Sunteți pe pagina 1din 71

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DREPT PROCESUAL PENAL

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL.


SUCCESORII, REPREZENTANŢII ŞI
SUBSTITUIŢII PROCESUALI

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. THEODOR MREJERU
Absolvent:
ILIUŢEANU (TODORAN) C. ANAMARIA-ODETTE

BUCUREŞTI
2004
CUPRINS

CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal 4
I.1. Delimitări conceptuale 4
I.1.1. Noţiunea de participant în procesul penal 5
I.1.2. Noţiunea de parte în procesul penal 8
I.2. Alţi participanţi în procesul penal. Scurtă prezentare 15
I.2.1. Instanţele de judecată 15
I.2.2. Ministerul Public 16
I.2.3. Organele de cercetare penală 17
I.2.4. Apărătorul 17
I.2.5. Auxiliarii procesuali 20
I.3. Părţile în procesul penal. Scurtă prezentare 21
I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21
I.3.2. Partea vătămată 23
I.3.3. Partea civilă 24
I.3.4. Partea responsabilă civilmente 25

CAPITOLUL II
Participarea succesorilor în procesul penal 27
II.1. Noţiune şi caracterizare 27
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal 36
II.3. Poziţie procesuală 38

CAPITOLUL III
Reprezentarea în procesul penal 40
III.1. Noţiune şi caracterizare 40
III.2. Tipologia reprezentanţilor 41

2
III.2.1. Reprezentanţii legali 43
III.2.2. Reprezentanţii convenţionali 45
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală 47
III.4. Poziţie procesuală 48

CAPITOLUL IV
Substituiţii procesuali 53
IV.1. Noţiune şi caracterizare 53
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56
IV.3. Poziţie procesuală 57

CAPITOLUL V
Consideraţii finale 63
V.1. Comparaţie între participanţii în procesul penal şi participanţii
în procesul civil 63
V.2. Concluzii 64

BIBLIOGRAFIE 69

3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

I.1. Delimitări conceptuale

În urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un conflict de drept


penal substanţial care generează un raport juridic de drept penal. Acest
conflict este adus spre rezolvare în faţa justiţiei penale, în cadrul unui
proces, situaţie în care ia naştere un raport juridic procesual penal, care se
dezvoltă şi se rezolvă progresiv cu devoltarea şi soluţionarea procesului
penal.
Soluţionarea raportului juridic procesual penal se realizează prin
rezolvarea conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice
penale, în cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un
complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane care
au diferite calităţi procesuale. Procesul penal este, prin urmare, o activitate
complexă reglementată de lege care se desfăşoară progresiv şi coordonat,
prin participarea organelor judiciare şi a unor persoane ca titulare de
drepturi şi obligaţii, în scopul constatării faptelor care constituie infracţiuni
şi pentru tragerea la răspundere penală celor care le-au săvârşit. Aceste
organe şi persoane care, prin activitatea lor, participă la realizarea scopului
procesului penal, au calitatea de participanţi în desfăşurarea acestuia.
Delimitarea conceptuală concretă a noţiunii de participant în
procesul penal este indiscutabil legată de noţiunea de proces penal. Astfel,
dintre definiţiile procesului penal, o redăm pe următoarea (care se bazează

4
pe o corelaţie evidentă dintre procesul penal şi participanţii la acesta)1:
procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o
cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor
persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la
timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a
celor care le-au săvârşit, pentru asigurarea ordinii de drept şi pentru
apărarea intereselor legitime ale persoanelor.

I.1.1. Noţiunea de participant în procesul penal

În această subsecţiune ne vom ocupa de raportul dintre noţiunile de


“participant” şi “parte” şi apoi vom analiza amănunţit prima dintre acestea,
urmând ca în următoarea subsecţiune să ne ocupăm exclusiv de analiza
noţiunii de “parte” în procesul penal.
În primul rând, trebuie să menţionăm că în literatura juridică de
specialitate din ţara noastră, în ceea ce priveşte noţiunea de participanţi în
procesul penal, există două accepţiuni (largă şi restrânsă).
În sens larg, noţiunea de participanţi încorporează toate persoanele
care au rol în vreo activitate procedurală2, din rândul acestora făcând parte
organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane, accepţiune care este
mai puţin folosită şi nu are o semnificaţie tehnică, întrucât presupune
reunirea în această noţiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai
exact, dacă expresia “organe judiciare” are un conţinut aproape fără dubii,
în accepţiunea menţionată există o expresia “persoane”, ce poate induce în
eroare pe cei nefamiliarizaţi cu limbajul juridic, unde ar putea fi înglobate
(fără a avea o contribuţie directă la desfăşurarea procesul penal şi mai ales

1
Alexandru Pintea – “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, pag. 54.
2
Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-
Napoca, 1948, vol. II, pag. 45.

5
la soluţionarea acestuia), cum ar fi: agenţii de pază a clădirilor organelor
judiciare şi mai ales a sălilor de judecată, şoferii judecătorilor, procurorilor
şi apărătorilor, însoţitorii inculpaţilor arestaţi ca reprezentanţi ai
penitenciarelor în care aceştia sunt deţinuţi, cât şi agenţii de citare.
În sens restrâns, prin participanţi în procesul penal se înţeleg
organele judiciare, părţile şi apărătorul3.
Dacă am încerca să comparăm cele două accepţiuni, ar rezulta că
prima se referă la o noţiune de participare mai complexă, incluzând în plus
acele persoane care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia
probaţiunii sau în cea a executării): grefierii, executorii judecătoreşti,
experţii, interpreţii, traducătorii, martorii, martorii asistenţi, denunţătorii
etc. Această categorie de participanţi, sau mai concret spus, unii dintre
aceşti participanţi nu sunt întâlniţi la toate procesele penale, prezenţa lor
fiind determinată de natura şi împrejurările concrete ale fiecărei cauze4.
Îmbrăţişând cea de a doua accepţiune, trebuie să menţionăm că în
cadrul organelor judiciare intră instanţele de judecată (şi aici au în vedere
numai completele care judecă dosare de natură penală de la judecătorii şi
secţiile penale de la celelalte instanţe), reprezentanţii Ministerului Public
(procurorii şi procurorii militari) şi organele de cercetare penală (angajaţii
Ministerului Administraţiei şi Internelor5, de obicei, ofiţeri de poliţie cu
studii superioare de profil juridic). Pe de altă parte, dintre părţile în
procesul penal, una este obligatorie (învinuitul sau inculpatul), alta fiind
obligatorie numai în cazul anumitor infracţiuni pentru urmărirea şi
judecarea cărora este necesară prezenţa şi mărturia sa (partea vătămată), iar
în cazul în care partea vătanată se constituie şi parte civilă, în cazurile în
care legea prevede, pe lângă învinuit sau inculpat în procesul penal este

3
Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea generală”, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999, pag. 142.
4
Alexandru Pintea, op. cit., pag. 55.
5
După noua reorganizare ministerială realizată în luna iunie 2003.

6
chemată şi partea responsabilă civilmente. În ceea ce priveşte apărătorul,
acesta are calitatea de avocat dobândită conform Legii nr. 51/1995,
republicată, şi prezenţa acestuia este obligatorie numai în anumite cazuri
prevăzute explicit de lege (reprezentare legală), în restul situaţiilor acesta
intervenind pe baza unei reprezentări convenţionale.
Ca o concluzie, putem afirma că raportul din noţiunile de
“participanţi” şi cea de “părţi” este de incluziune a celei de a doua categorie
în prima, împreună cu organele judiciare şi apărătorul.
Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că sensurile participaţiunii
în dreptul penal şi în cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, în
dreptul penal noţiunea reuneşte persoanele care au conlucrat la săvârşirea
infracţiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotrivă, dreptul procesual
penal cuprinde în noţiunea de participanţi şi acei subiecţi care desfăşoară
activitatea împreună în cadrul procesului penal.
Dacă privim participanţii în procesul penal prin prisma raporturilor
juridice procesuale în care aceştia se află observăm că ei au şi calitatea de
subiecţi procesuali. De aceea, în opinia unor autori6, participanţii mai
poartă şi denumirea de subiecţi procesuali. Întrucât procesul penal se
desfăşoară în condiţiile principiului oficialităţii, aceiaşi autori a clasificat
subiecţii procesuali, ţinând seama şi de acest criteriu, în subiecţi oficiali şi
subiecţi particulari. Subiecţii oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc
atribuţii privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecţi
oficiali se pot împărţi, la rândul lor, judiciari (judecători, procurori,
lucrători în aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu
atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi
aeronave etc.). Subiecţii particulari sunt persoanele particulare care

6
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală
român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 84-85; Nicolae
Volonciu, op. cit., pag. 142-143.

7
participă în diferite poziţii şi roluri la desfăşurarea procesului penal. Pe de
altă parte, subiecţii particulari pot fi divizaţi în subiecţi principali (părţile)
şi secundari (ceilalţi participanţi).
Codul de Procedură Penală reglementează regimul procesual al
diferitelor categorii şi subcategorii de participanţi (subiecţi procesuali),
prevăzând în ce condiţii şi situaţii poate o persoană deveni participant al
procesului penal, care este poziţia procesuală a acestor participanţi, ce
atribuţii, ce sarcini şi ce drepturi au, cum trebuie să le îndeplinească sau să
le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le
revin, toţi participanţii trebuie să se comporte cu probitate şi loialitate
deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevărul şi înfăptui justiţia penală.
În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate şi acele fapte care sunt de
natură să împiedice înfăptuirea justiţiei. Regimul juridic al fiecărui subiect
trebuie să se cunoască cu multă precizie pentru că un participant în
procesul penal nu poate ocupa poziţii între care există incompatibilitate.
Legea prevede aceste cazuri atât pentru subiecţii oficiali (judecătorii; art.
46-49 Cod Procedură Penală) cât şi pentru anumiţi subiecţi particulari
(experţi, interpreţi şi martori; art. 54 Cod Procedură Penală).
În final, putem accepta şi definiţia (este adevărat, destul de simplistă)
conform căreia participanţii la procesul penal sunt organele judiciare şi
persoanele chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal în
vederea realizării scopului acestuia7.

