PETCU CĂTĂLIN EMIL

AMG 2 A

Istoria epidemiilor care au schimbat lumea

Introducere
Epidemia (din latina epidemia, prin franceza épidémie) este extinderea unei boli contagioase
într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune, etc
(Sinonim: molimă).

Atunci când o epidemie se extinde pe un teritoriu foarte mare, cuprinzând într-un timp relativ
scurt toată populația dintr-o țară, din mai multe țări sau chiar din continente întregi, aceasta poartă
demumirea de pandemie.

Puține cuvinte au o încărcătură atât de macabră și o istorie atât de dureroasă precum termenul
“ciumă”. Oroarea și mizeria au stapânit o omenire parcă blestemată, într-o vreme în care bolile
infecțioase scriau istoria și făceau legea, inamicul invizibili a decimat populații și a făcut într-un
timp extrem de scurt mai multe victime decât orice razboi.

Oamenii primitivi nu erau feriți de boli infecțioase, ei duceau o bătalie zilnică împotriva
agenților patogeni care le invadau apa, hrana si mediul. Cu toate acestea, în acele vremuri
îndepartate o izbucnire epidemică nu avea repercusiuni decat la nivel local, manifestându-se în
focare mărunte care se opreau rapid. Din fericire pentru stramoșii noștri, ei nu au fost nevoiți să
înfrunte nimic asemanător cu ceea ce urma sa vină în timpurile ce au urmat. Abia când oamenii au
început să se strângă laolaltă în comunitați rurale și apoi urbane, formând populații numeroase,
răspândirea bolilor contagioase au atins proporții epidemice.

Umanitatea a devenit mai expusă atacurilor microbiene odată cu domesticirea animalelor,

pentru că 75% din bolile infecțioase umane emergente sunt de origine animală .

Pe masură ce oamenii își măreau teritoriile, contactul cu agenți biologici necunoscuți pe care
altfel nu ar fi avut "șansa" să îi întâlnească, a devenit o realitate necruțătoare. Prin depozitarea
hranei au fost atrase în spațiul uman specii de rozătoare purtătoare de boli.

1
 Per total, progresul susținut al rasei umane a adus cu sine și mari neajunsuri. Însă lucrurile nu se
sfârșesc aici. Oamenii au început sa creeze baraje și lacuri artificiale în apropierea comunităților,
apa stătută, un mediu prielnic pentru microorganisme cu potențial infecțios, a atras și țânțarii, care
s-au transformat repede în transmițători perseverenți de maladii.

Pe măsură ce revoluția tehnologică și industrială a permis călatoriile rapide de la un capăt

la altul al lumii, epopeea bolilor infecțioase a intrat într-o noua eră. În mod ironic, tocmai
curiozitatea și inteligența umană, care au generat noi și noi stadii de evoluție, au fost și
cele care au pregătit terenul pentru bolile infecțioase. Omenirea nu trece singură prin procesul
evoluției, microorganismele cu potențial infecțios o urmează pretutindeni.

Epidemiile epocii antice

Povești egiptene, documente birocratice akkadiene, inscripții regale sumeriene vorbesc despre
epidemii dezastruoase care au lovit vechile civilizații, și care au luat, nu de puține ori, amploarea
unor veritabile pandemii. Aceste surse scrise nu cuprind, cel mai adesea, informații exacte, este
dificil de stabilit un diagnostic, dar apariția unor epidemii care depășesc limitele unui oraș sau ale
unei regiuni este atestată destul de limpede odată ce reușim să punem laolaltă informații provenite
din surse cu origini diferite. La începutul mileniului al II-lea î.Hr. acesta pare să fi fost cazul
epidemiei relatate de administratorii statului nord-mesopotamian Mari în jur de 1770 î.Hr., epidemie
care pare să fi afectat deopotrivă oameni și animale: "Zeul a început să consume la Kulhîtum vite și
oameni; în fiecare zi doi sau trei oameni mor "

Între epidemiile menționate de sursele antice orientale cea mai cunoscută, cea care a schimbat,
probabil, istoria regiunii, s-a produs la finalul secolului al XIV-lea, în anii 1330-1320 î.Hr.
Majoritatea informațiilor despre acest flagel ajung la noi din texte hittite, ceea ce i-a și adus
denumirea convențională de “molimă hittită”, deși a afectat întregul Orient apropiat. Hittiții înșiși
credeau că boala venise din Egipt, iar alte surse din regiune atestă epidemii contemporane în toată
regiunea, mai ales în Siria și Cipru, care făceau schimburi comerciale intense cu Egiptul.

