Varianta 265 PDF

Varianta 265
Vrei să afli cum ai putea să câștigi două mii de

dolari în fiecare lună?
După ce citești cu maximă atenție TOT acest

document (cuvânt cu cuvânt, nu pe sărite),
respectând întocmai cerințele de lectură specificate
mai jos, ocupi automat un loc în grupul celor care
vor câștiga două mii de dolari lunar.
Citește cu maximă atenție, până la capăt, tot ceea

ce urmează mai departe!
1
Viața și sănătatea sunt cele mai de preț bunuri. Nu
automobilele, nu vilele, nu bijuteriile, nu
îmbrăcămintea de lux. Degeaba ai tot felul de
bogății, dacă nu te poți bucura de ele.
Toți oamenii vor viață cât mai lungă și sănătate

perfectă. Dar oare toți oamenii ajung să își
îndeplinească această dorință firească? Din păcate,
nu.
*** Continuarea, în pagina următoare.***
2
Și totuși, stă în puterea noastră să facem în așa fel
încât să creștem șansele de a avea o viață cât mai
lungă și cât mai sănătoasă. Aceste șanse depind
foarte mult de un factor foarte important: banii.
De exemplu, dacă cineva ajunge la spital, are mare

nevoie de bani. Cu cât are mai mulți bani, cu atât
poate beneficia de servicii medicale mai de calitate.
Toți oamenii, atunci când ajung în situații disperate
în ceea ce privește sănătatea lor, își doresc să îi
trateze cei mai buni medici, cu cele mai
performante mijloace sanitare.
3
Din cauza acestei realități există oameni care, având
foarte mulți bani, au decis să îi folosească în scopuri
caritabile, pentru a-i ajuta pe cei aflați în situații
foarte neplăcute.
Iată mai jos doar câteva exemple de artiști care au

hotărât să le dea bani celor care au foarte mare
nevoie de ei:
4
Exemplul 1: renumiții actori AngelinaJolie şi
BradPitt, prin organizaţia lor, Jolie-Pitt Foundation,
au donat 6,4 milioane de dolari, dintre care două
milioane au luat calea unei clinici din Etiopia.
Exemplul 2: interpreta Celine Dion donează pentru

binele celor neajutorați o parte din banii pe care îi
câștigă în concerte.
Exemplul 3: cântăreaţa şi actriţa americană Barbra

Streisand a donat cinci milioane de dolari pentru un
program de sănătate cardiacă destinat femeilor.
5
Exemplul 4: renumitul actor Mel Gibson a donat 10
milioane de dolari pentru copiii grav bolnavi din
spitale.
Exemplul 5: celebra cântăreața Selena Gomez

sponsorizează cercetări privind tratamentul bolilor
autoimune.
Exemplul 6: celebrul cântăreț Justin Timberlake a

donat unui spital pentru copii aproximativ 10
milioane de dolari.
6
Lista acestor exemple este foarte lungă și poate
continua.
În viața mea s-a întâmplat ceva care m-a marcat așa

de tare, încât am decis să mă alătur și eu listei de
mai înainte și să îmi folosesc talentul pentru a ajuta
cât mai mulți oameni ajunși în situații disperate.
7
Pentru mine, totul s-a schimbat din momentul în
care am fost nevoit să înfrunt durerea cumplită de a
afla că fiica mea, la vârsta de 17 ani, are o tumoră pe
coloana vertebrală și că trebuie să o opereze medicii
neurochirurgi. Nici celor mai crunți dușmani ai mei
nu le doresc să treacă prin ce-am trecut eu. Cei care
au copii mă vor înțelege mai bine.
8
Niciodată nu m-aș fi gândit că fiica mea va ajunge să
fie operată la spitalul "Bagdasar-Arseni" din
București. Aș fi vrut să nu se întâmple ceva așa de
trist. Însă s-a întâmplat. Așa că mi-am stabilit o nouă
misiune în viață: să ofer sprijin pentru cât mai mulți
oameni care au nevoie urgentă de acest sprijin. Îi
înțeleg perfect pe acești oameni.
9
Mie nu mi se pare normal să văd campanii de
strângere de fonduri de zeci de mii de euro pentru
cei care, atinși de boli grave, au nevoie de operații
foarte costisitoare în străinătate. Ei ar trebui să
primească imediat acești bani, fără să fie nevoiți să
apeleze la ajutorul donatorilor.
10
Eu m-am născut cu un dar, cu un har sau talent
care are potențialul de a aduce destui bani necesari
unui număr cât mai mare de români aflați fără voia
lor în situația tristă de a avea nevoie de cei mai buni
medici.
11
Dacă tu încă nu ai ajuns într-o astfel de situație, îți
doresc sănătate deplină și fericire alături de familia
ta. Însă, dintre toți cunoscuții și prietenii tăi, cineva
sigur va ajunge cândva să depindă de priceperea
medicilor. Și cum îți vei oferi ajutorul? Sub forma
unui sfat, a unei încurajări sau a unei sume modeste
de bani? Poate fi prea puțin.
12
Te invit acum să cunoști la perfecție în ce constă
talentul meu, fiindcă acest talent va fi o sursă uriașă
de ajutor pentru situația nedorită în care una dintre
persoanele pe care le cunoști sau care îți sunt dragi
are nevoie de cei mai buni medici.
13
Dacă tu mă ajuți pe mine, te alături unei
misiuninobile de ajutare a oamenilor care ajung în
situații disperate. Adică, prin sprijinul pe care mi-l
oferi, tu faci un mare bine celor care au urgent
nevoie de ajutor în cele mai grele clipe ale lor.
14
Vei afla răspunsurile la toate întrebările tale.
Trebuie doar să menții legătura cu persoana care ți-
a dat să citești acest document PDF.
Eu îți spun acum că talentul meu este ceva mai

special, cu potențial planetar, astfel că va aduce
destul de multe resurse de întrajutorare pentru tot
mai mulți români. Dar, cum spuneam, trebuie ca tu
să te convingi mai întâi 100% de talentul meu.
Aceasta este singura cale prin care tu vei ști că ceea
ce citești acum este ceva extrem de serios.
15
Așa cum unii oameni sunt talentați la pictură, la
muzică, la sculptură, la dans, eu sunt talentat în arta
de a crea idei de filme. De exemplu, renumitul
scriitor Alexandre Dumas, fiind talentat în arta de a
crea povești (romane sau idei de filme), a creat
romanul "Cei trei muschetari", după care s-a făcut
filmul de mare succes mondial și cu același nume.
16
Oare cum poți să te convingi de talentul cuiva care
are voce foarte bună? Simplu: îl asculți cum cântă.
pictează? Simplu: îi privești tablourile pe care le-a
pictat. Oare cum poți să te convingi de talentul cuiva
care creează idei de filme? Simplu: lecturezi tot
textul acelei idei de film, respectiv tot textul acelui
roman. Altă cale nu există.
17
Eu mi-am stabilit o misiune: să îi ajut cu bani pe cât
mai mulți români care, fără voia lor, ajung să aibă
nevoie de cei mai buni medici, de cele mai bune
spitale, de cele mai bune tratamente sau intervenții
chirurgicale. Chiar dacă serviciile medicale îi costă
zeci de mii de euro, eu vreau să îi pot ajuta imediat,
fără ca ei să mai apeleze la alte campanii greoaie de
strângere de fonduri.
18
Pentru ca eu să pot îndeplini această misiune, am
nevoie de ajutorul tău. Ceea ce trebuie să faci tu
este foarte simplu: citești acest document PDF și te
convingi 100% de talentul meu. Atât. Nu cumperi
nimic, nu plătești nimic, niciodată.
19
Acum te întreb: oare poți să te convingi de talentul
unui pictor dacă vezi numai o părticică din tabloul
pe care acel pictor l-a creat? Desigur că nu! Trebuie
să vezi întregul tablou, nu doar o mică parte din el.
20
La fel este și cu talentul meu. Singura cale prin care
tu te convingi 100% de talentul meu în arta de a crea
idei de filme (sau romane) este să lecturezi în
întregime (adică 100%) textul acelei idei de film
(sau textul acelui roman).
21
De fapt, tu te vei distra citind textul unei idei de
film. E ca și cum te-ai distra cu un filmsau
seriallung de câteva ore. Însă acest film nu are
imagini și sunet, ci cuvinte pe care tu, cu mintea și
cu imaginația ta, le poți transforma în imagini și
sunete, respectiv în secvențele foarte captivante ale
unui film.
22
În timp ce vei citi textul ideii de film, vei descoperi
din loc în loc serii de câte cinci cuvinte care se
repetă. Când le descoperi, notezi pe o coală de hârtie
prima literă a cuvântului care se repetă. De exemplu,
în seria de cuvinte "carte carte carte carte carte",
prima literă a cuvântului care se repetă este C.
Notezi pe foaia de hârtie litera C.
23
La fiecare serie de cinci cuvinte repetate notezi
imediat pe hârtie prima literă a cuvântului repetat,
exact în ordinea în care descoperi seriile de cinci
cuvinte. În final, pe foaia de hârtie vei avea un cod
format din mai multe litere. Păstrează cu grijă acest
cod, pentru totdeauna! Cu el îi vei putea demonstra
persoanei care ți-a dat acest document PDF că într-
adevăr ai citit tot textul ideii de film și te-ai convins
100% de talentul meu.
24
De asemenea, acest cod de verificare este extrem de
important pentru recunoașterea mondială a
talentului meu, în așa fel încât eu să pot să îi ajut cu
bani mulți pe românii care au cea mai disperată
nevoie de ei.
Vei afla toate răspunsurile la eventualele întrebări

care te frământă acum. Trebuie doar să ții strâns
legătura cu persoana care ți-a dat acest document
PDF.
25
Citești lent, cuvânt cu cuvânt, cu atenție doar la
frumusețea ideii de film. Vei citi o poveste foarte
interesantă și captivantă și vei găsi de toate în ea:
suspans, mister, aventură, dragoste, acțiune și, ca să
fie totul și mai frumos, o idee care să le dea tuturor
de gândit.
26
În timp ce citești și lași să te poarte valurile poveștii,
seriile de câte cinci cuvinte repetate îți vor sări
foarte ușor în ochi. Desigur, dacă citești în grabă și
pe sărite, nu vei mai putea descoperi tot codul de
verificare și nu vei mai putea participa la această
acțiune nobilă prin care să te poți ajuta pe tine sau pe
cei dragi ție.
27
Intenționat nu am scris aici titlul romanului și
numele autorului care l-a creat. Nu titlul și autorul
contează, ci povestea pe care o vei citi. Important
este ca povestea să te captiveze și să fie cât mai
interesantă pentru tine.
28
Să presupunem că tocmai ai deschis televizorul,
exact în momentul în care deja a început un film
foarte interesant. Nu știi ce nume are filmul, nu știi
cine este regizorul, însă știi că filmul este foarte
captivant și vrei să-l vizionezi până la sfârșit. Până la
urmă, ce a contat? Numele filmului, numele
regizorului sau filmul în sine? Bineînțeles, filmul a
contat, acțiunea care te-a captivat, povestea care te-a
făcut să îi acorzi atenție. La fel e și cu cititul unui
roman. Cel mai mult contează cât de captivantă este
pentru tine povestea din acel roman, nu-i așa?
29
Din momentul în care începi să citești romanul,
notează pe hârtie literele aflate la începutul
cuvintelor care se repetă de cinci ori, exact în
ordinea în care le găsești. Litera C din exemplul de
mai sus NU se pune. Ea este doar așa, ca exemplu,
cu scopul de a înțelege tu cum să descoperi codul de
verificare.
30
Așadar, să pornim!
În pagina următoare începe povestea cu care te vei

distra timp de mai multe ore.
Citește cu atenție, fără grabă. Seriile de cuvinte care

se repetă îți vor sări foarte ușor în ochi. Totul este să
citești pe îndelete, cuvât cu cuvânt, lăsând
frumusețea poveștii să te acapareze. Doar citești
lent și îți imaginezi cum ar arăta filmul de super-
acțiune care s-ar face la Hollywood după acest
roman.
Distracție plăcută! Bucură-te de spectacol!
31
Scott aproape că uitase de colţişorul în care
ascunsese cutiuţadin aluminiu. Se afla în perioada
tezelor şi voia să îşi menţină locul fruntaş în clasă.
Mintea lui de copil care tocmai se pregătea să treacă
pragul spre adolescenţă îi era acaparată de
rezolvarea ecuaţiilor predate în urmă cu două
săptămâni de profesorul Dalet Albert.
Întunericul nopţii începea să pună stăpânire pe
oraşul Stooder, aşa că Scott apăsă butonaşul de pe
micul birou la care studia şi activă lumina artificială
în camera lui.
Scott era un băiat firav, potrivit de statură, cu
părul şaten spre blond şi cu ochii ca două mărgele
32
verzui-cenuşii. Colegii lui îl considerau un tocilar
tipic, deşi îi invidiau inteligenţa.
Se auzi un slab ciocănit în uşă. Scott spuse
foarte nemulţumit:
- Vin…
Rebecca, sora mai mare a lui Scott, o tânără
şatenă cu vârsta de 18 ani, cu un corp bine
proporţionat şi îmbrăcată cu un lung halat de culoare
roşie, deschise uşa şi rămase în prag.
- Încă puţin, spuse Scott, mâzgălind iute o
ecuaţie.
- Nu te mai chem încă o dată, spuse acră
Rebecca, apoi închise uşa.
Scott se strâmbă spre direcţia uşii metalice (Aşa
faci mereu, îşi zise el. Şi?...), apoi îşi ordonă puţin
foile de hârtie de pe birou şi se ridică de pe scaun.
Începuse să îi fie foame şi recunoscu în sinea lui că
îşi nedreptăţise puţin sora atunci când îi răspunsese
cu prea puţină amabilitate invitaţiei la masă.
Sclipirea unei mici raze violet pornite dintr-un
colţ al camerei îi atrase imediat atenţia lui Scott.
33
Se repetă, îşi spuse el, înfiorându-se.
Scott se apropie ca hipnotizat de locul din care
izvora raza violetă. Mărgelele ochilor lui verzui-
cenuşii se făcură un pic mai mari, aţintite pe cutiuţa
de care acum îşi amintise iar cu oroare.
Raza violetă începu să devină mai intensă.
Scott se aşeză în genunchi lângă cutiuţa cu
capacul deschis, aşteptând parcă o confirmare a ceea
ce urma să se întâmple. Uitase complet că mama şi
sora lui îl aşteaptă în bucătărie. Tot ceea ce conta era
numai acea lumină care creştea din interiorul cutiuţei
şi începea să pâlpâie nervoasă.
Inima lui Scott bătea cu putere, dar se făcuse şi
mică, invadată de o teamă imposibil de stăpânit.
Când pâlpâielile razei razei razei razei razei se
accelerară într-un ritm nebunesc, Scott închise
înfrigurat capacul cutiei, împinse cutia sub pat, se
încălţă rapid cu pantofii sport, deschise fereastra şi
sări în întunericul de afară.
34
*
Treizeci de ani mai târziu. Oraşul Stooder. Anul

2084.
La etajul 85 al unui bloc de locuinţe, într-un
apartament plin cu monitoare dezasamblate, tăbliţe
cu circuite electronice nefuncţionale şi tot felul de
piese electronice cu destinaţii destinaţii destinaţii
destinaţii destinaţii dintre cele mai diverse, Russel şi
Alec, doi tineri cu vârsta de douăzeci de ani, stăteau
pe o canapea în faţa unui ecran care ocupa jumătate
din perete.
Pe ecran, de-a lungul unei străzi cu o lăţime de
circa zece metri, alergau două magnetomobile de
ultimă generaţie, adică două maşini care cândva se
numeau automobile.
Invenţia unui grup de cercetători din
Washington, fosta capitală a Statelor Unite ale
Americii, acum Noua Uniune Americană, făcuse
posibil ca roţile tuturor automobilelor din lume să fie
35
înlocuite cu o “pernă” magnetică şi aşa se născuse
magnetomobilul.
“Perna” magnetică permitea o deplasare de cel
puţin o sută de ori mai rapidă decât a automobilelor
folosite de oameni în urmă cu câteva decenii. Însă
puţini conducători ai acestor magnetomobile
îndrăzneau să se deplaseze cu o viteză mai mare de o
sută cincizeci de kilometri pe oră.
Russel, un tip foarte înalt, brunet şi cu câteva
coşuri pe faţă, izbea furios cu degetele în
dispozitivul de mărimea unei palme, încercând să
corecteze direcţia pe care magnetomobilul condus
virtual de el o apucase.
Alec, un bărbat mai scund, blond, cu un trup
bine construit, se comporta foarte calm, chiar dacă şi
magnetomobilul condus de el gonea cu o viteză de
super-bolid pe strada de pe imensul ecran.
- E tare! strigă Russel, înfierbântat de plăcerea
cursei virtuale. Unde l-ai găsit?
- Unde?..., făcu Alec, fără să-şi ia ochii de la
ecran. Pune-mi mai bine altă întrebare.
36
- Eram doar curios…, spuse Russel, un pic
dezamăgit de răspunsul lui Alec.
Mica dezamăgire fu repede acoperită de atenţia
pe care Russel trebui să o acorde unui viraj
fulgerător spre dreapta, la o curbă a străzii de pe
ecran.
Corpul lui Russel se înclină şi el instinctiv spre
dreapta, “trăind” la maxim intensitatea vitezei cu
care magnetomobilul lui aluneca pe strada virtuală.
- Îmi place! strigă Russel, satisfăcut. Credeam că
nu mai gust niciodată plăcerea asta.
Alec zâmbi mulţumit şi spuse, după ce depăşi şi
el curba străzii:
- Nu m-am lăsat până nu l-am găsit.
- A fost greu? întrebă Russel, aruncând o scurtă
privire spre Alec.
- Am fost foarte atent, răspunse Alec. A trebuit
să trec mai întâi de fricoşi… Toţi se tem…
- Asta ştiu şi eu.
- Şi nu reuşeam să-mi duc la capăt propunerea.
Donald, vecinul meu, m-a dus spre doi foşti colegi
37
de-ai mei de colegiu. Dar şi de la el foarte greu am
smuls informaţia. A trebuit să stau cu el la bar şi să-l
îmbăt mai mult decât şi-ar fi dorit…
- Dar a mers metoda.
- A mers…
Alec se opri brusc din butonatul dispozitivului
prin care îşi conducea magnetomobilul virtual şi
privi îngrijorat spre fereastră.
- Ce-i? întrebă Russel.
- Ai auzit şi tu?
- Nu… Ce să aud?
- Afară…, spuse Alec, schimbat la faţă.
Russel apăsă butonul prin care opri sonorul
jocului virtual şi îşi îndreptă şi el privirile spre
fereastră. Spuse, cu vocea un pic sugrumată:
- Poate ţi s-a părut…
- Poate…, spuse Alec. Dar dacă…
În clipa aceea, uşa apartamentului se trânti cu
violenţă de perete, deschisă de o rafală de foc
automat.
38
Russel şi Alec rămaseră ca paralizaţi, dar cele
două magnetobile încă îşi mai continuau cursa pe
ecran.
Pragul apartamentului fu trecut rapid de mai
mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme gri-metalizate şi
ale căror chipuri nu se puteau vedea din cauza
căştilor prevăzute cu măşti asemănătoare cu ale
soldaţilor imperiali din “Războiul stelelor”.
Russel şi Alec, încremeniţi de spaimă, se treziră
înconjuraţi de toţi acei indivizi înarmaţi până în
dinţi, cu o duzină de pistoale automate aţintite
asupra lor.
Unul dintre cei care dăduseră buzna în
apartament se postă în faţa celor doi tineri şi le
spuse:
- Suntem Gardienii Consiliului şi vă acuzăm de
încălcarea Legii Fundamentale. Vă arestăm. Urmaţi-
ne! Este inutil să vă împotriviţi.
39
Vocea crainicei suna, ca întotdeauna, foarte
plăcut, iar Peter Britton, de fiecare dată când
deschidea aparatul radio din magnetomobilul lui, îi
savura tonalitatea liniştitoare şi încărcătoare de
energie pentru restul zilei.
Bună dimineaţa, Stooder! spuse crainica. Azi
este o vreme superbă, iar capitala Noii Uniuni
Americane se pregăteşte de o nouă zi de muncă.
Bună dimineaţa! îşi zise şi Peter, zâmbind
mulţumit şi atent la traficul de câteva milioane de
magnetomobile care rulau deasupra străzilor
metropolei Stooder.
Peter Britton era un bărbat cu vârsta de treizeci
de ani, cu înălţimea puţin peste medie, brunet şi cu
ochii verzi. Masculinitatea şi frumuseţea chipului lui
atrăgeau mai mereu atenţia femeilor pe care
întâmplător sau nu le întâlnea.
La fel se întâmplă şi acum, în momentul în care
Peter îşi opri magnetomobilul la culoarea roşie a
semaforului. O tipă înaltă şi blondă care tocmai
40
trecea pe trotuarul de lângă intersecţie îi zâmbi
dulce. Peter îi întoarse şi el zâmbetul, un pic
stânjenit, apoi îşi ridică privirea spre unul dintre
zgârie-norii cu înălţimea de opt sute de metri, aflat în
vecinătatea intersecţiei de care tocmai se pregătea să
treacă.
M-am ruşinat, îşi spuse el.
La vârsta mea, m-am ruşinat.
Şi n-ar trebui.
E timpul să mă-nsor…
Când reveni cu privirea către trotuar, Peter
constată că blonda nu mai era, se pierduse în oceanul
de locuitori ai oraşului Stooder.
La semafor apăru culoarea verde, iar Peter, cu
piciorul drept, apăsă sigur pe el acceleraţia pe bază
de câmpuri electromagnetice. Magnetomobilul lui
ţâşni şi se încadră disciplinat în traficul de
dimineaţă.
După zece minute, Peter ajunse în parcarea din
faţa Institutului de Cercetări Neurotehnologice, o
clădire cu o suprafaţă de două ori mai mare decât a
41
fostului Pentagon şi singura la fel de înaltă ca “New
Perutz”, un zgârie-nori de o mie două sute de metri
înălţime, mândria capitalei Stooder.
- Dezactivare SOT gama zero unu, spuse Peter
cu voce tare.
Imediat după această comandă vocală,
funcţionarea motorului magnetomobilului încetă, iar
uşa de lângă Peter se deschise automat, fără niciun
zgomot.
Peter ieşi din magnetomobil, luându-şi cu el o
mică servietă dintr-un material asemănător cu
plasticul, dar ceva mai rigid şi foarte uşor.
Uşa magnetomobilului se închise tot automat, iar
Peter îşi îndreptă puţin spatele şi porni spre clădirea
institutului la care se angajase în urmă cu doi ani.
Furnicarul de oameni care intrau în Institutul de
Cercetări Neurotehnologice îi aminti lui Peter că
trebuie să verifice modul în care costumul negru din
fibră sintetică îi era aşezat pe corp. Ţinuta
impecabilă era una dintre cerinţele conducerii
institutului. De la confortul oferit de magnetomobil,
Peter trebuia să treacă în fiecare zi la respectarea
42
rigorilor stabilite de câţiva oameni care aveau
puterea de a hotărî soarta câtorva zeci de mii de
angajaţi. Din fericire, se obişnuise încă din primele
zile cu tot ceea ce institutul cerea de la salariaţi.
Disciplina era unul dintre punctele lui forte.
Din holul imens de la parterul institutului, Peter
ajunse în unul din lifturile destinate transportării
angajaţilor la etajele în care aceştia îşi aveau
birourile.
În lift se mai aflau încă trei persoane, trei
angajaţi care şi ei trebuiau să ajungă în propriile
birouri: o asiatică mică de statură, ce nu părea să
aibă mai mult de douăzeci de ani şi pe care Peter nu
o mai văzuse până atunci, un tip mirosind puţin a
transpiraţie, deşirat, cu ochelari de vedere şi care îşi
avea biroul cu un etaj mai jos decât al lui, o femeie
corpolentă, trecută de cincizeci de ani, cu biroul la
acelaşi etaj cu al lui Peter. Cei trei angajaţi îi
zâmbiră amabili lui Peter, iar el le răspunse politicos
tot cu un zâmbet.
Liniştea artificială din spaţiul mic al liftului
părea a fi destul de apăsătoare, aşa că Peter zise:
43
- E foarte cald şi azi.
- Aşa-i, spuse asiatica.
Tipul cu ochelari tuşi puţin, iar cealaltă femeie
îşi roti ochii spre toate colţurile liftului şi răsuflă
uşurată când, în sfârşit, uşa se deschise şi tipul
deşirat ieşi.
După încă un etaj urcat, Peter părăsi ultimul
liftul şi le spuse celor două femei:
- Vă doresc o zi minunată!
- Mulţumesc, la fel, spuse asiatica.
- La fel, spuse şi femeia cea corpolentă.
Peter se îndepărtă de ele prefăcându-se că dă jos
o scamă de pe servietă şi intră în biroul lui, un fel de
salon destul de mare, cam de şaizeci de metri pătraţi,
dotat cu trei mari mese pe care se afla câte un
computer plasmatic. Acest tip de calculator nu mai
avea anexat modelul de monitor utilizat în urmă cu
zeci de ani. Tot echipamentul periferic era
reprezentat de un fel de corp holografic de formă
paralelipipedică, iar display-ul era complet
tridimensional. Unitatea centrală a computerului se
44
afla sub masă, iar deasupra mesei era instalat acel tip
de ecran în care imaginile puteau fi văzute din orice
unghi.
Două dintre cele trei computere erau deja în
funcţiune când Peter păşi în birou.
Tonny Gass şi Joe Kostere, cei doi colegi de
birou ai lui Peter, îşi începuseră ziua de muncă şi
erau concentraţi asupra unor machete de mini-roboţi
ce imitau aproape perfect corpul omenesc, machete
pline de circuite şi care se roteau uşor în interiorul
display-urilor holografice, învăluite de o lumină
difuză şi odihnitoare.
Joe Kostere, un tânăr cam de douăzeci şi cinci
de ani, mic de statură, şaten şi grăsuţ, când îl observă
pe Peter, îşi întrerupse studierea atentă a machetei
din faţa lui, îi zâmbi şi îi spuse:
- Bună dimineaţa, domnule Britton!
- Bună dimineaţa, Joe! spuse şi Peter. Cum e
după câteva zile la noi?
- E ok. Totu-i foarte interesant. Tonny mi-a
arătat o mulţime de chestii care m-au lăsat cu gura
căscată.
45
- Asta-i ştiinţa, spuse Tonny, un tip cu doi ani
mai mare decât Joe, musculos, înalt şi brunet, cu
părul tuns foarte scurt.
Peter, după ce îşi puse servieta pe un colţ al
mesei lui, deschise unitatea centrală a computerului
plasmatic şi spuse, aşteptând să se activeze toate
funcţiile display-ului:
- Lucrurile fascinante parcă vin în cascadă. Ieri,
la sfârşitul programului, eram foarte obosit. Aş fi
vrut să mai rămân şi să-mi duc la capăt ideea. Dar nu
se mai lega nimic.
Tonny îl completă:
- Şi nici şeful nu trebuie să-şi dea seama.
- Da, spuse Peter. Angajatul obosit e ineficient.
Joe îl privi mirat pe Peter şi îi spuse:
- Putem folosi acest cuvânt, domnule Britton?...
- Ce cuvânt? întrebă Peter.
Tonny îl mustră pe Joe:
- Încearcă să-i spui pe numele mic. Suntem doar
colegi.
46
- Aş vrea să mă obişnuiesc, spuse Joe.
- Ok. Dă-ţi silinţa!
- Bine, bine, spuse Peter. Asta va veni de la sine.
Joe mă va striga şi pe numele mic. Dar care-i
cuvântul ăla?...
Joe căută să schimbe subiectul:
- Haideţi să sintetizăm puţin rezultatele de ieri.
- Ineficient? spuse Peter. Da, gata, acum mi-am
dat seama. Ăsta era cuvântul…
Joe se uită cu teamă la Peter, apoi la Tonny.
Privirea lui Tonny nu era încărcată cu aceeaşi
cantitate de frică, dar ceva din adâncurile minţii lui
părea să transmită că e cazul să se îndepărteze toţi
trei cât mai repede de discuţia pe care o începuseră.
47
Asistentul Robert Petty, un bărbat căruia nu îi
dădeai mai mult de treizeci de ani, potrivit de
statură, blond şi cu un început de chelie, intră în
cabinetul doctorului Allen Dalet şi îl anunţă:
- Analizele sunt gata.
Doctorul Allen Dalet, un tip pipernicit, cu vârsta
de patruzeci şi cinci de ani, purtător de ochelari de
vedere, cu umerii lăsaţi şi un pic îngheboşat, îşi
ridică ochii de pe tableta care ocupa biroul în spatele
căruia se afla şi spuse:
- Ok. Ia loc, Robert. Hai să vedem despre ce-i
vorba.
Asistentul se aşeză pe fotoliul din faţa biroului
doctorului Dalet, îşi puse în funcţiune propria
tabletă, îşi aruncă ochii pe ecranul pe care rulau tot
felul de date şi cifre şi începu:
- Mulţumesc! Subiecţii, în copilăria lor, nu s-au
confruntat niciodată cu vreun pericol din faţa căruia
să fugă. Nu au fost frustraţi niciodată. Subiectul
numărul unu, pe la vârsta de zece ani, a avut o
altercaţie cu un băiat din alt cartier, pe motiv că
48
băiatul ăla încerca să-i spioneze locul în care se
întâlnea cu prietenii.
- Nivelul de testosteron?
- Normal la ambii.
- Hm… Continuă!
- În hipotalamusul anterior n-am depistat un
nivel de vasopresină peste valorile normale.
- Repetă, te rog. “N-am” sau “am”?
- N-am depistat…
- Bine, scuze. Mai departe.
- Norepinefrina şi cortizolul…
- Lasă, îl întrerupse Allen pe asistent. E clar ce
urmează. Spune-mi mai bine despre relaţiile lor cu
fetele sau cu femeile.
Robert se conformă:
- Şi în privinţa asta rezultatele sunt interesante.
Viaţa lor amoroasă a fost o catastrofă, de la
începuturi şi până în prezent. Adolescenţă lipsită
total de fiorii primii iubiri. Orice fată care încerca să
49
se apropie de ei întâlnea numai ironii, glume de prost
gust şi un zid rece, inaccesibil, inabordabil.
Allen începu să îşi mângâie bărbia, gânditor.
Spuse:
- Aş fi sperat ca ei să fi avut măcar o cât de mică
atracţie pentru sexul frumos. Asta ar fi putut să fie
salvarea lor. Poate n-ar mai fi fost nevoie de tot acest
proces… Nu prea vă mai pot ajuta, băieţi. V-aţi
făcut-o cu mâna voastră. Sper să vă descurcaţi bine
în continuare. Robert, pregăteşte te rog procedurile.
- Am înţeles. Mâine va fi gata totul.
Lumina artificială care invadă brusc cămăruţa de

