sau un mandat legal de interceptare în
legătură cu o investigaţie penală ;
(c) precizarea acţiunii penale investigată ;
(d) durata de interceptare solicitată ;
(e) dacă este posibil, furnizarea de date tehnice suficiente, în special numărul
respectiv de conectare la reţea, pentru a asigura că acea cerere va fi
îndeplinită507.
În cazul unei cereri formulate conform parag.2 (b), aceasta va include de
asemenea un rezumat al faptelor. Statul Membru solicitat poate solicita orice
informaţii suplimentare pentru a-i permite să decidă dacă măsura solicitată va fi luată
de el într-un caz naţional similar508.
Potrivit prevederilor parag.5 din Convenţie, Statul Membru solicitat se
angajează să îndeplinească cererile menţionate la paragraful 1 (a) :
(a) în cazul unei cereri conform paragrafului 2(a) şi 2(c)[subiectul este prezent
în Statul Membru solicitant şi acesta are nevoie de asistenţa tehnică a
Statului Membru solicitat, precum şi atunci când un terţ Stat Membru, care
a fost informat conform art.20(2)(a) şi Statul Membru solicitant au nevoie
de asistenţa tehnică a Statului Membru solicitat în vederea interceptării
comunicaţiilor sale], la primirea informaţiilor necesare conform parag.3;
Statul Membru solicitat poate permite ca interceptarea să fie efectuată fără
formalităti suplimentare ;
(b) în cazul unei cereri conform parag.2(b) (Statul Membru solicitant şi
comunicaţiile sale pot fi interceptate în acel Stat Membru), la prezentarea
informaţiilor prevăzute mai sus şi dacă măsura solicitată ar fi luată de el
într-un caz naţional similar. Statul Membru solicitat poate dispune ca
respectiv consimţământul său să depindă de orice condiţii care ar trebui să
fie respectate într-un caz naţional similar.
Dacă transmiterea imediată nu este posibilă, Statul Membru solicitat se
angajează să respecte cererile conform prevederilor de mai sus, la prezentarea
informaţiilor necesare şi dacă măsura solicitată ar fi luată într-un caz naţional similar.
506
Convenţia din 29 mai 2000 – art. 18 parag. (1) şi (2)
507
Ibidem – art. 18 parag. (3)
508
Ibidem – parag. (4)

204
 Statul Membru solicitat poate dispune ca respectiv consimţământul său să fie în
funcţie de orice condiţie care ar trebui să fie respectată într-un caz naţional similar.
Atunci când face o cerere în conformitate cu prevederile de mai sus [parag.
1(b)], Statul Membru solicitant poate solicita, de asemenea, dacă are un motiv special
pentru a face aceasta, o transcriere a înregistrării. Statul Membru solicitat va analiza
aceste cereri în conformitate cu legile şi cu procedurile sale naţionale.
Statul Membru care primeşte informaţiile menţionate mai sus va asigura
confidenţialitatea acestora în conformitate cu legile sale.
Convenţia prevede şi o serie de norme care reglementează interceptarea
comunicaţiilor pe teritoriul naţional prin intermediul furnizorilor de servicii.
Astfel, în acest context, Statele Membre vor lua măsuri pentru ca sistemele
serviciilor de telecomunicaţii exploatate printr-un soft de legătură pe teritoriile lor,
care pentru interceptarea legală a comunicaţiilor unui subiect prezent într-un alt Stat
Membru nu sunt direct accesibile pe teritoriul acestuia din urmă, pot fi făcute direct
accesibile în vederea interceptării legale de către acel Stat Membru prin intermediul
unui furnizor de servicii desemnat prezent pe teritoriul său.
În cazul menţionat mai sus, autorităţile competente ale unui Stat Membru vor fi
îndrituite, în scopul unei investigaţii penale şi în conformitate cu dreptul naţional
aplicabil şi cu condiţia ca subiectul interceptării să fie prezent în acel Stat Membru, să
desfăşoare interceptarea prin intermediul unui furnizor de servicii desemnat prezent pe
teritoriul său fără implicarea Statului Membru pe teritoriul căruia softul de legătură
este situat.
Convenţia prevede şi posibilitatea interceptării telecomunicaţiilor fără asistenţă
tehnică din partea unui alt Stat Membru.
Astfel, dacă în scopul unei investigaţii penale interceptarea telecomunicaţiilor
este autorizată de autoritatea competentă a unui Stat Membru („Statul membru de
interceptare”) şi adresa de telecomunicaţie a subiectului precizat în ordinul de
interceptare este utilizată pe teritoriul unui Stat Membru („Statul Membru notificat”)
din care nu este nevoie de nicio asistenţă tehnică pentru efectarea interceptării, Statul
Membru de interceptare va informa Statul Membru notificat în legătură cu
interceptarea :
(a) înainte de interceptare în cazurile în care ştie atunci când dispune
interceptarea că subiectul se află pe teritoriul Statului Membru notificat ;
(b) în alte cazuri, imediat după ce află că subiectul interceptării se află pe
teritoriul Statului Membru notificat509.
Informaţiile care urmează să fie notificate de către Statul Membru de
interceptare vor include :
(a) precizarea autorităţii care dispune interceptarea ;

509
Convenţia din 29 mai 2000 art. 20 parag. (2)

205
 (b) confirmarea că ordinul de interceptare legală este emis în legătură cu o
investigaţie penală ;
(c) informaţiile în scopul identificării subiectului interceptării ;
(d) precizarea faptei penale aflate în investigare ;
(e) durata scontată a interceptării510.
În cazul în care un Stat Membru este notificat conform prevederilor de mai sus,
se va uzita de următoarea procedură :
(a) La primirea informaţiilor prevăzute conform celor menţionate mai sus,
autoritatea competentă a Statului Membru notificat va răspunde, fără întârziere, şi în
termen de 96 de ore, Statului Membru de interceptare :
(i) pentru a permite ca interceptarea să fie efectuată sau să fie continuată.
Statul Membru notificat poate dispune ca respectiv consimţământul său
să depindă de orice condiţii care ar trebui să fie respectate într-un caz
naţional similar ;
(ii) pentru a solicita ca interceptarea să nu fie efectuată sau să fie terminată în
cazul în care interceptarea nu este permisă conform dreptului naţional al
Statului Membru notificat, sau pentru motivele precizate în art. 2 din
Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală. Dacă
Statul Membru notificat impune o astfel de cerinţă, va prezenta în scris
motivele deciziei sale ;
(iii) în cazurile menţionate la punctul (ii), pentru a solicita ca orice material
interceptat deja în timp ce subiectul se afla pe teritoriul său să nu poată
fi folosit, sau să poată fi folosit numai în condiţiile pe care le va preciza.
Statul Membru notificat va informa Statul Membru de interceptare în
legătură cu motivele care justifică aceste condiţii :
(iv) pentru a solicita o mică prelungire, până la o perioadă de maximum opt
zile, a termenului iniţial de 96 de ore, care va fi convenită cu Statul
Membru de interceptare, pentru îndeplinirea procedurilor interne
conform dreptului său naţional. Statul Membru notificat va comunica,
în scris, Statului Membru de interceptare, condiţiile care, conform
legilor sale naţionale, justifică prelungirea solicitată a termenului.
(b) Până la luarea unei decizii de către Statul Membru notificat conform
punctelor (i) sau (ii) din subparagraful (a), Statul Membru de interceptare :
(i) poate continua interceptarea ;
(ii) nu poate folosi materialul deja interceptat, exceptând :
- dacă se convine altfel între Statele Membre în cauză ; sau
- pentru a lua măsurile urgente pentru prevenirea unui pericol
iminent şi grav pentru siguranţa publică; Statul Membru

510
Conventia din 29 mai 2000 parag. (3)

206
 notificat va fi informat despre orice astfel de utilizare şi
despre motivele care o justifică.
(c) Statul Membru notificat poate solicita un rezumat al faptelor cazului ca şi
orice informaţii necesare pentru ai permite să decidă dacă interceptarea ar fi autorizată
într-un caz naţional similar. O astfel de cerere nu afectează aplicarea subparagrafului
(b), dacă nu se convine altfel între Statul Membru notificat şi Statul Membru de
interceptare.
(d) Statele Membre vor lua măsurile necesare pentru a asigura că se va da un
răspuns în termenul de 96 de ore. În acest scop vor desemna puncte de contact, care
vor funcţiona 24 de ore pe zi511.
Statul Membru notificat va păstra confidenţial informaţiile prevăzute mai sus în
conformitate cu legile sale naţionale.
După cum se constată in Convenţie se fac o serie de precizări, care stabilesc
contextul general în care statele acţionează în cadrul acestei forme de asistentă
judiciară internaţională.
Aşa cum am menţionat mai sus, pe plan intern, această formă de asistenţă este
reglementată de Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală.
Astfel, potrivit prevederilor acestei legi, în scopul soluţionării unei cauze
penale, autorităţile judiciare ale unui stat solicitant sau autorităţile competente astfel
desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de
asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor
imediată către statul solicitant sau înterceptarea înregistrării şi transmiterii ulterioare a
înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana
urmărită :
a) se află pe teritoriul statului solicitant şi aceasta are nevoie de asistenţă
tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile la ţintă ;
b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre
ţintă pot fi interceptate din statul român ;
c) se află pe teritoriul unui stat terţ, care a fost informat şi dacă statul
solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor
la ţintă512.
Cererile prezentate de statul solicitant, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii :
a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de
interceptare şi înregistrare în cadrul unui proces penal ;
b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării ;
c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale ;
511
Convenţia din 29 mai 2000 – art. 20 parag. (4)
512
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 171 alin. (1)

207
 d) să menţioneze durata interceptării ;
e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de
conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii 513.
Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile de mai sus, ea va
trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita
orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze
dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară.

1.13. Transferul temporar al persoanelor deţinute

O altă formă de asistentă judiciară internaţională în materie penală este

reprezentată de transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului
solicitant sau solicitat.
Această formă de asistenţă judiciară este prevăzută şi în Convenţia din 29 mai
2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene, în cadrul art.9 intitulat „transferul temporar de persoane deţinute în
scopul urmăririi”, unde se arată că, în cazul în care există un acord între autorităţile
competente ale Statelor Membre în chestiune, Statul Membru care a solicitat o
urmărire pentru care este necesară prezenţa persoanei reţinute în custodie pe propriul
său teritoriu poate transfera temporar acea persoană pe teritoriul Statului Membru în
care urmărirea urmează să aibă loc514.
Acordul va include măsurile luate în vederea transferului temporar al persoanei
şi data până la care acea persoană trebuie să fie returnată pe teritoriul Statului Membru
solicitat.
În cazul în care este necesar consimţământul la transfer al persoanei în cauză, o
declaraţie de consimţământ sau o copie a acesteia va fi trimisă promt Statului Membru
solicitat.
Perioada de custodie pe teritoriul Statului Membru solicitat va fi dedusă din
perioada de detenţie pe care persoana în cauză este obligată să o efectueze pe teritoriul
Statului Membru solicitant.
Prevederile Articolelor 11(2), 12 şi 20 din Convenţia Europeană de asistenţă
judiciară în materie penală se aplică mutatis mutandis la acest Articol515.
Această formă de asistenţă este menţionată şi în cadrul Convenţiei europene de
asistenţă judiciară în materie penală, unde se precizează că orice persoană deţinută, a
513
Ibidem– art. 171 alin. (2)
514
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene –art. 9 parag.1
515
Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene – art. 9 parag. (2)-(5)

208
cărei înfăţişare personală în calitate de martor sau pentru confruntare este cerută de
partea solicitantă, va fi transferată temporar pe teritoriul unde va avea loc audierea,
sub condiţia înapoierii sale în termenul indicat de către partea solicitată şi sub rezerva
dispoziţiilor art.12, în măsura în care acestea pot fi aplicate.
Transferarea va putea fi refuzată :
a) dacă persoana deţinută nu consimte ;
b) dacă prezenţa sa este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul
părţii solicitate;
c) dacă transferarea sa este susceptibilă să îi prelungească detenţia; sau
d) dacă alte consideraţii imperioase se opun transferării pe teritoriul părţii
solicitante516.
Transferul temporar al persoanelor deţinute este menţionată ca formă de
asistenţă judiciară şi completată şi în cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
menţionată mai sus, unde se arată că, în caz de acord între autorităţile competente ale
părţilor respective, o parte care a cerut o măsură de anchetă ce ar putea impune
pezenţa unei persoane deţinute pe teritoriul său poate transfera temporar această
persoană pe teritoriul părţii unde ancheta trebuie să aibă loc517.
Acordul prevede modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până
la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul părţii solicitante. Persoana transferată va
trebui să rămână în detenţie pe teritoriul şi, eventual, pe teritoriul părţii de tranzit, cu
condiţia ca partea solicitantă a transferului să nu ceară punerea sa în libertate. Dacă se
cere ca persoana respectivă să consimtă la transferul ei, o declaraţie de consimţământ
sau o copie a acesteia este pusă fără întârziere la dispoziţia părţii solicitate 518.
Potrivit prevederilor legii519, persoana deţinută a cărei prezenţă în vederea
audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante va
fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în
termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor
art.179, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.
Precizăm că art.179 la care se face referire mai sus se referă la o serie de
imunităţi specifice acestor categorii de persoane, precum şi activităţii de asistenţă
judiciară reciprocă.
Astfel, potrivit prevederilor legii, niciun martor sau expert, oricare ar fi
cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa
autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, nu va putea fi nici urmărit, nici
deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul

516
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală – art. 11 parag. 1
517
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 13 parag.1
518
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară in materie penală – art. 13 parag. (2)-
(4)
519
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare– art. 180 alin.(1)

209
României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului
străin solicitat.
În cazul în care, în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor
care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa
autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune
mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine
protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.
Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale
statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite
infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri
de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării
sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în citaţie.
Imunitatea prevăzută mai sus încetează dacă martorul, expertul sau persoana
urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în
termen de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile
judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici
după ce îl va fi părăsit.
Sub aspect procedural, legea prevede că, în cazul cererilor adresate autorităţilor
judiciare române, competenţa de soluţionare aparţine instanţei în al cărei rază
teritorială se află locul de deţinere.
După primirea cererii, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret (dacă se
impune), în camera de consiliu cu participarea procurorului.
Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerâdu-i-se să declare
dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea
audierii ca martor. Declaraţia este consemnată într-un proces-verbal semnat de
preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi inculpat 520.
În cazul în care persoana deţinută nu este de acord să fie transferată temporar pe
teritoriul statului solicitant pentru a fi audiată ca martor, instanţa va dispune prin
încheiere respingerea cererii, încheierea fiind definitivă urmând a fi comunicată
Ministerului Justiţiei în termen de 48 de ore de la pronunţare521.
În situaţia în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară,
instanţa va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin.(6) 522, urmând a
dispune prin încheiere admiterea sau respingerea cererii. Încheierea poate fi atacată cu
recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de către procurorul competent, acesta
(recursul) urmând a fi soluţionat în termn de 3 zile523.

520
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 180 alin. (2)
521
Ibidem – alin. (3)
522
Ibidem – alin. (6) prevede cazurile în care transferarea poate fi refuzată
523
Ibidem – alin. (4)

210
 Încheierea prevăzută mai sus se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24
de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului
solicitant cu privire la decizia autorităţii judiciare române. Încheierea prin care
instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, care va asigura predarea sub
escortă a persoanei deţinute. Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum
şi locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative va asigura (aşa cum am menţionat
mai sus), atât predarea, cât şi preluarea persoanei deţinute, informând despre acesta
Ministerul Justiţiei524.
Legea prevede că transferarea poate fi refuzată în următoarele situaţii :
- dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs
pe terirtoriul României ;
- dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să-i prelungească
detenţia ;
- dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului
solicitant525.
Aşadar, în temeiul normelor de mai sus, instanţa poate refuza transferul chiar
dacă persoana deţinută este de acord cu acesta. Termenul folosit de legiuitor, respectiv
„poate”, lasă această apreciere la latitudinea instanţei competente, în sensul că aceasta
poate sau nu să invoce prevederile de mai sus în vederea refuzului transferării
persoanei deţinute.
Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă
este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care
autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile
Codului de procedură penală526.
În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române sub rezerva
dispoziţiilor art.154 alin.(2) lit.a) şi b)527, tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al
persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei
autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele
necesare528.
Legea prevede şi posibilitatea transferului temporar al persoanelor deţinute, pe
teritoriul statului solicit . Astfel, în cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară
adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru

524
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 180 alin. (5) şi (8)
525
Ibidem – alin.(6)
526
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 180 alin. (8)
527
Ibidem – art. 154 intitulat „tranzitul” prevede că : „ (2) Statul român poate refuza acordarea tranzitului :
a) dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România ;
b) dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale române
528
Ibidem – art. 180 alin. (10)

211
îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România,
autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe
teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi
autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer
temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul
României vor fi stabilite prin acordul respectiv.
Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi,
eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile
judiciare române au cerut punerea sa în libertate529.
Prevederile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute
pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse
pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfăţişarea personală în
scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare 530.

1.14. Comunicarea actelor de procedură

O altă formă de asistenţă judiciară reciprocă în materie penală este comunicarea

actelor de procedură531.
Instituţia comunicării actelor de procedură ca activitate specifică de asistenţă
judiciară reciprocă în materie penală, a fost prevăzută în Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi în
Protocolul adiţional la aceasta, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978 532.
Potrivit prevederilor instrumentului internaţional menţionat (în cadrul Titlului
III definit „Comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare. Înfăţişarea
martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite), partea solicitată va comunica actele
de procedură şi hotărârile judiciare cerute de partea solicitantă. Comunicarea se va
putea face prin simpla transmitere a actului solicitat destinatarului. În cazul în care
partea solicitantă cere în mod expres, partea solicitată va efectua comunicarea într-una
din formele prevăzute de legislaţia sa pentru înmânări analoage sau într-o formă
specială compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se va face printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar
sau printr-o declaraţie a părţii solicitate, constatând faptul, forma şi data comunicării.
Unul sau ambele documente vor fi transmise imediat părţii solicitante. La cererea
acesteia din urmă, partea solicitată va preciza dacă comunicarea a fost făcută în
529
Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 181
530
Ibidem – art. 182
531
Ibidem – art. 184 şi urm.
532
Ambele ratificate de România (cu unele declaraţii), prin Legea nr. 236/1998 – publicată în Monitorul Oficial nr.492
din 21 decembrie 1998

212
conformitate cu legea sa. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, partea
solicitată va face cunoscut imediat părţii solicitante motivul pentru care nu s-a putut
face comunicarea.
Protocolul adiţional menţionează că prevederile Convenţiei se aplică notificării
actelor privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi sau plata cheltuielilor de
procedură, precum şi măsurilor referitoare la suspendarea pronunţării unei pedepse
sau a executării sale, la liberarea condiţionată, la amânarea începerii executării
pedepsei sau la întreruperea executării sale.
De asemenea, documentul menţionat mai sus prevede că orice parte
contractantă care a dat informaţiile prevăzute mai sus va transmite părţii interesate, la
cererea acesteia, în cazuri speciale, copie de pe hotărârile şi măsurile respective,
precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze
dacă ele necesită măsuri pe plan intern. Acest tip de comunicări se va realiza între
ministerele de justiţie ale părţilor interesate.
Cu ocazia ratificării celor două instrumente internaţionale, România a formulat
o declaraţie prin care a solicitat ca citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane
urmărite, care se află pe teritoriul României, va fi transmisă autorităţii române
competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de date fixată pentru înfăţişare 533.
533
Convenţia europeană de asistentă judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, prevede la art.
7 următoarele :
„1. Partea solicitată va proceda la comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare, care îi vor fi transmise în
acest scop de către partea solicitantă.
Această comunicare va putea fi efectuată prin simpla transmitere a actului, sau a hotărârii, destinatarului. Dacă partea
solicitantă o cere în mod expres, partea solicitată va efectua comunicarea într-una dintre formele prevăzute de legislaţia
sa pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie.
2. Dovada comunicării se va face printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar sai printr-o declaraţie a părţii solicitate,
constatând faptul, forma şi data comunicării. Unul sau ambele documente vor fi transmise imediat părţii solicitante. La
cererea acesteia din urmă, partea solicitată va preciza dacă comunicarea a fost făcută în conformitate cu legea sa. În cazul
în care comunicarea nu s-a putut face, partea solicitată va face cunoscut imediat motivul părţii solicitante.
3. Orice parte contractantă, în momentul semnzrii prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare
sau de aderare, va putea cere, prin declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, ca citaţia pentru
înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se găseşte pe teritoriul său, să fie transmisă autorităţilor sale într-un
anumit termen, înainte de data fixată pentru înfăţişare. Acest termen va fi precizat în sus-menţionata declaraţie şi nu va
putea depăşi 50 de zile. Se va ţine seama de acest termen la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei”.
În baza prevederilor articolului de mai sus, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 236/1998, s-a prevăzut că :
„Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, va fi transmisă autorităţii
române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare”.
De asemenea, Protocolul adiţional prevede la Titlul II :
„ Art. 3. Convenţia se va aplica de asemenea :
a) notificării actelor privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi sau plata cheltuielilor de procedură ;
b) măsurilor referitoare la suspendarea pronunţării unei pedepse sau a executării sale, la liberarea condiţionată, la
amânarea începerii executării pedepsei sau la întreruperea executării sale”.
Titlul III art. 4 prevede :
Art. 22 din convenţie se completează cu textul următor, articolul 22 original al convenţiei constituind paragraful 1, iar
dispoziţiile de mai jos paragraful 2 :
2. in plus, orice parte contractantă care a dat informaţiile prevăzute mai sus, va transmite părţii interesate, la cererea
acesteia, în cazuri speciale, copie de pe hotărârile şi măsurile respective, precum şi orice altă informaţie referitoare la
acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern. Această comunicare se va face între

213
 Având în vedere importanţa sa în planul asistenţei judiciare internaţionale,
instituţia a fost preluată şi perfecţionată de către Convenţia din 29 mai 2000, unde se
prevede că fiecare stat membru va trimite documentele procedurale destinate
persoanelor care se află pe teritoriul unui alt stat membru, direct lor, prin poştă.
Documentele procedurale pot fi trimise prin intermediul autorităţilor
competente ale Statului Membru solicitat numai dacă :
a) adresa persoanei destinatară a documentului este necunoscută sau nesigură;
b) dreptul procedural relevant al Statului Membru solicitant solicită dovada
remiterii documentului destinatarului, în afară de dovada care poate fi
obţinută de la poştă ;
c) nu a fost posibil ca documentul să fie remis prin poştă ; sau
d) Statul Membru solicitant are motive bine întemeiate să considere că
expedierea prin poştă va fi ineficientă sau este inadecvată534.
Comunicarea actelor de procedură este menţionată şi în cel de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară in materie penală,
unde se arată că autorităţile judiciare competente ale oricărei părţi pot trimite direct,
pe cale poştală, acte de procedură şi hotărâri judiciare persoanelor care se află pe
teritoriul unei alte părţi. Actele de procedură şi hotărârile judiciare sunt însoţite de o
notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea menţionată în notă
informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor privind remiterea obiectelor 535.
Potrivit legii române, prin „acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile
pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile
judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind
executarea unor pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură” 536.
Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură
adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de
judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al
persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de
parchetul de pe lângă aceasta537.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere
către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua
comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări
analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie. Dovada
comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o
declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării,
ministerele de justiţie interesate”
534
Convenţia din 29 mai 2000 – art. 5 parag. 2 subparag. (a)-(c)
535
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – art. 16 parag. (1)
şi (2)
536
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 184 alin. (2)
537
Ibidem – art. 184 alin. (3)

214
forma şi data efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată
statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă
notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea
nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre motivul
necomunicării538.
Potrivit legii române şi în conformitate cu declaraţia făcută cu ocazia ratificării
Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la
20 aprilie 1959539, citaţia pentru înfăţişare, destinate unei persoane urmărite care se
află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu
cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine seama la
fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei 540.
În cazul în care, prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu
acel stat, se prevede astfel, autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin
poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe
teritoriul statului respectiv. În acest caz, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti
sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea
judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale 541.
Potrivit legii, statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare
române pot ele însele să le obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul
judiciar şi orice date referitoare la acesta, care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală,
de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant. În alte cazuri (decât cele de mai
sus), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea română 542.
Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile
penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au
făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel
puţi o dată pe an.
Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se
comunică fiecărui stat interesat în afara cazului in care această persoană are cetăţenia
statului român.
Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri
speciale, câte o copie de pe hotărârile şi măsurile prevăzute mai sus, precum şi orice
altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită
măsuri pe plan intern543.
Autoritatea română competentă să transmită informaţiile menţionate mai sus
este Ministerul Justiţiei.
538
Ibidem – art. 185
539
Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 236/1998
540
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 186
541
Ibidem – art. 187
542
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 1871
543
Ibidem – art. 1872

215
 Informaţiile de acelaşi fel primite de la autorităţile competente ale statelor
străine în cadrul schimbului de informaţii se primesc de către Ministerul Justiţiei, care
le transmite autorităţilor competente, spre a se proceda în raport cu atribuţiile
privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine.

1.15. Remiterea de bunuri şi obiecte

Remiterea de bunuri şi obiecte este o altă formă de asistenţă judiciară în materie

penală, prevăzută atât de legislaţia noastră cât şi de Convenţia din 29 mai 2000.
Astfel, la cererea Statului Membru solicitant şi fără prejudiciu faţă de drepturile
terţelor părţi de bună credinţă, Statul Membru solicitat poate pune bunurile obţinute
prin mijloace infracţionale la dispoziţia Statului solicitant în vederea restituirii
acestora proprietarilor de drept. Aşadar, folosirea termenului de „poate” conduce la
concluzia că activitatea de remitere a acestor categorii de bunuri rămâne la aprecierea
statului solicitat, acesta nefiind obligat să procedeze în acest mod.
În caz de renunţare înaintea predării bunurilor către Statul Membru solicitant,
Statul Membru solicitat nu va exercita niciun drept de siguranţă sau alt drept de recurs
în baza legislaţiei fiscale sau vamale în legătură cu aceste bunuri.
Instituţia menţionată mai sus este prevăzută şi în cadrul celui de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, unde
se precizează că partea solicitată poate, la cererea părţii solicitante şi fără a aduce
atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă, să pună la dispoziţia părţii solicitante
obiectele obţinute prin mijloace ilicite, în vederea restituirii proprietarului lor legitim.
În cadrul aplicării art.3 şi 6 din Convenţie, partea solicitată poate renunţa, fie
înainte, fie după predarea lor părţii solicitante, la trimiterea obiectelor care au fost
predate părţii solicitante, dacă acest lucru poate facilita restituirea acestor obiecte
proprietarului lor legitim. Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate. În cazul
în care partea solicitată renunţă la trimiterea obiectelor înainte de predarea lor părţii
solicitante, ea nu va exercita niciun drept de gaj sau alt drept de recurs ce decurge din
legislaţia fiscală sau vamală asupra acestor obiecte. O renunţare efectuată conform
paragrafului 2 nu afectează dreptul părţii solicitate de a percepe de la proprietarul
legitim taxe sau drepturi vamale544.
Instituţia remiterii obiectelor şi dosarelor este prevăzută în legea internă 545 în
cadrul art.164, unde se arată că, statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a
dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt
necesare pentru o procedură penală în curs.
544
Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistentă judiciară în materie penală – art. 12
545
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală

216
 Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor comunicate în
îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului
român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele 546.

Secţiunea a II-a – Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile

în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene

2.1. Dispoziţii pentru punerea în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990

de punere în aplicare a Acordului Schengea din 14 iunie 1985
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune Schengen

2.1.1. Acordarea asistenţei

Pe lângă formele de asistenţă judiciară în materie penală examinate anterior, în

aplicarea Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen
din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune
Schengen, asistenţa judiciară se acordă şi :
a. în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii
statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice,
constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în
faţa unei instanţe competente în materie penală;
b. în proceduri privind acordarea de despăgubiri pentru cercetare abuzivă sau
condamnare nelegală;
c. în proceduri necontencioase;
d. în acţiunile civile alăturate acţiunilor penale, atât timp cât instanţa nu a
hotărât definitiv în ceea ce priveşte latura penală;
e. pentru a notifica comuniucări judiciare care privesc executarea unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, achitareea unei amenzi sau plata
cheltuielilor de judecată;
f. pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării
unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată sau
suspendarea ori întreruperea executării unei pedepse ori a unei măsuri de
siguranţă547.

2.1.2. Asistenţa în materie de taxe şi accize

546
Ibidem – art. 164
547
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 187 4

217
 Potrivit prevederilor Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie
penală completată prin Protocolului său adiţional, adoptat la Strasbourg la 17 martie
1978, „părţile contractante nu vor exercita dreptul prevăzut la art.2 a) din convenţie de
a refuza asistenţa judiciară, pentru singurul motiv că cererea se referă la o infracţiune
pe care partea solicitată o consideră o infracţiune fiscală.
În cazul în care o parte contractantă şi-a rezervat dreptul de a supune
îndeplinirea comisiilor rogatorii în scopul percheziţiei sau al sechestrului de bunuri
condiţiei ca infracţiunea care motivează comisia rogatorie să fie sancţionabilă conform
legii părţii solicitante şi a părţii solicitate, această condiţie va fi îndeplinită, în ceea ce
priveşte infracţiunile fiscale, dacă infracţiunea este sancţionabilă conform legii părţii
solicitante şi corespunde unei infracţiuni de aceeaşi natură conform legii părţii
solicitate. Cererea nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate
nu impune acelaşi tip de taxe sau impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementare
în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia părţii
solicitante548.
Legea specială prevede că statul român acordă în conformitate cu dispoziţiile
Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959 (la
care am făcut scurte referiri mai sus), asistenţă judiciară cu privite la încălcările
dispoziţiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoare adăugată şi în materie
vamală549.
În cazul în care România este stat solicitant, informaţiile şi probele obţinute de
la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri sau
proceduri decât cele menţionate în cerere, cu excepţia cazului în care are
consimţământul prealabil al statului solicitat550.
Asistenţa judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când
valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu
depăşesc 20.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a
mărfurilor exportate sau importate fără autorizaţie nu depăşeşte 100.000 euro ori
echivalentul în lei, cu excepţia situaţiei în care, date fiind circumstanţele sau
identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav 551.
Dispoziţiile menţioate mai sus se aplică, de asemenea, atunci când asistenţa
judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru

548
Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală – adoptat la Strasbourg la 17
martie 1978 – Ttlul I – art. 1 şi 2
549
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 187 5 alin. (1)
550
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 1875 alin. (2)
551
Ibidem – art. 1875 alin. (3)

218
încălcări ale normelor juridice sancţionate de autorităţi administrative ş atunci când
emană de la o autoritate judiciară552.

2.1.3. Percheziţii şi sechestre

Dispoziţiile art.163 alin.(1) nu se aplică în relaţia cu statele părţi la Convenţia

de aplicare a acordurilor de la Schengen553.
În relaţia cu statele părţi la Convenţia de aplicare a acordurilor de la Schengen,
pentru executarea cererilor de comisii rogatorii având ca obiect percheziţii sau
sechestre pot fi impuse totuşi următoarele condiţii :
a) legislaţia română şi cea a statului solicitat să prevadă pentru fapta care a
determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o
măsură de siguranţă cu caracter restrictiv de libertate, al cărui maxim este de
cel puţin 6 luni sau legislaţia uneia dintre părţi să prevadă o sancţiune
echivalentă, iar în legislaţia celeilelte părţi fapta să fie pedepsită ca fiind o
încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror
decizie poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe competente în materie
penală;
b) efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română 554.

2.1.4. Transmiterea actelor de procedură prin poştă

În cazul transmiterii prin poştă a actelor procedurale, dacă există motive să se

creadă că destinatarul nu înţelege limba în care este redactat actul, acest act sau cel
puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în limba sau în una dintre
limbile statului membru pe teritoriul căruia se găseşte destinatarul. Dacă autoritatea
care expediază actul ştie că destinatarul nu cunoaşte decât o altă limbă, actul sau cel
puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în această limbă 555.

552
Ibidem – art. 1875 alin. (4)
553
Art. 163 alin. (1) din legea specială prevede „comisiile rogatorii având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi
înscrisuri şi sechestrul sunt supuse următoarelor condiţii :
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare în România,
ca stat solicitat ;
b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român.
Condiţiile prevăzute mai sus, pot să atragă aplicarea regulii reciprocităţii
554
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 187 6
555
Ibidem – art. 1877 alin. (1)

219
 Expertul sau martorul care nu se prezintă în instanţă, deşi a fost citat prin poştă,
nu poate fi supus niciunei sancţiuni sau unei măsuri restrictive, chiar dacă în citaţie se
face menţiune cu privire la aplicarea unei pedepse, cu excepţia cazului în care ulterior
intră de bună voie pe teritoriul României şi aici este din nou lega citat. Autoritatea
care expediază citaţii prin poştă se asigură ca acestea să nu implice nicio pedeapsă 556.
Dacă fapta care constituie temeiul cererii de asistenţă judiciară este
sancţionabilă, potrivit dreptului intern al ambelor state, ca fiind o încălcare a normelor
juridice, constatată de autorităţile administrative a cărei decizie poate fi atacată în faţa
unei instanţe competente în materie penală, expedierea actelor procedurale se
efectuează în principiu conform procedurii prevăzute la alin.(1)557.
În situaţia în care adresa destinatarului este necunoscută sau când se cere o
notificare formală, trimiterea actelor de procedură se poate face prin intermediul
autorităţilor judiciare ale statului membru solicitat.

2.1.5. Supravegherea transfontalieră

În aplicarea dispoziţiilor de mai sus, lista prevăzută de art.170 alin.(5) se

completează cu următoarele fapte :
- ucidere din culpă ;
- fraudă gravă;
- spălare de bani;
- trafic ilicit de substanţe nucleare şi substanţe radioactive;
- participarea la organizaţiile criminale menţionate în Acţiunea comună
98/733/JHA din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la
organizaţiile criminale în statele membre ale Uniunii Europene;
- infracţiunile de terorism prevăzute de Decizia-cadru 2002/475/JHA din 13
iunie 2002 privind combaterea terorismului558.

556
Ibidem – art. 1877 alin. (2)
557
Ibidem – art. 1877 alin. (3)
558
Potrivit art. 1 alin. (1) „vor fi considerate a fi infracţiuni teroriste :
a) atingerile aduse vieţii unei persoane care pot cauza moartea ;
b) atingerile grave ale integrităţii fizice a unei persoane;
c) răpirea sau luarea de ostateci;
d) faptul de a cauza distrugeri masive unei instalaţii guvernamentale sau publice, unui sistem de transport, unei
infrastructuri, inclusiv unui sistem informatic, unei platforme fixe situate pe platoul continental, unui loc
public sau unei proprietăţi private, sausceptibile să pună în pericol vieţi umane sau să producă pierderi
economice considerabile;
e) capturarea de aeronave şi de nave sau de alte mijloace de transport colective de pasageri sau de mărfuri;
f) fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul, furnizarea sau utilizarea de arme de foc, de explozibili, de
arme nucleare, biologice şi chimice, precum şi, în ceea ce priveşte armele biologice şi chimice, cercetarea şi
dezvoltarea;

220
 2.1.6. Răspunderea agenţilor străini

Potrivit prevederillor legii, în timpul operaţiunilor şi activităţilor menţionate la

art. 1878, agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi
persoanelor care au aceeaşi calitate în statul romxn în privinţa infracţiunilor comise
împotriva lor sau de către ei.
În cazul în care în timpul desfăşurării operaţiunilor prevăzute mai sus agenţii
străini produc un prejudiciu, statul al cărui agenţi sunt răspunde pentru acest
prejudiciu, în conformitate cu legea română.
Statul ai cărui agenţi au cauzat prejudicii unei persoane pe teritoriul României
restituie statului român tatalitatea sumelor pe care le-a plătit victimelor sau altor
persoane îndreptăţite în numele acestora.
Fără a aduce atingere exercitării drepturilor faţă de terţi şi cu excepţia
dispoziţiei din alin.(3), statul român nu va solicita în cazul prevăzut la alin.(2)
restituirea contravalorii prejudiciilor pe care le-a suferit din cauza unui alt stat 559.

2.2. Alte dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în

relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene

g) eliberarea de substanţe periculoase sau provocarea de incendii, inundaţii sau explozii, care ar avea drept efect
punerea în pericol a vieţilor umane;
h) perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală,
care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane;
i) ameninţarea de a înfăptui unul din comportamentele enumerate la literele (a)-(h)”.
Art. 2 intitulat „infracţiuni referitoare la un grup terorist” prevede :
„(1) În sensul prezentei decizii-cadru, prin „grup terorist” se înţelege asocierea structurată, a mai mult de două persoane,
stabilită în timp şi care acţionează concertat în vederea săvârşirii de infracţiuni teroriste. Termenul „asociere structurată”
desemnează o asociaţie care nu s-a constituit la întâmplare pentru a săvârşi imediat o infracţiune şi care nu are în mod
necesar roluri formal definite pentru membrii săi, continuate în compoziţie sau structură elaborată.
(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura pedepsirea următoarelor acte intenţionate :
a) conducerea unui grup terorist;
b) participarea la activităţile unui grup terorist, inclusiv prin furnizarea de informaţii sau de mijloace materiale sau
prin orice formă de finanţare a activităţilor sale, având cunoştinţă că această participare va contribui la activităţile
criminale ale grupului terorist”
Art. 3 intitulat „infracţiuni legate de activităţile teroriste” prevede :
„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a fi, de asemenea, considerate infracţiuni legate de activităţile teroriste,
următoarele comportamente :
a) furt agravat săvârşit în vederea realizării unuia din comportamentele enumerate la articolul 1 alin. (1);
b) şantaj în vederea realizării unuia din comportamentele enumerate la articolul 1 alin. (1);
c) producerea de documente administrative false în vederea realizării unuia dintre comportamentele enumerate
la articolul 1 alineatul (1) literele (a)-(h), precum şi la art. 2 alineatul (2) litera (b)”
559
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală – art. 187 10

221
 2.2.1. Informaţii privind conturile bancare

Protocolul adiţional (din 16 octombrie 2001) la Convenţia din 29 mai 2000

privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene, prevede la art.1 intitulat sugestiv „cerere de informare asupra conturilor
bancare”, procedura ce urmează a fi folosită în astfel de cazuri.
Potrivit dispoziţiilor la care am făcut referire,
„1.fiecare stat membru ia, în condiţiile prevăzute de prezentul articol, măsurile
necesare pentru a stabili, ca răspuns la o cerere trimisă de un alt stat membru, dacă o
persoană fizică sau juridică ce face obiectul unei anchete penale deţine sau controlează
unul sau mai mmulte conturi, indiferent de natura sa, într-o bancă oarecare situată pe
teritoriul său şi, dacă este aşa,, furnizează toate informaţiile privind conturile
inventariate. La cerere şi în măsura în care informaţiile pot fi furnizate într-un termen
rezonabil, informaţia priveşte şi conturile pentru care persoana ce face obiectul unei
proceduri are procură.
2. Obligaţia prevăzută de prezentul articol nu se aplică decât în măsura în care banca
ce generează contul posedă aceste informaţii.
3. Obligaţia prevăzută de prezentul articol se aplică numai dacă ancheta priveşte :
- o faptă care merită o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă
privativă de libertate de un maxim de cel puţin patru ani în statul membru
solicitant şi cel puţin doi ani în statul membru solicitat, sau
- o infracţiune prevăzută de articolul 2 al convenţiei din 1995 privind constituirea
unui Birou european de poliţie560 (convenţia Europol) sau la anexa la această
convenţie, aşa cum a fost modificată, sau
- în măsura în care nu va fi acoperită de convenţia Europol, o infracţiune prevăzută
de convenţia din 1995 referitoare la protecţia intereselor financiare ale
comunităţilor europene, protocolul său din 1996 sau al doilea protocol din 1997.
4. Autoritatea care emite cererea :
- indică motivele pentru care consideră că informaţiile cerute sunt susceptibile de a
fi fundamentale pentru ancheta asupra acţiunii,
- precizează motivele care duc la presupunerea că băncile situate în statul membru
solicitat deţin conturile respective şi indică, în măsura în care dispune de indicii,
care sunt băncile care ar putea fi vizate,
- comunică orice informaţie susceptiblă de a facilita executarea cererii.
5. Statele membre pot subordona executarea unei cereri legate de prezentul articol
aceloraşi condiţii ca cele pe care le aplică pentru cererile de percheziţie şi de
reţinere”561.
560
Aceste infracţiuni vor fi mentionate în capitolul următor care se referă la cooperarea poliţienească internaţională
561
Protocolul adiţional la Convenţia din 29 mai 2000 – art. 1

222
 În acord cu legislaţia europeană în domeniu, legea specială menţionează o serie
de norme specifice domeniului, cu rol preponderent preventiv şi de combatere a
acestor genuri de infracţiuni.
Astfel, potrivit legii, la „cererea autorităţilor uni stat membru al Uniunii
Europene, autorităţile române vor dispune luarea măsurilor necesare în vederea
identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau
deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care
face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare,
precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile
despre care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care
acestea au fost solicitate în mod expres şi pot fi furnizate într-un termen rezonabil” 562.
Aceste date vor fi furnizate numai atunci când acestea se află la dispoziţia
băncii care deţine conturile bancare.
De asemenea, aceste date vor fi furnizate, numai dacă ancheta penală priveşte,
după caz :
a) o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate sau un mandat
de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin 4 ani,
în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat;
b) o infracţiune menţionată la art.2 din Conventia privind constituirea
Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa la
convenţie563; sau
c) în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, o
infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau
de către al doilea Protocol adiţional din 1997.
În situaţia în care solicitării unor astfel de date autoritatea solicitantă în cererea
formulată va mai menţiona următoarele :
a) motivele poentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o
valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunilor respective;
b) elementele pe baza cărora s-a stabilit că băncile aflate pe teritoriul
României deţin sau controlează conturile bancare şi, în măsura în care
deţine astfel de date, care sunt băncile implicate;
c) orice alte date disponibile care ar putea facilita executarea cererii 564.
Cererea formulată potrevit prevederilor menţionate, este supusă următoarelor
condiţii :
a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;

562
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 187 11 alin. (1)
563
Aceste infracţiuni vor fi menţionate în capitolul următor referitor la cooperarea poliţienească internaţională
564
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară intrnaţională în materie penală – art. 187 11 alin. (4)

223
 b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii
române.
Când cererile sunt formulate de autorităţile române, dispoziţiile menţionate mai
sus se aplică în mod corespunzător565.

