Norme si sanctiuni sociale:

În limbajul comun, norma are înţeles de dispoziţie, regulă obligatorie

pentru individ sau grupul social din care face parte.
Pentru sociologi, conceptul de normă este sinonim cu cel de regulă
sau de model, prescripţie care reglează comportamentul indivizilor,
grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.

Combătând reprezentanţii Şcolii naturiste, potrivit cărora norma

poate germina şi în afara societăţii, individual, É. Durckheim a respins
tocmai caracterul individual al normelor, susţinând că toate normele
(inclusiv cele morale, etice, religioase) sunt expresie a socialului.

Acest
caracter este dat de faptul că norma reprezintă o regulă de comportament,
desemnează o conduită generală, pe care trebuie s-o adopte indivizii şi
grupurile sociale.
Prin control social, o societate umană îşi asigură propria existenţă
normală, stabilitatea şi funcţionabilitatea, coeziunea internă şi continuitatea,
ca şi proiectarea, reproducerea şi realizarea (prin conduite adecvate ale
membrilor săi) a modului normativ şi cultural.
Fiecare colectivitate socială, apreciază sociologul polonez Jan
Szczepanski, adoptă şi întreţine un set de măsuri, sugestii, modalităţi de
constrângere, interdicţii, sisteme de persuasiune, sancţiuni, precum şi
sisteme de exprimare sau de manifestare, într-o formă sau alta, a
recunoştinţei, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de
grup sunt dirijate spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de
respectare a criteriilor de valoare.
Relativitatea deviantei:
O altă proprietate a devianţei este relativitatea. În societatea modernă şi contemporană, controversele
privind ceea ce este drept şi nedrept, acceptabil şi inacceptabil, bine şi rău, adevar sau minciuna, sunt
numeroase şi intense, creând impresia că absolut totul este relativ. De fapt chiar totul in lumea asta este
relativ, depinde doar de unde privesti anumit lucru. Dar după cum argumenta Maurice Cousson „ar
însemna să uităm că există întrebări excluse din dezbatere. Ar trebui să dezincriminăm omorul, violul,
furtul? Aceste întrebări nu sunt dezbătute cu seriozitate, deoarece nici o persoană cu bun simţ nu se
îndoieşte de răspuns”.

Relativitatea devianţei se exprimă prin trei lucruri diferite:

Un act nu poate fi izolat de reacţia în care el se produce

Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său.

Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Astfel ceea ce este în cadrul unei culturi sau epoci
este adesea tolerat în alte locuri sau în alte vremuri.

Tipuri de devianta sociala

 infractiuni si delicte;
 sinuciderile;
 consumul de droguri;
  transgresiunile sexuale;
 deviantele sociale;
 bolile mentale etc.
Alti autori (MERTON, MOSCOVICI) consideră că devianta se referă la:

 deviantii culturali;
 transgresorii;
 indivizii cu tulburări de comportament s.a.

--------------------------------------------------------------------
Functii si disfunctii:

Functiile deviantei:

- promoveaza conformitatea sociala;

- asigura cresterea coeziunii;

- este un catalizator pentru schimbare.

Devianta poate servi societatea, ducând la schimbarea socială. Devianta prezintă alternative la normele
si valorile existente. De pildă, potrivit lui Merton, inovatia este o formă de deviantă care poate fi
considerată nu numai pozitivă, ci si absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze. Cei definiti
devianti la un moment dat pot deveni eroii viitorului.

Disfuntii:

Disfunctiile deviantei. Cele mai multe societati absorb bine devianta fara consecinte serioase. Devianta
persistenta poate destructura societatea.

principalele dimensiuni ale fen.criminalitatii:

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie

de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică,
psihologică, economică şi prospectivă:
a) Dimensiunea statistică evidenţiază starea şi dinamica
criminalităţii în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente,
medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime, precum şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,
ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de
populaţie, zone rurale sau urbane, sisteme penale etc.).
b) Dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice
violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora,
292
gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate,
modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente.
c) Dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi
prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiplele aspecte de
inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi în formele de
reacţie socială faţă de diferitele delicte.
d) Dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii
individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile
comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.).
e) Dimensiunea economică sau „costul” crimei evidenţiază
consecinţele directe sau indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere
material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.).
f) Dimensiunea prospectivă evidenţiază tendinţele de evoluţie în
viitor a delincvenţei, precum şi „propensiunea” spre delincvenţă a anumitor
indivizi şi grupuri sociale.
Chiar dacă, aparent, delictul (crima) apare ca un fenomen juridic,
reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen
social, care se produce în societate, având consecinţe negative şi distructive
pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. Actul delincvent reprezintă
expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu
normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor, societăţii.