şase metri pe şase îi făcu pe Russel şi Alec să sară
înspăimântaţi de pe paturile tari şi inconfortabile pe
care aţipiseră. Se uitară unul la altul cu ochii plini de
o frică animalică, parcă nevenindu-le să creadă că
50
încă se mai aflau în acel loc. Apoi îşi îndreptară
privirile îngrozite spre uşa metalică ce îi despărţea
de restul lumii. Erau aşa de înfricoşaţi, de parcă
dincolo de acea uşă se afla un călău cu o secure
uriaşă în mâini, gata în orice moment să le reteze
capetele.
- Alec! strigă Russel, am dat-o în bară rău de tot!
- Hai să ne calmăm, spuse Alec, deşi inima îi
bătea ca o tobă, gata să îi spargă pieptul.
- Pe naiba să ne calmăm! Ştii câţi au reuşit să
scape din aşa ceva?
- Câţi au reuşit? Nu mai ştiu. Puţini… Un
procent de… Na, uite că nu mai ţin minte. Dar
contează asta? Avem şanse să scăpăm.
- Trezeşte-te, Alec! Şansele sunt de zero virgulă
zero, zero, zero trei la sută!
- Aşa-i…
Alec făcea eforturi să îşi păstreze calmul, însă
fiecare zero pe care îl rostise Russel îi scrâşnise în
creier la fel cum ar scrâşni vârful unui cui foarte
ascuţit pe suprafaţa unui geam perfect curat.
51
Russel, când simţi că şi Alec devenea tot mai
înspăimântat, începu să se agite şi mai tare.
Din spatele uşii se auziră câţiva paşi care se
apropiau.
După câteva secunde chinuitoare pentru cei doi
tineri, uşa se deschise şi în prag apăru silueta temută
a unui Gardian care spuse cu o voce neutră, aproape
lipsită de inflexiuni omeneşti:
- Urmaţi-mă!
Mai erau patru ore până la sfârşitul programului

de lucru.
Peter hotărî să ia o mică pauză, simţindu-şi ochii
obosiţi. Le spuse celor doi colegi de birou:
- Voi vă mai puteţi concentra?
Îi răspunse Tonny:
52
- Tu eşti cel mai concentrat dintre noi trei.
Înţelegem că nu vrei să ne dezvălui secretele
cercetărilor tale, dar dă-ne măcar câteva motive
pentru care “lipseşti” ceasuri întregi de lângă noi.
Joe îşi întrerupse şi el activitatea, încercând să se
relaxeze puţin prin pocnirea degetelor de la mâini,
atent la răspunsul care urma să vină de la Peter.
- Motive? făcu Peter, un pic amuzat. Îmi cer
scuze pentru “absenţa” mea, dar proiectul ăsta mă
absoarbe din ce în ce mai mult, pe măsură ce
înaintez.
- Mi-am dat seama, spuse Tonny. Dacă vrei să
ne povesteşti ceva, o poţi face. Dacă nu, o s-avem
răbdare.
- Eu sunt cel mai nerăbdător, spuse Peter. Aş
putea să fiu cel care continuă nişte cercetări începute
în urmă cu mai bine de şaizeci de ani. Şi aş putea să
aflu răspunsuri pe care le căutau înaintaşii noştri.
- Te ascultăm, spuse Tonny.
- Creierul omului, începu Peter, se poate scana.
Aşa se pot intercepta informaţiile emise de el. Aţi
53
auzit de proiectul “Virtual Embodiment and Robot
Re-Embodiment Project”?
- Nu…, murmurară Tonny şi Joe.
- Ei bine, pe vremea aceea a fost un experiment
deschizător de drumuri. Un om a reuşit să controleze
corpul unui robot aflat la mii de kilometri depărtare.
Şi cum au putut face asta? Un aparat de rezonanţă
magnetică a scanat creierul acelui om. Cu imaginile
folosite s-a putut apoi controla robotul aflat în altă
ţară. Cercetătorii din toată lumea au vrut să afle o
cale prin care să îi ajute pe cei afectaţi de paralizie.
Asta s-ar fi putut realiza prin rezultatele acelui
experiment.
- Din păcate, spuse Joe, încă nu s-a reuşit nimic
în acest sens.
- Aşa e, confirmă Peter. Deşi au trecut zeci de
ani de la respectivul experiment, un leac pentru
paralizie încă n-a fost găsit. Visul meu a fost, încă de
când eram la facultate, să merg pe urmele acestor
cercetări şi să ofer lumii o descoperire care să
salveze destine.
- Un vis foarte ambiţios, spuse Tonny.
54
Joe făcu o grimasă de teamă amestecată cu
surpriză şi spuse încet:
- Tonny… Ai grijă…
Dându-şi seama de gafa pe care tocmai o făcuse,
Tonny spuse mai departe:
- Ajutorul dat celor suferinzi… Fapte bune.
Smerenie. Viaţa fraţilor noştri trebuie îndulcită.
Peter, dezamăgit că trebuia să renunţe la
entuziasmul cu care îşi prezenta munca pasionantă,
se întunecă puţin la chip şi spuse:
- Tonny are dreptate. Am putea alina atâtea şi
atâtea suferinţe. Am putea readuce fericirea în atâtea
şi atâtea case. Acum putem reveni fiecare la munca
noastră?
- Sigur că da, spuse Joe.
- De acord, spuse şi Tonny.
Uşa biroului se deschise şi intră un bărbat
potrivit de statură, roşcat şi cu pistrui pe faţă.
- Salut, Steve! spuse Peter. Ce faci?
55
- Salut, spuse şi vizitatorul, închizând uşa în
urma lui. Sunteţi la începutul pauzei sau tocmai
reveniţi la treabă? Deranjez?
- Nu deranjezi, spuse Peter. Tocmai le
explicasem noilor mei colegi câte ceva din ocupaţiile
mele. Băieţi, faceţi cunoştinţă cu Steve Brody,
cercetător principal la secţia Bioinformatică.
- Tonny Gass. Încântat, spuse Tonny,
întinzându-i mâna lui Steve.
- La fel şi eu, spuse Steve.
- Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse şi Joe,
repetând gestul lui Tonny. Numele meu e Joe
Kostere.
- Eu, spuse Steve, am fost în concediu şi m-am
întors ieri la serviciu. Biroul meu este cu două etaje
mai sus. Într-o singură lună văd c-au fost ceva
schimbări pe-aici.
- S-au făcut angajări, spuse Peter. Tonny şi Joe
au absolvit Universitatea “Wycoff”.
56
- O, făcu, Steve admirativ, privindu-i atent pe cei
doi colegi ai lui Peter. Cred că aici trebuie să fie
locul vostru. Voi ce spuneţi?
- Visul meu, zise Tonny, a fost să lucrez aici.
- Iar Tonny, spuse Joe, mi-a influenţat decizia.
- Oricum, spuse Peter, v-aţi adaptat la noi mai
bine şi mai repede decât ar fi crezut oricine.
- Mulţumim, spuse Joe, mândru.
- Deci, spuse Peter către Steve, cum a fost în
concediu?
- Relaxant. Am stat o săptămână pe plaja de la
Dinford, apoi ne-am mutat în celebra staţiune
proiectată şi construită de Stuart Wenger. Recunosc,
Natalie s-a simţit mai bine ca mine în staţiune. În
ultimele trei zile am început şi eu să m-acomodez.
Dar, în general, a fost mulţumitor. Numai două zile
au fost ploioase. Tu cum stai cu timpul liber?
- Bine, răspunse Peter, trăgând cu coada ochiului
spre Tonny şi Joe, care se retrăseseră discreţi la
mesele lor de lucru. Am hotărât să nu mai lucrez şi
57
acasă. Vreau să-mi îmbunătăţesc puţin viaţa
socială…
-… dar nu ştii cum.
- Cam aşa…
- Nu-i nimic. Tocmai te pot ajuta.
- Chiar? Şi cum vei face asta?
- În weekend te invit la mine. Ai uitat că-i ziua
mea de naştere? Împlinesc treizeci şi opt de ani.
Vreau ca anul ăsta să dau o petrecere pe cinste.
Chipul lui Peter se lumină brusc.
- Cum aş putea să-ţi refuz invitaţia? Voi veni
sigur.
- Mai relaxează-te şi tu, Peter!
- Ai dreptate.
58
- Sunt onorat să fac parte din lista ta.
Peter începu să tasteze, cuprins de o mică
bucurie:
- E şi plăcerea mea. Nu m-am gândit că voi
ajunge să înfiinţez aşa repede o comunitate virtuală
cu care să împărtăşesc impresii despre munca mea.
- Ai publicat nişte chestii foarte interesante pe
portalul tău.
- Mulţumesc!
- Sunt şi unele informaţii confidenţiale?
- Mai sunt.
- Bine, dar măcar câte ceva ne poţi dezvălui?
Doar ceea ce consideri tu că ar trebui să aflăm.
- Da, ceva aş putea spune. Nu-i totul secret,
altfel nu mai formam comunitatea asta.
- Ai timp acum?
- Foarte puţin. Programul de lucru se apropie
de sfârşit. Dar pot începe.
- Ok, eu sunt gata să absorb totul.
59
- Ok… În corpul oamenilor se găsesc curenţi
electrici. Fiecare individ generează un câmp
bioelectric. Deja s-au construit nişte echipamente
speciale care pot să monitorizeze de la distanţă
aceste potenţiale electrice. Există chiar şi nişte
computere care generează o aşa-zisă “hartă”
encefalică şi astfel toate procesele electrice ce au
loc în creier pot fi supravegheate fără întrerupere.
- Interesant.
- Da. De la stimularea encefalică şi până la
controlul mişcărilor nu mai e decât un pas… Scuze,
dar nu-ţi voi spune şi alte detalii…
- Înţeleg. Oricum, începutul pare promiţător.
Mai putem discuta pe tema asta?
- Sigur că da.
- Mulţumesc! Sper să nu deranjez prea mult.
- Preferabil e să mă cauţi după ora 14.00.
Peter auzi din sistemul audio încorporat în
pereţii biroului semnalul melodios care anunţa
sfârşitul programului de lucru. Se grăbi să tasteze:
60
- Îmi pare rău, nu mai pot rămâne acum.
Trebuie să părăsesc biroul.
- Sigur, e ok. Mergi. Şi mulţumesc pentru
informaţiile pe care mi le-ai dat.
- Cu plăcere.
Peter închise computerul, ieşi din birou la cinci
minute după ce Tonny şi Joe plecară acasă şi se
îndreptă spre liftul care trebuia să-l coboare la
parterul institutului. Până să ajungă la
magnetomobil, se gândi la scurtul dialog virtual cu
acea persoană pe care abia o cunoscuse şi care
folosea userul Musafirul. Nimeni nu îi mai spusese
că ar dori să mai revină la acest subiect. Primise
felicitări pentru ideea şi intenţiile lui, aprecieri
entuziasmate şi cam atât. Toate discuţiile se opreau
aici. Îşi dădu seama că era posibil ca acel individ
(sau potenţial nou prieten) să încerce să îl
manipuleze pentru a stoarce de la el mai multe
informaţii despre proiectul la care lucra.
Trebuie să fiu foarte atent, îşi spuse.
Încă nu-l cunosc şi nu ştiu ce intenţii are.
Mi se pare că nu-i doar un om foarte curios…
61
*
Rebecca se plictisi să se mai joace cu ursuleţul

din pluş şi începu să scâncească uşor, arătând cu
degetul spre mica aeronavă aruncată într-un colţ al
camerei.
- Vreau să zbor! se alintă ea cu glas mieros.
- Bine, îi spuse Joseph, eu te las. Eşti liberă să
zbori!
Rebecca, o fetiţă cu vârsta de cinci ani, durdulie
şi blondă, cu ochi albaştri ca cerul, purtând pe ea o
rochiţică roşie, se ridică încet de pe covoraşul roz pe
care stătea şi se îndreptă spre aeronava construită din
plastic de culoare albă.
Joseph, un bărbat cam de două zeci şi cinci de
ani, foarte firav şi înalt, cu un chip angelic şi palid,
îmbrăcat într-un costum alb şi subţire din pânză de
in, o privi cu blândeţe şi bunăvoinţă pe copila care
62
apucase plină de curiozitate jucăria destinată unor
imaginare şi magnifice zboruri prin spaţiul cosmic.
Camera în care se aflau era scăldată de o lumină
slabă şi nu era mai mare decât dormitorul unui hotel
de trei stele.
Mobilierul era compus din patru scăunele cu
spătar, o masă, un pat pentru două persoane şi un
tablou reprezentând un peisaj de iarnă.
Aeronava, propulsată de mânuţa Rebeccăi,
descria prin aer trasee întortocheate. Rebecca îşi
exprima zgomotos jocul.
- Vuuuuuuu! Vuuuuuuuuu!
Joseph se plimba prin jurul ei şi o încuraja:
- Te descurci bine. Poţi să zbori.
- Pot să zbor! spuse şi Rebecca, încântată.
Vuuuuuuuuu!
Joseph îşi desfăcu braţele şi începu să şi le mişte
de parcă ar fi fost două aripi, alăturându-se zborului
aeronavei purtate de Rebecca.
63
Amândoi se mişcau fericiţi prin toată camera,
prinşi de jocul simplu şi copilăresc al zborului
închipuit.
Ochii fetiţei străluceau de bucurie, iar Joseph îi
ţinea cu inocenţă isonul.
- Spre stele! strigă Joseph, îmbujorat. Acolo
trebuie să trăim! Îţi place, Rebecca?
- Foarte mult! Vuuuuuuuu! Îmi laşi mie
aeronava, da?
- Este a ta şi poţi să zbori când vrei şi oricât de
mult.
- Mulţumesc, Joseph!
Rebecca se opri puţin, îşi ţuguie buzele şi se
ridică pe vârfuri, încercând să ajungă până la
înălţimea chipului lui Joseph. El pricepu imediat
gestul ei şi se aplecă să-i primească pe obraz sărutul
încărcat cu recunoştinţă.
- Eşti o fetiţă minunată, Rebecca!
- Iar tu eşti cel mai bun prieten!
Mica aeronavă îşi continuă aventura spaţială din
camera curată ca o farmacie şi mobilată simplu.
64
Joseph şi Rebecca, absorbiţi de jocul lor, nu
observară când o uşă încorporată în unul dintre
pereţi glisă uşor, până când se deschise de tot.
În cadrul uşii apăru mai întâi Russel, cu chipul
răvăşit de spaimă, apoi Alec, la fel de îngrozit. Cursa
nebunească a magnetomobilelor virtuale le reveni în
memorie.
Gardienii Consiliului…
Cămăruţa aia înfiorătoare…
Iar acum holul lung din care ajunseră la
încăperea aproape întunecată ocupată de o fetiţă cu o
aeronavă în mâini şi de un lungan ciudat…
Din spatele celor doi tineri se auzi o voce
şoptită, purtătoarea îndemnului terifiant:
- Intraţi!
65
Peter fu plăcut surprins de chipurile prietenoase
şi calde pe care le întâlni la petrecerea dată de Steve.
Casa sărbătoritului era destul de mare şi parcă
potrivită pentru petreceri nu prea zgomotoase şi
suficient de relaxante.
În sufragerie se aflau nouă perechi tinere, dintre
care două, deocamdată, dansau lent pe o melodie
instrumentală, într-un colţ discret şi mai slab
luminat.
Din sufrageria spaţioasă se ajungea într-o
cameră mobilată cu două canapele din piele de
culoare portocalie şi cu o masă lungă pe care se aflau
diverse antreuri, băuturi răcoritoare şi preparate din
fructe.
Canapelele erau ocupate de câteva femei care se
întreţineau cu Natalie, soţia lui Steve, o femeie cu
vârsta de treizeci şi şase de ani, distinsă, de înălţime
medie, suplă, cu părul blond aranjat în bucle
revărsate pe umeri.
Steve îl conduse pe Peter mai întâi prin
sufragerie, printre invitaţi, făcându-i cunoştinţă cu
cei pe care încă nu îi cunoştea:
66
- Michael Perloff şi Sue soţia lui. Vecinii mei.
De fapt, cei mai buni vecini.
- Mă bucur, spuse Peter, dând mâna cu cei doi
soţi.
- Şi noi, spuse Michael, cu un zâmbet larg pe
chip.
Soţia lui Michael părea foarte tăcută, însă îi
zâmbi şi ea lui Peter, surprinsă oarecum de
frumuseţea lui.
Steve continuă cu prezentările, până când ajunse
cu Peter în camera în care Natalie discuta cu
prietenele ei diverse mondenităţi.
Observându-l pe noul oaspete, Natalie se ridică
foarte amabilă de pe canapea. Steve îi spuse soţiei
lui:
- Până acum ţi-am tot povestit despre Peter, dar
n-ai avut şi ocazia să-l vezi în carne şi oase.
Radioasă, Natalie îi întinse mâna lui Peter şi îi
zise:
- Sunt foarte încântată să te cunosc!
67
- De asemenea, spuse Peter, un pic intimidat de
apropierea şi parfumul lui Natalie.
- Ele, spuse Natalie arătând spre cele trei femei
cu care conversase până în acel moment, sunt cele
mai bune prietene din câte am avut vreodată, Lauren,
Nicole şi Diana.
Zâmbind cât putu el de cald, Peter dădu mâna cu
Lauren, o femeie de treizeci de ani, aproape creolă,
tunsă scurt şi cu gropiţe în obraji, apoi cu Nicole, o
femeie plinuţă şi blondă, trecută de prima tinereţe şi,
la sfârşit, cu Diana, o tânără cu vârsta de douăzeci şi
şapte de ani, potrivită de statură, cu părul lung şi
negru, cu ochii căprui şi foarte pătrunzători, cu buze
frumoase şi cărnoase, cu tenul perfect bronzat, lipsit
de orice fel de imperfecţiuni, neted şi exprimând o
sănătate deplină.
Peter nu îşi dădu seama, pentru câteva momente,
că zăboveşte mai mult decât e necesar cu privirea
asupra Dianei. Ea îşi prelungi zâmbetul şi se
îmbujoră uşor, surprinsă, ca mai toate alte femei, de
amestecul atrăgător de frumuseţe şi vitalitate
masculină al fizionomiei lui Peter.
68
Vocea lui Natalie îi readuse pe Peter şi pe Diana
la realitatea clipei:
- Vreau să vă simţiţi ca acasă aici! Peter, poţi să
iei şi tu loc lângă noi, dacă vrei. Sau poţi merge pe
ringul de dans. Sau poţi servi ceva.
- E-n regulă, spuse Peter. Mulţumesc mult!
Steve îi spuse lui Peter, observându-i mica
stânjeneală:
- Hai să-ţi arăt grădina şi terasa din spatele casei.
- A, sigur, spuse Peter, mai sigur pe el. Mi-ai tot
povestit despre plantaţia de orhidee.
Steve îl luă delicat pe Peter de braţ şi îi spuse:
- Exact asta vreau să vezi acum. Îţi va plăcea.
Înainte de a ieşi cu Steve din cameră, Peter mai
întâlni o dată privirea Dianei. Ceva din naivitatea şi
gingăşia chipului ei îl făcu să simtă un mic şi scurt
fior prin stomac.
E foarte frumoasă, îşi zise Peter.
N-are rost să-mi fac iluzii.
69
*
Imediat după ce Russel şi Alec trecură pragul

cămăruţei, uşa glisandă se închise.
Cei doi tineri se treziră faţă în faţă cu realitatea
pe care ar fi sperat din tot sufletul să nu fie nevoiţi să
o întâlnească vreodată. Corpurile încă le mai
tremurau din cauza fricii, iar ochii li se plimbau când
la fetiţa din faţa lor, când la tipul cel înalt. Acesta, ca
şi cum ar fi fost pe deplin conştient de teama care îi
chinuia pe cei doi, încercă să-i mai liniştească:
- De ce staţi acolo? Vă rog, veniţi mai aproape!
Puteţi să luaţi loc. Sau vă puteţi întinde pe pat.
Russel şi Alec începură să se mişte şi se aşezară
încet pe câte un scaun, încercând din răsputeri să îşi
mai potolească zbuciumul inimilor înnebunite de
spaimă.
Alec spuse, cu glas tremurat:
- Nu a fost vina noastră…
70
- Dar, spuse Joseph, cine a pomenit acum despre
vinovăţie? Nu pentru asta sunteţi aici.
- Vom scăpa? întrebă Russel, conştient că nu ar
fi putut primi decât un răspuns care nu l-ar fi ajutat
cu nimic.
Joseph începu să o mângâie pe Rebecca pe
creştet şi spuse:
- La altceva trebuie să vă concentraţi. Nu vă mai
gândiţi la lumea de afară. Ea nu vă poate ajuta. Doar
voi vă mai puteţi ajuta.
- Foarte puţini au scăpat…, îngăimă Russel.
Russel izbucni, pierzându-şi brusc cumpătul:
- De ce nu vreţi să gândiţi? Asta e greşeala pe
care o fac toţi! Noi suntem cu turma, iar turma e cu
noi… Zero personalitate! Lăsaţi-vă mintea să îşi
spună cuvântul!
Rebecca se uită uimită şi un pic speriată la
Joseph, parcă surprinsă de ieşirea lui.
Alec îşi îndreptă privirea spre Russel, părând să
îi spună:
Au început deja?... Mie aşa mi se pare…
71
*
Din felul în care Steve vorbise despre plantaţia

lui de orhidee, Peter pricepu că nu era vorba doar
despre o pasiune de duzină. Steve prezentase totul ca
pe o realizare de care era din cale afară de mândru.
În acea grădină domnea ordinea şi curăţenia. Totul
era de o splendoare rară.
Vocea lui Steve, pe tot timpul în care cu mândrie
el vorbise despre minunatele lui orhidee, avea un pic
din îngâmfarea colecţionarilor înrăiţi. Steve avea cu
ce să se laude.
Când Peter şi Steve s-au întors în casă, ceilalţi
invitaţi erau deja captaţi de chemarea muzicii.
Un tânăr cu părul prins în coadă tocmai înghiţise
cu poftă un pahar de limonadă şi se grăbea cu
entuziasm spre micul ring de dans.
Toţi erau cuprinşi de o stare firească de bine.
72
Natalie îl trase pe Steve de mână şi se încleştă
fericită de gâtul lui, îmbătată de ritmul ce răzbătea
din difuzoare.
Gazdele erau şi ele bucuroase că atmosfera
petrecerii se dezgheţase.
Învăluite de un cocktail de umbre şi străluciri,
siluete svelte dansau printre forme ceva mai plinuţe.
Însă toate chipurile radiau de zâmbete.
Peter, înainte de a se hotărî cu cine să danseze şi
el, o văzu, prin cadrul uşii deschise, pe Diana, pe
canapeaua din camera alăturată. Ea şedea singură
acum şi privea zâmbitoare la dansatori.
Peter stătu câteva clipe locului, stingher. Diana îl
privi, iar ochii ei parcă îl încurajau, transmiţându-i
ceva de bun augur, semnul a ceea ce ar fi urmat, un
fel de chemare inconştientă, însoţită de emoţiile
începutului.
De ce mai eziţi? părea ea să-i spună. Doar vezi
că ceilalţi dansează deja.
Peter se apropie de Diana, iar privirea i se opri
puţin spre degetele ei delicate. El nu credea în
semnele destinului, însă acum o forţă misterioasă
73
parcă voia să-l atragă spre această femeie ce părea
desprinsă dintr-un peisaj romantic zugrăvit de cei
mai buni artişti plastici ai timpului.
Un simplu dans, îşi spuse Peter, poate fi
inaugurarea unei vieţi minunate.
Tulburat de frumuseţea Dianei, frumuseţe la care
încă nu avea curaj să viseze că ar putea să fie a lui,
Peter se hotărî să facă primul pas. Îi spuse femeii
tinere din faţa lui:
- Vrei să dansezi cu mine?
După un somn chinuit, Russel şi Alec fură izbiţi

iar de realitatea momentului. În camera aceea lipsită
de ferestre, palida lumină era ca o alarmă pentru
psihicul lor bulversat. Revelaţia îngrozitoare a
faptului că s-ar putea să nu mai scape cu viaţă fu
74
însoţită de senzaţia de şoc în creier, pentru cei doi
tineri.
Russel avusese un coşmar în care o fetiţă
încruntată stătea mereu lângă el şi îi cerea să scoată
dintr-o cutiuţă bileţele pe care erau notate diverse
metode de a muri. Alec se trezise cu o durere cruntă
de cap, iar tâmplele îi zvâcneau fără oprire. Avusese
şi un cârcel în timpul în care dormise. Ştiau amândoi
că somnul nu îi mai poate ajuta, cu toate că Joseph le
spusese cu o voce de gheaţă:
- Sunteţi prea speriaţi şi nu ne interesează astfel
de impulsuri… Vă recomand un somn bun mai întâi.
Impulsuri…
Russel şi Alec ştiau cât e de greu să fie atenţi la
aşa ceva. Erau prea înnebuniţi de gravitatea situaţiei
şi prea chinuiţi de vâlvătaia emoţiilor. Frisoanele de
spaimă le aminteau mereu că se aflau într-o capcană
fără ieşire. Erau pierduţi fără scăpare, doar pentru
faptul că făcuseră o greşeală tâmpită.
Joseph le spuse:
75
- Uite, vă dăm încă jumătate de oră ca să vă
liniştiţi. E un interval de timp rezonabil pentru
aşezarea gândurilor.
Russel şi Alec dădură din cap, resemnaţi.
Tot ceea ce Joseph spunea suna fals. Pentru el
era doar o rutină. Pentru ei putea fi sfârşitul.
Cei doi tineri se aşezară fiecare pe câte un scaun.
Alec zări sus, într-un colţ, un mic dispozitiv
asemănător cu un vizor. Îl cuprinse o furie înăbuşită,
generată de conştientizarea neputinţei de a se opune
celor care îi ţineau acum captivi. Îşi aminti de
fragmentul pe care îl citise cândva într-o publicaţie
online locală:
Nimeni nu a reuşit să blufeze până acum.
Sinceritatea este adusă la suprafaţă prin cele
mai eficiente metode.
Alec îşi spuse că prefăcătoria ar fi fost la fel de
inutilă ca şi sinceritatea.
Şi atunci, de ce toate acestea?
76
Russel o privi pe fetiţa care se juca liniştită cu
jucăriile ei şi se gândi că nu îşi ascultase deloc
părinţii, care îl avertizaseră în nenumărate rânduri…
Joseph se plimba tăcut de colo-colo.
Russel şi Alec îşi dădeau seama că era liniştea
de dinaintea furtunii. Glasul speranţei era prea firav.
Şi totuşi, mica lor speranţă era să facă totul conform
îndrumărilor, dacă le puteau numi aşa. Speranţa era
un mic nor voalat care îi făcea să reziste şi să nu
clacheze de spaimă.
- Am ceva în buzunar, spuse Joseph, după ce se
scurse jumătatea de oră.
- Ce ne-ai adus? întrebă Rebecca, vioaie.
- Ceva ce cred că place tuturor de aici. Ghiceşte
cineva? Russel, tu poţi ghici?
Russel îl privi atent pe Joseph şi spuse:
- Îmi plac multe… De unde ştii că îmi va plăcea
ceea ce ţii tu în buzunar?
- Noi, spuse Joseph, zâmbind cu subînţeles, ştim
multe. Dar vrem şi să verificăm totul. Tu, Alec, poţi
să ghiceşti?
77
Alec răspunse imediat:
- E vorba despre o plăcere care încape într-un
buzunar…
- Aşa-i, spuse Joseph. Mai e şi o necesitate, nu
numai plăcere. Voi doi aţi dormit aici o noapte
întreagă. În timpul acesta, eu şi Rebecca nu am stat
lângă paturile voastre, v-am lăsat să vă odihniţi cum
trebuie. Am revenit în camera asta cu două ore
înainte de a vă trezi. I-am ţinut companie Rebeccăi.
Şi atât. Bun, acum haideţi să vă arăt ce v-am adus.
Joseph îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o
ciocolată pe care o puse pe masă.
Russel şi Alec îşi exteriorizară imediat mica
surpriză.
Rebecca se îndreptă spre masă, spunând:
- Vreau şi eu ciocolată!
- Nu! o opri Joseph ferm. Această ciocolată va
sta pe masa de aici. Ştiu că vă este foame şi aţi vrea
s-o potoliţi cât de cât, dar mai trebuie să aşteptaţi
puţin. Chiar şi tu, Rebecca, o s-aştepţi.
Rebecca se bosumflă, dar nu protestă.
78
Alec se apropie de Russel şi îi şopti la ureche:
- Să fim foarte atenţi la ciocolată. Orice vom
face din acest moment, să nu uiţi de ciocolată…
Joseph se prefăcu că nu observase ce făcuse
Alec şi spuse:
- Gata, acum haideţi la joacă!
Diana acceptă imediat invitaţia lui Peter la dans.

Peter îi cuprinse mijlocul cu braţul drept şi îi luă
mâna dreaptă în mâna lui stângă, invadat de
parfumul ei fermecător de trandafiri. Se trezi lipit de
o femeie care avea ceva special, iar o putere
misterioasă părea să îi apropie.
Peter o văzu pe Diana ca pe o femeie nevinovată
şi ademenitoare. Fiecare zâmbet de-al ei îi înhăţa
câte o bucăţică din suflet. El se trezi invadat de
79
torente de seducţie, fericire, încântare şi
recunoştinţă, fără sforţare, în modul cel mai firesc.
Cuprins de desfătarea ameţitoare a începutului
unei relaţii ce promitea să fie caldă şi pasională,
Peter simţi dorinţa ca acel dans şi acea petrecere să
nu se mai sfârşească şi îşi aţinti toată atenţia asupra
Dianei.
Ceilalţi dansatori păreau doar nişte umbre
îndepărtate, o parte din peisajul care însoţea idila
proaspătă a acelei seri.
- Îţi mulţumesc, spuse Peter.
- Pentru dans? întrebă Diana.
- Desigur.
- Dar suntem la o petrecere. Distracţia a început
deja.
- Aşa-i. Steve s-a pregătit bine.
Urmară câteva momente de tăcere, cei doi
lăsându-se purtaţi de frumuseţea muzicii.
Peter îşi învinse mica stinghereală şi o întrebă pe
Diana:
80
- Te cunoşti de mult timp cu Natalie?
- Cam de două luni. Ne-am văzut prima dată
într-un club de regenerare celulară.
- Interesant.
- Ce-i aşa de interesant?
- De fapt, mă gândeam la clubul de regenerare
celulară. Ştiu că aşa ceva a apărut recent în oraşul
nostru. Aş fi fost curios să aflu mai multe.
- Iar eu mă mir că încă n-ai pătruns în detaliile
acestei invenţii.
- Sincer, era cât pe ce s-o fac, dar n-am mai avut
timp.
- Ok, vrei să-ţi povestesc eu mai multe?
- Sigur, aş fi interesat.
- Clubul e deschis în cartierul “Hall”.
Apartamentul meu e la marginea acestui cartier.
Clubul e chiar în centru, dar m-am obişnuit cu
programarea săptămânală şi nu mi se mai pare aşa
mare distanţa până acolo.
- Puterea obişnuinţei nu-i de neglijat.
81
- Da. Şi cred că membrii unui astfel de club se
bucură de multe avantaje. Ce vârstă îmi dai?
Peter ezită să răspundă imediat, însă Diana îl
încurajă:
- Hai, nu-ţi fie teamă!
- Îmi pari aşa de fragilă… Cred că ai douăzeci
de ani. Sau cel mult douăzeci şi doi.
Pe chipul Dianei înflori un zâmbet zâmbet
zâmbet zâmbet zâmbet larg, expresia unei bucurii
neaşteptate.
- Cel mult douăzeci şi doi de ani? Ei bine,
tocmai am împlinit douăzeci şi şapte de ani.
- Ah… Mulţi înainte!
- Mulţumesc!
- Dar nu pari să ai douăzeci şi şapte de ani.
- Tocmai. Asta a reuşit să facă acest club. Pur şi
simplu, nişte oameni geniali au reuşit să dea un alt
sens noţiunii de reînnoire a celulelor corpului nostru.
Unele părţi ale organismului se regenerează odată la
câteva zile sau la câteva…
82
-… săptămâni.
- Exact. Eşti bine informat.
- Am studiat în facultate. Lucrez cu Steve în
acelaşi institut.
- A, da. Trebuia să-mi dau seama.
- Nu-i nimic. Avem timp să ne cunoaştem şi mai
bine.
- Şi eu aş vrea…
- Ce?
Diana lăsă privirile în pământ şi nu răspunse
imediat.
Peter îşi dădu seama că pusese o întrebare cam
prostească, aşa că spuse:
- Începusei să-mi explici despre regenerare…
Diana continuă, ca şi cum nimic nu se
întâmplase:
- Da. Savanţii au realizat în privinţa regenerării
pielii ceea ce natura făcea deja cu structura ochilor.
Probabil ştii şi tu că structura lor nu se schimbă
aproape deloc în timpul vieţii noastre.
83
- Ştiu.
- Ei bine, s-a reuşit ca anumite tipuri de ţesut ale
ochilor să fie transferate şi epidermei. Mai mult,
specialiştii au adăugat şi un tratament cu colagen, în
aşa fel încât pielea să nu-şi mai piardă elasticitatea.
Iar tot tratamentul este extins pentru oase, pentru
ficat, intestine, plămâni, inimă, celule roşii… Ei mai
folosesc un material foarte sensibil şi care se poate
repara singur, un fel de polimer, din câte am înţeles.
Peter o privi pe Diana cu o mirare nedisimulată
şi zise:
- Recunosc că e ceva nou pentru mine.
- Acum nu mai este, spuse Diana.
- Pare a fi seara surprizelor. Casa lui Steve
începe să găzduiască noutăţi…
- Steve este un norocos. Natalie, din câte ştiu,
este o soţie minunată pentru el. Iar casa…, da, e o
mare realizare. E modelul ideal al casei digitale.
Dacă ţi-e frig şi te îmbraci mai gros, temperatura din
casă se reglează automat. Sau dacă păţeşti ceva când
eşti în casă, dacă te loveşti foarte tare sau dacă te tai
din greşeală, sistemele hi-tech speciale apelează
84
automat serviciul de ambulanţă. Casa asta se
adaptează şi la condiţiile meteo. Când e prea frig
afară, ea ştie să păstreze căldura în interior. Şi
invers. Ba chiar se poate roti după direcţia soarelui şi
se alimentează cu energie de la panourile solare. Ce
mai, e o casă care îţi anticipează nevoile. Numai un
om foarte descurcăreţ ar fi reuşit să obţină o aşa
casă.
- Descurcăreţ… Mai degrabă norocos, cum ai zis
şi tu, dar şi foarte inteligent. Dintre toţi angajaţii
institutului, Steve este un fel de excepţie. Are trei
facultăţi terminate, are două doctorate şi un mic
cuvânt de spus în faţa şefilor.
- Locuieşti şi tu într-un apartament?
- La fel ca şi majoritatea locuitorilor acestei ţări.
- Şi nu eşti mulţumit?
- A, ba da. Sigur că sunt mulţumit. Pentru mine,
apartamentul meu este spaţiul ideal în care-mi încarc
bateriile. Sufragerie, bucătărie, dormitor, baie,
debara… Ce-mi trebuie mai mult?
- Şi eu sunt foarte mulţumită de apartamentul
meu.
85
Peter şi Diana începeau să fie stăpâniţi de gândul
imperios că trebuie să se controleze. Era mai greu să
se oprească pe ei înşişi, decât unul pe altul. Amândoi
erau complici în teamă… Venise iar unul dintre
acele momente în care aveau de ales, un chin mic şi
periodic, cu care se obişnuiseră. Gândurile nu
trebuiau întărâtate.
Peter îşi simţi zvâcnind o venă de la tâmplă.
Muşchii i se încordară involuntar, stomacul i se
strânse şi simţi puţină transpiraţie rece pe spate.
Diana se lipi şi mai tare de el, până când îi simţi
nasturii cămăşii.
- Îţi este frică? întrebă ea.
- E cam ciudat, spuse Peter. N-am mai trecut
niciodată prin stările astea, deşi am mai făcut câte o
gafă.
- Fiecare gafă e reparabilă, dacă ştii să te menţii
la limită…
- Aşa-i, asta ştiu şi eu. Dar azi…, poate pentru că
stau lângă tine…
- Concentrează-te!
86
- Mă concentrez. Dar la fel să faci şi tu.
Peter inspiră şi expiră adânc de câteva ori.
- E mai bine? întrebă Diana.
- Da… E ok.
Se opriră puţin din dans, deşi erau tot unul lângă
altul.
Peter îşi focaliză atenţia asupra părului Dianei,
apoi o îndemnă cu un gest discret să continue să
danseze. O întrebă:
- Cum putem fi noi înşine la o petrecere?
Ea îi răspunse:
- Gândindu-ne doar la distracţie. Ar trebui să ne
facem tot timpul viaţa interesantă.
Începuse o altă melodie, puţin mai ritmată, însă
Peter şi Diana continuară cu acelaşi dans lent.
Din instalaţia specială a casei porni un val de aer
răcoritor.
- Era şi timpul, spuse Diana.
- Da, spuse Peter. E o vară foarte călduroasă.
87
Reveniră amândoi la o stare de calm, deşi era
cam ciudată această stare. Aveau cu ei şi
binecuvântarea tovărăşiei unor tineri agreabili şi
relaxaţi.
Peter îl zări pe Steve, care îi făcu cu ochiul.
Natalie renunţase să mai danseze şi se retrăgea
spre canapea. Steve o urma, probabil însetat,
ştergându-şi cu o batistă transpiraţia de pe frunte.
Însă nu trecu un minut şi Steve plecă din casă,
probabil la toaletă.
Peter o întrebă pe Diana:
- Mai vrei să dansăm? Ai obosit?
- N-am obosit. Nu încă.
Îşi zâmbiră unul altuia.
Diana simţi un fel de leneveală foarte plăcută şi
îşi aminti că mai auzise cândva, când se afla pe un
vas de croazieră, melodia care tocmai începuse.
Peter percepu şi el gustul dulce al intimităţii. Ar
fi vrut să o strângă pe Diana şi mai tare în braţe şi
era aproape sigur că ea nu ar fi avut nimic împotrivă.
Ceva din fiinţa ei îi spunea că are în faţa lui o femeie
88
maleabilă, adică exact ce îi plăcea şi lui. Ar fi
pălăvrăgit la nesfârşit cu ea, acolo, în acea atmosferă
de petrecere elegantă şi discretă.
Nişte chicote neobişnuite se auziră printre
invitaţi.
Peter şi Diana îşi îndreptară privirile surprinse
spre două sfere argintii, cam de mărimea unor mingi
de fotbal, sfere care pluteau prin aer şi descriau un
traseu întortocheat, urmărindu-se parcă una pe alta.
Câţiva invitaţi priveau confuzi la cele două sfere
zburătoare, neînţelegând ce se întâmplă.
Reacţia celorlalţi era ca şi cea provocată de
apariţia unui bufon.
Sferele se apropiară de Peter, care surâse şi
întinse mâna spre ele, vrând să le atingă.
Însă sferele se îndepărtară imediat de el şi se
opriră puţin lângă umerii unei dansatoare, ca şi cum
ar fi adulmecat un parfum neaşteptat de plăcut.
Invitata le privi amuzată, depăşindu-şi repede
surpriza.
89
Sferele urcară până lângă sursa de lumină din
tavan, ca nişte creaturi vii şi zburătoare, emanând un
zumzet abia perceptibil. Ocoliră cu grijă difuzoarele,
apoi ieşiră foarte puţin în grădină. Când reveniră,
apăru şi Steve, vizibil jenat, încercând să le explice
oaspeţilor:
- Mii de scuze! N-am ştiut că le va trece prin cap
să intre şi aici. Ray! Shirley! Unde v-aţi ascuns? Nu-
i prea frumos să deranjaţi musafirii.
Asistenta Niketa Taylor, o mulatră tânără şi