2.2.2. Informaţii privind operaţiunile bancare

Potrivit legii, la cerere, „autorităţile române vor furniza detalii cu privire la

conturile bancare identificate de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu
privire la operaţinuile bancare care s-au derulat, într-o perioadă delimitată, prin unul
sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la
orice expeditor sau destinatar de cont”566. Aceste date vor fi furnizate numai în măsura
în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare.
În cazul solicitării datelor menţionate, autoritatea solicitantă prin cererea
formulată va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea
o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunilor respective.
Această cerere este supusă şi următoarelor condiţii :
a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;
b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii
române.
În situaţia în care cererile de acest gen sunt formulate de autorităţile române,
dispoziţiile menţionate se aplică în mod corespunzător567.

2.2.3. Supravegherea tranzacţiilor bancare

Importanţa acestui sistem de supraveghere în prevenirea şi combaterea

criminalităţii de acest gen a determinat adoptarea unor dispoziţii uniforme la nivelul
Uniunii Europene.
Astfel de dispoziţii sunt menţionate în Protocolul din 16 octombrie 2001,
adiţional la Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa reciprocă în materie penală
între statele membre ale Uniunii Europene, unde se precizează că „la cererea statului
membru solicitant, statul membru solicitat furnizează informaţii privind conturile
bancare respective şi operaţiunile bancare ce au fost realizate în timpul unei anumite
565
Ibidem – art. 18711 alin. (5) şi (6)
566
Ibidem – art. 18712 alin. (1)
567
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – art. 187 12 alin. (3)-(5)

224
perioade asupra unuia sau mai multor conturi specificate în cerere, inclusiv
informaţiile privind orice cont de punere în circulaţie sau de primire. Această
obligaţie, nu se aplică decât în măsura în care banca ce generează contul posedă aceste
informaţii. Statul Membru solicitant indică la cererea sa motivele pentru care
consideră că informaţiile cerute sunt pertinente în scopul anchetei asupra infracţiunii.
Statele membre pot subordona executarea unei cereri conform prezentului
articol aceloraşi condiţii ca cele pe care le aplică pentru cererile de percheziţie sau de
reţinere”568.
În privinţa cererilor de urmărire a tranzacţiilor bancare, acelaşi instrument
internaţional mai prevede că „fiecare stat membru se angajează să fie în măsură ca, la
cererea unui alt stat membru, să urmărească timp de o perioadă determinată,
operaţiunile bancare realizate asupra unuia sau mai multor conturi specificate în cerere
şi să comunice rezultatul statului membru solicitant. Statul membru solicitant va
indica în cererea sa motivele pentru care consideră că informaţiile cerute sunt
pertinente pentru ancheta asupra infracţiunii. Decizia referitoare la umărirea
tranzacţiilor este luată în fiecare caz individual de autorităţile competente ale statului
membre solicitat, cu respectarea legislaţiei sale naţionale, iar modalităţile practice ale
urmăririi fac obiectul unui acord între autorităţile competente ale statelor membre
solicitante şi solicitate”569.
În acord cu legislaţia europeană în domeniu, legea română prevede că
autorităţile române vor asigura la cerere autorităţilor unui stat membru al Uniunii
Europene supravegherea, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare care se
derulează prin unul sau mai multe dinre conturile bancare indicate de către autorităţile
solicitante.
În cazul în care se solicită informaţiile de mai sus, autoritatea solicitantă, prin
cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate
a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
Autorităţile judiciare române competente autorizează, în condiţiile prevăzute de
legea română, supravegherea operaţiunilor bancare. În condiţiile prevăzute de legea
română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de
supraveghere570.

Confidenţialitatea

568
Protocolul din 16 octombrie 2001, adiţional la Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în
materie penală între statele membre ale Uniunii Europene– art. 2
569
Protocolul din 16 octombrie 2001, adiţional la convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în
materie penală între statele membre ale Uniunii Europene – art. 3
570
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală – art. 187 13

225
 Potrivit legii, băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii
informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate,
fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane.
Având în vedere importanţa sa în derularea cercetărilor de acest gen,
confidenţialitatea este invocată şi în instrumentele internaţionale care tratează
probleme legate de asistenţa judiciară cum sunt :
- Protocolul din 16 ocombrie 2001, adiţional la Convenţia din 29 mai 2000
privind asistenta judiciară reciprocă în materie penală între statele membre
ale Uniunii Europene, care la art.4 prevede că „fiecare stat membru ia
măsurile necesare pentru a face astfel încât băncile să nu dezvăluie
clientului vizat nici altor terţi că informaţiile au fost transmise statului
membru solicitant conform articolelor 1, 2 sau 3 sau că o anchetă este în
curs”.
- Al doilea Protocol din 8 noiembrie 2001, adiţional la Convenţia europeană
de asistenţă judiciară in materie penală, care la art.25 prevede că „partea
solicitantă poate cere părţii solicitate să vegheze ca cererea şi conţinutul ei
să rămână confidenţiale, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este
compatibil cu satisfacerea cererii. Dacă partea solicitată nu poate respecta
imperativul confidenţialităţii, ea informează fără întârziere despre acest
lucru partea solicitantă”.

2.2.5.Obligaţia de a informa

Potrivit prevederilor legii, în cazul în care, în cursul executării cererii, este

necesar să fie efectuate cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau
specificate de către autoritatea solicitantă în cererea iniţială, autoritatea română
solicitată va informa fără întârziere statul solicitant. În aceste condiţii, statul solicitant
va putea formula o cerere suplimentară. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul în
care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat membru al
Uniunii Europene sau ale unui stat terţ571.

2.2.6. Cereri suplimentare

571
Ibidem– art. 18715

226
 În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară
cererii iniţiale, cererea va cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale,
precum şi alte date suplimentare necesare.
Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la
executarea cererii de asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române
solicitate cererea suplimentară despre care s-au făcut referiri mai sus. O copie a
acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz572.

2.2.7. Secretul bancar

Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind

cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii
Europene573.

2.2.8. Comunicarea deciziilor de refuz

Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului

Uniunii Europene şi Eurojust574.

572
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare – art. 18716
573
Ibidem – art. 18717
574
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală – art.187 18

227
 CAPITOLUL IX

EUROJUST ÎN ARHITECTURA UNIUNII EUROPENE

SUMAR

 Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei
împotriva formelor grave de criminalitate (2002/187/JAI)
o Constituire, compunere si obiective
o Competenţe şi funcţii
 funcţiile exercitate prin intermediul membrilor săi naţionali
 funcţiile exercitate în calitate de colegiu
o Prelucrarea datelor cu caracter personal
o Organizare şi funcţionare
 O.U.G. nr. 123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele
membre ale Uniunii Europene. Examinare generală

228
 Secţiunea I – Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust
în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate
(2002/187/JAI)

1.1. Constituire, compunere şi obiective

În scopul îmbunătăţirii cooperării judiciare între statele membre, a consolidării

luptei împotriva formelor grave de criminalitate organizată, Consiliul European de la
Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, în special la punctul (46) al concluziilor sale, a
decis crearea unei unităţi (Eurojust) formată din procurori, magistraţi sau ofiţeri de
poliţie cu competenţe echivalente.
Eurojust este instituită ca organ al Uniunii, cu personalitate juridică şi finanţat
de la bugetul general al Uniunii Europene, cu excepţia salariilor şi onorariilor
membrilor naţionali şi ale asistenţilor acestora, a căror finanţare cade în sarcina
statelor membre de origine.
Eurojust şi Oficiul European de Poliţie vor stabili şi menţine o cooperare
strânsă. De asemenea Eurojust va realiza legături privilegiate cu Reţeaua Judiciară
Europeană575, secretariatul acesteia, fiind situat în cadrul secretariatului Eurojust.

575
Reţaua Judiciară Europeană a fost creată prin Acţiunea comună 98/428/JAI

229
 Eurojust este format din câte un membru naţional, detaşat de fiecare stat
membru, în conformitate cu sistemul său juridic, având calitatea de procuror,
judecător sau de ofiţer de poliţie cu competenţe echivalente. Fiecare membru naţional
poate fi asistat de o persoană. În cazul în care este necesar şi, cu acordul colegiului,
mai multe persoane pot asista membrul naţional, unul dintre aceşti asistenţi putând
înlocui membrul naţional576.
În cadrul anchetelor şi urmăririlor penale care implică două sau mai multe state
membre, obiectivele Eurojust sunt următoarele :
(a) promovarea şi ameliorarea coordonării între autorităţile
competente ale statelor membre cu privire la anchetele şi
urmăririle penale în statele membre, ţinând cont de oricare
cerere formulată de o autoritate competentă a unui stat
membru şi de orice informaţie furnizată de un organ
competent, în temeiul dispoziţiilor adoptate în cadrul
tratatelor ;
(b) ameliorarea cooperării dintre autorităţile competente ale
statelor membre, în special prin facilitarea punerii în
aplicare a asistenţei judiciare şi a executării cererilor de
extrădare ;
(c) susţinerea, în orice alt fel, a autorităţilor competente din
statele membre pentru a consolida eficienţa anchetelor şi a
urmăririlor penale
În conformitate cu modalităţile prevăzute în decizie şi la cererea unei autorităţi
competente a unui stat membru, Eurojust poate, de asemenea, să sprijine anchete sau
urmăriri penale privind doar acest stat membru şi un stat terţ, în cazul în care un acord
stabilind o cooperare în temeiul art.27 alin. (3) a fost încheiat cu statul respectiv sau
atunci când, într-un caz particular, există un interes fundamental pentru a oferi acest
sprijin577.

1.2. Competenţe şi funcţii

Potrivit prevederilor deciziei, Eurojust are următoarele competenţe generale :

576
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de
criminalitate (care va fi denumită în continuare Decizie) – art. 2
577
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 3

230
 (a) tipurile de criminalitate şi infracţiunile pentru care Europol
are oricând competenţa de a acţiona, în temeiul art. 2 al
Convenţiei Europol din 26 iulie 1995578;
(b) următoarele tipuri de criminalitate :
- criminalitatea informatică,
- frauda şi corupţia, precum şi orice infracţiune penală
care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene,
- spălarea produselor infracţiunii,
- infracţiuni împotriva mediului,
- participarea la o organizaţie criminală, în sensul
Acţiunii comune 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie
1998 privind încriminarea participării la o organizaţie criminală
în statele membre ale Uniunii Europene ;
(c) alte infracţiuni comise în legătură cu tipurile de criminalitate
şi infracţiunile prevăzute la literele (a) şi (b).
Pentru alte tipuri de infracţiuni decât cele menţionate mai sus, Eurojust poate, în
mod complementar, în conformitate cu obiectivele sale şi la cererea unei autorităţi
competente a unui stat membru, să asiste la anchete sau la urmăriri penale 579.
Pentru a-şi realiza obiectivele menţionate mai sus, Eurojust îndeplineşte
următoarele funcţii :
(a) prin intermediul unuia sau al mai multor membri naţionali
interesaţi, în conformitate cu art. 6, sau
(b) în calitate de colegiu,în conformitate cu art. 7, în cazurile :
(i) în care unul sau mai mulţi membri naţionali înteresaţi de
o cauză tratată de Eurojust fac o cerere cu privire la aceasta,
sau
(ii) referitoare la anchete sau urmăriri penale care au
repercursiuni la nivelul Uniunii sau pot afecta alte state
membre decât cele implicate în mod direct, sau
(iii)în care este vorba de o problemă generală referitoare la
realizarea obiectivelor sale, sau
(iv)prevăzute de alte dispoziţii ale prezentei decizii.
Atunci când îşi îndeplineşte sarcinile, Eurojust indică dacă acţionează prin
intermediul unuia sau al mai multor membri naţionali, în sensul art. 6, sau în calitate
de colegiu, în sensul art. 7580.

578
Aceste infracţiuni sunt prezentate în capitolul următor, secţiunea a IV-a
579
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 4
580
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 5

231
 1.2.1. Funcţiile exercitate prin intermediul membrilor săi naţionali

În cazul în care Eurojust acţionează prin intermediul membrilor săi naţionali

interesaţi, acesta :
(a) poate să solicite autorităţilor competente ale statelor membre interesate să
aibă în vedere :
(i) să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe
fapte concrete;
(ii) să accepte că una dintre autorităţi poate fi mai bine plasată
pentru a desfăşura o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe
fapte concrete ;
(iii) să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale
statelor membre interesate ;
(iv) să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu
instrumentele de cooperare relevante ;
(v) să îi furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini
funcţiile ;
(b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre
interesate cu privire la anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă ;
(c) asistă, la cererea acestora, autorităţile competente ale statelor membre,
pentru a asigura cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale ;
(d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile competente
ale statelor membre ;
(e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza
documentară a acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei ;
(f) în cazurile prevăzute la art. 3 alin. (2) şi (3) şi cu acordul colegiului, asistă
anchetele şi urmăririle penale cu privire la autorităţile competente ale unui singur stat
membru ;
(g) poate, în conformitate cu obiectivele sale şi în cadrul art. 4 alin. (1), pentru a
îmbunătăţi cooperarea şi coordonarea între autorităţile competente ale statelor
membre, să transmită cereri de asistenţă judiciară, atunci când acestea :
(i) provin de la o autoritate competentă a unui stat membru ;
(ii) privesc o anchetă sau o urmărire penală conduse de această
autoritate într-o anumită cauză şi,
(iii) necesită intervenţia sa, în vederea unei executări
coordonate581.

581
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 6

232
 1.2.2. Funcţii exercitate în calitate de colegiu

Atunci când Eurojust acţionează în calitate de colegiu, acesta :

(a) poate în ceea ce priveşte tipurile de criminalitate şi infracţiunile vizate la art.
4 alin. (1), să solicite autorităţilor competente ale statelor interesate, motivându-şi
cererea :
(i) să intreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe
fapte concrete ;
(ii) să accepte că una dintre autorităţile competente poate fi mai
bine plasată pentru a începe o anchetă sau o urmărire penală
întemeiate pe fapte concrete :
(iii) să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale
statelor membre interesate ;
(iv) să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu
instrumentele de cooperare pertinente ;
(v) să-i furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini
funcţiile ;
(b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre
cu privire la anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă şi care au
incidenţă la nivelul Uniunii sau care ar putea să intereseze alte state membre decât
cele direct interesate ;
(c) asistă, la solicitarea acestora, autorităţile competente ale statelor membre,
pentru a asigura cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale ;
(d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile competente
ale statelor membre, în special pe baza analizei făcute de Europol ;
(e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza
documentară a acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei ;
(f) poate asista Europol, în special furnizându-i avize, pe baza analizelor
efectuate de Europol ;
(g) poate să ofere sprijin logistic în cazurile prevăzute la literele (a), (c) şi (d) .
Acest sprijin logistic poate include asistenţă la traducerea, interpretarea şi organizarea
reuniunilor de coordonare582.
În cazul în care autorităţile competente ale statului membru interesat decid să
nu respecte cererea prevăzută mai sus la lit. (a), acestea informează Eurojust despre
decizia lor şi despre motivele acesteia, cu excepţia situaţii în care, în cazurile
prevăzute la art. 7 lit. (a) pnct. (i), (ii) şi (v), nu îşi pot prezenta motivaţia deoarece :

582
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 7

233
 (i) aceasta ar aduce atingere unor interese naţionale fundamentale
în materie de siguranţă, sau
(ii) aceasta ar compromite buna desfăşurare a anchetelor în curs
sau siguranţa persoanelor583.

1.3. Prelucrarea datelor cu caracter personal

Autorităţile competente ale statelor membre pot schimba cu Eurojust orice

informaţie necesară îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Membrii naţionali ai Eurojust au competenţa să schimbe, fără autorizaţie
prealabilă, orice informaţii necesare în vederea îndeplinirii funcţiilor acestuia, între ei
sau cu autorităţile competente ale propriului stat membru.
Eurojust poate, (în măsura în care acest lucru este necesar pentru realizarea
obiectivelor sale), în cadrul competenţelor sale şi pentru buna îndeplinire a funcţiilor
sale, să prelucreze datele cu caracter personal, pe cale automată sau în fişierele
manuale structurate.
Eurojust adoptă măsurile necesare pentru garantarea unui nivel de protecţie a
datelor cu caracter personal care să corespundă cel puţin nivelului rezultat din
aplicarea principiilor Convenţiei Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 şi din
modificările ulterioare în vigoare între statele membre.
Cu ocazia prelucrării datelor Eurojust, poate să utilizeze doar următoarele date
cu caracter personal ale persoanelor, care, în temeiul legislaţiei naţionale a statelor
membre respective, fac obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale pentru unul
sau mai multe tipuri de criminalitate şi infracţiuni definite mai sus (art.4) :
(a) numele, numele purtat anterior, prenumele şi, după caz,
pseudonimul :
(b) data şi locul naşterii ;
(c) naţionalitatea ;
(d) sexul ;
(e) locul de reşedinţă, profesia şi locul unde se află persoana
respectivă ;
(f) numărul de securitate socială, al permisului de conducere, al
actelor de identitate şi datele privind paşaportul ;
(g) informaţiile referitoare la persoanele juridice, în cazul în care
acestea conţin informaţii despre persoanele fizice identificate sau
identificabile care fac obiectul unei anchete sau al unei urmăriri
penale ;
583
Ibidem – art. 8

234
 (h) conturile bancare şi conturile din alte instituţii financiare ;
(i) descrierea şi natura faptelor contestate, data comiterii lor,
calificarea lor penală şi stadiul anchetelor ;
(j) faptele din care ar rezulta o extindere a cauzei la nivel
internaţional ;
(k) informaţii legate de presupusa apartenenţă la o organizaţie
criminală.
La prelucrarea datelor, Eurojust, în temeiul legislaţiei naţionale a statelor
membre respective, în cazul unor martori sau victime într-o anchetă sau o urmărire
penală referitoare la unul sau mai multe tipuri de criminalitate şi infracţiuni, poate să
utilizeze doar următoarele date cu caracter personal :
(a) numele, numele purtat anterior, prenumele şi, după caz,
pseudonimul ;
(b) data şi locul naşterii ;
(c) naţionalitatea ;
(d) sexul ;
(e) locul de reşedinţă, profesia şi locul unde se află persoana
respectivă ;
(f) descrierea şi natura faptelor care le privesc, data comiterii lor,
încadrarea penală şi stadiul anchetelor.
În cazuri excepţionale, Eurojust poate prelucra, într-un timp limitat, alte date cu
caracter personal referitoare la circumstanţele unei infracţiuni, atunci când acestea au
un interes imediat pentru anchetele în curs la a căror coordonare Eurojust contribuie şi
de la care se ţine cont în nacerst cadru, cu condiţia ca prelucrarea acestor date
specifice să fie conformă cu dispoziţiile prevăzute la art. 14 şi 21584.
Referitor la accesul autorizat la datele cu caracter personal, menţionăm că
acesta (accesul), este dat numai membrilor naţionali şi asistenţilor acestora în scopul
realizării obiectivelor Eurojust.
În acelaşi timp precizăm că orice persoană are dreptul de acces la datele cu
caracter personal care o privesc şi care sunt prelucrate de Eurojust.
Accesul la datele cu caracter personal este refuzat în cazul în care :
1. acest acces poate compromite una din activităţile Eurojust ;
2. acest acces poate compromite o anchetă naţională la care Eurojust
îşi aduce contribuţia ;
3. acest acces poate pune în pericol drepturile şi libertăţile unor terţi.
Datele cu caracter personal prelucrate de Eurojust nu sunt stocate de acesta
decât pentru perioada necesară realizării obiectivelor sale.
Aceste date, nu pot fi stocate decât până la :

584
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) art. 15

235
 (a) data de expirare a termenului de prescripţie a acţiunii penale în
toate statele membre interesate de anchetă şi de urmările
penale ;
(b) data la care rămâne definitivă decizia judiciară a ultimului
dintre statele membre interesate de anchetă sau de urmările
penale, care a motivat coordonarea de către Eurojust ;
(c) data la care Eurojust şi statele membre interesate au constatat
sau au decis de comun acord că nu mai este necesară
coordonarea anchetei şi a urmăririlor penale de către Eurojust.
Eurojust este responsabil, în conformitate cu legislaţia naţională a statului
membru în care se află sediul său, de orice prejudiciu cauzat unei persoane şi
rezultând din prelucrarea neautorizată sau incorectă a datelor efectuată de acesta.
Membrii naţionali şi asistentii acestora, personalul Eurojust şi corespondenţii
naţionali, în cazul în care există, precum şi delegatul responsabil cu protecţia datelor
cu caracter personal sunt obligaţi să respecte confidenţialitatea.

1.4. Organizare şi funcţionare

Colegiul este responsabil de organizarea şi funcţionarea Eurojust. Colegiul

alege un preşedinte dintre membrii naţionali şi poate, atunci când consideră că este
necesar, să aleagă doi vicepreşedinţi în plus. Rezultatul acestor alegeri este supus
pentru aprobare Consiliului.
Preşedintele îşi exercită funcţiile în numele colegiului şi sub autoritatea
acestuia, conduce lucrările colegiului şi controlează gestionarea zilnică efectuată de
directorul administrativ.
Durata mandatului preşedintelui este de trei ani. Acesta poate fi reales o singură
dată. Eurojust este asistat de un Secretariat condus de un director administrativ 585.
Directorul administrativ al Eurojust este numit în unanimitate de colegiu.
Colegiul constituie un comitet de selecţie care stabileşte, după lansarea unui apel la
candidatură, lista de candidaţi din rândul cărora va fi ales directorul administrativ (de
către colegiu). Durata mandatului directorului administrativ este de 5 ani, care poate fi
reînnoit. Directorul administrativ lucrează sub autoritatea colegiului şi a preşedintelui
acestuia, supunându-se regulamentelor şi reglementărilor aplicabile funcţionarilor şi
celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene, putând fi revocat de colegiu cu o
majoritate de două treimi. Directorul administrativ este însărinat cu administrarea
zilnică a Eurojust şi cu gestionarea personalului, sub controlul preşedintelui 586.

585
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 28
586
Decizia Consiliului (2002/187/JAI) – art. 29

236
 Personalul Eurojust se supune regulamentelor şi reglementărilor aplicabile
funcţionarilor şi celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene, în special în ceea ce
priveşte recrutarea şi statutul său.
Preşedintele, în numele colegiului, raportează Consiliului în fiecare an în scris
activităţile desfăşurate şi modul de gestionare a fondurilor alocate. În acest scop,
colegiul pregăteşte un raport anual referitor la activităţile Eurojust şi la problemele
politicii privind criminalitatea din cadrul Uniunii, care au fost puse în evidenţă în
urma activităţilor Eurojust. În acest raport, Eurojust poate, de asemenea, formula
propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare în materie penală 587.

Secţiunea a II-a – O.U.G. nr.123/2007 privind unele măsuri

pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele memebre
ale Uniunii Europene588. Examinare generală

În aplicarea Acţiunii comune din 22 aprilie 1996, adoptată de Consiliu în

temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind crearea unui cadru
pentru schimbul de magistraţi de legătură, în scopul îmbunătăţirii cooperării judiciare
între statele membre ale Uniunii Europene, România a adoptat o serie de dispoziţii
care reglementează printre alte aspecte şi procedura de trimitere în statele membre ale
Uniunii Europene sau în state terţe a unor magistraţi de legătură.
Astfel, prin magistrat de legătură se înţelege, „un judecător, procuror sau o
persoană de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, asimilată judecătorilor şi
procurorilor, cu experienţă în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie
penală şi civilă, trimişi într-un stat membru al Uniunii Europene sau, dacă este cazul,
într-un stat terţ, pentru facilitarea şi îmbunătăţirea cooperării în domeniu cu acel stat,
pe baza unor acorduri bilaterale sau multilaterale”589.
Judecătorii sau procurorii care urmează a fi trimişi ca magistraţi de legătură
sunt detaşaţi la direcţia care îndeplineşte atribuţiile Ministerului Justiţiei de autoritate
centrală în domeniul cooperării judiciare internaţionale, pe posturi create special în
aceest scop.
Magistratul de legătură îndeplineşte orice activitate menită să favorizeze şi să
accelereze, în special prin stabilirea de contacte directe cu serviciile competente şi cu
587
Ibidem – art. 32
588
Publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 6 noiembrie 2007
589
OUG nr. 123/2007 – art. 2 alin. (1)

237
autorităţile judiciare ale statului gazdă, toate formele de cooperare judiciară în materie
penală şi civilă.
Pe baza acordului încheiat cu statul membru gazdă, magistratul de legătură
român poate desfăşura şi activităţi destinate să asigure funcţiile de schimb de
informaţii şi de date statistice, cu scopul de a favoriza cunoaşterea reciprocă a
sistemelor juridice, a băncilor de date juridice, precum şi relaţiile dintre profesiile
juridice din cele două state590.
În ceea ce priveşte procedura de trimitere a magistraţilor de legătură,
menţionăm că direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei analizează anual stadiul
cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene şi cu statele terţe şi poate
propune ministrului justiţiei, motivat, trimiterea unor magistraţi de legătură în acele
state membre ale Uniunii Europene sau, dacă este cazul, în state terţe, în relaţia cu
care se înregistrează constant un număr foarte mare de cazuri în domeniul cooperării
judiciare în materie penală şi civilă ori probleme deosebite care nu pot fi soluţionate
fără un contact direct permanent, la faţa locului, cu autorităţile competente din statul
respectiv. Magistraţii de legătură sunt trimişi pe baza unui acord la nivel
guvernamental ori departamental, bilateral sau multilateral, fiind selectaţi de
ministerul justiţiei (prin direcţia de specialitate) în baza unui concurs de dosare, care
să ateste o bogată experienţă practică în domeniul cooperării judiciare internaţionale,
şi a unui interviu591. Durata mandatului magistratului de legătură se stabileşte prin
ordin al ministrului justiţiei, fiind cuprinsă între 1 şi 3 ani.
Magistratul de legătură elaborează anual un raport de activitate pe care îl
prezintă directorului direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei până la sfârşitul
primei luni a anului următor. Rapoartele de activitate ale magistraţilor de legătură se
prezintă ministrului justiţiei de către directorul direcţiei de specialitate, însoţite de
evaluarea acestuia cu privire la activitatea desfăşurată de fiecare magistrat de legătură,
precum şi cu privire la stadiul cooperării judiciare cu statul respectiv, în funcţie de
care formulează propuneri592.
În actul normativ examinat sunt prevăzute şi o serie de dispoziţii pentru
facilitarea aplicării Deciziei 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de
instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de
criminalitate.
Potrivit prevederilor legii, membrul naţional român al Eurojust este
reprezentantul României în Unitatea europeană de cooperare judiciară – Eurojust şi
are competenţele pe care i le atribuie Uniunea Europeană, în conformitate cu Decizia
2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul
consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, publicată în Jurnalul
590
OUG nr. 123/2007 – art. 3
591
Ibidem – art.4
592
Ibidem – art. 5

238
Oficial al Uniunii Europene nr. L 63 din 6 martie 2002, denumită în continuare
Decizia Eurojust.
Membru naţional român al Eurojust este numit prin ordin al ministrului justiţiei,
cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Membrul naţional român
al Eurojust este selectat de ministrul justiţiei dintre procurorii cu experienţă în
combatarea formelor grave ale criminalităţii transnaţionale organizate, a corupţiei sau
a terorismului, pentru un mandat de 3 ani care poate fi prelungit o singură dată 593
Membrul naţional român al Eurojust este detaşat la sediul Eurojust de la Haga,
Regatul Ţărilor de Jos, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi
beneficiază de drepturile salariale şi de alte drepturi băneşti corespunzătoare funcţiei
diplomatice de ministru consilier, potrivit legislaţiei de salarizare în vigoare pentru
personalul trimis în misiune permanentă în străinătate 594.
Potrivit prevederilor legii, mandatul membrului naţional român al Eurojust
încetează :
1. la expirarea perioadei pentru care a fost numit ;
2. prin renunţare ;
3. prin încetarea funcţiei de procuror, în condiţiile legii ;
4. prin eliberarea din funcţie.
Membrul naţional român al Eurojust prezintă ministrului justiţiei un raport
anual referitor la activităţile desfăşurate, o copie fiind trimisă celor două Camere ale
Parlamentului.
Ministrul justiţiei poate numi, prin ordin, un asistent al membrului naţional
român al Eurojust, care exercită funcţiile prevăzute în Decizia Eurojust şi îl asistă pe
membrul naţional în exercitarea funcţiilor sale. Asistentul va putea acţiona ca membru
naţional în caz de absenţă, boală, abţinere sau vacanţă a postului membrului naţional
al Eurojust.
Ministrul justiţiei numeşte, prin ordin, corespondenţi naţionali ai Eurojust,
pentru problemele legate de terorism, criminalitate organizată şi corupţie, dintre
procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Atribuţiile corespondenţilor naţionali sunt următoarele :
1. la solicitarea membrului naţional al Eurojust, transmite cererile de
asistenţă;
2. oferirea membrului naţional a sprijinului tehnic pentru îndeplinirea
misiunii ;
3. accesul la informaţiile pe care le transmite la Eurojust, referitoare la
existenţa oricărei proceduri judiciare privind infracţiuni de terorism şi cel
puţin:
593
OUG nr. 123/2007 – art. 1 şi 2
594
Ibidem – art. 3

239
 - identificarea persoanelor care fac obiectul acestor proceduri ;
- acţiunile care fac obiectul procedurii şi circumstanţele
specifice ;
- relaţia cu alte cazuri privind acte de terorism595.
Membrul naţional român al Eurojust, are următoarele atribuţii :
1. poate primi şi transmite cereri de asistenţă judiciară formulate de
către autorităţile judiciare române sau adresate acestora de
autorităţi judiciare din alte state membre ale Uniunii Europene ;
2. în exercitarea funcţiilor sale, acesta poate :
- să aibă acces la Registrul cazierului judiciar şi la celelalte
baze de date, în aceleaşi condiţii cu celelalte organe judiciare ;
- să solicite sau să schimbe cu autorităţile judiciare ori
administrative române orice informaţie necesară pentru îndeplinirea funcţiilor
sale ;
- să obţină de la organele de ordine publică şi siguranţă
naţională orice informaţie necesară pentru îndeplinirea funcţiilor sale, în
aceleaşi condiţii prevăzute pentru organele judiciare ;
- să primească informaţii din partea Oficiului European de
Luptă-Antifraudă (OLAF) ;
- să aibă acces la Sistemul de Informaţii Schengen în temeiul
stabilit în Convenţia din data de 19 iunie 1990, de aplicare a acordului
Schengen din data de 14 iunie 1985, sau, în dispoziţiile prin care se modifică,
precum şi la alte sisteme de informare ale Uniunii Europene, conform
dispoziţiilor specifice ;
- să aibă acces la informaţia centralizată obţinută de Reţeaua
Judiciară Europeană596.
Solicitările Eurojust vor fi primite de către Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când se referă la :
1. începerea urmăririi penale ;
2. constatarea faptului că autorităţile unui alt stat membru al Uniunii
Europene sunt mai bine plasate pentru a urmări o anumită faptă penală
pentru care ar fi fost competente şi autorităţile române, potrivit regulilor de
aplicare a legii penale în spaţiu stabilite de Codul penal român ;
3. constituirea unei echipe comune de anchetă597.
În cazul în care autorităţile române competente refuză să dea curs unei solicitări
a Eurojust, acesta (refuzul) trebuie motivat. Dacă indicarea exactă a motivelor de
respingere prejudiciază interesele naţionale esenţiale în materie de siguranţă naţională
595
OUG nr. 123/2007 – art.8
596
Ibidem – art. 9 şi 10
597
OUG nr. 123/2007 – art. 13, alin. (2)

240
sau compromit desfăşurarea corectă a unei anchete în curs ori siguranţa persoanelor,
este suficient să se indice existenţa unor asemenea circumstanţe, nemaifiind necesară
motivarea refuzului.
Autorităţile judiciare române şi Ministerul Justiţiei pot solicita intervenţia
Eurojust, în condiţiile legii.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
informează Eurojust despre existenţa unor cauze penale aflate în faza de cercetare sau
urmărire penală în România, care ar avea repercursiuni asupra Uniunii Europene sau
ar putea afecta un alt stat membru al Uniunii Europene. Această informare nu va fi
făcută atunci când se pune problema compromiterii acţiunilor organelor judiciare
române.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie informează Eurojust
despre crearea şi funcţionarea pe teritoriul României a unor echipe comune de
anchetă. Toate aceste solicitări şi informaţii se transmit prin intermediul membrului
naţional al Eurojust.
Membrul naţional al Eurojust comunică procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice informaţie pe care o deţine şi care
poate fi de interes pentru cercetările ori pentru procedurile penale ce se pot desfăşura
de către autorităţile române sau pentru coordonarea cu cele ce se desfăşoară în alt stat
membru al Uniunii Europene598.
La solicitarea Colegiului Eurojust sau a membrului naţional al Eurojust,
procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate
cere curţii de apel competente să preia, în condiţiile legii, urmărirea penală iniţiată în
alt stat membru al Uniunii Europene599.
Reprezentarea României în Autoritatea comună de supraveghere a Eurojust se
asigură de un judecător care oferă toate garanţiile de independenţă şi care se bucură de
înaltă reputaţie profesională şi morală, numit de ministrul justiţiei, cu avizul
consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Guvernul va notifica numirea şi
încetarea mandatului acestuia Eurojust şi Secretariatului General al Consiliului, prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe600.
În ceea ce priveşte reţele judiciare europene, în lege se precizează că ministrul
justiţiei numeşte, prin ordin, punctele naţionale de contact ale reţelelor judiciare
europene existente sau care s-ar putea crea în Uniunea Europeană în domeniul
cooperării judiciare în materie penală şi civilă. La desemnarea punctelor naţionale de
contact se va ţine seama de necesitatea reprezentării atât a autorităţii judecătoreşti, cât
şi a ministerului justiţiei. Judecătorii sau procurorii sunt numiţi în calitatea de punct

598
Ibidem – art. 14
599
Ibidem – art. 15
600
OUG nr. 123/2007 – art. 16

241
naţional de contact al reţelelor judiciare europene cu avizul consultativ al Consiliului
Superior al Magistraturii.
Ministrul justiţiei poate constitui, prin ordin, reţele judiciare române în
domeniul cooperării judiciare române în materie penală şi civilă, formate din
judecători şi procurori şi din personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi
procurorilor în cadrul direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei. Judecătorii şi
procurorii sunt numiţi în reţele judiciare române cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii. Rolul, funcţiile şi organizarea reţelelor judiciare române corespondente
pe plan naţional ale reţelelor judiciare europene se stabileşte prin ordin al ministrului
justiţiei601.

CAPITOLUL X

COOPERAREA POLIŢIENEASCǍ INTERNAŢIONALǍ

SUMAR

 Cooperarea poliţienească în lumina Tratatului de la Lisabona din 13 decembrie 2007

 Organizarea activităţii de cooperare poliţienească internaţională
o Consideraţii introductive
o Organizarea şi atribuţiile Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională
o Proceduri speciale
o Cooperarea desfăşurată prin ataşaţi de afaceri interne şi ofiţeri de legătură
o Urmărirea transfrontalieră
 Dispoziţii speciale privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene
 Convenţia privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie în temeiul art. K3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (Convenţia Europol). Acordul privind
cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie. Prezentare generală
 Punctul Naţional Focal şi Biroul Naţional Interpol – instituţii de cooperare
poliţienească internaţională. Prezentare generală
o Punctul Naţional Focal
o Biroul Naţional Interpol

601
Ibidem – Tirlul III., art. 1 şi 2

242
 Secţiunea I – Cooperarea poliţienească
în lumina Tratatului de la Lisabona din 13 decembrie 2007602

În cadrul Tratatului de la Lisabona, cooperarea forţelor de poliţie la nivelul

Uniunii Europene este prevăzută la Capitolul 5 intitulat sugestiv „Cooperarea
poliţienească”.
Astfel, Capitolul 5 prevede :
„Articolul 69F
(1)Uniunea instituie o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi alte
servicii specializate în aplicarea legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al
cercetării infracţiunilor.
(2) În înţelesul alineatului (1), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la :
a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu,
precum şi schimbul de informaţii;
b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind
schimbul de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică ;
c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de
criminalitate organizată.
(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială,
poate stabili măsurile privind cooperarea operativă dintre autorităţile prevăzute la

602
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pentru Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 a fost ratificat de România prin Legea nr.13/2008 publicată în
Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008

243
prezentul articol. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlementului
European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state
membre poate solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre examinare Consiliului
European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri,
în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare,
remite proiectul Consiliului spre aprobare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state
membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidate pe baza proiectului de
măsuri respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliu şi Comisia în
consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată,
menţionată la articolul 10 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la
articolul 280D alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată şi se aplică
dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată.
Procedura specifică prevăzută la al doilea şi al treilea paragraf nu se aplică
actelor care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.
Articolul 69G
(1) Europol are misiunea de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor
poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi
cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii grave care
afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi a formelor de
criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a
Uniunii.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabileşte structura, funcţionarea,
domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include :
a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi
schimbul de informaţii transmise în special de autorităţile statelor membre sau de ţări
ori autorităţi terţe;
b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi operative,
desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul
unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control al activităţilor
Europol de către Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate
(3) Orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie desfăşurată în cooperare
cu autorităţile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat şi cu
acordul acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a
autorităţilor naţionale competente.
Articolul 69H

244
 Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedura legislativă specială,
stabileşte condiţiile şi limitele în care autorităţile competente ale statelor membre
prevăzute la articolele 69A şi 69F pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru, în
cooperare şi cu acordul autorităţilor statului respectiv. Consiliul hotărăşte în
unanimitate şi după consultarea Parlamentului European”.
Observăm aşadar că activităţile specifice de cooperare între forţele de poliţie ale
statelor membre ale Uniunii Europene, care vizează organizarea, funcţioanarea,
atribuţii şi proceduri, sunt stabilite şi controlate de Consiliul şi Parlamentul European.

Secţiunea a II-a – Oraganizarea activităţii

de cooperare poliţienească internaţională

2.1. Consideraţii introductive

Cooperarea poliţienească internaţională nu reprezintă o activitate care să

caracterizeze în totalitate numai perioada actuală, aceasta fiind cunoscută la începutul
secolului al XIX-lea din perioada formării statelor moderne.
Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească internaţională, care să-şi
desfăşoare activitatea cu privire la scopuri nonpolitice, a fost adoptată la Primul
Congres al Poliţiei Criminale Internaţionale de la Monaco din 1914. Deşi obiectivele
Congresului se circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie
internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost poliţişti, ci oameni
politici şi jurişti, care au purtat discuţii doar cu privire la cadrul dreptului
internaţional, care să asigure procedurile de extrădare şi alte măsuri specifice 603.
Ulterior, extinderea criminalităţii a determinat perfecţionarea continuă a
cooperării la nivel mondial, regional sau bilateral.
Fără îndoială că la ora actuală cea mai importantă şi totodată cunoscută formă
de organizare poliţienească internaţională, în interiorul căreia, în timp, s-a organizat şi
dezvoltat cooperarea poliţienească (la care este afiliată şi România) este Interpol.
În România, cooperarea poliţienească internaţională se realizează la ora actuală
în baza O.U.G. nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
603
E.Corciu, A.M.Băloi – Instituţii de Cooperare Poliţienească – Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor –
Bucureşti 2006 – p.15

245
poliţieneşti internaţionale604, a legislaţiei naţionale, acordurilor, convenţiilor sau
tratatelor internaţionale la care România este parte şi a instrumentelor juridice
elaborate la nivelul Uniunii Europene.
Pentru a se evita unele confuzii în interpretarea textului actului normativ
menţionat, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. autoritate competentă – autoritate română sau străină care
desfăşoară activităţi specifice de cooperare şi asistenţă
poliţienească internaţională ;
2. autoritate solicitantă – autoritate care formulează o cerere de
asistenţă în domeniile reglementate de porezenta ordonanţă de
urgenţă ;
3. autoritate solicitată – autoritate căreia îi este adresată o cerere de
asistenţă în domeniile reglementate de prezenta ordonanţă de
urgenţă ;
4. cerere de asistenţă poliţienească – solicitarea de date şi informaţii
operative sau altă solicitare care corespunde scopului cooperării
poliţieneşti, asftfel cum rezultă aceasta din tratatele internaţionale
şi din instrumentele juridice ale Ununii Europene relevante ;
5. date şi informaţii operative de interes poliţienesc – denumite în
continuare date şi informaţii operative, reprezintă orice informaţii,
documente, evidenţe, activităţi sau rapoarte, indiferent de suport,
formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie, care sunt
destinate utilizării de către autorităţile competente în scopul
prevenirii şi combaterii criminalităţii;
6. agenţi – personalul desemnat din cadrul autorităţilor române
competente şi al autorităţilor străine similare din statele membre
Schengen, pentru efectuarea activităţilor de urmărire
transfrontalieră ;
7. schimb de date şi informaţii operative – reprezintă transferul
efectiv al acestora de la autoritatea solicitată la cea solicitantă, cu
respectarea condiţiilor convenite intre autorităţile respective şi a
prevederilor legale aplicabile în materie ;
8. state membre Schengen – statele părţi la Convenţia, semnată la
Schengen la 19 iunie 1990, de punere în aplicare a Acordului
Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune605.

604
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1019 din 21 decembrie 2006 – aprobată prin Legea nr.104/2007 publicată în
Monitorul Oficial nr.275 din 25 aprilie 2007
605
O.U.G. nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art. 2

246
 Cooperarea poliţienească internaţională se desfăşoară în conformitate cu
următoarele principii :
a) principiul reciprocităţii – care presupune că schimbul de date si informaţii
de interes operativ şi alte activităţi circumscrise cooperării, se realizează în
condiţii de reciprocitate;
b) principiul legalităţii – presupune că schimbul de date şi informaţii
operative se realizează la cererea autorităţilor competente (sau din proprie
iniţiativă), potrivit dispoziţiilor prevăzute de legea română;
c) principiul prevalenţei cooperării judiciare – presupune că dispoziţiile
legale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
prevalează asupra dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă în cazul
activităţilor de cooperare poliţienească desfăşurate în cursul procesului
penal ;
d) principiul confidenţialităţii – autorităţile române competente au obligaţia
de a asigura pe cât posibil, la cererea autorităţii solicitante,
confidenţialitatea crerilor de asistenţă formulate în domeniile reglementate
de lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării
confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată autoritatea română competentă
înştiinţează autoritatea solicitantă, care decide cu privire la transmiterea
cererii de asistenţă ;
e) principiul specialităţii – autorităţile române competente nu vor folosi
datele şi informaţiile primite de la autorităţile solicitate decât în scopul
îndeplinirii obiectului cererii de asistenţă606.

