Istoric vaccinare ANEXA

Istoric vaccinare la nivel mondial si european

„Vaccinarea este o încercare voită de a proteja omul de unele boli infecţioase.”

(Stanley Plotkin)

Eficienţa vaccinării este demonstrată prin dovezi statistice, care indică fără dubii o scădere importantă a numărului de
cazuri de îmbolnăvire prin agenţi infecţioşi acoperiţi de vaccinuri, după introducerea vaccinării în masă. Cel mai
semnificativ rezultat obţinut până în prezent printr-un program de vaccinare în masă a fost eradicarea variolei,
recunoscută oficial de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de variolă naturală din lume a
fost înregistrat în Somalia la data de 26 octombrie 1977.

Din cele mai vechi timpuri au existat încercări de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicată, cum ar fi variola,
cu o rată a mortalităţii de 30%.

– 1500 î.e.n. – într-un text există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), care îi
este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice.

– 1157 î.e.n. – faraonul Ramses al V-lea a murit de variolă, în urma unei epidemii ce a izbucnit în Egipt în anul 1157
î.e.n.

– 430 î.e.n. –epidemie descrisă este cea din Atena anului 430 î.e.n., când mai bine de o treime din populația orașului a
murit.

In secolul III î.e.n. – există date care relevă faptul că în China şi India se practica o metodă de variolizare.

– 165– Ciuma Antonina (Ciuma lui Galen) 5.000.000. victime. Se banuieste ca a fost determinata de pojar sau variola.
Asia Mica, Imperiul Roman, Egipt.

– 541– Ciuma lui Iustinian 25.000.000. morti intr-un an. Zona Mediteranei, Constantinopol

– 1346-1353 – aproape 50% din populația Europei a pierit în timpul epidemiei de Ciuma Bubonica. (aprox. 200 mil de
victime)

– 1521 – Recent, specialiștii au concluzionat că înfrângerea Imperiului Aztec a avut la bază infectarea cu variolă. După
contaminare, decesele din rândul populațiilor central-americane au slăbit armata aztecă.

– 1578 – epidemia de tuse convulsivă din Paris.

– 1613 – Epidemia din Spania, despre care specialiștii cred ar fi fost difterie.

În același timp, această perioadă este sinonimă cu descoperirea mai multor detalii ale anatomiei umane și cu încercările
de a trata bolile prin metode care azi par stranii. Sângerarea provocată prin tăierea unei vene de pe antebraț, aplicarea
lipitorilor, cauterizarea rănilor cu fier încins sau folosirea ierburilor medicinale se numărau printre procedurile standard
ale vremii.

În Europa, în cazul bolilor infecțioase care declanșau periodic epidemii, exista credința că acestea pot fi vindecate prin
pocăință, ritualuri păgâne, spălarea cu oțet sau afumarea cu diverse plante.

– 1639 – După descoperirea Americii de Nord, populațiile de nativi au fost decimate de bolile infecțioase aduse de
coloniștii europeni. Cercetătorii estimează că aproape 90% dintre indigeni au pierit în urma epidemiilor, în primele trei
secole de la cucerire.
– 1657 – Epidemia de pojar din Boston.

Medicii acelor vremuri au încercat fără succes să oprească maladiile. Carantina devine cea mai folosită metodă în
încercarea de stopare a răspândirii bolilor.

În această epocă, variolarea, adică imunizarea împotriva variolei, este una dintre practicile care se răspândește pe
aproape pe toate continentele.

În China, la finalul anilor 1600, împăratul K’ang ajunge pe tron după ce tatăl său moare de variolă. Acesta este motivul
pentru care noul suveran încurajează variolarea. Acest procedeu presupunea ca unei persoane sănătoase să-i fie aplicată
pe o zgârietură superficială a pielii o cantitate mică de fluid din pustele de variolă ale unui individ infectat. Această
metodă incipientă de imunizare împotriva variolei se extinde rapid în India, Africa și Orientul Mijlociu.