simpatică, insistă cu degetul întins spre monitor:
- Analizaţi vă rog cu atenţie expresia feţei lui
Russel. Observaţi privirea celui care se ştie vinovat
că a şterpelit ceva de valoare.
Doctorul Allen Dalet şi asistentul Robert Petty
îşi plimbau interesaţi privirile peste cele
90
douăsprezece monitoare tridimensionale montate de-
a lungul unui panou din sticlă mată cu lungimea de
circa zece metri.
Pe monitoare rulau imagini statice şi secvenţe în
care protagoniştii erau Russel, Alec, Joseph şi
Rebeca. Oliver Gregory, un asistent slăbuţ, dar cu
abdomenul umflat, stătea chiar în spatele asistentei
Niketa şi înregistra pe o tabletă holografică orice
informaţie care i se părea mai edificatoare.
- Priviţi aici, continuă Niketa, arătând spre un
cadru în care Russel părea foarte mâhnit. El nu era
deloc afectat de tristeţea fetiţei. Dimpotrivă, i-a lăsat
intenţionat jucăriile alandala. A jucat un timp rolul
de protector al fetiţei, chiar şi cu înflăcărare, numai
că era o înflăcărare disimulată.
- Foarte interesant! zise doctorul Allen,
luminându-se puţin la faţă. Mai emotiv pare să fie
totuşi Alec.
- Aici, spuse Robert, vă dau şi eu dreptate.
- Consemnez şi asta? întrebă Oliver.
- Sigur că da, spuse Niketa.
91
Tonul glasului asistenţilor indica stima lor
deosebită pentru doctorul Allen. Niketa îşi continuă
prezentarea:
- După aproape o oră de desfătare, Alec şi-a
pierdut dintr-o dată graiul. El e mult mai meditativ,
pare mai destupat, deşi Russel e mai expansiv.
Russel e şi pofticios. E clar, vorbim despre două
atitudini diferite. De remarcat şi indulgenţa lui Alec.
Nu a vrut deloc să profite de faptul că Rebecca se
supărase puţin. Oliver, reia te rog secvenţa numărul
opt… Mulţumesc! Uitaţi-vă cu atenţie la Russel. Aţi
văzut cum a înghiţit bucăţica de ciocolată? Aţi
observat rictusul lui de satisfacţie? Dar a trecut
imediat la privirea copilului cocolit şi pedepsit pe
neaşteptate. Părea foarte confuz, foarte descumpănit.
Joseph a tot insistat că temele date de Rebecca sunt
mai importante în acel moment, dar degeaba. Oliver,
consemnează şi asta: grad ridicat de indisciplină.
Alec a tot încercat şi el să-l împiedice. Aţi detectat
cumva înainte o posibilă altercaţie? Nu. Russel tot
gângăvea şi se bosumfla, apoi, după ce a înşfăcat
ciocolata, se uita ca un năuc, când la Joseph, când la
Alec, când la Rebecca. Şi a revenit la un
92
comportament total placid. Mai ţineţi minte râsul lui
batjocoritor din secvenţa şapte? Parcă prevedea ce
avea să se întâmple. Acum priviţi iar la secvenţa opt
şi observaţi spatele lui arcuit şi modul cum păşea.
Parcă era gata să îşi piardă măsura.
Niketa se uită la doctorul Allen, aşteptând un
răspuns sau comentarii la cele spuse de ea.
Doctorul Allen întotdeauna avea nevoie de
câteva momente de gândire, după astfel de
diagnostice. Soarta unor oameni depindea de
hotărârea lui, ca atâtea alte destine. Liniştea
apăsătoare din acea încăpere aflată departe de
vacarmul traficului de magnetomobile era aliata lui
în aceste clipe. Închise ochii, gândindu-se la
senzaţiile de greaţă şi de greutate masivă pe piept
care îl aşteptau de fiecare dată când cineva nu trecea
testele. Asistenţii aşteptau respectuoşi ca el să
înceapă să vorbească.
Cu toate că o parte din simţămintele umane
muriseră în doctorul Allen, acesta încă mai era
încercat de tristeţe şi compasiune la fiecare caz
analizat. Dar şi responsabilitatea lui era uriaşă.
93
La primul lui caz încercase să nu plângă, însă
durerea îl învinsese, în cele din urmă. Timp de o
săptămână a avut atunci coşmaruri. De fiecare dată
când adormea, imaginile deţinuţilor care trecuseră
prin faţa ochilor lui îi inundau creierul.
Figuri schimonosite de groază îl torturau noapte
de noapte. Muzicianul de douăzeci şi trei de ani, aşa
de talentat şi de frumos… Electronistul care ţipa
sfâşietor… Profesoara care i-a implorat până în
ultima clipă a vieţii ei… Pilotul care murise cu
numele celor trei copii ai lui pe buze… Şi mulţi,
mulţi alţii…
Acum nu-i mai rămăsese aproape nimic din furia
mocnită de altădată. Cuvintele doctrinei l-au readus
în starea de a putea fi mai departe util.
Ori lumină, ori întuneric.
Una din două.
Semiîntunericul creează fantasme în mintea
oamenilor.
Oare câţi deţinuţi conştientizaseră presiunea
imensă a alegerii care li se cerea?
94
Eşti cu noi sau împotriva noastră!
Chiar înţelegeau ei asta, când instinctul de
autoconservare avea ultimul cuvânt de spus?
El, ca un mare savant care se ştia, cu ce s-ar fi
ales dacă şi aceşti doi tineri deveneau nişte nume în
baza lor de date?
- Începutul, spuse doctorul Allen, nu e bun
pentru Russel. Dar trebuie să-şi urmeze şansele. Sper
să nu ne facă şi Alec vreo surpriză neplăcută. Vă rog
să acordaţi atenţie maximă testelor care urmează.
- Desigur, spuse Niketa.
Doctorul Allen simţi un început de migrenă.
Murmură încet, pentru el:
- Vreau să trăiţi amândoi, băieţi…
95
Doi copii, un băiat cu vârsta de unsprezece ani,
cu un chip rotund, drăgălaş şi o fetiţă cu un an mai
mică, cu nasul bont, dar simpatică, apărură ca de
nicăieri lângă Steve, afişând un rânjet nevinovat pe
feţele lor tinere.
Sferele jucăuşe aterizară, ca la comandă, la
picioarele celor doi copii.
- Ne-am distrat şi noi puţin, spuse băiatul.
- Vă cred, le spuse Steve, însă acum gata,
mergeţi în camera voastră.
Copiii făcură stânga împrejur şi ieşiră, însoţiţi de
cele două sfere care pluteau cuminţi în urma lor.
Steve le zâmbi tuturor invitaţilor, ca şi cum ar fi
vrut să le ceară încă o dată scuze şi să-i îndemne să
se simtă bine în continuare.
Peter îi zâmbi şi el lui Steve şi îi făcu semn că e
ok, apoi îi spuse Dianei:
- Ray este băiatul lui Steve, iar Shirley este fata
lui. Sunt doi copii foarte inteligenţi.
- Mi-am dat seama, spuse Diana. Nu orice copil
ar fi în stare să manevreze jucăriile alea.
96
- Jocul de-a spionii… Cu ani în urmă am avut şi
eu o sferă din asta. Îţi trebuie ceva timp să te
obişnuieşti cu dispozitivul prin care le dirijezi
zborul.
- Nu cumva eşti şi tu un fel de copil mai mare?
- E foarte posibil…
- Să ştii că-mi plac copiii. Eu n-am fost singură
la părinţi. Mai am doi fraţi, unul cu zece ani mai mic
decât mine, iar celălalt cu nouă ani. Acum ei stau în
Chicago, cu părinţii mei. Am fost şi eu un fel de
mamă pentru ei. Ştii, există oameni care nu suportă
copiii. Nu-i şi cazul meu.
- Apreciez asta.
- Mulţumesc! Fără copii, viaţa noastră ar fi
pustie. Copiii sunt sinceri şi nu-s capabili de
viclenie. Ipocrizia e un cuvânt străin pentru ei.
Peter nu era sigur dacă e chiar aşa, însă o aprobă
pe Diana dând din cap. Ea continuă:
- Păstrez şi acum amintiri dragi, într-un cotlon al
memoriei. Le pregăteam fraţilor mei la fiecare zi de
naştere de-a lor câte un tort. Unul dintre ei, cel mai
97
mic, era tot timpul plin de vânătăi. Dar era un
scump. Celălalt a făcut doar o singură boacănă care
m-a supărat mai tare.
- Ca toţi copiii…
- L-am prins fumând o ţigară electronică. Gestul
lui nu mi-a plăcut. Da, aşa sunt toţi copiii. Dar şi eu
îmi retrăiesc copilăria odată cu ei. Când ceva este
slăbiciunea ta, nu te mai poţi plânge. Doar
satisfacţiile contează. Săptămânal aveam oră de
desen cu ei. Şi acum mai păstrez două tablouri pe
care le-am creat împreună: un câmp plin cu maşini
de recoltat cartofi şi un alpinist care escaladează un
munte foarte abrupt. În fiecare dimineaţă aveam câte
o partidă de strâmbături. Nu mai spun de zig-
zagurile prin bucătărie şi ceştile sparte. Ţin minte
aproape fiecare sandviş pe care l-am pregătit înainte
de a pleca dimineaţa la şcoală.
Peter încercă să şi-o imagineze pe Diana
dădăcind toată ziua un copil sau mai mulţi. Îi spuse:
- Deci nu eşti genul de femeie care să se
smiorcăie de fiecare dată când plozii şi-au murdărit
hainele.
98
- Sigur nu sunt aşa.
Ray şi Shirley ieşiseră, însă Diana încă îi căuta
cu privirile, sperând să îi vadă şi să se îndrepte spre
ei, pentru a le spune măcar câteva cuvinte. Peter îi
observă privirea blândă şi afectuoasă şi calmul
femeii ocrotitoare. O întrebă:
- Dacă te cunoşti de două luni cu Natalie, nu i-ai
cunoscut şi copiii?
- Cu Natalie, răspunse Diana, m-am întâlnit doar
în clubul de regenerare celulară. Pur şi simplu
programul ei n-a corespuns cu al meu, ca să ne mai
facem şi vizite acasă. Ea lucrează la o companie de
asigurări, din câte am înţeles. Iar eu…, sunt o simplă
secretară la o banală fabrică, dar la fel de ocupată.
Peter simţi că Diana era oarecum jenată de
meseria ei, ceea ce îl intrigă foarte mult. Îi spuse:
- Simplă secretară? Mă uimeşti că spui asta.
- Ah…, ai dreptate. Scuze. Da, sunt secretară şi
sunt foarte ocupată.
- Dar nu trebuie să-ţi ceri scuze. Diana…
99
Peter o privi dojenitor. O senzaţie neliniştitoare
începu să îi dea şi lui târcoale, dar se sforţă să o
îndepărteze repede. Diana îi transmise din priviri că
şi-a înţeles greşeala şi că nu se va mai repeta,
probabil…
Orice tulburare de acest fel în gânduri trebuia
înăbuşită rapid. Diana repetase de foarte multe ori
acest exerciţiu. La fel şi Peter. La fel şi cei din jurul
lor. Era o deprindere care făcea parte din viaţa lor.
- Fii liniştit, spuse ea. Hai mai bine să revenim la
discuţia cu copiii.
- Da, e cel mai bine.
Brusc, muzica încetă, iar Peter şi Diana, la fel ca
ceilalţi dansatori, îşi îndreptară nedumeriţi privirile
spre locul unde erau amplasate difuzoarele.
Un tip rotofei şi cu mustaţă veni până aproape de
centrul ringului de dans şi le spuse tuturor, parcă
arzând de nerăbdare şi gesticulând puternic din
mâini:
- Fiţi atenţi puţin. La semnalul meu se vor stinge
toate luminile de aici, iar din cealaltă cameră va veni
cineva cu un tort. Steve se va întoarce imediat, acum
100
îl ţine cineva de vorbă. Când intră Steve, eu încep să
cânt, adică vă dau tonul, iar voi continuaţi cu mine.
Ok?
- Sigur că da, spuse unul dintre invitaţi.
Alte murmure de aprobare îi confirmară
bărbatului rotofei că va decurge totul aşa cum
trebuie.
Peter şi Diana se priviră amuzaţi unul pe altul şi
se retraseră binedispuşi undeva la marginea
sufrageriei, aşteptând să înceapă surpriza pregătită
pentru Steve.
Însă, după terminarea dansului, Peter o mai ţinu
câteva momente pe Diana de mână. Un iureş de
gânduri şi de noi emoţii îl năpădi. Simţi că prin
aceeaşi stare trece şi ea. Îi surprinse privirea mirată
şi încărcată de dorinţa a ceva încă nedefinit, dar
imperios. Mintea îl purta spre un vis nemărturisit.
Felul în care ea îşi ridicase ochii spre el îl înmuie şi
îi dădu impresia că o cunoaşte de foarte mult timp,
iar această seară înseamnă doar o revedere aşteptată
cu drag.
- Ştii să cânţi, Peter? întrebă ea.
101
Peter mustăci şi îi răspunse:
- Suficient de bine cât să-ţi doreşti după aia o
săptămână de linişte totală.
- Chiar aşa?
- Nici măcar în baie n-am încercat vreodată.
- Dar pentru Steve va trebui s-o faci, în seara
asta.
- Pentru Steve voi fi un cântăreţ anonim şi un
coleg cum nu cred c-a avut până acum.
Shirley şi Ray intrară şi ei în sufragerie,
ocupându-şi câte un loc printre ceilalţi invitaţi, cu
ochii ţintă spre uşa pe care urma să intre tatăl lor.
Diana îi observă şi i se păru că cei doi copii arătau
mult mai maturi în acel moment, preocupaţi în
modul cel mai serios de reuşita surprizei rezervate
lui Steve.
Cred că sunt nişte copii grozavi şi foarte buni,
îşi spuse ea.
Şi nu ştiu de ce nu mi-i pot imagina stând
ceasuri întregi în faţa unor reviste cu benzi
desenate.
102
- Atenţie, atenţie, făcu tipul rotofei, aproape în
şoaptă. Vine sărbătoritul.
Cu câteva clipe înainte ca Steve să intre în
sufragerie, bărbatul rotofei făcu un semn scurt şi
ferm băiatului care urma să stingă lumina.
Steve intră şi se trezi întâmpinat de un imens tort
ornat cu lumânări, tort amplasat în mijlocul unui
semiîntuneric foarte plăcut şi din care începură să
pornească vocile care cântau un vesel “Mulţi ani
trăiască”.
Peter se lăsă prins de farmecul momentului şi îşi
dădu silinţa să fredoneze cât mai melodios, privind-o
uneori pe Diana ca şi cum ar fi vrut să îi spună: Vezi
că mă descurc mult mai bine decât te-am lăsat să
înţelegi? Diana îl încurajă şi ea din ochi şi cu un
zâmbet că e bine totul.
Toţi invitaţii cântau şi păreau chiar foarte
bucuroşi să facă asta.
Steve zâmbea şi el cu gura până la urechi, dând
încet din mâini ca şi cum ar fi fost un dirijor al
corului de voci care îi ura să trăiască ani mulţi şi
fericiţi.
103
Se vedea de la o poştă că sărbătoritul era
emoţionat de acest moment unic al petrecerii.
Degetele lui arătătoare jucau rolul unor baghete care
ar fi putut aparţine unui mare maestru în arta
dirijatului. Micul efort de stingere dintr-o suflare a
lumânărilor de pe tort nu îi diminuase câtuşi de puţin
bucuria de a petrece alături de oamenii care îi erau
dragi.
Din multitudinea de voci care îşi dădeau silinţa
să scoată sunete cât mai melodioase, Diana remarcă,
nu fără plăcere, vocile celor doi copii ai lui Steve.
E clar că nu-şi joacă doar un rol, îşi zise ea.
Au voci aşa de frumoase…
Şi sunt sigură că ei nu se concentrează deloc
pentru a face asta.
Par să fie făcuţi pentru muzică.
Diana cânta şi se uita ţintă spre Ray şi Shirley.
Curentul magic al unei chimii tainice părea să vină
dinspre ei spre ea, creând o legătură destinată să îşi
lase amprente serioase asupra vieţilor lor.
104
Peter observă privirile Dianei şi se gândi că
dragostea ei pentru copii putea fi mai mare şi mai
profundă decât şi-ar fi putut el imagina. Înţelese mai
bine unul dintre acele elemente care fac fericită o
viaţă de familie.
Ea îşi doreşte copii, îşi spuse el, deşi încă n-a
apucat să-mi mărturisească asta.
Dar sigur îmi va spune cândva că vrea să dea
naştere unor copii la fel de buni ca Shirley şi Ray.
- O, vă mulţumesc! spuse Steve, după ce
cântecul invitaţilor se termină. Vă mulţumesc!
Sunteţi nişte scumpi! Vă simţiţi bine aici?
- Da! Da! răspunseră câţiva invitaţi mai
dezgheţati. Acum putem pleca acasă?
- Acasă? făcu Steve cu prefăcută mirare. Dar aici
ce-i? Mi-aţi chinuit urechile şi acum daţi bir cu
fugiţii?
Urmară imediat chicoteli şi râsete prin grupul
invitaţilor.
- Aici e acasă, zise Steve. Noaptea asta e a
noastră. Mi-aţi făcut o surpriză minunată, dar acum
105
haideţi să-i lăsăm pe îndrăgostiţi să-şi vadă de-ale
lor.
Şi Steve, cu mişcări de pantomim talentat,
începu să imite gesturile cuiva care ar fi cântat cu
pasiune la o chitară clasică. Voia ca acesta să fie
semnul că muzica în difuzoare poate reîncepe.
Russel se smulse primul din puterea unui somn

chinuitor şi deloc odihnitor. Geamătul lui îl trezi
imediat şi pe Alec. Dormiseră amândoi pe patul
dublu din aceeaşi cameră în care petrecuseră orele
sinistre cu cei doi tovarăşi ciudaţi, Rebecca şi
Joseph.
Russel închise iar ochii, parcă nedorind deloc să
mai revină în lumea reală. Ce-ar fi putut să îl mai
aştepte într-o astfel de lume? O monstruozitate,
sfârşitul, implorarea fără răspuns. O amorţeală ca de
106
frig îi stăpânea corpul, pe care şi-l simţea ca pe o
cochilie neîncăpătoare. I se părea că respiraţia se
opreşte undeva printre coaste, făcând eforturi
colosale să iasă şi să intre în trupul lui ca de plumb.
Toate speranţele s-au năruit!
De ce ni se amână atâta verdictul final?
Alec îşi ridică puţin capul de pe perna tare, îl
privi pe amicul lui, apoi îşi lăsă capul la loc, privind
fix în tavan şi oftând.
Panica e îngrozitoare, îşi spuse.
Îi face pe oameni de nerecunoscut.
Îi pocneşte orbeşte în creier, apoi o ia la fugă,
ca o laşă, lăsându-i să fie striviţi de tăvălugul
instinctelor primare.
- La naiba! scrâşni Russel, înciudat şi speriat.
Am dat-o rasol din prima. Sunt un tâmpit!
Asta-i vocea unui om prins de ghearele
disperării, Russel, băiatule!
Alec încercă să îl calmeze:
107
- Nu mai vorbi aşa! Încă nu-i totul pierdut. Ştii
ce-a spus şi Joseph, testele continuă.
- Da, sigur, făcu Russel. Iar lumina asta chioară
mă scoate din sărite. De ce nu-i aici nici măcar o
ferestruică minusculă? Tu ştii unde ne aflăm, Alec?
- Normal că nu ştiu.
- Suntem ca nişte şobolani prinşi în cursă. O
nenorocită de ciocolată a reuşit să mă fenteze. Ştiam
că nepăsarea poate fi sursa nenorocirilor, dar aici n-a
fost vorba de nepăsare, nici de minte care a luat-o
razna. Cred c-a fost idioţenia în cea mai pură formă.
- Nu te mai învinui, Russel! Nu are rost. Tu crezi
că eşti o excepţie dintre alţi nenorociţi care au mai
ajuns aici?
- Dar tu te-ai descurcat mult mai bine decât
mine, nu-i aşa? Şi doar m-ai avertizat. Numai că
blestemata mea de minte mi-a tras clapa. Sunt un
idiot! Poate că merit să fiu acum aici.
- Termină cu prostiile! Ei au nişte metode cu
care oricum te vor copleşi şi-ţi vor dirija mintea
exact spre ceea ce-i interesează. Arsenalul doctrinei,
mai ţii minte? Ni s-a predat cândva la şcoală. Eram
108
copii şi nu-i puteam da toată atenţia. Care copil e
întruchiparea responsabilităţii? Profesorii ne-au
instruit, ne-au ajutat, ne-au antrenat în tehnica
înăbuşirii… Măcar în al doisprezecelea ceas mai
putem face ceva. Crezi că panica ne ajută la ceva?
Nu. Un firicel de calm ne-ar putea totuşi salva.
- Te contrazici, Alec. Un firicel contra unei
avalanşe… Mersi, oricum, pentru încurajări. Ah, mi-
e dor de mama… Şi de tata… Aş vrea ca ei să afle
cât mai târziu vestea.
Chipul lui Russel se schimonosi de parcă ar fi
primit brutal vestea morţii celei mai dragi persoane,
apoi imediat ochii i se umplură de lacrimi.
Zguduindu-se de plâns, începu să vorbească pentru
sine, ca şi cum Alec nici nu ar fi existat în acel loc:
- Ce fac ei acum?... Mamă… Mămica mea…
Când am plecat de acasă, urma să reamenajăm
bucătărioara noastră. Ţi-am promis c-o să te-ajut.
Cum să te mai ajut acum?
Alec simţi imboldul de a-şi linişti cel mai bun
prieten al lui. Deprimarea îi dădea târcoale de fiecare
dată când cineva apropiat începea să plângă. Pe de
109
altă parte, ştia că plânsul te mai uşurează de
suferinţă, cel puţin pentru un timp. Dar lacrimile nu
pot şterge memoria. Acesta fusese unul dintre
adevărurile pe care le învăţase când murise bunicul
lui, tatăl mamei lui, cu opt ani în urmă.
Russel încă nu se putea opri din plâns.
Redevenise un copil care nu se putea detaşa de
groaza de întuneric şi de nopţi cu tunete şi fulgere.
Disperarea îl învăluia implacabilă.
Alec, înduioşat, atinse cu palma fruntea lui
Russel şi începu să îl mângâie. Mai făcuse asta când
erau copii. Acum ar fi vrut din tot sufletul să îl poată
ajuta mai mult.
- Mulţumesc…, îi murmură Russel, după ce se
mai potoli din plâns. Ştiu c-ai fost mereu alături de
mine.
- Acum, spuse Alec, suntem împreună în cel mai
greu moment al nostru. Orice s-ar întâmpla, voi fi
lângă tine şi mă voi strădui să găsesc o scăpare
pentru noi amândoi.
Niciunul dintre cei doi nu bănuia însă că în
curând, la următorul test, vor fi despărţiţi.
110
*
Peter se pregătea să o întrebe pe Diana dacă să