Ciuma antonină

Epidemia izbucnită în anul 165 în Imperiul Roman, în timpul lui Marcus Aurelius (161-180), s-
a prelungit prin episoade de reactivare, în varii părți ale statului, până în vremea lui Comodus (180-
192). Autorii antici susțin că boala ar fi fost adusă din Orient, după cucerirea și jefuirea Seleuciei.
Cu acest prilej, soldații, ”cotrobăind prin locașul sfânt al lui Apollo, în căutare de lucruri prețioase”,
au deschis ”un colț tainic, care fusese zăvorât datorită științei chaldeene” și au scos la iveală molima

2
care, ”răspândindu-se cu furie, pe vremea lui (Lucius) Verus și a lui Marcus Aurelius, a secerat o
mulțime de vieți omenești, pornind din chiar ținuturile Persiei și ajungând până la Rin și Gallia”
(Ammianus Marcellinus, 23, 6, 24). Ca urmare, populația Romei și a Italiei se înjumătățește, iar un
imperiu tricontinental, prosper economic, cu legiuni purtate din Britannia spre Mesopotamia și
înapoi, spre Rin și Dunăre, pare îngenungheat.

Abordând o perspectivă pluridisciplinară, analiștii moderni au căutat să afle tipul de molimă și

contextul ei de izbucnire, durata și etapele ei de extindere, amploarea (mai cu seamă, victimele
omenești) și consecințele ei. Foarte probabil această epidemie a fost una de variolă, judecând după
descrierile medicului Gallienus, care vorbește despre febră asociată cu diaree, faringită și erupții
cutanate și insistă mai degrabă asupra tratamentelor necesare, decât asupra simptomelor.

Se află azi încă în dezbaterea cercetătorilor modalitatea de răspândire a acestei boli, ale cărei
zvâcnâri s-au făcut simțite pe durata unui aproape sfert de veac, și posibilitatea de a fi coroborarată
cu manifestări epidemice, menționate în câteva reprize în Extremul Orient (China) în anii 173, 179
și 182. Având timpi tari în perioada de iarnă-primăvară, molima antonină a cunoscut o rată extrem
de ridicată a mortalității. Cele mai mari focare au fost aglomerările urbane, în frunte cu Roma.

Ciuma lui Iustinian

Relatarea istoricului bizantin Procopius din Cezareea (cca. 500 – cca. 565) este principala sursă
scrisă care ne descrie efectele devastatoare ale molimei. Conform acestuia, boala a ajuns la
Constantinopol în anul 541, fiind adusă de corăbiile care transportau grâu din Egipt. Conform
relatării lui Procopius, ciuma s-a răspândit cu repeziciune, făcând ravagii în rândul populației.

Sursele antice susțin că însuși împăratul Iustinian s-a îmbolnăvit de ciumă, dar a supraviețuit. La
apogeul epidemiei, 10.000 de oameni mureau în fiecare zi din cauza molimei, iar măsurile luate
pentru îngroparea cadavrelor nu mai făceau față. Cele mai multe cadavre ajungeau în gropi comune
sau erau lăsate să putrezească pe stradă. În unele cazuri, cadavrele erau urcate pe vase și aruncate în
mare, sfârșind înapoi pe țărm, aduse de valuri.

Chiar dacă cei mai mulți istorici au considerat că molima care a devastat Imperiul Bizantin în
timpul domniei lui Iustinian a fost o formă de ciumă, chestiunea a relativ controversată până recent.

În 2013, o echipă de cercetători a reușit să extragă ADN din dinții a două schelete descoperite în
Bavaria. Dave Wagner, profesor asociat la Northern Arizona University din Flagstaff, și echipa sa

3
au descoperit fragmente de ADN de Yersinia pestis, bacteria care provoacă ciuma, în aceste
rămășițe umane cu o vechime de aproape 1.500 de ani.