2.2. Organizarea şi atribuţiile Centrului de Cooperare Poliţienească

Internaţională

Autoritatea centrală transmiţătoare în domeniul cooperării poliţieneşti

internaţionale este Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională (denumită în
continuare CCPI), structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
În cadrul CCPI funcţionează Biroul Naţional Interpol, Punctul Naţional Focal şi
alte structuri, în condiţiile legii. În structura Punctului Naţional Focal, intră :
1. Serviciul Operaţional,
2. Unitatea Naţională Europol,
3. Serviciul SIRENE
Potrivit legii, CCPI are următoarele atribuţii principale :
606
OUG nr.103/2006 – art. 3

247
 a) primirea şi transmiterea cererilor de asistenţă, care privesc :
1. organizarea şi realizarea schimbului de date şi informaţii operative desfăşurat
între autorităţile competente române şi structurile similare din străinătate, precum şi
cu organisme ori instituţii internaţionale ;
2. realizarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc pe
segmentul schimbului de date şi informaţii, cu respectarea regulilor de
confidenţialitate şi de protecţie a datelor cu caracter personal, precum şi a legislaţiei în
domeniu ;
3. informarea autorităţilor competente române şi străine cu privire la traficul de
droguri, falsificarea de monedă şi alte titluri de valoare române sau străine, furturile de
obiecte de artă şi autovehicule, activitatea infractorilor români sau străini urmăriţi
internaţional, conţinutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii
intrării/ieşirii ilegale a unor persoane, precum şi despre orice alte fapte prevăzute de
legea penală pentru luarea măsurilor operative ce se impun în domeniul prevenirii şi
combaterii criminalităţii cu caracter transfrontalier;
4. alte forme de cooperare şi asistenţă poliţienească ce derivă din tratate la care
România este parte sau din instrumente juridice comunitare ;
b) dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii şi
coordonarea permanentă a activităţii ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de
legătură români acreditaţi în străinătate, în domeniul schimbului de date şi informaţii
operative;
c) coordonarea schimbului de date şi informaţii între autorităţile competente
române şi străine, în scopul desfăşurării unor acţiuni comune care necesită realizarea
de operaţiuni pe teritoriul mai multor state ;
d) sprijinirea activităţii ofiţerilor de legătură romxni la centrul SECI ;
e) asigurarea schimbului de experienţă cu structurile similare din străinătate.
În desfăşurarea activităţilor specifice, CCPI constituie o bază de date proprie în
care implementează, stochează şi prelucrează cererile de asistenţă, în condiţiile
legii607.
Cele mai utilizate modalităţi de cooperare internaţională poliţienească sunt :
asistenţa judiciară înternaţională în materie penală reglementată de Lega nr.302/2004
cu modificările şi completările ulterioare şi schimbul internaţional operativ de date şi
informaţii cu caracter poliţienesc, reglementat prin Statutul OIPC – INTERPOL,
Acordul România – EUROPOL şi Acordul SECI.
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală cuprinde derularea şi
executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiţie din diferite
state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaţionale şi
vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal în care autorii infracţiunilor sunt
identificaţi/prinşi şi se află în curs de judecată, sau au fost deja condamnaţi, iar statele
607
OUG nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art. (4)-(6)

248
fac apel la Convenţia Europeană în materie sau la convenţiile bilaterale de cooperare
în domeniu608.
Schimbul de date şi informaţii cu caracter poliţienesc are ca obiect, în principal,
prima fază a procesului penal în vederea identificării reţelelor de infractori, precum şi
a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din
diferite state prin intermediul unor organisme internaţionale – OIPC – INTERPOL,
EUROPOL609.

2.3. Proceduri speciale

Schimbul de date şi informaţii operative se realizează între autorităţile române

competente sau străine, prin intermediul CCPI, în baza cererii de asistenţă.
Autorităţile române competente pot, fără cerere de asistenţă prealabilă, să
transmită autorităţilor competente străine date şi informaţii de interes operativ, atunci
când se consideră că acestea ar putea ajuta la prevenirea, descoperirea sau combaterea
criminalităţii.
Cererea de asistenţă se întocmeşte în scris şi cuprinde următoarele elemente :
a) autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii ;
b) data şi numărul de înregistrare al lucrării ;
c) obiectul şi scopul cererii, precum şi modul de utilizare a informaţiei ;
d) datele persoanelor implicate, menţionate în conformitate cu documentele
lor de identitate naţionale sau internaţionale, dacă sunt cunoscute ;
e) caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare ;
f) descrierea faptelor săvârşite, încadrarea juridică a acestora, conform
legislaţiei în vigoare, şi/sau prezentarea faptelor de natură penală despre
care există date şi informaţii că sunt pregătite sau comise ;
g) ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia610.
În cazul în care cererea primită de autorităţile române nu cuprinde toate datele
menţionate mai sus, acesta (cererea) se va restitui autorităţilor competente pentru a fi
completată în conformitate cu prevederile legii române. În situaţii de urgenţă, cererea
de asistenţă poate fi trimisă verbal (se vor solicita toate datele cerute de lege), urmând
ca, în termen de cel mult 24 de ore, autoritatea solicitantă să o trimită şi în scris.

608
http://www.mira.ro/CCPI/ atributii_CCPI.htm
609
Ibidem
610
OUG nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art. 8

249
 Modalitatea de transmitere a cererilor de asistentă trebuie să asigure respectarea
dispoziţiilor legale române privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a celor
referitoare la protecţia datelor cu caracter personal.
În situaţii deosebite, determinate de necesitatea asigurării rapidităţii schimbului
de date şi informaţii sau a păstrării confidenţialităţii acţiunilor desfăşurate, solicitarea
poate fi adresată direct autorităţii competente, române sau străine, după caz, situaţie în
care autoritatea română competentă va informa CCPI în termen de 24 de ore de la
primirea, respectiv transmiterea cererii de asistenţă611.
După primirea cererii de asistenţă formulată de o autoritate competentă străină,
CCPI o va transmite autorităţii române competente să o soluţioneze.
Obligaţiile autorităţilor române de soluţionare a cererii de asistenţă (legate de
termene, proceduri etc) operează de la momentul primirii acesteia.
În ceea ce priveşte procedura transmiterii cererii de asistenţă, atunci când statul
român este stat solicitant, precizăm că CCPI transmite cererea formulată de
autorităţile române competente către structurile străine corespondente acestora ori,
dupz caz, ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români acreditaţi în
statul respectiv (care urmează să primească cererea) ori ofiţerilor străini acreditaţi în
România.
Informaţiile scrise primite de autorităţile române competente în cadrul
cooperării poliţieneşti nu pot fi utilizate ca probe în procesul penal decât cu acordul
scris al autorităţilor judiciare competente din statul care a furnizat informaţiile
respective612.

2.4. Cooperarea desfăşurată prin ataşaţi de afaceri interne

şi ofiţeri de legătură

Potrivit legii, România poate încheia tratate având ca obiect trimiterea în

misiune a ataşaţilor de afaceri interne şi a ofiţerilor de legătură, pe anumite perioade
determinate.
Trimiterea în misiune a ofiţerilor de legătură şi a ataşaţilor de afaceri interne are
ca scop promovarea şi accelerarea cooperării dintre România şi celelalte state, în
special prin acordarea de asistenţă :
a) sub forma schimbului de date şi informaţii în scopul prevenirii şi
combaterii criminalităţii ;
b) pentru soluţionarea cererilor de asistenţă poliţienească şi judiciară în
materie penală ;
611
Ibidem – art. 9
612
Ibidem – art. 10-12

250
 c) în legătură cu atribuţiile autorităţilor responsabile cu supravegherea
externă.
În ceea ce priveşte atribuţiile ofiţerilor de legătură şi a ataşaţilor de afaceri
interne, precizăm că aceştia acordă consultanţă şi asistenţă, fiindu-le interzis să
întreprindă acţiuni concrete în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii. Aceştia
furnizează date şi informaţii, exercitându-şi îndatoririle de serviciu potrivit
instrucţiunilor transmise de autorităţile române competente 613.
Ataşaţii de afaceri interne sau ofiţerii de legătură români care îşi desfăşoară
activitatea într-un stat terţ sau în cadrul unei organizaţii internaţionale transmit CCPI
datele şi informaţiile obţinute în activitatea desfăşurată, referitoare la ameninţări grave
indreptate împotriva altui stat membru al Uniunii Europene care nu este reprezentat
prin ataşat de afaceri interne sau ofiţer de legătură în statul terţ ori în cadrul
organizaţiei internaţionale respective.
La rândul său, CCPI transmite statului membru interesat datele şi informaţiile
de mai sus, numai cu avizul autorităţilor române competente, care pot decide în
legătură cu oportunitatea transmiterii informaţiilor respective.
Atunci când statul în cauză este reprezentat prin ataşat de afaceri interne sau
ofiţer de legătură, informaţiile vor fi comunicate direct acestora.
CCPI poate primi cereri privind schimbul de informaţii de la un stat membru al
Uniunii Europene care nu este reprezentat prin ataşat de afaceri interne sau ofiţer de
legătură într-un stat terţ ori într-o organizaţie internaţională în care România este
reprezentată prin ataşat de afaceri interne sau ofiţer de legătură. După ce verifică dacă
solicitarea nu contravine legislaţiei României, CCPI va comunica în cel mai scurt timp
posibil statului membru solicitant dacă cererea acestuia poate fi îndeplinită, şi, dacă
este cazul, o transmite ataşatului de afaceri interne sau ofiţerului de legătură român.
Aceste prevederi se aplică şi în relaţia cu Europol614.
În baza principiilor cooperării judiciare stabilite la nivelul Uniunii Europene,
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative transmite anual Secretarului General
al Consiliului Uniunii Europene şi celorlalte state membre informaţii referitoare la :
a) trimiterea în misiune a ataşaţilor de afaceri interne şi a ofiţerilor de legătură
ce reprezintă România în state terţe sau în organizaţii internaţionale,
acreditaţi în baza legislaţiei naţionale ori în baza obligaţiilor internaţionale
asumate prin tratate la care România este parte;
b) tratate încheiate de România cu state membre ale Uniunii Europene privind
trimiterea în misiune a ataşaţilor de afaceri interne şi a ofiţerilor de
legătură.
Prin tratate bilaterale sau multilaterale se poate stabili ca ataşaţii de afaceri
interne sau ofiţerii de legătură români dintr-un stat terţ ori din cadrul unei organizaţii
613
OUG nr. 103/2006 – art. 13
614
OUG nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art.14

251
internaţionale să asigure şi reprezentarea unuia sau mai multor state membre ale
Uniunii Europene în statul terţ ori în organizaţia internaţională respectivă 615.

2.5. Urmărirea transfrontalieră

Potrivit legii, urmărirea transfrontalieră constă în ansamblul de măsuri

operative intreprinse pe teritoriul mai multor state în scopul prinderii unei persoane
surprinse în flagrant în timpul comiterii unei infracţiuni sau care a participat la
comiterea acesteia ori a unei persoane care a evadat, aflându-se în stare de arest
preventiv sau în executarea unei pedepse privative de libertate.
Urmărirea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii competente a
unui stat membru Schengen pe teritoriul statului român, dacă autorităţile române
competente au fost informate prin mijloace de comunicaţie directe despre pătrunderea
pe teritoriul României. Autorităţile române competente sunt Poliţia Română şi Poliţia
de Frontieră. La solicitarea uneia dintre cele două instituţii menţionate anterior,
urmzrirea transfrontalieră încetează imediat616.
Legea crează o serie de facilităţi în cadrul urmăririi transfrontaliere autorităţilor
poliţieneşti din cadrul statelor membre Schengen, în sensul că aceste autorităţi, dacă
urmăresc pe teritoriul statului lor o persoană (în condiţiile menţionate anterior) şi
aceasta pătrunde pe teritoriul României, autorităţile respective pot continua urmărirea,
fără informarea prealabilă a autorităţilor române competente, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii :
a) din cauza urgenţei deosebite a situaţiei, autorităţile române competente nu au
putut fi informate în prealabil, prin mijloace de comunicare directe, despre
pătrunderea pe teritoriul statului român sau când autorităţile române competente nu au
putut ajunge la timp la locul respectiv pentru a prelua acţiunea de urmărire ;
b) urmărirea transfrontalieră se efectuează pentru una din următoarele fapte :
1. ucidere din culpă, omor, omor calificat, omor deosebit de grav ;
2. infracţiuni privitoare la viaţa sexuală ;
3. distrugere prin incendiere sau explozie ori pri orice alt asemenea
mijloc ;
4. falsificarea de monede sau alte valori ;
5. furt calificat şi tâlhărie, precum şi tănuirea sau favorizarea
infractorului ;
6. şantaj ;
7. lipsire de libertate în mod ilegal ;
615
Ibidem – art. 15 şi 16
616
Ibidem – art. 17

252
 8. infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu
traficul de persoane ;
9. infracţiuni privind traficul de droguri şi precursori ;
10.infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi
muniţiilor, materialelor explozive, materialelor nucleare şi a altor
materii radioactive;
11.nerespectarea dispoziţiilor privind importul ş/sau exportul de
deşeuri sau reziduri ;
12.părăsirea locului accidentului, fără incuviinţarea poliţiei care
efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul oricărui
vehicul angajat într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a
rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
uneia sau a mai multor persoane.
Agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră au obligaţia ca cel târziu la
momentul trecerii frontierei de stat să informeze despre aceasta structura Poliţiei de
Frontieră sau a Poliţiei Române competentă teritorial, care poate solicita încetarea de
îndată a urmăririi617.
Examinarea categoriilor de infracţiuni menţionate nu poate conduce la nici un
fel de aprecieri, deoarece acestea nu sunt enumerate în ordinea gravităţii lor şi nici
măcar în ordine alfabetică. Este practic inexplicabilă lipsa încadrării unor infracţiuni
de terorism, la genurile precizate mai sus, cunoscută fiind periculozitatea şi efectul
devastator al acestora pentru societatea contemporană.
La cererea agenţilor care efectuează urmărirea, autorităţile române competente
iau măsurile necesare în vederea stabilirii identităţii persoanei urmărite sau pentru a se
dispune reţinerea ori arestarea preventivă a acesteia, în condiţiile prevăzure de lege.
În cazul persoanei reţinute în condiţiile menţionate mai sus, măsura reţinerii nu
poate depăşi 6 ore, cu excepţia cazului în care autorităţile române competente au
primit în prealabil o cerere pentru arestarea preventivă a persoanei respective în scopul
extrădării sale, indiferent de modalitatea acesteia. Termenul de 6 ore se calculează fără
a se include intervalul dintre orele 0,00 şi 9,00.
În cazul urmăririi transfrontaliere pe teritoriul statului român, se vor respecta
următoarele condiţii generale :
a) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să respecte
legislaţia română şi să se conformeze instrucţiunilor autorităţilor române
competente ;
b) urmărirea se efectuează numai peste frontierele terestre ;
c) pătrunderea agenţilor în domiciliul unei persoane şi în alte locuri
inaccesibile publicului este interzisă ;

617
OUG nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art.18

253
 d) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să fie uşor de
identificat, prin purtarea uniformei ori a unei inscripţii la loc vizibil pe
haine sau prin dispozitive accesorii plasate pe vehicul. Este interzisă
folosirea de haine civile, combinate cu utilizarea vehiculelor nemarcate,
fără mijloacele de identificare precizate. Agenţii trebuie să fie permanent
în măsură să justifice calitatea lor oficială ;
e) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră pot purta armamentul din
dotare, utilizarea acestuia fiind interzisă, cu excepţia cazului de legitimă
apărare ;
f) după fiecare activitate prevăzută mai sus, agenţii care efectuează
urmărirea, prezintă, personal, autorităţii române competente o informare cu
privire la misiunea lor. La cererea autorităţii române competente, agenţii
sunt obligaţi să rămână la dispoziţia acesteia până când împrejurările în
care s-a desfăşurat acţiunea au fost suficient lămurite, chiar dacă urmărirea
nu s-a finalizat cu reţinerea sau arestarea preventivă a persoanei urmărite ;
g) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat urmărirea, la
cererea autorităţii române competente, pot asista la ancheta ce urmează
operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare.
Dacă prin acoduri bilaterale încheiate potrivit art.24 alin.(1) se stabileşte faptul
că agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră pot opri persoana urmărită, pentru
conducerea acesteia la autorităţile române competente, aceasta poate fi
percheziţionată, iar în timpul transferului se pot folosi cătuşele. Obiectele descoperite
asupra persoanei urmărite cu ocazia percheziţiei pot fi indisponibilizate, în condiţiile
legii618.
Potrivi prevederilor legii, în ceea ce priveşte răspunderea agenţilor străini care
desfăşoară urmărirea transfrontalieră, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.
18710 din Legea nr.302/2004, cu mpodificările şi completările ulterioare.

Secţiunea a III-a – Dispoziţii speciale privind cooperarea

cu statele membre ale Uniunii Europene

Autorităţile române competente acordă asistenţă autorităţilor competente ale

celorlalte state membre ale Uniunii Europene şi asigură o cooperare strânsă şi
permanentă în vederea exercitării eficiente a controalelor la frontiera de stat şi a pazei
şi supravegherii acesteia, procedând în special la schimbul tuturor informaţiilor
pertinente, cu excepţia datelor cu caracter personal, dacă nu se prevede altfel prin
Convenţia semnată la Schengen la 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului
618
OUG nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale – art.20

254
Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele
comune, la armonizarea, în măsura în care este posibil, a instrucţiunilor date
autorităţilor însărcinate cu controalele la frontiera de stat şi la promovarea formării
profesionale şi a unui sistem de reciclare uniformă a personalului care efectuează
controalele la frontierele de stat. Această cooperare se poate materializa prin trimiterea
în misiune a unor ofiţeri de legătură619.
Autorităţile române competente, în conformitate cu dispoziţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă şi în limitele competenţelor lor, acordă asistenţă poliţienească
autorităţilor competente din statele membre ale Uniunii Europene în scopul prevenirii
şi combaterii criminalităţii, cu excepţia cazurilor în care pentru aceasta trebuie
formulată o cerere de asistenţă judiciară internaţională.
În cazul în care autoritatea română sesizată cu o astfel de cerere constată că nu
este competentă să o soluţioneze, o va trimite autorităţilor competente.
În zonele de frontieră, cooperarea poliţienească va fi reglememtată prin tratate
încheiate între autorităţile române competente şi autorităţile competente ale statelor
membre ale Uniunii Europene vecine620.
În vederea aplicării dispoziţiilor referitoare la urmărirea transfrontalieră, prin
acorduri bilaterale se stabilesc următoarele :
a) în legătură cu activitatea agenţilor, una din următoarele situaţii :
(i) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră nu au dreptul să
oprească sau să reţină persoana urmărită ;
(ii)agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră pot opri persoana
urmărită până la intervenţia autorităţilor române competente ;
b) în legătură cu delimitarea teritorială a zonei în care pot acţiona agenţii, una
din următoarele situaţii :
(i) agenţii pot acţiona pe o suprafaţă din teritoriu sau într-o perioadă de
timp limitate ;
(ii)agenţii pot acţiona pe tot teritoriul României şi fără limită de timp.
Prin acordurile bilaterale încheiate potrivit alin.(1), pe bază de reciprocitate, se
poate stabili ca infracţiunile pentru care se poate efectua urmărirea transfrontalieră,
prevăzute la art.18 alin.(1) lit.b), să fie înlocuite cu infracţiunile pentru care se poate
solicita extrădarea.

Secţiunea a IV-a – Convenţia privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie

în temeiul art.K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană (Convenţia Europol).
Acordul privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie.
Prezentare generală
619
Ibidem – art. 22
620
Ibidem – art. 23

255
 Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Mastricht
privind Uniunea Europeană din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga în Olanda,
Europol a început să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994, sub denumirea de
Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva
drogurilor621.
Obiectivul Europol „1.este acela de a îmbunătăţi, în cadrul relaţiilor de
cooperare dintre statele membre, în conformitate cu dispoziţiile art.K1 alin.(9) din
Tratatul privind Uniunea Europeană, pe baza măsurilor prevăzute în prezenta
convenţie, eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre în
ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului, a traficului ilegal de droguri şi
a altor forme grave de criminalitate internaţională, în situaţia în care există dovezi
clare privitoare la implicarea unei structuri de crimă organizată, precum şi la afectarea
adouă sau mai multe state membre de către formele de ionfracţionalitate menţionate,
necesitând implicarea comună a statelor membre, datorită magnitudinii, importanţei şi
consecinţelor infracţiunilor avute în vedere.
2. Pentru îndeplinirea progresivă a obiectivului menţionat la alin.(1), Europol va
acţiona iniţial în sensul prevenirii şi combaterii traficului ilegal de droguri, a traficului
internaţional cu substanţe nucleare şi radioactive, a contrabandei cu imigranţi, a
traficului ilegal cu fiinţe umane, precum şi în domeniul furtului şi traficului ilagal de
autovehicule.
În termen de cel mult doi ani de la intrarea în vigoare a prezentei Convenţii,
Europol va prelua şi infracţiunile comise sau care pot fi comise în cursul unor acţiuni
teroriste împotriva vieţii, a integrităţii fizice, a libertăţii personale şi a bunurilor.
Consiliul Uniunii Europene, hotărând în unanimitate pe baza procedurilor prevăzute în
Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, poate să dispună ca Europol să
investigheze activităţile teroriste menţionate înainte de expirarea perioadei respective.
Consiliul Uniunii Europene, hotărând în unanimitate, în conformitate cu
procedurile prevăzute în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, poate să
dispună ca Europol să se ocupe şi de alte forme de infracţionalitate enumerate în
Anexa la prezenta Convenţie sau de manifestările specifice ale acestora. Înainte de a
lua orice măsură, Consiliul Uniunii Europene va instrui Consiliul de Conducere al
Europol în sensul pregătirii procesului decizional al acestuia şi, în special, în sensul
identificării implicaţiilor bugetare şi de personal pentru Europol.
3. Competenţa Oficiului Europol în ceea ce priveşte o anumită formă de
infracţiune sau de manifestările specifice ale acesteia va include :

621
E.Corciu,A.Băloi – Instituţii de Cooperare Poliţienească – Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor –
Bucureşti 2006 – p. 30

256
 (1) Activităţile ilegale de spălare de bani legate de aceste forme de infracţiune
sau de manifestările specifice ale acestora ;
(2) Infracţiuni similare.
Următoarele infracţiuni vor fi considerate conexe şi vor fi luate în considerare în
conformitate cu procedurile prevăzute în art. 8 şi 10 :
1. infracţiunile săvârşite în vederea obţinerii mijloacelor pentru
comiterea unor fapte aflate în sfera de competenţă a Europol,
2. infracţiunile săvârşite în vederea înlesnirii ori comiterii unor fapte
aflate în zona de competenţă a Oficiului Europol,
3. infracţiunile săvârşite în vederea eludării răspunderii pentru astfel
de fapte din sfera de competenţă a Oficiului Europol.
4. În sensul prezentei Convenţii, „autorităţi competente” înseamnă toate
organismele publice existente în statele membre, care au răspunderea, conform
legislaţiei naţionale, de prevenire şi combatere a infracţiunilor.
5. În sensul alin.(1) şi (2), „trafic ilegal de droguri” înseamnă infracţiunile
enumerate în art.3 alin.(1) din Convenţia Naţiunilor Unite din 20 decembrie 1998
privind combaterea traficului ilegal de narcotice şi substanţe psihotrope, precum şi în
dispoziţiile de modificare sau înlocuire a Convenţiei respective” 622.
În ceea ce priveşte infracţiunile menţionate în anexa la art.2, acestea sunt
următoarele :
Infracţiuni împotriva vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii personale :
1. omucidere, vătămare gravă a integrităţii corporale ;
2. comerţul ilicirt cu organe şi ţesuturi umane ;
3. răpirea, privarea ilegală de liberate şi luarea de ostatici ;
4. rasismul şi xenofobia.
Infracţiuni împotriva patrimoniului sau a bunurilor de proprietate publică,
inclusiv frauda :
1. jaful organizat ;
2. traficul ilegal cu bunuri de patrimoniu, inclusiv antichităţi şi opere
de artă ;
3. înşelăciunea şi frauda ;
4. activităţi mafiote („racketeering) şi extorcare ;
5. falsificarea şi piratarea produselor ;
6. falsul şi uzul de fals legat de documente administrative ;
7. falsificarea banilor şi a altor mijloace de plată ;
8. criminalitatea informtică ;
9. corupţia.
Comerţul ilicit şi acţiuni dăunătoare pentru mediu :
622
Convenţie privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie, în temeiul art. K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(Convenţia Europol) – art. 2

257
 1. traficul ilegal cu arme, muniţii şi materiale explozive ;
2. traficul ilegal cu specii rare de animale ;
3. traficul ilegal cu specii şi varietăţi rare de plante ;
4. infracţiuni împotriva mediului ;
5. traficul ilegal cu substanţe hormonale şi alţi factori de creştere.
De asemenea, în conformitate cu art.2 alin.(2), dispoziţia ca Europol să
abordeze una dintre formele de infracţionalitate enumerate anterior implică şi
competenţa Oficiului de a se ocupa de activităţi de spălare de bani, infracţiunile
conexe acestora.
În ceea ce priveşte formele de infracţionalitate enumerate la art.2 alin.(2) din
prezenta Convenţie :
1. „criminalitate legată de substanţe nucleare şi radioactive”
înseamnă infracţiunile enumerate la art.7 alin.(1) din Convenţia
privind protecţia fizică a materialului nuclear, semnată la Viena şi
New York la 3 martie 1980, şi referitoare la materialele nucleare
şi/sau radioactive definite în art.197 al Tratatului Euratom şi în
Directiva Consiliului 80/836/Euratom din 15 iulie 1980,
2. „contrabanda cu imigranţi” se referă la activităţile intreprinse în
mod deliberat pentru facilitarea, în scopul obţinerii unor câştiguri
financiare, a intrării, şederii şi angajării pe teritoriul statelor
membre ale Uniunii Europene, contrar reglementărilor şi
condiţiilor aplicabile în statele membre,
3. „traficul cu fiinţe umane” se referă la supunerea unei persoane
puterii reale şi ilegale a unor alte persoane, prin recurgerea la
violenţă sau ameninţări sau prin abuz de autoritate sau uneltire în
vederea exploatării activităţilor de prostituţie, a formelor de
exploatare sexuală şi abuz de persoane minore sau comerţ cu copii
abandonaţi,
4. „infracţionalitatea cu vehicule cu motor” se referă la furtul sau
însuşirea ilegală a oricăror autovehicule, camioane, semiremorci,
încărcătura cmioanelor şi semiremorcilor, autobuze, motociclete,
rulote şi vehicule agricole, vehicule de şantier, precum şi piesele
de schimb ale acestor vehicule, ca şi primirea sau tăinuirea acestor
obiecte,
5. „activităţi ilegale despălare de bani” se referă la infracţiunile
enumerate la art.6 alin.(1)-(3) din Convenţia Consiliului Europei
privind Spălarea, Căutarea, Capturarea şi Confiscarea Sumelor
Câştigate din Activităţi Ilicite, semnată la Strasbourg la 8
noiembrie 1990.

258
 Formele de infracţiuni prevăzute la art.2 şi în prezenta Anexă vor fi evaluate de
către autorităţile naţionale competente, în conformitate cu legislaţia naţională
aplicabilă în statul membru de origine623.
Potrivit prevederilor Convenţiei, fiecare stat membru va înfiinţa sau va desemna
o unitate naţională pentru îndeplinirea următoarelor sarcini :
1. să furnizeze Oficiului Europol, din proprie iniţiativă, datele şi
informaţiile necesare îndeplinirii sarcinilor care le revin ;
2. să răspundă solicitărilor Europol în ceea ce priveşte datele şi
informaţiile şi serviciile de consultanţă ;
3. să actualizeze datele şi informaţiile ;
4. să evalueze datele şi informaţiile în conformitate cu legislaţia în
vigoare referitoare la autorităţile competente şi să transmită
acestora materialele respective ;
5. să emită solicitări de consultanţă, de date şi informaţii şi de analiză
către Europol ;
6. să furnizeze Oficiului European date care să fie stocate în sistemul
computerizat;
7. să asigure respectarea legislaţiei naţionale la fiecare schimb de
informaţii dintre acestea şi Europol624.
Fiecare unitate naţională va detaşa cel puţin un ofiţer de legătură la Europol.
Ofiţerii de legătură, vor sprijini/facilita schimbul de informaţii dintre unităţile
naţionale care iau detaşat şi Europol, în special din următoarele activităţi :
8. furnizarea către Europol a informaţiilor din partea unităţilor
naţionale care i-au detaşat ;
9. furnizarea către unităţile naţionale care i-au detaşat a informaţiilor
din partea Europol ; şi
10.cooperarea cu funcţionarii Europol prin furnizarea de informaţii şi
prin acordarea de consultanţă privind analizarea informaţiilor
referitoare la statul membru care a dispus detaşarea respectivă 625.
Convenţia prevede de asemenea că directorul, adjuncţii acestuia şi personalul
Europol îşi vor desfăşura activitatea pe baza obiectivelor şi sarcinilor stabilite pentru
Europol şi nu vor urma ordinele nici unui alt guvern, autoritate, organizaţie sau
persoană din afara Oficiului Europol, cu excepţia situaţiilor prevăzute în Convenţie şi
fără a aduce atingere dispoziţiilor Titlului VI din Tratatul privind Uniunea
Europeană626.
623
Convenţie privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie, în temeiul art. K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(Convenţia Europeană) – lista anexă la art. 2
624
Convenţie privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie, în temeiul art. K3 din Tratatul privind Uniunea
Europeaană (Convenţia Europol) – art. 4 – alin. 4
625
Ibidem – art. 5 alin. 3
626
Ibidem – art. 30 alin. 1

259
 Europol şi statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru protejarea
informaţiilor supuse regimului de confidenţialitate, obţinute de către sau acordate pe
bază de reciprocitate de către Europol în baza dispoziţiilor Convenţiei. În acest scop,
Consiliul va acorda în mod unanim reguli de păstrare a confidenţialităţii elaborate de
către Consiliul de Conducere şi supuse atenţiei Consiliului în conformitate cu
dispoziţiile Titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană627.
Prin Legea nr.197/2004628 statul român a ratificat Acordul privind cooperarea
dintre România şi Oficiul European de Poliţie semnat la Bucureşti la 25 noiembrie
2003.
Domeniile de infracţionalitate la care se aplică acordul sunt următoarele :
„1. Cooperarea, aşa cum este stabilită prin prezentul acord, se va referi potrivit
interesului de cooperare al părţilor contractante în situaţii speciale, la toate domeniile
de criminalitate incluse în mandatul Europol la data intrării în vigoare a prezentului
acord, precum şi la infracţiunile conexe.
2. Infracţiunile conexe reprezintă infracţiuni săvârşite în vederea obţinerii
mijloacelor pentru comiterea faptelor menţionate la paragraful I, infracţiuni săvârşite
în vederea înlesnirii ori comiterii unor astfel de fapte şi infracţiuni săvârşite în vederea
eludării răspunderii pentru astfel de fapte.
3. În cazul în care mandatul Europol este modificat în vreun fel, Europol poate
să propună, în scris, de la data în care schimbările în mandatul Europol intră în
vigoare, aplicarea prezentului acord înconformitate cu noul său mandat. În acest sens,
Europol va informa România asupra tuturor aspectelor relevante legate de schimbarea
mandatului. Prezentul acord se va extinde asupra noului mandat de la data la care
Europol primeşte acceptarea scrisă a propunerii din partea României, în conformitate
cu procedurile sale interne.
4. Pentru formele specifice de criminalitate menţionate în paragraful 1, care
sunt incluse în anexa nr.1 la prezentul acord, se vor aplica definiţiile incluse în
aceasta. Atunci când o modificare a mandatului la care se face referire în paragraful 3
impune acceptarea unei definiţii a unei alte forme de criminalitate, o astfel de definiţie
va fi, de asemenea, aplicabilă dacă această formă de criminalitate devine parte a
prezentului acord în conformitate cu paragraful 3. Europol va informa România dacă
şi când definiţia domeniului de criminalitate este dezvoltată, amendată sau completată.
Noua definiţie a unui domeniu de criminalitate va deveni parte a prezentului acord de
la data la care Europol primeşte aceptul scris al României în legătură cu definiţia.
Orice amendament la documentul la care se referă definiţia va fi considerat, de
asemenea, un amendament al acesteia”629.
627
Ibidem – art. 31 – alin. 1
628
Publicată în Monotorul Oficial nr. 498 din 2 iunie 2004
629
Acord privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie – ratificat prin Legea nr. 197/2004 –
publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 2 iunie 2004 – art. 3

260
 Potrivit prevederilor acordului, „cooperarea poate presupune – pe lângă
schimbul de informaţii – toate celelalte atribuţii ale Europol menţionate în convenţie,
în special schimbul de cunoştinţe de specialitate, rapoarte privind situaţii generale,
informaţii privind procedurile de investigare, informaţii privind metodele de prevenire
a criminalităţii, participarea la activităţi de pregătire, precum si oferirea de consultanţă
şi sprijin în investigaţiile criminale individuale630.
Punctul naţional focal al Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este
desemnat să acţioneze ca punct naţional de contact între Europol şi alte autorităţi
competente din România631.
Sub aspect procedural, furnizarea informaţiilor de către România se va realiza
în modul următor :
„1. România va notifica Europol odată cu furnizarea informaţiei sau anterior,
scopul pentru care a fost furnizată respectiva informaţie şi orice restricţii privind
folosirea, ştergerea sau distrugerea acesteia, inclusiv posibilele restricţii de acces, în
termeni generali sau specifici. În cazul în care necesitatea unor astfel de restricţii
devine evidentă pentru furnizarea informaţiei, România va informa ulterior Europol în
legătură cu astfel de restricţii.
2. După primire, Europol va stabili fără întârziere, dar în orice caz în termen de
6 luni de la primire, dacă şi în ce măsură datele personale care au fost furnizate pot fi
incluse în bazele de date ale Europol, potrivit scopului pentru care acestea au fost
furnizate de către România. Europol va notifica României cât mai curând posibil după
ce s-a hotărât ca datele personale nu vor fi incluse. Datele personale care au fost
transmise vor fi şterse, distruse sau returnate în cazul în care aceste date nu sunt nu
mai sunt necesare pentru sarcinile Europol ori în cazul în care nu s-a luat nicio
hotărâre privind includerea lor în bazele de date Europol, în termen de 6 luni de la
primirea lor.
3. Europol va fi responsabil de asigurarea accesului la datele personale
menţionate în paragraful 2, înainte de includerea lor în bazele de date ale Europol,
numai numnai pentru un funcţionar Europol autorizat corespunzător, în scopul de a
hotărâ dacă aceste date personale pot sau nu pot să fie incluse în bazele de date ale
Europol.
4. Dacă Europol, după această evaluare, are motive să presupună că datele
furnizate nu sunt exacte exacte sau nu mai sunt actuale, va informa Romxnia despre
aceasta. România va asigura verificarea datelor şi va informa Europol despre
rezultatul unor astfel de verificări, urmând ca Europol să întreprindă măsurile
corespunzătoare, în conformitate cu art. 11”632.

630
Ibidem – art. 4
631
Ibidem – art. 5
632
Acord privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003 –
art. 8

261
 Potrivit prevederilor Acordului, Europol va furniza următoarele date personale,
uzitând de următoarea procedură :
„1. În cazul în care datele personale sunt transmise la cererea României, acestea
port fi folosite numai în scopurile ce însoţesc solicitarea. În cazul în care datele
personale sunt transmise fără o anume solicitare, la momentul transmiterii informaţiei
sau anterior acestui moment, se va indica scopul pentru care au fost transmise aceste
date personale, precum şi orice restricţie privind folosirea, ştergerea sau distrugerea
acestora, inclusiv eventuale restricţii de accesare în termeni generali sau specifici. În
cazul în care necesitatea unor astfel de restricţii devine evidentă după furnizare,
Europol va informa ulterior în România despre aceste restricţii.
2. România va trebui să îndeplinească următoarele condiţii pentru toate
transmisiile de date personale ale Europol către România :
1. după primire, România va stabili fără întârziere, oricând va fi posibil
în termen de 3 luni de la primire, dacă şi în ce măsură datele personale
care au fost furnizate sunt necesare pentru scopul în care au fost
furnizate;
2. datele personale nu vor fi comunicate de către România unor terţe
state sau organisme ;
3. datele personale vor fi furnizate numai către Punctul naţional focal, în
conformitate cu art. 7 paragraful 2 ;
4. transmiterea mai departe a datelor personale de către destinatarul
iniţial va fi restrânsă la autorităţile competente menţionate la art. 6 şi se
va desfăşura în aceleaşi condiţii cu cele aplicabile transmisiei iniţiale ;
5. furnizarea de date personale trebuie să fie necesară, în cazurile
individuale, pentru prevenirea ori combaterea infracţiunilor menţionate în
art. 3 paragraful 1 ;
6. dacă datele personale au fost comunicate la Europol de către un stat
membru al Uniunii Europene, acestea pot fi transmise către România
numai cu consimţământul respectivului stat membru ;
7. orice condiţii de folosire a datelor personale specificate de Europol,
trebuie respectate ; dacă datele personale au fost comunicate la Europol
de către un stat membru al Uniunii Europene, iar aceasta a stipulat
condiţii de folosire a unor astfel de date, aceste condiţii trebuie să fie
respectate ;
8. în cazul în care datele personale sunt furnizate la cerere, solicitarea de
informaţii trebuie să specifice indicaţii privind atât scopul, cât şi motivul
solicitării ;
9. datele personale pot fi folosite numai în scopul pentru care au fost
comuniucate ;

262
 10.datele personale vor fi corectate şi şterse de către România dacă se
dovedeşte că acestea sunt incorecte, inexacte, nu mai sunt actuale sau nu
ar fi trebuit transmise ;
11.datele personale vor fi şterse atunci când nu mai sunt necesare
scopului pentru care au fost transmise.
3. România, în conformitate cu legislaţia sa naţională, se va asigura că date
personale primite de la Europol sunt protejate prin măsuri tehnice şi organizatorice.
Astfel de măsuri vor fi necesare numai în cazul în care efortul pe care îl presupun este
proporţional cu obiectivul care trebuie să fie îndeplinit în termeni de protecţie şi vor fi
menite :
a) să interzică accesul persoanelor neautorizate la aparatura de procesare a
datelor, folosită pentru procesarea datelor personale;
b) să prevină citirea, copierea, modificarea sau ştergerea neautorizată a
mediilor de date ;
c) să prevină introducerea neautorizată de date personele şi cercetarea,
modificarea sau ştergerea neautorizată a datelor personale stocate ;
d) să prevină folosirea sistemelor de procesare automată a datelor de către
persoane neautorizate care folosesc aparatura de comunicare a datelor ;
e) să asigure faptul că persoanele autorizate să folosească un sistem
automatizat de procesare a datelor au acces numai la datele personale pentru
care li s-a dat autorizaţia de acces ;
f) să asigure faptul că sunt posibile verificarea şi stabilirea organismelor
cărora le pot fi transmise datele personale folosind echipamentul de
comunicare a datelor ;
g) să asigure faptul că ulterior este posibil să se verifice şi să se stabilească ce
date personale au fost introduse în sistemele automatizate de date sau de
procesare şi când şi de către cine au fost introduse datele personale ;
h) să prevină citirea, copierea, modificarea sau ştergerea neautorizată a
datelor personale în timpul transferului acestora sau pe timpul transportării
mediilor de date ;
i) să asigure faptul că sistemul instalat poate, în cazul unei întreruperi, să fie
imediat repus în funcţiune ;
j) să asigure faptul că sistemul funcţionează impecabil, că apariţia unor erori
intervenite în funcţionarea sistemului este imediat raportată şi că asupra
datelor personale stocate nu pot interveni influienţe ale funcţionării
defectuoase a sistemului.
4. Datele personale care evidenţiază originea rasială, opţiunile politice sau
religioase ori alte credinţe sau care se referă la sănătate şi viata sexuală, aşa cum se
menţionează în art. 6 al Convenţiei Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru

263
protecţia persoanelor cu privire la procesarea automată a datelor personale, vor fi
furnizate numai în cazurile absolut necesare şi numai în completarea altor informaţii
5. În cazul în care nu se mai garantează un nivel adecvat de protecţie a datelor,
nu se vor mai furniza niciun fel de date personale.
6. În cazul în care Europol observă că datele personale transmise sunt incorecte,
nu mai sunt valabile ori nu ar fi trebuit să fie transmise, va informa Punctul naţional
focal despre aceasta. Europol va solicita Punctului naţional focal să-i confirme că
datele vor fi corectate sau şterse.
7. Europol va păstra evidenţa tuturor transmisiilor de date personale efectuate în
temeiul prezentului articol, precum şi a justificărilor pentru aceste transmisii.
8. Fără să se opună paragrafului 2 subparagraful 11, păstrarea datelor personale
transmise de Europol nu va depăşi 3 ani. Fiecare limită de timp va începe de la data la
care are loc un eveniment care conduce la stocarea acelor date. Dacă prin aplicarea
acestui paragraf perioada totală de stocare a datelor personale transmise de Europol
depăşeşte 3 ani, nevoia de stocare în continuare va fi reînnoită anual 633.
Potrivit prevederilor Acordului, autorităţile române competente sunt :
- Ministerul Internelor şi Reformei Administrative :
1. Inspectoratul General al Poliţiei Române ;
2. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră ;
3. Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă ;
4. Inspectoratul General al Jandarmeriei.
- Ministerul Finanţelor Publice
5. Direcţia Generală a Vămilor
- Serviciul Român de Informaţii
6. Direcţia pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului ;
- Ministerul Public – procurorii

Secţiunea a V-a – Punctul Naţional Focal şi Biroul Naţional Interpol –

instituţii de cooperare poliţienească internaţională.
Prezentare generală

5.1. Punctul Naţional Focal

633
Acordul privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie – semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003
– art.9

264
 La 26 mai 1999 s-a semnat la Bucureşti Acordul SECI (Acordul de cooperare
pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere), ratificat ulterior
prin Legea nr.208/1999634, iar ulterior s-a adoptat OG nr.201/2000 pentru crearea
cadrului instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei
de Cooperare în Suei pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, aprobată
prin Legea nr.357/2001.
Potrivit prevederilor acestor acte normative, Centrul SECI, înseamnă Centrul
Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere, iar Punctul naţional unic de contact iniţial, în sensul
art.8 paragraful 1 din Acordul SECI, este denumit Punctul Naţional Focal.
Punctul Naţional Focal (PNF), în compunerea căruia intră Serviciul
Operaţional, Unitatea Naţională Europol şi Serviciul SIRENE este unitatea
specializată a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative care asigură legătura
operaţională dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de afaceri interne/ofiţerii
de legătură ai M.I.R.A. acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale/ofiţerii
de legătură străini acreditaţi în România şi gestionarea fluxului informaţional de
interes operativ aferent cooperării internaţionale derulate de structurile specializate ale
M.I.R.A., pe acest canal exercitând următoarele atribuţii principale :
a) primirea, înregistrarea, analiza primară stabilirea gradului de importanţă şi
a priorităţii, traducerea, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării
cererilor de asistenţă intenaţională adresate ataşaţilor de afaceri interne şi
ofiţerilor de legătură ai M.I.R.A. acreditaţi în alte state sau organizaţii
internaţionale de către autorităţile române ;
b) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă
şi a priorităţii, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de
asistenţâ internaţională primite de la ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de
legătură ai M.I.R.A. acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale
şi adresate autorităţilor române competente ;
c) la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru reverificarea, corectarea
sau ştergrea datelor primite/transmise, rectificarea nivelului de priritate şi,
după caz, urgentarea soluţionării solicitărilor de asistenţă aflată în lucru ;
d) organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a solicitărilor de
asistenţă procesate şi a rezultatelor obţinute ;
e) elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de securitate, întocmit
potrivit prevederilor legale pentru protejarea informaţiilor clsificate şi a
datelor personale aferente fluxului informaţional gestionat ;

634
Publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 31 decembrie 1999

265
 f) elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii M.I.R.A. Şi a
structurilor specializate, beneficiare asupra stadiului soluţionării anumitor
solicitări şi a eficienţei generale a activităţii de schimb de informaţii.
Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu :
1. Centrul Regional SECI ;
2. Ofiţerii de legătură ai M.I.R.A. acreditaţi în străinătate ;
3. Ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România ;
4. Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol ;
5. După accederea în spaţiul Schengen, cu ţările membre, prin intermediul
serviciului SIRENE635.