mai danseze sau nu, însă ea i-o luă înainte şi îi spuse:
- A vibrat celularul meu. Îl am în buzunarul de la
piept. Trebuie să răspund.
- Ok, spuse Peter. Nu face nimic. Aştept.
- S-a oprit… O să mă uit la apeluri, dar hai să
ieşim pe terasă. E prea mare zgomotul aici.
- A, desigur. Ai dreptate.
Se strecurară amândoi cu eleganţă printre
invitaţi şi ieşiră pe terasa acoperită cu un material
asemănător sticlei şi prin care strălucirea stelelor de
pe cer părea şi mai fascinantă. Se aşezară pe o
băncuţă capitonată cu un material foarte moale şi
foarte confortabil.
111
Diana scoase dintr-un buzunar un telefon mobil
cu grosimea unui card de credit, grosime care fusese
posibil să se realizeze cu o lentilă fără distorsiuni,
plată şi aşa de subţire încât pe lăţimea unui fir de păr
puteau încape peste o mie de alte asemenea lentile.
Imediat după ce îşi apropie un deget de telefon, pe
ecranul micuţului aparat apăru chipul unui bărbat
grizonat, cu ochi blânzi şi nepărând să aibă mai mult
de şaizeci de ani.
Diana se lumină la faţă şi vorbi, aducând-şi mai
aproape telefonul mobil:
- Bună, tată. Mi-ai făcut o surpriză plăcută. Nu
m-ai mai căutat de mult timp.
- De cât timp? Un an cumva?...
- Nici chiar aşa. O lună, nu?
- Şi asta înseamnă mult timp? Îmi era dor de
tine. La fel şi mamei.
Simon, tatăl Dianei, se dădu imediat la o parte
de pe ecranul telefonului mobil, iar în locul lui apăru
chipul Lucindei, mama ei, o femeie care, după
aspect, era supraponderală. Lucinda avea însă o piele
neobişnuit de netedă pentru vârsta ei. Era şi foarte
112
volubilă. Începu să vorbească de cum o zări pe fiica
ei pe ecranul ultrasubţire al mobilului:
- Diana, mă bucur să te văd! Ce faci? Eşti bine?
- Da, spuse Diana. Sunt la o petrecere acum, la
aniversarea soţului unei bune prietene de-a mea.
- O, e perfect! Sper că nu deranjăm.
- A, nu, e-n regulă, tocmai am ieşit să iau puţin
aer. Tu ce mai faci?
- Am nişte veşti bune. Am găsit în sfârşit
nutriţionistul pe care mi-l doream. El mi-a dat ceva
foarte util, exact ce-mi trebuia pentru a-mi putea ţine
sub control greutatea. Hai să-ţi spun. Mi-a oferit o
furculiţă inteligentă, adică o furculiţă mai specială.
Are nişte senzori care-mi monitorizează mişcările în
timp ce mănânc. Dacă mănânc prea repede, furculiţa
începe să vibreze şi să mă facă atentă. Are şi o
chestie care cronometrează timpul dintre înghiţituri.
A trecut mai puţin de o lună de când o folosesc, dar
îţi spun că deja am slăbit două kilograme.
- Asta chiar mă bucură, mamă! Continuă tot aşa!
113
- Sigur că da. Ştii doar că-mi doresc tare mult să
mai slăbesc.
Simon se înghesui şi el în cadrul ecranului
telefonului mobil şi interveni pe un ton glumeţ:
- Adevărul e că masa durează acum de cel puţin
patru ori mai mult. Maică-tii i-a intrat în cap ideea că
mâncatul cu viteza melcului e mult mai sănătos.
- Dar, protestă mama Dianei, aşa a spus
nutriţionistul. Şi cred că ştie el ce spune.
- Bine, bine. Hai s-o lăsăm pe Diana să-şi vadă
de petrecerea ei.
Diana le zâmbi şi le zise binedispusă:
- Vă mulţumesc pentru telefon. Şi încetaţi cu
ciondănelile.
După ce îşi luă rămas bun de la părinţii ei, Diana
îşi băgă la loc în buzunar telefonul mobil şi îi zise lui
Peter:
- Scuză-mă că nu le-am spus acum de tine. Dar
nu vreau să te cunoască prima dată prin intermediul
unui ecran de telefon.
114
- N-ai de ce să te scuzi, zise Peter. Ştiu că ai
dreptate. E mai bine să strâng mâna cu părinţii tăi şi
să port o discuţie apropiată cu ei.
Diana îl privi în ochi pe Peter, îi zâmbi şi îi
spuse:
- Va mai dura până să ne-ntâlnim cu ei…
Chicago nu-i chiar la o aruncătură de băţ. Mult mai
aproape este mâna mea…
Ceea ce făcu Diana în continuare îl surprinse
total pe Peter. Ea îşi apropie mâna dreaptă de mâna
lui stângă şi i-o atinse uşor.
Peter ezită câteva clipe, surprins şi uşor jenat,
dar trecu apoi peste propria stinghereală şi prinse cu
gingăşie mâna Dianei. Ea roşi imediat, fericită că
momentul cel mai greu al spargerii gheţii trecuse
foarte repede.
- Iartă-mă dacă ţi se par prea îndrăzneaţă.
- N…, nu…, e ok, se bâlbâi puţin Peter. Ai făcut
ce-ai simţit, nu? Ai o mână foarte fierbinte. Şi pielea
ta e aşa de delicată…
- O, mersi mult!
115
Peter îşi dădu seama că respiraţia i se accelerase.
Probabil arăt ca un idiot acum, îşi spuse el.
Sunt bărbat sau nu?
Începu să inspire şi să expire adânc, străduindu-
se ca Diana să nu observe nimic din timiditatea cu
care el se lupta.
Calmează-te mai repede, Peter!
- Ştii, spuse ea, nu-mi este dat să întâlnesc în
fiecare zi un bărbat aşa de frumos ca tine. Din clipa-
n care Natalie mi te-a prezentat, ceva s-a topit în
mine…
- Trebuie să-ţi întorc complimentul. Nu am mai
întâlnit şi nu am mai cunoscut nicio femeie cu
privirea aşa de pătrunzătoare ca a ta. Ai o frumuseţe
greu de descris, dar care atrage imediat ochii. Când
te-am văzut, m-au străfulgerat nişte senzaţii pe care
nu le-am mai cunoscut.
- Eşti un drăguţ, Peter. Ştii să faci complimente.
Şi sunt convinsă că nu doar atât…
Aluzia…, îşi zise Peter.
Trebuie să înţeleg bine aluzia asta…
116
Şi chiar dacă nu…
Ce pot pierde dacă încerc?
Peter o strânse pe Diana un pic mai tare de
mână, apoi începu să se apropie de ea, până se lipi
de corpul ei.
Diana nu reacţionă în niciun fel, aştepta doar să
vadă ce se întâmplă mai departe. Peter o privi adânc
în ochi, simţind văpăile unei dorinţe care creştea în
el cu forţa apei scăpate dintr-un zăgaz sfărâmat
brusc. Îşi trecu o mână pe după umerii ei, apoi îşi
lipi buzele de ale ei. Erau moi şi senzuale, aşa cum
îşi imaginase. Parfumul ei parcă îi năvăli prin toate
simţurile. Sărutul timid deveni din ce în ce mai
pasional, descătuşat de inhibiţii.
Închiseră amândoi ochii, lăsând pentru mai
târziu cuvintele.
El şi ea trăiau revelaţia unei apropieri în care se
simţeau mai minunat decât ar fi bănuit când Natalie
le făcuse cunoştinţă.
Peter se desprinse primul din vraja atingerii
buzelor, deschise ochii şi îi spuse femeii care acum îl
117
privea cu căldură şi recunoştinţă, parcă uşurată de o
greutate:
- Ah…, ştii să săruţi aşa de bine…
- Deci îţi place, spuse ea uşor amuzată. Nici tu
nu te descurci rău. Cam câte femei ai mai sărutat
până acum?
- Nu fi rea! Recunosc că, până la tine, pe nicio
femeie n-am complimentat-o în felul ăsta. Sărutul
tău e cu totul altfel, mai special, mai… Ceva care mă
tulbură în modul cel mai firesc. O emoţie care mi-a
înfiorat tot trupul. O adiere de vară şi care te încarcă
de energie. O căldură ireală şi moleşitoare…
- Cum spuneai şi tu… Ah…
Diana, mai dezinvoltă ca în urmă cu câteva
clipe, se aplecă spre Peter şi începu să îl sărute cu
pasiune.
118
Toţi locatarii care locuiau la acelaşi etaj cu
familia Becker fură alarmaţi, la ora şaisprezece
dintr-o după amiază însorită, de strigătul disperat al
femeii căreia ei îi spuneau doamna Stephanie. Nu le
trebuiră mult să descopere că strigătul venea din
apartamentul locuit de familia Becker, respectiv de
Russel Becker şi părinţii lui, Marvin şi Stephanie.
Urletul deznădăjduit al bietei femei îl făcu pe
Ros Lewis, un bărbat între două vârste, înalt şi slab,
care tocmai se trezise din somnul de după tura de
noapte, să iasă pe holul etajului, îmbrăcat doar în
pijamale.
Tremurând ca varga, deşi temperatura depăşea
chiar şi la umbră treizeci de grade, Ros se apropie
şovăitor de uşa familiei Becker, sperând să afle
cauza acelor strigăte. De fapt, cam bănuia ce se
întâmplase, însă un fel de dorinţă întunecată din
subconştientul lui îi dădea ghes să fie părtaş la încă o
suferinţă, la încă o posibilă pierdere a cuiva
cunoscut.
119
O altă uşă se deschise şi peste prag se iţi capul
unei femei mai în vârstă, cu părul rar şi tuns scurt.
Auzise şi ea strigătele şi îl privea pe Rus de parcă el
ar fi urmat să fie mesagerul cel mai aşteptat al unei
teribile veşti şi aşteptate de toată lumea. Femeia nu
îndrăznea să iasă pe hol. Arunca priviri scurte şi
curioase, când la Rus, când spre uşa apartamentului
locuit de familia Becker.
Stephanie, o femeie cu vârsta de patruzeci şi
cinci de ani, şatenă şi înaltă de statură, cu părul prins
într-un coc cu aspect improvizat şi nu din cale afară
de elegant, stătea în mijlocul sufrageriei, în picioare,
cu mâinile încleştate pe aparatul de mărimea unei
palme şi subţire cât o cutie de chibrituri.
După ce citise înştiinţarea oficială afişată pe
ecranul verzui al acelui aparat pe care serviciul
poştal al oraşului i-l trimisese, Stephanie rămăsese
câteva clipe înmărmurită precum o statuie, apoi
izbucni într-un plâns isteric, plâns care explodă
imediat în urlete aproape lugubre.
Marvin, un bărbat de cincizeci de ani, potrivit la
statură şi la constituţia trupului, cu părul complet alb
120
şi pieptănat pe spate, năvăli din bucătăria în care
tocmai îşi încălzea un ceai şi strigă alarmat:
- Ce e, Stephanie?
- Nenorocire! se tângui ea, întinzându-i lui
Marvin dispozitivul pe care citise vestea
îngrozitoare.
Marvin smulse micul aparat din mâna lui
Stephanie şi citi cu înfrigurare textul de pe ecran.
După ce termină de citit, aruncă nervos pe masa din
sufragerie aparatul expediat de poştă, apoi se aşeză
cu mişcări mecanice pe un scaun şi rămase mut,
nereuşind să îngaime nici măcar o singură silabă.
Niciun muşchi nu i se clintea pe faţă.
- Ce facem, Marvin? îl întrebă Stephanie, cu
glasul sfâşiat. E fiul nostru! Cum îl putem salva? Hai
să vedem ce facem!
O nouă rafală de lacrimi şi urlete o năpădiră pe
Stephanie, făcându-l pe Marvin să se apuce cu
degetele de tâmple.
Şi parcă presimţeam, îşi spuse el.
Mereu avea ieşiri urgente în oraş.
121
Mereu mă ameţea cu surâsurile lui dulci.
Trebuia să-mi dau seama că ascunde ceva.
Plânsetele lui Stephanie îl făcură să izbucnească:
- Ce vrei să facem? Ei ne-au anunţat doar aşa,
pentru că suntem părinţii lui. Ştii bine că n-avem
nicio putere. Îţi aminteşti de Albert Plous, profesorul
din gimnaziu al vărului tău? Mai ştii cât a-ncercat
familia lui să-l scape? Au apelat până şi la un prieten
cu influenţă, om de-al Preşedintelui. Cu ce folos? S-
au zbătut degeaba.
- Dar, strigă Stephanie, cum să-l lăsăm acolo şi
să stăm cu mâinile-n sân? E şi fiul tău, nu numai al
meu!
- Of… Îi putem face o vizită. Doar ai citit şi tu.
- O vizită… Ca să-l vedem pentru ultima oară?
Nu pot accepta asta, Marvin! Nu accept ca Russel să
moară! Sunt mama lui! Amândoi l-am crescut cu
greu. L-am iubit şi-l iubim cum nu cred c-o mai face
cineva. Îţi poţi imagina cum e să ne pierdem unicul
fiu?
122
Marvin se gândi un moment cum ar fi ca Russel,
lumina vieţii lor, să treacă în nefiinţă. Acest gând îl
făcu să simtă junghiuri reci prin tot trupul. Încercă
să-şi scuture gândurile negre şi să-i îndrepte spre altă
direcţie atenţia soţiei lui. Spuse cu glas stins:
- Dar Alec?... Alec cred că era cu el.
- Alec? întrebă Stephanie absentă, trântindu-se
pe un scaun. Ai dreptate. Erau plecaţi împreună.
- Ca mai întotdeauna.
- Erau aproape nedespărţiţi. Cred că i-au prins pe
amândoi. Iar tatăl lui Alec poate c-a primit şi el
vestea, tot cam acum.
- Da. Şi s-ar putea să ne trezim cu el aici, la fel
de disperat.
Marvin era un pic mulţumit că Stephanie se
oprise din plâns, dacă asta putea fi numită
mulţumire.
Însă aparentul calm al femeii nu dură mult. Ea
făcu iar o faţă jalnică şi dădu drumul unui şuvoi de
lacrimi care pe Marvin începeau să îl deprime mai
mult decât vestea îngrozitoare ce tocmai îi răvăşise.
123
Încercă un gest prin care să o mai liniştească pe
Stephanie, însă ea se ridică foarte rapid de pe scaun,
îşi şterse cu o batistă ochii înlăcrimaţi şi spuse pe un
ton ferm:
- Mergem acum la el!
Marvin o privi surprins.
- Acum?
- Da, acum! Ai citit cu atenţie sau nu? Scrie
destul de clar: Aveţi dreptul la o vizită în
următoarele 24 de ore. Ce-ai vrea să facem?
- Sigur c-am citit. Dar ştii bine ce-nseamnă astfel
de vizite. Russel va fi influenţat negativ, va fi afectat
şi va trece şi mai greu de teste. Asta dacă ar avea
şanse să treacă…
- Şi ei de ce ne mai dau voie să-i vizităm?
- Ori ceva le-a scăpat, ori fac asta intenţionat. Nu
ştiu. Dar ştiu că informaţiile la care am avut acces
mi-au demonstrat că există efectul ăsta.
- Eu, ca mamă, crezi că mă las oprită de nişte
ipoteze? Crezi c-ai să mă opreşti tu? Pot să merg şi
singură, dacă tu nu vrei să-ţi mai vezi niciodată fiul.
124
- Nu spune asta! Eu aş prefera să risc să nu-l mai
văd deloc pe Russel, dar să ştiu că mai are chiar şi o
singură şansă de-a scăpa. Tu de ce nu vrei să
gândeşti aşa?
- Pentru c-o să-mi pierd minţile dacă nu-mi mai
văd o dată băiatul! Nu te rog prea mult. Chem un
taxi şi plec exact acum.
- Ok, ok, fie cum vrei tu. Mă pregătesc şi
mergem.
În timp ce savura misterul şi farmecul sărutului

cu Peter, Diana întredeschise ochii, dorind să
privească de aproape tenul bărbatului care reuşise să
o atragă aşa de repede spre o relaţie pasională.
Cum ar fi să-l văd la fel în fiecare dimineaţă,
dormind pe perna lui, lângă mine, imediat după ce
m-am trezit din somn?
125
Mereu mi-am dorit asta.
Visul din inima tuturor femeilor…
Peter, preocupat de plăcerea clipei, încă ţinea
ochii închişi, nebănuind dorinţa şi gândurile femeii
lipite de el. Voia doar să-i simtă cât mai mult şi cât
mai bine dulceaţa buzelor, parfumul îmbătător al
trupului, îmbrăţişarea fierbinte şi mângâierile abia
schiţate, dar destul de aţâţătoare.
Brusc, ochii Dianei deveniră mai mari. Dincolo
de chipul lui Peter, la câţiva metri în spatele lui,
lângă uşa care dădea spre terasă, ea îi văzu pe cei doi
copii ai lui Steve.
Ray era chiar lângă Shirley, sora lui, şi îi şoptea
ceva la ureche, iar Shirley îl asculta amuzată şi uşor
jenată, cu privirea spre banca ocupată de Diana şi
Peter.
Diana îşi dădu seama că Ray şi Shirley pur şi
simplu ieşiseră pe terasă cu scopul de a se juca sau
de a îşi consuma energia (Copiii au nevoie de
mişcare, e greu să le spui să stea prea mult locului),
numai că micul plan le fusese dat peste cap de
priveliştea neaşteptată a doi oameni maturi care
126
şedeau pe banca terasei casei lor şi făceau lucrul
acela despre care mama lor încercase de câteva ori
să le explice că e prea devreme pentru ei să îl
încerce.
Diana îşi dezlipi buzele de ale lui Peter şi se
desprinse cu un gest foarte discret din îmbrăţişarea
lui, deşi nu ar fi vrut deloc să facă asta, în acel
moment aşa de dulce.
Peter deschise ochii, puţin nedumerit. Înţelese
imediat ce se întâmplă, atunci când Diana îi
transmise din priviri că ei doi nu se mai aflau singuri
pe terasă. Tuşi uşor, ca şi cum şi-ar fi dres glasul, şi
îşi ajustă ţinuta corpului.
Diana reveni şi ea la o postură decentă,
încercând să treacă repede peste momentul de
fâstâceală (Ar fi putut să ne vadă oricine, nu doar
doi prichindei drăgălaşi), apoi spuse către cei doi
copii:
- Bună! De ce staţi acolo?
- Noi, spuse Ray, voiam doar să ne jucăm.
- Şi de ce v-aţi oprit lângă uşă? Haideţi, veniţi
aici, nu fiţi timizi!
127
Zâmbetul cald şi curat al Dianei îi convinse pe
cei doi copii că şi-au găsit un prieten cu care nu se
puteau simţi altfel decât bine.Veniră amândoi în faţa
lui Peter şi a Dianei, de parcă tocmai intenţionau să
se oprească în acel loc, dar le lipsise doar o invitaţie
sinceră din partea cuiva care cu siguranţă nu s-ar fi
simţit deranjat.
- E-n regulă, da? îi întrebă Diana, în timp ce se
apropiau de băncuţa lor. Nu m-aţi cunoscut până
acum, dar din clipa asta veţi şti că eu sunt Diana,
prietenă bună cu mama voastră. El e Peter, un foarte
bun prieten de-al meu. Nu vreţi să faceţi cunoştinţă?
- Ba da, spuse Shirley şi dădu mâna cu Peter. El
prinse cu delicateţe mânuţa fetiţei şi îi spuse:
- Mi-a plăcut cum aţi condus sferele.
- Da? întrebă Shirley cam neîncrezătoare.
Credeam c-am deranjat musafirii.
- Pe mine sigur nu, spuse Peter, amuzat.
Ray îi întinse şi el mâna lui Peter şi îi spuse:
- Tati ni le-a făcut cadou. Prima dată nu ne-a
plăcut să ne jucăm cu ele, dar apoi am aflat că putem
128
ajunge prin tot felul de locuri, aproape fără să ne
vadă nimeni.
- Şi vă place să fiţi invizibili? Puteţi descoperi şi
lucruri pe care n-ar trebui să le vedeţi…
Peter îi făcu cu ochiul Dianei.
- Aşa-i, spuse Ray. Dar am învăţat să schimbăm
foarte repede direcţia de plutire a sferelor.
- Copii, spuse Diana, v-am auzit cântând şi să
ştiţi c-aveţi voci foarte frumoase.
- Unde ne-ai auzit? întrebă Shirley nedumerită.
- Chiar aici, îi răspunse Diana, în seara asta.
- Aaa… Eu credeam că ne-ai ascultat în corul
şcolii.
- Cântaţi într-un cor? Amândoi?
Ray confirmă dând din cap.
- Dar, zise Diana, asta e minunat! Şi eu, când
eram de vârsta voastră, mi-am dorit s-ajung în corul
şcolii. Însă eram şi foarte timidă. Până să mă
hotărăsc, alte fetiţe mi-o luaseră înainte. Părinţii mei
m-au certat puţin pentru că n-am fost mai
129
îndrăzneaţă. Dar, asta e… Voi doi învăţaţi la aceeaşi
şcoală?
Îi răspunse Shirley, pe un ton cam maliţios, dar
şi drăgălaş în acelaşi timp:
- Doar ţi-a spus că amândoi cântăm în corul
şcolii. Normal că învăţăm la aceeaşi şcoală.
- Ok, spuse Diana, fără să fie deranjată câtuşi de
puţin de tonul lui Shirley. Sunt sigură c-o să-mi
spuneţi c-aveţi şi note mari la şcoală.
- Dar, zise Ray, toţi copiii au note mari la şcoală.
Diana tăcu, pentru moment, tulburată subit de
ceea ce putuse să spună, iar Peter se foi cam
neliniştit pe băncuţă.
Diana, îşi spuse el, n-ai mai avut până acum de-
a face cu copiii…
Se cunoaşte de la o poştă.
Ai citit cumva prea multe romane de pe vremea
străbunicii?
- Aşa-i, spuse Diana, după ce trecu peste
momentul de blocaj.
130
Peter încercă să îşi ajute prietena, ca şi cum ar fi
vrut să se asigure că ea va depăşi complet şi fără
niciun risc starea cu care mulţi, mulţi alţi oameni se
luptau poate chiar în acea secundă, în diverse locuri
ale ţării. Îi spuse lui Ray:
- Uite, cu ceva timp în urmă, am avut şi eu o
sferă ca a voastră. Numai că n-am reuşit să devin la
fel de priceput ca voi. E un secret pe care încă nu l-
am aflat. Mă poţi ajuta? Îmi poţi spune cum aţi făcut
voi doi de v-aţi condus aşa bine sferele?
Shirley, un pic absentă de la discuţie, îl întrebă
pe Peter:
- Nu vă întoarceţi la petrecere în casă, cu ceilalţi
invitaţi?
- Ba da, spuse Peter, dar acum îl întrebasem pe
Ray ceva. Nici nu l-ai lăsat să răspundă…
- Nu-i mare scofală, spuse Ray. Trebuie să ai
grijă mereu ca degetul să rămână deasupra butonului
de schimbare a direcţiei, chiar dacă nu apeşi pe el.
Adică laşi degetul lipit de buton, dar foarte uşor şi cu
atenţie, exact cât să nu declanşezi inducţia
magnetică.
131
- O, făcu Peter uimit, văd că te pricepi foarte
bine.
Ray se simţi foarte măgulit de lauda lui Peter,
însă nu dori să se exteriorizeze, aşa că zise:
- Ţi-am spus că-i ceva foarte simplu. Mai am
colegi în clasă care se descurcă la fel de bine.
- Sunt convins. Dar priceperea rămâne tot a ta.
Natalie apăru în cadrul uşii prin care se trecea pe
terasă şi spuse:
- Ia te uite unde eraţi! Iar eu v-am căutat prin
toată casa.
- Venim imediat, zise Diana. Nu mai stăm mult
aici. Tocmai ţi-am cunoscut copiii ceva mai bine,
Natalie.
- O, mă bucur, spuse Natalie, apropiindu-se. De
obicei, ei nu se ataşează prea repede sau prea uşor de
oamenii maturi.
- Dar, zise Diana, cu noi au comis-o şi pot să-ţi
spun că sunt amândoi nişte scumpi.
- Mulţumesc! Dar nu credeţi că s-a făcut cam
răcoare aici?
132
Peter se uită spre cerul înstelat şi zise:
- Ai dreptate. Noi nici n-am observat. Am fost
acaparaţi de discuţia cu copiii tăi.
Natalie îi mângâie tandră pe creştete pe cei doi
copii şi le spuse afectuoasă:
- Gata, în casă cu voi! E frig. Şi s-a făcut târziu.
Înainte de a o zbughi de pe terasă, Ray îi mai
aruncă lui Peter o privire scurtă şi îi zise:
- O să mai vorbim, da?
- Sigur, spuse Peter, făcându-i din mână.
Shirley îl urmă pe Ray, voioasă, după ce şi ea le
făcu din mână celor doi noi prieteni cu care
conversaseră.
Vântul începu să adie uşor, răsfirându-i Dianei
câteva fire de păr. Coafura lui Natalie nici nu se
clinti, semn că folosea un fixativ foarte bun.
După plecarea copiilor, ochii Dianei fură atinşi
de o undă vagă de tristeţe, ca şi cum un moment
foarte plăcut şi mult aşteptat tocmai îi fusese răpit.
Peter îi sesiză şi el nuanţa de mâhnire din priviri şi
133
simţi nevoia să o strângă iar în braţe, de data asta cu
mult mai multă afecţiune.
Natalie observă şi ea că ceva se întâmplă cu
Diana, însă nu reuşi să îşi ofere nicio explicaţie.
Bănui doar că întrerupsese o discuţie exact când era
mai interesantă sau poate că între Diana şi Peter
începea să se înfiripe ceva frumos, iar prezenţa ei în
acel moment şi în acel loc nu era tocmai inspirată.
- Eu, spuse Natalie, mă întorc la petrecere. Şi
scuzaţi-mă pentru deranj.
- Dar, zise Diana, n-ai pentru ce să te scuzi.
Venim şi noi îndată. Politicos e să fim la petrecere,
nu retraşi aici.
- Puteţi sta şi pe terasă, dacă doriţi. Să ştiţi că
invitaţii se distrează foarte bine. Fiecare cu plăcerea
lui…
Natalie le aruncă o privire ştrengărească şi plecă
de pe terasă, cu un mers elegant, sigură pe ea.
După plecarea gazdei, tristeţea Dianei dispăru,
iar asta întări bună-dispoziţia lui Peter. Diana îl privi
candidă şi îl întrebă:
134
- Crezi c-a fost prea repede?
Peter făcu un pic ochii mari şi spuse:
- Repede? Nu-nţeleg…
- Mă refer la sărutul din seara asta.
- Aaa… De ce nu spui aşa? Şi de ce crezi c-a
fost prea repede? Eu n-aş fi de aceeaşi părere.
- Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Niciun
bărbat nici măcar nu m-a atins de la prima întâlnire,
darmite să mă mai sărute… Dar cu tine a fost
altceva. Nu-mi explic exact ce anume. Ai un chip
prea atrăgător. Să fie asta de-ajuns?
- Aşa-mi spunea şi mama mereu, că voi creşte şi
voi ajunge un bărbat după care femeile îşi vor rupe
gâturile.
- Femeile care au stat lângă tine au avut mereu o
scuză, în cazul în care se credeau uşuratice. Mama ta
a avut mare dreptate.
- Uite, dacă te referi cumva la ce cred eu, să ştii
că sărutul de mai devreme a fost cel mai frumos
lucru care se putea întâmpla în seara asta. Dacă între
un bărbat şi o femeie există magia aia specială…, ce
135
rost mai are timpul? Câte zile ar fi trebuit să treacă
pentru a ne da seama că suntem atraşi unul de altul?
Diana îl privi pe Peter de parcă i-ar fi fost
recunoscătoare că el poate gândi aşa. Peter îi zâmbi
şi o apucă cu gingăşie de bărbie, asigurând-o printr-
un mesaj trimis de mimica feţei lui că e în regulă
totul şi că nu trebuie să îşi facă griji inutile.
Imediat după ce Marvin spuse că este de acord