Acest studiu a arătat că bacteria care a provocat Ciuma lui Iustinian nu a supraviețuit până în
zilele noastre. Descoperire confirmă informațiile din sursele istorice. Ciuma lui Iustinian a lovit în
mai multe valuri zona mediteraneană, până la mijlocul secolului al VIII-lea. După această dată, se
pare că ciuma a dispărut din Europa timp de aproape 600 de ani.

Este imposibil de stabilit o cifră exactă a victimelor Ciumei lui Iustinian sau a oricărei epidemii
din vechime. Cu toate acestea, istoricii au încercat să estimeze impactul pandemiei, în funcție de
sursele din epocă și de descoperirile arheologice. Conform acestor estimări, circa 40% din populația
Constantinopolului a fost ucisă de primul val al pandemiei. Până la jumătatea secolului a VIII-lea,
când Ciuma lui Iustinian a dispărut din Europa, istoricii estimează că a făcut între 25 – 100 de
milioane de victime, ceea ce ar putea însemna între 30 – 60 % din populația regiunii mediteraneene
la acea dată.

Variola japoneză

Cum îi spune și numele, este o boală foarte contagioasă, de mari proporții, care a afectat
populația Japoniei la acea vreme, în urma contactului frecvent cu teritoriile asiatice invecinate.

Variola japoneză a fost înregistrată oficial în august 735, când un pescar a adus virusul variola
major virus în Japonia.

În anii de pandemie, virusul a infectat și a dus la decesul a 25-35% din populația Japoniei
(aprox. 1 milion de victime), inclusiv a multor nobili și politicieni, dar și la abandonarea culturilor
agricole, migrația forței de muncă și alte probleme semnificative pentru societatea japoneză din acei
ani.

Variola japoneză a continuat să izbucnească în diferite focare, de-a lungul secolelor următoare,
dar din ce în ce mai izolat, fiind mult mai puțin mortală.

Epidemiile Evului Mediu

Evul Mediu nu a fost supranumit degeaba Epoca Întunecată. A trăi în acele vremuri însemna să
te supui constant riscurilor, bolile care făceau ravagii și gândirea limitată a societății a făcut din
Evul Mediu una dintre cele mai grele perioade ale istoriei omenirii.

4
 Marea Ciuma (Moartea Neagră)

A lovit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea și a fost urmată de alte episoade epidemice în
secolele care au urmat. Măsurile sanitare au reușit să stopeze propagarea ei în secolul al XVIII-lea
în Europa Occidentală și Centrală și doar la începutul secolului al XIX-lea în Europa Răsăriteană. În
spațiul românesc, ultima epidemie,Ciuma lui Caragea, se declanșează în 1812 și durează câțiva ani,
cu un maximum în 1813-1814.

Originea ciumei din secolul al XIV-lea este, probabil, asiatică, deși nu există încă un consens în
rândul cercetătorilor în legătură cu locul precis unde aceasta ar fi apărut, unii argumentează că ar fi
fost în spațiul mongol, alții în cel rus, alții în cel chinez. Primele manifestări care par a fi în mod
clar de ciumă sunt documentate arheologic, prin câteva morminte, în spațiul chinez încă de prin anii
1330.

Urmând drumurile comerciale mediteraneene, ciuma ajugea în primăvara lui 1347 la

Constantinopol, de unde se răspândește în Balcani și Europa Răsăriteană. Corăbiile italiene duceau
boala în toamna aceluiași an în Sicilia, în ianuarie 1348 ciuma ajungea la Genova, Veneția, Raguza,
Marsilia. De aici se răspândea în toată Europa Occidentală și Centrală. Relațiile comerciale dar și
războiul de 100 de ani o aduceau din Franța în Anglia. Din Sicilia, corăbiile duceau ciuma și în
Africa de Nord, unde se manifesta în aprilie 1348 pornind de la Tunis.

Ciuma era transmisă de purici și, cel mai adesea, de șobolani.

Ciuma bubonică se manifesta prin apariția de umflături extrem de dureroase pe întregul corp,
care, din cauza hemoragiilor din țesut, deveneau de culoare albastru închis până la negru.

Forma septicemică, ce avea o rată de mortalitate de 90-100% la bolnavii netratați, se manifesta

prin febră ridicată, dureri de cap, frisoane și hemoragii puternice. Unele forme de ciumă erau atât de
contagioase încât se transmiteau printr-un simplu strănut sau prin salivă.