5.2. Biroul National Interpol

Organizatia Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.) este o instituţie

interguvernamentală care asigură asistenţa reciprocă între poliţiile ţărilor membre
pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun 636.
La nivelul fiecărui stat membru, au fost create Birouri Centrale Naţionale care
acţionează întotdeuna în baza legislaţiei lor interne.
Rolul acestor organizaţii este de a contribui la perfecţionarea activităţii de
cooperare internaţională prin depăşirea obstacolelor inerente legate de atribuţii şi
competenţe juridice diferite pentru unităţile de poliţie, bariere lingvistice şi sisteme
juridice diferite.
În general, rolul unui Birou Central Naţional constă în :
1. centralizarea informaţiilor criminale şi a documentaţiei, în raport
direct cu cooperarea poliţienască internaţională, obţinute din ţară
şi transmiterea lor celorlalte B.C.N. – uri şi Secretariatului General
;
2. primirea cererilor de informaţii, de verificări etc., transmise de alte
unităţi naţionale şi trimiterea răspunsurilor după verificare .
Biroul Naţional Interpol a fost înfiinţat la 10 ianuarie 1973 în structura
Inspectoratului General al Poliţiei Române, ca unitate centrală, în prezent atribuţia
principală a acestei structuri fiind aceea de a realiza un schimb operativ şi eficient de
informaţii cu autorităţile poliţieneşti din cele 182 state membre ale Organizaţiei
Internaţionale de Poliţie Criminală (O.I.P.C.).
Principalele atribuţii ale Biroului Naţional Interpol sunt :

635
E.Corciu, A.M.Băloi – Instituţii de Cooperare Poliţienească – Editura M.I.R.A. – Bucureşti 2006 – P.71-72
636
Ibidem – p. 64

266
1. asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare
la activitatea infractorilor de drept comun, îndeosebi a celor
internaţionali (date de identitate, semnalmente fotografii,
impresiuni digitale, profile ADN, moduri de operare etc.) precum
şi alte date necesare identificării acestora şi probării infracţiunilor
săvârşite ;
2. asigură accesul instituţiilor cu atribuţii de prevenire şi combatere a
criminalităţii, cu aprobarea Directorului adjunct, şef al BNI, prin
grija Ofiţerului naţional de securitate al sistemului de comunicaţii
Interpol I-24/7, la bazele de date automate organizate la nivelul
Secretariatului General Interpol precum şi la alte date şi
informaţii, structurate pe domenii de activitate, postate pe site-ul
securizat al organizaţiei ;
3. comunică unităţilor de poliţie şi altor unităţi ale Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative datele privind infractorii
străini sau români cu domiciliul în străinătate, urmăriţi pe plan
internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun,
în vederea semnalării intrării lor în ţară ;
4. coordonează activităţile operative în vederea identificării şi
arestării infractorilor de drept comun, urmăriţi internaţional cu
mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse
privative de libertate care fac obiectul difuzărilor Secretariatului
General Interpol sau ale birourilor centrale naţionale; aceste
activităţi se desfăşoară în baza tratatelor sau a convenţiilor
intenaţionale la care ţara noastră este parte ori pe bază de
reciprocitate, cu acordul Ministerului Justiţiei;
5. asigură informarea unităţilor specializate de poliţie sau a altor
agenţii de aplicare a legii, cu privire la traficul internaţional ilicit
de droguri, falsificarea de monedă şi alte titluri de valoare străine,
furturile de obiecte de artă şi autovehicule, traficul de persoane,
criminalitatea informatică spălarea banilor, fraude cu cărţi de
credit, trafic de arme, terorism, precum şi orice alte fapte
infracţionale, pentru luarea măsurilor operative ce se impun ;
6. asigură informarea Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră
în legătură cu furturile sau pierderile de paşapoarte ori alte acte de
identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase a unor
persoane în ţara noastră ;
7. informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare
ale infractorilor internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente de

267
 prevenire şi reprimare a infracţiunilor, folosite în activitatea altor
poliţii ;
8. participă la reuniunile internaţionale şi cursurile de pregătire
organizate de O.I.P.C. – INTERPOL sau de poliţiile afiliate la
organizaţie ;
9. La cererea unităţilor Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, Ministerului Public, Autorităţii Judecătoreşti şi a
altor instituţii cu atribuţii de prevenire şi combatere a
criminalităţii, Biroul Naţional Interpol solicită Secretarului
General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale informaţii
necesare soluţionării unor cauze aflate în lucru, în care sunt
implicaţi cetăţeni străini sau români aflaţi în străinătate ;
10.La solicitarea Birourilor Centrale Naţionale Interpol
corespondente, Biroul Naţional Interpol desfăşoară activităţi de
verificare a datelor şi informaţiilor furnizate de autorităţile străine
(identificarea abonaţilor posturilor telefonice, proprietarilor de
autovehicule, utilizatorilor de adrese IP, posesorilor de carduri
bancare, permise de conducere, documente de identitate şi
călătorie, asociaţilor, acţionarilor şi administratorilor de societăţi
comerciale etc)637.
Ţinând cont de noile servicii oferite de către Secretariatul General al O.I.P.C. –
INTERPOL, Biroul Naţional Interpol a lansat la 01.06.2004 programul de acordare a
accesului la bazele de date (eAFS) ale organizaţiei (persoane urmărite, autovehicule
furate, documente de călătorie ori administrative furate/pierdute) prin sistemul I-24/7,
permiţând unităţilor de poliţie şi M.I.R.A., conectate la reţeaua de comunicaţii de date
a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative realizarea de verificări
operative638.
Dealtfel, „Biroul Naţional Interpol a elaborat un plan de acţiuni, cu
responsabilităţi şi termene exacte de implementare a standardelor de serviciu ale
Birourilor Centrale Naţionale Interpol, adoptate la cea de-a 73-a sesiune a Adunării
Generale a Organizaţiei – Cancun/Mexic 2004, conceput într-un plan unitar, ţinându-
se seama de corelaţiile cu celelalte componente ale activităţii B.N.I.” 639.
Prezentarea succintă a principalelor atribuţii ale acestor instituţii de cooperare
poliţienească internaţionale demonstrează importanţa acestora în cadrul arhitecturii
moderne de prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, din ce în ce mai
agresive la adresa comunităţilor umane sau a bunurilor proprietate privată ori publică.

637
Potrivit site-ului oficial al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (13 aprilie 2008) –
http://www.mira.gov.ro/CCPI/atributii_CCPI.htm
638
E.Corciu,A.M.Băloi – Instituţii de Cooperare Poliţienească – Editura MIRA – Bucureşti 2006 – p. 70
639
E.Corciu, A.M.Băloi – Instituţii de cooperare poliţienească – Editura MIRA – Bucureşti 2006 – p.70

268
 Precizăm însă că în spaţiul Schengen, cooperarea poliţienească capătă noi
valenţe, realizându-se în baza Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen.

CAPITOLUL XI

COOPERAREA POLIŢIENEACǍ ÎN SPAŢIUL SCHENGEN

SUMAR

269
 Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen. Referinţe istorice prezent şi
perspective
 Forme de cooperare poliţienească stabilite în Convenţia de punere în aplicare a Acordului
Schengen
o Cooperarea poliţienească. Importanţă, definire
o Forme de cooperare poliţienească
 Asistenţa reciprocă în scopul prevenirii şi descoperirii
infracţiunilor
 Supravegherea transfrontalieră
 Comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în
scopul prevenirii pe viitor a infracţiunilor mai mult sau mai puţin grave
împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa acesteia
 Schimb de informaţii în scopul efectuării eficiente a
controalelor şi supravegherii la frontierele externe
 Numirea de ofiţeri de legătură
 Intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de
frontieră prin încheierea unor înţelegeri şi acorduri bilaterale
 Crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun.
SIS
 Tratatul de la Prum – Schengen III. Prezentare generală
 Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen. Prezentare generală

Secţiunea I – Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen.

Prezentare generală, prezent şi perspective

La începului anilor 80, la nivel european, câteva state au demarat o discuţie

referitoare la importanţa conceptului de libertate de mişcare, într-o evoluţie pozitivă a
Comunităţilor Europene.

270
 La 14 iunie 1985, câteva state reprezentative ale Europei, respectiv Franţa,
Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au semnat în localitatea Schengen un Acord,
după care la 19 iunie 1990, aceleaşi state au semnat Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen, instrument care a intrat în vigoare mai târziu, respectiv în anul 1995.
După intrarea sa în vigoare, au fost eliminate controalele la frontierele interne
comune ale statelor semnatare, frontierele externe fiind asigurate de statele în cauză,
cu respectarea unor măsuri comune, care în esenţă, aveau menirea de a împiedica
pătrunderea ilegală pe teritoriul lor a unor persoane.
În cadrul aceluiaşi document, au fost stabilite un set de reguli comune în
materie de vize, azil, migraţii, precum şi alte măsuri specifice pentru reducerea
criminalităţii, care se concretizau în cooperarea judiciară în materie penală (cu accent
pe extrădare), coperarea poliţienească şi vamală.
Din totalul măsurilor adoptate de statele membre Schengen, menţionăm
următoarele :
1. eliminarea controalelor la frontierele interne, concomitent cu
stabilirea unui set de reguli ce trebuiau respectate pentru trecerea
frontierelor externe;
2. separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi ;
3. stabilirea unor reguli comune pentru solicitanţii de azil ;
4. armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor
de intrare în spaţiul Schengen ;
5. intensificarea activităţilor specifice de cooperare poliţienească,
prin introducerea unor reguli care să faciliteze supravegherea şi
urmărirea transfrontalieră, pentru serviciile de poliţie ale statelor
membre Schengen, pe teritoriul acestora ;
6. intărirea cooperării judiciare în materie penală, prin instituirea
unui sistem operativ de extrădare între statele membre ;
7. transferul executării sentinţelor penale ;
8. crearea Sistemului de Informaţii Schengen.
Deşi iniţial atât Acordul cât şi Convenţia Schengen nu au făcut parte din
legislaţia comunitară, ulterior, odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam la 2
octombrie 1997, document intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, situaţia s-a
schimbat radical, deoarece un Protocol ataşat acestui instrument internaţional,
încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii
Europene640.
De asemenea, în plan instituţional, conform prevederilor Tratatului de la
Amsterdam, Consiliul a luat locul Comitetului Executiv Schengen (prevăzut în

640
Acqui-sul Schengen este format din Acordul şi Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, deciziile-cadru,
deciziile, protocoalele, acordurile de aderare şi alte instrumente comunitare

271
Convenţie), iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost inclus în
Secretariatul General al Consiliului.
Pentru a se evita unele interpretări unilaterale cu efecte nedorite în planul
cooperării şi a realizării măsurilor adoptate, în cadrul Convenţiei de aplicare a
Acordului Schengen s-a stabilit înţelesul unor termeni sau expresii, după cum
urmează641 :
1. frontiere interne – reprezintă frontierele terestre comune ale
părţilor contractante, aeroporturile acestora pentru curse interne şi
porturile acestora pentru legături regulate de transport exclusiv din
şi spre alte porturi aflate pe teritoriul părţilor contractante, fără
nicio escală în porturi aflate în afara acestor teritorii ;
2. frontiere externe – reprezintă frontierele terestre şi maritima ale
părţilor contractante, aeroporturile şi porturile acestora, cu
condiţia ca acestea să nu constituie frontiere interne ;
3. zbor intern – reprezintă orice zbor spre sau dinspre teritoriul
părţilor contractante, fără aterizare pe teritoriul unui stat terţ ;
4. stat terţ – reprezintă orice stat, cu excepţia părţilor contractante ;
5. străin – reprezintă orice persoană, cu excepţia resortisanţilor dintr-
un stat membru al Comunităţilor Europene ;
6. străin în legătură cu care există o alertă pentru a i se refuza
intrarea – reprezintă un străin împotriva căruia s-a introdus o
alertare în Sistemul de Informaţii Schengen în conformitate cu art.
96, pentru a se refuza intrarea acestei persoane ;
7. punct de trecere a frontierei – reprezintă orice punct de trecere
autorizat de autorităţile competente pentru traversarea frontierelor
externe ;
8. control la frontieră – reprezintă orice control efectuat ca răspuns
exclusiv la intenţia de traversare a frontierei, indiferent de orice
alte considerente ;
9. transportator – reprezintă orice persoană fizică sau juridică a cărei
ocupaţie este de a furniza servicii de transport aerian, maritim sau
terestru pentru călători ;
10.permis de şedere – reprezintă orice autorizaţie de orice tip
eliberată de o parte contractantă prin care se acordă dreptul de
şedere pe teritoriul său. Această definiţie nu include permisiunea
de şedere temporară pe teritoriul unei părţi contractante pe durata
soluţionării unei cereri de azil sau pentru eliberarea unui permis de
şedere ;

641
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen – art. 1

272
 11.cerere de azil – reprezintă orice cerere prezentată în scris, oral sau
în alt mod de către un străin la frontiera externă sau pe teritoriul
unei părţi contractante pentru obţinerea recunoaşterii calităţii de
refugiat în conformitate cu Convenţia de la Geneva referitoare la
statutul refugiaţilor, din 28 iulie 1951, modificată şi completată
prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, şi pentru
obţinerea în consecinţă a dreptului de şedere ;
12.solicitant de azil – reprezintă orice străin care a depus o cerere de
azil în înţelesul prezentei convenţii şi în legătură cu care nu s-a
adoptat încă o decizie finală ;
13.soluţionarea cererilor de azil – reprezintă ansamblul procedurilor
de examinare şi adoptare a unei decizii privind cererile de azil,
inclusiv măsurile întreprinse în conformitate cu decizia finală cu
privire la o astfel de cerere, cu excepţia hotărârii adoptate de
partea contractantă responsabilă cu rezolvarea cererilor de azil în
conformitate cu prezenta convenţie.
Principalele probleme abordate de Convenţia de aplicare a Acordului Schengen
sunt următoarele :
1. traversarea frontierelor interne ;
2. traversarea frontierelor externe ;
3. vizele de şedere pe termen scurt şi lung ;
4. condiţii pentru circulaţia străinilor ;
5. permisele de şedere şi alertarea în vederea non-admisiei ;
6. azilul ;
7. cooperarea serviciilor de poliţie ;
8. asistenţă reciprocă în materie penală ;
9. aplicarea principiului non bis in idem ;
10.extrădarea ;
11.transferul executării sentinţelor penale ;
12.substanţe narcotice ;
13.arme de foc şi muniţii ;
14.Sistemul de Informaţii Schengen ;
15.protecţia datelor cu caracter personal şi securitatea datelor
Sistemului de Informaţii Schengen ;
16.transportul şi circulaţia mărfurilor ;
17.protecţia datelor cu caracter personal ;
18.constituirea Comitetului executiv.
În prezent, 29 de state fac obiectul reglementărilor stabilite în Convenţia de
aplicare a Acordului Schengen, respectiv cele 27 state membre ale Uniunii Europene,

273
la care se adaugă alte două state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, respectiv
Islanda şi Norvegia.
Precizăm însă că, din totalul de 29 state menţionate mai sus, doar 24 aplică în
totalitate acquis-ul Schengen, celelalte 5 state fiind : Marea Britanie, Irlanda, Cipru,
România şi Bulgaria.
Situaţia celor cinci state menţionate mai sus se prezintă astfel :
1. Marea Britanie şi Irlanda au hotărât să adopte doar măsurile
referitoare la cooperarea poliţienească, fără a aplica politica
stabilită în domeniul vizelor şi controalelor la frontieră ;
2. Cipru a hotărât să nu aplice, momentan prevederile acquis-ului
Schengen din domeniul SIS (Sistemul Informatic Schengen), dar
intenţionează să se conecteze la acest sistem până la sfârşitul
anului 2008, urmând a deveni membru cu drepturi depline în anul
2009 ;
3. România şi Bulgaria, intenţionează să devină membre a spaţiului
Schengen cu drepturi depline în anul 2011 ;
4. Confederaţia Elveţiană şi Liechtenstein se află în curs de
negociere pentru a adera la spaţiul Schengen, urmând ca prima
ţară să devină membru cu drepturi depline până la sfârşitul anului
2008, iar cea de-a doua la o dată ce va fi ulterior convenită de
ambele părţi.
După cum constatăm, la ora actuală 31 de state europene (din care 29 membre
ale Uniunii Europene) sunt în curs de negociere sau au aderat la spaţiul Schengen.

Secţiunea a II-a – Forme de cooperare poliţienească stabilite

în Convenţia deaplicare a Acordului Schengen

2.1. Cooperarea poliţienască. Importanţă, definire

Spaţiul Schengen, format la început din cele cinci state, la care ulterior s-au mai
adăugat alte 19, a oferit şi oferă Europei şi întregii lumi un model de cooperare
ecomomică şi comercială, deosebit de atractiv şi eficient. Aceste avantaje
indiscutabile, care concură la dezvoltarea economică a statelor semnatare, a creat
implicit şi o serie de probleme, cele mai importante fiind legate de realizarea
dezideratului de creare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor în acest spaţiu limitat a creat şi
crează posibilitatea deplasării uşoare, fără riscuri, a elementelor infractoare, dintr-o
ţară în alta, precum şi creşterea posibilităţiilor de ascundere şi de evitare a răspunderii

274
pentru faptele de natură penală săvârşte, concomitent cu scăderea nivelului de
siguranţă al cetăţenilor. În mod direct, pe acest fond permisiv, s-a constatat şi o
creştere a criminalităţii pe anumite zone, în special a celei transfrontaliere.
În condiţiile dezvoltării criminalităţii organizate transfrontaliere, eforturile
depuse individual de fiecare stat membru al spaţiului Schengen, în plan legislativ şi
organizatoric şi logistic, pentru întărirea capacităţii de reacţie a serviciilor poliţieneşti,
s-au dovedit a fi insuficiente.
Condiţiile impuse pentru aderarea la spaţiul Schengen, implică participarea
activă a statelor solicitante la procesul de implementare a acquis-ului Schengen.
Acquis-ul Schengen este format din Acordul, Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen şi din totalitatea regulilor şi măsurilor implementate de statele membre,
deciziile, declaraţiile adoptate, precum şi acordurile de aderare ale statelor.
Procesul complex de implementare a acquis-ului Schengen, implică în primul
rând atingerea unor standarde de performanţă ce trebuie atinse de către toate statele
implicate. Astfel, situaţia participării statelor în domeniul cooperării poliţieneşti la
data de 1 iulie 2007, se prezenta astfel :
1. 15 state cu participare deplină, respectiv : Belgia, Danemarca,
Germania, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda,
Austria, Portugalia, Finlanda şi Suedia (state membre ale Uniunii
Europene), precum şi Islanda şi Norvegia ;
2. Marea Britanie cu participare parţială care vizează art. 39, 40, 42,
43, 44, 46 şi 47 – mai puţin 47 (2) (c)642;
3. 12 state cu participare parţială (art. 39 – cooperarea între serviciile
de poliţie, art. 44 - echipamente de radiocomunicaţii, art. 45 –
logistică, art. 46 – schimb de informaţii şi art. 47 – detaşarea
ofiţerilor de legătură), respectiv : România, Bulgaria, Cehia,
Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia,
Slovenia şi Slovacia643.

2.2. Forme de cooperare poliţienească

642
Decizia Consiliului 2000/365/EC din 29.05.2000 (OJ L 131/01.06.2000) ; Decizia Consiliului 2004/926/EC din
22.12.2004 (OJ L 395/31.12.2004, P.70)
643
Sunt prevăzute la anexa I a Documentului privind condiţiile de aderare a Cehiei, Estoniei, Ciprului, Letoniei,
Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei, precum şi modificarea Tratatului de înfiinţare a Uniunii
Europene (OJ L 236/23.09.2003, p. 33) ; anexa II a Documentului privind condiţiile de aderare a Bulgariei şi României,
precum şi modificarea Tratatelor de înfiinţare a Uniunii Europene (OJ L 157, 21.06.2005, P. 224).

275
 Cooperarea poliţienească este abordată în Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen în Titlul III intitulat „Poliţia şi securitatea”, Capitolul I denumit sugestiv
„Cooperarea serviciilor de poliţie”.
Potrivit prevederilor Convenţiei de aplicare a cordului Schengen, cooperarea
poliţienească între statele membre Schengen se realizează în mai multe forme şi
anume :
1. asistenţă reciprocă ;
2. supravegherea transfrontalieră ;
3. urmărirea transfrontalieră ;
4. comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii
pe viitor a infracţiunilor mai mult sau mai puţin grave împotriva
ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa acestora ;
5. schimb de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi
supravegherii la frontierele externe ;
6. numirea ofiţerilor de legătură ;
7. intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră prin
încheierea de înţelegeri bilaterale ;
8. crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, SIS.

2.2.1. Asistenţa reciprocă

Potrivit prevederilor art. 39, din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen :

„1. Părţile contractante se angajează să ia măsuri pentru ca serviciile lor de poliţie, în
conformitate cu legislaţia naţională şi în cadrul competenţelor pe care le au, să se ajute
reciproc în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor, în măsura în care legislaţia
naţională nu prevede că cererea trebuie să se facă şi să se transmită prin autorităţile
judecătoreşti şi cu condiţia ca cererea sau transpunerea acesteia în practică să nu
presupună aplicarea unor măsuri de constrângere de către partea contractantă căreia i
s-a adresat solicitarea. Dacă serviciile de poliţie solicitate nu au competenţa de a
rezolva solicitarea, ele o vor transmite autorităţilor competente.
2. Informaţiile scrise furnizate de partea contractantă solicitantă conform alin. (1) nu
pot fi folosite de partea contractantă care face solicitarea drept probe ale infracţiunii
incriminate decât cu acordul autorităţilor judecătoreşti competente ale părţii
contractante solicitate.
3. Solicitările de asistenţă menţionate la alin. (1) şi răspunsurile date acestor solicitări
se pot comunica între organele centrale responsabile în cadrul fiecărei părţi
contractante cu cooperarea internaţională pe linie de poliţie. Dacă solicitarea nu se
poate face în timp util aplicând procedura de mai sus, organul de poliţie din cadrul

276
părţii contractante care face solicitarea o poate adresa direct autorităţii competente ale
părţii care primeşte solicitarea, care pot răspunde direct. În aceste cazuri, organul de
poliţie care face solicitarea va informa cât mai curând posibil organul central
responsabil cu cooperarea internaţională pe linie de poliţie din cadrul părţii
contractante care a primit solicitarea cu privire la cererea de asistenţă pe care a
adresat-o direct.
4. În zonele de frontieră, cooperarea se poate perfecta prin contracte între ministerele
competente ale părţilor contractante.
5. Dispoziţiile prezentului articol nu exclud alte acorduri bilaterale mai amănunţite,
prezente sau viitoare, între părţile contractante care au frontieră comună. Părţile
contractante se vor informa reciproc cu privire la astfel de acorduri”.
Precizăm însă că asistenţa poliţienească reciprocă vizează numai acele activităţi
care cad în competenţa legală de realizare a poliţiei, fără implicarea autorităţilor
judiciare (procuror, judecător) din ţara noastră sau oricare altă ţară din spaţiu
Schengen.
În acest context, examinarea dispoziţiilor de mai sus şi raportarea acestora la
competenţele specifice conferite de lege autorităţilor poliţieneşti române, conduce la
stabilirea următoarelor forme de asistenţă reciprocă :
1. identificarea persoanelor urmărite în temeiul legii, sau a altor
categorii de persoane, pentru care se impune luarea acestei măsuri;
2. transmiterea unor informaţii operative poliţieneşti din bazele
proprii de date sau dosare, cu respectarea legislaţiei referitoare la
protecţia datelor personale ;
3. identificarea proprietarilor şi conducătorilor auto ale unor vehicule
;
4. stabilirea originii unor bunuri şi în special a unor arme sau
vehicule, a foşilor sau actualilor proprietari (în condiţiile în care
acestea au fost comercializate) ;
5. investigaţii şi verificări care vizează modul de dobândire a unor
permise de conducere ;
6. obţinerea unor informaţii de la persoanele care acordă sprijin
poliţiei în mod voluntar644, sau pe alte căi ;
7. localizarea reşedinţelor unor categorii de persoane, precum şi a
împrejmuirilor acestora ;
8. examinarea probelor(pagubele produse vehiculelor în accidente cu
fuga de la locul faptei, corecturi de documente etc) ;
9. informaţii utile obţinute prin cercetarea locului faptei ;

644
Potrivit prevederilor legale din Germania, Olanda şi Austria, în interogariile poliţiei se aplică principiul
voluntariatului

277
 10.identificarea abonaţilor reţelelor de telecomunicaţii (telefon, fax şi
internet), în măsura în care legislaţia în domeniu permite acest
lucru ;
11.pregătirea unor planuri şi coordonarea măsurilor de căutare,
precum şi iniţierea unor căutări în cazuri urgente ;
12.investigaţii şi verificări pentru identificarea cadavrelor cu
identitate necunoscută (formă de asistenţă poliţienească reciprocă
care se aplică mai des în relaţiile dintre statele vecine) ;
13.realizarea unor conexiuni referitoare la legăturile infracţionale
stabilite între diferite categorii sau grupuri de persoane ;
14.identificarea unor filiere prin care se valorifică produsul
infracţiunii, etc.
Menţionăm că în mod practic asistenţa poliţienească reciprocă poate imbrăca şi
alte forme, acestea putând fi stabilite prin acorduri sau înţelegeri bilaterale între statele
vecine, în raport cu evoluţia de ansamblu a criminalităţii înregistrate.
Pentru a putea fi executate, solicitările de asistenţă poliţienească trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii :
1. trebuie să fie realizate în conformitate cu legislaţia naţională a
statului căruia îi sunt adresate ;
2. trebuie să se încadreze în limitele competenţelor conferite de lege
autorităţilor în cauză ; în situaţia în care autoritatea poliţienească
respectivă nu este competentă să soluţioneze solicitarea, aceasta
trebuie transmisă autorităţii competente ;
3. competenţa nu trebuie să fie limitată la autorităţile judiciare sau să
necesite aprobarea acesora ;
4. rezolvarea solicitării nu trbuie să implice măsuri coercitive ;
5. informaţiile scrise pot fi folosite ca probe doar cu consimţământul
dinainte exprimat al autorităţilor judiciare ale statului căria
solicitările îi sunt adresate.
Cererile de asistenţă şi răspunsurile la acestea se trimit de regulă prin
intermediul autorităţii centrale a staelor implicate. Potrivit prevederilor OUG
nr.103/2006, aprobată prin Legea nr.104/2007, în cazul României, autoritatea centrală
este Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, unitate aflată în subordinea
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. În cazuri urgente însă, cererile de
asistenţă pot fi trimise direct autorităţii poliţieneşti competente a le soluţiona, care la
rândul ei va remite şi răspunsul, fiind obligată să comunice despre aceasta autorităţii
centrale.
În lumina dispoziţiilor în vigoare, cazul urgent poate fi definit ca fiind cazul în
care transmiterea cererii de asistenţă prin intermediul autorităţii centrale ar întârzia

278
atât de mult soluţionarea (determinată de retransmiterea către autoritatea competentă),
încât ar putea periclita succesul investigaţiei sau acţiunii preventive.
Având în vedere cele expuse mai sus, se poate aprecia că în cazul primirii unei
asemenea cereri de către oricare autoritate poliţienească română, aceasta (autoritatea
poliţienească primitoare), înainte de a trece la soluţionare, va trebui să stabilească
următoarele :
1. dacă potrivit legii române şi a dispoziţiilor în vigoare competenţa
de soluţionare îi aparţine ;
2. dacă nu este necesară solicitarea unor aprobări, avizări etc. ale
organelor judiciare române (procuror, judecător, instanţă) ;
3. dacă este necesară solicitarea aprobării din partea organelor
ierarhic superioare ;
4. dacă datele solicitate pot fi folosite ca probe de către organele
poliţieneşti care le-au solicitat (situaţie în care se va avea în vedere
confirmarea sau infirmarea) ;
Despre primirea solicitării, şi trimiterea răspunsului va fi informat în scris
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională.

2.2.2. Supravegherea transfrontalieră

Supravegherea transfrontalieră este o altă formă de cooperare poliţienească

prevăzută de art.40 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, unde se arată că :
„1. Ofiţerii uneia din Părţile Contractante care, în cadrul unei cercetări penale (a unei
anchete judiciare), ţin sub supraveghere în ţara lor o persoană care se presupune că a
participat la comiterea unei infracţiuni pasibile de extrădare, vor fi autorizaţi să
continue supravegherea pe teritoriul unei alte Părţi Contractante unde aceasta din
urmă a autorizat supravegherea transfrontalieră ca răspuns la o solicitare de ajutor
făcută în prealabil. Autorizarea poate fi însoţită de anumite condiţii.
La cerere, supravegherea va fi încredinţată ofiţerilor Părţii Contractante pe al
cărei teritoriu este efectuată.
Solicitarea de asistenţă menţionată în primul paragraf trebuie să fie trimisă unei
autorităţi desemnate de fiecare din Părţile Contractante şi împuternicite să acorde sau
să transmită autorizarea solicitată.
2. Dacă din motive de mare urgenţă, nu se poate cere în prealabil autorizarea celeilalte
părţi contractante, ofiţerii care efectuează supravegherea sunt autorizaţi să continue
dincolo de frontieră supravegherea unei persoane care se presupune că a comis
infracţiunile prevăzute la alin. (7), cu condiţia îndeplinirii următoarelor :

279
 (a) autoritatea părţii contractante, desemnată conform alin. (5), pe al cărui
teritoriu continuă supravegherea, trebuie să fie anunţată imediat, în timpul
supravegherii, că a fost traversată graniţa ;
b) se va prezenta imediat o solicitare de asistenţă, formulată în conformitate
cu alin. (1) şi prezentând motivele pentru care s-a traversat graniţa fără autorizaţia
prealabilă.
Supravegherea încetează de îndată ce Partea Contractantă pe al cărei teritoriu
are loc solicită acest lucru, în urma anunţului menţionat la lit. (a) sau a solicitării
menţionate la lit (b) sau, dacă autorizaţia nu a fost obţinută, în termen de cinci ore de
la traversarea frontierei”
În cadrul Convenţiei se menţionează că supravegherea poate avea loc numai
dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii şi anume :
a) Agenţii de poliţie645 care efectuează supravegherea trebuie să se
conformeze atât dispoziţiilor convenţiei (cele examinate mai
sus), cât şi legislaţiei Părţii Contractante pe al cărei teritoriu se
desfăşoară activitatea de supraveghere ; de asemenea, aceştia
(agenţii în cauză), trebuie să se supună instrucţiunilor primite din
partea autorităţilor locale competente ;
b) Cu excepţia situaţiilor prezentate la alin. (2), în timpul
supravegherii agenţii de poliţie vor purta asupra lor un document
care să ateste acordarea autorizării .
c) Agenţii de poliţie care efectuează supravegherea trebuie să fie
permanent în stare să dovedească că acţionează în calitate
oficială.
d) Agenţii de poliţie care efectuează supravegherea pot avea asupra
lor armele de serviciu, cu excepţia cazurilor în care partea căreia
i-a fost adresată solicitarea ia o hotărâre explicită în alt sens ;
folosirea armelor este interzisă cu excepţia cazurilor de legitimă
apărare.
e) Intrarea în locuinţe particulare şi locuri care nu sunt accesibile
publicului este interzisă.
f) Agenţii care efectuează supravegherea nu pot soma sau aresta o
persoană urmărită.
g) Toate operaţiile vor face obiectul unui raport prezentat
autorităţilor părţii contractante pe al cărei teritoriu au avut loc ;
agenţilor care efectuează supravegherea li se poate cere să se
înfăţişeze personal.

645
În acest caz, prin noţiunea de agent de poliţie se înţelege calitatea oficială de poliţist şi nu gradul profesional specific
poliţiei române

280
 h) Autorităţile părţii contractante căreia îi aparţin agenţii, vor
sprijini, dacă sunt solicitate de autorităţile părţii contractante pe
al cărui teritoriu s-a desfăşurat supravegherea, ancheta care
urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv procedura
judiciară646.
Supravegherea menţionată mai sus se efectuează numai atunci când în cauză
este vizată una din următoarele fapte de natură penală :
1. omor ;
2. ucidere din culpă ;
3. infracţiuni grave de natură sexuală ;
4. incendiu provocat ;
5. contrafacere şi falsificare de mijloace de plată ;
6. furt calificat şi tâlhărie, primirea de bunuri furate ;
7. extorcare de fonduri ;
8. răpire şi luare de ostateci ;
9. trafic de fiinţe umane ;
10.trafic ilegal de substanţe narcotice şi substante psihotrope ;
11.încălcarea regimului armelor şi substanţelor explozive ;
12.distrugerea deliberată prin folosirea substanţelor explozive ;
13.transportul ilicit de deşeuri toxice şi periculoase;
14.înşelătorie gravă ;
15.spălare de bani ;
16.trafic ilegal de substanţe nucleare şi radioactive ;
17.participarea în organizaţii criminale, prevăzute în Acţiunea
Comună a Consiliului JAI nr. 733/98 din 21 decembrie 1998
privind considerarea ca infracţiune a participării organizaţiilor
criminale în statele membre ale Uniunii Europene ;
18.infracţiuni teroriste, prevăzute în Decizia-cadru a Consiliului JAI
nr. 475/2002 din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.
Conform prevederilor menţionate mai sus, autorităţile de poliţie şi pentru
infracţiunile care le aduc atingere autorităţile vamale care acţionează în limita
atribuţiilor lor, pot continua o operaţiune de supraveghere iniţiată în propria ţară şi pe
teritoriul altui stat Schengen, acţiune care aşa cum am văzut este supusă unor condiţii
precum şi a acordului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară supravegherea.
Din economia textelor menţionate mai sus, rezultă că supravegherea poate fi de
două feluri şi anume :
a) supravegherea „obişnuită” care se desfăşoară după obţinerea unei
autorizaţii de supraveghere din partea statului pe teritoriul căruia se
desfăşoară activitatea în sine :
646
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen – art. 40 alin. (3)

281
 b) supravegherea „de urgenţă”, care permite ca acestă activitate să fie
continuată pe teritoriul altui stat, fără a se obţine în primă fază acordul
acestuia.
Pentru a se putea executa supravegherea obişnuită, se cer a fi îndeplinite
următoarele condiţii :
1. existenţa unei anchete judiciare în derulare ;
2. persoana care face obiectul supravegherii trebuie să fie suspectă
de implicare în comiterea unei infracţiuni care poate atrage
extrădarea (avem în vedere în primul rând limitele maxime
prevăzute de lege pentru acea infracţiune, dar şi alte condiţii) ;
3. aceste activităţi vor fi executate de anumiţi ofiţeri anume
specializaţi pe acest domeniu ;
4. existenţa unei solicitări de aprobare a supravegherii şi a aprobării
date de statul pe teritoriul căruia se execută această activitate.
Supravegherea de urgentă se poate desfăşura numai cu respectarea următoarelor
condiţii :
1. autorizaţia necesară nu poate fi cerută datorită unor motive
urgente. Această situaţie se poate ivi atunci când, autorităţile iau la
cunoştinţă despre infracţiunea pentru care supravegherea este
cerută într-o fază atât de târzie, încât solicitarea de obţinere a
autorizaţiei nu poate fi soluţionată, chir dacă este transmisă
imediat autorităţii centrale a statului pe teritoriul căruia urmează a
se desfăşura supravegherea. Dealtfel, practic atunci când nu există
date sau informaţii sigure că persoana supravegheată intenţionează
să părăsească teritoriul statului pe teritoriul căruia se desfăşoară
supravegherea, este foarte greu, sau aproape imposibil de obţinut
autorizaţia în timp util, având în primul rând în vedere
posibilităţile de deplasare rapidă a persoanelor în spaţiul
Schengen;
2. să existe o anchetă în derulare ;
3. persoana supravegheată trebuie să fie suspectă de a fi comis o
infracţiune prevăzută în Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen ;
4. activitatea respectivă va fi executată numai de ofiţeri specializaţi
pe această linie ;
5. notificarea imediată, după trecerea frontierei, a autorităţii centrale
a statului căruia ii este adresată notificarea ;
6. adresarea fără întârziere a solicitării de asistenţă judiciară.
Supravegherea va înceta imediat când :

282
 1. la cererea statului căruia i-a fost adresată solicitarea de asistenţă
judiciară ;
2. în termen de 5 ore de la trecerea frontierei, în absenţa autorizaţiei
din partea statului căruia i-a fost adresată solicitarea.
Trebuie menţionat că înainte de trecerea frontierei, după trecerea acesteia
precum şi la terminarea operaţiunii, trebuie respectate o serie de proceduri specifice,
stipulate în convenţie şi anume :
1. Înainte de trecerea frontierei :
- exceptând cazurile urgente, este necesară transmiterea unei solicitări
autorităţii centrale a statului pe teritoriul căruia urmează a se desfăşura
activitatea de supraveghere. Se va avea în vedere faptul că în cazurile
urgente solicitarea va trebui transmisă cu maximum de operativitate ;
- autorităţile centrale competente ale statului solicitat vor lua în
considerare solicitarea ca fiind o cerere de asistenţă judiciară în înţelesul
textului convenţiei. Menţionăm că solicitarea în cauză va trebui să
cuprindă toate datele necesare cunoscute la momentul respectiv;
- autorizarea trebui dată de organele competente ale statului pe teritoriul
căruia se desfăşoară activitatea de supraveghere, autorităţi care pot refuza
eliberarea motivat.

2. Din momentul trecerii frontierei :

- agenţii trebuie să respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia execută
activitateade supraveghere precum şi instrucţiunile autorităţilor locale
competente ;
- agenţii în cauză trebuie să fie în măsură să dovedească în orice moment
că acţionează în calitate oficială şi să posede asupra lor un document care
să certifice autorizarea de efectuare a supravegherii ( cu excepţia cazurilor
urgente) ;
- dacă autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se desfăşoară
supravegherea sunt de acord, agenţii pot purta arma de serviciu ;
menţionăm însă că, folosirea armei de serviciu este interzisă cu excepţia
cazurilor de legitimă apărare ;
- este interzisă pătrunderea agenţilor în cazul activităţii de supraveghere în
locuinţe sau alte locuri pentru care se impune o autorizare specială, emisă
de organele competente ;
- persoana supravegheată nu pot fi arestată sau oprită şi interogată de către
agenţii statului străin ;
- agenţii de poliţie care efectuează supravegherea trebuie să urmeze
instrucţiunile autorităţilor locale competente, respectivcele din zona în care
se desfăşoară supravegherea. În general aceste autorităţi locale trebuie să

283
 fie înştiinţate înainte de iniţierea supravegherii. În cazuri urgente, agenţii
statului străin trebuie să contacteze cea mai apropiată unitate de poliţie
după traversarea frontierei.

3. La terminarea activităţii de supraveghere :

- agenţii care au executat activitatea de supraveghere trebuie să elaboreze
un raport care va fi trimis aotorităţilor competente ale statului pe teritoriul
căruia s-a desfăşurat activitatea respectivă ; la solicitare, agenţii în cauză
pot să se prezinte personal în faţa autorităţilor statului respectiv ; rapoartele
vor fi elaborate conform formularelor stabilite ;
- în cazul în care se consideră necesar, autorităţile statului pe teritoriul
căruia s-a desfăşurat supravegherea pot solicita asistenţă şi în continuare
din partea agenţilor care au efectuat supravegherea, în cadrul investigaţiilor
şi procedurilor judiciare care urmează a se desfăşura după finalizarea
operaţiunii.