să îşi viziteze fiul, Stephanie ţâşni în dormitor, drept
la dulapul în care îşi ţinea garderoba. Alese cu
gesturi nervoase un costum simplu format dintr-un
sacou de damă şi pantaloni închişi la culoare şi se
îmbrăcă grăbită, luptându-se cu un nou val de
lacrimi care dădeau să o năpădească. Nu se simţea în
stare să vorbească ceva în acele momente sumbre.
Limba parcă i se încleştase. Perspectiva unei
schimbări în rău a întregii ei vieţi plutea în aer.
Şocul violent al veştii care căzuse asupra familiei lor
136
începea să îi lase urme pestilenţiale în suflet şi în
gânduri.
Marvin, înţelegând perfect crisparea şi
tulburarea soţiei lui, se ridică de pe scaun, fără
niciun cuvânt, şi se îndreptă cu paşi de plumb spre
dormitor, cu gândul de a lua de pe noptieră telefonul
mobil.
- Lasă, îi spuse încet Stephanie, pricepându-i
intenţia. Sun eu după taxi. Tu îmbracă-te, eu sunt
deja gata.
- Mersi, mormăi Marvin.
După ce dispeceratul răspunse la telefon, vocea
lui Stephanie începu să tremure, parcă dorind şi ea să
dea drumul cât mai târziu, niciodată, dacă ar fi fost
posibil, cuvintelor care ar fi putut să fie fatidice:
- Vrem o maşină pe Kahneman Street, blocul
MK5.
- Imediat, îi răspunse vocea de la celălalt capăt
al firului.
Stephanie închise telefonul şi oftă, uitându-se
după Marvin. Acesta se îmbrăcase cu unul dintre
137
costumele lui din mătase şi bumbac, costume cu care
de obicei ieşea la cumpărături sau la vizionarea
filmelor 3D de la cinematograful aflat vizavi de
blocul lor.
Marvin o privi grav pe Stephanie şi îi spuse:
- Hai să coborâm. Încui eu uşa.
Stephanie ieşi din apartament, iar Marvin o urmă
spăşit, activând, cu ajutorul telefonului mobil,
dispozitivul electronic montat în uşa de la intrare.
În tot blocul era o linişte mormântală, de parcă
toţi locatarii ar fi ştiut că tocmai se petrecuse ceva
din cale afară de trist.
În plus, începuse o ploaie deasă, iar cerul era
acoperit de nori întunecaţi şi parcă la fel de mâhniţi
ca soţii Becker.
Taxiul, un magnetomobil cu patru locuri, cu
vopseaua caroseriei de un albastru deschis şi
strălucitor, aştepta deja parcat chiar lângă intrarea în
bloc.
Când Stephanie şi Marvin, zgribuliţi sub ploaia
rece, se apropiară cu paşi grăbiţi, uşile taxiului se
138
deschiseră automat şi îi primiră în interiorul
confortabil şi încălzit de instalaţia specială de
climatizare.
După ce uşile magnetomobilului se închiseră,
şoferul, un tânăr mulatru, bine făcut şi cu părul tuns
foarte scurt, îi întrebă pe cei doi clienţi:
- Unde doriţi să ajungeţi?
Îi răspunse Marvin:
- La Centrul de Reeducare.
Şoferul îi privi lung prin oglinda retrovizoare din
interiorul magnetomobilului. Cuvintele care
reprezentau destinaţia acelei comenzi îi treziseră
nişte gânduri lugubre, amare şi înspăimântătoare în
creier. Pentru prima dată de când lucra ca
taximetrist, un client îi cerea să fie dus în zona care
stârnea fiori reci oamenilor din întreaga ţară. Ar fi
preferat să nu transporte niciodată oameni acolo,
însă, gata, acum se întâmplase şi trebuia să îşi facă
meseria şi să îi servească pe acei clienţi, fie că îi
plăcea, fie că nu. Cunoştea perfect acel cartier al
oraşului. Cunoştea, ca un adevărat profesionist, şi
traseul cel mai scurt până acolo, dar şi cel mai lung,
139
pregătit să urmeze preferinţele oricăror clienţi.
Fusese instruit ca, în cazul în care va primi o astfel
de comandă, să îşi întrebe mai întâi clientul:
Doriţi să ajungeţi cât mai repede sau v-aţi
gândit că ar fi mai bine să întârziaţi?
Îşi aminti ce ciudată i se păruse atunci, la cursul
special, această întrebare, la fel ca şi colegilor lui, de
altfel. Explicaţiile psihologului care colabora cu
compania lor de taximetrie reuşiseră oarecum să îi
lămurească, deşi le mai rămăsese o mare nedumerire
asupra rostului acestei întrebări bizare.
- Doriţi să ajungeţi cât mai repede sau v-aţi
gândit că ar fi mai bine să întârziaţi?
- Ce-i asta? zise Stephanie, uitându-se stupefiată
spre taximetrist. Îţi baţi joc de noi? Cred şi eu că
vreau s-ajung cât mai repede!
Taximetristul înghiţi în sec, înciudat că fusese
nevoit să facă un lucru aşa de neplăcut.
Compania şi politica ei imbecilă!
Ce vină au oamenii ăştia că nişte filfizoni
debitează toate prostiile?
140
- Mii de scuze, spuse taximetristul, pe un ton
mult mai amabil decât cel cu care pusese întrebarea
aceea emanată de minţile unor nebuni. Vă rog să nu
băgaţi în seamă ce-am spus mai devreme. Eram cu
gândul în altă parte, dar acum, gata, sunt la
dispoziţia dumneavoastră.
- Dă-i drumul, spuse Marvin, un pic iritat.
Suntem şi-aşa destul de supăraţi.
Fără un alt cuvânt, taximetristul apăsă
acceleraţia şi ţâşni în traficul de magnetomobile.
Stephanie oftă, se aşeză mai bine în scaunul
magnetomobilului şi începu să privească pe geam la
vitrinele şi oamenii pe lângă care treceau în viteză.
Se aflau încă în cartierul Qubein, cartierul în
care Stephanie îşi petrecuse copilăria.
Străzile erau de o curăţenie exemplară.
Restaurantele şi terasele erau pline de clienţi.
Chipurile oamenilor păreau destul de calme şi de
destinse, ca şi cum niciun fel de griji nu i-ar fi
apăsat.
141
Ploaia nu îi deranja absolut deloc pe trecători. Îşi
purtau fericiţi umbrelele, ca pe nişte accesorii care îi
ajutau să ajungă mai repede, mai plăcut şi mai uşor
în locul dorit. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine dintre
cele mai bune. Nimic la mâna a doua. Nimic de
calitate îndoielnică. Nimic murdar. Clădiri curate.
Străzi curate. Oameni curaţi.
Mâncarea otrăvită, îşi zise ea, mereu arată
impecabil…
Taxiul intră pe o stradă pe care Stephanie nu mai
fusese de foarte mult timp, de pe vremea când era
elevă la colegiu. Zilnic străbătea atunci pe jos, timp
de patruzeci şi cinci de minute, distanţa de acasă
până la clădirea colegiului în care îşi petrecea o bună
parte din zi. Văzu şi aici aceleaşi trotuare strălucind
de curăţenie, magazinele luxoase şi trecătorii
imaculaţi şi parcă proaspăt scoşi din cutie. Această
stradă făcea parte tot din cartierul Qubein. Începu să
îşi reamintească imaginile copilăriei ei, imaginile
acelor locuri care acum erau cu totul altele. Pe atunci
întâlnea la mai tot pasul oameni săraci care trăiau în
corturi şi în adăposturi.
142
Oamenii străzii…, o amintire de demult…
Stephanie se gândi la viaţa dură a acelor
nenorociţi, la starea lor jalnică şi la felul în care
aşteptau mila oamenilor. Îşi aminti că nici măcar apă
de băut nu aveau.
Într-o iarnă, văzuse cu ochii ei cum un om al
străzii topea zăpadă într-un pahar de plastic, apoi o
sorbea pe îndelete, pentru a îşi potoli setea.
Nici păsări în copaci nu mai existau pe atunci.
Oamenii străzii le mâncaseră pe toate, ca să îşi
astâmpere foamea. Pe unii îi vedea întinşi pe bănci,
aproape inconştienţi, parcă aşteptând să li se
injecteze heroină.
Acum nu mai rămăsese nimic din acel peisaj, iar
Stephanie regreta vremurile de demult. La fel şi
Marvin.
Şi nu era numai regretul. Amândoi erau copleşiţi
de tragedia unei vieţi care în cea mai mare parte nu
mai era a lor. Confortul ireproşabil al
magnetomobilului în care se aflau acum nu reuşea
deloc să le îndepărteze neliniştea şi povara unei
tragedii aproape inevitabile, dimpotrivă.
143
După ce ieşiră din cartierul Qubein, intrară într-o
zonă care lui Stephanie îi dădu sentimentul că se
apropie de destinaţie.
Străzile erau aproape pustii, doar din loc în loc
se mai vedea câte un trecător grăbit.
Inima lui Stephanie se strânse şi realiză mult mai
clar decât atunci când încă se afla în casă că va veni
în curând momentul în care îşi va revedea fiul,
numai că va fi o întâlnire ornată cu lacrimi, durere în
inimă şi disperare aproape fără leac. Şi-ar fi dat
bucuroasă douăzeci de ani din viaţă dacă ar fi ştiut
că Russel, băiatul ei cel drag, ar fi fost liber, iar
drumul ei spre acea destinaţie îngrozitoare ar fi fost
doar un coşmar risipit în zorii zilei.
Nenorocitul ăsta de taximetrist, îşi zise ea, a
avut dreptate cu întrebarea aia care m-a năucit.
Dar de ce să fie nenorocit?...
E un biet slujbaş şi el, n-are nicio vină. Însă a
vorbit de parcă ştia totul…
- Mai e mult? îl întrebă Marvin pe şofer.
144
- Încă puţin, răspunse tânărul mulatru, cu o voce
cam crispată. Acum ne aflăm pe Zimbardo Street. În
maxim un sfert de oră ajungem.
- Mulţumim, mormăi Marvin.
Stephanie nu mai privea pe geamurile
magnetomobilului. Ochii îi erau fixaţi undeva spre
direcţia înainte, parcă dorind să se lase cu totul în
voia timpului. Marvin o luă de mână, dorindu-şi să o
poată consola sau măcar linişti cât de cât pentru
clipele grele care se apropiau.
După scurgerea câtorva minute de tăcere
apăsătoare, taximetristul spuse:
- Am ajuns.
Ca prin minune, ploaia se oprise.
Marvin şi Stephanie priviră pe geam la clădirea
de cinci etaje căreia i se spunea Centrul de
Reeducare. Până în acel moment o văzuseră numai
în fotografii sau, pentru câteva secunde, la
emisiunile de ştiri.
Faţada din sticlă şi oţel părea cu totul altfel decât
în imaginile televizate.
145
Era o clădire cu un fel de strălucire stearpă şi
rece, o arhitectură nesofisticată, de o sobrietate
neliniştitoare şi menită parcă să inducă tuturor o
stare de teamă şi respect.
Dincolo de geamurile uriaşe nu se putea zări
nimic, de parcă interiorul era cuprins de întuneric de
foarte mult timp.
În toată zona domnea o linişte aproape sinistră,
nici măcar glasul vreunei păsări rătăcite nu se auzea.
Taxiul oprise în faţa unei porţi imense din bare
de fier vopsite în culoarea bronzului, poartă care se
afla la circa trei sute de metri de intrarea în Centrul
de Reeducare.
Printre barele porţii se putea vedea o alee lată de
cinci metri şi care se oprea la una dintre uşile de
acces ale Centrului de Reeducare.
Chiar lângă poartă, în exteriorul curţii uriaşe,
stăteau doi Gardieni ai Consiliului, două siluete
înalte, nemişcate, inflexibile, cu chipurile acoperite
de măştile opace, confecţionate, la fel ca şi
costumele lor, dintr-un material extrem de dur,
146
capabil să reziste chiar şi la şocul gloanţelor oricât
de puternice.
După ce taxiul plecă, Marvin şi Stephanie se
apropiară de Gardieni, cu inimile făcute dintr-o dată
mici şi nefiind deloc siguri pe ei despre cum trebuie
să procedeze.
Gardienii însă ştiau exact ce trebuie să facă.
Când Stephanie şi Marvin ajunseră la doi metri
de Gardieni, aceştia se mişcară puţin, iar o voce
aproape lipsită de orice tonalitate se auzi dinspre
masca aparţinând unuia dintre ei:
- Prezentaţi, vă rog, telefoanele mobile, pentru
identificare!
Cu gesturi rigide, Stephanie şi Marvin îşi
scoaseră din buzunare telefoanele mobile şi le
întinseră spre Gardianul care le vorbise.
Gardianul activă un mic dispozitiv din podul
palmei şi scană cu el ecranele celor două telefoane.
Un scurt semnal acustic îl convinse că vizitatorii
erau dintre cei care trebuiau să sosească. Le înapoie
mobilele celor doi şi le spuse:
147
- Veniţi după mine!
Gardianul se apropie de poartă, aceasta se
deschise fără niciun zgomot, iar Stephanie şi Marvin
îl urmară, aproape ţinându-şi respiraţia.
Atmosfera sumbră care plutea deasupra tuturor
le distrase momentan atenţia soţilor Becker de la
faptul că urma foarte curând să îşi revadă fiul în cea
mai neagră şi mai nedorită, poate, împrejurare a
vieţii lor. Aruncau priviri curioase în dreapta şi în
stânga aleii pe care păşeau, observând statuile
amplasate din loc în loc, statui reprezentând câteva
personalităţi care decedaseră în urmă cu treizeci de
ani.
O micuţă cascadă ţâşnind dintr-o stâncă înaltă de
doi metri şi jumătate era amenajată lângă soclul unei
statui şi oferea un peisaj care parcă ar fi vrut să facă
notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul Centrului
de Reeducare.
Cascada îi aminti lui Stephanie de zilele în care
îl ducea pe Russel, când acesta era un copil de zece
ani, în parcul de distracţii al capitalei. Acolo mai
148
exista o cascadă asemănătoare cu cea din curtea
aceasta aproape macabră, doar că era ceva mai mare.
După ce aleea se termină, Gardianul intră pe uşa
de acces în Centrul de Reeducare, iar Stephanie şi
Marvin trecură şi ei pragul, docili. Imediat cum
păşiră înăuntru, se simţiră ca vizitatorii unui spital de
urgenţe, pregătiţi să vadă tot ceea ce poate fi mai
rău.
Mergeau de-a lungul unui hol cu pereţii din oţel,
fără uşi şi fără ferestre, luminat de lampioane
semisferice şi mici cât o palmă, instalate în tavanul
construit tot din oţel.
După aproape cincizeci de paşi, holul se
transformă într-un labirint de coridoare foarte scurte.
Marvin şi Stephanie mergeau mecanic în urma
Gardianului, nereuşind să ţină socoteala cotirilor la
dreapta şi la stânga pe care le făceau.
După nu mai mult de cinci minute, ajunseră într-
o cameră care avea o fereastră la peretele opus uşii
pe care intraseră.
Geamul ferestrei era securizat şi rezistent la
orice fel de şocuri. În faţa geamului erau şase fotolii
149
înalte, din piele neagră, nu prea confortabile după
aspect.
Gardianul le spuse celor doi vizitatori:
- Luaţi loc pe oricare scaune doriţi.
Stephanie şi Marvin se conformară imediat,
ocupând două fotolii din mijlocul şirului de şase.
Gardianul ieşi din cameră, închizând uşa, iar ei
rămaseră aproape înţepeniţi în fotolii, aşteptând cu
sufletul la gură ceea ce avea să urmeze.
În primele trei minute nu se întâmplă nimic, în
afara unui schimb de priviri neliniştite între
Stephanie şi Marvin.
Apoi se aprinse o lumină mai puternică dincolo
de geamul din faţa lor, cu toate că spaţiul de acolo
era luminat deja de câteva lampioane din tavan.
Se auzi zumzetul unei uşi care se deschide
automat, apoi, în cadrul ferestrei securizate apăru
Russel, cu mersul puţin aplecat, de parcă muncise o
întreagă zi la căratul pietroaielor. Ţinea privirile în
pământ şi nu-i observă imediat, dincolo de geam, pe
150
părinţii lui care îl priveau cu ochii căscaţi de emoţia
revederii.
- Russel! strigă Stephanie, ridicându-se de pe
fotoliu, ca împinsă de un arc. Băiatul mamei, uită-te
la noi!
Russel privi spre geam şi chipul i se schimbă
imediat, inundat de o bucurie bruscă.
- Mamă! Aţi venit! Şi tu, tată!
Marvin sări şi el de pe fotoliu şi se aruncă spre
geam, de parcă ar fi putut trece prin el. Făcu imediat
o grimasă de tristeţe şi nemulţumire, când realiză că
îmbrăţişarea caldă dintre el şi fiul lui era împiedicată
de acel obiect străin şi rece. Rămase aproape lipit de
geam, la fel ca şi Stephanie, ai cărei ochi se umplură
de lacrimi.
Russel veni şi el foarte aproape de sticla care îl
despărţea de atingerea aşa de dorită atunci a
părinţilor lui şi spuse, încercând să îşi stăpânească
plânsul:
- Credeam că nu mai veniţi. Aici e groaznic, nu
mi-au dat deloc voie să vă contactez.
151
- Cum să nu venim? zise Stephanie, lipindu-şi
palmele de geam. Am plecat de acasă imediat cum
am aflat.
- Vestea ne-a şocat, spuse Marvin. Nu eram
pregătiţi pentru aşa ceva.
- Dar, zise Stephanie, privindu-l pe Marvin cu
un pic de reproş, cine crezi că-i pregătit? Şi ce mai
contează asta acum? Suntem lângă fiul nostru.
Stephanie se uită la Russel şi îi spuse:
- Aş vrea să te strâng în braţe!
- Şi eu pe voi, spuse Russel, izbind uşor cu
pumnul în geam. De ce nu ne dau voie să facem
măcar asta? Sunt nişte ticăloşi!
Marvin îl privi speriat pe Russel şi îi făcu semn
cu degetul lipit de buze că ar fi bine să fie atent la
ceea ce vorbeşte.
- La naiba! izbucni Russel, fără să îi pese de
frica tatălui lui. I-am înjurat de mii de ori de când mă
aflu aici. Credeţi că pe ei asta-i interesează? Da’de
unde! Ne-au împuiat capul cu tot felul de prostii. N-
152
am reuşit să le-nţeleg logica. Alec tot mi-a explicat
că suntem testaţi.
Marvin îl întrebă:
- E şi Alec cu tine?
- Da, răspunse Russel. Am ajuns amândoi aici,
numai că am impresia că n-o să-l mai văd. Ne-au
mutat în camere separate. Şi nu ştiu cum o să mă
descurc fără el. Nu ştiu nici dacă o să mă descurc în
vreun fel. Mi-e frică. Ce-o să păţesc? Din câte ştiu,
aproape nimeni n-a scăpat viu din mizeria asta.
Stephanie se grăbi să îşi liniştească fiul:
- Nu mai spune asta! Tu eşti un băiat deştept.
Mereu te-ai descurcat.
- Voi, spuse Russel, cu încrâncenare, nu ştiţi ce
se petrece aici. Ne-au pus să facem nişte chestii
ciudate… Sunt şi nişte oameni ciudaţi cu noi. Şi
parcă ne derutează mereu. De exemplu, nici măcar
nu mi-au spus: “Uite, au venit părinţii tăi să te
viziteze”. Mi-au spus doar că cineva vrea să mă
vadă. Ce puteam să-nţeleg din asta? M-aşteptam la
orice, după toate afuriseniile prin care-am trecut. La
153
ce mă mai ajută deşteptăciunea? Mi-au făcut deja
mintea praştie. Şi stai să vezi ce urmează de acum…
Marvin şi Stephanie simţiră dintr-o dată
neputinţa de a se opune inevitabilului.
Gândul că salvarea lui Russel putea fi doar o
iluzie începu să o ardă pe Stephanie în capul
pieptului. Întâlni privirea lui Marvin şi se sperie şi
mai tare.
Soţul ei avea pe faţă o expresie de parcă tocmai
îşi trăia ultimele minute de dinaintea execuţiei.
De ce am impresia, Marvin, că suntem nişte
cârpe acum?
Nu putem mişca un deget ca să-l vedem pe
Russel iar acasă.
Totul în jur era sinistru şi cinic. Iar ei erau ca
actorii unei piese al cărei scenariu era scris deja.
Stephanie îl întrebă pe Russel:
- Dar ce-ai făcut? Cum te-au descoperit? Noi
ştiam că te-am avertizat mereu şi te-am învăţat să ai
grijă. Nu cumva Alec te-a atras în nenorocirea asta?
154
- Nu, spuse Russel. Alec n-are nicio vină. Doar a
mea a fost ideea. Şi l-am băgat şi pe el în bucluc. Nu
m-am mai putut stăpâni, mamă. Iertaţi-mă! Mă
puteţi ierta?
- Sigur că da! spuse Marvin.
- Cum să nu te iertăm? zise Stephanie. Mereu
mi-a fost teamă c-o să faci asta. Uite că n-am scăpat.
Dar spune-ne măcar ce s-a întâmplat.
- Pasiunea mea, spuse Russel, m-a adus aici.
Ştiţi că mi-a plăcut de când mă ştiu să conduc
magnetomobile. Numai că lumea reală nu-mi putea
oferi ce voiam eu. Şi aşa, cu mare greu, am găsit pe
cineva care-mi putea îndeplini dorinţa. Era suficient
doar un dispozitiv montat la un aparat TV. O pistă
virtuală, o linie de start… Am crezut, în prostia
noastră, că vom scăpa…
Marvin închise ochii şi zise încet:
- Am înţeles, nu-i nevoie să continui. Faptul e
consumat.
- Şi, spuse Russel, acum îmi pare foarte rău. N-
am putut rezista impulsului, iar voi suferiţi. Aş vrea
să-mi îndrept greşeala, dar se pare că-i prea târziu.
155
- Ba nu, spuse Stephanie, cu dârzenie. Cine ştie
sigur că-i prea târziu? Russel, băiatul meu, ascult-o
pe mama ta! Foloseşte-ţi voinţa şi vei scăpa de aici!
Eu simt că aşa trebuie să fie! Trebuie să te-ntorci
acasă!
Russel îşi privi părinţii cu compasiune şi cu
dorinţa de a îi ajuta să îşi depăşească disperarea.
Dragostea lor ocrotitoare îi producea şi o durere pe
care nu o mai cunoscuse niciodată, pentru că
niciodată el nu se mai aflase într-un astfel de pericol.
Le spuse:
- Cred că mai am destule teste de trecut, dar vă
promit că voi fi cât pot eu de atent.
Stephanie nu îşi mai putu stăpâni plânsul.
Marvin o luă de umeri, încercând să o liniştească,
apoi îi zise lui Russel:
- Va trebui să sperăm, fiule. Şi, dacă îţi va fi mai
uşor, gândeşte-te mereu la iubirea noastră pentru
tine.
Lacrimi fierbinţi inundară ochii lui Russel.
Adevărul era că, după acea vizită, el nu ştia sigur
dacă părinţii lui îl vor mai vedea viu.
156
*
Imaginea holografică a televizorului care

transmitea 3D apăru exact la ora opt dimineaţă, aşa
cum Peter o programase în momentul în care se
băgase în pat.
Era ora ştirilor, iar Peter fu trezit de glasul
crainicului care tocmai prezenta un eveniment
cultural ce urma să aibă loc în centrul oraşului,
respectiv un concert de pian şi vioară în interpretarea
lui Rian Sanders, pianist celebru, şi a Lindei Boen, o
violonistă cu vârsta de şaisprezece ani.
Peter se frecă la ochi şi îşi întinse oasele,
încercând să îşi alunge cât mai repede starea de
leneveală care îl încerca în fiecare duminică
dimineaţă.
Razele soarelui îşi făceau deja loc printre
jaluzelele ferestrelor dormitorului, anunţând o zi
călduroasă şi numai bună pentru o plimbare prin
157
parcul umbrit şi situat la cinci minute de mers de
blocul în care locuia Peter.
Privirile lui Peter se opriră pe desenul în tuş
agăţat chiar lângă televizor, desen care reprezenta un
trunchi de copac gros cât opt oameni la un loc şi
înconjurat de cinci copii care păreau să urmărească
nişte insecte aflate în aer. Îşi aminti de cei doi copii
ai lui Steve şi de petrecerea de la care se întorsese în
urmă cu şase ore.
Fantasmele nopţii…, îşi spuse el.
N-ar fi avut niciun farmec dacă ne făceam de
cap în timpul zilei.
Noaptea a rămas în urmă, iar odată cu ea şi
imaginile care îmi vin acum de-a valma…
Peter se gândi la Diana şi îşi acordă un răgaz
pentru a mai rămâne măcar două minute cu capul pe
pernă, dorindu-şi să îşi amintească mai bine chipul ei
frumos şi care îl dăduse gata.
Nu i-am făcut o fotografie.
Acum aş fi privit-o pe îndelete…
158
Rememoră frânturi din conversaţiile pe care le
purtase cu Diana pe terasa casei lui Steve.
Luă de pe noptieră telecomanda şi opri sonorul
televizorului. Încercă să retrăiască măcar o
minusculă parte din senzaţiile dulci ale săruturilor pe
care Diana i le oferise sub cerul înstelat şi în
momentele acelea în care evadaseră de la o petrecere
cu un farmec familiar.
Însă şi vinul cu care depăşise puţin măsura îşi
făcea acum efectul. O mică durere de cap începuse
să îl sâcâie şi îşi simţea gura foarte amară.
Se gândi să o sune pe Diana, însă imediat
presupuse că ea încă ar mai fi putut dormi şi nu ar fi
vrut să îi strice somnul. În afară de aceasta, amăreala
din gură îl îmboldea să meargă cât mai repede la
baie, apoi în bucătărie, să îşi prepare un suc
concentrat din portocale.
Se dădu jos din pat, îşi puse un halat pe el şi
intră în baie, apoi, după două minute, în bucătărie.
Dinspre cuşca suspendată deasupra frigiderului
se auzi:
- Ce bem azi? Cum ne simţim?
159
Peter îi zâmbi papagalului aflat în cuşcă şi îi
spuse:
- Azi sunt cam mahmur, Kerry, dar şi fericit.
Cred c-am descoperit dragostea pe care-o aşteptam.
E o femeie tânără, cu ochi care parcă-ţi intră direct
în suflet şi un zâmbet de catifea, numai bun să-l
priveşti mereu şi să nu te mai saturi de el.
Papagalul scoase un zgomot asemănător
scrâşnetului din dinţi. Acesta era semnul din care
Peter înţelegea întotdeauna că Kerry, papagalul lui
pe care îl cumpărase de la un comerciant chinez, era
relaxat şi îşi arăta mulţumirea.
Kerry învăţase câteva expresii pe care le repeta
în diverse momente ale zilei:
Ce bem azi?
Cum ne simţim?...
Nu-i cam cald aici?...
Să nu uiţi televizorul deschis!...
Ţi-ai călcat costumul?...
Peter îşi prepară rapid un suc din portocale, apoi,
cu paharul în mână, intră în dormitor, se trânti în pat,
160
deschise sonorul televizorului şi, până când se făcu
ora zece, urmări un documentar despre metodele
prin care pământurile înţelenite pot fi transformate în
terenuri agricole foarte fertile.
După ce documentarul luă sfârşit, Peter luă de pe
noptieră telefonul mobil şi formă numărul Dianei.
La încheierea petrecerii din casa lui Steve, ea îi
oferise numărul de mobil, fără ca el să i-l ceară, iar
gestul ei îi dăduse impresia că relaţia abia începută
se derulează parcă prea uşor, prea natural, ca şi cum
tot timpul scurs până în acea seară nu ar fi fost decât
o pregătire firească a unui eveniment ce cu siguranţă
trebuia să aibă loc.
În timp ce aştepta ca Diana să răspundă, Peter se
gândi dacă nu cumva ea încă doarme. Uitase să o
întrebe la ce oră se trezeşte, iar acum se temea să nu
fi comis o impoliteţe. Îşi spuse:
Oare asta înseamnă să fiu îndrăgostit?...
Şi nu cred c-o să se supere doar din atât, abia
ne-am cunoscut.
Diana răspunse apelului telefonic:
161
- Bună, Peter! Deja ai făcut ochi?
Peter rămase surprins şi îi zise:
- Eu să fac ochi? Te aşteptam pe tine să te
trezeşti. Mi-era teamă c-o să-ţi stric somnul.
- A, e ok, spuse Diana. La ora opt eram în
picioare. Credeam c-o să dorm mai mult, dar uite că
n-am reuşit.
- Eu mi-am urmat programul normal, cu toate că
nu mi-au rămas prea multe ore de dormit. Şi tu de ce
n-ai rămas mai mult în pat?
- Bună întrebare. După tot ce s-a petrecut aseară,
cum vrei să mai fiu liniştită?
Peter zâmbi satisfăcut şi zise, schimbând
intenţionat direcţia discuţiei:
- Ai văzut ce vreme frumoasă e afară?
- Sigur c-am văzut. Ai vreo propunere?
- Am. Dacă tot nu ni se mai lipesc genele, putem
ieşi undeva. Cunosc eu un loc foarte bun.
- Sunt de acord. Care e locul?
162
- Lângă blocul în care stau eu este un parc. Are
patru alei paralele care-l traversează de-a lungul, iar
undeva la margine se află o terasă cu multe umbrele
foarte mari, roşii şi albastre. Ca să ajungi la blocul
meu, vii pe Done Street, apoi, după ce treci de sensul
giratoriu, faci prima la dreapta şi mergi tot înainte,
până când vezi un panou uriaş instalat lângă un
balcon de la etajul unu.
- Sper să ţin minte… Ştii ce fac eu acum?
- Nici măcar nu pot bănui.
- Sunt în cada din baie, aproape acoperită de
spumă. Va trebui s-aştepţi până când sunt gata de
plecare.
- De ce crezi că n-aş aştepta? Am toată ziua la
dispoziţie.
- O, ce bărbat! Din câte ştiam eu, nu toţi ar face
asta.
- Nu ştiu ce experienţe ai avut, însă eu te asigur
că sunt destul de răbdător. Şi nu mă prefac, chiar ştiu
s-aştept. O să ajung însă înaintea ta la terasă, ca să
rezerv locurile. Duminica e cam aglomerat acolo.
Îmi poţi spune la ce oră vii?
163
- Ştiu să mă mişc şi repede. Ajung nu mai târziu
de ora unsprezece. Dacă vor fi probleme cu traficul,
te sun.
- În regulă. Eu deja mă-mbrac.
După terminarea convorbirii telefonice, Peter
simţi prin tot corpul un fior foarte plăcut, fiorul
echivalent cu fericirea de care ai parte doar în unele
momente foarte rare din viaţă. I se părea că toată
omenirea îl aşteaptă şi îl încurajează să o întâlnească
neapărat pe Diana şi să îi declare că şi-a găsit
sufletul pereche.
În centrul gândurilor lui se afla numai şi numai
ea, în acele clipe.
O stare plăcută de agitaţie începu să îi dea
imbolduri pentru a se îmbrăca repede şi a ieşi în
aerul curat de afară.
Îşi puse pe el o cămaşă albă de bumbac, o
pereche de pantaloni bleu de vară şi coborî în parcul
unde trebuia să sosească Diana.
La terasă se mai aflau două mese libere. Peter o
alese pe cea aflată pe partea dinspre parc, foarte
164
aproape de aleea pe care o pereche îşi plimba copilul
în vârstă de patru ani.
Un ospătar care nu părea să aibă mai mult de
douăzeci de ani se apropie de el şi îl întrebă:
- Doriţi să vă servesc cu ceva?
- Mulţumesc, răspunse Peter. Acum aştept pe
cineva. Trebuie s-ajungă cam într-un sfert de oră.
Atunci o să fac şi comanda.
- Bine, spuse ospătarul, retrăgându-se politicos.
Lui Peter i se păru că timpul trece foarte greu şi
se cam miră, căci el se ştia destul de bun la capitolul
“Răbdare”.
Cele câteva minute rămase până când avea să o
revadă pe femeia pe care abia o cunoscuse se
scurgeau cu o lentoare aproape neplăcută şi greu de
suportat.
Se bucură când constată că, la o masă alăturată,
un tip cu barbă discuta foarte aprins şi pe un ton
destul de ridicat cu o tipă roşcată care pesemne era
prietena sau logodnica lui. Tipa încerca, aproape fără
succes, să facă faţă potopului de reproşuri care
165
veneau din partea tipului bărbos. În toată acea
discuţie era vorba despre faptul că ea, în timpul în
care el fusese plecat într-o delegaţie mai lungă, nu îi
răspunsese deloc la apelurile telefonice, ca şi cum îşi
închisese pentru totdeauna mobilul. Cuvintele
schimbate de cei doi îl amuzau puţin pe Peter şi îi
întăreau convingerea că el niciodată nu ar fi în stare
să îi vorbească pe un astfel de ton iubitei sau soţiei
lui. Partea bună a gălăgiei pe care o produceau
vecinii lui de masă era că timpul trecea mai repede.
O voce feminină îl făcu pe Peter să întoarcă
privirea spre stânga, spre partea opusă mesei ocupate
de bărbos şi roşcată:
- Peter! Ce faci? Nu m-aşteptam să te văd aici.
Femeia care îl strigase era o tânără de douăzeci
şi cinci de ani, şatenă, cu părul lung şi cu o
fizionomie ştearsă, mai înaltă cu o palmă decât el,
îmbrăcată într-un costum de vară format dintr-o
bluziţă portocalie şi o fustă până la genunchi.
- Julia! spuse Peter surprins. Eu… aştept pe
cineva. Dar tu ce faci? Cum de eşti prin locurile
astea?
166
- Îţi spun. Dă-mi voie mai întâi să mă aşez la
masă, lângă tine.
- Sigur, spuse Peter politicos. Te rog, ia loc!
- Mulţumesc, spuse Julia, aşezându-se pe un
scaun situat chiar în faţa lui Peter.
Deşi se străduise să fie cât mai amabil, Peter nu
era încântat de întâlnirea neaşteptată cu Julia. Se
gândi că în curând urma să sosească Diana, însă nu
ştia cum să îi spună Juliei, într-o formă cât mai
elegantă, că ar prefera să rămână singur, deoarece
urmează să se găsească cu cineva care contează mult
mai mult decât ea.
Când aveam nevoie de tine, îşi zise el, nu
apăreai aşa de inopinat…
Peter îi zâmbi Juliei (era un zâmbet cam strâmb)
şi o întrebă:
- Cum de m-ai văzut? Terasa asta nu se remarcă
prea bine de pe stradă.
Julia îi răspunse, parcă mirându-se de mica lui
naivitate:
167
- Nu de pe stradă te-am văzut. Eram în
magnetomobil, mergeam spre studio, numai că mă
apucase o sete teribilă şi n-am mai rezistat. Am
văzut cu coada ochiului intrarea spre terasă şi am
venit încoace să-mi cumpăr un suc. Şi aşa te-am
observat pe tine.
- Perfect logic, spuse Peter. Şi tot ar fi trebuit să
ne revedem, până la urmă, măcar din întâmplare.
- Nu te bucuri că ne-am întâlnit aşa?
- Ba da. De ce crezi că nu mă bucur? Doar că a
trecut ceva timp de când…
Chipul lui Peter se înnegură brusc. Julia nu băgă
în seamă schimbarea subită a mimicii feţei lui şi
spuse:
- A fost o perioadă frumoasă în viaţa noastră.
Eu, cel puţin, am rămas cu amintiri frumoase. Păcat
că n-a fost să fie…
- Julia, spuse Peter, pe un ton împăciuitor, nu
trebuie să ai niciun regret. Poţi găsi oricând bărbatul
care să te facă fericită. Ştii bine că eu m-am străduit,
dar…
168
- Ştiu al naibii de bine. Eu am fost şi sunt
veşnica nemulţumită. Asta e.
Julia nu îşi ascunse rictusul de dezamăgire acută
provocat de indiferenţa lui Peter faţă de ea.
El privea neliniştit spre intrarea în parc,
aşteptându-se ca în orice moment să apară Diana. Se
uită la ceasul de pe ecranul mobilului şi constată că
era ora unsprezece şi cinci minute. Diana întârzia.
Traficul e de vină, îşi zise el.
Poate mă salvează în acest moment foarte
aiurea pentru mine.
Peter o privi grav pe Julia şi îi spuse:
- Nu cred că-i posibil să nu-ţi găseşti marea
iubire. Oraşul ăsta imens e plin de bărbaţi mai buni,
mai frumoşi şi mai bogaţi ca mine.
- Ce uşor îţi este să vorbeşti, spuse Julia, cu o
urmă de maliţiozitate în glas. Femeile mereu au
căzut la picioarele tale. Natura te-a înzestrat cu un
dar care parcă le pocneşte pe dame drept în inimă.
Ce mai contează un suflet care te-a vrut pentru el?
169
Dacă ceva nu ţi-a plăcut, gata, un mic ghiont, apoi
adio.
- Julia, suntem oameni în toată firea. Te porţi de
parcă ai fi un copil.
- Copil? Atât ai de spus? Ai uitat toate
promisiunile pe care mi le-ai făcut? Unde-i căminul
acela cald în care urma să ne facem cuibuşorul
nostru şi grădina dragostei care să ne ţină înlănţuiţi
până la moarte? Sau pe vremea aia îţi plăcea să te
joci cu vorbele mari?
- Te rog, Julia, ştii bine ce-a fost atunci între noi.
- Asta-i problema, că ştiu. M-ai minţit, ai stat cu
mine doar atât cât să-ţi fie bine, apoi mi-ai dat cu cea
mai mare seninătate papucii. Iar eu te-am iubit ca o
nebună! Tot timpul te-am iubit, Peter! Asta n-ai
înţeles.
- Dar şi eu te-am iubit!
- Nu cred! Dacă m-ai fi iubit, nu m-ai fi aruncat
ca pe o tabletă uzată.
Peter se trezi inundat de un disconfort tăios.
170
Ochii Juliei erau aţintiţi asupra lui, iar chipul ei,
schimonosit de furia pe care abia şi-o stăpânea, i se
păru urât şi îmbătrânit înainte de vreme.
Asta-mi lipsea acum, îşi zise el.
Cum de m-a nimerit tocmai azi şi aici?
Singurul gând care începu să îl stăpânească pe
Peter era cum să scape cât mai discret şi cât mai
repede de femeia care cândva părea că îi va îndulci
tot restul zilelor, dar apoi se dovedise că îl mistuia
cu o dragoste sălbatică, posesivă, bolnăvicioasă şi
aproape de limita unui coşmar greu ca lespezile de
piatră ale monumentelor funerare.
Când Julia se pregătea să mai arunce nişte
reproşuri înveninate, Peter o zări pe Diana cam la
cincizeci de metri de terasă.
Diana văzuse şi ea, de la acea distanţă, că Peter
se afla la masă cu o femeie şi se oprise, încercând să
înţeleagă ce se petrece.
Julia observă imediat privirea lui Peter
îndreptată spre direcţia dinspre care venea Diana şi
se răzgândi să mai vorbească ceva, aşteptând parcă o
reacţie din partea lui Peter.
171
El privea cu teamă tot în direcţia Dianei, sperând
că ea nu va face cale întoarsă şi că va fi destul de
inteligentă să înţeleagă că ceea ce vedea la masa de
pe terasă nu era în niciun caz ceea ce părea.
Diana, ar fi vrut el să îi strige, ea e doar o
fostă…
Ne-am întâlnit din întâmplare şi acum au
apucat-o pandaliile…
Diana stătea în continuare încremenită locului,
de parcă nu se putea hotărî dacă să se apropie de
terasă sau să se întoarcă fără un cuvânt.
- Cina e servită, domnule Klugman.