I.1.2. Noţiunea de parte în procesul penal

Din dispoziţiile art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală rezultă că în urma


exercitării acţiunii penale sau a acţiunii civile, în cadrul procesului penal,
anumite persoane apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, căpătând calitatea

7
Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 74.

8
de părţi. Potrivit acestor reglementări, sunt părţi în procesul penal8:
inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Într-o opinie9, părţile în procesul penal sunt acele persoane fizice sau
juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din
exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Într-o altă opinie10, părţile sunt subiecţii procesuali particulari ale
căror interese contrarii se confruntă în litigiu dedus în faţa instanţei. De
aceea, s-a afirmat că dacă procesul este necesar părţilor, atunci şi părţile
sunt deopotrivă necesare procesului.
În aprecierea poziţiei procesuale a părţilor trebuie să se ţină seama de
existenţa laturilor procesului penal. De aceea, în latura penală a procesului
sunt părţi inculpatul şi partea vătămată, iar în latura civilă inculpatul, partea
civilă şi eventual partea responsabilă civilmente. Accepţiunea strict
procesuală de parte este uneori dublată şi de concepţia care priveşte această
categorie de pe poziţiile dreptului material. Într-o asemenea viziune,
interesele contrarii ale părţilor nu se pot afirma fără o bază de drept
material care să le justifice pe plan procesual. Problema prezintă interes
mai ales în latura sa civilă, motiv pentru care implicaţiile sale au fost
abordate atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară11.
Spre deosebire de organele judiciare, care acţionează în numele
statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivităţi, părţile din proces
acţionează pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din
infracţiune, prin formularea de cereri, memorii, intervenţii, concluzii
adresate organelor judiciare.
Literatura de specialitate12 utilizează mai multe criterii de clasificare
a părţilor în procesul penal care converg toate către o singură distincţie:
8
Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – “Manual
de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 37-38.
9
Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 17.
10
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 174-175.
11
T.S., c. 7 jud., dec. nr. 94/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, pag. 54.
12
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 72-73.

9
inculpatul este singurul considerat ca fiind parte principală a procesului
penal, iar partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente
sunt părţi secundare. Pe de altă parte, inculpatul şi partea vătămată
reprezintă părţile constante, iar partea civilă şi partea responsabilă
civilmente sunt părţi eventuale, clasificare considerată de noi temeinică.
În mod obişnuit, părţile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au
de îndeplinit şi anumite îndatoriri care, de regulă, nu incumbă altor
participanţi. În exercitarea drepturilor, părţile trebuie să manifeste o
atitudine corectă, de loialitate procesuală şi de realizare exclusivă a unor
interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul
procesual civil este aplicabilă în mod corespunzător şi în procesul penal în
ceea ce priveşte cel puţin latura civilă13. În cadrul laturii penale, teoria
trebuie reorientată în aşa fel încât să se ţină seama de faptul că obiectul
procesului decurge totdeauna din existenţa unui conflict de drept penal.
Pornind de la teza că subiecţii cauzei penale (ai raportului juridic de
conflict care face obiectul procesului penal) sunt, în acelaşi timp, şi
subiecţii procesului penal, unii autori14 au ajuns la concluzia că statul este
parte în procesul penal. Acest punct de vedere a rămas izolat în literatura de
specialitate, majoritatea autorilor considerând că părţi nu sunt decât acei
subiecţi procesuali pe care legea îi determină riguros în art. 23-24 Cod
Procedură Penală. Pe de altă parte, din moment ce se susţine că părţile sunt
subiecţi procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil ca statul să fie
cuprins printre aceştia.
Însă, în desfăşurarea procesului penal pot apare, uneori, şi alte
persoane în locul părţilor. Aceste persoane care înlocuiesc părţile pot avea
calităţi diferite: succesori, reprezentanţi sau substituiţi procesuali, care

13
D. Radu, R. Sanielevici – “Exercitarea drepturilor civile şi procesual civile şi abuzul
de drept în practica noastră judiciară”, Analele Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi, 1967, pag. 163 şi
urm.
14
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87-88.

10
devin la rândul lor părţi ale procesului penal, cu poziţii procesuale diferite,
care se subrogă în calitatea procesuală a titularilor drepturilor şi intereselor
care sunt supuse dezbaterii în procesul penal.
Pentru prefaţarea şi facilitarea modului de analiză pe care-l vom
aborda în capitolele II-IV ale lucrării noastre (referitoare la succesorii,
reprezentanţii şi substituiţii procesuali), vom prezenta în cele ce urmează
condiţiile cerute de Codul de Procedură Penală pentru ca o persoană
fizică sau juridică să poată deveni parte în procesul penal. Aceste
condiţii nu pot fi analizate decât în strânsă legătură cu modul în care se
dobândeşte calitatea de parte procesuală (în legătură cu latura penală sau cu
cea civilă a cauzei).15
Întrucât cauza penală izvorăşte din raportul juridic penal dintre stat şi
infractor, raport născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, iar acţiunea
penală aparţine statului, aspectele privind condiţiile cerute pentru a fi parte
în latura penală a procesului se simplifică mult faţă de modul în care
problema se pune în procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul
subiectiv valorificat, interesul care pune în mişcare acţiunea judiciară şi
altele nu au semnificaţie, iar cele referitoare la capacitatea şi calitatea
procesuală îşi reduc dimensiunile ori se modelează în lumina instituţiilor de
drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine într-o cauză penală numai persoana a cărei
răspundere penală poate fi angajată. În raport de aceasta, rămâne lipsită de
sens deosebirea între capacitatea procesuală de folosinţă şi cea de exerciţiu.
De asemenea, distincţia dintre capacitatea procesuală (“legitimatio ad
processum”) şi calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) mută
problema într-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) şi un
împricinat care nu are această calitate (învinuitul).

15
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 176.

11
În cadrul laturii civile a cauzei poziţiile părţii civile, precum şi cele
ale inculpatului şi părţii responsabile civilmente se aseamănă în multe
privinţe cu poziţiile reclamantului şi pârâtului dintr-un proces civil
(existând totuşi numeroase particularităţi). În consecinţă, cerinţele pretinse
de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil 16, trebuie să fie
satisfăcute în mod corespunzător şi în cadrul laturii civile din procesul
penal.
i) În primul rând, inculpatul, partea civilă şî partea responsabilă
civilmente trebuie să aibă (sub aspect civil) capacitate procesuală
(“legitimatio ad processum”) atât de folosinţă, cât şi de exerciţiu. De
exemplu, partea civilă este deseori o persoană juriică, deci în astfel de
cazuri trebuie să se cunoască faptul că ea dobândeşte capacitatea de
folosinţă în general de la data înregistrării, ori de la data, dupa caz, a actului
de dispoziţie care o înfiinţează, respectiv de la data recunoaşterii sau a
înfiinţării ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce priveşte
capacitatea de exerciţiu, aceasta este evocată în numeroase texte din Codul
de Procedură Penală17.
ii) Calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) activă subzistă
pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta şi persoana
care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecăţii.
Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se
manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente responsabilă şi persoana
obligată în acelaşi raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc şi o
transmitere legală a calităţii procesuale. Aceasta poate avea loc prin
succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală)
16
Pentru ca acţiunea reclamantului să fie întemeiată, este nevoie de îndeplinirea
anumitor condiţii generale şi uneori speciale de admisibilitate. Condiţiile generale sunt
în număr de patru şi anume: capacitatea procesuală (de folosinţă şi de exerciţiu);
calitatea procesuală; existenţa unui drept; 4. justificarea unui interes (Ion Stoenescu,
Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil. Teoria generală”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol. I, pag. 278 şi urm.).
17
De exemplu: art. 17, art. 18 şi art. 222 Cod Procedură Penală.

12
ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 Cod
Procedură Penală).
iii) Dreptul părţii care exercită acţiunea civilă şi faţă de care se nasc
îndatoririle celorlalte părţi trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege sub
aspect substanţial şi actual sub aspectul protejării sale prin acţiunea în
justiţie. Acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui
termen sau unei condiţii suspensive.
iv) Interesul reprezintă folosul practic, care îl are o parte pentru a
justifica participarea sa în cauza juridică. În procesul penal, interesul
părţilor angrenate în latura civilă este totdeauna material18. Spre deosebire
de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori şi moral.
O ultimă problemă care merită analizată în ceea ce priveşte părţile în
procesul penal este solidaritatea procesuală. Astfel, solidaritatea activă
sau pasivă din domeniul dreptului material care face ca mai mulţi subiecţi
ai raporturilor juridice să dobândească drepturi sau obligaţii se poate
manifesta şi pe plan procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate
procesuală trebuie să existe un litisconsorţiu, adică o grupare procesuală a
unor subiecţi care nu au numai aceeaşi calitate în proces, ci poziţia lor
comună rezultă din faptul că drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză
juridică (“consortium litis”). Situarea în cadrul coparticipaţiei procesuale
este determinată nu de poziţia formal comună în cadrul procesului, ci de
aceeaşi poziţie în cadrul cauzei.
Într-un proces penal, pot exista mai multe părţi având aceeaşi poziţie
procesuală şi fără a forma un “consortium litis”, când în acelaşi proces sunt
reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexităţii, mai
mulţi inculpaţi se judecă reuniţi în acelaşi proces pentru fapte diferite. La
18
Art. 14 alin. 2 Cod Procedură Penală: “Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor
legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt
mijloc de reparare; b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în
natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de
care a fost lipsită partea civilă”.