Anual, după evaluarea informaţiilor care se referă la activitatea de supraveghere

realizată de agenţii unui stat străin pe teritoriul său, fiecare autoritate centrală va
elabora un raport pe care-l va trimite Secretariatului General al Consiliului, care le va
evalua şi înainta grupului de lucru competent.

2.2.3. Urmărirea transfrontalieră

O altă formă de cooperare poliţienească prevăzută de Convenţia de aplicare a

Acordului Schengen este urmărirea transfrontalieră. Potrivit prevederilor convenţiei,
agenţii unei Părţi Contractante care urmăresc în ţara lor o persoană prinsă în
momentul comiterii sau participării la una din infracţiunile menţionate, sunt autorizaţi
să continue urmărirea pe teritoriul unei alte Părţi Contractante fără o autorizare
prealabilă din partea acesteia din urmă, dacă, având în vedere urgenţa specială a
situaţiei, nu este posibil să se înştiinţeze autorităţile competente ale celeilalte Părţi
Contractante printr-unul din mijloacele prevăzute în convenţie 647, înainte de intrarea
647
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen prevede la art. 44 că „în conformitate cu acordurile
internaţionale corespunzătoare şi ţinându-se seama de posibilităţile tehnice locale, părţile contractante vor instala, în
special în zonele de frontieră, linii telefonice, radio şi telex şi alte legături directe pentru a facilita cooperarea pe linie de
poliţie şi vamală, în special pentru transmiterea la timp a informaţiilor în scopul supravegherii transfrontaliere şi a
urmăririi transjurisdicţionale a unei persoane.
În afara măsurilor menţionate mai sus, care vor trebui luate pe termen scurt, părţile contractante vor examina
posibilitatea luării altora şi anume :
- schimbul reciproc de echipamente sau numirea de funcţionari de legătură dotaţi cu echipamente radio
adecvate ;

284
pe teritoriul acesteia, sau dacă aceste autorităţi nu pot ajunge la locul respectiv la timp
pentru a prelua acţiunea de urmărire. Aceleaşi activităţi se execută şi în situaţia în care
persoana urmărită aflându-se în stare de arest preventiv sau în executarea unei pedepse
privative de libertate, a evadat.
Agenţii care execută urmărirea au obligaţia ca de îndată ce traversează frontiera
să contacteze autorităţile competente ale părţii contractante pe al cărui teritoriu
urmează să se desfăşoare urmărirea. Urmărirea va înceta de îndată ce acest lucru este
cerut de către autoritatea competentă a Părţii Contractante pe teritoriul căreia are loc.
La solicitarea agenţilor implicaţi în operaţiunea de urmărire, autorităţile locale
competente vor reţine persoana urmărită pentru a i se stabili identitatea sau pentru a fi
arestată.
Urmărirea se efectuează în conformitate cu una din următoarele proceduri,
stabilită în declaraţia prevăzută la alin. (9)648 :
1. agenţii urmăritori nu au dreptul să reţină persoana urmărită ;
2. dacă nu există o cerere de încetare a urmăririi transjurisdicţionale
şi dacă autorităţile locale competente nu pot interveni destul de
rapid, agenţii care efectuează urmărirea pot să reţină persoana
urmărită, până când agenţii părţii contractante pe teritoriul căreia
are loc urmărirea (parte contractantă ce trebuie informată imediat),
vor fi în măsură să stabilească identitatea persoanei sau să
procedeze la arestarea acesteia.
De asemenea, urmărirea se va efectua în conformitate cu dispoziţiile de mai sus,
într-una din modalităţile următoare (care va fi definită în declaraţie) :
1. într-o zonă sau într-un interval de timp de la traversarea frontierei,
care se precizează în declaraţie ;
2. fără limitare în spaţiu sau timp.
În declaraţia prevăzută la alin. (9), Părţile Contractante vor defini infracţiunile
la cere face referire alin.(1), într-una din modalităţile următoare :
a) următoarele infracţiuni :
1. omor ;
- extinderea benzilor de frecvenţă folosite în zonele de frontieră ;
- stabilirea de legături comune pentru serviciile de poliţie şi vamale care acţionează în aceleaşi zone ;
- coordonarea programelor lor de achiziţii de echipamente de comunicaţii, pentru instalarea de sisteme de
comunicaţii standardizate şi compatibile
648
Ibidem – La alin. 9 se precizează că :
„ La data semnării prezentei convenţii, fiecare parte contractantă va face o declaraţie în care va defini pentru fiecare din
părţile contractante cu care are o frontieră comună, în temeiul alin. (2), (3) şi (4), procedurile de efectuare a urmăririi
transjurisdicţionale pe teritoriul său.
O parte contractantă poate oricând să-şi înlocuiască declaraţia cu o altă declaraţie, cu condiţia ca aceasta din urmă să nu
restrângă domeniul de aplicare a celei dintâi.
Fiecare declaraţie se va face după consultarea fiecăreia din părţile contractante respectiove şi în scopul obţinerii unui
regim echivalent de fiecare parte a frontierelor interne”.

285
 2. ucidere din culpă ;
3. viol ;
4. incendiere voluntară ;
5. falsificare de monede ;
6. furt şi tăinuire în formă calificată ;
7. extorcare de fonduri ;
8. răpire şi luare de ostateci ;
9. trafic de fiinţe umane ;
10.trafic ilegal de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope ;
11.încălcarea regimului armelor şi substanţelor explozive ;
12.distrugerea deliberată prin folosirea substanţelor explozive ;
13.transportul ilicit de deşeuri toxice şi periculoase ;
14.părăsirea locului accidentului care a dus la deces sau vătămare
gravă.
b) infracţiuni pasibile de extrădare649.
Potrivit prevederilor convenţiei, urmărirea se va efectua numai cu respectarea
următoarelor condiţii generale :
a) agenţii care efectuează urmărirea trebuie să se conformeze dispoziţiilor convenţiei
şi dreptului intern al părţii contractante pe teritoriul căreia acţionează ; de asemenea,
ei trebuie să se conformeze instrucţiunilor emise de autorităţile locale competente ;
b) urmărirea se face numai peste frontierele terestre ;
c) intrarea în locuinţe particulare sau în locuri inaccesibile publicului este interzisă ;
d) agenţii care efectuează urmărirea trebuie să fie uşor de identificat, fie prin purtarea
uniformei, după banderola purtată pe braţ sau după accesoriile ataşate la vehiculele
lor ;
e) agenţii care efectuează urmărirea îşi pot purta arma de serviciu ; folosirea cestor
arme este interzisă cu excepţia cazurilor de legitimă apărare ;
f) din momentul în care persoana urmărită a fost reţinută conform alin. (2) lit. b,
pentru a fi condusă în faţa autorităţilor locale competente, aceasta nu poate fi
supusă decât unei percheziţii de siguranţă ; în timpul transferului se pot utiliza
cătuşele ; obiectele găsite asupra persoanei urmărite pot fi confiscate ;
g) după fiecare operaţie menţionată la alin. (1), (2) şi (3), agenţii care efectuează
urmărirea se prezintă în faţa autorităţilor locale competente ale Părţii Contractante
pe teritoriul căreia au operat şi efectuează o informare cu privire la misiunea lor ; la
cererea acestor autorităţi, ei sunt obligaţi să rămână la dispoziţia lor până când
împrejurările în care s-a desfăşurat acţiunea au fost suficient lămurite ; această
prevedere este aplicabilă chiar dacă activitatea de urmărire nu s-a finalizat cu
arestarea persoanei urmărite ;

649
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 41 alin. (4)

286
h) autorităţile părţii contractante din care provin agenţii urmăritori acordă sprijinul lor,
când li se solicită de către autorităţile Părţii Contractante pa al cărei teritoriu a avut
loc urmărirea, la derularea anchetei care urmează operaţiunii la care au participat,
inclusiv a procedurii judiciare650.
O persoană care în urma acţiunii de urmărire prevăzută în convenţie, a fost
arestată de autorităţile competente, poate fi reţinută pentru interogatorii, indiferent de
cetăţenia sa. Regulile pertinente din dreptul intern se aplică prin analogie.
Dacă această persoană nu are cetăţenia Părţii Contractante pe teritoriul căreia a
fost arestată, este pusă în libertate în cel mult 6 ore de la arestare, fără a socoti orele de
la miezul nopţii până la orele 900, cu excepţia cazului în care autorităţile locale
competente au primit în prealabil o cerere de arestare preventivă în scopul extrădării
în orice formă651.
Sintetizând, precizăm că, potrivit prevederilor art. 41 din convenţie (prezentate
mai sus), agenţii care efectuează urmărirea unei persoane, pot continua această
activitate şi pe teritoriul unui alt stat Schengen, cu care statul lor are frontieră terestră
comună. Pentru acest tip de urmărire nu se cere o autorizaţie anterioară, aceasta
(urmărirea), fiind impusă unor condiţii foarte stricte, stabilite prin înţelegeri generale
sau specifice pentru fiecare stat (prevăzute în unilaterale). Fiecare stat membru este
liber să restricţioneze atribuţiile agenţilor care efectuează urmărirea, atribuţii legate de
competenţa de a opri şi interoga, durata şi scopul urmăririi etc..
Din examinarea prevedrilor de mai sus, rezultă că urmărirea de urgenţă se poate
efectua în următoarele condiţii :
1. nu a fost posibilă anunţarea prealabilă a autorităţilor cărora le-a
fost adresată solicitarea, datorită urgenţei cauzei ; sau
2. autorităţile au fost anunţate, dar nu au putut să preia personal
urmărirea în timp util ;
3. agenţii care efectuează urmărirea vor consulta autorităţile statului
căruia i-a fost adresată solicitarea, cel mai târziu până în
momentul trecerii trontierei;
4. urmărirea va înceta la solicitarea statului pe teritoriul căruia se
efectuează urmărirea.
Urmărirea transfrontalieră se va executa, avându-se în vedere trei tipuri de
restricţii care pot fi impuse în ceea ce priveşte competenţa de a efectua urmărirea şi
anume :
1. restricţie teritorială (unele state autorizează urmărirea pe întregul
teritoriu, altele o autorizează doar pentru o anumită parte a
acestuia) ;
650
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 41 alin. (5)
651
Se va avea în vedere mandatul european de arestare, care a înlocuit instituţia extrădării în relaţiile dintre statele
membre ale Uniunii Europene şi implicit dintre cele membre ale spaţiului Schengen ; art. 41 alin. (6) din convenţie

287
 2. restricţie temporară (se poate cere ca urmărirea să fie suspendată
după ce a trecut o anumită perioadă de timp) ;
3. restricţie referitoare la atribuţiile ofiţerilor care efectuează
urmărirea (unele state îi autorizează pe aceştia să oprească şi să
interogheze persoana urmărită, altele nu) .
Pe terminarea urmăririi, indiferent de rezultat, agenţii implicaţi trebuie să se
prezinte în faţa autorităţilor locale competente pentru a întocmi un raport ; dacă
autorităţile în cauză doresc, agenţii trebuie să rămână la dispoziţia lor şi să furnizeze
asistenţă, pentru viitoarele investigaţii şi proceduri judiciare. Dacă o persoană este
arestată şi nu este cetăţean al statului unde s-a făcut arestarea, trebuie eliberată într-un
interval de şase ore de la arestare dacă nu este emis niciun mandat de arestare în
vederea extrădării (intervalul orar între miezul nopţii şi şi 9 00 nu se ia în considerare).
Persoanele arestate pot fi doar percheziţionate în vederea prezentării în faţa
autorităţilor locale. Aceste persoane pot fi încătuşate, iar obiectele personale
confiscate.
În timpul operaţiunilor de supraveghere şi urmărire transfrontalieră, agenţii care
acţionează pe teritoriul unui alt stat membru Schengen vor fi consideraţi ca fiind cadre
ale acelui stat în ceea ce priveşte infracţiunile comise de ei sau împotriva lor.
Potrivit prevederilor convenţiei, statul membru Schengen ai cărei agenţi
acţionează pe teritoriul altui stat membru este responsabil pentru prejudiciile cauzate
de aceştia în timpul misiunii lor, în conformitate cu legislaţia statului pe teritoriul
căruia se acţionează. Partea Contractantă pe teritoriul căreia s-au produs prejudiciile
menţionate mai sus le va remedia în condiţiile aplicabile prejudiciilor cauzate de
proprii săi ofiţeri.
Partea Contractantă ai cărei ofiţeri au cauzat prejudicii unei persoane pe
teritoriul unei alte părţi contractante, rambursează acesteia din urmă totalitatea
sumelor pe care le-a plătit victimelor sau persoanelor îndreptăţite în numele acestora.
În scopul facilitării cooperării pe linie de poliţie şi vamală, în conformitate cu
acordurile internaţionale corespunzătoare şi ţinându-se seama de circumstanţele şi
posibilităţile tehnice locale, Părţile Contractante vor instala, în special în zonele de
frontieră, linii telefonice, radio şi telex şi alte legături directe.
În afara măsurilor menţionate mai sus care trebuie luate pe termen scurt, statele
membre Schengen vor mai examina în special următoarele posibilităţi :
- schimbul reciproc de echipamente sau numirea de funcţionari de legătură dotaţi
cu echipamente radio adecvate ;
- extinderea benzilor de frecvenţe folosite în zonele de frontieră ;
- stabilirea de legături comune pentru serviciile de poliţie şi vamale care
acţionează în aceleaşi zone ;
- coordonarea programelor lor de achiziţii de echipamente şi comunicaţii, pentru
instalarea de sisteme de comunicaţii standardizate şi compatibile.

288
 De asemenea, Părţile Contractante se vor angaja să adopte măsurile necesare
pentru a asigura că :
- directorii unităţilor care oferă cazare şi masă sau reprezentanţii lor vor
veghea ca străinii cazaţi acolo, inclusiv resortisanţii celorlalte părţi
contractante şi cei ai altor state membre ale Comunităţilor Europene, cu
excepţia soţilor sau soţiilor care-i însoţesc sau a minorilor însoţitori, ori a
membrilor grupurilor de călătorie, să completeze personal şi să semneze
formularele de înregistrare şi să-şi dovedească identitatea prezenţând un
document de identitate valabil ;
- formularele de înregistrare completate se vor păstra pentru a fi puse la
dispoziţia autorităţilor competente sau vor fi trimise acestora, în cazuri în
care se impune acest lucru, pentru prevenirea unor pericole, pentru
anchetarea infracţiunilor sau pentru clarificarea circumstanţelor în cazul
persoanelor dispărute sau al victimelor unor accidente, cu excepţia
situaţiilor când legislaţia naţională prevede altceva.
Dispoziţiile de mai sus, se aplică şi persoanelor care locuiesc în facilităţi de
cazare pe bază de închiriere, în special în corturi, rulote şi ambarcaţiuni.
La nivel naţional, urmărirea transfrontalieră este reglementată de OUG nr.
103/2006, aprobată prin Legea nr. 104/2007, instituţia fiind examinată în capitolul
anterior.

2.2.4. Comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii

pe viitor a infracţiunilor mai mult sau mai puţin grave împotriva ordinii
şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa acestora

O altă formă de cooperare poliţienească uzitată în spaţiul Schengen este

comunicarea de informaţii în scopul prevenirii infracţiunilor împotriva ordinii şi
siguranţei publice, sau a ameninţărilor la adresa acestora.
Potrivit prevederilor convenţiei, în cazuri speciale, fiecare Parte Contractantă
poate trimite unei alte Părţi Contractante, cu respectarea legislaţiei sale naţionale şi
fără să i se fi cerut acest lucru, orice informaţie de care aceasta din urmă poate fi

289
interesată, pentru a ajuta la prevenirea unor infracţiuni şi a preveni faptele pedepsibile
sau ameninţările la adresa ordinii publice şi a securităţii. De regulă,schimbul de
informaţii de acest gen se realizează între autorităţile centrale a două sau mai multe
state membre Schengen. În cazuri deosebit de urgente, schimbul de informaţii poate
avea loc direct între autorităţile poliţieneşti interesate, cu excepţia cazului în care
reglementările naţionale prevăd altfel (cu informarea autorităţii centrale).
Comunicarea de informaţii trebuie să sprijine cooperarea în vederea menţinerii
ordinii şi siguranţei publice, pentru :
1. prevenirea apariţiei pericolelor la adresa ordinei şi siguranţei
publice, care pot afecta unul sau mai multe state şi pentru care nu
există înţelegeri bilaterale sau multilaterale ;
2. prevenirea evenimentelor în care să fie implicate un număr mare
de persoane, din mai multe ţări, adunate într-unul sau mai multe
state, principalul scop al poliţiei fiind acela de a menţine ordinea şi
siguranţa publică şi de a preveni comiterea de infracţiuni.
Asemenea evenimente sunt cele sportive de mare amploare
(campionate mondiale, olimpiade, campiuonate europene etc.),
concerte rock, demonstraţii cu blocarea căilor rutiere sau feroviare
etc.. Aşadar acest tip de cooperare nu va viza doar evenimentele
de mare anvergură, unde se previzionează pariciparea unui număr
mare de persoane, ci şi acelea în care indiferent de numărul
persoanelor participante, se apreciază că activitatea acestora ar
putea constitui o ameninţare la adresa ordinii şi siguranţei publice.
Acest tip de cooperare se va realiza nu numai între statele vecine,
ci şi între statele care nu au frontieră comună, precum şi între
staele de tranzit.

2.2.5. Schimb de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor

şi supravegherii la frontierele externe

Schimbul de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi

supravegherii la frontieră este o altă formă de cooperare poliţienească în spaţiul
Schengen.
Potrivit prevederilor Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen,
Părţile Contractante îşi vor acorda reciproc asistenţă şi vor promova o cooperare
strânsă şi constantă în scopul aplicării eficiente a unor controale şi a supravegherii. În
mod deosebit, Părţile Contractante vor face schimb de informaţii relevante,

290
importante, cu excepţia datelor cu caracter personal, dacă nu se prevede altfel în
convenţie. În situaţia în care este posibil, statele în cauză vor armoniza instrucţiunile
date autorităţilor responsabile pentru efectuarea controalelor şi vor asigura o pregătire
de bază uniformă, precum şi perfecţionarea pregătirii funcţionarilor care deservesc
punctele de control. Această cooperare poate lua forma schimbului de funcţionari de
legătură652.
Comitetul executiv va adopta deciziile necesare privind metodele practice de
efectuare a controalelor şi de supraveghere a frontierelor653.
Schimbul de informaţii va avea loc prin intermediul unei autorităţi centrale
desemnate în acest scop (în statele Schengen unde, din motive constituţionale,
competenţa pentru schimbul de informaţii în scopuri preventive nu revine unei singure
autorităţi centrale, se va încheia o înţelegere cu obligaţii reciproce cât mai apropiate de
cele prevăzute în convenţie). În aceste circumstanţe, autorităţile centrale îşi vor oferi
reciproc informaţii, la cerere sau nu, dacă apar pericole de acest gen sau grupuri mari
de persoane care se deplasează prin sau către alte state Schengen şi pot ameninţa
ordinea şi siguranţa publică. Pe cât posibil, aceste informaţii vor fi furnizate operativ,
în faza incipientă, pentru a se crea condiţiile necesare exploatării lor calificate şi
asigurării prevenţiei evenimentului negativ semnalat. Exceptând situaţiile în care
legislaţiile naţionale prevăd altfel, schimbul de informaţii poate avea loc direct între
autorităţile de poliţie implicate în cazuri urgente, autorităţile centrale urmând să fie
informate ulterior.
Informaţiile pe care statele Schengen şi le furnizează reciproc trebuie să fie
confidenţiale şi vor fi folosite exclusiv în scopul pentru care au fost furnizate. Aceste
informaţii vor conţine, pe cât posibil, o serie de date care să poată fi exploatate
corespunzător, urmând a fi transmise în conformitate cu legislaţia naţională în materie.
Pentru a schimba informaţii, autoritatea centrală poate folosi birourile de
legătură şi, dacă se impune, unităţi comune de poliţie sau puncte de contact. Schimbul
de informaţii se va realiza prin următoarele mijloace de comunicare : telefon, fax, e-
mail, comunicaţii radio sau alte mijloace de transmitere a datelor.
Pentru România, autoritatea centrală prin care se realizează de regulă schimbul
de date şi informaţii este, potrivit legii 654, Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională.
Astfel, preluând dispoziţiile Convenţiei de punere în aplicare a Acordului
Schengen, OUG nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale prevede că printre alte atribuţii, Centrul de Cooperare

652
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 7
653
Ibidem – art. 8
654
OUG. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, publicată în
Monitorul Oficial nr. 1019/21.12.2006, aprobată prin Legea nr. 104/2007 publicată în Moniotorul Oficial nr.
275/25.04.2007

291
Poliţienească Internaţională655 primeşte şi transmite cererile de asistenţă care se referă
la „organizarea şi realizarea schimbului de date şi informaţii operative desfăşurat între
autorităţile competente româneşti şi structurile similare din străinătate, precum şi cu
organisme ori instituţii internaţionale”.

2.2.6. Numirea ofiţerilor de legătură

Numirea ofiţerilor de legătură este o altă formă de cooperare poliţienească, care

în ultimul timp a luat o amploare deosebită.
Potrivit prevederilor convenţiei, Părţile Contractante pot încheia acorduri
bilaterale privind detaşarea, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, de
ofiţeri de legătură aparţinând unei Părţi Contractante pe lângă autorităţile de poliţie ale
altei Părţi Contractante.
Scopul detaşării ofiţerilor de legătură este acela de a avansa şi accelera
cooperarea între părţile contractante, în special prin acordarea de asistenţă :
1. sub forma schimbului de informaţii pentru combaterea
criminalităţii,atât prin prevenire cât şi prin aplicarea legii ;
2. la realizarea cererilor de asistenţă reciprocă pe linie de activităţi
poliţieneşti şi judiciare în probleme penale ;
3. în legătură cu sarcinile autorităţilor responsabile cu supravegherea
frontierelor externe.
Ofiţerii de legătură au misiunea de a acorda consultanţă şi asistenţă. Ei nu sunt
împuterniciţi să intreprindă acţiuni poliţieneşti independente. Aceştia furnizează
informaţii şi îşi îndeplinesc atribuţiile conform instrucţiunilor primite de la partea
contractantă care i-a detaşat şi de la partea contractantă pe lângă care sunt detaşaţi.
Părţile Contractante pot cădea de acord, în cadru bilateral sau multilateral, ca
ofiţerii de legătură aparţinând unei Părţi Contractante detaşaţi în terţe state să
reprezinte şi interesele uneia sau mai multor Părţi Contractante. Conform acestor
acorduri, ofiţerii detaşaţi în state terţe furnizează informaţii altor părţi contractante
când li se cere acest lucru sau din proprie iniţiativă şi, în limita mandatului lor,
îndeplinesc sarcini în beneficiul acestor părţi. Părţile Contractante se vor informa
reciproc cu privire la intenţiile de detaşare a unor ofiţeri de legătură în state terţe 656.
Cooperarea poliţienească desfăşurată prin ofiţeri de legătură este reglementată
în legislaţia internă a României prin dispoziţiile OUG nr. 103/2006 privind unele
măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, dispoziţii examinate în

655
Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei instituţii au fost examinate în capitolul anterior
656
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 47

292
capitolul anterior, motiv pentru care nu vom mai insista asupra acestei instituţii de
cooperare poliţienească.

2.2.7. Intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră

prin încheierea de înţelegeri şi acorduri bilaterale

O altă formă de cooperare poliţienească în spaţiul Schengen se refereră la

încheierea unor înţelegeri şi acorduri bilaterale.
Potrivit prevederilor convenţiei, în zonele de frontieră, cooperarea se poate
perfecta prin înţelegeri între ministerele competente ale părţilor contractante.
Dispoziţiile de mai sus nu exclud alte acorduri bilaterale mai detaliate, prezente sau
viitoare, între Părţile Contractante care au frontieră comună. Părţile Contractante se
vor informa reciproc cu privire la astfel de acorduri657.
Acastă posibilitate este menţionată şi în acelaşi timp permisă de convenţie, fiind
considerată o formă de cooperare absolut necesară între statele memebre Schengen,
care au frontieră comună.

2.2.8. Crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun (SIS)

Crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, denumit „Sistemul de

Informaţii Schengen”, constituie o altă formă de cooperare poliţienească, menţionată
expres în Titlul IV al Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
Potrivit dispoziţiilor menţionate mai sus, Părţile Contractante „vor crea şi vor
menţine un sistem de informaţii comun, denumit în continuare „Sistemul de Informaţii
Schengen”, constând într-o secţiune naţională în fiecare din Părţile Contractante şi o
funcţie de suport tehnic”658.
Fiecare Parte Contractantă trebuie să creeze şi să menţină, pe contul şi riscul
propriu, secţiunea naţională din Sistemul de Informaţii Schengen, fişierul său de dare
fiind în mod senţial identic cu fişierele de date ale secţiunilor naţionale ale fiecăreia
657
Ibidem – art. 39 (4) şi (5)
658
Ibidem – Titlul IV, Capitolul I art. 92 parag. 1

293
din celelalte Părţi Contractante prin intermediul funcţiei de suport tehnic. Fiecare
fişier de date al secţiunii naţionale va fi accesibil pentru efectuarea de căutări
automate pe teritoriul respectivei Părţi Contractante. Părţile Contractante vor crea şi
întreţine, pe bază de cheltuieli comune şi asumnându-şi răspunderea în comun, funcţia
de suport tehnic a Sistemului de Informaţii Schengen. Răspunderea pentru funcţia de
suport tehnic localizată la Strasbourg va fi a Republicii Franceze. Funcţia de suport
tehnic va cuprinde un fişier de date care va asigura, prin transmitere on-line, ca
fişierele de date ale secţiunilor naţionale să conţină informaţii identice. Fişierele de
date ale funcţiei de suport tehnic conţin alerte pentru persoane şi bunuri în măsura în
care acestea privesc toate Părţile Contractante 659.
Structura desemnată a oferi acest tip de informaţii suplimentare a fost denumită
SIRENE, un acronim al definiţiei activităţii pe care acesta o îndeplinea :
„Supplimentary Information Requested at National Entries”. Crearea unui sistem de
mesagerie electronică în regim de funcţionare permanent la nivelul fiecărui stat
semnatar al Acordului de la Schengen, şi interconectarea acestuia la bazele de date
naţionale de interes poliţienesc, a reprezentat urmarea firească a creării unui sistem
monitorizat de înregistrare a infracţiunilor semnalate de poliţiile sau vămile naţionale,
în condiţiile impuse de ridicarea controalelor la frontierele interne ale statelor membre
Schengen.
În acest context, SIRENE reprezintă un unic punct de contact între autorităţile
poliţieneşti şi vamale dintre un stat membru şi birourile naţionale ale celorlalte state
membre, în ceea ce priveşte oferirea instrumentelor necesare descoperirii şi luării
măsurilor adecvate în cazul unei infracţiuni descoperite pe teritoriul său naţional sau a
altor state membre sau asociate prin furnizarea în cel mai scurt timp a informaţiilor
relevante, de interes, pentru autoritatea ce instrumentează un anume caz. Deci, biroul
SIRENE reprezintă structura specializată în schimbul de informaţii suplimentare
aferente semnalărilor privind persoanele, obiectele şi autovehiculele din Sistemul
Informatic Schengen, conduita de urmat de către autorităţile naţionale, în cazurile în
care persoanele, vehiculele şi obiectele respective sunt descoperite ca urmare a
căutărilor automate efectuate în sistem, precum şi cele necesare asigurării cooperării
poliţieneşti internaţionale în conformitate cu prevederile convenţiei.
Înfiinţarea unui astfel de birou specializat este o condiţie necesară şi totodată
obligatorie pentru accederea, ca stat membru, la Convenţia de aplicare a Acordului de
la Schengen.
Principalele misiuni pe care le îndeplinesc birourile SIRENE sunt următoarele :
- primirea şi transmiterea informaţiilor ;
- activităţi specifice de cooperare poliţienească operaţională şi
de asistenţă între statele Schengen ;

659
Conventia de punere în aplicare a Acordului Schengen– art. 92 parag. 2 şi 3

294
 - activităţi de control care vizează în special respectarea
prevederilor Convenţiei de aplicare a Acordului de la
Schengen ;
- administrarea structurii operaţionale şi a mijloacelor
materiale;
- activităţi de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru
Schengen.
Misiunile de cooperare poliţienească operaţională şi de asistenţă între entităţile
Schengen, au în special rolul de a comunica informaţii către serviciile solicitante. În
funcţie de dispoziţiile naţionale ce vor fi stipulate pentru crearea ansamblului de
dispoziţii ale Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen,SIRENE poate îndeplini
misiuni complementare ce decurg din alte dispoziţii ale convenţiei, în special cele
legate de cooperarea poliţienească. Se impune totodată definirea unor norme juridice
naţionale, a funcţionalităţilor şi instrumentelor tehnice, precum şi a procedurilor
naţionale.
În contextul actual, care imlică accelerarea eforturilor României de aliniere
instituţională la standardele europene impuse de prevederile Convenţiei de aplicare a
Acordului Schengen şi de Catalogul de recomandări şi bune practici SIS/SIRENE, în
anul 2005, a fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, în
cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, unitate naţională unică
specializată în schimbul de date şi informaţii operative în domeniul prevenirii şi
combaterii criminalităţii transfrontaliere. Rolul acestei unităţi poliţieneşti este de a
asigura, conform legislaţiei interne şi internaţionale în domeniu şi a recomandărilor
experţilor europeni, cooperarea pe următoarele canale : Centrul SECI, EUROPOL,
SIRENE, INTERPOL, ataşaţi de afaceri interne şi ofiţerii de legătură români şi străini.
Prin înfiinţarea şi modul de organizare a Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională a fost asigurată şi necesitatea creării unei singure platforme de
cooperare poliţienească internaţională care să cuprindă toate canalele de cooperare cu
respectarea principiului „o singură cale de intrare o singură cale de ieşire a
informaţiei”, potrivit modelului stabilit de şefii unităţilor naţionale de poliţie din
statele membre EUROPOL, adoptat la Haga în anul 2003.
Deoarece organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională au fost examinate în capitolul anterior, nu vom reveni
asupra acestora.
Biroul SIRENE România a fost înfiinţat în anul 2004, în cadrul Punctului
Naţional Focal, în primă fază ca structură fără caracter operaţional, având rolul de a
elabora cadrul legislativ şi condiţiile tehnico-administrative destinate operaţionalizării
acestuia.
Baza legală a organizării şi funcţionării birourilor SIRENE la nivel european
este reprezentată de Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen (cu

295
modificările ulterioare – Regulamentul Consiliului nr.871/2004), unde la art. 92
parag.4 se menţionează că : „Statele membre, în conformitate cu legislaţia naţională,
vor schimba, prin intermediul autorităţilor anume desemnate în acest sens (SIRENE),
toate informaţiile suplimentare necesare legate de introducerea unei alerte şi pentru a
permite luarea măsurilor ce se impun în ceea ce priveşte persoanele şi/sau obiectele ce
au constituit motiv de introducere a unei alerte în SIS, care au rezultat dintr-o căutare
efectuată în sistem. Astfel de informaţii vor fi folosite doar pentru scopul în care au
fost transmise”.
Aşa cum am mai arătat, la nivel naţional baza legală necesară funcţionării
operaţionale a biroului SIRENE este reprezentată de OUG nr. 103/2006 privind unele
măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, act normativ aprobat
prin Legea nr. 104/2007. Actul normativ în cauză a preluat unele prevederi comunitare
referitoare la cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen [cum sunt art. 7, 39, 41, 46,
47, 92-119 şi 125, cu modificările prevăzute în Decizia Consiliului nr. 2000/586/JHA,
Decizia Consiliului nr. 2003/725/JHA, Regulamentul 871/2004, Decizia Consiliului
2005/211/JHA, Regulamentul 1160/2005, Regulamentul (EC)nr. 1987/2006 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea SIS II (OJ L 381/1 din 28.12.2006,), Regulamentul (EC)
nr. 1986/2006 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006
privind accesul serviciilor din Statele Membre responsabile pentru emiterea
certificatelor de înmatriculare a vehiculelor la SIS II (OJ L 381/4 din 28.12.2006),
Decizia Consiliului nr.2006/1007/JHA din 21 decembrie 2006 de amendare a Deciziei
2001/886/JHA cu privire la dezvoltarea SIS II (OJ L 411/1 din 30.12.2006),
Regulamentul Consiliului (EC) nr. 1988/2006 din 21 decembrie 2006 de amendare a
Regulamentului (EC) nr. 2424/2001 cu privire la dezvoltarea SIS II (OJ L 411/78 din
30.12.2006), şi Manualul de cooperare poliţienească transfontalieră]660.
Tot în cadrul măsurilor de aliniere legislativă a României la standardele Uniunii
Europene şi a spaţiului Schengen, a fost adoptată OUG nr. 128/2005 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări
(SINS), aprobată prin Legea nr. 345/2005.
Prevederile acestui act normativ intern completează legislaţia română (la nivelul
celei comunitare), cu dispoziţii referitoare la categoriile de date ce vor face parte din
SINS, accesul la datele conţinute de sistem, precum şi cu prevederi referitoare la
protecţia datelor cu caracter personal.
Categoriile de date privind persoane şi obiecte ce pot fi introduse în SIS sunt
următoarele :
Persoane căutate :
1. persoane căutate în vederea extrădării (art. 95 din convenţie);

660
www.mira.gov.ro

296
 2. în cazul nepermiterii străinilor de a intra pe teritoriul naţional la
frontiera externă Schengen sau în scopul returnării, dacă aceştia se
află deja într-un stat Schengen (art. 96 din convenţie) ;
3. dacă sunt declarate dispărute (art. 97 din convenţie) ;
4. pentru a localiza martorii, persoanele citate în scopul prezentării
acestora în faţa autorităţilor judiciare în cdrul unei proceduri
penale (art. 98 din convenţie) ;
5. pentru a efectua asupra acestora supravegheri discrete sau
controale specifice (art. 99 din convenţie).
Categoriile de date personale care sunt furnizate de fiecare parte contractantă,
se referă la :
1. numele şi prenumele, orice alte nume de împrumut eventual
înregistrate separat ;
2. semne fizice particulare, obiective şi care nu se schimbă ;
3. iniţiala celui de-al doilea prenume ;
4. data şi locul naşterii ;
5. sexul ;
6. cetăţenia ;
7. dacă persoanele respective sunt înarmate ;
8. dacă persoanele respective sunt violente ;
9. motivul pentru care s-a făcut alertarea ;
10.măsurile care trebuie adoptate661.

Obiecte căutate :
1. ambarcaţiuni, avioane, vehicule cu motor, a căror capacitate
cilindrică depăşeşte 50 cmc furate, pierdute sau deturnate ;
2. camioane, rulote a căror greutate depăşeşte 750 kg., echipamente
industriale, motoare furate, pierdute sau deturnate ;
3. arme de foc furate, pierdute sau deturnate ;
4. documente de identitate precum paşapoarte, cărţi de identitate,
permise de conducere, permise de şedere furate, pierdute sau
deturnate ;
5. documente în alb furate, pierdute sau deturnate ;
6. certificatele de inmatriculare a vehiculelor şi plăcuţe de
înmatriculare furate, pierdute sau deturnate ;
7. bancnote suspecte ;
8. mijloace de plată (cărţi de credit, cecuri, acţiuni, bonduri, părţi
sociale) furate, pierdute sau deturnate.
661
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen – art. 94

297
 Datele privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării sunt
introduse la cererea autorităţii judiciare a Părţii Contractante care face solicitarea.
Înainte de a emite o alertă, Partea Contractantă va verifica dacă arestarea este
autorizată conform legislaţiei naţionale a Părţilor Contractante cărora li se adresează
solicitarea.
Partea Contractantă care emite alerta va transmite Părţilor Contractante vizate în
modul cel mai rapid posibil atât alerta cât şi următoarele informaţii esenţiale legate de
caz :
1. autoritatea care a formulat cererea de arest ;
2. dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi
efect juridic sau o hotărâre executorie ;
3. natura şi încadrarea juridică a infracţiunii ;
4. o descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, inclusiv
data, locul şi măsura în care persoana pentru care s-a emis alerta a
participat la comiterea infracţiunii ;
5. în măsura în care este posibil, consecinţele infracţiunii 662.

Secţiunea a III-a. Tratatul de la Prüm – Schengen III – Prezentare generală

3.1. Consideraţii introductive

La data de 27 mai 1005, şapte state membre ale Uniunii Europene, respectiv,
Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză,
Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Austria au semnat
Tratatul de la Prüm.
Instrumentul internaţional prevede că, „într-un spaţiu de liberă circulaţie a
persoanelor, este important ca Statele Membre ale Uniunii Europene să-şi intensifice
cooperarea pentru a combate mai eficient terorismul, criminalitatea transfrontalieră şi
migraţia ilagală”, în primul rând „prin intermediul unui schimb de informaţii”.
De asemenea, Părţile Contractante vor crea baze juridice şi tehnice necesare,
care vor contribui la perfecţionarea cooperării transfrontaliere, sub control judiciar şi
fără a se aduce atingere legislaţiilor naţionale aflate în vigoare în statele implicate.

662
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen – art. 95 parag. (1) şi (2)

298
 Aşadar, prin Tratat „Părţile Contractante vizează să-şi intensifice cooperarea
transfrontalieră, în special schimbul de informaţii”, acesta (Tratatul) fiind deschis
pentru aderare şi altor state membre ale Uniunii Europene.
Acest document reprezintă o nouă etapă în cooperarea poliţienească europeană,
având ca obiect întărirea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva
terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale.
Tratatul prevede, printre altele, schimbul de informaţii privind profilele genetice
(ADN), datele dactiloscopice, datele de înregistrare a vehiculelor şi alte date cu
caracter personal663.
Tratatul a fost considerat ca nefiind doar un simplu instrument de cooperare la
nivel comunitar, ci chiar o soluţie la nivel organizaţional şi tehnic.
În consecinţă, la data de 5 decembrie 2006, la Bruxelles s-a convenit Acordul
de implementare a Convenţiei de la Prüm. În conformitate cu art. 44 din Convenţie,
scopul Acordului de Implementare este identificarea prevederilor necesare aplicării şi
implementării tehnice şi administrative a Convenţiei 664.
Tratatul vizează în principal îmbunătăţirea schimbului de date şi informaţii
dintre autorităţile de aplicare a legii din statele semnatare, şi acoperă trei domenii
reglementate de legislaţia europeană (acestea constituind şi principale forme de
cooperare poliţienească), şi anume :
terorismul ;
criminalitatea transfrontalieră ;
migraţia ilegală665.

3.2. Profile ADN, date dactiloscopice şi alte date

Părţile Contractante vor crea şi gestiona fişiere naţionale de analiză ADN, în

vederea urmăririi faptelor penale. Prelucrarea datelor înregistrate în aceste fişiere se
efectuează în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă în procesul prelucrării în
cauză, fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale Tratatului 666.
Părţile Contractante permit punctelor naţionale de contact ale celorlalte Părţi
Contractante ca, în vederea urmăririi faptelor penale, să aibă acces la datele indexate
în fişierele lor de analiză ADN şi să aibă dreptul să procedeze la consultarea
automatizată cu ajutorul unei comparări a profilelor ADN. Consultarea nu poate fi

663
www.mira.gov.ro
664
www.mira.gov.ro
665
www.mira.gov.ro
666
Tratatul de la Prüm - www.mira.gov.ro

299
realizată decât pentru fiecare caz în parte şi cu respectarea legislaţiei naţionale a Părţii
Contractante care efectuează respectiva consultare667.
În situaţia în care în cadrul unei consultări automatizate se constată o
concordanţă între un profil ADN transmis şi un profil ADN înregistrat în fişierul Părţii
Contractante destinatare, punctul naţional de contact care a lansat consultarea este
informat pe cale automatizată cu privire la existenţa unei concordanţe şi la referinţă.
De comun acord şi prin intermediul propriilor puncte naţionale de contact,
Părţile Contractante compară profilele ADN ale urmelor lor deschise cu toate profilele
ADN ce provin din datele indexate ale celorlalte fişiere naţionale de analiză ADN, în
vederea urmăririi faptelor penale. Transmiterea şi compararea se realizează în mod
automatizat. Transmiterea ce vizează compararea profilelor ADN ale urmelor deschise
nu se realizează decât în cazurile în care o asemenea transmitere este prevăzută prin
legislaţia naţională a Părţii Contractante solicitante.
Dacă în cusul comparării menţionate mai sus, o Parte Contractantă constată că
profilele ADN transmise corespund celor cuprinse în propriul fişier de analiză ADN,
aceasta comunică fără întârziere punctului naţional de contact al celeilalte Părţi
Contractante datele indexate pentru care a fost constatată o concordanţă 668.
În cazul constatării concordanţelor profilelor ADN în cadrul procedurii
prevăzute mai sus, transmiterea altor date cu caracter personal care se raportează la
datele indexate, ca şi a altor informaţii, se realizează în baza legislaţiei naţionale a
Părţii Contractante solicitate, inclusiv a dispoziţiilor privind asistenţa judiciară 669.
Fiecare Parte Contractantă va desemna un punct naţional de contact pentru
transmiterea datelor în baza prevederilor de mai sus. Competenţele punctului naţional
de contact sunt guvernate de legislaţia naţională care îi este aplicabilă.
Pentru prevenirea şi urmărirea faptelor penale pe teritoriul Părţii Contractante
care efectuează consultarea în vederea urmăririi faptelor penale pentru care sunt
prevăzute pedepse şi care sunt de competenţa tribunalelor sau a Ministerului Public,
precum şi în vederea menţinerii ordinei şi siguranţei publice, Părţile Contractante
autorizează punctele naţionale de contact ale celorlalte Părţi Contractante, să aibă
acces la următoarele date din registrele naţionale ale vehiculelor, cu dreptul de a
proceda la consultarea automatizată pentru fiecare caz în parte :
1. datele privind proprietarii sau, după caz, posesorii, precum şi
2. datele privind vehiculele670.
În scopul prevenirii faptelor penale şi a menţinerii ordinii şi siguranţei publice
în timpul manifestărilor de mare anvergură cu dimensiune transfrontalieră, în special
în domeniul sportiv sau în legătură cu reuniunile Consiliului European, Părţile

667
Ibidem – art.3 (consultarea automatizată a profilelor AND) alin. (1)
668
Tratatul de la Prüm – art. 4 (compararea automatizată a profilelor AND)
669
Tratatul de la Prüm - art. 5 (transmiterea altor date cu caracter personal şi a altor informaţii) – www.mira.gov.ro
670
Ibidem – art.12 (consultarea automatizată a datelor din registrele de înmatriculare a vehiculelor) alin. (1)

300
Contractante îşi transmit reciproc, atât la cerere, cât şi din proprie iniţiativă, date care
nu au caracter personal ce pot fi necesare în acest scop, cu respectarea legislaţiei
naţionale a Părţii Contractante care le transmite 671.
În realizarea aceluiaşi scop (cu cel menţionat mai sus), Părţile Contractante îşi
transmit reciproc, atât la cerere cât şi din proprie iniţiativă, date referitoare la
persoane, atunci când condamnări definitive sau alte fapte justifică prezumţia că
aceste persoane vor comite fapte penale în cadrul acestor evenimente, sau că acestea
prezintă un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, în măsura în care transmiterea
acestor date este permisă în baza legislaţiei naţionale a părţii contractante care le
transmite672.