- Mulţumesc, Chris, spuse Darren, ridicându-şi
ochii din cartea de patru sute de pagini pe care o
citea.
172
Chris, un tânăr cu vârsta de treizeci de ani,
blond, înalt, îmbrăcat într-un costum negru şi fără
nicio cută, se retrase politicos şi tăcut din camera în
care se afla Darren, cameră care arăta ca o sufragerie
spaţioasă, mobilată simplu cu o bibliotecă ce
acoperea unul dintre pereţi, cu o masă ocupată de un
aparat TV ce transmitea tridimensional, cu o canapea
pentru două persoane şi cu un mic dulap în care se
aflau doar două costume aşezate pe două umeraşe.
Darren era un bărbat cu vârsta de patruzeci de
ani, cu părul şaten deschis şi rar, cu început de
chelie, potrivit de statură, cu o expresie serioasă a
chipului. Tuturor celor cu care se întâlnea le crea
senzaţia că e un om care cugetă zi şi noapte la cele
mai profunde adevăruri ale vieţii şi ale lumii.
Impunea respect într-un mod inconştient, prin
atitudinea lui, prin timbrul vocii şi prin privirea
gravă.
După ce Chris, majordomul pe care îl angajase
în urmă cu două luni, îl anunţă că e ora mesei,
Darren se ridică de pe canapeaua pe care stătuse în
minutele dedicate lecturii, puse cartea înapoi pe unul
dintre rafturile bibliotecii, apoi ieşi din sufragerie şi
173
se îndreptă spre sala de mese, străbătând un hol lung
cam de treizeci de metri. Pe hol se întâlni iar cu
Chris, căruia îi spuse:
- Te rog, adu-mi şi vesta mea, azi mi-e cam frig,
iar cămaşa asta-i cam subţire.
- Desigur, spuse Chris foarte servil, pornind apoi
în grabă spre camera în care Darren îşi avea
garderoba completă.
Darren ajunse în sala de mese, o încăpere cam
de mărimea unui mic restaurant pentru cincizeci de
persoane, cu o masă lungă în mijloc, mobilată pe toţi
pereţii cu tablouri care reprezentau în mărime
naturală portretele câtorva muzicieni, scriitori şi
oameni de stat aparţinând unei epoci ce apusese în
urmă cu douăzeci de ani.
Chris sosi cu vesta în momentul în care Darren
se aşeza la masă.
După ce Darren se îmbrăcă, Chris părăsi sala de
mese, apoi se întoarse cu o masă cu rotile şi pe care
se aflau două feluri de mâncare, pe două platouri
acoperite cu clopote din sticlă.
174
- Mulţumesc, spuse Darren, apoi ridică clopotul
de pe unul dintre platourile aşezate de Chris pe masă
şi începu să taie în cubuleţe mici o bucată de
friptură.
Chris se plecă puţin spre Darren, respectuos,
apoi ieşi.
Cina era unul dintre momentele în care Darren
voia să fie singur. El mesteca fără grabă fiecare
bucăţică de mâncare, încercând să îşi limpezească
mintea, de parcă masa de seară ar fi fost un ritual în
care toate energiile negative acumulate în timpul
zilei erau fărâmiţate, topite şi evaporate prin forţa
gândurilor liniştite şi limpezi ca apa unui pârâiaş de
munte.
Sala de mese era stăpânită tot timpul de o linişte
mormântală. Singurul om care putea întrerupe tihna
cinei lui Darren era Chris, însă nici măcar acest tânăr
majordom nu ar fi îndrăznit decât pentru un motiv
extrem de important să intre în sala de mese în
timpul în care omul ce îi oferise unul dintre cele mai
râvnite posturi se bucura pe îndelete de hrana
zilnică.
175
La nici două minute după începerea cinei,
atenţia lui Darren fu atrasă de ceea ce, dincolo de
uşa închisă a sălii de mese, părea să fie discuţia
aprinsă a doi bărbaţi.
Darren recunoscu imediat vocea lui Chris, însă
nu putu să îşi dea seama cui aparţinea cealaltă voce.
Din tonul glasului lui Chris, înţelese că acesta se
străduia să îl oprească pe celălalt bărbat să intre în
sala de mese. Distinse câteva cuvinte:
Chiar nu se poate…
Ştiţi doar regula…
Vă rog mult să înţelegeţi…
Darren era nemulţumit că trebuia să îşi întrerupă
cina, însă se gândi că niciodată nu se mai întâmplase
ca majordomul lui să fie nevoit să roage pe cineva să
nu îl deranjeze.
Ceva nu-i bine, îşi zise el, ridicându-se de la
masă.
Uşa de la intrarea în sala de mese se deschise şi
în prag apăru Chris, privind spre Darren cu o teamă
vinovată, îmbujorat la faţă. Majordomul îi spuse:
176
- Vă rog mult să mă scuzaţi! Eu am făcut tot
posibilul, dar nu l-am putut împiedica pe acest domn
să…
Un bărbat blond, înalt, cu maxilare late şi cu
umeri de atlet, îmbrăcat într-un costum negru, cu o
expresie foarte îngrijorată pe faţă, îl dădu cu
delicateţe pe Chris la o parte din pragul uşii şi îi
spuse lui Darren, păşind în sala de mese:
- Domnule vicepreşedinte, ştiu că nu-i frumos
deloc ce-am făcut, dar situaţia excepţională mă
obligă să dau buzna aici şi să vă spun că trebuie să
m-ajutaţi! Vă rog să m-ajutaţi! Este vorba despre
viaţa copiilor mei!
Julia se calmă brusc. Îl privi pe Peter cu un fel

de milă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună:
Îţi faci cumva iluzii că ea ar fi altfel sau mai
deosebită?
177
Peter nu o privi decât două secunde pe Julia,
apoi îşi mută ochii la Diana, dorindu-şi din tot
sufletul să treacă cu bine peste acest moment penibil.
Înţelegând că nu are niciun rost să mai insiste,
Julia se ridică de la masă şi plecă fără să se mai uite
la Peter. Îi aruncă doar o privire dispreţuitoare
Dianei, atunci când trecu pe lângă ea.
Peter se ridică şi el de la masă şi se grăbi să o
întâmpine pe Diana. Îi spuse, atunci când se apropie
de ea:
- Bănuiesc cam ce-i în mintea ta, însă ce ai văzut
nu-i deloc ceea ce pare. Julia e o fostă prietenă cu
care nu m-am mai văzut de mult timp. Hai, vino să
stăm la masă.
Diana începu să meargă alături de Peter şi îi
zise:
- Am fost doar puţin surprinsă. Nu trebuie să-mi
dai prea multe explicaţii.
- Perfect, spuse Peter, căci nici n-am ce să
explic. Julia m-a văzut aici absolut întâmplător, fiind
în trecere. A vrut doar să mă salute şi să schimbe o
vorbă cu mine.
178
- Dar părea supărată.
- Ei… Vechile poveşti… E o femeie cam
dificilă. Nu prea îmi face plăcere să-mi amintesc.
- Atunci e în regulă.
După ce se aşezară la masă, Peter îi făcu un
semn ospătarului care aştepta lângă barul terasei.
Acesta veni cu o tabletă pe care putea fi văzut
meniul. Peter îi mulţumi şi o îndemnă pe Diana să
consulte ceea ce era trecut pe tabletă.
Diana îl întrebă pe Peter, după ce ospătarul se
îndepărtă:
- Ce vrei să servim?
- La ora asta, spuse Peter, poate merge o gustare
şi o bere slabă. Să luăm o gustare? Ai mâncat ceva
acasă?
- Crezi c-am putut? După ce m-ai sunat, am sărit
din cadă şi m-am îmbrăcat. M-am străduit să fiu
punctuală şi uite că n-am reuşit.
- Dar asta chiar nu-i o problemă. Azi e duminică.
Iar traficul e oricum infernal în fiecare zi. Hai să
vedem ce mâncăm. Eu vreau şniţel şi o bere rece.
179
- Eu nu sunt pretenţioasă. Mă mulţumesc cu ceea
ce vrei şi tu.
- Bine, spuse Peter şi privi spre ospătar, care
veni imediat să ia comanda.
Urmă un moment în care Peter şi Diana, rămaşi
singuri la masă, încercară să îşi învingă stinghereala
care parcă nu li se potrivea deloc.
Peter îi zâmbi Dianei, iar ea făcu la fel.
La lumina zilei, Diana i se păru lui Peter o
femeie diferită de cea pe care o cunoscuse la
petrecerea din casa lui Steve. Atunci, lumina
artificială şi întunericul de afară îi dădeau ei
farmecul unei dive aproape ireale, a unui model
desprins dintr-o fantezie care îţi tăia respiraţia prin
puritatea imaginii şi, subtil, te făcea să visezi cu
ochii deschişi la tinereţea veşnică, la bucuria fără
oprelişti a oamenilor tineri şi lipsiţi de grija anilor
viitori.
Machiajul discret pe care Diana îl avea în seara
petrecerii rămăsese în memoria lui Peter ca semnul
unei cochetării nevinovate şi gata să te atragă în
180
mrejele unei relaţii ce promitea numai pasiune şi
furtuna de neoprit a sentimentelor.
Acum, în lumina naturală a soarelui care începea
să îşi reverse asupra tuturor dogoarea obişnuită a
verii, Peter o vedea pe Diana ca pe o femeie mult
mai pământeană, dar, în acelaşi timp, mai
ademenitoare prin naturaleţea liniştitoare. Machiajul
ei era mai şters şi de bun simţ. Îşi prinsese părul la
spate cu o clamă argintie şi se îmbrăcase cu un
costum format dintr-o bluză subţire de culoare albă
şi o fustă bleu până la genunchi.
Prin ţesătura bluzei, Peter putea ghici forma
sânilor şi conturul taliei ei care, în momentul tandru
şi fierbinte de pe terasa casei lui Steve, îi aprinseseră
simţurile. Pentru o clipă, simţi impulsul de a o lua în
braţe şi a o strânge într-o îmbrăţişare prelungă. Îi
spuse:
- Arăţi minunat. Am impresia că trăiesc cea mai
frumoasă surpriză a vieţii mele.
Remarca lui Peter o luă pe nepregătite pe Diana,
iar ea nu putu face altceva, în primele secunde, decât
să îi trimită un zâmbet curat, fericită că ziua aceea de
181
duminică îi oferea aşa repede nişte cuvinte simple şi
mari prin sinceritatea lor.
- Eşti un dulce, spuse ea, grăbindu-se să întoarcă
la fel de generoasă complimentul primit. Eu nu mă
cred o femeie prea frumoasă. Dar tu cu siguranţă eşti
un bărbat frumos.
- Nici nu mă mai gândesc la mine. Poate din
cauză că prea mulţi mi-au spus câte ceva despre
chipul meu. Şi dă-mi voie să-ţi mai spun că eşti o
femeie foarte frumoasă. Niciodată nu fac
complimente gratuite.
- Mulţumesc! spuse Diana, roşind uşor, apoi îl
apucă pe Peter de mână.
Gestul pe care această femeie atrăgătoare prin
farmecul ei pur îl făcuse şi la petrecerea dată de
Steve îi răscoli lui Peter senzaţii care parcă doar
stătuseră adormite şi aşteptau clipa în care o prezenţă
gingaşă să le reînvie.
Pentru Peter, Diana era tot ceea ce Julia nu
reuşise să fie: o femeie caldă, calmă şi ademenitoare
prin prospeţimea chipului şi privirii.
Am pierdut atâta timp degeaba, îşi zise el.
182
Julia mi-a lăsat numai câteva amintiri plăcute şi
vagoane de reproşuri, nervi, dureri de cap şi
bufnituri încărcate de stres.
Diana parcă-i exact opusul Juliei. Îndrăzneaţă,
dar şi decentă atât cât trebuie, liniştită ca o zi de
primăvară plină cu soare şi fără nicio adiere de
vânt, inteligentă şi plină de chemarea tainică a
dorinţei carnale.
- Ah, făcu Peter, apucând cu amândouă mâinile
şi cu delicateţe mâna Dianei, parcă totul se-ntâmplă
prea repede.
- Şi nu-i bine? întrebă Diana pe un ton şăgalnic.
- În mod sigur! Cine-ar fi crezut vineri că după
două zile voi sta la masă cu femeia ce părea să nu
mai vină niciodată?
- Tu vorbeşti serios? Nu prea aş crede. Mai
devreme am observat că cineva cam regretă
despărţirea de tine.
- Dacă te referi la Julia… Am făcut eforturi s-o
uit cât mai repede, iar azi mi-a produs o stare de
agitaţie care nu mi-a făcut deloc bine. Îmi era gândul
numai la tine, iar ea, o experienţă care doar a reuşit
183
să-mi deschidă ochii, mă apăsa pe creier cu
încercările ei de a reînvia un trecut cam cenuşiu. Ce-
a fost, a fost. M-a luat prin surprindere, nu m-
aşteptam să facă o criză de nervi tocmai azi şi aici.
- Înseamnă că ea nu te-a uitat. Încă te mai
doreşte.
- N-are decât. Va trebui să-nţeleagă că eu şi ea
nu putem avea o viaţă împreună.
Diana îşi retrase mâna dintre palmele lui Peter şi
îşi îndreptă puţin o buclă de păr scăpată din
strânsoarea clamei şi deranjată de o mică pală de
vânt.
Peter avu impresia că ea nu doreşte să intre prea
adânc în subiectul cu Julia.
Mai bine aşa, îşi zise el.
- Ştii, spuse Diana, nu cunosc aproape nimic
despre tine. Dar ne-am apropiat foarte repede unul
de altul.
- Şi tu eşti încă o enigmă pentru mine.
Diana zâmbi.
184
- Aş vrea, continuă Peter, să aflu totul despre
tine.
- N-avem de ce să ne grăbim. Azi e o zi însorită
de duminică, locul ăsta chiar îmi place şi aş sta aici
toată după-amiaza. Eşti de acord?
- Desigur! Vrei cumva să-ncep eu?
- Aşa ar fi politicos. Dar nu ţin neapărat.
- Ba voi începe eu. De acord?
- Abia aştept!
- M-am născut în Stooder şi am copilărit tot aici.
Am fost crescut mai mult de bunici, părinţii tatălui
meu. Părinţii mei au avut o viaţă foarte ocupată.
Tatăl meu a fost profesor universitar, iar mama a fost
stewardesă.
- O combinaţie interesantă.
- Aşa zic şi eu. Dar să ştii că s-au iubit foarte
mult. Şi acum se iubesc, desigur. S-au pensionat
amândoi în urmă cu trei ani. Au vândut apartamentul
şi şi-au cumpărat o căsuţă în Wontfort, cartierul ăla
din partea de sud a oraşului Stooder, dacă îl ştii.
- Îl ştiu, dar n-am fost niciodată acolo.
185
- E un cartier cochet şi foarte liniştit, un loc
izolat de nebunia metropolei. Are o stradă principală
care trece chiar prin centru şi o duzină de străduţe cu
blocuri de zece etaje şi căsuţe ca acelea din poveştile
scrise de Barry Johnson.
- Ai vrea să ne retragem şi noi în Wontford,
cândva?
Întrebarea Dianei îl surprinse pe Peter. Îşi zise:
Ea deja se gândeşte aşa de departe? Nu-i rău…
Ospătarul veni cu comanda. Peter îi mulţumi,
apoi continuă să îi vorbească Dianei.
- Poate, spuse el, cândva. Acum am o misiune de
îndeplinit.
- Ce fel de misiune?
- Eu, cum ţi-am mai zis, lucrez la Institutul de
Cercetări Neurotehnologice. Lumea ştie că sunt un
cercetător talentat, dar nimeni, în afară de părinţii
mei, nu ştie motivul pentru care am decis să urmez
cariera asta.
- Şi-l voi afla eu astăzi?
186
- Cu voia mea, da… Când aveam vârsta de
şaptesprezece ani, într-o zi mohorâtă de toamnă,
Earl, fratele meu mai mic cu cinci ani decât mine, se
întorcea de la şcoală. Eu ajunsesem acasă mai
devreme cu o oră, iar mama pregătea masa. Era una
dintre puţinele zile în care putea să stea câteva ore în
bucătărie şi să pregătească felul nostru preferat de
mâncare: salată de icre cu cartofi, o specialitate al
cărei secret foarte puţine gospodine îl stăpânesc.
Pregătirea mesei era pe încheiate, când zgomotul
traficului obişnuit pe care îl auzeam zilnic din
apartamentul nostru de la etajul trei a fost întrerupt
de un trosnet asurzitor, o scrâşnitură teribilă care
suna a metal şi sticlă sfărâmate de o forţă nemiloasă.
Ne-am bulucit toţi la fereastră, eu, mama şi tatăl
meu, speriaţi. Tocmai avusese loc un accident, se
ciocniseră două magnetomobile, iar unul dintre ele
ricoşase într-un perete lângă care începea vitrina
unui supermarket. De acolo ricoşase iar şi se oprise
într-un stâlp de lângă trotuar. Oamenii de pe stradă
alergau agitaţi spre stâlpul acela îndoit de puterea
izbiturii, iar lângă stâlp zăcea un corp… Mama l-a
187
recunoscut prima… Era Earl, fratele meu.
Magnetomobilul îl lovise în plin.
- Ah…, făcu Diana, schimonosindu-se de oroare
şi milă.
- A fost un coşmar, continuă Peter, pe un ton
grav. Mama a început să răcnească şi a fugit
înnebunită în stradă. Tata a chemat repede
ambulanţa, deşi era chemată deja de trecători. L-au
dus pe Earl la spital. A stat în comă o săptămână,
apoi diagnosticul final ne-a năucit: paralizie parţială.
Earl nu-şi mai putea mişca picioarele. Viaţa lui
trebuia să continue într-un mod pe care nimeni nu şi-
l doreşte: ţintuit pe un scaun cu rotile.
- Îmi pare sincer rău…
- Însă Earl nu s-a putut obişnui cu gândul de a fi
un infirm. Cam ciudată gândire pentru un copil de
doisprezece ani, nu-i aşa? După două luni, l-am găsit
ţeapăn în camera lui. Înghiţise un flacon întreg de
pastile. A preferat să moară, decât să fie o povară pe
capul altcuiva. La vârsta lui, a conştientizat bine că
va fi o povară. Ne-a lăsat un bilet de adio, în care ne-
a explicat totul.
188
- Of, e groaznic. Îmi pare tare rău, Peter.
- Îmi pare şi mie rău că a trebuit să-ţi spun
povestea asta tristă.
- E ok, pot să-nţeleg capriciile destinului. Da, e
foarte trist ce s-a-ntâmplat. Şi bănuiesc că aşa te-ai
hotărât să te dedici carierei de acum.
- Exact. Am suferit cumplit din cauza
nenorocirii care mi l-a smuls pe dragul meu frate. M-
am dedicat studiului unei specialităţi foarte
complexe. Visul meu e să găsesc rezolvarea la
problema paraliziei provocate de accidente. Nu-i
deloc uşor…
- Îmi imaginez.
- … dar sunt hotărât să nu renunţ. Am pornit
deja pe drumul ăsta, am şi ceva progrese la activ şi
încă foarte mult necunoscut în faţă.
- Să ştii că apreciez ceea ce vrei să faci. Şi da, ar
fi o realizare care ar salva atâtea vieţi. Îmi dau seama
că eşti un om absorbit de munca ta.
- A, te gândeşti că sunt genul care stă tot timpul
închis în laborator?
189
- Nu neapărat. Nu-mi place cuvântul “închis”.
Nu e o etichetare dreaptă. Ştiu să înţeleg pe cineva
pasionat de ceea ce face. Pasiunea este cea care te
închide în lumea ei, te acaparează şi te deconectează
de la priza lumii cenuşii din jur. Eşti doar tu şi
universul tău magic.
- Julia ar fi spus cu totul altceva…
- Iar eu nu sunt Julia.
- Corect. Tocmai asta mă încântă. Nu numai că
nu eşti Julia, eşti şi complet diferită de ea. Şi fii
sigură că ştiu să apreciez asta.
- Mai ai timp să te gândeşti şi la mine?
- Îmi place că ai simţul umorului… Ce crezi c-
aşteaptă de la o femeie un bărbat cu vârsta de
treizeci de ani? Nu crezi că mi-a cam trecut vremea
aventurilor de scurtă durată?
- Există o regulă şi există întotdeauna şi excepţii.
Îmi asum riscul de a crede că tu eşti o excepţie.
Rămâne să-mi dovedeşti că nu m-am înşelat.
- Voi face asta cât mai repede posibil.
190
- Aştept cu nerăbdare. Şi, dacă tot mi-ai zis ceva
despre tine, o să-ţi spun şi eu despre mine. Mi-ai
povestit despre pasiunea ta. Ei bine, am şi eu o
pasiune, numai că vreau să ţi-o dezvălui într-un alt
loc, adică într-un alt cadru, mai adecvat.
- Interesant. Şi care ar fi acel cadru?
- Nu-ţi spun acum, pentru că stric tot deliciul…
Peter se opri puţin din mestecat, uitându-se lung
la Diana, afişând o expresie de uimire şi încântare.
- Eşti curios? întrebă ea.
- Sunt, dar o să-mi impun răbdare. Până când
trebuie s-aştept surpriza? Sau nici asta nu trebuie să
ştiu?
- Ba asta îţi voi spune. De mâine mergem
amândoi la muncă, nu-i aşa?
- Sigur aşa e.
- Deci, ne aşteaptă o săptămână în care va trebui
să ne împărţim între serviciu şi treburile casnice.
Prin urmare, va trebui să ne-ntâlnim mai repede, nu
mâine, nu poimâine, ci chiar diseară.
191
- Sună bine, spuse Peter, sorbind puţin din
paharul cu bere. Azi va fi o zi foarte palpitantă.
Începutul a fost aşa şi aşa, dar dacă tu zici că diseară
urmează un episod care merită atenţie…
- E un loc în care am mai fost doar de câteva ori.
Vei avea ce vedea acolo. Probabil l-ai mai vizitat şi
tu, dar azi va fi ceva mai special.
- Ştii, mi se pare ceva foarte curios. Te cunosc
de aşa puţin timp şi deja îmi faci numai surprize. Şi
numai din alea plăcute. De ce oare nu te-am
cunoscut mai demult?
- Ce rost are să-ţi pui întrebarea asta? Important
e doar ce se întâmplă acum.
- Ai dreptate, desigur.
Diana îşi aţinti privirea asupra lui Peter, părând
să îi spună:
Şi tu de ce n-ai ieşit mai des în lume, frumosule?
M-ai fi întâlnit mai repede.
Dar lasă, acum eşti cu mine şi nu-mi mai scapi.
Peter îşi simţi inima muşcată de drăgălăşenia
privirii Dianei. Impulsul dulce al unei emoţii
192
nemaicunoscute până atunci îl făcu să îşi îndrepte
pentru câteva clipe privirile în pământ. Apoi, ca şi
cum ar fi fost înviorat brusc de un curent răcoros şi
plăcut, îi zise:
- Ok, rămâne să descopăr diseară ceea ce vrei să-
mi oferi.
- Cu foarte mare plăcere, zise Diana radioasă.
Va fi o seară foarte specială.
- Calmează-te, Paul! îi spuse Darren bărbatului

care se agita înspăimântat în faţa lui. Vom rezolva
problema. Dar mai întâi lămureşte-mă despre ce-i
vorba.
- Domnule vicepreşedinte, spuse Paul, încercând
să se liniştească, vă rog să mergeţi acum cu mine.
Urcăm în magnetomobilul meu şi ne oprim la Sala
193
Teatrului Mare. Am pregătit şi escorta. Vă explic
totul pe drum.
- Ok, spuse Darren. Fac asta pentru tine. Dar ştii
că asta-i o excepţie.
- Sigur că ştiu, îl asigură Paul, aproape intrigat
de faptul că Darren ar fi putut să îi pună la îndoială
cunoaşterea sistemului.
Darren îi făcu un semn majordomului, semn din
care acesta înţelese imediat că trebuie să aibă grijă
de casă.
Paul McLean, şeful Departamentului de
Securitate, se precipită spre magnetomobilul parcat
în faţa vilei în care locuia Darren.
Patru agenţi de securitate, îmbrăcaţi în costume
negre, cu trupuri oţelite în antrenamente istovitoare,
stăteau pregătiţi de plecare, fiecare lângă un alt
magnetomobil, unul în faţa magnetomobilului
condus de Paul, iar celălalt în spatele lui. Imediat
după ce Darren ieşi pe uşa vilei, cei patru agenţi de
securitate se apropiară de el şi îl escortară, cu ochii
în toate părţile, până la magnetomobilul lui Paul.
194
După ce Darren ajunse în perfecta siguranţă din
interiorul magnetomobilului, agenţii îşi ocupară
locurile, iar mica coloană se puse în mişcare.
Paul stătea pe o banchetă din spatele
magnetomobilului, iar Darren lângă el. Broboane de
transpiraţie apăruseră pe fruntea lui Paul, iar Darren
observă imediat asta. Era o manifestare cu totul
neobişnuită pentru cel care conducea ditamai
Departamentul de Securitate.
Darren era intrigat de purtarea lui Paul, dar, în
acelaşi timp, îl şi înţelegea. Îi cunoştea familia,
bănuia cam ce se întâmplase, dar se gândi că e mai
bine să ajungă la Sala Teatrului Mare şi să ia acolo
cea mai bună hotărâre.
Paul încercă să mai reducă din starea tensionată
şi spuse:
- Acum suntem pe cel mai scurt traseu. Sper că
vom găsi lucrurile acolo aşa cum le-am lăsat.
- Teama, spuse Darren, nu te ajută în clipa asta.
- Sunt conştient că totu-i pe muchie de cuţit. Nu
vreau decât să ies cu bine din coşmarul ăsta, apoi voi
195
avea cea mai mare grijă să nu se mai întâmple aşa
ceva.
- Poate ar fi trebuit până acum mai multă grijă.
- Ştiu.
Darren îl privi în ochi pe Paul şi citi o tulburare
foarte nepotrivită pentru un om obişnuit să se
confrunte cu situaţii extreme de criză.
Paul fusese alături de Darren încă din prima zi în
care ocupase funcţia de vicepreşedinte. Trecuse cu
bine prin toate testele care nu lăsau să treacă decât
ultra-profesioniştii. Era dotat cu sânge rece, cu
capacitatea de a lua rapid decizii, cu simţul clipei.
Avea din plin acel fler care nu se poate învăţa în
nicio şcoală din lume.
Şi totuşi, azi, când tocmai propria lui familie era
vizată de o criză, Paul se înmuiase ca o lumânare
băgată în cuptor. Chipul îi era palid, privirile agitate,
iar gesturile aproape necontrolate. Doar prezenţa lui
Darren şi a agenţilor de securitate păreau să îi mai
domolească foarte puţin freamătul încărcat de o
teamă aproape bolnăvicioasă.
196
Un mic ambuteiaj crescu starea de agitaţie a lui
Paul. Coloana lor se oprise doar pentru un minut,
timp suficient ca să-l scoată din minţi pe bărbatul
care, dacă ar fi putut, ar fi zburat până la clădirea în
care se aflau copiii lui şi a căror viaţă depindea de o
voinţă atotstăpânitoare.
Paul îi strigă agentului care conducea
magnetomobilul:
- Ochii la trafic! Ce naiba, doar nu eşti
începător!
Agentul tăcu mâlc, neîndrăznind să rişte niciun
cuvânt care ar fi putut să îi înfurie şi mai tare şeful.
Darren consideră că ar fi momentul să fie un pic
mai ferm cu omul lui de securitate. Îi spuse:
- Paul, încearcă să te stăpâneşti! Nu vreau sub
nicio formă să încep să fiu dezamăgit de tine.
Spuneai că pe drum o să-mi explici ce s-a întâmplat.
Paul se calmă brusc, ca un copil neastâmpărat
care tocmai a primit o palmă menită să îl
cuminţească. Pe un ton supus, spuse:
197
- Aveţi dreptate, domnule vicepreşedinte. Sunteţi
un om minunat dacă înţelegeţi că am o familie care
pentru mine e totul. Am doi copii minunaţi, sunt cei
mai buni copii din lume şi aş fi complet nenorocit
dacă i-aş pierde.
Darren îl privi grav pe Paul, aşa cum făcea de
fiecare dată când ştia că are de-a face cu o situaţie
specială.
Te înţeleg, Paul, îşi spuse el, te înţeleg pentru că
ştiu ce înseamnă dorul fără sfârşit după cineva drag
care s-a dus pentru totdeauna.
- Copiii tăi, întrebă Darren, cunosc bine Legea
Fundamentală?
- Sigur că da! spuse Paul, având grijă să
întărească fiecare silabă. Şi tocmai de asta sunt acum
aşa de bulversat, nu-mi dau seama de ce s-a ajuns
aici. Nu are nicio logică.
- Ce vârstă au băieţii tăi?
- George are paisprezece ani, iar Gary are
şaisprezece.
- Pe cine au profesor la Doctrină?
198
- E… Staţi puţin… Walton… A, da, Walton
Palicki.
- E un profesor foarte bun. Hm… Şi atunci?
- Vedeţi? Asta mă-ntreb şi eu. Aţi înţeles de ce
eram nervos mai înainte? Trebuie s-ajungem cât mai
repede la Sala Teatrului Mare, să vedem ce se
petrece acolo.
- Pe tine cine te-a anunţat?
- M-a sunat o tipă. I-am salvat numele. Jennifer
Pingue o cheamă. N-o cunosc. Mi-a spus repede că e
regizoare şi că toţi copiii cu care se află pe scenă
sunt speriaţi groaznic, iar băieţii mei…
- Regizoare? spuse Darren, ca pentru sine, dar pe
un ton destul de ciudat încât să îl facă pe Paul să se
oprească din vorbit.
Regizoare…
Afurisiţii de scriitori…
Greşelile sufletului sunt libere să zburde…
Gândurile lui Darren începură să se agite,
încercând să prindă esenţa care încă se încăpăţâna să
199
scape precum un ţipar alunecos din mâinile unui
pescar nepriceput. Îl întrebă pe Paul:
- Mai e mult până ajungem?
- Câteva minute, spuse Paul, cel mult cinci.
- Şi mai puţine, spuse şoferul.
După următoarele trei minute ajunseră în faţa
Sălii Teatrului Mare. Era o clădire cu doar patru
etaje, cu treizeci de trepte în faţă şi care urcau până
la uşile înalte de la intrare. Deasupra fiecăreia dintre
cele opt uşi era montată câte o fereastră mare, cu
geam mat.
Coloana care îl adusese pe vicepreşedintele Noii
Uniuni Americane opri exact lângă scări.
Agenţii din primul şi ultimul magnetomobil al
coloanei ieşiră precipitaţi, atenţi la tot ce se întâmpla
în jur.
Ieşiră imediat şi Darren cu Paul.
Urcară cu toţii în fugă cele treizeci de trepte,
apoi intrară în clădire.
Un tip brunet şi mic de statură, probabil
administratorul Sălii Teatrului Mare, îi aştepta deja
200
în vestibulul clădirii, palid la faţă şi foarte speriat.
Paul se năpusti spre el şi îl luă imediat la întrebări:
- Unde-s copiii mei? Unde-i scena? Ce s-a-
ntâmplat aici?
- Veniţi după mine, vă rog, spuse repede tipul
cel brunet şi porni grăbit spre sala de spectacole.
Paul şi ceilalţi agenţi îl urmară fără să mai scoată
o vorbă, cu chipurile inflexibile, ghidaţi doar de
simţul special format în ani de antrenamente, simţ
care le spunea că este momentul să îşi stăpânească la
perfecţie orice fel de emoţii.
Darren, mergând lângă agenţii de securitate, era
mulţumit, în sinea lui, că Paul reuşise să revină brusc
la forma lui obişnuită, de profesionist desăvârşit,
deşi puţin mai devreme afişase o stare cu totul
deplorabilă.
Ajunseră la uşa care ducea în sala de spectacole,
iar cel care îi condusese până acolo le făcu semn să
intre.
Paul ţâşni de lângă Darren şi pătrunse în sala de
spectacole, urmat rapid de doi agenţi.
201
Darren intră şi el imediat. Deşi se pregătise
psihic pentru orice posibilă surpriză, rămase câteva
momente blocat când privi spre scena imensă a sălii
de spectacole. Însă nu era impresionat doar de ceea
ce vedea, ci şi de ceea ce auzea…
Peter se uită la ceasul instalat în peretele