13
fel, pot exista într-un proces penal părţi civile numeroase, dreptul lor de
despăgubire derivând însă din împrejurări distincte. Alta este situaţia când,
de exemplu, o faptă penală a fost săvârşită de mai mulţi participanţi
(coautori, complici, instigatori) şi care duce pe plan procesual la o
solidaritate procesuală a coinculpaţilor. De asemenea, caracterul de
“consortium litis” al grupului de părţi civile este evident în cazul când
aceeaşi faptă penală a produs un prejudiciu material la persoane diferite19.
Distincţia între simpla existenţă a mai multor părţi având formal
aceeaşi calitate procesuală şi grupul procesual care presupune o
coparticipare procesuală este necesară pentru deosebirea consecinţelor
juridice diferite pe care fiecare din cele două situaţii juridice le produc.
Solidaritatea procesuală duce la consecinţe mergând până la aspecte privind
soluţionarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauză referitoare loa
existenţa faptei sunt opozabile tuturor părţilor care formează un
litisconsorţiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual,
dacă priveşte fapta sau circumstanţele reale ale acesteia, sunt profitabile
tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al căilor de atac se manifestă
în limitele coparticipanţilor solidari din punct de vedere procesual etc. În
celălalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul
procesual şi nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai
multe părţi civile între care nu există o solidaritate procesuală, drepturile
lor decurgând din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvântul totuşi în
ordinea stabilită de art. 340 Cod Procedură Penală. Aceasta înseamnă că
practic vorbesc întâi toate persoanele care au calitatea de parte civilă în
proces şi numai după aceea se va da cuvântul inculpaţilor.

I.2. Alţi participanţi în procesul penal. Scurtă prezentare


I.2.1. Instanţele de judecată

19
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 178.

14
În sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr.
92/1992 de organizare judecătorească, republicată, intră următoarele
instanţe: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de
Justiţie. De asemenea, există instanţe militare organizate prin lege, iar în
cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează secţiile civilă, penală,
comercială, de contencios administrativ şi militară. Tribunalele şi curţile de
apel pot avea una sau mai multe secţii, după natura şi amploarea activităţii
care o desfăşoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974
pe lângă judecătoriile şi tribunalele Constanţa şi Galaţi funcţionează secţiile
maritime şi fluviale competente să soluţioneze (printre altele) infracţiunile
care ar crea stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei sau care au tulburat
activităţile de transport maritim şi fluvial20.
Prin instanţe de judecată în conformitate cu dispoziţiile
constituţionale şi cele din legea de organizare judecătorească se înţeleg
verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, aşa cum ele
sunt dispuse în piramidă şi până la vârf la unităţile de bază. Art. 125 din
Constituţia României precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte
prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege21. Spre deosebire de această accepţiune, ori de câte ori
Codul de Procedură Penală utilizează noţiunea de instanţă de judecată are
în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict
determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este
chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa
unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o
instanţă de judecată pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe

20
Ovidiu Predescu – “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed. Printech,
Bucureşti, 1999, pag. 325.
21
Prin Legea de revizuire din septembrie 2003, acest text constituţional a fost modificat,
urmând ca pe viitor instanţa de cel mai înalt grad ierarhic să devină Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

15
complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă
instanţă, iar altele în apel etc. Toate aceste organe judiciare compuse şi
constituite potrivit normelor legale sunt instanţe de judecată22.

I.2.2. Ministerul Public

Un important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul


întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constituţia
României fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât
şi relaţia dintre noul organism creat şi procurorii care îl încadrează.
Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete. Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonării
ierarhice şi funcţionează pe lânga judecătorii, tribunale şi curţi de apel fiind
conduse de prim procurori şi respectiv procurori generali pentru parchetele
de pe lângă curţile de apel. Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodată, parchetele
militare sunt organizate şi funcţionează pe lângă fiecare instanţă militară, în
raport cu întinderea circumscripţiilor teritoriale ale instanţei respective. În
cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
funcţionează şi secţia parchetelor militare. Secţiile maritime şi fluviale ale
instanţelor din Constanţa şi Galaţi au şi ele organizate parchete.

I.2.3. Organele de cercetare penală

În cadrul organelor de cercetare penală sunt incluse două categorii


(art. 201 Cod Procedură Penală): organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi

22
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 148.

16
organe de cercetare specială. Cu referire la competenţă trebuie menţionat
faptul că primele au o competenţă generală, adică pot efectua cercetarea
pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa
altor organe de cercetare (art. 207 Cod Procedură Penală). Totodată, potrivit
art. 208 Cod Procedură Penală, organele de cercetare penală speciale sunt:
ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare de corp
aparte şi similare, cât şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii desemnaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru infracţiunile de frontieră;
căpitanii porturilor.
În legătură cu natura juridică a urmăririi penale efectuate de organele
prevăzute în art. 201 lit. c Cod Procedură Penală trebuie făcută o precizare,
cu cât mai necesară cu cât noua redactare a acestei norme a adus o
modificare care nu credem că schimbă punctul de vedere iniţial al
legiuitorului şi nu constituie decât o inadvertenţă de text, care a rămas
nemodificată chiar şi după adoptarea Legii nr. 281/2003 de modificare a
Codului de Procedură Penală. Astfel, în locul formulării anterioare
adoptării Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la “organele de
cercetare speciale”, textul actual se referă la organele de cercetare specială.

I.2.4. Apărătorul

Apărătorul are o poziţie procesuală specială printre participanţii în


cauza penală. El nu are calitatea de parte în proces, deoarece nu este subiect
al raportului conflictual al cauzei nesusţinând sau revendicând interese
personale. Împrejurarea că apărătorul nu este parte se evidenţiază în art. 23-
24 Cod Procedură Penală, care enumeră limitativ parţile în procesul penal,
printre care nu se numără şi apărătorul.
Potrivit dispoziţiilor legii, apărător poate fi numai un avocat,
membru al unui barou de avocaţi, din care face parte şi care îşi desfăşoară

17
activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege. Astfel, pentru ca
o persoană să dobândească calitatea de avocat, acesta trebuie să
îndeplinească cumulativ două condiţii:
a) să fie membru al unui barou din România;
b) să nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale
incompatibilităţii sunt: activitatea salariată în cadrul altor profesii;
activitatea care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat; exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ.
În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces.
Datorită, însă, contribuţiei sale la aflarea adevărului, cât şi datorită funcţiei
sale procesuale pe care o exercită, el se înscrie între principalii participanţi
la rezolvarea cauzei penale. Deşi nu este parte în proces, trebuie să
precizăm că apărătorul se situează pe poziţia procesuală a părţii ale cărei
interese le susţine şi le apără23.
Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat,
republicată, apărătorul (avocatul) îşi poate exercita atribuţiile prin două
modalităţi: acordarea de asistenţă juridică uneia dintre părţile în proces şi
reprezentare a uneia dintre părţile în proces.
i) Relativ la asistenţa juridică, menţionăm că în conformitate cu
prevederile art. 6 alin. 4 Cod Procedură Penală, orice parte are dreptul să
fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171
alin. 1 Cod Procedură Penală, organele judiciare sunt obligate să aducă la
cunoştinţă acest drept învinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit
căreia părţile pot aprecia dacă vor apela sau nu la apărător în cursul
procesului penal, există unele excepţii prevăzute în art. 171 alin. 2 şi 3 Cod
Procedură Penală. Astfel, conform modificării aduse de Legea nr.
281/2003, textului codului, asistenţa juridică este obligatorie, “când
învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen

23
Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 23.

18
redus, rezervist concentrat, elev al unei unităţi militare de învăţământ,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,
când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau
instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.
De asemenea, în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi
în cauzele în care legea penală prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare24.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, când asistenţa
juridică este obligatorie, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu. Delegaia acestuia încetează, totuşi, la prezentarea apărătorului ales
(art. 171 alin. 4 şi 5 Cod Procedură Penală).
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care
prevede următoarele (art. 171 alin. 41): “Când asistenţa juridică este
obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene
consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de
urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod
voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar
desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul
necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu
excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul
nu poate fi mai mic de 24 de ore”.
ii) În ceea ce priveşte reprezentarea, vom reveni pe parcursul
capitolului III al lucrării nostre cu amănunte. Totuşi, trebuie să precizăm că
dacă în cadrul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa

24
Din vechea reglementare a fost eliminată situaţia “când instanţa apreciază că
inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea”.

19
părţii, în cazul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este
înlocuită de apărătorul reprezentant.
În cursul procesului penal, apărătorul are mai multe drepturi, dintre
care amintim cu titlu de exemplu: să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, să formuleze cereri şi să depună memorii, să ia contact cu
inculpatul etc.