– 1718 – Lady Mary Wortley Montague, . soţia ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie un procedeu de
variolizare. Ea decide să își imunizeze fiul de șase ani. La revenirea în Anglia, în 1721, aplică același procedeu și fiicei
sale. În istorie, acest eveniment rămâne cunoscut ca fiind prima imunizare documentată din Europa Variolizarea avea
drept rezultat o infecţie mai puţin gravă, cu o rată a mortalităţii de zece ori mai mică decât cea asociată infecţiei
naturale. Numărul de decese ca urmare a aplicării acestui procedeu era totuşi ridicat.

Conform documentelor, specialiștii estimează că la începutul anilor 1700, în Europa, mureau anual aproximativ 400.000
de persoane doar de variolă.

În spațiul rural, țăranii observaseră că o anumită categorie de oameni nu se infecta de variolă sau făcea forme ușoare ale
bolii. Aceștia erau cei care lucrau cu vitele, adică, văcarii și lăptăresele. Infectarea cu varioala vacii este motivul pentru
care această categorie de țărani dezvoltase imunitate la virusul variolei umane.

Benjamin Jetsy, un fermier din vestul Angliei, este cel care rămâne în istorie ca fiind primul care își expune deliberat
soția și pe cei doi fii la variola vacii. Cu o andrea de lemn a luat lichid din pustulele de pe ugerul vitelor, apoi, cu
aceeași andrea, a zgâriat ușor brațele celor din familie. Cei trei au trecut rapid peste infecție și nu au contactat vreodată
variola. După această eveniment, Benjamin Jetsy a fost chemat de mai multe ori la Londra pentru a da detalii despre
procedeul folosit.

Două decenii mai târziu de la această întâmplare, un doctor de țară, Edward Jenner, avea să documenteze întregul
proces al variolării. Peste ani, Edward Jenner avea să fie numit “ părintele vaccinului“.

– 1797– Edward Jenner (1749 – 1823) face primele observaţii în ce priveşte variola. El îşi continuă studiile medicale
la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. În luna mai a anului 1797 Jenner are ocazia să experimenteze şi
consideră că a găsit un remediu împotriva variolei. Întocmeşte un raport, pe care îl trimite la Royal Society, însă acesta
este respins, deoarece argumentaţia este considerată insuficientă. Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru
transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca – vacă).

El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei.

Lumea medicală, reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins
rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută.

Începând cu secolul al XIX-lea, omenirea se confruntă cu mai multe epidemii de holeră. Acestea au lăsat în urma lor
milioane de victime în toată lumea. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, încercările medicilor de a găsi o soluție pentru
această infecție au eșuat. La acel moment, cea mai eficientă metodă pentru stoparea răspândirii bolii s-a dovedit
carantina. Cu fiecare val de holeră care lovea lumea, doctorii au făcut și câteva descoperiri. În cazul acestei infecții,
calitatea apei consumate era foarte importantă, precum și igiena personală.
Prima jumătate a secolului XIX – vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate limitată la o singură boală:
variola.

– A doua jumătate a secolului XIX – fenomenul numit „vaccinare” capătă o explicaţie ştiinţifică.

– 1853 – Primul vaccin obligatoriu În Regatul Unit, vaccinul împotriva variolei a devenit obligatoriu pentru copii
în 1853. Această primă vaccinare obligatorie a stârnit o puternică opoziţie. Oponenţii au invocat „pericolul” de a injecta
produse de origine animală, „motive religioase” sau „încălcarea libertăţilor individuale”.

O „clauză de conştiinţă” a fost introdusă în legislaţia britanică încă din 1898 pentru a permite persoanelor recalcitrante
să se sustragă de la vaccinare.

Louis Pasteur şi era vaccinală

– 1857 – Louis Pasteur demonstrează că bolile infecţioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute şi
studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864.

– 1876 – Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) şi, în 1881, agentul TBC,
(Mycobacterium tuberculosis).

– 1880 – Louis Pasteur dovedeşte că se poate asigura protecţie împotriva bolilor infecţioase prin injectarea unor
microorganisme atenuate în corp.

– 1881 – Louis Pasteur împreună cu Emile Roux, reuşeşte să prepare primul vaccin împotriva antraxului.

– 1885 – Loius Pasteur prepară primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate
ştiinţific. În semn de omagiu faţă de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate
procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanţe externe.

– 1888 s-a fondat Institutul Pasteur, iar câţiva ani mai târziu s-au creat mai multe institute în întreaga lume.