3.3. Prevenirea şi combaterea infracţiunilor de terorism

În anumite cazuri speciale, cu respectarea legislaţiei naţionale şi fără cerere, în

vederea prevenirii infracţiunilor de terorism, Părţile Contractante pot transmite
punctelor naţionale de contact673 ale celorlalte Părţi Contractante datele cu caracter
personal şi informaţiile necesare (numele, prenumele, data şi locul naşterii, precum şi
o descriere a faptelor), în măsura în care acest lucru este necesar, întrucât anumite
fapte justifică prezumţia că persoanele în cauză vor comite infracţiuni prevăzute de
Decizia – cadru 2002/475/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002
privind combaterea terorismului674.
671
Ibidem – art. 13 (transmiterea datelor care nu au caracter personal)
672
Ibidem – art. 14 (transmiterea datelor cu caracter personal) alin. (1)
673
Tratatul de la Prüm – art. 16 alin. (3) prevede că „fiecare parte contractantă desemnează un punct naţional de contact
pentru realizarea schimbului de date cu punctele naţionale de contact ale celorlalte părţi contractante. Competenţele
fiecărui punct naţional de contact sunt guvernate de mlegislaţia naţională care îi este aplicabilă
674
Decizia – cadru din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului (2002/475/JAI), prevede la art. 1-3 infracţiunile
care pot fi interpretate ca fiind teroriste şi anume :
„Art. 1. Infracţiuni teroriste şi drepturi şi principii fundamentale
(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a fi considerate infracţiuni teroriste actele intenţionate prevăzute la
literele (a)-(i), astfel cum sunt definite ca infracţiuni în dreptul intern, care, prin natura sau contextul lor, pot aduce
atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii internaţionale, atunci când sunt săvârşite cu scopul :
- de a intimida grav o populaţie sau
- de a constrânge nelegitim puterile publice sau o organizaţie internaţională să îndeplinească sau să se abţină
de la a îndeplini un act oarecare sau
- de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice fundamentale, constituţionale, economice sau
sociale ale unei ţări sau organizaţii internaţionale ;
vor fi considerate a fi infracţiuni teroriste :
(a) atingerile aduse vieţii unei persoane care pot cauza moartea ;
(b) atingerile grave ale integrităţii fizice a unei persoane ;
(c) răpirea sau luarea de ostateci ;
(d) faptul de a cauza distrugeri masive unei instalaţii guvernametale sau publice, unui sistem de transport,
unei infrastructuri, inclusiv unui sistem informatic, unei platforme fixe situate pe platoul continental,
unui loc public sau unei proprietăţi private, susceptibile să pună în pericol vieţi umane sau să producă

301
 Fiecare Parte Contractantă decide în mod autonom, în funcţie de politica sa
naţională de siguranţă aeriană, cu privire la intervenţia însoţitorilor înarmaţi la bordul
aeronavelor înregistrate. Intervenţia acestor însoţitori înarmaţi la bordul aeronavelor se
efectuează în conformitate cu Convenţia de la Chicago din 7 decembrie 1944 privind
aviaţia civilă internaţională şi anexele sale, în special anexa 17, cu celelalte
documente privind aplicarea sa, ţinând cont de competenţele comandantului de
aeronavă în baza Convenţiei de la Tokio din 14 septembrie 1963 privind infracţiunile
şi alte acte ce se produc la bordul aeronavelor, precum şi în conformitate cu alte
reglementări de drept internaţional pertinente, în măsura în care acestea sunt
obligatorii pentru respectivele Părţi Contractante675.
În sensul Tratatului de la Prüm, însoţitorii înarmaţi la bordul aeronavelor sunt
funcţionarii de poliţie sau lucrători ai autorităţii publice corespunzător pregătiţi în
acest scop şi însărcinaţi cu menţinerea securităţii la bordul aeronavelor.
Părţile Contractante eliberează însoţitorilor înarmaţi repartizaţi la bordul
aeronavelor celorlalte Părţi Contractante, la cererea acestora din urmă, o autorizaţie
pierderi economice considerabile ;
(e) capturarea de aeronave şi de nave sau de alte mijloace de transport colective de pasageri sau de
mărfuri ;
(f) fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul, furnizarea sau utilizarea de arme de foc, de
explozibili, de arme nucleare, biologice sau chimice, precum şi, în ceea ce priveşte armele biologice
şi chimice, cercetarea şi dezvoltarea ;
(g) eliberarea de substanţe periculoase sau provocarea de incendii, inundaţii sau explozii, care ar avea
drept efect punerea în pericol a vieţilor umane ;
(h) perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electircitate sau orice altă resursă naturală
fundamentală, care ar avea drept efect punerea în pericol a vieţilor umane ;
(i) ameninţarea de a înfăptui unul din comportamentele enumerate la literele (a)-(h).
(2) Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligaţiei de a respecta drepturile fundamentale şi
principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt consacrate la art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Articolul 2
Infracţiuni referitoare la un grup terorist
(1) În sensul prezentei decizii-cadru, prin “grup terorist” se înţelege asocierea structurată, a mai mult de două persoane,
stabilită în timp şi care acţionează concertat în vederea săvârşirii de infracţiuni teroriste. Termenul “asociere structurată”
desemnează o asociaţie care nu s-a constituit la întâmplare pentru a săvârşi imediat o infracţiune şi care nu are în mod
necesar roluri formal definite pentru membrii săi, continuate în compoziţie sau structură elaborată.
(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura pedepsirea următoarelor acte intenţionate :
(a) conducerea unui grup terorist ;
(b) participarea la activităţile unui grup terorist, inclusiv prin furnizarea de informaţii sau de mijloace
materiale sau prin orice formă de finanţare a activităţilor sale, având cunoştinţă că această participare va contribui la
activitzţile criminale ale grupului terorist.
Articolul 3
Infracţiuni legate de activităţile teroriste
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a fi, de asemenea, considerate infracţiuni l;egate de activităţile teroriste,
următoarele comportamente :
(a) furt agravat săvârşit în vederea realizării unuia dintre comportamentele enumerate la articolul 1
alineatul (1) ;
(b) şantaj în vederea realizării unuia dintre comportamentele enumerate la articolul 1 alineatul (1) ;
(c) producerea de documente administrative false în vederea realizării unuia dintre comportamentele
enumerate la articolul 1 alineatul (1) literele (a)-(h), precum şi la articolul 2 alineatul (2) litera (b)
675
Tratatul de la Prüm – art. 17 (însoţitorii înarmaţi la bordul aeronavelor) – www.mira.gov.ro

302
generală de port a armelor de serviciu, muniţiilor şi obiectelor de echipament, pentru
zborurile cu destinaţia sau din direcţia unor aeroporturi ale Părţilor Contractante.
Portul armelor de serviciu şi a muniţiilor sunt supuse următoarelor condiţii :
ieşirea cu arme şi muniţii din aeronavă într-un aeroport sau şederea în
zonele de securitate, care nu sunt accesibile publicului, aflate într-un
aeroport al unei alte părţi contractante, nu este autorizată decât cu
însoţirea de către un reprezentant al autorităţii naţionale competente a
celeilalte părţi contractante implicate ;
imediat ce au fost scoase din aeronavă, armele şi muniţiile aduse sunt
depozitate, sub escortă, într-un loc care trebuie să fie stabilit de
autoritatea naţională competentă, în care acestea se depozitează în
siguranţă şi sub supraveghere676.

3.4. Combaterea migraţiei ilegale

Având în vedere evaluările comune precum şi Regulamentul (CE) nr. 377/2004

al Consiliului Uniunii Europene din 19 februarie 2004 privind crearea unei reţele a
ofiţerilor de legătură - Imigraţie -, Părţile Contractante convin trimiterea unor
consilieri de documentare în statele considerate drept state de origine sau de tranzit
pentru migraţia ilegală677.
Potrivit prevederilor Tratatului, consilierii de documentare îndeplinesc în
special următoarele misiuni :
consilierea şi pregătirea membrilor reprezentanţelor diplomatice sau
consulare ale Părţilor Contractante cu privire la problemele de
vize şi paşapoarte, în special în ceea ce priveşte recunoaşterea
documentelor falsificate sau contrafăcute, precum şi cu privire la
utilizarea frauduloasă a documentelor şi la migraţia ilegală,
consilierea şi pregătirea societăţilor de transport în domeniul
obligaţiilor ce decurg din Convenţia de aplicare a Acordului
Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a
controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990, şi
din anexa 9 a Convenţiei de la Chicago din 7 decembrie 1944
privind Aviaţia Civilă Internaţională, precum şi în domeniul
recunoaşterii documentelor falsificate sau contrafăcute şi al
dispoziţiilor pertinente referitoare la intrare, precum şi

676
Ibidem – art. 18 (portul armelor de serviciu, muniţiilor şi a obiectelor de echipament)
677
Tratatul de la Prüm – art.20 (consilieri de documentare) – alin. (1)

303
 consilierea şi pregătirea autorităţilor şi instituţiilor ţării gazdă, care
sunt competente pentru controalele poliţieneşti la frontiere.
Nu se aduce atingere competenţelor reprezentanţelor diplomatice sau consulare
şi nici autorităţilor însărcinate cu misiunile de control poliţienesc la frontieră ale
părţilor contractante678.
Părţile Contractante se sprijină reciproc în cursul măsurilor de îndepărtare din
teritoriu, realizate ţinând cont de Decizia 2004/573/CE a Consiliului Uniunii Europene
din 29 aprilie 2004 privind organizarea zborurilor comune pentru îndepărtarea,
pornind pe teritoriul a două sau mai multe state membre, şi de Directiva 2003/110/CE
a Consiliului Uniunii Europene din 25 noiembrie 2003 privind asistenţa în tranzit în
cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană. Părţile Contractante se informează
reciproc în timp util cu privire la măsurile de îndepărtare prevăzute a fi realizate şi, în
măsura posibilului, oferă celorlalte Părţi Contractante posibilitatea de a participa la
acestea. În cursul realizării măsurilor comune de îndepărtare din teritoriu, Părţile
Contractante convin asupra însoţirii persoanelor care trebuie îndepărtate şi asupra
măsurilor de securitate.
Potrivit prevederilor Tratatului, o Parte Contractantă poate proceda la
îndepărtarea unei persoane prin teritoriul unei alte părţi contractante, cu acordul
acesteia în măsura în care acest lucru se dovedeşte a fi necesar 679.
În scopul perfecţionării continue a activităţii de cooperare, Părţile Contractante
desemnează puncte naţionale de contact pentru planificarea şi executarea măsurilor de
îndepărtare din teritoriu, unde experţii se întâlnesc regulat în cadrul unui grup de
lucru, în scopul :
1. evaluării rezultatelor acţiunilor anterioare şi pentru a se ţine cont
de acestea în cursul planificării şi executării măsurilor ulterioare
de îndepărtare din teritoriu ;
2. examinării tuturor eventualelor probleme legate de tranzitul
indicat mai sus, şi al identificării unor soluţii în această privinţă 680.

3.5. Alte forme de cooperare

Tratatul de la Prüm mai prevede şi alte forme de cooperare, şi anume :

forme comune de intervenţie ;
măsuri în cazul unui pericol iminent ;

678
Ibidem – art. 21 (misiunile consilierilor de documentare) – www.mira.gov.ro
679
Tratatul de la Prüm – art. 23 (sprijin în cursul măsurilor de îndepărtare din teritoriu), alin. (1) şi (2)
680
Ibidem – art.23 alin. (3) – www.mira.gov.ro

304
 asistenţa în cazul unor evenimente de mare anvergură, catastrofe şi
accidente grave ;
cooperarea la cerere .

3.5.1. Forme comune de intervenţie

Potrivit prevederilor Tratatului, „în scopul intensificării cooperării poliţieneşti,

precum şi în vederea menţinerii ordinii şi securităţii publice şi a prevenirii faptelor
penale, autorităţile competente care trebuie desemnate de către Părţile Contractante
pot constitui patrule comune, precum şi alte forme de intervenţie comună, în cadrul
cărora funcţionari sau alţi agenţi ai autorităţii publice, desemnaţi de către Părţile
Contractante (denumiţi în continuare „funcţionari”) participă la intervenţii pe teritoriul
unei alte părţi contractante”681.
În calitate de stat gazdă şi cu acordul statului trimiţător, fiecare Parte
Contractantă, în conformitate cu legislaţia sa naţională, poate ca, în cadrul formelor de
intervenţie comune, să încredinţeze funcţionarilor celorlalte părţi contractante
competenţe de autoritate publică sau, în măsura în care legislaţia statului gazdă
permite acest lucru, poate să permită ca funcţionari ai altor Părţi Contractante să-şi
exercite competenţele de autoritate publică. Competenţele de autoritate publică nu pot
fi exercitate în această privinţă decât sub comanda şi, ca regulă generală, în prezenţa
funcţionarilor statului gazdă. În această privinţă, funcţionarii celeilalte Părţi
Contractante se supun legislaţiei naţionale a statului gazdă, acesta (statul gazdă) fiind
responsabil pentru faptele acestora. Funcţionarii unei Părţi Contractante care participă
la intervenţii comune se supun instrucţiunilor autorităţii competente a sttului gazdă 682.
Potrivit prevederilor de mai sus, patrulele comune se organizează în special
între statele membre cu frontiere comune, pentru realizarea a trei obiective principale,
şi anume :
intensificarea cooperării poliţieneşti ;
menţinerea ordinii şi securităţii publice ;
prevenirea faptelor penale.

3.5.2. Măsuri în cazul unui pericol iminent683

681
Ibidem – art. 24 (forme comune de intervenţie) alin. (1)
682
Tratatul de la Prüm – art. 24 alin. (2)-(3)
683
Ibidem– art. 25 – www.mira.gov.ro

305
 Tratatul prevede şi luarea unor măsuri de cooperare poliţienească în cazul unor
situaţii de urgenţă. Astfel, în asemenea situaţii, „funcţionarii unei Părţi Contractante
pot trece frontiera comună către o altă Parte Contractantă, fără autorizaţia prealabilă a
acesteia, pentru ca, în zona de frontieră aflată pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante
şi cu respectarea legislaţiei naţionale a acesteia, să întreprindă măsurile provizorii
necesare în vederea înlăturării oricărui pericol iminent pentru viaţa sau integritatea
fizică a persoanelor”684.
Tratatul defineşte situaţia de urgenţă ca fiind acea situaţie în care, „dacă se
aşteaptă intervenţia funcţionarilor statului gazdă sau stabilirea unei relaţii de
subordonare potrivit articolului 24 alineatul (2) 685, există riscul materializării
pericolului”686.
Funcţionarii care intervin sunt obligaţi să anunţe fără întârziere organele
competente ale statului gazdă, care după confirmarea informaţiei, sunt obligate să
intreprindă, fără întârziere, măsurile care se impun în vederea înlăturării pericolelor şi
a reluării controlului asupra situaţiei. Funcţionarii care intervin (cu respectarea
insrtucţiunilor statului gazdă), nu pot acţiona pe teritoriul statului gazdă decât până în
momentul în care acesta din urmă a întreprins măsurile necesare pentru înlăturarea
pericolului.
Pentru realizarea în bune condiţii a acestei forme de cooperare poliţienească,
Părţile Contractante vor încheia un acord separat referitor la autorităţile care trebuie
anunţate fără întârziere (potrivit prevederilor de mai sus), statul gazdă fiind
responsabil pentru măsurile întreprinse de către funcţionarii care intervin.
Funcţionarii care intervin se supun atât dispoziţiilor menţionate mai sus, cât şi
legislaţiei naţionale a Părţii Contractante pe teritoriul căreia acţionează.

3.5.3. Asistenţa în cazul unor evenimente de mare anvergură,

catastrofe şi accidente grave687

În cursul manifestaţiilor de masă şi a altor evenimente de mare anvergură, a

catastrofelor, precum şi a accidentelor grave, autorităţile Părţilor Contractante se susţin
reciproc, cu respectarea legislaţiei lor naţionale, astfel :
1. informându-se reciproc, cât mai curând posibil, cu privire la astfel
de evenimente cu implicaţii transfrontaliere, precum şi

684
Ibidem – art. 25 alin. (1)
685
Relaţia de subordonare se realizează se realizează faţă de funcţionarii statului gazdă cu respectarea legislaţiei acestuia
686
Ibidem – art. 25 alin. (2)
687
Tratatul de la Prüm – art. 26 – www.mira.gov.ro

306
 comunicându-şi informaţiile importante care se raportează la
acestea ;
2. întreprinzând şi coordonând măsurile poliţieneşti necesare pe
propriul teritoriu, în cursul situaţiilor cu implicaţii transfrontaliere;
3. acordând asistenţă, în măsura posibilului, la cererea Părţii
Contractante pe teritoriul căreia s-a produs situaţia, prin trimiterea
de funcţionari, specialişti şi consilieri, precum şi prin punerea la
dispoziţie a obiectelor de echipament.

3.5.4. Cooperarea la cerere688

Potrivit prevederilor Tratatului, cu respectarea propriilor competenţe şi a

legislaţiei lor naţionale, o altă formă de cooperare poliţienească este asistenţa
reciprocă la cerere.
Autorităţile competente ale Părţilor Contractante îşi acordă asistenţă reciprocă
potrivit articolului 39, alineatul (1), prima frază din Convenţia de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la
frontierelor comune semnată la 19 iunie 1990689, în special prin :
verificarea identităţii proprietarilor şi posesorilor, ca şi a
conducătorilor vehiculelor rutiere, vapoarelor şi navelor sau
aeronavelor, în măsura în care acestă acţiune nu este deja
acoperită la articolul 12690 ;
informaţii privind permisele de conducere, permisele de navigaţie şi
autorizaţiile asemănătoare ;
verificări privind locurile de şedere şi de reşedinţă ;
verificări privind titlurile de şedere ;
verificări ale identităţilor abonaţilor la reţeaua telefonică şi a
abonaţilor altor echipamente de telecomunicaţii, în măsura în care
acestea sunt public accesibile ;
verificări privind identitatea ;

688
Ibidem – art. 27
689
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, prevede la art. 39 alineatul (1) prima frază,
la care se face trimitere următoarele : „Părţile Contractante se angajează să ia măsuri pentru ca serviciile lor de poliţie, în
conformitate cu legislaţia naţională şi în cadrul copetenţelor pe care le au, să se ajute reciproc în asopul prevenirii şi
descoperirii infracţiunilor, în măsura în care legislaţia naţională nu prevede că cererea trebuie să se facă şi să se transmită
prin autorităţile judecătoreşti şi cu condiţia ca cererea sau transpunerea acesteia în practică să nu presupună aplicarea
unor măsuri de constrângere de către partea contractantă căreia i s-a adresat solicitarea.
690
Tratatul de la Prüm – art. 12 se referă la „consultarea automatizată a datelor din registrele de înmatriculare a
vehiculelor”

307
 anchete privind provenienţa unor obiecte precum arme, vehicule cu
motor sau vapoare şi nave (cereri privind modalităţile de
dobândire) ;
elemente de informaţii rezultate din culegerea de date poliţieneşti şi
din documente ale poliţiei, precum şi informaţii rezultate din
culegerea de date ale autorităţilor administrative public accesibile ;
semnalări urgente privind armele şi explozivii, ca şi semnalări privind
falsurile de monedă şi înscrisurile de valoare ;
informaţii privind executarea practică a măsurilor de supraveghere
transfrontalieră, a urmărilor transfrontaliere şi a livrărilor
supravegheate ;
notificarea disponibilităţii unei persoane de a da declaraţii 691.

Utilizarea armelor de serviciu, muniţiilor şi obiectelor de echipament de către

agenţii unei Părţi Contractante se realizează conform unor norme foarte clar stabilite
în Tratat. Astfel, „funcţionarii unei Părţi Contractante care, în cadrul unei intervenţii
comune, se află pe teritoriul unei alte părţi contractante, pot purta propriile uniforme
naţionale de serviciu. Funcţionarii pot avea asupra lor armele de serviciu, muniţiile şi
obiectele de echipament, admise potrivit legislaţiei naţionale a statului trimiţător.
Orice Parte Contractantă poate interzice funcţionarilor statului trimiţător portul
anumitor arme de serviciu, muniţii şi obiecte de echipament” 692.
Referotor la situaţiile în care armele de serviciu pot fi utilizate de către
deţinători precizăm că aceste a sunt limitate la două, si anume :
1. în cazul legitimei apărări ;
2. pentru apărarea unei alte persoane.
Totuşi, în anumite situaţii, funcţionarul responsabil cu intervenţia în statul
gazdă, poate autoriza utilizarea armelor de serviciu, muniţiilor şi a obiectelor de
echipament, cu respectarea legislaţiei statului gazdă. Părţile Contractante (prin
autorităţile lor competente) se vor informa reciproc cu privire la armele de serviciu,
muniţii şi obiecte de echipament autorizate, precum şi la condiţiile care guvernează
utilizarea acestora.
În cazul în care, în cadrul măsurilor întreprinse, funcţionarii uneia dintre Părţile
Contractante implică vehicule cu motor pe teritoriul unei alte Părţi Contractante,
aceştia se supun aceloraşi reguli de circulaţie ca şi funcţionarii statului gazdă, inclusiv
în privinţa folosirii prerogativelor de autoritate publică în domeniul utilizării
dispozitivelor sonore sau luminoase şi în privinţa respectării regulilor de circulaţie.

691
Tratatul de la Prüm – art. 27 alin. (1) – www.mira.gov.ro
692
Ibidem art. 28 alin. (1)

308
 Părţile Contractante sunt obligate să acorde funcţionarilor trimişi de către altă
Parte Contractantă, în exercitarea atribuţiilor lor, aceeaşi protecţie şi asistenţă ca şi în
cazul propriilor funcţionari.
În materie de răspundere, „se aplică mutatis mutandis articolul 43 din
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990 693.
În ceea ce priveşte poziţia juridică a funcţionarilor în raport cu dreptul penal
(funcţionarii care acţionează pe teritoriul unui alt stat), menţionăm că pentru faptele
penale pe care le comit sau sunt comise împotriva lor, aceştia sunt asimilaţi
funcţionarilor din statul gazdă, cu excepţia unor dispoziţii contrare cuprinse într-un alt
acord în vigoare pentru Părţile Contractante.
Aspectele care vizează relaţii de serviciu în plan disciplinar sunt tratate conform
dispoziţiilor de linie din propriul stat.

3.6. Aspecte generale privind protecţia datelor

Prin prelucrarea datelor cu caracter personal se înţelege „orice prelucrare sau

înlănţuire de prelucrări referitoare la date cu caracter personal, realizată cu sau fără
ajutorul procedurilor automatizate, care se raportează la datele cu caracter personal,
precum prelevarea, stocarea, sistematizarea, păstrarea, adaptarea sau modificarea,
citirea,investigarea, consultarea, utilizarea, comunicarea prin intermediul unei
transmiteri, difuzarea sau orice altă formă de punere la dispoziţie, combinarea sau
conexarea, ca şi blocarea, ştergerea sau distrugerea datelor ; în sensul prezentului
Tratat, prelucrarea cuprinde şi informaţia privind existenţa sau absenţa unei
concordanţe”694.
Consultarea automatizată constă în „accesul direct într-o bancă de date
automatizate a unei autorităţi, care se efectuează astfel încât răspunsul obţinut la
consultare să se realizeze în întregime pe cale automatizată” 695.
Prin marcare se aplică un semn la datele cu caracter personal înregistrate, fără a
se căuta limitarea prelucrării lor în viitor.

693
Convenţia pentru punerea în aplicare a Acordului Schengen, prevede la art. 43 examinat anterior condiţiile în care
agenţii unei Părţi Contractante răspund pentru prejudiciile cauzate pe teritoriul statului gazdă
694
Tratatul de la Prüm – art. 33 alin. (1) pct. 1 – www.mira.gov.ro
695
Tratatul de la Prüm – art. 33 alin. (1) pct. 2

309
 Blocarea presupune marcarea datelor cu caracter personal înregistrate, în
vederea limitării prelucrării lor în viitor.
În ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, care sunt sau au fost
transmise în cadrul Tratatului, fiecare Parte Contractantă garantează datelor, prin
legislaţia sa naţională, un nivel de protecţie cel puţin egal celui care rezultă din
Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protejarea persoanelor
faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, precum şi din
Protocolul adiţional din 8 noiembrie 2001, fiecare Parte Contractantă ţinând cont, în
această privinţă, şi de Recomandarea nr. R (87) 15 privind utilizarea datelor cu
caracter personal în domeniul poliţienesc din 17 septembrie 1987, făcută statelor
membre de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, inclusiv în măsura în care
datele nu sunt prelucrate în mod automatizat696.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului, prelucrarea datelor transmise de către Partea
Contractantă, care efectuează consultarea sau compararea datelor, este autorizată
exclusiv în vederea :
1. stabilirii concordanţei dintre profilele ADN sau dintre datele
dactiloscopice comparate ;
2. pregătirii şi introducerii unei cereri de asistenţă administrativă
sau judiciară, potrivit legislaţiei naţionale, în cazul concordanţei
acestor date ;
3. realizării unei jurnalizări, potrivit prevederilor art. 39697.
Datele cu caracter personal transmise pot fi prelucrate exclusiv de către
autorităţile şi instanţele care au competenţă pentru îndeplinirea unor sarcini în vederea
atingerii sopurilor indicate mai sus. Comunicarea datelor transmise altor autorităţi (în
special), nu poate fi realizată decât cu autorizarea prealabilă a Părţii Contractante care
le-a transmis şi cu respectarea legislaţiei naţionale a Părţii Contractante destinatare.
În România, acest domeniu a fost reglementat prin Legea nr. 677/2001 pentru
protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestora698, act normativ care a transpus acquis-ul reprezentat de Directiva
95/46/EC care reglementează cadrul juridic general privind protecţia datelor cu
caracter personal în Uniunea Europeană.

3.7. Documentarea şi jurnalizarea, dispoziţii speciale

privind transmiterea automatizată şi neautomatizată699

696
Ibidem – art. 34 alin. (1) – www.mira.gov.ro
697
Ibidem – art. 35 alin. (2)
698
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 790 din 12 decebbrie 2001
699
Tratatul de la Prüm – art. 39 – www.mira.gov.ro

310
 Fiecare Parte Contractantă va garanta că orice transmitere neautomatizată şi
orice primire non-automatizată de date cu caracter personal este documentată de către
autoritatea solicitantă şi de autoritatea care gestioonează fişierul în scopul realizării
controlului admisibilităţii transmiterii. Documentarea cuprinde următoarele indicaţii :
1. motivul care a stat la baza transmiterii ;
2. datele transmise ;
3. data transmiterii şi
4. denumirea sau referinţa autorităţii solicitante şi a
autorităţii care gestionează fişierul700.
Pentru consultările automatizate de date, se aplică următoarele dispoziţii :
1. consultarea sau compararea automatizată pot fi efectuate numai de
funcţionarii punctelor naţionale de contact, special abilitaţi în acest
scop. La cerere, lista funcţionarilor abilitaţi pentru consultare sau
comparare automatizată este pusă la dispoziţia autorităţilor de
supraveghere indicate la alin. (5), precum şi a altor Părţi
Contractante ;
2. fiecare Parte Contractantă garantează că autoritatea care gestionează
fişierul şi autoritatea solicitantă vor ţine evidenţa, într-un registru de
jurnalizare, a oricărei trimiteri şi primiri de date, inclusiv a
informaţiilor privind existenţa sau absenţa unei concordanţe.
Jurnalizarea cuprinde următoarele informaţii :
a) datele transmise ;
b) data şi ora exactă a transmiterii şi
c) denumirea sau referinţa autorităţii solicitante şi a autorităţii
care gestionează fişierul.
Autoritatea solicitantă jurnalizează atât motivul solicitării sau transmiterii, cât şi
referinţele agentului care a efectuat consultarea şi ale agentului care s-a aflat la
originea cererii sau transmiterii701.
În cadrul proiectului de lege (supus dezbaterii publice) pentru aderarea
României la Tratatul smnat la Prüm la 27 mai 2005, România a formulat următoarele
declaraţii :
a) În baza art. 2 alin. (3)702 din Tratat :
1. Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, denumit în continuare SNDGJ,
conţine profile genetice corespunzătoare următoarelor categorii :

700
Ibidem – art. 39 alin. (1)
701
Ibidem – art. 39 alin. (2) – www.mira.gov.ro
702
Art. 2 alin. (3) din Tratat prevede că : „odată cu depunerea instumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau
de aderare, fiecare Parte Contractantă desemnează fişierele naţionale de analiză ADN cărora li se aplică articolele de la 2
la 6, ca şi condiţiile ce guvernează consultarea automatizată în baza articolului 3, alineatul 1.

311
 Suspecţi – persoane despre care există date şi informaţii că ar putea fi autori
ai infracţiunilor pentru care pot fi prelevate probe biologice în vederea
introducerii profilelor genetice în baza de date naţională conform
legislaţiei în vigoare;
Persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea
infracţiunilor pentru care pot fi prelevate probe biologice în vederea
introducerii profilelor genetice în baza de date naţională ;
Urme biologice prelevate cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului ;
Cadavre cu identitate necunoscută, persoane dispărute sau persoane decedate
în urma catastrofelor naturale, accidentelor în masă, a infracţiunilor de
omor sau a actelor de terorism.
2. SNDGJ verifică şi compară profilele genetice în vederea :
(i) excluderii persoanelor din cercul de suspecţi şi identificării autorilor
infracţiunilor prevăzute de legislaţia naţională în vigoare ;
(ii) stabilirii identităţii persoanelor – victime ale catastrofelor naturale,
accidentelor în masă şi actelor de terorism,
(iii) realizării schimbului de informaţii cu celelalte state şi combaterii
criminalităţii transfrontaliere.
b) În baza art. 28 alin. (2), tezele 1 şi 2 din Tratat :
România interzice funcţionarilor statului trimiţător, pe teritoriul său, portul şi
utilizarea armelor, muniţiilor şi echipamentului, altele decât cele aflate în dotarea
individuală, potrivit legislaţiilor naţionale.
c) În baza art. 42 din Tratat :
România stabileşte ca autorităţi competente pentru implementarea Tratatului,
structurile specializate din cadrul :
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru punctele de contect
prevăzute de art. 42, alin. (1), punctele 1- 4, respectiv 6 - 9703;
Serviciul Român de Informaţii pentru punctele de contact prevăzute la art. 42,
alin. (1), pct. 5 [ punctele naţionale de contact pentru informaţiile privind
prevenirea infracţiunilor de terorism, indicate la art. 16, alin. (3) ].

703
Potrivit dispoziţiilor Tratatului textele la care se face trimitere se referă la :
1. punctele naţionale de contact pentru analiza AND, indicate la art. 6, alin. (1) ;
2. punctele naţionale de contact pentru datele dactiloscopice, indicate la art. 11, alin. (1) ;
3. punctele naţionale de contact pentru datele din registrul de înmatriculare a vehiculelor, indicate la art. 12, alin.
(2) ;
4. punctele naţionale de contact pentru schimbul de informaţii la manifestaţii de mare anvergură, indicate la art.
15 ;
6. punctele naţionale de contact şi coordonare pentru însoţitorii înarmaţi, indicate la art. 19 ;
7. punctele naţionale de contact şi coordonare pentru consilierii de documentare, indicate la art. 22 ;
8. punctele naţionale de contact pentru planificarea şi executarea mzsurilor de îndepărtare din teritoriu, indicate
la art. 23, alin. (3) ;
9. autorităţile şi funcţionarii indicaţi la art. de la 24 la 27.

312
 d) Conform legislaţiei în vigoare, România apreciază că, informatiile transmise
de către autorităţile române în aplicarea prevederilor Tratatului nu pot fi utilizate ca
probe în procesul penal decât cu acordul scris al autoritzţilor care au transmis datele.

Examinarea generală a Tratatului de la Prüm, scoate în evidenţă paşii deosebiţi

de importanţi realizaţi de către Părţile Contractante în activităţile specifice de
prevenire şi combatere a criminalităţii prin perfecţionarea metodelor de cooperare
poliţienească.
Tratatul în sine, vine în completarea Convenţiei de aplicare a Acordului
Schengen, instrument internaţional care accentuează cooperarea judiciară între statele
membre, cooperare judiciară înţeleasă ca o activitate specifică judiciară aflată
permanent sub controlul autorităţilor judiciare din fiecare stat membru.
Aderarea României la Tratatul de la Prüm reprezintă un nou pas destul de
important realizat în direcţia compatibilizării serviciilor poliţieneşti române cu cele
din statele membre, scopul final fiind acela de perfecţionate a cooperării poliţieneşti
pentru prevenirea şi combaterea cu mai multă eficienţă a terorismului, criminalităţii
transfrontaliere şi migraţiei ilegale.

Secţiunea a IV-a – Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen.

Prezentare generală

H.G. nr. 1.314/2007 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind aderarea la

spaţiul Schengen704 stabileşte direcţiile de acţiune pentru ducerea la îndeplinire a
măsurilor şi acţiunilor specifice instituţiilor şi organismelor abilitate ale statului
român, în vederea aderării la spaţiul Schengen, în calendarul propus.
Scopul acestui act normativ este realizarea cadrului general necesar abordării
unitare şi coerente a obiectivului referitor la aderarea la spaţiul Schengen, precum şi
conjugarea eforturilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu.
Strategia naţională urmăreşte identificarea, programarea şi realizarea corelată a
acţiunilor la nivel naţional, pentru asigurarea măsurilor premergătoare aderării la
spaţiul Schengen, precum şi crearea premiselor unei armonizări consecvente şi
coerente prin utilizarea unitară a resurselor avute la dispoziţie pentru acest demers 705.
În ceea ce priveşte perioada de implementare a Strategiei naţionale, autorităţile
române au în vedere termenele stabilite în PAS (Planul de acţiune Schengen).
Conform angajamentelor asumate de autorităţile responsabile prin PAS,

704
Publicată în Monitorul Oficial nr.756 din 7 noiembrie 2007
705
HG. Nr. 1.314/2007 - prefaţă

313
implementarea măsurilor tehnice, administrative şi legislative necesare îndeplinirii
complete a acquis-ului Schengen se va realiza până în anul 2010706.

4.1. Obiectivul şi contextul actual al Strategiei naţionale

Obiectivul Strategiei naţionale este stabilirea direcţiilor de acţiune pentru

ducerea la îndeplinire a măsurilor şi acţiunilor specifice instituţiilor şi organismelor
abilitate ale statului român în vederea aderării la spaţiul Schengen.
Strategia naţională conţine direcţiile de acţiune şi programele generale pentru
ducerea la îndeplinire a măsurilor, activităţilor şi acţiunilor specifice instituţiilor şi
organismelor abilitate ale statului român, în vederea aderării la spaţiul Schengen, în
calendarul propus707.
Potrivit art. 8 din Protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul
Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la tratatul de
instituire a Comunităţii Europene, denumit în continuare Protocolul Schengen,
România trebuie să accepte în totalitate acquis-ul Schengen.
Există două categorii de prevederi ale acquis-ului Schengen şi anume :
1. prevederi care nu sunt legate de ridicarea controalelor la
frontierele interne – categoria I, etapa preaderare la spaţiul
Schengen ;
2. prevederi direct legate de ridicarea controalelor la frontierele
interne – categoria a II-a, etapa postaderare la spaţiul Schengen.
În ceea ce priveşte implementarea şi aplicarea prevederilor din categoria I,
menţionăm că România acţionează în această direcţie începând cu data aderării la
Uniunea Europeană. Implementarea şi monitorizarea prevederilor din această
categorie au făcut parte din procesul de pregătire pentru aderarea la Uniunea
Europeană.
Implementarea şi aplicarea prevederilor din categoria a II-a presupun ca toate
precondiţiile legislative, operative şi tehnice să fie îndeplinite, în special cerinţele
referitoare la accesul la Sistemul Informatic Schengen de generaţia a II-a şi la un
control eficient al frontierelor externe.
Procesul de evaluare constă în verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor
necesare implementării depline a acquis-ului Schengen. Acest lucru presupune că
România trebuie să-şi demonstreze capacitatea de a îndeplini cerinţele acquis-ului
Schengen într-o manieră uniformă, corectă, consistentă şi eficientă. Evaluarea

706
H.G. nr. 1.314/2007 - prefaţă
707
Ibidem – secţiunea 1

314
Schengen este în responsabilitatea Grupului de evaluare Schengen din cadrul
Consiliului Uniunii Europene708.
Referitor la procedura aplicabilă procesului de evaluare, menţionăm că prima
parte a procesului de evaluare constă în completarea unui chestionar extins, care va fi
remis României. Acest chestionar va conţine întrebări detaliate despre toate aspectele
relevante pentru implementarea şi aplicarea prevederilor categoriei a II-a.
Răspunsurile la acest chestionar vor fi analizate atent de către echipa de evaluare,
pentru a permite Consiliului Uniunii Europene să analizeze capacitatea României de a
aplica prevederile categoriei a II-a. Procedura continuă cu vizitele de evaluare (în
momentul în care au fost obţinute suficiente informaţii) pentru verificarea în teren a
pregătirii. După finalizarea acestor vizite, va fi redactat un raport care va analiza
stadiul de pregătire a Românii pentru aplicarea prevederilor categoriei a II-a. Raportul
poate include recomandări pentru corectarea sau îmbunătăţirea aspectelor mai puţin
satisfăcătoare. De asemenea, pot fi efectuate vizite suplimentare, dupătrecerea unei
perioade de timp, pentru a se verifica remedierea eventualelor aspecte negative.
Raportul final al Grupului de evaluare Schengen va fi prezentat Consiliului
Uniunii Europene, care va adopta decizia necesară prin care va autoriza aplicarea
prevederilor categoriei a II-a la o anumită dată709.
4.2. Instituţii şi măsuri avute în vedere pentru ducerea la îndeplinire
a obiectivelor stabilite

Coordonarea chestiunilor legate de cooperarea în context Schengen se

realizează de Comisia naţională, organism înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr.
882/2006 privind constituirea Comisiei naţionale de autoevaluare Schengen 710.
Potrivit prevederilor actului normativ menţioant mai sus, Comisia naţională de
autoevaluare Schengen se constituie ca un „organism consultativ, fără personalitate
juridică, denumit în continuare Comisia, pe lângă Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, în scopul coordonării, promovării şi reprezentării politicilor şi
acţiunilor de analiză, dezvoltare şi inovare în domeniul implementării acquis-ului
Schengen, în vederea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru aderarea României la
Acordul Schengen şi la Convenţia de aplicare a acestuia711.
Această Comisie este subordonată Consiliului interministerial pentru afaceri
interne şi justiţie, constituit potrivit prevederilor art. 1 lit. a) din Hotărârea Guvernului
nr.750/2005 privind constituirea consiliilor inteministeriale permanente 712.

708
Ibidem – secţiunea a II-a
709
HG nr. 1.314/2007 secţiunea a II-a
710
Publicată în Monitorul Oficial nr. 608 din 13 iulie 2006
711
HG nr. 882/2006 – art. 1 alin. (1)
712
Publicată în Monitorul Oficial nr. 676 din 28 iulie 2005

315
 Având în vedere importanţa activităţii în sine, comisia este formată din câte un
reprezentant la nivel de secretar de stat, secretar general, preşedinte sau director, după
caz, al următoarelor autorităţi şi instituţii publice :
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative ;
Ministerul Afacerilor Externe ;
Ministerul Integrării Europene ;
Ministerul Finanţelor Publice – Autoritatea Naţională a Vămilor ;
Ministerul Justiţiei ;
Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului ;
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei ;
Secretariatul General al Guvernului ;
Ministerul Public ;
Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii ;
Serviciul Român de Informaţii ;
Serviciul de Telecomunicaţii Speciale”713.
Potrivit legii Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii principale :
1. coordonează elaborarea şi avizează politicile naţionale şi
strategiile sectoriale în domeniile specifice ;
2. urmăreşte îndeplinirea cerinţelor şi angajamentelor asumate pentru
aderarea la Acordul Schengen şi la Convenţia de aplicare a
acestuia ;
3. stabileşte domeniile prioritare pentru elaborarea de politici
generale şi sectoriale specifice domeniului ;
4. urmăreşte asigurarea caracterului unitar şi coerent al strategiilor şi
politicilor din domeniu ;
5. monitorizează şi evaluează modul de îndeplinire a obiectivelor şi
acţiunilor cuprinse în documentele programatice din domeniu ;
6. coordonează comunicarea interministerială în ceea ce priveşte
elaborarea politicilor în materie ;
7. urmăreşte eficientizarea raporturilor dintre ministere, instituţii şi
autorităţi publice ;
8. avizează programele şi planurile generale şi sectoriale pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor statului român în calitate de
viitor stat membru Schengen şi urmăreşte modul efectiv de
aplicare a acestora ;
9. urmăreşte aplicarea unitară şi eficientă a sistemului de norme şi
reglementări în materie ;
10.propune autorităţilor reprezentate elaborarea proiectelor de acte
normative referitoare la domeniul Schengen ;
713
HG nr. 882/2006 art. 1 alin. (3)

316
 11. informează periodic şi ori de câte ori este necesar Guvernul şi
Consiliul interministerial pentru afaceri interne şi justiţie, cu
privire la activităţile desfăşurate şi măsurile dispuse 714.
Comisia naţională crează condiţii manageriale şi de execuţie pentru ca
instituţiile româneşti cu responsabilităţi în domeniul Schengen să definească şi să
fundamenteze o acţiune proactivă în raport cu cerinţele aderării la Acordul Schengen
şi la Convenţia Schengen şi, ulterior, în activitatea de susţinere a intereselor României
la adoptarea deciziilor politice, legislative şi financiare în cadrul Uniunii Europene 715.
Îndeplinirea obiectivului legat de eliminarea controalelor la frontierele interne şi
de aderare la spaţiul Schengen presupune implementarea unui complex de măsuri care
vizează :
adoptarea şi implementarea acquis-ului Schengen ;
construcţia instituţională ;
componenta de investiţii, achiziţii de mijloace tehnice, echipamente şi
sisteme specializate, precum şi pregătirea adecvată a personalului
care va fi implicat în acest demers.
De asemenea, se va avea în vedere asigurarea implementării bunelor practici şi
recomandărilor elaborate la nivel european, aşa cum sunt acestea prevăzute în
cataloagele Schengen.
Măsurile avute în vedere pentru îndeplinirea obiectivelor circumscrise fiecărui
domeniu legat de cooperarea Schengen sunt detaliate în PAS, document revizuit
anual, care reprezintă planul de implementare a Strategiei naţionale 716.