I.2.5. Auxiliarii procesuali

Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrării


noastre că expresia din lege de “alte persoane” care pot fi consideraţi
participanţi în procesul penal se referă la următoarele persoane: experţi,
traducători, interpreţi, martori, martori asistenţă, grefieri şi executori
judecătoreşti.
Grefierul este acel angajat al Ministerului Justiţiei, auxiliar al unei
anumite instanţe de judecată, care participă la şedinţele de judecată sau la
efectuarea actelor de urmărire penală, face toate consemnările despre
desfăşurarea acestora şi îndeplineşte orice alte însărcinări din dispoziţia şi
sub controlul preşedintelui completului de judecată ori al procurorului.
Martorii sunt persoane străine de proces, care au recepţionat şi
memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, şi
care le relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului.
Martorul este o persoană dezvoltată din punct de vedere psihic, care
nu este şi nu poate fi parte în procesul respectiv şi care este chemată în
instanţă pentru a da o declaraţie având importanţă pentru soluţionarea
cauzei. În mod firesc, martorii nu pot fi catalogaţi dupa vreun criteriu, dar
în literatura franceză s-a efectuat o astfel de împărţire în: martori
testamentari, martori onorari (la căsătorie), martori certificatori (în actele
notariale) şi martori instrumentari.

20
Expertul este specialistul care este desemnat de instanţa de judecată,
în vederea cerecetării unor împrejurări de fapt, în legătură cu obiectul
litigiului, care necesită cunoştinţe de specialitate.
Interpreţii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanţa de
judecată în scopul facilitării îneţelegerii de către una din părţile procesului
penal a conţinutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducător
sau translator (dacă partea nu cunoaşte limba română) sau un cunoscător al
limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muţi sau orbi).
Organul de executare este persoana învestită cu autoritatea de stat
pentru a executa sancţiunile penale impuse condamnatului. El reprezintă un
auxiliar al justiţiei, pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor
judecătoreşti.

I.3. Părţile în procesul penal. Scurtă prezentare


I.3.1. Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de


specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care
acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi
persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe
parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a
ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi
obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.
Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit
infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului
juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul
principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea
urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit.
Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este

21
un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă
anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea
urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal25. În
acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă
făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.
Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii
penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a
pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte
inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând
posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să
poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare
acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide cu
existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie
administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane
această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale,
rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de
judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură
Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).
Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi
făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată,
ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau
coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între
coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces26.
În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale,
calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este
considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el

25
Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 17.
26
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.

22
fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în
afara sferei procesului penal.

I.3.2. Partea vătămată

Categoria juridică de victimă a infracţiunii aparţine dreptului penal,


dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin
care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune27.
Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată
care îşi exprimă voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice
susţinerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc
voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de
parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o
infracţiune, nu dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată.
Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se
regăseşte în cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele
judiciare o solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să
fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau
confruntare etc.
Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine
subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenţii
materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori,
deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.

I.3.3. Partea civilă

Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care


persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral
27
Gheorghe Elian – “Persoana vătămată în procesul penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1961, pag. 201.

23
produs prin infracţiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie
să fie o infracţiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale
sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului
penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal28.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal
oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acţiunii civile în afara
procesului penal astfel: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale
(deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi
administrate mult mai uşor (calea procesului penal permiţând folosirea unor
mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziţii, cercetări
la faţa locului etc.), folosirea acestei căi oferă şi avantaje de ordin
economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită
de taxă de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinţei persoanei
vătămate. În consecinţă, constituirea de parte civilă se poate face atât
printr-o cerere scrisă cât şi printr-o cerere orală. Pe de altă parte,
constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât
şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali sau substituiţi
(apărătorul, soţul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor
juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaraţia reprezentantului
acesteia.

I.3.4. Partea responsabilă civilmente

În domeniul dreptului civil este reglementată şi răspunderea pentru


faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate
fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el
partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare,

28
Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.

24
aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind
solidară29. Sediul respectivei instituţii juridice este art. 24 alin. 3 Cod
Procedură Penală.
Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă
civilmente. În literatura de specialitate30 s-a arătat că sunt persoane
responsabile civilmente în sensul dispoziţiilor legale (de exemplu, art.
1000-1003 Cod Civil şi Legea nr. 22/1969), următorii:
- părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor;
- comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate;
- institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi în supravegherea lor;
- persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;
- persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau
menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor
legale de vârstă, studii şi stagiu, antecedente penale etc.;
- persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut
raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat
judecătoreşte că au obţinut foloase de pe urma săvârşirii
infracţiunii.
Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal
a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu,
fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea
actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la
terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din
stadiul în care se află în momentul intervenţiei.

29
Ovidiu Predescu, op. cit., pag. 328.
30
Ion Neagu, op. cit., pag. 78.

25
CAPITOLUL II
PARTICIPAREA SUCCESORILOR ÎN PROCESUL
PENAL

26
II.1. Noţiune şi caracterizare

După cum am menţionat în primul capitol al lucrării noastre, în


desfăşurarea procesului penal pot să participe şi alte persoane în locul
subiecţilor procesuali principali denumiţi părţi. Succesorii sunt unii dintre
aceştia şi ei devin subiecţi ai procesului penal, cu poziţii procesuale
diferite. “Per a contrario”, un martor sau un expert nu poate fi reprezentat
prin succesorii săi la un proces penal, calitatea sa procesuală fiind una ce
are în consideraţie cunoştinţele personale speciale ale acestora.
Astfel, în caz de deces al vreunei părţi din procesul penal, dacă
procesul continuă să se desfăşoare, în locul părţii decedate pot fi introduşi
urmaşii săi legitimi. Unii autori31 consideră că această înlocuire prin
succesori nu poate avea loc în ceea ce priveşte latura penală a procesului
penal, deoarece unul din subiecţii raportului de drept procesual penal este
statul, care este nepieritor, iar moartea inculpatului stinge acest raport în
ceea ce priveşte latura penală a procesului, răspunderea penală ştiindu-se că
este “intuitu personae”. În aceeaşi ordine de idei, dreptul de a participa în
procesul penal pe care îl are persoana vătămată se stinge, de asemenea, prin
decesul acesteia, fiind un drept personal şi individual al celui vătămat prin
infracţiune.
Succesorii sunt părţi în procesul penal, iar nu substituiţi procesuali
sau reprezentanţi, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci îşi
valoridică drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiinţare sau
dizolvare, au încetat să mai fie subiecţi de drept32 (nefiind deci posibilă
substituirea sau reprezentarea lor).
Înlocuirea părţilor prin succesori este însă întotdeauna posibilă în
latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21
31
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 92.
32
Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 85.

27
Cod Procedură Penală). În procesul penal, în exercitarea acţiunii civile pot
interveni, potrivit dispoziţiilor legale, succesorii persoanei fizice sau
juridice33.
Acestea fiind regulile generale ale participării succesorilor în
procesul penal, în continuare vom încerca să caracterizăm situaţia părţilor
în procesul penal şi modul particular în care pot interveni succesorii
fiecăreia dintre acestea în procesul penal.
În caz de deces al învinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia
vor fi introduşi în procesul penal dacă la data decesului fusese pusă în
mişcare acţiunea civilă în cadrul procesului penal. În caz contrar, succesorii
făptuitorului nu vor putea fi traşi la răspundere decât pe calea unei acţiuni
separate începute la o instanţă civilă. În acest sens, într-o speţă34 s-a stabilit
că instanţa nu poate introduce în cauză moştenitorii unuia dintre făptuitori,
pentru care organul de urmărire a încetat urmărirea datorită decesului
acestuia.
Când o faptă penală a fost săvârşită de mai mulţi participanţi, iar
unul sau unii dintre ei au decedat mai înainte ca să se fi pornit procesul
penal pentru acea faptă, succesorii celui sau celor decedaţi vor putea fi
introduşi în procesul penal ca răspunzători civilmente în baza solidarităţii
civile între participanţii la aceeaşi faptă.
Am afirmat mai sus că succesorii pot înlocui părţile numai dacă
procesul penal nu a trecut în altă fază a sa. Pe de altă parte, totuşi, când
persoana decedată este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar
decesul acesteia s-a produs înainte de punerea în mişcare a acţiunii civile,
succesorii săi pot să pornească ei înşişi această acţiune.

33
Ion Neagu, op. cit., pag. 75.
34
T.S., s. pen., dec. nr. 2802/1969, în R.R.D. nr. 1/1970, pag. 182.

28
De asemenea, în caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie
înainte, fie ulterior introducerii sale în procesul penal, vor fi chemaţi să
participe la proces succesorii săi.
Pentru a înţelege mai bine noţiunea de succesori, considerăm că o
scurtă incursiune în noţiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile în
acest context, pentru caracterizarea succesorilor ca participanţi în procesul
penal. În acest sens, menţionăm că în categoria de “succesori” pe care o
analizăm intră atât succesorii legali, cât şi cei testamentari, în temeiul
certificatului de moştenitor eliberat de notarul public. Dacă problema
moştenitorilor testamentari este clară (fiind necesară instituirea în favoarea
acestora de către defunct a unui legat universal, cu titlu universal sau cu
titlu particular), instituţia moştenitorilor legali întâmpină anumite discuţii în
doctrină cât şi în practică. De aceea, în cele ce urmează vom analiza
condiţiile cerute de lege pentru a succede şi apoi principiile legale ale
devoluţiunii legale a succesiunii.
Condiţiile dreptului de succesiune legală
Sub titlul “Despre calităţile cerute pentru a succede”, Codul Civil, în
art. 654-658, prevede două condiţii, una pozitivă şi una negativă, pe care
trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni: să aibă
capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni. La aceste două
condiţii, în literatura de specialitate se mai adaugă una, şi anume vocaţia
(chemarea) la moştenire.
Art. 654 Cod Civil dispune că “pentru a putea succede trebuie
neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii
succesiunii”. De aici rezultă că orice persoană care există în momentul
deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, respectiv capacitatea de a
moşteni.
Cu toate acestea, pentru ca o persoană să aibă dreptul de a culege, în
tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, existenţa