Moartea Neagră a ucis între un sfert și o jumătate din populația Europei(intre 75-200 milioane
de victime), iar oamenii vremii nu știau nici ce o cauza, nici cum se puteau proteja. Cei infestați
aveau doar 20-30% șanse să supraviețuiască primei săptămâni.

În Anglia, 35-40 de oameni din 100 riscau să moară de ciumă. În perioada în care ciuma făcea
ravagii, în Florența speranța de viață era de 20 de ani.

5
 Uniformă compusă dintr-o pelerină din piele ceruită,

pantaloni, cizme și mănuși, al căror scop era să respingă miasma din timpul Marii Ciume.

Doctorii de ciumă mai aveau un baston lung, din lemn. Îl foloseau ca să comunice cu pacienții, să-i examineze și
uneori să-i țină la distanță pe cei mai disperați și mai agresivi dintre ei.

Variola

Este o boală contagioasă, de natură virotica. Variola a fost una dintre cele mai mari catastrofe
ale omenirii, omorând și desfigurând un număr imens de oameni de-a lungul secolelor( aprox. 500
milioane de victime).

Pandemia a început să fie documentată din 1520, boala a existat mii de ani (unii speculează că a
apărut în Egipt sau India) și s-a răspândit odată cu creșterea populației și amploarea călătoriilor mai
ales în Europa și Mexic, omorând 3 din 10 persoane infectate. Se crede că variola este responsabilă
de moartea a 90% dintre nativii americani, în special a populației aztece și incașe.

Variola se localizează în venele mici de sânge din piele, în gură și gât. În piele, rezultatul este o
erupție maculo-papular caracteristică, urmată de bășicuțe umplute cu lichid.

Variola majoră, o boală mult mai gravă, are o rată de mortalitate globală de 30-35%.

Variola minoră provoacă o formă mai ușoară de boală, care ucide aproximativ 1% din victimele
sale.

6
 Complicații pe termen lung, datorită infectării cu variola majoră, includ cicatrici caracteristice,
de obicei pe față care apar la 65-85% din supraviețuitori. Orbirea e rezultatul unor ulcerații
corneene și cicatrici, iar deformațiile la nivelul membrelor din cauza artritei și osteomielitei sunt
complicații mai puțin frecvente, observate la aproximativ 2-5% din cazuri.

Este prima boală eradicată la nivel internațional, prin vaccin (la finalul anilor ‘70).

Epidemiile epocii moderne ci contemporane

Holera

A reprezentat până în secolul al XIX-lea un pericol doar în India, dar odată cu dezvoltarea
rutelor comerciale spre China, Japonia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa, boala a
călătorit şi ea.

Holera este cauzată de o bacterie intestinală numită Vibrio cholerae şi se răspândeşte îndeosebi
prin apa şi hrana contaminate. De cele mai multe ori sistemul imunitar poate învinge boala, dar
numai dacă pacientul se hidratează foarte bine. Deşi multă vreme s-a crezut că ştiinta medicală şi
îmbunătăţirile sanitare au eliminat-o, holera a reapărut în 1961 în Indonezia şi încă mai pune în
pericol vieţi.

Boala afectează în mod deosebit intestinul subțire și se manifestă prin diaree gravă, vomă
excesivă, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți.

Cu toate că boala evoluează frecvent atipic, poate fi recunoscută ușor prin mortalitatea ridicată
de 85 % la izbucnirea bolii, ca ulterior acest indice de letalitate să scadă între 20 și 70 % la cazurile
netratate.

Febra galbena

Această epidemie de febră galbenă s-a transmis prin mușcăturile de țânțari infectați și a provocat
ravagii mai ales în zonele tropicale din Africa și America Centrală și de Sud. Din fericire, există un
vaccin contra acestei boli infecțioase, mai greu de diagnosticat și care, în faza toxică, continuă să
facă victime în zonele menționate.

În secolele 17-19, însă, febra galbenă a ajuns și în America de Nord și Europa, dând peste cap
atât sănătatea populației, cât și economia și dezvoltarea societăților. Se estimează că până la 50%
dintre persoanele infectate, care dezvoltă boala mai severă, mor.