Delicventa din perspectiva statistica:

Delicventa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte, fapte si

conduite intrate in conflict cu legea penala, care are o anumita evolutie in timp si spatiu,
anumite regularitati, frecvente, intensitati ce pot fi masurate si evaluate statistic. Asemena
evaluari privesc:

a) evolutia temporara a criminalitatii, timp diverse (5 ani, 10 ani, 20 ani) a se putea

vedea observa tendintele de stagnare, crestere sau descrestere a fenomenului;

b) evolutia spatiala a criminalitatii, pe arii si zone geografice , in vederea indetificarii unor

zone “criminogiene” locale cu potential ridicat sau scazut de criminalitate si a “cartografierii”
acestora (asa numita ecologie a criminalitatii);

c) frecventa si intensitatea criminalitatii releva dintre delictele comise, intr-o anumita

perioada de timp, intr-o anumita zona sau arie geografica, sunt cele mai frecvente si au o
gravitate (periculozitate) sociala sporita in raport cu altele;

d) indicele de criminalitate (sau “rata criminalitatii”) calculat (la 10.000 de locuitori), prin
raportarea numarului de delicte (sau de delicventi) la totalul populatiei cu raspundere
penala, pe diferite perioade de timp

Pe baza evauarilor statistice pot fi indentificate anumite corelatii intre evolutia

fenomenului de delicventa si alte variante socio-economice si culturale-legislatia penala-
densitatea populatiei-gradul de urbanizare-concentrarea de bunuri si valori in orase, nu sunt
relevante intotdeauna, nu reprezinta cauzallitatea fenomenului.
Notiunea juridica de delict:

Notiunea juridica de delict (crima)

Din punct de vedere juridic , un comportament delincvent este definit printr-o serie de trasaturi
specifice , care se regasesc in majoritatea sistemelor legislative si anume :

a) reprezinta o fapta , o actiune (inactiune) cu caracter ilicit , imoral , ilegitim , ilegal , prin care sunt
violate si prejudiciate anumite valori si relatii sociale ;

b) aceasta fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat , constient si responsabil
(cu alte cuvinte , are raspundere penala) ;

c) fapta respectiva este incriminata si sactionata de legea penala .

Reprezentand o institutie de baza a dreptului penal , delictul este o fapta antisociala , ilicita, care
lezeaza o serie de valori si relatii sociale , fapta imputabila anumitor persoane si constitutiva de efecte
juridice , adica de raspundere penala .Pentru acest motiv , numai in prezenta unei anumite fapte ,
considerata ilicita sau ilegala , norma prevede sactionarea persoanei vinovate . Pentru a exista deci ,
raspundere penala , trebuie sa existe , in primul rand , o fapta antisociala reala , savarsita de o anumita
persoana care este responsabila , iar in al doilea rand , fapta respectiva trebuie incriminata de legea penala
. Inexistenta uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea , vinovatia , incriminarea) conduce ,
practic la inexistenta delictului sau crimei ca atare .

Principiul legalitatii delictului si sanctiunii ("nullum crimen sine lege", "nulla poena sine lege") este
inscris la loc de frunte in marea majoritate a legislatiilor penale moderne , reprezentand suprema garantie
a respectarii drepturilor si libertatilor individuale . Din nefericire , acest principiu a fost neglijat sau
ignorat de unele sisteme penale totalitariste si inlocuit cu principiul "analogiei" delictului , ceea ce a
condus la comiterea unor abuzuri judiciare impotriva unor persoane nevinovate .