sufrageriei.
Mai erau şase minute şi se făcea ora la care
Diana urma să sosească în faţa blocului lui, cu
propriul ei magnetomobil.
Kerry, papagalul lui, era foarte tăcut, de parcă şi-
ar fi dat seama prin ce emoţii trece stăpânul casei.
Peter merse în baie şi îşi studie cu atenţie în
oglindă chipul, încă o dată, încercând să descopere
vreun fir care ar fi putut să scape de bărbieritul
căruia oricum îi acordase maxim de grijă. Se
îmbrăcase cu un costum maro, potrivit pentru ieşiri
202
de seară în oraş. Ar fi vrut ca, după ce plecase de pe
terasă şi îşi luase rămas bun de la Diana, să aţipească
măcar o oră, chiar şi treizeci de minute, însă nu
putuse să lipească două gene. Îi era un pic ciudă că
Diana iar avusese iniţiativă şi îl invitase undeva în
oraş.
Ce-o fi crezând ea despre mine?
S-ar putea să mă creadă cam mormoloc.
Dar abia ne-am cunoscut.
Încă nu mi-am tras sufletul, ca să mă gândesc s-
o scot la o plimbare de seară.
Ieşi din baie. Se uită la ceas. Trecuseră cele şase
minute. Merse glonţ la fereastra din care se vedea
strada şi se declară mulţumit.
Diana ajunsese şi îl aştepta răbdătoare în
magnetomobil.
Peter se încălţă rapid, îi aruncă lui Kerry un
“Salut! Ne vedem foarte târziu!”, apoi părăsi
apartamentul.
Diana îl întâmpină cu un zâmbet bucuros, sincer
şi fermecător. Peter îi zâmbi şi el imediat, deşi
203
realiză un moment că se simţea un pic jenat pentru
faptul că o femeie îl ducea cu magnetomobilul ei în
oraş. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva,
întotdeauna ţinuse ca el să fie şoferul, iar cele câteva
foste prietene şi iubite stătuseră numai în dreapta lui,
pe locul din faţă al magnetomobilului.
Însă cu Diana era o cu totul altă situaţie. Pur şi
simplu el nu putuse să se împotrivească nici măcar
cu o fărâmă cererii ei aşa de drăgălaşe şi de
irezistibile. Ceva din tonul ei categoric şi dulce îl
forţa parcă să i se supună cu drag şi să îi
îndeplinească orice dorinţă. Ea îi argumentase că ştie
cel mai bun traseu până în locul în care trebuie să
ajungă, însă acest argument conta prea puţin în faţa
puterii ei ascunse cu care reuşea să îl convingă.
Parfumul Dianei îl învălui pe Peter imediat cum
el se instală pe bancheta din faţă a
magnetomobilului, iar asta îl făcu să se simtă dintr-o
dată foarte relaxat.
Diana era îmbrăcată într-un costum alb format
din haină şi pantaloni, iar părul şi-l lăsase să cadă
204
liber pe umeri. Revenise la farmecul nocturn care o
făcea să fie şi mai atrăgătoare.
- Bună! spuse ea. Pornim?
- Bună, îi spuse şi Peter vioi. Ce mai aşteptăm?
Cu mişcări sigure, Diana manevră comenzile
magnetomobilului şi se încadră în traficul de seară al
oraşului.
Se întunecase deja, iar după patru minute
ajunseră pe una dintre acele străzi care se luminează
singure pe tot traseul parcurs de magnetomobile. Era
o stradă mai specială, având pe asfalt o vopsea
dinamică ce se transforma în funcţie de condiţiile de
trafic. De asemenea, era prevăzută cu un sistem
inteligent de iluminat şi care urmărea
magnetomobilele, luând forma unor porţiuni din
asfalt, la trecerea acestora. În restul timpului, lumina
era stinsă.
- O singură dată, spuse Peter, am mai trecut
noaptea pe strada asta. Atunci n-am dat importanţă
sistemului de iluminare, dar acum îl observ mai bine
şi pot spune că-mi place.
205
- Eu am ales traseul ăsta. E şi mai sigur, nu
numai plăcut la vedere.
- Ai dreptate.
Atenţia lui Peter fu atrasă de o mică vibraţie a
telefonului mobil pe care îl ţinea într-un buzunăraş
interior de la piept. Scoase telefonul, aprinse
display-ul şi spuse:
- Se descarcă… Am uitat de el, acasă…
- Nu-i nimic, spuse Diana, poţi să-l încarci. Eu
trebuie să fiu atentă la trafic.
- Asta o să şi fac.
Peter începu să apese pe o tastă mai mărişoară
de pe spatele telefonului mobil, activând sistemul
special de reîncărcare şi format din milioane de
nanofire de oxid de zinc, capabile să genereze
electricitate atunci când erau îndoite.
După trei minute, telefonul era încărcat complet
cu energie.
- Gata, spuse Peter. Acum sunt al tău.
206
Diana întoarse capul spre el şi se uită la buzele
lui de parcă ar fi vrut să îl sărute cu privirile. Îi
spuse:
- De acum şi pentru totdeauna, nu-i aşa?
Peter, foarte măgulit, o întrebă:
- Îţi doreşti foarte mult? O dorinţă suficient de
puternică îţi va fi îndeplinită.
- Da, spuse Diana, vreau foarte mult! Nu eşti
doar un bărbat frumos, eşti şi foarte atent cu mine.
- Atent?... Mai degrabă hipnotizat. Sunt sclavul
farmecului tău. Ai ceva special, ceva care îmi
produce fiori prin stomac, cred că ştii de care fiori.
- Numai din atât?
Diana chicoti uşor, iar Peter îi urmă exemplul.
El, ca bărbat, se simţea foarte bine lângă o femeie
care nu numai că era frumoasă, dar avea şi un fin
simţ al umorului. Ştia că o relaţie rezistă dacă este
condimentată şi cu dezinvoltura unor mici glume, în
momente cât mai dese şi nu calculate dinainte. Nu
conta dacă glumele erau mai mult sau mai puţin
reuşite. Importantă era acea doză de spontaneitate
207
care dădea savoare legăturii dintre un bărbat şi o
femeie. Iubirea fierbinte şi solemnă mai poate slăbi
în timp, dar nevinovăţia micilor jocuri şi tachinări
blânde toarnă apa trăiniciei la rădăcina vieţii în doi.
Aşa a fost mereu şi aşa va fi, asta era convingerea lui
Peter.
Ajunseră la o intersecţie mai aglomerată, iar
Diana păru să ezite puţin, reducând viteza. Peter o
întrebă nedumerit:
- Ce s-a-ntâmplat?
Diana se uita cu atenţie spre stânga, parcă
încercând să îşi amintească ceva. Spuse:
- Stai că nu prea mai sunt sigură. Ce naiba, doar
ştiu traseul, nu-i prima dată când vin pe aici.
- Ştii numele străzii pe care trebuie s-ajungem?
- Shire Street.
- Shire Street… Asta-i chiar lângă cartierul
“Goggins Tower”. Gata, ştiu. Ia-o la dreapta.
- Sigur?
- Foarte sigur.
208
- În regulă.
Magnetomobilul făcu dreapta, intrând pe o
stradă mai puţin aglomerată.
Ajunseră curând în faţa unui imens complex
comercial cu douăzeci de etaje, puternic luminat din
exterior cu un sistem de reflectoare.
Parcarea era aproape plină cu magnetomobile.
Diana reduse viteza şi se uită cu atenţie spre un
posibil loc de parcare. Găsi unul chiar lângă
complexul comercial şi începu manevra de parcare
cu spatele.
Partea de dinapoi a magnetomobilului deveni
transparentă, dar numai din perspectiva şoferului, în
aşa fel încât Diana avea senzaţia că bancheta din
spate a devenit din sticlă. Era doar o iluzie produsă
de un fel de mantie invizibilă care capta imaginile
din spatele magnetomobilului, apoi le proiecta pe
fundal.
După ce motorul se opri, Peter şi Diana coborâră
din magnetomobil.
Diana îl întrebă pe Peter:
209
- Ai mai fost aici?
- Nu, răspunse el. Dar am încredere în tine.
- Atunci, hai să intrăm.
Păşiră amândoi în interiorul ultraluxosului
complex comercial.
Diana era foarte dezinvoltă, mergea sprintenă pe
coridoarele imense şi flancate de vitrine
strălucitoare, încărcate cu mii de sortimente de
mărfuri de cea mai bună calitate.
Peter privea când la ea, când la manechinele care
expuneau noile modele de îmbrăcăminte. Îl încânta
exuberanţa iubitei lui, exuberanţă care făcea casă
bună cu frumuseţea ei mai aparte. O urmă şi el tot cu
paşi vioi, de parcă amândoi ar fi fost nerăbdători să
viziteze cât mai repede toată acea clădire uriaşă şi să
aleagă doar ce era mai bun.
Privirea lui Peter fu atrasă de o reclamă instalată
lângă o vitrină, un ecran cu suprafaţa de şaisprezece
metri pătraţi pe care străluceau cuvintele:
Acvariu cu apă dulce.
210
Vizitaţi subsolul şi păstraţi o amintire de
neuitat!
Peter se opri lângă ecranul publicitar, căutând şi
alte detalii despre acvariul prezentat.
Diana se opri şi ea şi îl întrebă:
- Te interesează acvariul?
- Cred că da, spuse Peter. Nu ştiu de ce am
senzaţia că am mai văzut undeva această reclamă.
Poate în unul dintre spoturile televizate?
- E posibil. Dacă ţi-ar plăcea să-l vezi…
- Coborâm la subsol?
- De ce nu? Coborâm.
- A, dar stai, era vorba mai întâi despre surpriza
ta.
- Ei, lasă, îţi fac ţie plăcerea asta. Vizităm
acvariul, apoi avem timp şi pentru restul.
- În regulă, mulţumesc!
Folosiră unul dintre lifturile speciale care îi
coborî la subsolul complexului comercial.
211
După ce trecură de câteva cabine în care clienţii
puteau proba articole vestimentare, traversară o
cafenea cu toate mesele ocupate de clienţi care
mâncau sau pur şi simplu beau câte o cafea şi
ajunseră în faţa unui acvariu cu apă dulce, instalat în
unul dintre pereţii imenşi ai subsolului.
Acvariul cuprindea circa trei mii de metri cubi
de apă, iar peretele de sticlă prin care vizitatorii
puteau privi la speciile de peşti era lung de circa
treizeci de metri şi cu înălţimea de cinci metri.
Diana îşi exprimă imediat admiraţia:
- Wow! E super! Am fost de atâtea ori în
complexul ăsta şi nu m-am gândit să cobor să văd
minunăţia de aici.
- Asta, spuse Peter, pentru că trebuia să vii cu
mine, nu singură.
- Perfect adevărat! Îmi poţi spune cum se
numeşte vietatea aia de colo?
- Peştele labirint.
- Iar asta?
- Vaca de mare.
212
- O, dar văd că le cunoşti.
- Mersi. Da, în şcoală mă pasiona domeniul ăsta.
Citeam şi colecţionam aproape tot ce găseam despre
peşti, despre mediul marin şi despre vieţuitoarele
apelor.
Diana se uită un moment la Peter de parcă l-ar fi
văzut prima dată. Îşi spuse:
Un bărbat frumos şi inteligent.
Ce mi-aş putea dori mai mult?
- Mai am o întrebare, spuse ea.
- Ascult.
- Cum se numeşte şarpele ăsta lung, din colţ?
Peter zâmbi şi spuse:
- Dar nu e şarpe. Seamănă cu un şarpe, pentru că
e subţire şi lung.
- Ce vrei, sunt o ignorantă în domeniul ăsta. Nici
măcar nu pot deosebi peştii de şerpi.
- Este un ţipar electric. Se apără folosind energia
electrică.
- Chiar aşa?
213
- Da. El generează electricitate. Impulsurile
electrice conduc semnalele electrice de-a lungul
nervilor şi apoi coordonează muşchii. Şocurile lui
electrice ameţesc chiar şi un cal.
- Wow! Asta da putere!
Peter vru să mai spună ceva, dar o idee îl
străfulgeră brusc, rămânând cu ochii pironiţi în gol.
Impulsurile electrice…
Muşchii…
Câteva sclipiri de idei se chinuiau cu disperare
să formeze embrionul unei posibile descoperiri.
Dacă muşchii sunt coordonaţi de impulsurile
electrice…
Aici e ceva…
Chiar aici…
Hai!...
-Peter!
Diana observase că iubitul lui “plecase” într-o
altă lume.
- Peter, la ce te gândeşti?
214
Întorcându-şi rapid privirea spre Diana şi
scuturându-şi capul ca şi cum ar fi vrut să se
dezmeticească dintr-un aţipit scurt cât o părere, Peter
spuse:
- A, la nimic important.
- Ba da, insistă Diana. Erai absorbit de ceva.
- Uitându-mă la ţiparul electric, mi-a venit o idee
legată de cercetările mele.
- Înţeleg.
- Nu spuneai tu că pasiunea te închide în lumea
ei?
- Da, spuneam. Mă uimeşti cu memoria ta. Şi
vezi? Eu ţi-am făcut o plăcere, iar tu ai prins firul
unei revelaţii care e gata să se nască. Dacă nu m-aş fi
gândit mai întâi la tine, ai fi trecut nepăsător pe
lângă o ocazie uriaşă.
- Încă nu ştiu dacă-i uriaşă ocazia asta. Încerc
doar să fac nişte conexiuni.
- Oricum, în seara asta şi în locul ăsta nu ştiu
dacă vei reuşi.
215
- Exact. O să-mi păstrez pentru mâine ideea. Noi
am venit aici, de fapt, pentru altceva. La acvariu nu
mai avem ce vedea. Acum ce urmează?
- Mergem la etajul unu. Acolo se află surpriza
mea pentru tine.
Darren se apropie încet de scenă, depăşindu-i pe

Paul şi pe ceilalţi agenţi, care se opriseră locului,
neştiind cum ar trebui să procedeze mai departe.
Privirea lui Darren era fixată spre Gardienii care
umpluseră scena.
Doi Gardieni stăteau într-un colţ al scenei, lângă
cei doi băieţi ai lui Paul, care nu îndrăzneau să se
mişte.
Alţi patru copii, doi băieţi şi două fete, stăteau
într-un alt colţ al scenei, flancaţi de patru Gardieni.
216
Fetiţele nu se mai puteau opri din plâns, iar
Jennifer Pingue, regizoarea de care vorbise Paul, o
femeie blondă şi grăsuţă, avea şi ea ochii plini de
lacrimi şi chipul foarte răvăşit.
Imediat cum îi văzu pe acei bărbaţi apropiindu-
se de scenă, Jennifer începu să îi întrebe, cu o voce
speriată:
- Ne puteţi salva? Ce ne aşteaptă? De ce stau
Gardienii aici?
Darren îi spuse:
- Liniştiţi-vă! Acum eu pun întrebările. As vrea
să ştiu ce s-a întâmplat în locul ăsta. Dar mai întâi să
facem ordine.
Darren ridică până la nivelul pieptului mâna
stângă şi îşi trase puţin mâneca mâneca mâneca
mâneca mâneca, dezvelind o brăţară neagră ce îi
înconjura locul în care în alte vremuri oamenii
purtau ceasuri. Apăsă puţin brăţara şi deschise o
clapetă mică. Cu degetul arătător apăsă apoi un
butonaş abia vizibil şi închise la loc clapeta.
După cinci secunde, toţi cei cinci Gardieni aflaţi
pe scenă se puseră în mişcare. Coborâră în perfectă
217
ordine de pe scenă, apoi se îndreptară spre ieşirea
sălii de spectacole.
Fetiţele se opriră din plâns, neştiind dacă să se
bucure sau nu. Toţi cei prezenţi îi priviră pe Gardieni
până când şi ultimul dintre ei părăsi sala.
Paul se năpusti pe scenă, luându-i în braţe pe
George şi Gary, cei doi băieţi ai lui care, din cauza
emoţiei îngrozitoare prin care tocmai trecuseră, încă
nu reuşeau să articuleze vreun cuvânt.
Paul se uită şi spre Darren, spunându-i cu vocea
sugrumată de bucurie:
- Vă mulţumesc din suflet! Sunteţi un om
minunat!
- Nu-mi mulţumi, spuse Darren, dând a lehamite
din mână. Pur şi simplu ai avut noroc. Gardienii se
confruntau cu o situaţie ciudată. Nu ştiau ce să facă.
Şi eu nu-nţeleg…
Paul lăsă ochii în pământ, pricepând că nu mai e
cazul să spună ceva.
Darren se apropie de regizoare şi o întrebă:
- Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat aici?
218
Jennifer Pingue îşi ajustă ţinuta corpului, foarte
stânjenită de prezenţa unui om aşa de cunoscut şi de
important, încercând să se adune după momentele
groaznice de care spera că scăpase. Spuse:
- Noi doar ne aflam la o simplă repetiţie,
domnule vicepreşedinte. Copiii aceştia sunt absolut
nevinovaţi. Garantez eu pentru ei.
Darren, fără să clipească, o întrebă:
- Sunteţi sigură că nimeni de aici n-a încălcat
Legea Fundamentală?
- Foarte sigură! se grăbi Jennifer să răspundă,
dându-şi silinţa să pară mai sigură pe ea decât era
cazul.
- Şi atunci de ce au venit Gardienii aici? Ştiţi
foarte bine că ei nu greşesc niciodată.
- Ştiu, domnule vicepreşedinte. Dar vă jur că
nimeni de aici n-a încălcat Legea Fundamentală!
- Nu-i nevoie să juri.
Darren renunţă să o mai interogheze pe
regizoare. Înţelese că ea nu ar fi putut să mintă. Şi
nici nu ar fi fost posibil să mintă.
219
Îndoiala, îşi spuse el, îşi arată puţin colţii…
Dar niciodată Gardienii n-au greşit.
Niciodată.
De ce ar fi greşit tocmai acum?
Toţi cei prezenţi în sală stăteau foarte tăcuţi,
aşteptând un răspuns sau o decizie din partea acelui
om care impunea respect într-un mod irezistibil.
Darren începu să se plimbe pe scenă, gânditor,
cu mâinile la spate, încercând să detecteze cât mai
repede rezolvarea enigmei care nu se potrivea
absolut deloc în tabloul obişnuit.
Brusc, îl străfulgeră o idee. Se întoarse spre
regizoare şi îi spuse pe un ton poruncitor:
- Vreau să văd scenariul piesei de teatru pentru
care faceţi repetiţie! Acum!
220
După ce ajunseră la etajul unu al complexului
comercial, Diana îi spuse lui Peter:
- Ne apropiem. Şi parcă nu mai am răbdare.
Peter o întrebă mirat:
- De ce? Eu ar trebui să fiu cel nerăbdător. De
fapt, abia aştept să văd surpriza.
Diana îl luă de mână şi iuţi pasul, până ajunseră
la un raion foarte elegant, plin cu vitrine ce
expuneau privirilor obiecte artizanale de lux, vase
din cristal şi din ceramică şi câteva tablouri
reprezentând peisaje din America Latină.
Doar câţiva clienţi se plimbau de colo-colo,
oprindu-se din când în când în faţa unui exponat.
Într-un colţ al raionului, pe o mică scenă cu
înălţimea de douăzeci de centimetri, se afla un pian
negru cu coadă, cu capacul claviaturii lăsat.
Diana îi dădu drumul mâinii lui Peter, sări
sprintenă pe mica scenă şi se aşeză pe scăunelul de
lângă claviatura pianului.
Peter căscă ochii şi veni lângă pian, vizibil
surprins.
221
Diana săltă capacul de pe claviatură şi îi zâmbi
lui Peter, spunându-i:
- Uf, am nişte emoţii…
- Vrei să cânţi…, spuse Peter. Dar e minunat!
Ştii să cânţi la pian?
- Da. E o pasiune pe care o practic de mic copil.
Peter îşi aminti de momentul în care cântaseră
împreună la petrecerea lui Steve şi spuse:
- Acum înţeleg. La Steve acasă ai cântat prea
bine. Chiar şi eu, un afon veritabil, mi-am dat seama
că n-ai falsat nicio notă. Acum aştept să mă încânţi
iar.
- Cu multă plăcere!
Cu o eleganţă îndelung exersată, Diana începu
să apese cu degetele ei fine clapele pianului.
Acordurile melodioase ale unei balade romantice
umplură imediat spaţiul raionului, făcându-i pe
clienţii prezenţi să se oprească şi să îşi întoarcă
plăcut surprinşi capetele spre scenă.
Nu doar frumuseţea muzicii era cea care îl
fascina pe Peter. Surpriza şi peisajul neaşteptat al
222
Dianei în faţa acelui instrument muzical îl făceau să
se simtă un fel de protagonist al unei secvenţe
divine, o picătură într-un ocean de bucurie, tandreţe,
basm şi vrajă. Femeia care deja îl cucerise îl
copleşea acum şi cu talentul ei de a elibera spre
inimi notele muzicale aducătoare de extaz şi visare.
Peter era uimit, era fericit şi era din ce în ce mai
îndrăgostit. Ştia că Diana este femeia care îi poate
oferi tot ce şi-ar putea dori, poate chiar ceva mai
mult.
Parcă-şi pune sufletul pe tavă, îşi zise el.
Vrea să se asigure că prezenţa ei înseamnă
enorm pentru mine.
Şi se foloseşte de orice ocazie pentru a-mi
demonstra că merită să rămân cu ea.
După trei minute, Diana încheie interpretarea
bucăţii muzicale şi îl privi zâmbitoare pe Peter,
aşteptând parcă nesăţioasă un cuvânt de laudă din
partea lui.
Peter îi oferi chiar mai multe cuvinte. Aplaudă
discret şi îi spuse:
223
- Eşti foarte talentată! Cânţi minunat! Asta-i cea
mai mare şi mai frumoasă surpriză pe care mi-o
puteai oferi!
- Mulţumesc! spuse Diana fericită. Abia m-am
stăpânit să nu stric surpriza şi să-ţi spun dinainte că
ştiu să cânt la pian.
- Ai procedat bine. Ai ales şi locul potrivit. Ai
un pian şi acasă?
- Nu am acum. Am urmat cursuri la Institutul
Cultural şi acolo am exersat pianul. Când eram la
şcoală, profesorul nostru de muzică a selectat dintre
noi câţiva elevi dotaţi cu ureche muzicală şi a creat
un fel de club în care să ne desfăşurăm talentul. Nu
m-a obligat nimeni să învăţ pianul. În fiecare
duminică dimineaţa aveam lecţii de canto şi de pian.
Cam aşa mi-am petrecut sfârşiturile de săptămână.
- Felicitări! Şi îţi mulţumesc pentru surpriză!
Chiar m-ai emoţionat foarte mult!
- Te cred. Ştiu sigur că ţi-a plăcut. Nici nu era
nevoie să-mi spui.
- Îmi place că eşti sigură pe tine, dar de unde ştii
ce-am simţit eu?
224
- Nu ştii că femeile “văd” foarte bine
sentimentele unui bărbat? Creierul nostru este
perfect echipat pentru scopul ăsta, să vă citim pe voi,
bărbaţii. Voi nu prea puteţi face acelaşi lucru, doar
vă amuzaţi când observaţi ce bine vă “ghicim”…
- Ah, da… Ai mare dreptate.
Diana se ridică de pe scăunelul de lângă pian şi
coborî de pe scenă, urmată de Peter.
- Şi, spuse ea, seara abia începe.
Peter o întrebă, luând-o de mână:
- Ne mai plimbăm prin magazin?
- Cum vrei, spuse Diana. Eu mi-am terminat
surprizele, deocamdată…
Jennifer se grăbi să îi dea lui Darren tableta pe

care se afla înregistrat textul scenetei de teatru la
care tocmai repetau.
225
Darren începu să deruleze paginile virtuale şi să
citească rapid rândurile scrise. Se opri din citit după
doar douăzeci de secunde şi derulă paginile înapoi,
până ajunse la numele autorului piesei de teatru.
- Mark Maillet…, spuse Darren încet şi printre
dinţi. Numele ăsta îmi spune ceva…
Cei de faţă deveniră foarte atenţi la ceea ce
vorbea Darren, mai puţin Jennifer, care, din cauza
unei frici ce creştea năvalnic în ea, se făcuse palidă
la faţă.
Paul se apropie de Darren, foarte curios să afle
ce e cu numele acelui autor.
- Mark Maillet…, repetă Darren, pentru sine.
Cred că încep să-nţeleg.
După ce derulă înainte treizeci de pagini, Darren
ajunse la pasajul pe care îl căuta, apoi îi întinse lui
Jennifer tableta, îndemnând-o să citească.
Jennifer începu să citească în gând şi de mai
multe ori aceeaşi frază, sperând că timpul se va opri
în loc şi nu va trebui niciodată să mai ridice ochii din
tabletă şi să îi ofere explicaţii lui Darren. Însă
226
greşeala fusese făcută şi nu mai putea să dea înapoi.
Darren o întrebă:
- Dumneavoastră aţi înţeles acum?
Jennifer îl privi pe Darren cu nişte ochi plini de
spaimă şi de rugămintea nespusă de a fi iertată şi
înţeleasă.
- E un coşmar, domnule vicepreşedinte. Am fost
o nesăbuită. Ba nu, am fost o proastă de-a binelea.
Cum am putut să fac tâmpenia asta?
Paul, trecând peste orice politeţe, luă tableta din
mâna lui Jennifer şi începu să citească şi el
paragraful despre care era vorba. Darren îl ajută cu
câteva explicaţii:
- Unul dintre personajele piesei de teatru încalcă
Legea Fundamentală. E doar un biet personaj… El
n-are nicio vină. Problema este autorul, Mark
Maillet, un scriitor care a murit acum patruzeci de
ani. El habar n-avea atunci, Paul, că o să-ţi pună azi
băieţii în pericol. El doar plăsmuia nişte poveşti.
Cine interpreta personajul principal, George sau
Gary?
Jennifer răspunse repede:
227
- George era personajul principal, iar Gary era…
- … valetul, completă Darren. Normal, doar
băieţii lui Paul erau cei vizaţi. Valetul, în imaginaţia
lui Maillet, hotărâse să încalce Legea Fundamentală.
Bineînţeles, Maillet habar n-avea atunci de o astfel
de Lege… Numai că George şi Gary, aceşti doi
băieţi simpatici şi nevinovaţi, interpretau plini de
pasiune două roluri care n-ar fi trebuit interpretate
niciodată, nu-i aşa, doamnă Pingue?
Privirea dojenitoare a lui Darren o făcu pe
Jennifer să înghită în sec, să se înece puţin şi să
îngaime:
- Îmi pare sincer rău… Nu se mai repetă
niciodată.
- Norocul dumneavoastră, spuse Darren, este că
Gardienii nu au sesizat nuanţa… Pentru ei, a fost
primul caz cu totul special de încălcare a Legii
Fundamentale. Era încălcare a Legii şi nu prea. Nici
vinovaţi, nici nevinovaţi… Sunteţi primul om care a
îndrăznit să pună în scenă o astfel de piesă de teatru.
Hai să spunem că aţi greşit. Aveaţi atâţia alţi autori
din care puteaţi alege. Dar l-aţi ales pe Mark Maillet.
228
Mda… E inutil să mai zic altceva. Mergem.
Repetiţia s-a terminat definitiv. Alegeţi altă piesă,
doamnă Pingue. Iar tu, Paul, ia-ţi băieţii acasă. Au
nevoie de atenţia ta.
- Desigur, spuse Paul. Vă mulţumesc!
Paul îi aruncă regizoarei o privire de parcă ar fi
vrut să îi spună: Era cât pe ce să devenim duşmani
pe viaţă, apoi le făcu semn din cap agenţilor să
părăsească sala de spectacole.
Afară se întunecase, iar strada din faţa Sălii
Teatrului Mare era circulată din când în când de câte
un magnetomobil.
Coloana oficială a vicepreşedintelui se puse în
mişcare.
După o sută de metri parcurşi, Darren îi spuse
lui Paul:
- De acum va trebui să-ţi supraveghezi mai bine
băieţii. Azi ai avut noroc datorită situaţiei inedite,
dar gândeşte-te că nu e de joacă.
Paul spuse:
229
- Credeţi că nu sunt conştient? Dacă aş fi ştiut în
ce piesă au de gând să joace copiii mei, le-aş fi
interzis să mai intre vreodată în sala teatrului.
- Poate nu e nevoie chiar de aşa ceva.
- Aşa-i, nu e nevoie. Dar, sincer, nu vreau să mai
trec prin ce am trecut azi. Îmi cer scuze că v-am
stricat cina.
- Bine că a trecut totul cu bine. Ce mai contează
cina mea?
Darren îşi deschise telefonul mobil şi îşi
consultă agenda virtuală. Îi spuse lui Paul:
- Schimbăm traseul. Trebuie s-ajung acum la
preşedinte. Am programată o întâlnire cu el.
- Am înţeles, spuse Paul.
După un ordin scurt lansat prin telefonul mobil
către ceilalţi agenţi de securitate, coloana oficială
făcu stânga la prima intersecţie şi se îndreptă spre
zona în care se afla Noul Capitoliu, clădirea în care
preşedintele Noii Uniuni Americane era zilnic la
datorie.
230
Noul Capitoliu copiase în parte modelul
Capitoliului de acum câteva decenii, doar că
adăugase un plus de modernism arhitectural prin
imensa faţadă construită din sticlă şi oţel, prin câteva
coloane turnate în metal şi amplasate chiar în capul
scărilor ce făceau legătura dintre curtea din faţă şi
intrarea în clădire şi prin acoperişul uriaş sub formă
de boltă.
Darren coborî din magnetomobil şi intră în
clădirea Noului Capitoliu.
Paul, cu ceilalţi agenţi de securitate, rămase
lângă scările clădirii.
Darren parcurse câteva coridoare supravegheate
de câte o echipă formată din doi Gardieni, apoi
ajunse în biroul aparţinând preşedintelui Noah
Walger, birou cu suprafaţa de circa patruzeci de
metri pătraţi şi plin de un aer de austeritate, cu
pereţii tapetaţi simplu, mobilat cu câteva fotolii din
piele fină, cu o masă rotundă tip birou, din arţar, şi
un mic bar din mahon. Deasupra mesei se afla un
sigiliu prezidenţial imens, reprezentând o inimă roşie
în mijlocul unui soare galben, totul pe un fond
231
albastru deschis. O ordine perfectă domnea în întreg
biroul, parcă în ton cu personalitatea preşedintelui.
Noah Walger era un bărbat cu vârsta de
cincizeci de ani, cu o constituţie firavă, cu umerii
înguşti, cu tenul puţin cam palid. Avea părul foarte
des şi negru, ochii scrutători şi căprui şi o carismă
aparte cu care îi fascina pe toţi cei ce îl priveau.
În momentul în care Darren intra în încăperea
prezidenţială, Noah şedea în spatele biroului său şi
citea ceva pe o tabletă. Nu citea în gând, ci rostea cu
voce scăzută fiecare cuvânt, de parcă ar fi vrut să se
convingă că textul citit îi producea efectul aşteptat:
Aerul bunătăţii este aerul senin şi lipsit de venin.
În orice om există o parte bună.
Dacă cineva îţi spune că ai greşit, te
încăpăţânezi să îi spui că nu e adevărat, deşi o parte
din tine ştie că are dreptate cel care te-a mustrat.
Oamenii buni nu aşteaptă nimic în schimb
pentru bunătatea lor.
Binele nu există decât întreg.
232
Un bine făcut doar pe jumătate îşi pierde
sensul…
Darren tuşi foarte discret, doar atât cât să îi
remarce Noah prezenţa.
Noah se opri din citit, îşi îndreptă privirea spre
Darren şi îi spuse:
- Scuză-mă, eram absorbit de lectură. Ia loc, te
rog! Te aşteptam.
- Mulţumesc, spuse Darren şi ocupă fotoliul din
faţa biroului.
- Îţi voi spune de ce te-am chemat.
Departamentul de Monitorizare mi-a trimis
rapoartele pe trei zile, pentru zonele Nebraska,
Illinois, Oklahoma şi Kentucky. Cu doar o
săptămână mai înainte, indicatorii erau cu totul alţii,
Darren. Încerc să găsesc o explicaţie. De ce a crescut
numărul celor care au încălcat Legea Fundamentală?
- Nu a crescut cu mult.
- Dar a crescut!
Darren simţi imediat iritarea din vocea lui Noah.
Cunoştea bine ce înseamnă această iritare. Era
233
semnul că Noah, omul cu care îşi împărtăşea
sistemul de valori, se stăpânea să nu dea frâu liber
sentimentelor. Era o voce care trăda nemulţumirea şi
lupta interioară pentru depăşirea frustrării de a nu
putea realiza imediat totul, conform propriei dorinţe.
- Eu, spuse Darren, cred altceva.
- Te ascult.
- Au mai fost perioade din astea de creştere a
numărului de cazuri, apoi numărul a scăzut. Există o
variabilă pe care încă nu o putem controla…
- Nu-mi plac variabilele.
- … dar, în timp, totul va fi aşa cum vrem.
- Hm… Timpul… Eu sufăr, Darren. Sufăr de
fiecare dată când primesc rapoartele astea. Sunt
rapoarte de o singură pagină, absolut profesionale,
nimic de zis, dar ruptura din sufletul meu este
groaznică de fiecare dată.
- Ştii bine că eu înţeleg ce e în sufletul tău.
- Nici nu mă îndoiesc. Dar de ce oamenii
niciodată nu se sincronizează cu timpul lor? De ce
există mereu acest decalaj între progres, tehnologie
234
şi sufletul omului? Pot să dau exemplul tău. Eşti
unul dintre cei care mai preferă să citească volume
tipărite pe hârtie, adică obiecte de colecţie.
- Nu se-ntâmplă mereu asta. Şi am acasă doar
anumite cărţi care-mi sunt dragi şi pe care le recitesc
cu plăcere.
- Mă rog, ideea e că tu nu te poţi desprinde total
de un anumit trecut. Te-am luat acum pe tine ca
exemplu, dar să ştii că asta se întâmplă în ţara
noastră şi eu nu vreau să fie aşa. Poate că mai avem
mult de luptat, dar fiecare luptă îmi lasă şi răni în
inimă.
Darren se uită pentru un moment mai cu atenţie
la chipul lui Noah şi îi remarcă tristeţea. Îşi aminti
fericirea lui Noah din ziua în care câştigaseră
alegerile.
Noah îl îmbrăţişase atunci mai să îi rupă oasele
şi radia de o bucurie fără margini.
În privirea proaspătului preşedinte al Noii
Uniuni Americane se vedea atunci parcă hotărârea
de neclintit de a schimba pentru totdeauna destinul
ţării, apoi al întregii lumi.
235
Apoi, un vis aproape incredibil a început să
devină realitate, ireal de repede.
Măsurile speciale luate de noua administraţie au
întâmpinat doar o mică rezistenţă.
De fapt, Noah a reorganizat din temelii sistemul
administrativ al Noii Uniuni Americane.
Congresul a fost înlocuit cu Consiliul Noii
Uniuni Americane, format numai şi numai din
oameni de o probitate morală de necontestat, oameni
care niciodată nu mai avuseseră de a face cu politica
sau cu afacerile mai mult sau mai puţin oneroase. În
doar zece luni, faţa întregii ţări s-a schimbat
complet.
Lumea întreagă a asistat uimită la transformările
petrecute în Noua Uniune Americană.
Câteva state mai puternice din Europa au ridicat
nişte obiecţii care aminteau de Drepturile Omului,
însă nimeni nu a îndrăznit să critice mai mult decât
ar fi fost permis măsurile luate de administraţia
Noah Walger.
Toţi puternicii lumii se temeau de sistemul
militar defensiv al Noii Uniuni Americane, un
236
sistem în care se investiseră sume astronomice de
bani, un sistem mai eficient acum decât în oricare
alte timpuri.
- Cineva, zise Darren, spunea cândva că nu poţi
face omletă dacă nu spargi ouăle.
- O consolare amară, spuse Noah. Anii nu ne
aşteaptă, iar lumea nici atât. La ce îmi folosesc mie
astfel de consolări, dacă în aproape fiecare noapte
somnul îmi este chinuit de nişte coşmaruri care-mi
rămân impregnate în memorie, hotărâte parcă să nu-
mi mai dea pace?
- Am îmbunătăţit sistemul de testare. Am mărit
echipa de specialişti în psihologie. Am diversificat
metodele de parcurgere a testelor, în aşa fel încât să
fim siguri că selecţia este cât mai apropiată de
standardele stabilite.
- Aţi diversificat metodele? repetă Noah, parcă
dorind să se asigure că a înţeles bine totul.
- Da. Am recrutat cei mai buni psihologi. De
exemplu, unul dintre ei mi-a şi explicat de ce
subiecţii sunt puşi în aceeaşi încăpere cu persoane
ceva mai speciale, cu oameni care nu sunt capabili
237
de duplicitate. Foarte greu i-am găsit pe aceşti
oameni puri. Sunt rari, dar foarte utili pentru noi.
Din informaţiile primite până acum de la Centrul de
Reeducare, se observă progrese. Deocamdată, avem
doar patru astfel de oameni: un tip până în treizeci de
ani, o fetiţă de cinci ani şi care a trăit într-un
orfelinat, o femeie de patruzeci de ani, fostă
cântăreaţă de operă, şi un bărbat de cincizeci de ani
care suferă de o formă aparte de autism. Se pare că
teoria lui Bruce Park funcţionează.
- Bruce Park?
- Da. Celebrul psiholog care a scris despre
semnalele de alarmă transmise pe calea gesturilor
involuntare de către subconştient, dar sub controlul
perfect al conştientului. Schimbarea teritoriului…
Atitudinea care hrăneşte energia ascunsă…
- A, gata, îmi amintesc ceva. Am avut un curs
special în facultate, numai despre teoria lui Bruce
Park. E ceva din cale afară de interesant. Şi cine
aplică în practică teoria acestui maestru al
psihologiei?
238
- Cine altul decât Allen Dalet? Este cel mai bun
specialist pe care îl avem.
- Este omul perfect pentru noi.
Chipul lui Noah se mai lumină, iar Darren
observă asta cu o bucurie pe care şi-o manifestă sub
forma unui zâmbet abia schiţat. Era bine când Noah
redevenea mai optimist, iar asta se întâmpla de
fiecare dată când i se repetau detalii legate de
activitatea Centrului de Reeducare. Planul iniţial nu
decurgea chiar perfect, dar mici oaze de încredere
într-un viitor mai bun erau oricând binevenite.
- Ştii, spuse Noah, când ai intrat aici ţi-am spus
despre rapoartele primite din Nebraska, Illinois,
Oklahoma şi Kentucky. De fapt, lista mai cuprinde
un oraş, dar am evitat să ţi-l spun, pentru că nu-mi
plăcea cum sună pe listă numele acestui oraş.
- Despre ce oraş e vorba?
- Acum ţi-l pot spune, pentru că mi-am mai
revenit. E chiar Stooder. O perioadă bună nu s-a
întâmplat nimic în capitală. Mă gândeam că oamenii
de aici au altă înţelegere… Dar m-am înşelat. Sunt
doi tineri, prieteni foarte buni. Au căzut în
239
greşeală… Vom afla în curând evoluţia lor. Eu tot
sper că voi putea da drept un exemplu oraşul
Stooder, dar se pare că mai trebuie să aşteptăm.
Darren se întunecă puţin la faţă când îşi aminti
de băieţii lui Paul şi de faptul că aceştia erau cât pe
ce să fie pe lista cea mai detestată, alături de ceilalţi
doi tineri de care vorbea Noah. Se strădui să îşi
mascheze trăirile iscate de amintirea proaspătă a
copiilor care plângeau pe scena aceea.
Noah însă observă schimbarea expresiei chipului
lui Darren, aşa că hotărî să schimbe direcţia
discuţiei:
- Hai să-ţi arăt ce-am mai făcut cu sculpturile
mele.
- A, da, spuse Darren, luminându-se brusc la
faţă, parcă bucuros că puteau părăsi subiectul acela
foarte grav şi care nu îi făcea plăcere.
Noah se ridică de pe fotoliu, iar Darren făcu
imediat acelaşi lucru.
După ce apăsă pe un buton verzui instalat într-un
fel de panou transparent de pe birou, Noah părăsi
încăperea, urmat de Darren.
240
Trecură prin două coridoare şi ajunseră într-o
cameră de mărimea unei garsoniere de condiţie
medie.
Camera era mobilată doar cu o masă aşezată
neglijent într-un colţ şi cu un dulăpior plin cu tot
felul de unelte: câteva cuţitaşe, o găleată din metal,
un ferăstrău mic, o daltă mai mare şi una mai mică,
un banc nu prea mare de lucru, un ciocan şi câteva
perii.
Într-un alt colţ se aflau câteva statuete acoperite
cu o pânză mare de culoare albă.
În mijlocul camerei trona o bucată de piatră de
mărimea unui om şi din care începea să se întrevadă
ceva ce aducea cu forma unui bust uman.
Noah îşi privi admirativ piatra la care trudea
zilnic şi îi zise lui Darren:
- Mai am de lucru la forma generală. Încă nu am
trecut la crearea detaliilor. Nu m-am hotărât cu ce să
încep, cu bucăţile decorative sau cu primele scobituri
în suprafaţă. Nu mai vreau să urmez procedura
standard. Simt că piatra asta ascunde în ea ceva mai
misterios, o formă care parcă îmi strigă s-o aduc mai
241
repede la lumină, dar şi cu cea mai mare grijă. Ideea
de design a fost mai întâi pe hârtie. În fiecare noapte
îmi imaginam înfăţişarea statuii, în timp ce stăteam
în întuneric complet. Mă-ncearcă o senzaţie ciudată
când văd că formele acestei bucăţi de piatră se
apropie tot mai mult de plăsmuirea minţii mele. Nu
ştiu dacă-nţelegi ce înseamnă o astfel de senzaţie.
Darren, studiind şi el cu atenţie bucata de piatră,
spuse:
- Nu înţeleg, pentru că eu n-am sculptat
niciodată nimic, dar îmi dau seama că e un efort de
creaţie care te consumă. Nu-i deloc simplu să
concepi ceva nou.
Noah spuse:
- E mai mult decât realizarea a ceva nou. O parte
din gândirea mea va fi în statuia creată de mine. În
fiecare centimetru pătrat al statuiei va fi încrustată
câte o clipă de adevăr. Poarta adevărului se deschide
cu nişte chei pe care noi le avem deja. Spune-mi, te
rog, bănuieşti cam ce va reprezenta această sculptură
când va fi gata?
- Nu sunt prea sigur… Un bărbat tânăr?
242
- Pe aproape. E tânăr, dar sexul va fi incert.
Vreau să exprime puritatea absolută, inocenţa unui
copil, candoarea care să sensibilizeze pe loc orice
privitor. Vreau ca inimile celor ce vor admira creaţia
mea să intre imediat în contact cu inocenţa
vindecătoare a unui copil care nu ştie ce înseamnă
ura, viclenia, răutatea. De fapt, în adâncul fiecărui
om există un copil nevinovat, un copil care nu moare
niciodată. Sub masca aceea dură a tuturor oamenilor
se ascunde ceva fragil, ceva delicat şi care nu poate
creşte decât prin iubire. Vreau ca statuia care va ieşi
din mâinile mele să fie o punte între spiritul sublim
al iubirii şi inimile oamenilor. Asta va fi adevărata
moştenire pe care o las viitorului, Darren.
- Poate că nu doar asta.
- S-ar putea ca orânduirea socială care a devenit
crezul nostru să fie desăvârşită de urmaşi, pentru că
nu ştiu dacă ne vor mai ajunge anii să realizăm tot ce
mi-am propus. Dar ceea ce se va naşte din piatra asta
rece va rămâne pentru eternitate. Toate generaţiile
viitoare vor medita la efortul creator al unui om
chinuit de dorinţa de a învăţa arta iubirii şi de a o
transmite lumii întregi.
243
- Impresionant, într-adevăr.
Darren chiar era impresionat de latura artistică a
personalităţii lui Noah. De fapt, tocmai această
sensibilitate aparte a lui îl făcuse să îi câştige
admiraţia sinceră şi prietenia profundă.
Noah schimbă brusc subiectul, trecând la o mină
mult mai dură şi la o intensitate a privirii care,
pentru un moment, îl cam incomodă pe cel ce cu o
clipă mai devreme îi admira înclinaţia spre estetic:
- Germenele răului încă mai există, Darren. Mă
gândesc că va trebui să fim mai fermi.
- Dar, spuse Darren, asta facem deja.
- Ştiu. O să discut şi eu cu Allen Dalet. Poate că
el îmi poate oferi soluţii şi mai bune. O să-i explic de
ce e important să găsească o metodă prin care să nu
mai fie nevoie de Gardieni, niciodată.
- Asta ar fi ideal. Cine nu şi-ar dori aşa ceva?
Deocamdată, ne bazăm pe pragmatism şi pe ceea ce
avem deja.
- Da, e destul de preţios ceea ce posedăm acum.
Tu, Darren, nu vrei să stârpim răul din rădăcină?
244
- Bineînţeles că vreau!
Noah dădu din cap aprobativ, mulţumit că are
alături un om pe care se poate baza.
Darren observă o sclipire ciudată în privirea lui
Noah, ceva ce aducea a satisfacţie şi plăcere abia
reţinută…
Când ajunseră înapoi în magnetomobil, Peter