4.3. Adoptarea şi implementarea acquis-ului Schengen

Acquis-ul Schengen a fost acceptat în totalitate şi nu au fost solicitate perioade

de tranziţie sau derogări. Documentele de referinţă privind adoptarea şi implementarea
acquis-ului Schengen de către autoritătile române au avut în permanenţă în vedere şi
au marcat clar distincţia dintre momentul aderării României la uniunea Europeană şi
momentul aderării la Convenţia Schengen.
Planificarea procesului de implementare a prevderilor acquis-ului Schengen a
fost realizată printr-o abordare în două etape, în funcţie de prevederile acquis-ului
Schengen care aparţin categoriei I şi celei care aparţin categoriei a II-a 717.
Principalele domenii în planul cooperării Schengen avute în vedere sunt :
1. politica de vize ;
714
Ibidem – art. 4
715
HG nr. 1.314/2007 – secţiunea a II-a (26)
716
HG. nr. 1.314/2007 – cap. III (29)-(31)
717
Ibidem – cap. III – (32)-(34)

317
 2. migraţia ;
3. cooperarea poliţienască ;
4. lupta împotriva drogurilor ;
5. SIS ;
6. protecţia datelor cu caracter personal718.
Pentru fiecare dintre domeniile de mai sus s-au stabilit măsuri pentru
implementarea acquis-ului Schengen.
Potrivit legii, domeniile avute în vedere pentru pregătirea în domeniul Schengen
sunt cele care formează aquis-ul Schengen şi anume ;
controlul frontierelor ;
politica de vize ;
migraţia ;
azilul ;
cooperarea poliţienească ;
cooperarea judiciară ;
lupta împotriva drogurilor ;
arme de foc şi muniţii ;
SIS ;
protecţia datelor719.
Implementarea măsurilor stabilite prin Strategia naţională va permite realizarea
obiectivului de eliminare a controalelor la frontierele interne odată cu aderarea
ulterioară la spaţiul Schengen.
Materializarea acestui demers presupune şi perfecţionarea activităţii de
cooperare poliţienească în apaţiul Schengen, în scopul reducerii criminalităţii
transfrontaliere, a actelor teroriste şi a migraţiei ilegale.

718
HG nr. 1.314/2007 – cap. III – (35)
719
Ibidem – cap. III – sec. a III-a. – (43)

318
 ANEXE
ANEXA 1

ROMÂNIA

………………………………………… (Denumirea autorităţii judiciare emitente)

Tel.: ……… ; Fax: …………..
………………………………………...... (Adresa)

CERERE DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ

ÎN MATERIE PENALĂ

1. Obiect: …………….(se va menţiona după caz, comisie rogatorie, comunicare acte de

procedură, etc.)

2. Autoritatea judiciară solicitată:

2.1. Autoritatea judiciară competentă pentru …………………… (localitatea în care îşi are
domiciliul persoana căreia trebuie să-i fie înmânate actele etc. )

319
 2.2. Nr. ref. …………………….( se va completa numărul de referinţă al autorităţii judiciare
solicitate)

3. Autoritatea judiciară solicitantă:

3.1. …………………….. (se completează denumirea autorităţii judiciare române competente

astfel cum este definită potrivit art. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală )

3.2. Nr. ref. ………………( se va completa cu numărul de referinţă al lucrării autorităţii

judiciare solicitante)

3.3. Dosar nr.……………………………………………………………………………………

3.4. Termen de judecată: …………………( se va completa dacă este cazul)

3.5. Împotriva ……………………………….. ( se va completa numele persoanei care face

obiectul anchetei penale)
1 □ □ □ □ □ □ □ □ □ 10□ 11□
2 3 4 5 6 7 8 9 (se va bifa numărul de persoane
împotriva cărora se desfăşoară cauza penală )

4. Urgenţă
□ da
Această cerere are caracter urgent pentru următoarele motive ………………………………….
□ nu

5. Temeiul juridic al cererii (Se va bifa convenţia aplicabilă în cazul specific pentru care se
solicită asistenţa; convenţiile sunt menţionate cu titlu exemplificativ, autoritatea judiciară emitentă a
cererii de asistenţă judiciară urmând să completeze lista de mai jos, menţionând titlul convenţiei
multilaterale – alta decât cele precizate mai jos – sau bilaterale în temeiul căreia se solicită asistenţă,
în funcţie de situaţie):

5.1. Convenţii multilaterale

□ Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959.
□ Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978.

320
 □ Al doilea Protocol adiţional Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001.
□ Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27
ianuarie 1977.

□ Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,

întocmită la Viena la 20 decembrie 1988

□ Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea

produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990.

□ Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie penală între Statele
Membre ale Uniunii Europene.

□ Alte convenţii multilaterale ………………………………… (a se menţiona titlul

convenţiei)

5.2. Convenţii bilaterale: ………………………………………. (a se menţiona titlul

convenţiei)

6. Încadrarea juridică a faptei:……………………………………………….......

7. Expunerea sumară a faptei: …………………………………………………

8. Activitatea solicitată:

□ localizarea şi identificarea persoanelor/obiectelor

□ măsuri provizorii în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii
existente sau protejării unor interese
□ ascultarea inculpatului
□ ascultarea de parte vătămată/parte civilă/parte responsabilă civilmente/martori/experţi
□ percheziţia
□ ridicarea de obiecte

321
 □ sechestru
□ remitere de obiecte şi dosare
□ audieri prin videoconferinţă
□ transmiterea spontană de informaţii
□ interceptări şi înregistrări audio şi/sau video
□ livrări supravegheate
□ anchete sub acoperire
□ înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor deţinute
□ comunicarea acte de procedură
□ altele …………………………………………………….. ( se va specifica activitatea
solicitată, în situaţia în care nu se regăseşte printre cele sus menţionate)

Informaţii suplimentare cu privire la activitatea solicitată

………………………………………… ( în funcţie de activitatea solicitată, se vor
indica elemente suplimentare, spre exemplu: numele şi data naşterii persoanei care urmează
să fie ascultată, dacă persoana în cauză este inculpat, martor, parte vătămată, adresa unde
urmează să se efectueze percheziţia sau ridicarea de obiecte, etc.
În cazul în care se va solicita interceptarea şi înregistrarea audio/video se va confirma
emiterea unui ordin sau un mandat obişnuit de interceptarea în cadrul unei anchete penale,
informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării, se va specifica obiectul anchetei
penale, durata dorită pentru interceptare, date tehnice, în special referitoare la numărul de
conectare la reţea, pentru a putea permite prelucrarea cererii)

Legătura dintre fapte şi activitatea solicitată ……………………….( dacă se va solicita o

măsură coercitivă se va explica necesitatea aplicării unei astfel de măsuri)

Activitatea solicitată se va executa după cum urmează: …………………………

( se va coordona, dacă este cazul, executarea activităţii solicitate, se va indica prezenţa
unui avocat, a unei a treia persoane pentru confruntare, notificări sau comunicări care
trebuie efectuate)

Transmiterea parţială ……………………….(se va specifica dacă se solicită transmiterea

parţială a documentelor, la ce interval de timp sau după executarea cărei activităţi)

322
 9. Următoarele persoane vor fi prezente la efectuarea activităţii care face
obiectul cererii de asistenţă judiciară:
…………………………………………………………………………………………..

10. Cererea de asistenţă judiciară este confidenţială pentru următoarele motive:

…………………………………………………………………………………………..

11. Autorităţi judiciare şi servicii de poliţie implicate:

□Ofiţer de legătură
□Magistrat de legătură
□E.J.N. – punct de contact
□OLAF
□EUROPOL
□EUROJUST
□INTERPOL
12. Anexe:
□ cover note
□dispoziţii legale aplicabile
□altele

Semnătura magistratului care solicită asistenţă judiciară internaţională şi

ştampila autorităţii judiciare române solicitante

323
 ANEXA 2

ROMÂNIA

………………………………………… ( the requesting judicial authority )

Tel.: ……… ; Fax: …………..
………………………………………...... ( the address )

REQUEST
FOR MUTUAL LEGAL ASSISTANCE IN CRIMINAL MATTERS

1. Object: ………………………………………………………………...

2. Requested judicial authority:

2.1. Judicial authority competent for ……………………….. …………………………………

2.2. Your ref. ….

…………………………………………………………………………………...

324
3. Requesting judicial authority:

3.1. The Romanian judicial Authority …………………….. ………………………………

3.2. Our ref. ……………………………………………………………………………………

3.6. Proceeding no. . …………………………………………………………………………..

3.7. Date of the next audience ………………………………………………………………

3.8. Against……………………………………………………………………………………..

1 □ □ 3□ 4□ 5□ 6□ 7□ 8□ 9□ 10□ 11□
2 (select the number of concerned
persons)

4. Urgency
□yes
This request is urgency for the following reasons…………………………………………………

□no

5. Applied conventions:

5.1. Multilateral conventions

□ European Convention of 20 April 1959 on mutual assistance in criminal matters.
□ Additional Protocol to the European Convention on mutual assistance in criminal
Matters, Strasbourg, March 17, 1978
□ Second Additional Protocol to the European Convention on mutual assistance in
criminal matters, Strasbourg, November 8, 2001.
□ European Convention on the suppression of terrorism, Strasbourg, January 27,
1977.

325
 □ United Nations Convention against illicit traffic in narcotic drugs, Vienna,
December 20, 1988

□ Convention on laundering, search, seizure and confiscation of the proceeds of crime

Strasbourg, November 8, 1990.

□ European Union convention on mutual assistance in criminal matters of 29 May

2000

□ Other multilateral conventions…………………………………………………………..

5.2. Bilateral conventions : …………………………………………………………………...

9. Legal qualification of the facts:………………………………………………..

10. Statement of the facts: …………………………………………………………

11.Requested activities:

□ locating and identifying persons and articles

□ provisional measures to preserve evidence, to maintain an existing situation or to protect
threatened interests
□ hearing a defendant
□ hearing an injured party, hearing others parties, witnesses and experts/ confruntation
□ searches
□ seizure
□ sequestration
□ transmission of documents or files
□ hearing by video conference
□ spontaneous transmission of informations
□ interception of telecommunications
326
 □ controlled delivers
□ covert investigations
□ appearance of the witnesses, experts and prosecuted persons
□ service of writs and records of judicial verdicts
□ others ……………………………………………………..
……………………………….

Specification of requested activities

Link between the facts and the requested activities ……………………………………

The activities requested are to executed as follows: ……………………………….

Partial transmission…………………………………………………………………

9. The following person are to be present: …………………………………………………

10. The request is confidential for the following reasons: …………………………..

11. Involved judicial and police services:…………………………………………….

□Liaison officer :
□Liaison magistrate :
□E.J.N. – contact point :
□OLAF :
□EUROPOL:
□EUROJUST:
□INTERPOL:

327
12. Anexes:
□ cover note
□ legislation
□ other……………………………

Undersigned ………

ANEXA 3

ROMÂNIA

………………………………………… (Autorite judiciaire requérante )

Tel.: ……… ; Fax: …………..
………………………………………...... (adresse)

DEMANDE D`ENTRAIDE JUDICIAIRE EN MATIÈRE PÉNALE

1. Objet: ....................................................................................................................

2. Autorité judiciaire requise:

2.1. Autorité judiciaire compétente pour ……………………………………………………….

2.2. Votre référence ………………………………………………………………………………

3. Autorité judiciaire requerrant:

3.1. Autorité judiciaire roumaine compétente: …………………………………………………

3.9. Notre référence ……………………………………………………………………………

328
 3.10. Procédure no. ………………………………………………………………………………

3.11. Audience ...............................................................................................................................

3.12. A l’ encontre de…………………………………………………………………………...

1□ □ □ 4□ 5□ 6□ 7□ 8□ 9□ 10□ 11□ (sélectionnez le nombre de personnes

2 3
concernes)

4. Urgence
□ oui
La présente demande est urgente pour les raisons suivantes ……………………………………
□ non
5. Conventions appliquées :

5.1. Conventions multilatérale

□ Convention européenne d`entraide judiciaire en matière pénale, Strasbourg, le 20
Avril, 1959.
□ Protocole Additionnel de 1978 à la Convention européenne d`entraide judiciaire en
matière pénale, Strasbourg, le 17 Mars, 1978.
□ Deuxième Protocole à la Convention européenne d`entraide judiciaire en matière
pénale, Strasbourg, le 8 Novembre 2001
□ Convention européenne pour la répression du terrorisme, le 27 Janvier, 1977.
□ Conventions des Nations Unies contre le trafic illicite des stupéfiantes, le 20
Décembre, 1988

□ Convention relative au blanchiment, au dépistage, à la saisie et à la confiscation des

produits du crime, Strasbourg, le 8 Novembre, 1990.

□ Convention relative à l`entraide judiciaire en matière pénale entre les états

membres de l`Union Européenne du 29 mai 2000 .

□ Autres conventions multilatérales………………………………………………………..

5.2. Conventions bilatérales:……………………………………………………………………

329
12.Qualification juridique des faits :………………………………………………

13.Exposé des faits :………………………………………………………………

14.Mesures demandées :

□ localisation et identification des personnes/objets

□ mesures provisoires en vue de préserver des moyens de preuve, de maintenir une
situation existante, ou de protéger des intérêts juridiques menacés.
□ audience de l`inculpe
□ audience de la partie laissée / la partie civile / les témoins / les experts
□ perquisition
□ saisie
□ séquestration
□ remise des dossiers ou des documents
□ audition par vidéo conférence
□ la transmission spontanée d'informations
□ interception de telecommunication
□ livraison surveillée
□ enquêtes discrètes
□ comparution de témoins, experts et personnes poursuivies
□ communiquer des pièces à conviction, des dossiers ou des documents
□ autres …………………………………………………….. ………………………………..
Précisions concernant les mesures demandées : …………………………………

Lien entre les faits et le mesures demandées : ………………………………………

330
 Les mesures demandées doivent être exécutes de la manière suivante : …………

Transmission partielle : ……………………………………………………………...

9. Les personnes suivantes doivent être présentes :………………………………….

10. La demande est confidentielle pour les raisons suivantes :……………………

11. Autorités judiciaires et services de police concernées :

□Officier de liaison
□Magistrat de liaison
□Point du contact du RJE
□OLAF
□EUROPOL
□EUROJUST
□INTERPOL

12. Annexes
□ note de transmission
□ législation
□ autres

Signature du magistrat
Sceau

331
 Timbru oficial (dacă există).

ANEXA 4

MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

Prezentul mandat este emis de către ........................... autoritatea judiciară

competentă.
Solicit arestarea şi predarea în sarcina autorităţilor judiciare a persoanei menţionate
în continuare, .............................. (în vederea efectuării urmăririi penale sau a
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate).
a) Informaţii referitoare la identitatea persoanei solicitate:
Numele: ........................................................................................................................
Prenumele: ...................................................................................................................
Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul) .......................................................
Porecla (dacă este cazul): .............................................................................................
Sexul: ...........................................................................................................................
Cetăţenia: .....................................................................................................................
Data naşterii: ................................................................................................................
Locul naşterii: ..............................................................................................................
Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut: ..........................................................................
Limba (limbile) pe care le înţelege persoana solicitată (dacă sunt cunoscute):
......................................................................................................................................
Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite:
......................................................................................................................................

332
 Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei urmărite, dacă sunt disponibile şi se
pot trimite, sau adresa persoanei care poate fi contactată cu scopul de a le obţine sau
pentru a obţine o caracterizare a ADN (dacă nu s-a inclus o astfel de informaţie şi se
dispune de ea pentru transmiterea sa)
b) Actul pe care se întemeiază mandatul de arestare
1. Mandatul de arestare sau hotărârea judecătorească definitivă:
......................................................................................................................................
Tipul: ...........................................................................................................................
Hotărârea judecătorească definitivă şi executorie:
......................................................................................................................................
Referinţa: .....................................................................................................................
c) Informaţii privind durata pedepsei:
1. Durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate care
se poate aplica pentru infracţiune sau infracţiuni:
..........................................................................................................................................
2. Durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate aplicate:
..........................................................................................................................................
Pedeapsa care rămâne de executat:
..........................................................................................................................................
d) Hotărârea pronunţată în lipsă şi în cadrul unei proceduri judiciare în timpul
căreia persoana era absentă sau nereprezentată:
- Persoana în cauză a fost citată personal sau informată prin alte mijloace cu privire
la data şi locul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea în lipsă
- Persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată prin alte mijloace cu
privire la data şi locul şedinţei în care s-a dictat hotărârea în lipsă, însă dispune de
următoarele garanţii juridice după predarea către autorităţile judiciare (dacă astfel de
garanţii se pot prezenta anticipat):
Precizarea garanţiilor juridice:
.........................................................................................................................................
e) Infracţiunea (infracţiunile):
Prezentul mandat se referă la un total de .............................. fapte.
Descrierea circumstanţelor în care s-a/s-au comis faptele, inclusiv momentul (data
şi ora), locul şi gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei urmărite:
..........................................................................................................................................
Natura şi încadrarea juridică a faptelor şi dispoziţiile legale aplicabile / codul
aplicabil:
..........................................................................................................................................

333
 I. Să se marcheze căsuţele corespunzătoare dacă este vorba de una sau de mai multe
dintre următoarele fapte, sancţionate în statul membru emitent cu o pedeapsă de cel
puţin trei ani, aşa cum sunt definite în dreptul statului membru emitent:

|_| participare la un grup criminal organizat;

|_|terorism;
|_|trafic de persoane;
|_|exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă;
|_|trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
|_|trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
|_|corupţie;
|_|fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor
europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene;
|_|spălare a produselor infracţiunii;
|_|contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro;
|_|fapte legate de criminalitatea informatică;
|_|fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi
vegetale pe cale de dispariţie;
|_|facilitarea intrării şi şederii ilegale;
|_|omor şi vătămare corporală gravă;
|_|trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane;
|_|lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici;
|_|rasism şi xenofobie;
|_|furt organizat sau armat;
|_|trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
|_|înşelăciune;
|_|deturnare de fonduri;
|_|contrafacere şi piraterie de bunuri;
|_|falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate;
|_|falsificare de mijloace de plată;
|_|trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
|_|trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
|_|trafic de vehicule furate;
|_| viol;
|_|incendiere cu intenţie;
|_|crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
|_|sechestrare ilegală de nave şi aeronave;
|_|sabotaj.

334
 II. Descrierea detaliată a infracţiunii sau infracţiunilor, altele decât cele enumerate
la punctul I:
..........................................................................................................................................
f) Alte circumstanţe privind fapta sau persoana învinuitului/inculpatului
(informaţie facultativă):
(N.B. Se pot include observaţii asupra extrateritorialităţii, suspendării termenelor de
prescripţie.)
..........................................................................................................................................
g) Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor care pot
constitui mijloace materiale de probă.
Prezentul mandat se referă de asemenea la remiterea obiectelor aflate în posesia
persoanei urmărite pentru săvârşirea infracţiunii:
Descrierea şi localizarea obiectelor (în cazul în care sunt cunoscute):
..........................................................................................................................................
h) Infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a emis prezentul mandat sunt
sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă:
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd revizuirea pedepsei
aplicate sau liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsa aplicată,
şi/sau
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd aplicarea măsurilor de
clemenţă la care are drept persoana în cauză, în conformitate cu dreptul sau practica
statului membru emitent, ce pot determina neexecutarea pedepsei.
i) Autoritatea judiciară emitentă a prezentului mandat:
Denumirea oficială: .....................................................................................................
Numele reprezentantului său: ......................................................................................
Funcţia: ........................................................................................................................
Referinţa dosarului: .....................................................................................................
Adresa: ........................................................................................................................
Nr. de tel: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ........................................................
Nr. de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) .......................................................
E-mail: .........................................................................................................................
Adresa persoanei de contact (competentă pentru efectuarea predării efective):
..........................................................................................................................................
În cazul în care se desemnează o autoritate centrală pentru transmiterea şi
receptarea mandatelor europene de arestare:
Numele autorităţii centrale: .........................................................................................
Persoana de contact, dacă este cazul (funcţia/gradul şi numele):
......................................................................................................................................
Adresa: ........................................................................................................................
Nr. de tel: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ........................................................

335
 Nr. de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) .......................................................
E-mail: .........................................................................................................................
Semnătura autorităţii judiciare emitente, a reprezentantului sau a amândurora:
......................................................................................................................................
Numele: .......................................................................................................................
Funcţia: ........................................................................................................................
Data: ............................................................................................................................

Timbru oficial (dacă există)

ANEXA 5

EUROPEAN ARREST WARRANT

This warrant has been issued by a competent judicial authority. I request that
the person mentioned below be arrested and surrendered for the purposes of
conducting a criminal prosecution or executing a custodial sentence or detention
order.
This warrant must be written in, or translated into, one of the official languages
of the executing Member State, when that State is known, or any other language
accepted by that State.
(a) Information regarding the identity of the requested person:
Name:……………………………………………………………………………………
Forename(s):…………………………………………………………………………….
Maiden name, where applicable:……………………………………………..................
Aliases, where applicable:………………………………………………………………
Sex:……………………………………………………………………………………...
Nationality:……………………………………………………………………………...
Date of birth:…………………………………………………………………………….
Place of birth:……………………………………………………………………………
Residence and/or known address:……………………………………………………….

336
Language(s) which the requested person understands (if known):……………………..
Distinctive marks/description of the requested person:…………………………………
Photo and fingerprints of the requested person, if they are available and can be
transmitted, or contact details of the person to be contacted in order to obtain such
information or a DNA profile (where this evidence can be supplied but has not been
included)
(b) Decision on which the warrant is based:
1. Arrest warrant or judicial decision having the same effect:………………………….
Type:…………………………………………………………………………………….
2. Enforceable judgement:………………………………………………………………
Reference:……………………………………………………………………………….
(c) Indications on the length of the sentence:
1. Maximum length of the custodial sentence or detention order which may be
imposed for the offence(s):……………………………………………………………...
2. Length of the custod ial sentence or detention order imposed:………………………
Remaining sentence to be served:………………………………………………………
(d) Decision rendered in absentia and:
– The person concerned has been summoned in person or otherwise informed of the
date and place of the hearing which led to the decision rendered in absentia or
– The person concerned has not been summoned in person or otherwise informed of
the date and place of the hearing which led to the decision rendered in absentia but has
the following legal guarantees after surrender (such guarantees can be given in
advance) fournies à l'avance):
Specify the legal guarantees…………………………………………………………….
(e) Offences:
This warrant relates to in total:………………………………………………………….
Description of the circumstances in which the offence(s) was (were) committed,
including the time, place and degree of participation in the offence(s) by the requested
person……………………………………………………………………………………
Nature and legal classification of the offence(s) and the applicable statutory
provision/code:………………………………………………………………………….

I. If applicable, tick one or more of the following offences punishable in the issuing
Member State by a custodial sentence or detention order of a maximum of at least 3
years as defined by the laws of the issuing Member State:
participation in a criminal organisation;
|_| terrorism;
|_| trafficking in human beings;
|_| sexual exploitation of children and child pornography;
|_| illicit trafficking in narcotic drugs and psychotropic substances;

337
|_| illicit trafficking in weapons, munitions and explosives;
|_| corruption;
|_| fraud, including that affecting the financial interests of the European Communities
within the meaning of the Convention of 26 July 1995 on the protection of European
Communities'
|_| financial interests;
|_| laundering of the proceeds of crime;
|_| counterfeiting of currency, including the euro;
|_| computer- related crime;
|_| environmental crime, including illicit trafficking in endangered animal species and
in endangered plant species and varieties;
|_| facilitation of unauthorised entry and residence;
|_| murder, grievous bodily injury;
|_| illicit trade in human organs and tissue;
|_| kidnapping, illegal restraint and hostage- taking;
|_| racism and xenophobia;
|_| organised or armed robbery;
|_| illicit trafficking in cultural goods, including antiques and works of art;
|_| swindling;
|_| racketeering and extortion;
|_| counterfeiting and piracy of products;
|_| forgery of administrative documents and trafficking therein;
|_| offences.
|_| illicit trafficking in hormonal substances and other growth promoters;
|_| illicit trafficking in nuclear or radioactive materials;
|_| trafficking in sto len vehicles;
|_| rape;
|_| arson;
|_| crimes within the jurisdiction of the International Criminal Court;
|_| unlawful seizure of aircraft/ships;
|_| sabotage.

II. Full descriptions of offence(s) not covered by section I above:

……………………………………………………………………..……………………
(f) Other circumstances relevant to the case (optional information):
(NB : This could cover remarks on extraterritoriality, interruption of periods of time
limitation andother consequences of the offence)
………………………………………………………………………………………......
(g) This warrant pertains also to the seizure and handing over of property which
may be required as evidence:

338
This warrant pertains also to the seizure and handing over of property acquired by the
requested person as a result of the offence:
Description of the property (and location) (if known):
…………………………………………………………………………………………..
(h) The offence(s) on the basis of which this warrant has been issued is(are)
punishable by/has(have) led to a custodial life sentence or lifetime detention order:
– the legal system of the issuing Member State allows for a review of the penalty or
measure imposed – on request or at least after 20 years – aiming at a non-execution of
such penalty or measure, and/or
– the legal system of the issuing Member State allows for the application of measures
of clemency to which the person is entitled under the law or practice of the issuing
Member State, aiming at non-execution of such penalty or measure.
(i) The judicial authority which issued the warrant:
Official name:…………………………………………………………………………..
Name of its representative 1:…………………......…………………………………….
Post held (title/grade):…………………………………………………………………..
File reference:…………………………………………………………………….……
Address:…………………………………………………………………………………
Tel. No.: (country code) (area/city code) (...):………………………………………….
Fax No. (country code) (area/city code) ( ):……………………………………………
E- mail:…………………………………………………………………………………
Contact details of the person to contact to make necessary practical arrangements for
the surrender:……………………………………………………………………………
In the different language versions a reference to the "holder" of the judicial authority
will be included.
Where a central authority has been made responsible for the transmission and
administrative reception of European arrest warrants:
Name of the central authority:…………………………………………………………..
The contact person, in case it is required (function/rank and name):……………….…..
Address:…………………………………………………………………………………
Tel. No.: (country code) (area/city code) (...)……………………………………...……
Tel. No.: (country code) (area/city code) (...)…………………………………………...
E- mail:………………………………………………………………………………….
Signature of the issuing judicial authority and/or its representative:…………………...
Name:……………………………………………………………………………………
Post held (title/grade):…………………………………………………………………...
Date:……………………………………………………………………………………..
Official stamp (if available)……………………………………………………………..

339
 ANEXA 6

MANDAT D''ARRÊT EUROPÉEN

Le présent mandat a été émis par une autorité judiciaire compétente………………….

Je demande que la personne mentionnée ci-dessous………………soit arrêtée et
remise aux autorités judiciaires aux fins de l'exercice de poursuites pénales ou de l'
exécution d'une peine ou d'une mesure de sûreté privatives de liberté.
Le présent mandat doit être rédigé ou traduit dans une des langues officielles de l'État
member d'exécution, lorsque ce dernier est connu, ou dans toute autre langue acceptée
par cet État.
a) Renseignements relatifs à l'identité de la personne recherchée:
Nom:…………………………………………………………………………………….
Prénom(s):……………………………………………………………………………….
Nom de jeune fille, s’il y a lieu:………………………………………………………...
Les alias, s’il y a lieu:…………………………………………………………………...
Sexe:…………………………………………………………………………………….
Nationalité:……………………………………………………………………………...
Date de naissance:……………………………………………………………………….
Lieu de naissance:……………………………………………………………………….
Résidence et/ou adresse connue:………………………………………………………..

340
Si connu: la ou les langues que la personne recherchée comprend:…………………….
Traits distinctifs / description de la personne recherchée:………………………………
Photo et empreintes digitales de la personne recherchée, si elles sont disponibles et s'il
est possible de les communiquer, ou les coordonnées de la personne à contacter afin
d'obtenir ces informations ou un profil ADN (si ces données peuve nt être
communiquées, mais n'ont pas été incluses)
b) Décision sur laquelle se fonde le mandat d'arrêt
1. Mandat d’arrêt ou décision judiciaire ayant la même force:…………………………
Type:……………………………………………………………………………………
2. Jugement exécutoire :……………………………………………………………….
Référence:………………………………………………………………………………
c) Indications sur la durée de la peine:
1. Durée maximale de la peine ou mesure de sûreté privatives de liberté qui peut être
infligée pour l'infraction/les infractions commise(s):…………………………………..
2. Durée de la peine ou mesure de sûreté privatives de liberté infligée:……………….
Peine restant à purger:………………………………………………………………….
d) Décision rendue par défaut:
– La personne concernée a été citée personnellement ou informée autrement de la date
et du lieu de l'audience qui a conduit à la décision rendue par défaut ou
– La personne concernée n'a pas été citée personnellement ou informée autrement de
la date et du lieu de l'audience qui a mené à la décision rendue par défaut, mais
bénéficie des garanties juridiques ci-dessous une fois remise aux autorités judiciaires
(de telles garanties peuvent être fournies à l'avance):
Précisez les garanties juridiques:
…………………………………………………………………………………………..
e) Infraction(s):
Le présent mandat se rapporte au total à………………………………………………..
Description des circonstances dans lesquelles l'infraction ou les infractions ont été
commises, y compris le moment (la date et l'heure), le lieu ainsi que le degré de
participation de la personne recherchée à l'infraction ou aux infractions………………
Nature et qualification légale de la ou des infractions et disposition statutaire ou code
applicable:……………………………………………………………………………….

I. Cocher, le cas échéant, s’il s’agit d’une ou des infractions suivantes punies dans
l'État member d'émission d'une peine ou une mesure de sûreté privatives de liberté
d'un maximum d'au moins ans telles qu’elles sont définies par le droit de l’État
membre d’émission:
|_| participation à une organisation criminelle;
|_| terrorisme;
|_| traite des êtres humains;

341
|_| exploitation sexuelle des enfants et pédopornographie;
|_| trafic illicite de stupéfiants et de substances psychotropes;
|_| trafic illicite d'armes, de munitions et d'explosifs;
|_| corruption;
|_| fraude, y compris la fraude portant atteinte aux intérêts financiers des
Communautés européennes au sens de la convention du 26 juillet 1995 relative à la
protection des interest financiers des Communautés européennes;
|_| blanchiment du produit du crime;
|_| faux monnayage, y compris la contrefaçon de l’euro;
|_| cybercriminalité;
|_| crimes contre l’environnement, y compris le trafic illicite d'espèces animales
menacées, et le trafic illicite d'espèces et d'essences végétales menacées;
|_| aide à l'entrée et au séjour irrégulier;
|_| homicide volontaire, coups et blessures graves;
|_| trafic illicite d'organes et de tissus humains;
|_| enlèvement, séquestration et prise d'otage;
|_| racisme et xénophobie;
|_| vols organisés ou avec arme;
|_| trafic illicite de biens culturels y compris antiquités et oeuvres d'art;
|_| escroquerie;
|_| racket et extorsion de fonds;
|_| contrefaçon et piratage de produits;
|_| falsification de documents administratifs et trafic de faux;
|_| infractions.
|_| trafic illicite de substances hormonales et autres facteurs de croissance;
|_| trafic illicite de matières nucléaires et radioactives;
|_| trafic de véhicules volés;
|_| viol;
|_| incendie volontaire;
|_| crimes relevant de la juridiction de la Cour pénale internationale;
|_| détournement d'avion/navire;
|_| sabotage.

II. Description complète de l'infraction ou des infractions qui ne relèvent pas des cas
visés au point I ci-avant:
………………………………………………………………………………………….
f) Autres circonstances pertinentes en l'espèce (informations facultatives):
(NB: il serait possible d'inclure ici des remarques sur l'extraterritorialité,
l'interruption de périodes limitées dans le temps et autres conséquences de
l'infraction)

342
…………………………………………………………………………………………..
g) Le présent mandat se rapporte également à la saisie et à la remise des objets
qui peuvent servirde pièces à conviction.
Le présent mandat se rapporte également à la saisie et à la remise des objets acquis par
la personne recherchée du fait de l'infraction:
Description des objets (et lieu où ils se trouvent) (s'ils sont connus):
………………………………………………………………………………………….
Falsification de moyens de paiement;
………………………………………………………………………………………….
h) L'infraction ou les infractions pour laquelle ou lesquelles ce mandat a été émis est
ou sont passibles d'une peine ou mesure de sûreté privatives de liberté à caractère
perpétuel ou a (ont) eu pour effet une telle peine ou mesure:
– le système juridique de l'État membre d'émission prévoit une révision de la peine
infligée –sur demande ou au plus tard après 20 ans – en vue de la non-exécution de
cette peine ou mesure; et/ou
– le système juridique de l'État membre d'émission prévoit l'application de mesures de
clémence auxquelles la personne peut prétendre en vertu du droit ou de la pratique de
l'État member d'émission en vue de la non-exécution de cette peine ou mesure.
i) L'autorité judiciaire qui a émis le mandat:
Nom officiel:……………………………………………………………………………
Nom de son représentant:……………………………………………………………….
Fonction (titre/grade):…………………………………………………………………..
Référence du dossier:……………………………………………………………………
Adresse:…………………………………………………………………………………
Nº de tél.: (indicatif du pays) (indicatif de zone ou urbain) (…..)……………………....
Nº de télé copie: (indicatif du pays) (indicatif de zone ou urbain) (…..)……………….
E- mail:………………………………………………………………………………….
Coordonnées de la personne à contacter afin de prendre les dispositions pratiques
necessaries à la remise de la personne:………………………………………………….
Il sera fait mention du détenteur de l'autorité judiciaire dans les différentes versions
linguistiques.
En cas de désignation d'une autorité centrale pour la transmission et la réception
administratives de mandats d'arrêt européens:
Nom de l'autorité centrale:………………………………………………………………
Personne à contacter, le cas échéant (titre/grade et nom):………………………………
Personne à contacter, le cas échéant (titre/grade et nom):………………………………
Adresse:…………………………………………………………………………………
Nº de tél.: (indicatif du pays) (indicatif de zone ou urbain) (…..)………………………
Nº de télécopie: (indicatif du pays) (indicatif de zone ou urbain) (…..)………………..
E- mail:………………………………………………………………………………….

343
Signature de l'autorité judiciaire d'émission et/ou de son représentant:………………..
Nom:…………………………………………………………………………………….
Fonction (titre/grade):…………………………………………………………………...
Date:…………………………………………………………………………………….
Cachet officiel (s'il est disponible )

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAŢIE INTERNǍ

- Constituţia României - adoptată în anul 1866 ;

- Constituţia României – adoptată în anul 1923 ;
- Constituţia României – adoptată în anul 1938 ;
- Constituţia României – adoptată în anul 1948 ;
- Constituţia României – adoptată în anul 1952 ;
- Constituţia României – adoptată în anul 1965 ;
- Constituţia României – adoptată în anul 1991, modificată şi completată prin
Legea nr. 429/2003, republicată ;
- Codul penal Carol al-II-lea
- Codul penal, republicat prin Legea nr.140/1996 publicată în Monotorul Oficial
al României nr.65/ 16.04. 1997 ;
- Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr.
601/ 12.07.2006 ;
- O.U.G. nr. 60/2006, pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial
nr.764/7.09.2006 ;

344
- Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 141/1996, republicat în
Monitorul Oficial nr. 78/30.04.1997
- Legea nr. 4/1971 privind extrădarea publicată în Buletinul Oficial nr.
35/18.03.1971 ;
- Legea nr. 296/2001, privind extrădarea publicată în Monitorul Oficial nr.
326/18.06.2001 ;
- Legea nr. 704/2001, privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală,
publicată în Moniotorul Oficial nr. 807/17.12.2001 ;
- Legea nr. 765/2001, privind transferarea persoanelor în străinătate, publicată în
Monitorul Oficial nr. 2/04.01.2002 ;
- Decret nr. 482/1983, pentru ratificarea unor tratate internaţionale, publicat în
Buletinul Oficial nr. 106/27.12.1983 ;
- Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 594/1 07. 2004, modificată şi
completată prin Legea 224/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr.
534/ 21.06. 2006 şi O.U.G. nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea
cooperării poliţieneşti internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 1019/ 21.12. 2006 [ aprobată prin Legea nr. 104/2007 publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 275/ 25.04. 2007.
- Legea 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,
publicată în Monitorul Oficial nr. 50/29.01. 2003
- Legea nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor maritime interioare , al mării
teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive a României,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 9 august 1990,
modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 77/31.01. 2002, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.765/21.10.2002
- Codicele penal promulgat şi publicat la 30 octombrie 1864 în Monitorul Oficial
nr. 242, pus în aplicare la 1 mai 1865, modificat prin legile din 20 februarie
1874, 21 februarie 1882, 28 mai 1893, 15 februarie 1894 şi 4 mai 1895
- Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 428/ 18.05. 2006 ;
- Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, decoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie ;
- Lega nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în
Monoitorul Oficial nr.1.161/8.12.2004 ;
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare
publicată iniţial în Monitorul Oficial al României nr.279/21.04.2003 ;

345
- Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,
publicată în Monitorul Oficial al României nr.783/11.12.2001 ;
- H.G. nr.299/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor
Legii nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 206/31.03.2003 ;
- Legea nr. 36/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/1990 privind
regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei
contigue ale României, publicată în Monotorul Oficial al României nr.77 din
31.01.2002 ;
- Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 362/03.08.2000 ‘
- O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modicicările şi
completările ulterioare, publicată iniţial în Monitorul Oficial al României
nr.244/11.04.2002 ;
- O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în
Monitorul Oficial nr. 201/08.03.2004 ;
- H.G. nr.324/2007 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management integrat
al frontierei de stat a României în perioada 2007-2010, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 249/13.04.2007 ;
- Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române,
publicată în Monitorul Oficial nr. 305/09.05.2002 ;
- H.G. 882/2006 privind constituirea Comisie naţionale de autoevaluare Schengen,
publicată în Monitorul Oficial nr. 608/13.07.2006 ;
- H.G. nr. 895/2007 privind stabilirea cadrului instituţional pentru planificarea
financiară, coordonarea, implementarea şi auditarea utilizării fondurilor acordate
Românie prin Facilitatea Schengen, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 561/15.08.2007 ;
- H.G. nr. 1.314/2007 pentru aprobarea strategiei naţionale privind aderarea la
spaţiul Schengen, publicată în Monitorul Oficial nr. 756/07.11.2007 ;
- Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 790/12.12.2001 ;
- H.G. nr. 324/2007 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management integrat
al frontierei de stat a României în perioada 2007-2010 ;
- Planul de acţiuni Schengen 2008, revizuit ;
- H.G. nr. 895/2007 privind stabilirea cadrului instituţional pentru planificarea
financiară, coordonarea implementarea şi auditarea utilizării fondurilor acordate
României prin Facilitarea Schengen ;
- Legea nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date ;

346
- Legea nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia
vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor ;
- Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenţiei pentru
protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981 ;
- Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal ;
- O.U.G nr.115/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal ;
- Ordinul Avocatului Poporului nr. 75 din 4 iunie 2002 pentru stabilirea
măsurilor şi procedurilor specifice pentru asigurarea unui nivel satisfăcător de
protecţie a drepturilor persoanelor, ale căror date cu caracter personal fac obiectul
prelucrărilor ;
- Ordinul Avocatului Poporului nr. 6 din 29 ianuarie 2003 privind stabilirea
clauzelor contractuale standard, în cazul transferului de date cu caracter personal
către un operator stabilit într-un stat a cărui legislaţie nu prevede un nivel de
protecţie cel puţin egal cu cel oferit de legea română.

II. INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAŢIONALE

- Tratatul privind Uniunea Europeană ;

- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene ;
- Tratatul de la Prüm – din 27 mai 2005 ;
- Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea
Europeană ;
- Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pentru Uniunea Europeană şi
a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene semnat la Lisabona la 13
decembrie 2007 ratificat de România prin Legea nr.13/2008 publicată în
Monitorul Oficial nr. 107/12.02. 2008 ;
- Legea nr. 22/2004 privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord,
semnat la Washington la 4 aprilie 1949, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.185/ 3.03. 2004;
- Decret nr. 254/1978 pentru ratificarea unor tratate internaţionale, publicat în
Buletinul Oficial nr. 64/17.07.1978 ;
- Convenţie de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 ;
- Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie
penală între statele member ale Uniunii Europene şi Protocolul adiţional la

347
 aceasta, din 16 octombrie 2001, intrate în vigoare la 1 decembrie 2007 (pentru
România) ;
- Convenţia Europol privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie, în temeiul
art. K3 Tratatul privind Uniunea Europeană
- Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată
de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973 ;
- Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid a fost
adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie
1948 prin Rezoluţia 250/III şi a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951
- Covenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare din 12 august 1949 înlocuieşte A X-a
Covenţie de la Haga, din 18 octombrie 1907, în raporturile dintre Părţile
Contractante,intrată în vigoare la 21 august 1950.
- Convenţia pentru reprimarea terorismului adoptată la Strasbourg, la 27
ianuarie 1977 a fost ratificată de România prin Legea nr. 19 din 28 februarie
1997 privind ratificarea Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/4.03. 1997 ;
- Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,
ratificată prin Legea nr. 565/2002 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind
prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor
şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de
migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor
Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la
15 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
813/08.11.2002 ;
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite, a fost ratificată de România pri Legea nr.19 din 9 octombrie
1990 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112/10.10. 1990 ;
- Convenţie pentru reprimarea actelor ilicite contra securităţii aviaţiei civile
încheiată la Montreal la 23 septembrie 1971, a fost ratificată de România prin
Decret al Consiliului de Stat nr. 66/30.05.1975, publicat în Buletinul Oficial
nr.58/10.06. 1975 ;
- Convenţie pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la
16 decembrie 1970 ;
- Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959, şi Protocolului său adiţional, adoptat la Strasbourg

348
 la 17 martie 1978, ratificate de România prin Legea nr. 236/1998, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 492/ 21.12. 1998 ;
- Convenţie elaborată în temeiul art. K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene ;
- Convenţia europeană de extrădare adptată de către Cosiliul Europei la 13
decembrie 1957 şi protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15
octombrie 1975 şi 17 martie 1978, ratificate de România prin Legea nr. 80/1997,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 89/14.05.1997 ;
- Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154/ 19.07. 1996 ;
- Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959, şi a protocolului adiţional la Convenţia europeană
de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978,
ratificate prin Legea nr. 236/1998, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 492/ 21.12. 1998 ;
- Convenţia Naţiunilor Unite aupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay
(Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea
părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la
New York la 28 iulie 1994 –ratificată prin Legea nr. 110/1996, publicată în
Monitorul Oficial nr.300/21.11. 1996 ;
- Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară
în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, ratificat prin Legea
nr. 368/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 913/07.10.2004 ;
- Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul
refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 148/17.07.1991 ;
- Protocol nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin
convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, ratificat prin Legea nr.79/1995,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 147/13.07.1995 ;
- Protocol adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin O.G. nr.
92/1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 425/31.08.1999 şi Legea nr. 511/2001
privind aprobarea O.G. nr. 92/1999, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 643/15.10.2001 ;
- Convenţia europenă privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată
la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin O.G. NR. 77/1999, publicată în

349
 Monitorul Oficial nr. 420/31.08.1999 şi Legea nr. 34/2000 privind aprobarea
O.G. nr.77/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 158/17.04.2000 ;
- Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului (ECHR) ;
- Legea 562/2001 privind completarea art. 2 din Decretul nr. 343/1970 pentru
aderarea Republicii Socialiste România la Convenţia cu privire la privilegiile şi
imunităţile instituţiilor specializate, aprobată de Adunarea generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite din 21 noiembrie 1947, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 688/30.10.2001 ;
- Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie
1961, ratificată prin Decretul nr. 566/1968, publicat în Buletinul Oficial nr.
89/08.07.1968 ;
- Decret nr. 481/1971 privind aderarea Republicii Socialiste România la
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, publicat în Buletinul
Oficial nr. 10/28.01.1972 ;
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată prin Legea nr.
19/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 34/04.03.1997 ;
- Convenţia 108/81 privind protecţia persoanelor cu privire la procesarea
automată a datelor personale (Strasbourg 28 ianuarie 1981) cu Protocolul
adiţional al Convenţiei privind autorităţile de supraveghere şi fluxurile de
date trans-frontaliere (Moscova, 4 octombrie 2001) ;
- Carta Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale, 7 decembrie 2000 ;
- Legea 190/2007 pentru aderarea României la Protocolul opţional la Convenţia de
la Viena cu privire la relaţiile consulare, referitor la soluţionarea obligatorie a
diferendelor, adoptat la Viena la 22 aprilie 1963, publicată în Monitorul Oficial al
României nr.
- Acord între Uniunea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei
privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene şi
Islandaşi Norvegia ;
- Acord între Uniunea Europeană şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei
privind aplicarea anumitor dispoziţii ale Convenţiei din 29 mai 2000 cu privire la
asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii
Europene şi ale Protocolului din 2001 la aceasta ;
- Acord privind asistenţa judiciară reciprocă între Uniunea Europeană şi Statele
Unite ale Americii ;
- Acord privind extrădarea între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii ;
- Acord privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie semnat
la Bucureşti la 25 noiembrie 2003 ratificat prin Legea nr.197/2004 – publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 498/2.06.2004 ;

350
- Acord între Guvernul României şi Organizaţia Internaţională pentru Migrări
referitor la statutul juridic, privilegiile şi imunităţile acestei organizaţii în
România ;
- Acord între Guvernul României şi Comisia Comunităţilor Europene privind
stabilirea, privilegiilor şi imunităţilor delegaţiei Comisiei Comunităţilor Europene
în România ;
- Acord General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la
Paris la 2 septembrie 1949 ;
- Acord între România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor
Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington la 30 octombrie
2001, pubicată în Monitorul Oficial al României, intrat în vigoare începând cu 28
iunie 2007, ratificat prin Legea nr.260/2002 ;
- Acord între România şi Statele Unite ale Americii privind activităţile forţelor
Statelor Unite staţionate pe teritoriul României, semnat la Bucureşti la 6
decembrie 2005, ratificat prin Legea nr. 268/2006 publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 585/ 6.07. 2006 ;
- Acord privind statutul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al
reprezentanţilor naţionali şi al personalului internaţional, adoptat la Ottawa la 20
septembrie 1951, şi Acordul privind statutul misiunilor şi reprezentanţilor
statelor terţe pe lângă Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, adoptat la
Bruxelles la 14 septembrie 1994, ratificate prin Legea nr. 540/2004 publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1150/ 6.12. 2004
- Legea nr.61/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu
privire la statutul forţelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 185/28.04.2000 ;
- Acord privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de Poliţie, semnat
la Bucureşti la 25 noiembrie 2003, ratificat prin Legea nr. 197/2004, publicată în
Monitorul Oficial nr.498/02.06.2004;
- Acord între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state
participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la statutul forţelor lor, încheiat
la Bruxelles la 19 iunie 1995, ratificat prin Legea nr. 61/2000, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 185/28.04.2000 ;
- Legea nr. 362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părţi la
Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra
la 19 iunie 1951, şi la Protocolul privind statutul comandamentelor militare
internaţionale, înfiinţate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la
Paris la 28 august 1952, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
845/15.09.2004 ;

351
- Acord cu privire la privilegiile şi imunităţile Curţii Penale Internaţionale, adoptat
la New York la 9 septembrie 2002, ratificat prin Legea nr. 204/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 602/12.07.2005 ;
- H.G. nr.568/1992 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României şi
Organizaţia Internaţională pentru Migrări referitor la statutul juridic, privilegiile
şi imunităţile acestei organizaţii în România, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 251/08.10.1992 ;
- H.G. nr.70/1993 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României şi
Comisia Comunităţilor Europene privind stabilirea, privilegiilor şi imunităţilor
delegaţiei Comisiei Comunităţilor în România, publicată în Monitorul Oficial
nr.49/04.03.1993 ;
- Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică cu privire la privilegiile şi imunităţile acordate
Organizaţiei, ratificat prin Legea nr. 93/1996, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 231/25.09.1996 ;
- Cel de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi
imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1996, ratificat
prin Legea nr. 6/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 9/18.01.1999 ;
- Legea nr. 43/1994 pentru aderarea României la Acordul general asupra
privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei, precum şi la Protocoalele
adiţionale nr. 1, 2, 4 şi 5, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
176/12.07.1994 ;
- Acordul privind cooperarea dintre România şi Eurojust, semnat la Bruxelles la 2
decembrie 2005, şi pentru reglementarea unor măsuri referitoare la reprezentarea
României la Eurojust, în perioada ce precede aderării şi după data aderării la
Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 58/1997, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 300/04.04.2006 ;
- Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI ;
- Decizia-cadru a Consiliului privind combaterea terorismului
(2002/475/JAI) ;
- Decizia-cadru a consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea
Europeană a ordinului de îngheţare a bunurilor sau a probelor
(2003/577/JAI) ;
- Decizia-cadru a Consiliului privind stabilirea programului cadru privind
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală nr. 630/JAI/22 iulie
2002 ;
- Decizia-cadru a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea protecţiei
împotriva falsificării de monedă prin sancţiuni penale şi de altă natură, cu
ocazia introducerii euro (2000/383/JAI) ;

352
- Decizia-cadru a Consiliului din 19 iunie 2002 privind combaterea traficului
de persoane (2002/629/JAI) ;
- Decizia-cadru a Consiliului din 26 iunie 2001, privind spălarea banilor,
identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunii (2001/500/JAI) ;
- Decizia-cadru a Consiliului din 28 mai 2001 de combatere a fraudei şi a
falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul ;
- Decizia-cadru a Consiliului din 15 martie 2001, privind statutul victimelor în
cadrul procedurilor penale (2001/220/JAI) ;
- Decizia-cadru a Consiliului asupra întăririi cadrului penal de prevenire a
înlesnirii intrării, tranzitării şi rezidenţei neautorizate nr. 946/JAI/2002 din
28 noiembrie 2002 ;
- Decizia-cadru a Consiliului 2006/960/JHA din 18 februarie 2006 de
simplificare a schimbului de date şi informaţii dintre autorităţile de aplicare
a legii din statele membre ale Uniunii Europene (OJ L 386, 29.12.2006) ;
- Decizia Comitetului Executiv Schengen privind manualul de cooperare
poliţienească transfrontalieră (SCH/Com-ex (98)52 – 16.12.1998) ;
- Decizia Comitetului Executiv Schengen privind stadiul telecomunicaţiilor
(SCH/Com-ex (99)6 – 28.04.1999 ;
- Decizia Comitetului Executiv Schengen privind Decizia în legătură cu
Acordul de Cooperare privind procedura în cazul delictelor rutiere
(SCH/Com-ex (99) 11 revizuit 2 – 24.04.1999) ;
- Decizia Consiliului nr. 2000/586/JHA din 28 septembrie 2000 privind
stabilirea unei proceduri de amendare a art. 40 (4) şi (5), 41 (7) şi 65 (2) din
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune ( OJ L 248,
3.10.2000,p.1) ;
- Decizia Consiliului nr. 2003/170/JHA din 27 septembrie 2003 referitoare la
folosirea comună a ofiţerilor de legătură numiţi în străinătate de instituţiile
de aplicare a legii din statele membre (cu excepţia art. 8) (OJ L 67,
12.03.2003, p. 27) ;
- Decizia Consiliului nr. 2003/725/JHA din 2 octombrie 2003 privind
amendarea prevederilor art. 40 (1) şi (7) din Convenţia de punere în aplicare
a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune (OJ L 260, 11.10 2003, p.37 ) ;
- Decizi Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul
consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate
(2002/187/JAI) ;
- Decizia 2005/671/JAI a Consiliului din 20 septembrie 2005 privind schimbul
de informaţii şi cooperarea referitoare la la infracţiunile de terorism ;

353
- Decizia Consiliului din 22 decembrie 2004 privind combaterea criminalităţii
referitoare la vehicule şi având implicaţii transfrontaliere (2004/919/CE) ;
- Decizia Consiliului nr. 335/2003 privind anchetele şi urmăririle penale
referitoare la genocid, crimele contra umanităţii şi crime de război ;
- Decizia 2003/170/2003 a Consiliului din 27 februarie 2003, privind folosirea
comună a ofiţerilor de legătură detaşaţi de autorităţile de aplicare a legii din
statele membre ;
- Decizia Consiliului care stabileşte mecanismul pentru evaluarea sistemelor
de drept şi implementarea acestora la nivel naţional în lupta împotriva
terorismului nr.996/JAI/2002;
- Decizia Consiliului din 6 decembrie 2001 privind protecţia euro împotriva
falsificării (2001/887/JAI) ;
- Directiva Consiliului 95/46/EC a Parlamentului European şi a Consiliului
European din 24 octombrie 1995 cu privire la protecţia persoanelor, la
procesarea datelor personale şi la libera circulaţie a acestor date (OJ L 281,
23.11.1995, p. 31) ;
- Directiva 2002/58/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din
12.07.2002 privind procesarea datelor personale şi protecţia intimităţii în
sectorul comunicaţiilor electronice;
- Regulamentul (EC) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului
privind protecţia persoanelor cu privire la procesarea datelor personale de
către instituţiile şi organismele comunitare şi la libera circulaţie a acestor
date ;
- Regulamentul (CE) nr. 111/2005 al Consiliului din 22 decembrie 2004 de
stabilire a unor norme de monitorizare a comerţului cu precursori de
droguri între Comunitate şi ţările terţe ;
- Regulamentul Consiliului nr.988/2002 din 3 iunie 2002 pentru modificarea
Regulamentului nr. 3677/90 pentru stabilirea măsurilor în vederea
descurajării deturnării anumitor substanţe pentru fabricarea ilicită a
narcoticelor şi a substanţelor psihotrope ;
- Regulamentul (CE) nr. 1339/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001 privind
extinderea efectelor Regulamentului (CE) nr. 1338/2001 de definire a
măsurilor necesare protecţiei monedei Euro împotriva falsificării la statele
membre care nu au adoptat euro ca monedă unică ;
- Recomandarea Consiliului privind îmbunătăţirea metodelor de investigare
în lupta împotriva criminalităţii organizate legate de traficul organizat de
droguri : investigaţii simultane asupra traficului de droguri în care sunt
implicate organizaţiile criminale precum şi asupra patrimoniului acestora
nr. 515 din data de 25 aprilie 2002 ;

354
- Convenţiunea de extrădare cu Italia – semnată la Bucureşti la 5 (7) august
1880, publicată în Monitorul Oficial No. 44/1881 ;
- Convenţiunea de extrădare cu Belgia – semnată la Bruxelles la 15 august 1880,
publicată în Monitorul Oficial No. 3/1881 ;
- Tractat de extrădare între România şi Marea Britanie – semnat la Bucureşti
la 9 (21) mar1893, publicat în Monitorul Oficial No. 270/1894 ;
- Convenţiune de extradiţiune între România şi Olanda (Ţările de Jos) –
semnată la Bucureşti la 27 septembrie (9 octombrie) 1894, publicată în Monitorul
Oficial No. 35/1895 ;
- Convenţiunea de extrădare între România şi Statele Unite ale Americii –
semnată la Bucureşti la 23 iulie 1924 ;
- H.G.nr.1097/2007 pentru aprobarea participării Ministerului Apărării la
Organizaţia NATO de Management al Transportului Aerian şi oferirea spre
utilizare a Aeroportului Internaţional Mihail Kogălniceanu ca bază operaţională
principală pentru Capabilitatea de transport strategic aerian, publicată în
Monitorul Oficial nr.628/13.09.2007
- O.U.G. nr. 201/2000 pentru crearea cadrului instituţional necesar în vederea
funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei
pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, publicată în Monitorul
Oficial nr. 589/21.11.2000 şi Legea nr. 357/2001 pentru aprobarea O.U.G. nr.
201/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 380/12.07.2001 ;
- O.U.G. nr. 123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării
judiciare în statele membre ale Uniunii Europene, publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 751/06.11.2007 ;

III. DOCTRINǍ ROMÂNEASCǍ

- Abraham Pavel, Derdişan Emil – Codul penal al României, comentat şi

adnotat –Editura Naţional – Bucureşti 2002 ;
- Abraham Pavel, Hurdubaie Ioan – Convenţii europene în materie penală –
Editura Naţional – Bucureşti 2001 ;
- Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române – Ediţia a II-a – Univers enciclopedic – Bucurteşti
1996 ;
- Andronovici Constantin – Drept internaţional Public – vol. I – Editura Graphix
– Iaşi 1993 ;
- Anghel Ion, Poenaru Iulian – Consideraţiuni asupra Legii nr. 704/2001 privind
asistenţa judiciară internaţională în materie penală – Dreptul nr.5/2002 ;

355
- Antoniu George – Legea penală română în condiţiile postaderării – Dreptul
Românesc în Condiţiile Postaderării – vol. V – Academia Română – Institutul de
Cercetări Juridice – S.C.Tempus Dacoromânia Comterra S.R.L. – Bucureşti
2007;
- Antoniu George – Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (3) –
Revista de Drept Penal nr. 3/2007 ;
- Antoniu George – Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (II) –
Revista de Drept Penal – nr. 2/2007 ;
- Antoniu George – Unele reflecţii asupra interpretării legii penale, din
perspectivă europeană (II) – Revista de Drept Penal nr. 3/2006 ;
- Antoniu George – Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă
europeană (I) – Revista de Drept Penal – nr.2/2006 ;
- Antoniu George – coordonator – Mitrache Constantin, Mihaela Stănoiu, Ioan
Molnar, Viorel Paşca, Avram Filipaş, Iosif Ionescu, Nicoleta Iliescu, Matei
Basarab – Noul Cod penal – Comentat – Vol. I. art. (1-56) – Editura C.H.Beck –
Bucureşti 2006 ;
- Antoniu George – Constituţia Europeană, însemnătate şi actualitate pentru ţara
noastră – Revista de Drept Penal – nr. 4/2005 ;
- Antoniu George – Implicaţii penale ale Constituţiei Europene – Revista de
Drept Penal – nr. 3/2005 ;
- Antoniu George – Drept penal european – Note de curs – Editura Academica -
Tg. Jiu 2005 ;
- Antoniu George – Noul cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ -
Editura All Beck – Bucureşti 2004 ;
- Antoniu George – Partea generală a Codului penal într-o viziune european –
Revista de Drept Penal – nr. 1/2004 ;
- Antoniu George, Dobrescu E., Dianu T., Stroe Gh., Avrigeanu T. – Reforma
legislaţiei penale - Editura Academiei Române – Bucureşti 2003 ;
- Antoniu George, Ştefan Daneş, Marian Popa – Codul penal pe înţelesul
tuturor – Ediţia a VII-a – Editura Juridică – Bucureşti 2002 ;
- Antoniu George – Vinovăţia Penală – Editura Academiei Române – Bucureşti
2002 ;
- Antoniu George – Dreptul penal şi integrarea europeană – Revista de Drept
Penal – nr. 3/2001 ;
- Antoniu George, Bulai Constantin (coordonatori), Stănoiu Rodica, Dianu
Tiberiu, Stroe Gheorghe – Practica judiciară penală – vol. V – Infracţiuni
prevăzute în legi speciale – Academia Română – Institutul de Cercetări Juridice –
Editura Academiei Române – Bucureşti 1998 ;
- Antoniu George – Reflecţii asupra crimei organizate – Revista de Drept Penal –
nr.1/1997 ;

356
- Antoniu George – Reforma penală şi Constituţia – Revista de Drept Penal - nr.
1/1996
- Antoniu George – Tentativa – Editura Societăţii Tempus – Bucureşti 1995 ;
- Antoniu George, Popa Marian, Daneş Ştefan – Codul penal pe înţelesul
tuturor – Editura Politică – Bucureşti 1988 ;
- Antoniu George, Bulai Constantin, Chivulescu Gheorghe – Dicţionar juridic
– Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – Bucureşti 1976 ;
- Antoniu George, Teodor Vasiliu, Doru Pavel, Dumitru Lucinescu, Vasile
Papadopol, Virgil Rămureanu – Codul Penal al Republicii Socialiste România
– comentat şi adnotat – partea specială – Bucureşti 1975 ;
- Badulescu George St., Ionescu George T. – Codul penal adnotat cu
jurisprudenţă română şi franceză – Bucureşti 1911 ;
- Barbu Constantin – Aplcarea legii penale în timp şi spaţiu – Editura Stiinţifică -
Bucureşti 1972;
- Basarab Matei – Drept penal – Partea generală – vol. I – Editura Lumina Lex –
Bucureşti 1997 ;
- Basarab Matei – Drept penal – Partea generală – vol. I şi II – Editura Fundaţiei
„Chemarea” – Iaşi 1992
- Boroi Alexandru – Drept penal – Partea generală – Editura C.H.Beck –
Bucureşti 2006 ;
- Boroi Alexandru – Drept penal – Partea specială – Editura C.H.Beck –
Bucureşti 2006 ;
- Boroi Alexandru, Gheorghe Nistoreanu – Drept penal – Partea generală –
Editura All Beck – Bucureşti 2004 ;
- Boroi Alexandru, Gheorghe Nistoreanu – Drept penal – Partea specială –
Editura All Beck – Bucureşti 2004 ;
- Boroi Alexandru, Gorunescu Mirela, Popescu Mihaela – Dicţionar de Drept
Penal – Editura All Beck – Bucureşti 2004 ;
- Boroi Alexandru – Drept penal – Partea generală – Bucureşti
1992,1999.2000,2001,2002 ;
- Boroi Alexandru – Infracţiuni contra vieţii – Editura Naţional – Bucureşti
1996 ;
- Botez A. Alexandru, Pacsimade Alfrad, Gorescu G. Octav, Ştefănescu
B.G. – Dicţionarul Codului Penal Carol al II-lea – Bucureşti 1938 ;
- Bulai Costică,Bulai N. Bogdan – Manual de drept penal – Partea generală –
Universul Juridic – Bucureşti 2007 ;
- Bulai Nicolae Bogdan – Asistenţa juridică internaţională în materie penală
între statele membre ale Consiliului Europei – Teză de doctorat – 2004 ;
- Bulai Constantin, Filipaş Avram,Mitrache Constantin – Instituţii de drept
penal - Curs selectiv pentru licenţă – Editura trei Bucureşti 2001 ;

357
- Bulai Costică – Manual de drept penal – Partea generală – All Educaţional
S.A. – Bucureşti – 1997 ;
- Bulai Constantin – Drept penal român – Partea generală – Casa de Editură şi
Presă „Şansa” SRL – Bucureşti 1992 ;
- Bulai Constantin – Drept penal – Partea generală – Vol. II – Casa de Editură
şi Presă „Şansa” SRL – Bucureşti 1992 ;
- Bulai Constantin, Mitrache Constantin – Drept penal – Partea generală –
Culegere de probleme din practica judiciară – Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL – Bucureşti 1992 ;
- Catrinciuc Petre – Regimul juridic al străinilor – Editura C.H.Beck –
Bucureşti 2007 ;
- Ciuncan Dorin – Durata arestării provizorii în vederea extrădării – Revista
Pro Lege nr.1/2002 ;
- Creţu Mircea – Arestarea provizorie în vederea extrădării – Revista Dreptul
nr.6/2005 ;
- Cosma Rodica, Pîrvu Liviu Narcis – Reglementarea unor măsuri preventive
în vederea aplicării Convenţiei Europene de Extrădare şi a Statutului Curţii
Penale Internaţionale – Revista Dreptul nr. 5/2005 ;
- Dima Traian –Drept penal.Partea generală – Editura Hamangiu – Bucureşti
2007 ;
- Dobrinoiu Vasile, W Brânză – Drept penal – Partea generală – Editura
Lumina Lex – Bucureşti 2003 ;
- Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi
Alexandru, Lazăr Valerică – Drept penal – Partea generală – Editura Europa
Nova – Bucureşti 1999 ;
- Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie – Constituţia şi legea penală – Revista de Drept
Penal nr. 2/1995 ;
- Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Lazăr Valerică, Nistoreanu Gheorghe,
Molnar Ioan, Boroi Alexandru – Drept penal – Partea generală – Editura
Didactică şi Pedagogică – R.A. – Bucureşti 1992 ;
- Doltu Ioan, Drăghici Vasile – Criminologie – Editura Fundaţiei „Andrei
Şaguna” – Constanţa 2004 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin,
Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica – Explicaţii Teoretice ale Codului de
Procedură Penal Român – vol. II – Bucureşti 1976 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Antoniu George, Bulai Constantin,
Iliescu Nicoleta, Stănoiu Rodica – Explicaţii Teoretice ale Codului de
Procedură Penală Român – vol. I – Partea generală – Bucureşti 1975 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu
Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roşca Victor – Explicaţii

358
 Teoretice ale Codului Penal Român – vol. IV – Partea specială – Bucureşti
1972 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu
Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roşca Victor – Explicaţii
Teoretice ale Codului Penal Român – vol. III – Bucureşti 1971 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosf, Iliescu
Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roşca Victor – Explicaţii
Teoretice ale Codului Penal Român – vol. II – Partea generală – Bucureşti
1970 ;
- Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu
Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica – Explicaţii Teoretice ale
Codului Penal Român – vol. I – Partea generală – Bucureşti 1969 ;
- Dongoroz Vintilă – Curs de procedură penală – Ediţia a II-a – Bucureşti
1942;
- Dongoroz Vintilă – Curs de Drept Penal – Bucureşti 1941 ;
- Dongoroz Vintilă – Drept Penal – Bucureşti 1939 ;
- Drăghici Vasile – Drept penal – Partea generală – Editura Bren – Bucureşti
2006 ;
- Farcaş Valentina – Acorduri privind asistenţa juridică extrădarea şi
readmisia - Institutul Român de studii internaţionale „Nicolae Titulescu” –
Bucureşti 2003 ;
- Florian Costin –Mandatul de arestare european – Revista de Drept Penal –
nr.2/2005 ;
- Gorunescu Mirela – Codul Penal şi infracţiuni în legi speciale – Editura
C.H.Beck – Bucureşti 2007 ;
- Gorunescu Mirela – Extrădarea. Actualitate şi perspectivă – Revista de Drept
Penal –nr.3/1998 ;
- Hurdubaie Ioan – Unele consideraţii teoretice şi practice privind durata
arestării provizorii în vederea extrădării – Revista Pro Lege – nr.1/2002 ;
- Hurdubaie Ion – Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului
Europei – Editura Universal Pan – Bucureşti 1999 ;
- Iancu Gheorghe – Drept constituţional şi instituţii politice – Ediţia a IV-a
revizuită şi completată – Editura Lumina Lex – Bucureşti 2007 ;
- Iancu Gheorghe – Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al
refugiatului – Editura All Beck – Bucureşti 2002 ;
- Ivan V. Gheorghe – Extrădarea pasivă. Reflecţii – Revista de Drept Penal
nr.2/2007 ;
- Loghin Octavian, Toader Tudorel – Drept penal român – Partea specială –
Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită – Casa de editură şi presă „Şansa” SRL –
Bucureşti 2001 ;

359
- Loghin Octavian, Toader Tudorel – Drept penal român – Partea specială –
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL – Bucureşti 1994 ;
- Loghin Octavian, Filipaş Avram – Drept penal român – Partea specială –
Ediţie revizuită – Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL – Bucureşti 1992 ;
- Lămăşanu Daniela – Drept penal internaţional – Editura Miron – Timişoara
2004 ;
- Lorincz Anca-Lelia – Drept Procesual Penal – Partea specială – Editura Pro
Universitaria – Bucureşti 2007 ;
- Lorincz Anca-Lelia – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura Pro
Universitaria – Bucureşti 2006 ;
- Lorincz Anca-Lelia – Corelarea dispoziţiilor privind extrădarea cu cerinţele
de tehnică legislativă – Revista de Drept Penal nr.4/2002 ;
- Lorincz Anca-Lelia – Drept Procesual Penal – Partea generală – Editura
Militară – Bucureşti 2002 ;
- Lorincz Anca-Lelia – Aspecte de tehnică legislativă în materie penală –
Editura Militară – Bucureşti 2001 ;
- Lupulescu Nicolae, Lupulescu Ana – Competenţa organelor judiciare în
procedura extrădării – Revista Dreptul nr.6/2004 ;
- Lupulescu Nicolae – Extrădare. Arestare – Revista de Drept penal nr.4/2004 ;
- Lupulescu Nicolae – Arestarea provizorie în vederea extrădării – Revista de
Drept Penal nr. 2/2004 ;
- Matasă Ion – Constituţiunea României – Mari – Lămurită pe înţelesul tuturor
– Bucureşti 1928 ;
- Mateuţ Gheorghiţă, Vasilescu Mihaela – Transferul persoanelor
condamnate II – Revista de Drept Penal nr.3/2003 ;
- Mateuţ Gheorghiţă, Vasilescu Mihaela – Transferul persoanelor
condamnate I – Revista de Drept Penal nr.2/2003 ;
- Mateuţ Gheorghiţă – Convenţiile internaţionale în materie penală – Editura
Servo Sat – Bucureşti 2001 ;
- Mazilu Dumitru – Integrarea Europeană – Drept Comunitar şi Instituţii
Europene – Curs – Ediţia a III-a – Editura Lumina Lex – Bucureşti 2005 ;
- Mazilu Dumitru – Drept Internaţional Public – Ediţia a II-a – vol. I – Editura
Lumina Lex – Bucureşti 2005 ;
- Mazilu Dumitru – Drept Internaţional Public – Ediţia a II-a – vol. II – Editura
Lumina Lex – Bucureşti 2005 ;
- Mitra Mariana – Condiţiile necesare acordării extrădării pasive – Analele
Universităţii „Ovidius” Constanţa 2007 ;
- Mitra Mariana – Influenţe europene privind activitatea de cooperare
judiciară internaţională în materie penală – Revista Tendinţe europene în
dreptul penal – Bucureşti 2007 ;

360
- Mitra Mariana – Particularităţile extrădării în dreptul penal francez –
Revista Ars Aequi – Universitatea „Ovidius” Constanţa 2006 ;
- Mitra Mariana – Câtava aspecte istorice privnd instituţia extrădării – Analele
Universităţii „Ovidius” Constanţa 2005 ;
- Mitra Mariana, Drăghici Vasile – Aspecte teoretice şi practice privind
procedura extrădării în legislaţia penală română – Analele Universităţii
„Ovidius” Constanţa 2005 ;
- Mitrache Constantin, Mitrache Cristian – Drept penal român – Partea
generală – Editura Universul Juridic – Bucureşti 2003 ;
- Moldovan Aurel Teodor – Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul
internaţional – Editura All Beck – Bucureşti 2004 ;
- Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Iancu Gheorghe, Deaconu Ştefan,
Cuc Horia Mihai – Cetăţenia europeană – Editura All Beck – Bucureşti 2003;
- Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie – Revizuirea
Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii – Editura Rosetti – Bucureşti
2003 ;
- Muraru Ioan, Tănăsescu Simina – Drept constituţional şi instituţii politice –
Editura Lumina Lex – Bucureşti 2002 ;
- Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian – Drept internaţional
public. Sinteze pentru examen. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită – Editura All
Beck – Bucureşti 2002 ;
- Năstase Adrian, Bolintineanu Alexandru, Aurescu Bogdan – Dreptul
internaţional contemporan – Editura All Beck – Bucureşti 2000 ;
- Năstase Adrian, Jura Cristian, Aurescu Bogdan – Drept internaţional
public – Editura All Beck – Bucureşti 1999 ;
- Neagu Ion – Drept procesual penal – Partea generală – Editura Global Lex –
Bucureşti 2006 ;
- Neagu Ion – Drept procesual penal – Partea specială – Editura Global Lex –
Bucureşti 2004 ;
- Neagu Ion – Unele consideraţii privind autoritatea de lucru judecat în materia
extrădării – Revista Dreptul nr.5/2003 ;
- Neagu Ion – Drept procesual penal – Editura Lumina Lex – Bucureşti 2000 ;
- Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru – Drept penal – Partea generală –
EdituraAll Beck – Bucureşti 2002 ;
- Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Molnar Ioan, Dobrinoiu Vasile,
Pascu Ilie, Lazăr Valerică – Drept penal – Partea specială – Editura Europa
Nova – Bucureşti 1999 ;
- Nistoreanu Gheorghe, Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu, Paraschiv Carmen,
Dumitre Ana – Drept procesual penal – Editura Continent XXI – Bucureşti
1994 ;

361
- Oancea Ion – Tratat de Drept penal – Partea generală – Editura All –
Bucureşti 1994 ;
- Oancea Ion – Drept penal – Partea generală – Editura Didactică şi
Pedagogică – Bucureşti 1971 ;
- Papadopolu I. Mihail – Codul legilor penale române – Adnotate –
Tipografiile Române Unite – Bucureşti 1932 ;
- Paraschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea – Drept procesual penal –
Partea generală – Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – Editura Lumina Lex –
Bucureşti 2004 ;
- Praschiv Carmen Silvia, Damaschin Mircea – Drept procesual penal –
Partea specială – Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – Editura Lumina Lex –
Bucureşti 2004 ;
- Pascu Ilie, Mirela Gorunescu – Drept penal – Partea specială – Editura
Hamangiu – Bucureşti 2008 ;
- Pascu Ilie – Drept penal – Partea generală – Editura Hamangiu Bucureşti
2007 ;
- Pascu Ilie – Extrădarea în legislaţia română în vigoare – Revista Pro Lege nr.
1/2005 ;
- Pascu Ilie, Drăghici Vasile – Drept Penal – Partea generală – Editura
Lumina Lex – Bucureşti 2004 ;
- Pascu Ilie – Extrădarea în legea română în vigoare – Revista de Drept Penal
nr.2/2002 ;
- Pastion I. Paul, Papadopolu I.M. – Codul penal - Adnotat – Editura Librăriei
Socec & Comp., Societate Anonimă – Bucureşti 1922 ;
- Paşca Viorel – Rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului – Revista
Dreptul – nr.2/2007 ;
- Paşca Viorel – Extrădarea apatrizilor – Revista de Drept Penal nr. 3/2000 ;
- Păvăleanu Vasile – Spaţiul judiciar european – Revista de Drept Penal
nr.2/2004 ;
- Păvăleanu Vasile – Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în
materie penală – Revista de Drept Penal nr. 1/2003 ;
- Păvăleanu Vasile – Organizarea urmăririi infracţiunilor şi transferul de
proceduri în materie penală la nivel comunitar – Revista Pro Lege nr. 1/2002 ;
- Păvăleanu Vasile – Extrădarea în reglementarea Convenţiei Europene –
Revista Pro Lege nr. 1/1999 ;
- Pella Vesp. Vespasian – Delicte îngăduite – Cartea Românească – Bucureşti
1919 ;
- Pitulescu Ion, Medeanu Tiberiu – Drept Penal – Partea generală – Editura
Lumina Lex – Bucureşti 2006 ;
- Pop Traian – Drept Procesual Penal – Partea generală – Cluj 1947 ;

362
- Pop Traian – Drept penal comparat – Partea generală – vol. II – Cluj 1923 ;
- Predescu Ovidiu, Udroiu Mihai – Convenţia Europeană a drepturilor
Omului şi dreptul procesual penal român – Editura C.H.Beck – Bucureşti
2007;
- Predescu Ovidiu – Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi dreptul
penal român – Editura Lumina Lex – Bucureşti 2006 ;
- Predescu Ovidiu – Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi implicaţiile
ei asupra dreptului penal român – Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998 ;
- Radu Florin Răzvan – De la extrădare la mandatul european de arestare. O
privire istorică şi juridică – Dreptul nr. 2/2006 ;
- Radu Florin Răzvan – Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în
materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene şi un răspuns ferm la noile
provocări ale criminalităţii transnaţionale – Revista Dreptul nr.2/2005 ;
- Radu Florin Răzvan – Câteva consideraţii cu privire la legislaţia şi practica
în materie de extrădare – Revista Dreptul nr. 7/2003 ;
- Rămureanu Virgil – Competenţa penală a organelor judiciare – Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică – Bucureşti 1980 ;
- Rătescu G. Const., Pavelescu N. – Legi speciale adnotate cu întreaga
jutisprudenţă – Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Văcăreşti – Bucureşti
1935 ;
- Rătescu G. Const., Ionescu-Dolj I., Perieţeanu Gr. I., Dongoroz Vintilă,
Asnavorian H., Pop Traian, Papadopolu I. Mihail, Pavelescu N. – Codul
penal Carol al II-lea – Adnotat – vol. I – Partea generală – Editura Librăriei
SOCEC & Co., S.A. - Bucureşti 1937 ;
- Retca Ion – Reglementarea regimului extrădării în legislaţia română –
Revista Dreptul nr. 2/2005 ;
- Retca Ion – Extrădarea cetăţenilor români – Revista Dreptul nr.8/2004 ;
- Retca Ion – Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă –
Revista Pro Lege nr.1/2004 ;
- Retca Ion – Arestarea în procedura de extrădare – Revista Pro Lege nr.
2/2003 şi Revista Dreptul nr. 11/2003 ;
- Retca Ion – Procurori competenţi în procedura extrădării – Revista Pro Lege
nr. 3/2002 şi Revista Dreptul nr. 10/2002 ;
- Stănoiu Rodica Mihaela, Antoniu George – la coopération judiciaire
internationale et l’extradition – Studii de Drept Românesc nr. 3-4/2003 ;
- Stănoiu Rodica Mihaela, Griga Ioan, Dianu Tiberiu – Drept penal – Partea
generală – Editura Hiperion XXI – Bucureşti 1992 ;
- Stănoiu Rodica Mihaela – Asistenţa juridică internaţională în materie penală
– Editura Academiei RSR – Bucureşti 1975 ;

363
- Stoenescu Ilie, Sârbulescu Petre, Zeleş Mihail, Bogdan Ion – Codul de
procedură penală al Republicii Populare Române – Adnotat – Editura de Stat
pentru Literatură Juridică – Bucureşti 1948 ;
- Streteanu Florin – Drept penal – Partea generală – vol. I – Editura Rosetti –
Bucureşti 2003 ;
- Tanoviceanu Ion – Tratat de Drept şi Procedură Penală – Ediţiunea a doua a
Cursului de drept şi procedură penală - revăzut şi completat – doctrina de
Vintilă Dongoroz, referinţe la legislaţiunile din Bucovina şi Ardeal de Corneliu
Chiseliţă şi Ştefan Laday, jurisprudenţa de Eugen Decuseară – vol. I – Tip
Curierul Judiciar – Bucureşti 1924 ;
- Tanoviceanu Ion – Tratat de Drept şi Procedură Penală – Ediţiunea a doua a
Cursului de drept şi procedură penală - revăzut şi completat – doctrina de
Vintilă Dongoroz, referinţe la legislaţiunile din Bucovina şi Ardeal de Corneliu
Chiseliţă şi Ştefan Laday, jurisprudenţa de Eugen Decuseară – vol. IV – Tip
Curierul Judiciar – Bucureşti 1924 ;
- Tanoviceanu Ion – Curs de Drept Penal şi Procedură Penală – Facultatea de
Drept din Bucureşti 1901-902 ;
- Theodoru Gr. Grigore – Tratat de Drept procesual penal – Editura Hamangiu
– Bucureşti 2007 ;
- Theodoru Grigore – Drept procesual penal – Partea specială – Editura
Cugetarea - Iaşi 1998 ;
- Theodoru Grigore – Curs de drept procesual penal – Partea specială – Iaşi
1959 ;
- Toader Tudorel, Stoica Andreea, Cristuş Nicoleta – Codul penal şi legile
speciale. Doctrină. Jurisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri
CEDO – Editura Hamangiu – Bucureşti 2007 ;
- Tulbure Adrian-Ştafan – Extrădarea. Aspecte procesual penale – Revista de
Drept Penal nr.3/2000 ;
- Ţuculeanu Alexandru – Arestarea unei persoane în cursul procedurii de
extrădare – Revista Dreptul nr. 1/2003 şi Revista Pro Lege nr.2/2002 ;
- Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneş Ştefan, Dărângă Gheorghe,
Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Popescu Dumitru,
Rămureanu Virgil – Codul Penal al RSR – comentat şi adnotat – Partea
generală – Editura Ştiinţifică – Bucureşti 1972 ;
- Voicu Costică, Boroi Alexandru, Sandu Florin, Molnar Ioan, Gorunescu
Mirela, Corlăţeanu Sorin – Dreptul penal al afacerilor – Ediţia a III-a –
Editura C.H. Beck – Bucureşti 2006 ;
- Voicu Costică – Teoria generală a dreptului – Curs universitar – Editura
Universul Juridic – Bucureşti 2005 ;

364
- Voicu Costică, Boroi Alexandru, Sandu Florin, Molnar Ioan – Dreptul
penal al afacerilor – Ediţia a II-a – Editura All Beck – Bucureşti 2003 ;
- Volonciu Nicolae – Tratat de drept procesual penal –Partea generală – vol. I
Editura Paideia – Bucureşti 1998 ;
- Volonciu Nicolae – Tratat de drept procesual penal – Partea specială – vol. I
– Editura Paideia – Bucureşti 1998 ;
- Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală – Partea generală – vol. I –
Editura Paideia – Bucureşti 1993 ;
- Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală – Partea specială – vol. II –
Editura Paideia – Bucureşti 1994 ;
- Volonciu Nicolae – Drept procesual penal – Editura Ştiinţifică – Bucureşti
1989 ;
- Volonciu Nicolae – Drept procesual penal – Editura Didactică şi Pedagogică –
Bucureşti 1972 ;
- Viforeanu Al. Const., Petit Eugen, Ghimpa D. Nicolae – Codul de
procedură penală – Carol al II-lea – cu lămuriri asupra fiecărui articol şi un
tablou sinoptic al şedinţelor Curţii cu Juraţi – Editura Cugetarea – Bucureşti
1936 ;
- Vrăbiescu G. – Curs de procedură penală –Ediţia a III-a - Bucureşti 1943 ;
- Vrăbiescu G. – Curs de procedură penală – Ediţia a II-a – Revăzută şi
adăugită conform ultimelor modificări aduse Codului de Procedură Penală
carol al II-lea – Bucureşti 1939 ;
- Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana – Drept penal – Partea generală –
Editura Fundaţiei „Chemarea” – Iaşi 1999 ;
- Zolyneak Maria – Drept penal – Partea generală – Editura Fundaţiei
„Chemarea” –vol. I – Iaşi 1992 ;
- Zotta Const. Gr. C. – Codul penal Regele Mihai I – Cu trimiteri la legislaţia
de drept comun şi specială, română şi străină ; la conferinţele şi convenţiunile
internaţionale ; însoţit de istoricul noului cod, de index alfabetic şi tablă de
materii – Editura Librăriei R.Ciofleac – Bucureşti 1943.

IV. DOCTRINǍ STRǍINǍ

- Antolisei Fernando – Manuele di diritto penale. Parte generale – Giuffré

Editore – Milano 2000 ;
- Bassiouni – International extradition and world public order – Sijthoff-
Leyden/Cceania public 1974 ;
- Bauchet – Traité de l’extradition – Paris 1899 ;
- Beccaria Cesare – Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse) –
Editura Ştiinţifică – Bucureşti 1965 ;

365
- Bernard – Traité théoretique et practique de l’extradition – Paris 1890 ;
- Bouzat Pierre, Pinatel Jean – Traité de droit penal et la Criminologie – tom.
I, - Daluz 1970 ;
- Coboz Gómez – La otra cora del problema:la extradición – Comentarios de la
Legislación Penal, dirigitos por Cobo del Rosal – Madrid, Edersa 1979 ;
- Cueva L.Morillas – Cursode derecho penal espaňol. Parte general – Editura
Marcial Ponce – Madrid 1996 ;
- Diena Giulio – Les délitis anarchistes et l’extradition. Revue générale de droit
international public – vol. II – 1985 ;
- Donnieu Henri De Vabres – Traité de droit criminel et la legislation penale
comparée – Troisième édition – Sirey Paris 1974 ;
- Donnieu Henri De Vabres – L’aplicationne la loi pénale d’un Etat aux

V. JURISPRUDENŢǍ

VI. SITE – URI WEB

366