29
capacităţii succesorale nu este suficientă, ci mai este necesar ca persoana ce
pretinde moştenirea să aibă chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în
virtutea testamentului lăsat de defunct35.
Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, în anumite
limite, inclusiv rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor şi
statului. Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu,
oricărei persoane cu capacitatea succesorală.
Noţiunea de vocaţie la moştenire are un dublu înţeles. În sensul ei
general, ea desemnează vocaţia potenţială, eventuală a unor persoane de a
culege moştenirea lăsată de altă persoană. În sensul ei concret, vocaţia
desemnează acele persoane care vor culege în mod concret moştenirea
lăsată de defunct. Deci, vocaţia succesorală concretă presupune două
condiţii: una pozitivă, respectiv vocaţia succesorală generală şi una
negativă, aceea ca persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de
un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil, sau de un legatar.
În dreptul românesc au vocaţie succesorală rudele în linie dreaptă,
descendentă şi ascendentă, în mod nelimitat în grad, precum şi rudele în
linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv. Această vocaţie este numai
potenţială, pentru stabilirea ordinii de referinţă între rudele defunctului cu
vocaţie generală, legea foloseşte două criterii tehnico-juridice: clasa de
moştenitori şi gradul de rudenie.
În sfârşit, pentru ca o persoană să vină la moştenire nu este suficient
să aibă vocaţie succesorală generală şi concretă, fiind necesar să
îndeplinească o condiţie negativă, şi anume să nu fie nedemnă de a
moşteni.
Nedemnitatea succesorală este decăderea moştenitorului legal din
dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva, deoarece s-a
făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de

35
Marin Popa – “Drept civil. Succesiuni”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 24.

30
memoria acestuia. Nedemnitatea reprezintă o sancţiune civilă care se aplică
numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege. De
asemenea, nedemnitatea operează de drept, cel care lasă moştenirea
neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa.
Ulterior comiterii faptei, cel care lasă moştenirea va putea totuşi să-l
gratifice pe nedemn. În sfârşit, sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută
pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi acţionat cu
discernământ.
Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:
⇒ atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea, respectiv omorul sau
tentativa de omor săvârşite asupra celui a cărui moştenire este
vorba, constatate prin hotărâre penală de condamnare definitivă;
⇒ acuzaţia capitală calomnioasă, care nu mai operează în dreptul
român datorită abolirii pedepsei cu moartea;
⇒ nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă
moştenirea.
Aşadar, în puterea legii, moştenitorul nedemn este decăzut din
dreptul de a moşteni. Desfiinţarea titlului de moştenitor se produce din
momentul deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei
care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei prin care se
constată nedemnitatea, şi care poate fi pronunţată numai după deschiderea
moştenirii, operează retroactiv, având un caracter declarativ iar nu
constitutiv.
Nedemnitatea produce efecte şi asupra copiilor nedemnului, într-o
oarecare măsură, întrucât aceştia pot veni la succesiunea autorului tatălui
lor, dar numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare. Acest efect al
nedemnităţii nu se întinde şi asupra descendenţilor subsecvenţi ai
nedemnului.
Principiile generale ale devoluţiunii legale a succesiunii

31
În temeiul legii, sunt chemate la moştenire rudele defunctului, iar
alături de ele soţul supravieţuitor, iar, în lipsa lor, dacă defunctul nu a
dispus nici prin testament de bunurile moştenirii, statul.
Vocaţia concretă rudelor defunctului de a culege moştenirea este
determinată pe baza a trei principii de bază36:
• principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de
moştenitori;
Codul Civil, în art. 659 şi art. 669-675, stabileşte patru clase de
moştenitori legali: clasa I – clasa descendenţilor în linie directă ai
defunctului, fără limită în timp; clasa a II-a – a ascendenţilor privilegiaţi
(părinţii defunctului) şi colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile
defunctului şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv); clasa
a III-a – clasa ascendenţilor ordinari, fără limită în grad şi clasa a IV-a –
clasa colateralilor ordinari până la gradul al IV-lea inclusiv.
Ca principiu, existenţa unei rude dintr-o clasă mai apropiată, exclude
venirea la moştenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este posibilă
numai în ipoteza exheredării totale prin testament a moştenitorilor dintr-o
clasă preferată, care culeg totuşi rezerva succesorală.
• principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă;
Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiaşi clase, rudele mai
apropiate înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad
(“proximior excludit remotiorem”).
De la acest principiu există două excepţii: în cadrul clasei a II-a,
părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire fraţii sau surorile
defunctului şi nici descendenţii lor, ci ei vin împreună la moştenire,
primind anumite cote stabilite de lege, precum şi reprezentarea succesorală.

36
Francisc Deak – “Tratat de drept succesoral”, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pag. 36.

32
• principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
chemate la moştenire;
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire
sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
Şi de la acest principiu legea prevede două excepţii: împărţirea pe
tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad
prin reprezentare succesorală şi împărţirea pe linii, dacă la moştenire vin
doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi proveniţi din părinţi diferiţi sau
descendenţii acestora.
În ceea ce priveşte reprezentarea succesorală, aceasta este un
beneficiu al legii, în virtutea căruia un moştenitor legal de grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă în gradul, locul şi drepturile
ascendentului său, numit reprezentat, care este decedat la deschiderea
moştenirii, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia din moştenire
dacă s-ar mai fi aflat în viaţă37.
Utilitatea reprezentării, instituţie reglementată de art. 664-668 Cod
Civil, constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele
consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale
principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
Reprezentarea este admisă în privinţa descendenţilor copiilor
defunctului şi a descendenţilor din fraţi şi surori, dar numai cu respectarea a
trei condiţii, şi anume: cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii
moştenirii; locul celui reprezentat să fie un loc util, respectiv dacă ar fi fost
în viaţă la data deschiderii moştenirii să fi avut vocaţie concretă de a
moşteni şi, în al treilea rând, reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile
necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct, respectiv să aibă
capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală proprie la moştenirea

37
Maria Ileana Muţiu – “Drept civil. Succesiuni”, Imprimeria de Vest, Oradea, 1997,
pag. 37.

33
lăsată de defunct şi să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la
moştenirea acestuia şi să nu fi fost exheredat de acesta.
Dacă condiţiile arătate sunt îndeplinite, moştenirea operează în toate
cazurile, la infinit, de drept şi imperativ, ceea ce înseamnă că regulile
reprezentării succesorale nu pot fi modificate în nici un fel prin voinţa
defunctului. Dacă reprezentarea este admisă, atunci împărţirea se face pe
tulpini. Aceasta înseamnă că reprezentaţii unei persoane, indiferent de
numărul lor, vor lua din moştenire numai partea care i s-ar fi cuvenit
ascendentului reprezentat dacă ar mai fi fost în viaţă la data deschiderii
moştenirii.
Alături de rude, legea recunoaşte drepturi succesorale distincte
soţului supravieţuitor, în concurs cu oricare dintre cele trei clase de
moştenitori legali. În toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine soţului
supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor
cu care concurează, micşorând partea care se cuvine acestora din urmă.
În afară de partea sa succesorală, Legea nr. 319/1944 recunoaşte
soţului, cu condiţia să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului, iar
acesta să nu fi dispus astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele şi
obiectele care fac parte din gospodăria casnică, precum şi de darurile de
nuntă. De asemenea, din momentul deschiderii moştenirii şi indiferent de
moştenitorii cu care vine în concurs, soţul supravieţuitor are un drept de
abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moştenire
şi nu are o altă locuinţă proprie.
În lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile care
constituie succesiunea sunt culese de stat, în virtutea unui drept de
moştenire legală cu caracter special.
Totuşi, analiza de mai sus se referă la situaţia succesorilor unei
persoane fizice, dar în latura civilă a procesului penal, ca parte civilă sau
parte responsabilă civilmente poate să se constituie şi o persoană juridică.

34
Despre succesiune, în cazul persoanelor juridice se poate vorbi în
următoarele situaţii:
- reorganizarea judiciară, care se face (în cazul societăţilor
comerciale38) într-una dintre formele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute
de Legea nr. 31/1990, republicată (art. 153, 174 şi 175) şi Decretul nr.
31/1954 (art. 41-50);
- dizolvare; societăţile comerciale pot fi dizolvate în următoarele
situaţii: la expirarea termenului până la care a fost legal constituită
societatea, realizarea sau constatarea irealizabilităţii obiectului societăţii,
prin hotărârea adunării generale, prin faliment sau prin reducerea
capitalului social sub limita minimă prevăzută de lege; pe de altă parte,
societăţile comerciale se pot dizolva şi în situaţii specifice fiecărei forme
societare de organizare39;
- desfiinţare a persoanei juridice.
Motivele desfiinţării persoanei juridice pot fi variate, după cum sunt
variate şi diferitele categorii şi tipuri de persoane juridice. Nici un act
normativ nu reglementează explicit sfârşitul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice. Acesta se deduce din legătura indisolubilă dintre

38
Ne referim ca generaliare a persoanelor juridice la societăţile comerciale, deoarece
reorganizarea asociaţiilor cu scop nepatrimonial nu era reglementată prin Legea nr.
21/1924, în aceste condiţii aplicându-se reglementările generale privind comasarea şi
divizarea persoanelor juridice. Nici O.G. nr. 26/2000 nu reglementează reorganizarea
asociaţiilor cu scop nepatrimonial sau a fundaţiilor. Art. 54 din O.G. nr. 26/2000
stabileşte că asociaţiile şi fundaţiile se dizolvă de drept, prin hotărârea judecătoriei sau a
tribunalului, sau prin hotărârea adunării generale. Fundaţiile se dizolvă de drept sau prin
hotărârea judecătoriei. Asociaţia îşi poate înceta existenţa în urma hotărârii adunării
generale. De drept, asociaţiile şi îşi pierd personalitatea juridică prin: expirarea
termenului pentru care a fost constituită asociaţia; realizarea scopului social; când
scopul social nu poate fi realizat; lichidarea asociaţiei; când organele de conducere şi
administrare nu pot fi constituite conform statutului; când numărul asociaţilor scade sub
limita stabilită prin statut sau prin lege. Prin judecată, asociaţiile şi fundaţiile îşi pierd
personalitatea juridică în următoarele condiţii: când scopul sau acţiunea asociaţiei devin
ilicite, contrare bunelor moravuri sau ordinii publice; când asociaţia urmăreşte un alt
scop decât cel pentru care a fost autorizată şi constituită.
39
De exemplu, societăţile în comandită simplă se dizolvă prin incapacitatea, excluderea,
retragerea, falimentul sau moartea singurului comanditat (în lipsa unei clauze de
continuare cu moştenitorii acestuia).