La sfarsitul secolului XIX – apar primele programe naţionale de vaccinare. În aceeaşi perioadă se descoperă şi prima
metodă de imunizare pasivă, seroterapia.

– 1890 – Paul Ehrlich, Emil von Behring si Shibasaburo Kitasato reuşesc să folosească cu succes seruri imune contra
difteriei şi tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activă
prin vaccinare.

– 1896 – Pfeiffer si Kolle in Germania si Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman împotriva febrei
tifoide. Wright evaluează eficienţa vaccinării pe 2.835 voluntari din armata britanică. Rezultatele obţinute determină
Armata Britanică să ia decizia de a vaccina toate trupele care se îmbarcau pentru Războiul cu burii, din Africa de Sud
(1899-1902). După sfârşitul Primului Război Mondial, vaccinarea împotriva febrei tifoide, deşi nu era obligatorie, a fost
larg răspândită în Armata Britanică.

– 1908 – Albert Calmette şi veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obţinerea unui vaccin împotriva tuberculozei.

– 1918 –Într-un raport săptămânal din aprilie 1918 al bazei militare din Heskell, Kansas, apare pentru prima dată
menționată o nouă infecție gripală. La acel moment, 18 militari fuseseră infectați și se înregistraseră deja primele 3
decese.

Cu un an înainte, Statele Unite ale Americii decid să participe la Primul Război Mondial, un conflict care devasta
întreaga Europă. Aproape 400 mii de soldați americani sunt dislocați pe vechiul continent.
Specialiștii sunt de părere că acesta este contextul în care gripa spaniolă ajunge în Europa - mai întâi în tranșeele
conflagrației, după care se răspândește pe întreg continentul.

Cert este că mizeria, foametea și sărăcia sunt elementele care au favorizat mutația virusului gripal într-unul extrem de
agresiv.

Dacă gripa sezonieră îi afecta, în general, pe vârstnici, cea spaniolă a făcut cele mai multe victime în rândul persoanelor
cu vârsta cuprinsă între 15 și 40 de ani.

Gripa spaniolă a lovit omenirea în trei valuri. Cei afectați de primul val și-au revenit destul de repede, însă pentru cei
care au contractat gripa în cel de-al doilea și treilea val, șansele de supraviețuire erau foarte scăzute.

Virusul gripei spaniole este unul de tip A/H1N1 și a fost izolat în 1933. In 2005, după deshumarea unei persoane
decedate în urma infectării cu gripă spaniolă, specialiștii au putut identifica structura genetică a virusului.

Specialiștii nu au ajuns la un consens în ceea ce privește locul în care au apărut primele îmbolnăviri, însă estimările
arată că în acea perioadă au murit între 20 și 50 milioane de persoane. La acel moment nu exista un vaccin antigripal.

– 1921 – Vaccinul antituberculos pentru uz uman este introdus în practică medicală sub denumirea de vaccin BCG.
Folosirea lui se extinde rapid.

– 1923 – Alexander Glenny şi Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenţei toxinei
difterice.

– 1923 – Gaston Ramon descoperă că produsul obţinut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este
lipsit de toxicitate, dar îşi păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obţinute prin acest procedeu chimic de
eliminare a virulenţei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine. Primele vaccinuri cu anatoxină au fost
introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) şi vaccinul antitetanic (1927).

– 1927 – Dezvoltarea vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea tipurilor Asibi şi
franceze. Iniţial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele aşteptate. Ulterior s-au dezvoltat
vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.

Tot în anii 1920 au început să fie folosite sărurile de aluminiu ca adjuvant pentru creşterea eficacităţii vaccinurilor.
Aceasta au fost ulterior o sursă de suspiciune din partea celor care se opuneau vaccinurilor, în special în Franţa.

– 1935 – Pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin împotriva encefalitei
japoneze. Vaccinarea a avut că rezultat scăderea numărului de cazuri de îmbolnăvire.

– 1940 – Sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită şi pertusis.