Definirea si circumscrierea delictului prin cele trei trasaturi mentionate au nu numai o importanta
teoritica generala ,cat si una practica , permitand :

a) includerea , in categoria delictelor si crimelor , numai acelor actiuni si fapte care intrunesc
comulativ aceste trasaturi (de pilda , nu reprezinta delict fapta comisa de un individ , care este lipsit de
discernamant sau de raspundere penala , sau savarsirea unei fapte care , desi este imorala , nu este
incriminata de legea penala) ;

b)delimitarea delictelor si crimelor de alte abateri sau incalcari al normelor de drept, care nu afecteaza
insa ordinea sociala si normativa si nu pericliteaza viata si securitatea indivizilor , grupurilor , institutiilor
(cum sunt , de pilda , contraventiile , delictele civile ,abaterile disciplinare sau administrative , fata de care
sunt adoptate sanctiuni civile, disciplinare , financiare , contraventionale etc.).

Structura delictului:

Ca fapta antisociala, comisa in societate, crima presupune actiunea (inactiunea) unei persoane, care
atenteaza (cu discernamant si vinovatie) la anumite valori si relatii sociale ce sunt protejate de normele de
drept penal. Plecand de la aceasta constatare, in doctrina dreptului penal se considera ca orice delict
include patru elemente sau factori:obiectul si subiectul delictului, latura obiectiva si latura subiectiva a
delictului .

Dintre acestia , obiectul si subiectul reprezinta factorii (sau conditiile) delictului, in timp ce latura
obiectiva si cea subiectiva alcatuiesc elementele delictului . Pentru ca o anumita fapta sa constituie , de
pilda , delictul de furt sau talharie , ea trebuie sa intruneasca cumulativ aceste elemente si conditii , adica :
sa fie o fapta ilicita prin care este lezat (furat , distrus , sustrat etc.) un anumit bun (obiect) , de catre o
persoana responsabila, prin care se produc consecinte negative (pierderea sau distrugerea bunului) .

Obiectul delictului se refera la valorile si relatiile sociale care sunt violate sau lezate printr-o actiune
ilegala sau ilicita. Pentru a preveni violarea acestora si sanctionarea celor vinovati, normele dreptului
penal protejeaza cele mai importante si reprezentative valori sociale recunoscute intr-o anumita societate .

Subiectul delictului este fie o persoana care comite actiunea ilicita (subiect activ) , fie persoana care
sufera consecintele negative ale acestei actiuni (subiect pasiv) .Subiect activ al interactiunii poate fi o
persoana fizica ( un individ),cat si o persoana juridica .

Subiectul pasiv al delictului, care poate fi orice persoana fizica sau juridica, este acela care sufera de pe
urma actiunii ilicite , avand dreptul la restituiri materiale si morale , in functie de intensitatea si gravitatea
prejudiciului cauzat prin infractiune .

Latura obiectiva -reprezinta elementul cel mai important care defineste structura unui delict , fiind
constituit dintr-o serie de aspecte ce vizeaza : actiunea (inactiunea) delincventa, consecintele antisociale
produse , raportul cauzal dintre actiunea ilicita si consecintele negative , precum si alti indicatori referitori
la timpul si locul delictului , modalitatile de comitere , mijloacele utilizate etc.

Prin actiunea delincventa , sunt violate o serie de norme juridice cu caracter prohibitiv , care interzic
savarsirea anumitor acte si fapte (a nu ucide , a nu fura , a nu insela s.a.) , in timp ce prin inactiune
(omisiune) sunt incalcate norme care stipuleaza in mod expres comiterea anumitor actiuni .

Trasaturile pedepsei:

Trasaturile pedepsei retinute in definitia de mai sus se regasesc si in definitia legela data acesteia prin
dispozitia art.52 C.p , unde se arata ca: ,, Pedeapsa este o masura de constrangere si un mijloc de
reeducare a condamnatului . Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni”.

2.1. Pedeapsa este o măsură de constrângere

2.2. Pedeapsa este un ultim mijloc de reeducare

2.3. Pedeapsa este mijloc de constrângere statală

2.4. Pedeapsa este prevăzută de lege

2.5. Pedeapsa se aplică infractorului

2.6. Pedeapsa se aplică de instanţele penale

2.7. Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni

Tipologia sanctiunilor penale

Ca element al normei juridice, prevede urmările nerespectării dispoziţiei. Ea este în mod curent, măsură
luată împotriva voinţei celui ce încalcă dispoziţiile normei de drept şi este aplicată de un organ special
abilitat în acest sens. Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de
drept, aplicarea eficientă a dreptului şi actului de justiţie.