35
capacitatea de folosinţă şi calitatea de subiect de drept. În momentul în care
persoana juridică pierde calitatea de subiect de drept, ea pierde şi
capacitatea juridică. Actele normative ce reglementează regimul juridic al
diverselor categorii de persoane juridice prevăd parcurgerea etapelor
lichidării înainte de pierderea personalităţii juridice prin desfiinţare.
Procesul de lichidare a persoanei juridice este condus de lichidatori, numiţi
de către organele de conducere sau de decizie ale persoanei juridice, iar pe
parcursul întregului proces, aceştia vor decide în privinţa tuturor aspectelor
importante privitoare le persoana juridică.
În oricare dintre aceste situaţii este valabilă aplicarea prevederilor
art. 21 Cod Procedură Penală care stabileşte că “dacă una din părţi este o
persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză
unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se
introduc în cauză lichidatorii”. Aceste din urmă situaţii reprezintă o altă
modalitate de transmitere a calităţii procesuale.

II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal

După cum am menţionat mai devreme, regula privind succesorii în


procesul penal este prevăzută în art. 21 Cod Procedură Penală, conform
căruia înlocuirea părţilor prin succesori este însă întotdeauna posibilă în
latura civilă a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat. În acest
context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni
în procesul penal:
acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de
deces a unei părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia
(art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală);

36
succesorii inculpatului, ai părţii civile şi cei ai părţii responsabile
civilmente pot declara apelul, dar numai în ceea ce priveşte latura
civilă a procesului penal (art. 362 Cod Procedură Penală);
 succesorii inculpatului, ai părţii civile şi cei ai părţii responsabile
civilmente pot declara recursul, în aceleaşi condiţii ca la
declararea apelului (art. 3852 Cod Procedură Penală);
pot cere revizuirea soţul şi rudele apropiate ale condamnatului,
chiar după moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedură
Penală);
recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat
oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală,
iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se
răsfrânge asupra laturii penale (art. 411 alin 1 Cod Procedură
Penală);
cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar
după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate; soţul sau
rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită
anterior decesului (art. 495 alin. 1 Cod Procedură Penală).
Astfel, într-o speţă40, inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod Penal şi
obligaţi la despăgubiri în favoarea celor două părţi vătămate constituite ca
părţi civile. Apelul părţii civile care a decedat după declararea apelului şi
înainte de judecare a fost soluţionat fără introducerea în cauză a
succesorilor acestuia. În această situaţie, succesorii părţii civile decedate au
introdus apel la Curtea de Apel Suceava, motivându-şi cererea astfel: partea
civilă a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la data de 23.02.1999, iar
instanţa de apel a fost încunoştiinţată despre deces la data de 23.02.1999
(întocmai data decesului acesteia). Judecata, însă, a fost amânată pentru

40
C.A. Suceava, s. pen., dec. nr. 631/1999, în R.D.P. nr. 3/2000, pag. 160.

37
23.03.1999, când s-a soluţionat apelul, fără citarea succesorilor, aşa cum
prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedură Penală. Judecând apelul părţii civile
decedate în lipsa şi fără citarea succesorilor săi, instanţa a pronunţat o
decizie lovită de nulitate care a produs, evident, o vătămare a acestora, care
nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În consecinţă, recursurile
declarate de moştenitori au fost considerate ca fiind fondate, fiind admise
cu trimiterea dosarului pentru rejudecarea apelului.

II.3. Poziţie procesuală

Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o împrejurare de


transmitere atât activă, cât şi pasivă a calităţii procesuale. De exemplu, în
cazul succesorilor părţii civile operează o “translatio activa”, iar în cazul
celor ai inculpatului ori părţii responsabile civilmente o “translatio
pasiva”.41 Succesorii vor lua locul părţilor decedate sau desfiinţate şi vor
deveni ei părţi, atât succesorii părţii civile (care vor cere repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune), cât şi succesorii inculpatului decedat,
ai părţii responsabile civilmente decedată sau desfiinţată, împotriva cărora
va fi exercitată acţiunea civilă.
Prin decesul părţii şi prin încunoştiinţarea organului judiciar
instrumentator ar fazei în care se află procesul (organ de cercetare penală
sau parchet în faza urmăririi penale sau instanţa judecătorească în faza
judecăţii), succesorii devin subiecţi procesuali principali în latura civilă a
procesului penal şi sunt consideraţi părţi prin succesiune. Ei au aceleaşi
prerogative şi facultăţi procesuale pe care le avea şi partea decedată.
Succesorii reiau procedura aşa cum se găsea aceasta în momentul
introducerii lor în cauză. Ei nu pot cere însă motivat repetarea sau refacerea

41
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 143.

38
unor acte care au fost efectuate înainte de decesul părţii pe care o
înlocuiesc, dar în absenţa acesteia.
În literatura juridică42 s-a afirmat că există două ipoteze în cazul
participării succesorilor în cadrul procesului penal: în una succesorii
exercită acţiunea civilă “jure proprio”, iar în cealaltă “jure hereditatis”.
Între succesorii aceleiaşi părţi decedate există întotdeauna, activ şi
pasiv, solidaritate procesulă. Dacă persoana decedată facea parte dintr-un
litisconsorţiu, va exista solidaritate procesuală şi între succesorii părţii
decedate şi ceilalţi componenţi ai consorţiului procesual respectiv.
Ca o ultimă precizare, trebuie să afirmăm că, la rândul lor, succesorii
pot fi reprezentaţi şi pot conveni ca unul sau unii dintre aceştia să-i
reprezinte în cursul actelor procesuale penale.

CAPITOLUL III
REPREZENTAREA ÎN PROCESUL PENAL

42
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 70.

39
III.1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea


activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează
interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la
activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În
asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei
acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.
Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să
îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în
interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la
activităţile procesual penale43.
În literatura de specialitate44 s-a făcut menţiunea că reprezentanţii
sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca
mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe
care o înlocuiesc.
În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre,
reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de
succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se
deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în
cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe
când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este
înlocuită de reprezentant.
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la
îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De
aceea, în doctrină45 s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita

43
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.
44
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
45
Grigore Theodoru, op. cit., pag. 73; Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 89.

40
drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu
personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un
mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi
art. 3854 alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea
apelului ori a recursului.
O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia
reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul
nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege,
celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în
faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de
reprezentare reglementate de legea civilă.

III.2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în


procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii
legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o
opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai
există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.
Astfel, autorii în cauză46, pornesc de la faptul că statul, ca subiect
pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a
trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii
penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci
parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că
statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea
infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele
penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele
Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă.
46
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

41
Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită
normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.
Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită
drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia
aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori
anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele
vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere
prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în
vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).
Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii
procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de
parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali.
Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare
acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai
acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a
mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii
(prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie
anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii
prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune
indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal.
Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin
reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi
calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot
îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.
Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul
nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de
drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o
reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi
a fi “reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în

42
primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este
clarificată din punct de vedere juridic.

III.2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să


participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în
cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul
reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu47.
Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de
exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele
juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau
statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).
În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este
reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării
legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau
inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu
răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul
penal48.
O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145
Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte
responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.
Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali.
Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare
legală.

47
Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit.,
pag. 39.
48
Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 25.

43
În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare
legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se
stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a
efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care
îl va reprezenta. În practica judiciară49, s-a decis că nerespectarea acestei
dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod
Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 1401 alin. 3 şi art. 159 alin.
4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital
şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în
care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire
a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar
numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii.
În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea
civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică,
reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o
altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior
(director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei
penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din
cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

III.2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără


activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale50.
Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit
de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de
mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de
49
T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.
50
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 147.

44
exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant51. Altfel spus, reprezentarea
convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o
dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.
De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu
este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când
înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele
ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale
îndeplinite de reprezentantul convenţional.
În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant)
împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în
numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi
îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual
se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot
ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În
plus, mandatul trebuie să fie special52, în sensul că, în cuprinsul său trebuie
specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea
înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi
încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având
pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O
asemenea reprezentare este considerată de unii autori53 ca fiind o
reprezentare tehnică.
Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi
mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o
diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda (“jus
pledandi”), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate,
reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale
pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi

51
Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.
52
Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.
53
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 60.