– 1944 – apare vaccinul antigripal. Prima campanie de vaccinare împotriva gripei s-a desfăşurat în 1944/1945 pentru
protejarea soldaţilor americani desfăşuraţi pe fronturile din Europa. Treizeci de ani mai târziu, prima campanie majoră
de vaccinare antigripală din Statele Unite „s-a încheiat în 1976 cu un dezastru”, aminteşte pentru AFP istoricul ştiinţific
Laurent-Henri Vignaud. Creşterea în rândul persoanelor vaccinate a numărului de cazuri de sindrom Guillain-Barré, o
boală rară a sistemului nervos, „conduce la stoparea injectării”.

– 1945 – După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite şi intră în uz cel puţin 22 de vaccinuri.

– 1950 – Primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost vaccinul poliomielitic injectabil compus din viruşi
inactivaţi (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnică de cultură a ţesuturilor pusă
la punct de John Enders, Thomas Weller şi Frederick Robbins. La scurtă vreme Albert Sabin introduce vaccinul
poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca preţ şi mai uşor de administrat,
vaccinurile orale împotriva poliomielitei au larg fost folosite în campania OMS de eradicare a poliomielitei, permiţând
eradicarea poliomielitei în multe ţări ale lumii.

– 1954 – Enders şi Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului). Imediat după descoperirea virusului, Enders şi
colectivul sau demarează cercetarea vizând producerea unui vaccin împotriva bolii. La sfârşitul anilor 1950 reuşesc să
producă primul vaccin.

– 1961 –medicul Albert Sabin propune o nouă variantă a vaccinului poliomielitic ce se administra pe cale orală

– 1977 –Ultimul caz natural de variolă a fost diagnosticat în Somalia la data de 26 octombrie Această boală care a ucis
aproximativ 300 de milioane de oameni în secolul XX, mai mult decât conflictele armate

– 1980 – la data de 8 mai, Organizaţia Mondială a Sănătăţii declara eradicarea rujeolei .

– 1982 – Apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma
pacienţilor cu infecţii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe
scară largă.

– 1985 – Apar primele vaccinuri împotriva infecţiei cu Haemophilus Influenzae (tipul B).

– 1988–poliomielita a dispărut în SUA

– 1991 – Vaccinarea profilactica în masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS. În ţările în care vaccinarea
a fost introdusă în programele naţionale de imunizare, s-a înregistrat o scădere remarcabilă a incidenţei hepatitei B
printre nou-născuţi, copii şi adolescenţi. Totuşi, hepatita B rămâne o problema majoră de sănătate publică deoarece nu
toate ţările au introdus vaccinarea obligatorie împotriva bolii.

Anii ’90 – Au fost dezvoltate vaccinuri împotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infecţioase,
frecvente la sugari şi copiii mici.

În ultimul trimestru al secolului XX, biologia moleculară a oferit noi instrumente puternice pentru a detecta şi a
caracteriza agenţii patogeni infecţioşi(6). Utilizarea tehnicilor de hibridizare şi de secvenţiere a acidului nucleic a făcut
posibilă caracterizarea agenţilor cauzali ai bolilor necunoscute anterior (de exemplu, hepatita C, ehrlichioza umană,
sindromul pulmonar hantavirus, sindromul imunodeficienţei dobândite – SIDA – şi boala virusului Nipah).
Instrumentele moleculare au o capacitate sporită de a urmări transmiterea şi de a găsi noi modalităţi de a preveni şi trata.
Dacă SIDA ar fi apărut acum 100 de ani, când metodele de diagnosticare pe bază de laborator erau în fază incipientă,
boala ar fi rămas un sindrom misterios timp de mai multe decenii. Mai mult, medicamentele utilizate pentru tratarea
persoanelor infectate cu HIV şi pentru prevenirea transmiterii perinatale (de exemplu, analogi de replicare şi inhibitori
de protează) au fost dezvoltate pe baza unei înţelegeri moderne a replicării retrovirale la nivel molecular (10).
Astfel, după conţinutul biologic, vaccinurile sunt(1):

● Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate.

● Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate.

● Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic.

● Vaccinuri care conţin proteine recombinate.

● Vaccinuri care conţin anatoxine.