7
 Boala este cauzată de virusul febrei galbene, ce este răspândit prin înțepătura unei femele țânțar
din specia Aedes aegypti. Aceasta afectează oamenii, unele specii de primate și câteva specii de
țânțari. A fost prima boală descoperită cu transmitere prin intermediul insectelor în jurul anului
1900. În cele mai multe dintre cazuri, simptomele includ febră, frisoane, lipsa poftei de mâncare,
greață, dureri musculare, în special ale mușchilor spatelui și dureri de cap. De obicei, simptomele se
ameliorează în decursul a cinci zile. În cazul unor persoane, după o zi de la ameliorarea
simptomelor, febra revine, apar durerile abdominale și începe vătămarea ficatului, cauzând piele
îngălbenită.

Febra galbenă cauzează 200.000 de infecții și 30.000 de decese în fiecare an, 90% dintre acestea
apărând în Africa. Circa un miliard de persoane trăiesc într-o zonă a lumii unde această boală este
frecventă.

Gripa rusească

A primit numele din țara în care a apărut, primele cazuri fiind semnalate la Sankt-Petersburg, de
unde s-a extins în întreaga emisferă nordică. Numărul estimat de morți a fost de un milion de
oameni, cele mai afectate țări fiind Rusia și Statele Unite. Istoricii susțin că pandemia a fost
facilitată de apariția sistemelor de cale ferată care au facilitat deplasarea persoanelor cu o viteză pe
care omenirea nu o cunoscuse până atunci.

Această pandemie a durat 14 luni și este deseori confundată cu epidemia cu același nume din
1977-1978, cauzată de virusul H1N1, însă gripa rusească se speculează că a fost provocată de
subtipul H2N2 al virusului Influenza A .

Gripa spaniola

Devastatoarea pandemie de gripă, care a lovit omenirea în 1918, a fost cauzată de un virus
influenza A, subtipul H1N1.

În decurs de un an, a omorât zeci de milioane de oameni, mult mai mulți decât războiul însuși:
copii, tineri, adulți și bătrâni. A omorât și animale, printre ele, pisici și câini.

Gripa a izbucnit în toamna lui 1917, în câteva garnizoane militare din SUA.

În martie 1918, cazuri serioase gripă s-au semnalat în Fort Riley, Kansas, SUA, iar în vara
aceluiași an, virusul a suferit o mutație, în urma căreia a devenit un agent infecțios letal.

Trupele americane au adus virusul în Europa, continent devastat de Primul Război Mondial.

8
 Primul caz cu mutație confirmată s-a înregistrat la data de 22 august 1918, în portul francez
Brest, pe unde au venit cam jumătate din efectivele americane aliate.

Gripa s-a răspândit rapid pe vechiul continent, devenind epidemie și, în cele din urmă,
pandemie.

A primit numele de gripă spaniolă deoarece, în Spania, țară care nu participa la război, presa nu
era cenzurată și trata amplu, fără opreliști, pandemia, spre deosebire de țările beligerante care nu
ofereau niciun fel de informații asupra acestui subiect pentru ca era secret militar. Astfel, lumea a
aflat, mai întâi, despre ceea ce se întâmpla în Spania și a considerat că de acolo venea molima.

Al doilea val, tot în 1918, avea să fie mult mai devastator. A lovit atât în orașele mari, cât și în
orășele și în sate. Mortalitatea a crescut enorm, astfel încât se consideră că 75 la sută dintre cei care
au pierit ar fi murit, de fapt, în acest al doilea val al epidemiei.

A existat un al treilea val, în 1919, și un al patrulea, în 1920, dar, de o virulență mult mai mică.
Pandemia a afectat, în cele din urmă toate țările lumii. Ar fi murit, după estimări recente între 50 și
100 de milioane de oameni. Din Alaska până în Australia.

Aproape un secol mai târziu, virusul din aceeași familie H1N1, care a reapărut în 2009, nu a mai
fost atât de letal, deoarece organismul uman se imunizase, între timp, în bună măsură, la acest agent
infecțios.

Gripa asiatica

Această gripă a fost provocată de virusul H2N2, un tip de influenza A, mai întâi în China
începând cu anul 1957. Ulterior, boala contagioasă s-a răspândit și în Statele Unite, ducând la
milioane de decese la nivel mondial. Cu toate că numărul victimelor a fost substanțial, această gripă
asiatică este considerată cea mai puțin severă (de tip influenza) dintre cele care au lovit omenirea, în
secolul 20.