45
încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât
mai mult un avocat.
În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul
apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre,
că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de
exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se
poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei
persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal,
acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu
doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.
Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat
posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă.
Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea
procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este
obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate
absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de
numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu
încetează la prezenţa apărătorului ales.
Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui
contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul
înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în
urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În
ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire
avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de
reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie,
pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual


penală

46
Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui
act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul
învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se
poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri
ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine
cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu,
audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este
reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul
dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).
În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau
inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care
legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală,
când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus
la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi
reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau
inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare,
organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură,
la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).
Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr.
281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul
poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:
a) la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după
desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de
recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;
b) la judecarea cauzei în căile de atac.

47
După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură
Penală a devenit “În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi
celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa
învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.
Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa
consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea
acestuia54.

III.4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi


conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în
proces55. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are
calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei
penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de
exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui
reprezentat.
Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul
acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost
de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară56 s-a decis că
pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare,
fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de
atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în
cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.
În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca
reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are
poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte

54
Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.
55
Alexandru Pintea, op. cit., pag. 57.
56
T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

48
din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci
drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică
încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează
numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda
cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală “sui
generis”, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin
natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor
părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale
proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.
În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o
poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al
organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de
specialitate57, apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul
privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes
general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.
Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de
specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să
stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un
bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate
profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele
judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit
legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să
manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi
devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea
scopului procesului penal.
Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din
perspectiva a două categorii de raporturi:

Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor


57

modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

49
• raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine
în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu
organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în
funcţie de faza procesuală în care acţionează;
• raporturile dintre apărător şi clientul său.
Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă
numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru
realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu
organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de
colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de
fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi
obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze
realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a
drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării58. Corelativ aceste
obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar
interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu
mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se
servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea
adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să
apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor
juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.
În literatura de specialitate59 s-a subliniat că “bara constituie o linie
de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută
de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu
trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre
apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte
raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul
58
Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la
respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al
învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.
59
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, op. cit., pag. 20.

50
său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent.
Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea
profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.
În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării,
apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din
contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea
trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi
confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a
depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial
pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi
să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere
siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor
împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre
avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot
denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu
prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care
avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive
întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure
substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.
Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate
spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece
urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale
cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de
exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în
limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere,
apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de
partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele
legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

51
CAPITOLUL IV
SUBSTITUIŢII PROCESUALI

IV.1. Noţiune şi caracterizare

52
Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să
exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în
interesul acesteia60.
Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu,
de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material
privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al
substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru
valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al
celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un
interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia,
însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl
substituie.
Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă
rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de
lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora61. În acest sens, putem da
ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate
fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din
părinţii săi. Altfel spus, doctrina62 este în unanimitate de acord cu faptul că
substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea
realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să
răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.
Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se
întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din
lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod
expres.

60
Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi,
1998, pag. 73.
61
Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit.,
pag. 39.
62
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 67; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.; Ion Neagu,
op. cit., pag. 78.

53
Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesualiu care
exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora,
drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu
sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În
consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi
condiţii ca părţile.
În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între
reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în
toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana
îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit
procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite
acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.
Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o
îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de
comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o
abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului
pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de
rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă.
Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale,
neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu
angajează răspunderea procesuală a acestuia.
În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei
autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate
atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere
al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă
confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia
asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze
organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală63).
63
După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod
Procedură Penală conţine următoarele:

54
Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori64 au
considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali,
fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal
numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act
procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este
pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele
judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm
că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei
plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această
modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării
părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi
exercite drepturile conferite de lege.

IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin


substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care


succesorii pot interveni în procesul penal:
 cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii
procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele
apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);
în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află
acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei

“Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145
din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul
de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi
orice alte mijloace de probă.
Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile.”
64
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

55
persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte
corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de
către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin.
5 Cod Procedură Penală);
 apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul
inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 3851 Cod Procedură Penală);
revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art.
396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare
fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ
competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul
competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca
acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o
sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).
Unii autori65 menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform
căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această
acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea
penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel
de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă.
Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al
statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se
cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere
prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală).
Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia
procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am

65
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

56
considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în
desuetudine.

IV.3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate66 s-a afirmat că substituiţii


procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal.
Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal,
nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc
efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate
are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu,
art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).
Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are
legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are
“legitimatio ad causam”. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi
procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului
penal67.
În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi
procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare
dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.
În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii
prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată
se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca
parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face
plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei
nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

66
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta
Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.
67
Vasile Păvăleanu, op. cit., pag. 90.

57
O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de
asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă
civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când
doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul
penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).
În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie
pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de
răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau
facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri,
cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit
legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde
persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite
între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar
în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre
judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.
Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între
persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor
nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie
chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de
diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea
pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva
asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul
păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei
tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă
asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea
despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune
împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi

58
asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte
plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai
dacă paguba a fost creată intenţionat.
În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară
nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a
societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte
civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona
argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.
a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal,
art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul
de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea
responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele
instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel
Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate
de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile
vătămate constituite părţi civile în procesul penal68. În această opinie,
încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat
societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta
prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi
instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă
civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva
posibile argumente69:
- întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii
responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea
de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor
păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

68
T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.
69
Gheorghe Dumitru – “Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr.
4/2000, pag. 90-91.

59
- rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele
de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil
devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;
- posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în
judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi
obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;
- deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii
în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de
circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost
condus fără încuviinţarea asiguratului;
- Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru
persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;
- între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o
înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea
părţii responsabile civilmente.
b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod
Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana
chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin
fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar
o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă,
în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca
obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în
limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului
asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se
întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta
altei persoane.
Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a
înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite
proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea

60
obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere.
Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există
vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are
posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea
responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru
inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că
prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta
sa ilicită este fapta comitentului70, situaţie ce nu poate fi întâlnită în
raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca
fiind parte civilă separată.
c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a
asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre
contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil,
contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr.
22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al
asiguratului-parte în procesul penal71.
Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii
de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin
fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot
atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită.
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia
principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la
obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste
caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare,
care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care
asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de
asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

70
T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.
71
Valentin Mirişan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

61
Practica fostei instanţe supreme72 a statuat că garantul urmează să fie
chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit
niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme
monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a
decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de
asigurare care se rezolvă în afara procesului penal73.

CAPITOLUL V
CONSIDERAŢII FINALE

V.1. Comparaţie între participanţii în procesul penal şi


participanţii în procesul civil

72
T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.
73
T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

62
În ceea ce priveşte participanţii în procesul civil, există multe
deosebiri între cele două Coduri de Procedură, dar există şi unele
asemănări. Astfel, în ceea ce priveşte instanţele de judecată, distincţia este
aceea că avem în vedere toate celelalte secţii sau complete în afara celor
penale sau militare, în cazul proceselor civile. Iar în ceea ce priveşte
participarea procurorilor din cadrul Ministerului Public, aceasta se rezumă
numai la câteva situaţii prevăzute expres de lege sau la situaţiile când o
autoritate a statului este parte în procesul civil.
În ceea ce priveşte apărătorul, acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi în cadrul procesului penal, în procesul civil el acţionând tot conform
normelor juridice prevăzute în Legea nr. 51/1995.
Referindu-ne la părţi, procesul civil nu se poate desfăşura fără
minimum două părţi principale: reclamantul şi pârătul. Trebuie menţionat
că pe parcursul procesului civil, terţii intervenienţi pot deveni subiecţi
procesuali distincţi sau pot realiza un litisconsorţiu cu unul sau unii dintre
reclamanţi sau pârâţi dobândind atât drepturile cât şi obligaţiile procesuale
ale acestora, în vederea susţinerii drepturilor subiective apărate ori a
realizării intereselor comune.
În ceea ce interesează subiectul lucrării noastre, succesorii pot
interveni în orice fază a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de
chemare în judecată în numele autorului lor. Există, ca şi în procesul penal,
totuşi, câteva situaţii în care succesorii nu pot începe sau continua procesul
civil în numele autorilor lor, şi acestea sunt situaţiile în care dreptul
subiectiv sau interesul supus judecăţii este unul “intuitu personae”, cum ar
fi, de exemplu, acţiunea de dobândire a calităţii de curator ori cea de
desfacere a căsătoriei prin divorţ.
Din punctul de vedere al reprezentării, există aceleaşi reguli
obligatorii privind reprezentarea legală a persoanelor juridice, iar apărătorii
pot ori să acorde asistenţă juridică uneia din părţile procesului civil ori pot

63
să o reprezinte pe întreg parcursul procesului în temeiul unei procuri sau
delegaţii avocaţiale. În practică, în procesele civile se întâlnesc însă şi cele
mai multe situaţii de reprezentare convenţională prin persoane particulare.
Referitor la substituiţii procesuali, nu există o astfel de instituţie
juridică în dreptul procesual civil, însă Codul de Procedură Civilă cuprinde
anumite norme privind posibilitatea apărătorului, a soţului sau a unor rude
apropiate uneia din părţi de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi
declararea apelului sau recursului ori a revizuirii).