– 1998 –Studiu fals, publicat în prestigiosul jurnal medical The Lancet a sugerat o asociere între vaccinarea ROR
(rujeolă, oreion, rubeolă) şi autism. Studiul s-a dovedit a fi un „trucaj” al autorului Andrew Wakefield.
Însă, nici dezminţirea oficială a revistei, nici lucrările ulterioare care au demonstrat absenţa acestei asocieri nu au reuşit
să liniştească temerile.
Acest studiu este încă citat în mod regulat de cei care se opun vaccinurilor.
In secolul XXI cercetători din întreaga lume sunt angajaţi într-o luptă grea pe care o duc împotriva encefalitei japoneze,
a febrei dengue, a infecţiilor nosocomiale, a tuberculozei şi a Sindromului Imunodeficienţei Dobândite (SIDA).

– 2002 – OMS a declarat că poliomielita a fost eradicată în regiunea europeană.

– 2009 – Eşecul vaccinării H1N1. Pandemia de gripă H1N1, cauzată de un virus din aceeaşi familie cu gripa din 1918,
a determinat OMS să tragă semnalul de alarmă. Au fost organizate campanii de vaccinare, însă epidemia s-a dovedit
mai puţin gravă decât se prevăzuse, provocând 18.500 de morţi. Milioane de doze au fost aruncate, iar acuzaţiile de
gestionare necorespunzătoare au consolidat neîncrederea în privinţa vaccinării în numeroase ţări, unde „antivacciniştii”
au evidenţiat cazuri de efecte secundare, totuşi rare.

– 2010 – OMS şi-a propus ca următoarea provocare să fie eradicarea rujeolei (pojarului) şi a rubeolei. Între 1999 şi
2005, Iniţiativa „Rujeolă” condusă de UNICEF şi OMS a condus la vaccinarea a mai mult de 217 milioane copii între
2001 şi 2005, în cea mai mare parte în Africa. Decesele cauzate de rujeolă au scăzut cu 60%. Africa a contribuit cu 72%
din totalul reducerii deceselor. Estimările au dus la concluzia că imunizarea ar permite evitarea a aproximativ 7,5
milioane decese cauzate de această maladie.

– 2020 –Poliomielita şi teoria conspiraţiei. Eradicată oficial din Africa din august 2020 datorită unui vaccin,
poliomielita rezistă însă în Asia, Pakistan şi Afganistan, unde această boală, care duce la paralizie la copiii mici, rămâne
endemică. Eşecul campaniilor de vaccinare se explică îndeosebi prin neîncrederea populaţiilor rurale şi credinţa în
teoriile conspiraţiei privind un complot împotriva musulmanilor.

Istoric vaccinare si imunizare in Romania

In secolele trecute, pe teritoriul actual al României, în toate provinciile istorice, se practica o formă de imunizare
împotriva variolei.

În Banat, variola era cunoscută ca bubat, iar metoda de imunizare este descrisă de Francesco Griselini în lucrarea sa din
1780, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”.

Autorul descrie cum puroiul era cumpărat de la cel contagiat pentru ca mai apoi lichidul să fie inoculat prin intermediul
unei tăieturi supeficiale în brațul unei persoane sănătoase.

În Transilvania și în Țările Române, procedeul de imunizare împotriva variolei se numea ultuire sau oltuire. Copiii erau
scăldați în laptele vacilor infectate cu variola vacilor și care prezenta pustule pe uger.

– 1891– la Băile Herculane, George Vuia deschide primul institut vaccinogen românesc din Monarhia Austro-Ungară.
Un institut asemănător funcționa din 1876 și la București.

În aceste institute, materia primă folosită pentru imunizarea împotriva variolei era prelevată de la vaci și de la viței. În
România, vaccinul antivariolic devine obligatoriu din 1874.