Gripa Hong Kong

Se crede că gripa din Hong Kong a avut ca origine China şi a fost provocată de o variaţie a gripe
A H3N2 care s-a răspândit în puţin timp peste tot în lume. A fost cea de-a treia pandemie de gripă
din secolul XX şi s-a declanşat în 1968, când a provocat moartea a aproape un milion de oameni.
Cel mai mare număr de decese s-au înregistrat în rândul celor cu vârsta de peste 65 de ani iar
virusul H3N2 continuă să circule la nivel mondial ca virus influenza A staţionar.

9
 Virusul HIV/Sida

Primele cazuri de bolnavi HIV au fost înregistrate oficial în 1981, dar boala exista deja de zeci
de ani, iar amploarea pandemică a fost neașteptată.

Boala este provocată de Virusul Imunodeficienţei Umane (HIV). Virusul imunodeficienţei

umane produce o infecţie cronică, ireversibilă, cu distrugerea progresivă a mecanismelor de apărare
a gazdei şi instalarea după un interval variabil de timp, de obicei ani, a Sindromului de
imunodeficienţei dobandite (SIDA). Numărul total de persoane în viaţă cu HIV/SIDA a fost de
aproximativ 35,3 milioane, în decembrie 2013. Numărul de persoane nou infectate cu HIV în anul
2012 a fost de 2,3 milioane, dintre care 2 milioane adulţi şi 260 000 copii sub vârsta de 15 ani. Până
în prezent, SIDA a provocat moartea a 25 de milioane de persoane şi rămâne un mare risc pentru
societate. Deşi nu are vindecare, există totuşi tratamente pentru a ameliora viaţa persoanelor
afectate.

SARS

SARS-CoV este un virus transmis de la lilieci și civete, care a provocat infecții și la om (din
cauza mutațiilor virusului). Boala s-a răspândit rapid în China și în alte țări asiatice, dar au existat
cazuri și în Canada și Marea Britanie.

Cu toate că numărul deceselor nu este major, boala este extrem de contagioasă și mortală, având
simptome similare celor ale pneumoniei. La ora actuală, nu sunt cazuri înregistrate de infecții cu
SARS, pandemia fiind eliminată în 2003, ca urmare a măsurilor de izolare socială și carantină.

Ebola

Boală originară în Congo este cauzată de ebolavirusuri și se manifestă prin febră, dureri de cap,
dureri de gât și dureri musculare, urmate de simptome mai grave și insuficiențe renale și hepatice.

Din păcate, boala are o mortalitate ridicată, putând duce la decesul a 25-90% dintre cei infectați
(media de 50%). În plus, corpul unui bolnav rămâne infecțios chiar și după moarte. De aceea,
măsurile de tratament și control trebuie luate rapid și la timp. În 2019, OMS a declarat epidemia
Ebola în Congo o urgență internațională.

10
 MERS

Boala MERS de un coronavirus, cel mai probabil răspândit de cămile și lilieci. Cu toate că se
transmite cel mai adesea de la om la om, există dovezi științifice conform cărora dromaderii sunt o
sursă de infectare.

Pentru că abia a apărut de câțiva ani, este încă un virus nou și greu de gestionat; în plus, de
multe ori este asimptomatic, ceea ce înseamnă că este greu de identificat câte persoane sunt
infectate, fără a face testul. Boala este originară din Arabia Saudită, apărând prima oară în 2012, dar
ulterior s-a răspândit spre Coreea și Statele Unite. Aproximativ 35% dintre bolnavi au murit.

Covid-19

Infecția cu virusul 2019-nCoV a apărut în decembrie 2019 în orașul Wuhan, China, de unde s-a
propagat în majoritatea provinciilor chineze și majoritatea țărilor din lume, provocând o pandemie.

Infecția severă include o pneumonie atipică severă manifestată clinic prin sindromul de detresă
respiratorie acută.

La nivel mondial, pana în prezent s-au înregistrat peste 4 milioane de cazuri și peste 250 mii de
decese.

Bibliografie

https://www.economica.net/boli-morti-variola-pojar-ciuma-gripa-gripa-spaniola-ah1n1-
pandemie_180955.html

https://medijobs.ro/blog/covid-19-pandemii-care-au-afectat-omenirea

https://www.medic.chat/articles/cronologia-pandemiilor/

https://ro.scribd.com/

11