V.2. Concluzii

Procesul penal concretizându-se printr-o activitate complexă care se


desfăşoară progresiv şi coordonat, înfăptuirea acesteia implică în mod
firesc o succesiune de situaţii cu relevanţă procesuală, provocate şi
rezolvate prin intervenţia unor persoane obligate sau interesate să asigure
desfăşurarea activităţii procesuale. Între diferitele persoane care participă la
producerea şi soluţionarea situaţiilor procesuale se nasc în mod inevitabil
anumite relaţii care dau loc unor raporturi juridice cu caracter procesual.
Procesul penal, în complexitatea sa, cuprinde o pluralitate de astfel de
raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc prin conţinutul, prin
importanţa, prin persoanele între care intervin relaţiile specifice fiecărui
raport.
a) Raporturi principale, care sunt determinate de însuşi suportul
(temeiul) de fapt şi de drept al procesului penal, adică de conflictul de drept
penal care face obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci
persoanele între care s-a produs conflictul de drept penal: persoana care a
comis infracţiunea şi persoana vătămată prin acea infracţiune. Caracterul
principal al acestor raporturi decurge, aşadar, din conexiunea lor cu raportul
de conflict care face obiectul procesului penal sub îndoitul aspect al

64
conflictului de drept (latura penală) şi al conflictului de drept civil (latura
civilă). Când procesul penal are ca obiect mai multe fapte prevăzute de
legea penală, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.
b) Raporturi judiciare. Desfăşurarea procesului penal efectuându-se
prin intervenţia obligatorie a organelor judiciare penale, în mod firesc o
sumă de situaţii procesuale sunt prilejuite de intervenţia acestor organe,
situaţii care dau loc la raporturi procesuale cu caracter judiciar şi constituie
sursa a numeroase relaţii între organele judiciare şi persoanele la care se
referă acele situaţii. În fiecare proces penal, numărul acestor raporturi
procesuale judiciare este corespunzător naturii cauzei penale care face
obiectul procesului penal şi condiţiilor în care se desfăşoară activitatea
procesuală.
c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal,
adică constatarea şi sancţionarea la timp a infracţiunilor, este necesar să se
afle adevărul asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal.
Înfăptuirea acestui rezultat face să devină necesar concursul tuturor celor
care ar putea contribui la descoperirea adevărului, iar acest concurs duce
implicit la anumite situaţii procesuale în care iau fiinţă numeroase raporturi
procesuale între organele judiciare şi persoanele care participă la aflarea
adevărului. Aceste raporturi procesuale, datorită caracterului lor derivat faţă
de raporturile procesuale principale, se numesc raporturi procesuale
secundare.
d) Raporturi civile. Când acţiunea civilă a persoanei vătămate este
alăturată acţiunii penale, în procesul penal vor exista în mod corespunzător
anumite raporturi procesuale principale şi secundare privind latura civilă a
procesului penal. Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile şi au
caracter autonom faţă de raporturile procesuale ale laturii penale, ele
putându-se stinge sau supravieţui distinct faţă de acestea din urmă.

65
e) Raporturi accesorii. În desfăşurarea procesului penal pot interveni
unele situaţii în privinţa cărora organele judiciare au posibilitatea de a lua
anumite măsuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurător. În astfel de
situaţii se nasc în mod corespunzător raporturi juridice substanţiale (de
exemplu: în cazul privării de libertate sau al sechestrului penal) care dau
loc pe plan procesual la tot atâtea raporturi procesual colaterale faţă de
raportul procesual principal al procesului penal. Aceste raporturi procesuale
se numesc accesorii. Există desigur şi cauze penale în care ivirea acestor
raporturi este exclusă.
f) Raporturi de executare. Când procesul penal a luat sfârşit printr-o
hotărâre definitivă, dispoziţiile acesteia trebuie să fie aduse la îndeplinirea
prin executare, care constituie o fază procesuală. Executarea dă loc la
situaţii care devin sursă de raporturi juridice care în general au caracter
administrativ, ele devin însă procesual penale ori de câte ori se ivesc
incidente de executare (contestaţii) a căror rezolvare este dată în
competenţa organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind
executarea se numesc raporturi de executare.
Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal presupune participarea în
primul rând a părţilor (ca subiecţi procesuali principali) la activităţile care
trebuie îndeplinite. În situaţia în care părţile nu pot să fie prezenta la una
sau mai multe activităţi, sau chiar absentează cu totul, drepturile şi
obligaţiile ale acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali. După modul
în care aceşti subiecţi procesuali (care înlocuiesc părţile) intervin în
procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le
au, aceştia pot fi: succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali.
În ceea ce priveşte participarea succesorilor în procesul penal,
trebuie reţinut faptul că în cazurile în care una din părţile procesului penal
decedează, dacă este vorba de o persoană fizică, sau când se reorganizează,
desfiinţează ori se dizolvă, dacă este vorba de o persoană juridică, atunci în

66
cadrul procesului penal pot fi introduşi succesorii acestora. Privind
succesiunea persoanelor fizice se aplică normele juridice din Codul Civil şi
Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor,
iar privind succesiunea persoanelor juridice se aplică normele juridice din
cadrul Legii nr. 31/1990, republicată (în cazul societăţilor comerciale), din
cadrul O.G. nr. 26/2000 (în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop
nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care cârmuiesc regulile
de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice respective.
În ceea ce priveşte participarea reprezentanţilor, trebuie reţinut că
în desfăşurarea procesului penal prezenţa unora dintre părţi este necesară,
fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu
împiedica normala desfăşurare a procesului penal, s-a admis ca părţile care
nu se pot prezenta înaintea organelor judiciare să aibă, în general, dreptul
de a fi înlocuite prin reprezentanţi, care vor partcipa la activităţile
procesuale în numele sau în interesul părţii pe care o reprezintă. Cu privire
la participarea reprezentanţilor în procesul penal, se aplică regulile
contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces
aflat în curs de desfăşurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicată (în
cazul reprezentărilor prin apărător-avocat) sau cele rezultate din
coroborarea Legii nr. 31/1990, republicată, Legii nr. 15/1990 şi a
regulemantelor interne ale persoanelor juridice (în cazul reprezentării
legale a acestei categorii de persoane).
Ultima categorie de participanţi speciali în procesul penal o
reprezintă substituiţii procesuali, care apar ca subiecţi în cadrul procesului
penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui
interes legal al altuia. Aceştia au exerciţiul unor drepturi procesuale limitate
la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal. De obicei,
normele Codului de Procedură Penală indică ca substituiţi procesuali soţul,

67
copiii majori sau alte rude ale părţii ce poate fi substituită, cât şi apărătorul
acesteia.

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislaţie:
1) Constituţia României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire
publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

68
2) Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr.
104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 şi Legea nr. 281/2003);
3) Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 şi Legea
nr. 169/2002);
4) O.U.G nr. 43/2002 privind înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie,
publicată în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.

II. Cursuri şi tratate:


1) Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, Bucureşti, 2001;
2) Matei Basarab – “Drept procesual penal”, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca, 1973;
3) Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu – “Drept procesual
penal”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
4) Petre Buneci – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2003;
5) Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec – “Revizuirea în dreptul procesual”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
6) Viorel Mihai Ciobanu – “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1996;
7) Nicolae Alin Dărângă – “Drept procesual penal român”, Ed. Mondograf,
Constanţa, 2001;
8) Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai,
Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – “Explicaţii teoretice ale Codului
de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti,
1976;
9) Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu,
Aurel Nemeş, Mihai Popovici, Petre Sârbulescu, Vasile Stoican – “Noul cod
de procedură penală şi codul de procedură penală anterior. Prezentare
comparativă”, Ed. Politică, Bucureşti, 1969;
10)Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu,
Şerban Petrovici - “Modificările aduse Codului Penal şi Codului de Procedură

69
Penală prin actele normative din anii 1956-1960”, Ed. Academiei, Bucureşti,
1962;
11)Ion Ionescu-Dolj – “Curs de procedură penală română”, Ed. Socec, Bucureşti,
1937;
12)Siegfried Kahane – “Dreptul procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963;
13)Gheorghiţă Mateuţ – “Procedura penală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
14)Valentin Mirişan – “Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002;
15)Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999;
16)Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti,
2002;
17)Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae –
“Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999;
18)Adi Oroveanu-Hanţiu – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Europa
Nova, Lugoj, 1999;
19)Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin – “Drept
procesual penal”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2001;
20)Vasile Păvăleanu – “Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002;
21)Alexandru Pintea – “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
22)Traian Pop – “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională,
Cluj-Napoca, 1948;
23)Ovidiu Predescu – “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed.
Printech, Bucureşti, 1999;
24)Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein – “Drept procesual civil. Teoria generală”,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
25)Ion Tanoviceanu – “Tratat de drept şi procedură penală”, Ed. Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1927;
26)Grigore Gr. Theodoru – “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed.
Cugetarea, Iaşi, 1998;

70
27)Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
28)Adrian Tulbure – “Procedură penală română”, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T.,
Braşov, 1999;
29)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed.
Paideia, Bucureşti, 1999;
30)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală. Partea specială” (vol. II), Ed.
Paideia, Bucureşti, 1999;
31)Nicolae Volonciu – “Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press,
Bucureşti, 2001.

III. Articole (studii) de specialitate:


1) Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire
la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la
apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994;
2) Gheorghe Dumitru – “Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P.
nr. 4/2000;
3) Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina
ultimelor modificări legislative (I)” în Dreptul nr. 5/1996;
4) Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina
ultimelor modificări legislative (II)” în Dreptul nr. 6/1996.

71