Aplicarea sancţiunii are ca scop:

ˇ Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;

ˇ Sacţionarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;

ˇ Prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pentru viitor.

Clasificarea sancţiunilor se realizează în funcţie de combinarea a două criterii: natura raporturilor sociale
reglementate şi pericolul social al actelor de încălcare a dreptului.

1. Sancţiuni penale - aplicate pentru săvârşirea de fapte ce sunt incriminate ca infracţiuni

După gravitatea lor, sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii, în conformitate cu art. 53 C.
pen.:

- principale- închisoare sau amendă penală;

- complementare - interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară, confiscarea

parţială sau totală a averii (precizări şi în art. 64, 65, 66, 67, 71 C. pen.).

- accesorii - care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în
care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoarea) a rămas definitivă si până la
terminarea executării pedepsei (ex: art. 64 C. pen. - interzicerea unor drepturi de natura electorală, de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii, decăderea din drepturile părinteşti ş.a.).

Tehnici de neutralizare folosite de catre infractor

k. H. Becker, a lansat teoria angajamentului, în conformitate cu care individul

respectă legea pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care
este angajat. Infractorul care nu este implicat în viaţa socială, prin comiterea unei
31
infracţiuni, el nu are nimic de pierdut. Mai mult decât atât, el enunţă câteva tehnici de
neutralizare folosite de infractor pentru a-şi justifica faptele:
- societatea este de vină deoarece ea l-a determinat să devină infractor;
- activitatea infracţională o consideră ca fiind legală;
- consideră juste acţiunile sale, el doar făcând de unul singur dreptate;
- condamnarea oamenilor legii care sunt mai corupţi şi mai infractori decât el;
- el acordă prioritate unor interese de grup, chiar dacă grupul e în conflict cu
legea.
Controlul social si devianta:

CONTROLUL SOCIAL sI DEVIANŢA

8.1. Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare

În fiecare societate, exista “o schema a vietii colective” : fiecare individ stie cum sa se comporte în
anumite situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii se poate astepta el de la ceilalti în urma
actiunilor sale. Atunci când apar comportamente neasteptate, atipice, care nu se încadreaza în modelele
recunoscute si acceptate social, ele vor fi sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele
controlului social. În sensul sau cel mai general, controlul social reprezinta ansamblul mijloacelor si
mecanismelor socio-culturale care reglementeaza, orienteaza, modifica sau influenteaza comportamentele
indivizilor în societati, în vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii echilibrului
societatii ca sistem.

Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca raspunsuri la interogatiile
filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii oamenilor, a desfasurarii vietii sociale în
conditiile în care oamenii au atitudini egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : “Homo,
homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiza a moralitatii ca actiune “ a societatii în
interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indica constrângerea
exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicând 434c29e procesul interiorizarii normelor prin
dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea asteptarilor pe care altii le au fata de tine.

S. Freud construieste supraeul ca autoritate sociala interiorizata, care functioneaza ca si constiinta. Iata,
deci, ca teoriile despre controlul social au aparut înainte ca notiunea de control social sa fie inventata si
uilizata în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de catre scoala
americana a “jurisprudentei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a
desemna pârghiile principale prin care societatea îsi asigura – prin diferite mijloace – functionalitatea si
stabilitatea. În conceptia lui E.A. Ross 1 ordinea sociala nu este niciodata spontana sau instinctiva, fiind
asigurata atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor si actiunilor de stimulare de catre
diverse forte sociale, cât si ca actiune dirijata a institutiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina
lui Ross, legea reprezinta cel mai specializat si cel mai perfect mecanism de control în societate, este
fundamentul ordinii sociale.

Reprezentantii scolii “jurisprudentei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele si

regulile indisolubil legate de sanctionarea comportamentelor indezirabile, ci si pe cele care stimuleaza,
promoveaza conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile, moravurile, uzantele, educatia, arta, etica
etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier sa considere ca acest concept este “o forma mai îndulcita a
constrângerii sociale”.2

R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau
existenta a trei modalitati sau forme de exercitare a controlului social în societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontana, la
comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;

- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;

- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati imperative institutionalizate) .