– 1921–
Institutul„Cantacuzino” a fost înfiinat la 1 aprilie, prin Înaltul Decret emis deRegele Ferdinand I, sub denumirea de
Institutul de Seruri i Vaccinuri„Dr. I. Cantacuzino". Profesorul Cantacuzino fondase si
conducea „Laboratorul de Medicină Experimentală" încă din 1901, de când fusese numit profesor la Facultatea de
Medicină din București.
Acest laborator, pe lângă activitățile didactice și științifice, a avut drept sarcină, în 1904, aceea de a prepara serul
antistreptococic și serul antidizenteric, două premiere pe atunci, de strictă necesitate pentru medicina românească.
În Monitorul Oficial din 16 iulie 1921, a fost publicată Legea privind înființarea Institutului de Seruri si Vaccinuri „Dr.
I. Cantacuzino”, votată de Parlament si promulgată de Regele Ferdinand I la 13 iulie 1922, cu Decretul No. 3068. Sediul
acestuia a fost stabilit în 1924, într-o nouă locație, construită alături de Institutul V. Babeș.
Pe lângă activitatea științifică, în institut, se desfășoară și o susținută activitate de sănătate publică, concentrată în Centre
de Referință. Institutul Cantacuzino găzduiește astfel Colecția Națională de Tulpini Microbiene și o serie de colecții de
tulpini virale de referință.
Tot aici, se desfășoară și o intensă activitate de învățământ, în cadrul catedrei de Microbiologie si Epidemiologie a
Facultății de Medicină din UMF „Carol Davila”, București, (cursuri și lucrări practice pentru studenți, cursuri,
demonstrații și stagii practice pentru medici rezidenți, stagii și cursuri de pregătire medicală continuă pentru medici
specialiști microbiologi, epidemiologi și biologi). În laboratoarele institutului, absolvenții facultăților de medicină și
biologie își pregătesc tezele de licență și de doctorat. În cadrul Centrului de învățământ „Jacques Monod", centru
realizat cu sprijinul Institutului Pasteur din Paris, se organizează cursuri de perfecționare cu participare internațională.
Tot aici, au loc în mod curent conferințe și sesiuni științifice, precum și prezentarea referatelor de specialitate, etc.
Institutul Cantacuzino are o serie de colaborări cu institute și universități din țări ca: Franța, Moldova, Germania, Italia,
Statele Unite, Marea Britanie, Ungaria, Grecia, Japonia, Rusia, Ucraina, etc.
Cercetătorii din institut sunt membri sau fac parte din conducerea unor societăți științifice naționale, cum sunt cele de
Microbiologie, Imunologie, Biochimie, etc.
Institutul Cantacuzino editează revista în limba engleză - Romanian Archives of Microbiology and Immunology,
publicație fondată de către Profesorul Ion Cantacuzino în anul 1923.

– 1979–
Vaccinul împotriva rujeolei a fost introdus în programul naional de vaccinare pentru copii cu vârste cuprinse între 9 i 11 luni.

– 1994– A doua doză de vaccin împotriva rujeolei a fost introdusă în programul național de vaccinare a copiilor cu
vârsta cuprinsă între 6-7 ani (clasa I școlară).
– 2002– 1 aprilie, prima doză de vaccin împotriva rujeolei a fost mutată de la 9-11 luni la 12-15 luni pentru a se pregăti
pentru introducerea MMR.
– 2004– MMR 1 a fost introdus în programul național de vaccinare a copiilor cu vârsta cuprinsă între 12 și 15 luni.
– 2005– octombrie, MMR 2 a fost introdus în programul național de vaccinare a copiilor cu vârsta cuprinsă între 6-7
ani (prima clasă școlară).
– 2006–
Din octombrie 2008, DTaP a înlocuit DTwP i IPV a înlocuit OPV. Atât DTaP cât i IPV s-au recomandat ca vaccin cvadrivalent c

– 2010– Din ianuarie 2010, vaccinul cvadrivalent DTPa-IPV a fost înlocuit cu vaccinul pentavalent DTPa-IPV-HibV.
– 2011– Introducerea Registrului Electronic National de Vaccinare (RENV)
– 2015– Schimbarea la seria primară pentru copii. Trecerea la un program de 2, 4 și 11 luni pentru DTaP-IPV-Hib-
HepB în loc de un program de 2,4,6 și 12 luni. introducerea vaccinurilor hexavalente.

Vaccinul împotriva rujeolei a fost introdus în programul naional de vaccinare pentru copii cu vârste cuprinse între 9 i 11 luni.

– 2017– , Institutul a fost trecut de la Ministerul Sănătății în subordinea Ministerului Apărării Naționale, sub denumirea
de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino”, cu scopul de a-l revigora și a se relua
producția de vaccinuri și de alte produse prin care a fost renumit.

https://cantacuzino.mapn.ro/pages/view/130
Sursa https://www.proimunizare.ro/istoria-imunizarii/

https://www.medichub.ro/reviste/farmacist-ro/o-scurta-istorie-a-vaccinului-id-1567-cmsid-62