încă mai păstra în memoria auditivă acordurile
muzicii interpretate de Diana la pianul din
complexul comercial. Îşi amintea clar şi degetele ei
fine peste clapele pianului, iar frumuseţea ei care îl
tulbura la fiecare privire pe care ea i-o oferea cu
generozitate se încadra perfect în peisajul acelui
instrument muzical.
Degete frumoase, un chip frumos de te face să
păleşti şi o muzică încântătoare…
245
Dacă există rai, cred că ce-am văzut şi auzit în
seara asta e o bucăţică din paradis.
O emoţie caldă se părea că o stăpânea şi pe
Diana, căci la primele manevre de ieşire din parcare
se cam fâstâci, iar Peter observă imediat asta.
- Eşti obosită? o întrebă el un pic îngrijorat.
- Nu…, răspunse ea nu prea sigură. Aşa ţi se
pare? Mai degrabă tu pari obosit.
- Precis ţi se pare. Nu sunt deloc obosit. A fost o
zi superbă, plină cu surprize. De fapt, eu sunt aşa
plin de energie acum, încât aş putea foarte uşor să te
conduc acasă.
Diana zâmbi, nu spuse nimic şi nu privi spre
Peter, ci se uită drept în faţă, atentă la traseul pe care
îl urma magnetomobilul. Era amuzată şi bucuroasă
în sinea ei de subiectul spre care Peter se îndrepta.
Ceva din mintea ei îi transmitea un fel de “Aha”, ca
şi cum ea abia aştepta o cât de mică iniţiativă din
partea lui, un mic semn că el îşi doreşte ca relaţia lor
să evolueze spre ceva mai mult, iar cuvintele “acasă”
şi “conduc” erau primele acte de curaj, cam firave,
dar care îndrăzniseră să se facă auzite.
246
Aşa, iubitul meu, te descurci bine!
Ştii doar că eu am fost mai voluntară decât tine,
pentru început, dar e cam timpul să preiei
controlul…
- De ce zâmbeşti? întrebă Peter.
- Zâmbeam? spuse Diana ca pentru sine. Nu-i
nimic important, m-au luat nişte gânduri…
- Sper că nu râdeai de mine.
- Ei, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?
Zâmbeam pentru că mi-am dat seama că eşti un
bărbat care ştie ce vrea, iar asta-mi convine foarte
mult, chiar îmi place.
- Mersi!
- În acelaşi timp, nu vreau să fiu dependentă de
un bărbat.
- Să ştii că apreciez asta.
- Eu nu le-nţeleg pe femeile care nu pot renunţa
la un bărbat, mai ales când bărbatul ăla nu e potrivit
pentru ele. Tu ai vreo explicaţie?
247
- Cred, spuse Peter, nu prea sigur pe el, că le
împovărează teama de singurătate.
- La fel cred şi eu, însă tot nu pot înţelege bine.
Totuşi, uite, sunt conştientă că femeile sunt oarbe la
propria lor suferinţă, deşi ele înţeleg bine suferinţa
altora. Ştiu asta din propria mea experienţă.
Peter o privi mai atent pe Diana şi o întrebă:
- Ai avut o experienţă neplăcută?
- Aş putea zice că da. Am iubit prea mult pe
cineva care nu merita iubirea mea. Am fost colegi în
liceu, în aceeaşi clasă. Era un tip înalt, foarte înalt,
cam subţirel, dar cu un farmec aparte, ceva cu care
reuşea să smulgă de la multe colege mesaje virtuale
pline de apropouri mai mult sau mai puţin
îndrăzneţe. Timp de un an am fost doar buni amici,
parteneri de discuţii pe teme de natură, societate şi
filozofie. Apoi, în timpul unei excursii, ne-am
apropiat mai mult. Nu ştiu, poate de vină a fost şi
peisajul nou, dar m-am îndrăgostit atunci de el, am
crezut că e un bărbat care ştie ce înseamnă să dai
totul într-o relaţie. Era tot timpul lângă mine, reuşea
să mă facă să trec zâmbind peste orice neplăcere şi
248
avea simţul umorului. După ce am terminat liceul,
ne-am angajat amândoi şi m-am mutat la el acasă.
Primise mult mai repede decât alţii un apartament al
lui. La început a fost bine, apoi a început să bea, şi-a
neglijat serviciul şi tot romantismul a dispărut. Timp
de doi ani m-am complăcut în această situaţie,
sufeream, dar nu aveam puterea să-l părăsesc.
Trăiam cu impresia că viaţa mea este legată pentru
totdeauna de a lui, că suntem ca unul singur, chiar
dacă până şi prietenii noştri vechi observau de la o
poştă că ceva nu mai merge şi că mai mult ne
chinuim reciproc. Într-o bună zi, o amică de-a mea a
avut inspiraţia să insiste şi să mă convingă că sunt în
stare să aleg calea cu adevărat bună pentru mine.
Relaţia mea cu el s-a terminat prost, dar am învăţat
ce înseamnă să separi iubirea de obsesia pentru un
bărbat. Acela a fost momentul în care m-am
schimbat. Uite că mi-am spus şi eu povestea. E
foarte periată, ca să nu te sperii.
- Am trecut de vârsta la care să mă sperii aşa
uşor.
249
- De acord, iar trecutul nu mai are importanţă
acum. Contează ce se va întâmpla după câteva
minute.
- Şi ce s-ar putea întâmpla?
Peter puse pe un ton şăgalnic această întrebare,
dar, în sinea lui, aştepta plin de curiozitate să vadă
cum se va sfârşi seara aceea. Nu numai tonul Dianei
avea ceva enigmatic în el, ci şi privirea şi gesturile
ei. Părea că, după fiecare cuvât pe care îl rosteşte, ea
aşteaptă din partea lui ceva care să o surprindă, să o
ia complet pe nepregătite şi să o facă să rămână cu
răsuflarea tăiată. El, într-o secundă care i se păru
foarte intensă, căută cea mai bună variantă cu care să
îi demonstreze că este bărbatul care ştie ce vrea.
Alese prima întrebare care îi veni în minte:
- Aş putea să văd şi eu apartamentul în care
locuieşti?
- Acum? făcu Diana, prefăcându-se surprinsă de
întrebare.
- Dar când? De mâine începe o săptămână grea
pentru mine. Nu ştiu dacă şi pentru tine.
250
Diana lăsă să se scurgă câteva secunde, înainte
de a spune:
- Păi, în regulă. Mai e puţin şi ajungem.
Peter o mai privi pe Diana puţin cu coada
ochiului (Eşti un fel de ştrengăriţă!...), apoi se lăsă
comod în scaunul magnetomobilului, aşteptând să
ajungă la destinaţie.
Traversară o intersecţie, apoi, după încă patru
sute de metri, Diana parcă între alte două
magnetomobile aflate pe marginea străzii.
- Gata, spuse ea, am ajuns. Coborâm, da?
Ieşiră din magnetomobil, iar Peter îşi ridică ochii
spre blocul cu cincizeci de etaje lângă care opriseră.
- Aici stai? întrebă el.
- Da. La etajul patruzeci şi opt.
- Atunci, dă-mi voie să te conduc.
- Mulţumesc!
Diana o luă înainte, îndreptându-se spre intrarea
în bloc. Se opri brusc, arătând cu degetul spre cerul
înstelat:
251
- O stea căzătoare! Ai văzut-o? Se spune că
destinul nostru e legat de cel al stelelor.
Peter ridică ochii spre cer, dar steaua căzătoare
dispăruse deja. Spuse:
- N-am apucat s-o văd. Vrei să spui că tu crezi în
astrologie?
- Nu m-am gândit serios la aşa ceva. De ce
întrebi?
- Pentru că eu mă pricep la ghicitul în palmă. Nu
e chiar astrologie, dar e destul de interesant.
Diana îl privi şi zâmbi amuzată:
- Nu pari deloc un bărbat interesat de ghicitul în
palmă.
- Consideră că e una dintre alte pasiuni mărunte.
E un fleac, dar amuzant, uneori.
- Bine, hai că o să-mi arăţi când ajungem sus.
- Cu multă plăcere.
La parterul blocului în care locuia Diana nu era
nimeni în acel moment. Liftul era şi el neocupat.
252
Diana intră prima în lift, urmată de Peter. El o
întrebă imediat:
- Spuneai că stai la etajul patruzeci şi opt?
- Exact, răspunse ea, grăbindu-se să apese pe
unul dintre butoanele panoului plasat chiar lângă uşa
liftului.
Peter, dorind să fie politicos, tocmai întinsese şi
el mâna dreaptă spre butoanele liftului, iar degetul
lui arătător atinse mâna Dianei.
Pufniră amândoi în râs, amuzaţi ca de o glumă
bună.
Diana îl lăsă pe Peter să pornească liftul, iar el îi
spuse:
- Cineva a descoperit câteva lucruri foarte
amuzante pe care să le faci în lift.
- Cum ar fi?...
- Gândeşte-te ce-ar fi dacă în lift, cu tine, se mai
află câţiva oameni, iar tu îţi deschizi sacoşa, bagi
capul înăuntru şi strigi: “Hei, ai destul aer acolo?”.
Diana râse şi zise:
253
- Îmi imaginez cam ce feţe vor face.
- Sau, continuă Peter, imaginează-ţi că, la fel,
eşti cu alţi câţiva oameni în lift, iar tu începi să apeşi
pe toate butoanele şi spui: “Oare butonul ăsta ce
face?”.
Diana izbucni iar în râs, iar Peter râse şi el,
satisfăcut că gluma lui avusese efectul scontat. Se
simţea bine că o poate face să râdă. Imediat el o privi
foarte grav, dar numai pentru un moment. Avu
impresia că râsul ei ar spune:
Sunt plină de dorinţă!
Pot fi a ta acum sau mai târziu, dar vreau să ştii
că aştept…
Diana se sprijini cu spatele de peretele liftului,
iar Peter se aplecă puţin asupra ei. Era pentru prima
dată cu ea într-un lift şi parcă avea în faţa lui o
femeie diferită de cea pe care tocmai o cunoscuse.
El era mai înalt ca ea, iar de acolo, de la
înălţimea lui, observă că ea avea ceva din graţia unei
căprioare şi timiditatea unui iepuraş, deşi ştia bine că
Diana nu suferea nici pe departe de timiditate. Dar,
în acel moment, exact aşa o vedea, şi imediat îl
254
cuprinse o dorinţă sălbatică, o dorinţă care îl invada
ca o molimă. Se întrebă dacă şi ea simte la fel.
Diana însă, după câteva clipe, nu îi mai dădea
deloc de înţeles că ar fi dorit să îl atingă, în acel lift.
Peter se gândi să guste savoarea amânării
plăcerii.
Din câte văd, îşi spuse el, ei îi place să se joace.
Ok, atunci joc să fie!
El nu mai apucă să îşi ducă gândul până la capăt,
căci Diana îl întrebă:
- Cam cât timp ai putea rămâne la mine, în seara
asta?
Peter sesiză imediat tremurul abia perceptibil al
vocii Dianei. Ea pusese cam nesigură întrebarea, dar
Peter, la nivelul subconştientului, receptă mesajul
subtil pe care Diana i-l transmisese.
- Oricât vrei tu, se trezi el spunând.
- E perfect, zise ea. Gata, am ajuns.
Ieşiră din lift şi ajunseră la apartamentul locuit
de Diana.
255
Era un apartament obişnuit, nu mai mare decât al
lui Peter. Pereţii erau tapetaţi în portocaliu deschis,
împodobiţi din loc în loc cu motive florale discrete.
Diana îl conduse pe Peter direct în sufrageria
mobilată foarte simplu: o măsuţă în mijloc, două
fotolii de înălţime mică, dar foarte comode, un
dulăpior cu câteva rafturi pline de cutiuţe şi tubuleţe
încărcate cu tot felul de creme destinate întreţinerii
tenului şi frumuseţii, un ursuleţ din pluş într-un colţ,
un televizor holografic într-un alt colţ, o canapea
lângă dulăpior. Fereastra sufrageriei dădea spre o
panoramă largă a cartierului.
Diana, îmbujorată subit la faţă, îl invită pe Peter
să ia loc pe unul dintre cele două fotolii, chiar lângă
măsuţă.
- Am pregătit ceva, spuse ea. Nu e cine ştie ce,
dar am pus suflet.
Peter privi atent la platoul acoperit cu un clopot
albastru, din material plastic, de pe măsuţă, apoi la
Diana. Spuse:
- Mi se pare mie sau eşti emoţionată?
256
- Nu prea ţi se pare. Chiar am emoţii. Mai întâi,
pentru că eşti primul bărbat care intră seara la mine
în casă. Apoi, pentru că abia aştept să-mi spui
părerea despre mâncarea pe care ţi-am pregătit-o.
Peter nu-şi ascunse deloc surpriza.
- Sunt uimit! Chiar nu m-aşteptam!
- Te bucuri?
- Sigur că mă bucur! Dar de ce nu iei şi tu loc?
- Numai puţin, merg s-aduc telecomanda
platoului frigorific. Am lăsat-o în bucătărie.
După jumătate de minut, Diana reveni cu un
dispozitiv de mărimea unei cutii de chibrituri, se
aşeză pe celălalt fotoliu şi activă deschiderea
clopotului care acoperea platoul de pe masă.
- L-am cumpărat recent, explică ea. E capabil să
menţină timp de patruzeci şi opt de ore temperatura
de îngheţ. Acum am declanşat şi încălzirea
automată. În maxim cinci minute, cina va fi numai
bună de mâncat.
- Cinci minute trec imediat. Cred că m-a apucat
o foame de lup.
257
- Şi mie mi-e foame.
Peter îşi aruncă privirile prin jur, ca şi cum ar fi
vrut să admire modul în care sufrageria era aranjată.
După doar câteva clipe, se uită la Diana şi constată
că ea îl privea deja cu un fel de încântare combinată
cu o curiozitate ciudată, părând să arate că bucuria
cea mai mare a acelei seri abia de acum urmează să
înceapă, iar întrebarea din mintea ei era despre cum
anume va fi această bucurie şi cât de intensă.
În ochii ei mai era ceva, ceea ce îndrăgostiţii
încep să simtă din ce în ce mai acut, pe măsură ce
minutele şi orele petrecute împreună se adună:
dorinţa dragostei.
Peter, întâlnind privirea ei, simţi un fel de
furnicături prin stomac (De ce mă fixează aşa?
Parcă are ochii mai frumoşi ca niciodată…), dar se
strădui să îşi ascundă emoţia, vorbind:
- Îmi place cum arată sufrageria ta.
- O, mersi! Eşti un drăguţ.
- Chiar îmi place. Pare a fi camera unei
adolescente, dar ţie ţi se potriveşte perfect.
258
- Nu m-a ajutat nimeni s-o amenajez. Eu singură
m-am ocupat de tot.
- Bravo!
- Am mai făcut nişte mici modificări, în timp,
dar gata, îmi place cum arată acum.
- Şi niciun bărbat nu şi-a mai exprimat părerea
despre sufrageria ta.
- Până la tine, nu.
- Îmi place şi cum se vede oraşul de aici, spuse
Peter, ridicându-se de pe fotoliu, ca pentru a putea
privi mai bine, prin fereastra sufrageriei, la
constelaţiile de zeci de milioane de lumini pornite, în
întunericul nopţii, din ferestrele imenşilor zgârie-
nori.
- Eu m-am obişnuit cu peisajul, nu-mi mai dau
seama dacă e frumos sau nu. Poţi să mergi la
fereastră, dacă vrei.
- Mersi, nu-i nevoie. Am aruncat doar o privire.
Un scurt semnal acustic îi aminti Dianei că cina
este gata. Ea ridică de pe platou clopotul special,
259
lăsând la vedere meniul pe care îl preparase. Îl
întrebă pe Peter:
- Ştii ce-i asta?
- N-am idee, răspunse el privind atent la
conţinutul platoului.
- Paste cu fructe de mare. E o reţetă cu linguine
de la Barilla, nişte paste foarte gustoase. Merg bine
cu fructele de mare. Hai, poţi să începi! Îţi doresc
poftă bună!
- Mulţumesc, la fel! zise Peter şi începu să
mănânce.
Diana se puse şi ea pe mâncat, mai tot timpul cu
ochii spre Peter, aşteptând o reacţie din partea lui, un
gest prin care să arate că îi place cina gătită de ea. Şi
aşteptarea îi fu repede satisfăcută.
Peter se opri să mestece mai bine o îmbucătură,
se uită la Diana şi zise:
- Mmmm! Are un gust delicios!
- Mersi! se grăbi Diana să răspundă, bucuroasă.
Salata asta iese cel mai bine când fructele de mare
sunt proaspete. Imaginează-ţi că n-am găsit în
260
magazinul cel mai aproape de mine ce căutam, a
trebuit să merg în cartierul vecin. Am cumpărat toate
ingredientele reţetei: inele de calamar, scoici,
creveţi, ţelină, sos pesto, tomate cerise…
- E delicioasă şi salata!
- Te cred. Pentru mine, nu doar gustul ei e foarte
bun. Îmi aminteşte şi de briza mării.
- Ai dreptate. Salata are o aromă specială.
Simplă. Rafinată. Cam aşa ceva. Da… Briza mării…
Urmară câteva momente de linişte, amândoi
fiind preocupaţi să savureze gustul salatei.
O intimitate plăcută…, îşi zise Peter.
Cina asta aşa de bună, în compania ei…, Diana,
femeia pe care abia am cunoscut-o, dar care pare să
fie de ani mulţi iubita mea…
Ce-aş putea să mai visez în momentul ăsta?
- Salata, spuse Diana, după ce terminară de
mâncat, merge cu un pahar de vin roşu aromat.
Peter o aprobă hotărât din cap.
- Exact. Un vin roşu ar fi excelent.
261
- Stai aici. Mă-ntorc imediat.
Diana se ridică din fotoliu, intră în bucătărie şi
se întoarse cu două pahare de tip cupă şi cu o sticlă
plină cu vin.
Peter îşi şterse cu un şerveţel buzele, zâmbi şi
zise:
- Te-ai pregătit bine.
- Asta, spuse Diana, e pentru c-am avut la cine
să mă gândesc. Hai să ciocnim şi să bem pentru
relaţia noastră.
După ce umplu cu vin cele două pahare, Diana
ciocni cu Peter şi bău jumătate din paharul ei. Peter
îl dădu pe al lui pe tot peste cap, apoi zise:
- Ai avut dreptate, este exact vinul care merge la
o astfel de cină.
- Mulţumesc! Şi acum, normal, urmează
desertul.
- Nu, e prea mult. Eu m-am săturat.
- Dar, se bosumflă Diana, o să-ţi placă. E un
desert uşor. Garantez eu că n-o să ţi se facă rău. Şi
am muncit la el.
262
- Bine. Dacă ai muncit, cum aş putea să refuz?
Diana plecă iar în bucătărie. Se întoarse repede
cu două cupe mai mari decât cele pentru vin, cupe
pline cu un cocktail de ciocolată, ouă, smântână,
zahăr vanilat, lichior şi alune. În fiecare cupă era
câte o linguriţă.
Diana îl îmbie pe Peter să mănânce:
- E desertul meu preferat. Mousse au chocolat.
Este ciocolată topită într-o baie de aburi, amestecată
cu coniac. Ştii ce putere are ciocolata?
- Acum, spuse Peter, savurez gustul acestui
minunat desert. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată
despre puterea ciocolatei.
- Ciocolata aprinde flacăra iubirii.
- De acord. Cred că deja încep să simt ceva…
- Vorbeşti serios?
- Încă nu. Dar mai e timp, nu-i aşa?
- Seara abia a început, râse Diana.
După ce goliră şi cupele cu desert, Diana vru să
înceapă să strângă masa, însă Peter o opri:
263
- Lasă, nu-i nevoie.
- Eşti sigur?
- Foarte sigur. Hai mai bine să facem altceva.
- Cum ar fi?
- Spuneai că vrei să-ţi demonstrez talentul meu
de ghicitor în palmă.
- A, da, mi-am amintit. Perfect. Arată-mi! Hai să
ne facem mai comozi!
Trecură amândoi pe canapea, iar Peter apucă
delicat mâna dreaptă a Dianei, întorcându-i spre el
palma. Ea se relaxă, amuzată şi curioasă.
Privind foarte atent liniile palmei, Peter spuse:
- Linia inimii e destul de lungă, dar nu până la
capăt. Asta înseamnă că eşti o persoană expansivă,
dar nu exagerat. Linia nu are multe ramificaţii, deci
eşti şi o fire romantică.
- Asta-i adevărat, zise Diana, prinsă de joc.
- Linia capului, acum. Nu e prea dreaptă, mai
degrabă e curbată. Iar asta înseamnă că eşti
spontană, laşi de multe ori inima să te domine.
264
- Wow! Aici ai nimerit-o!
- Nu eu, ci chiromanţia. Asta-i arta ghicitului în
palmă.
- Exact, făcu Diana cu seriozitate disimulată.
- Bun, mai departe. Linia vieţii e şi ea lungă. E
semnul că eşti îndrăgostită de plăcerile vieţii.
- Corect!
- Ia să vedem linia căsătoriei…
- Da, asta mă interesează în special.
- Linia căsătoriei e lungă şi orizontală.
- Şi ce înseamnă?
- Înseamnă că vei fi fericită în dragoste şi vei
avea o singură căsătorie.
- Super! Nici nu se putea să aud ceva mai
frumos! Mai spune!
- Păi, cam atât. Am spus că mă pricep la
chiromanţie, dar nu sunt nici cel mai mare specialist.
- E ok, ai ghicit exact ce era mai important.
Mulţumesc din suflet!
265
- Mi-a făcut plăcere!
Clipele de tăcere care urmară păreau că erau
încărcate cu tensiunea aşteptării a ceva ce trebuia să
se întâmple firesc, dar care era lipsit de curajul
primului pas.
Tihna apartamentului Dianei oprise timpul în
loc, lăsând imaginaţia să zburde liberă spre
tărâmurile ademenitoare ale pasiunii.
Acum, îşi zise Peter, nu mai suntem doi străini
care abia s-au cunoscut.
Încă îi ţin mâna în mâinile mele.
O ating.
Ea e lângă mine.
Mai e puţin şi mă lipesc de ea…
Ce aştept?...
Diana, parcă intuind ezitarea lui Peter, se mută şi
mai aproape de el, până când parfumul lui atrăgător
îi invadă simţurile şi începu să o răvăşească. Nu mai
rezistă şi îl trase spre ea, acoperindu-i buzele cu un
sărut cald şi nerăbdător.
266
Peter se lăsă pradă plăcerii şi farmecului
tulburător al Dianei şi răspunse cu pasiune sărutului
ei.
Dorinţa se dezlănţui cu repeziciune în amândoi.
Fără să se desprindă din încleştarea dulce a
sărutului, Diana, cu mişcări gingaşe, dar ferme, îi
dădu lui Peter sacoul jos de pe el, apoi începu să îi
desfacă nasturii de la cămaşă.
Peter înţelese că e liber să facă acelaşi lucru cu
Diana. O dezbrăcă încet, cât mai delicat, atent la
fiecare răspuns al corpului ei, întâmpinându-i cu
mângâieri micile oftaturi încărcate de fiorii pasiunii
ţinute în frâu până atunci.
Spectacolul pielii ei bine îngrijite îi puse sângele
în mişcare, făcându-l să o dorească cu o poftă pe
care nu o mai cunoscuse niciodată. Liniile trupului ei
erau perfecte, iar ea se lipea de el cu o frenezie care
îi smulse un geamăt.
- Te vreau! îi şopti el la ureche, înfierbântat.
- Ah, şi eu! îi răspunse ea cu vocea încărcată de
aşteptarea plăcerii.
267
Acestea fură singurele cuvinte pe care le mai
putură rosti, în acele clipe. Focul plăcerii carnale le
năpădi trupurile şi îi uni în beţia abandonului în
braţele extazului.
Singur în cămăruţa lui, întins pe patul acela aşa

de străin, Alec era chinuit de un sentiment puternic
de disconfort psihic. Hans Reilly, tatăl lui, îl vizitase
cu o zi în urmă, aproape turbat de îngrijorare. Starea
de spirit a tatălui lui îl afectase într-un mod la care
nu se gândise.
Hans era, în general, un bărbat cu nervii tari, un
om care ştia să se stăpânească aproape perfect în
cele mai critice situaţii.
De această dată, însă, fiul mai că nu îşi
recunoscuse tatăl. În camera de vizite, despărţiţi de
geamul acela blestemat, plânseseră amândoi.
268
Amintindu-şi întâlnirea cu tatăl lui, Alec nu se
mai putu abţine şi dădu drumul câtorva lacrimi care i
se prelinseră pe obraji. Îşi dădu seama că, dacă ar fi
fost şi Russel cu el, chiar dacă amândoi erau
înspăimântaţi de ceea ce ar fi putut să urmeze,
puteau găsi o mică mângâiere în faptul că se puteau
încuraja reciproc.
Acum, însă, Alec era singur cu gândurile lui.
Primejdia care îi urla în urechi de fiecare dată când
auzea paşi pe holul din spatele uşii îl făcea să se
întrebe dacă nu cumva e posibil ca, din cauza fricii,
să înceapă să îşi piardă chiar şi o parte din minţi.
Sau e posibil să înnebunesc complet.
În liniştea asta completă de aici îmi vin mereu şi
astfel de gânduri, iar eu nu pot să le opresc.
Alec se ridică din pat şi făcu câţiva paşi prin
cameră.
Trebuie să fiu calm! îşi spuse.
Tata a plâns, într-adevăr, dar la plecare a
redevenit iar omul pe care îl ştiu, omul care îşi
îngustează ochii, îşi încleştează dinţii şi spune
269
hotărât că totul e o luptă, indiferent dacă pierzi,
indiferent dacă obţii victoria.
După zece minute, Alec era mult mai liniştit.
Primul se trezi Peter. Aprinse veioza şi se uită la

ceasul telefonului mobil. Era ora şase dimineaţa.
Diana se trezi şi ea imediat. Îi zâmbi lui Peter, se
frecă la ochi, somnoroasă, şi se întinse ca o pisică.
Peter o sărută scurt pe buze şi o întrebă:
- Cum ai dormit?
- Mmmm…, făcu ea. Am visat ceva frumos.
Eram pe o plajă, era cald, iar tu mă mângâiai exact
cum îmi place.
- Visul aproape că a fost continuarea a ceea ce s-
a petrecut astă noapte…
- Şi nu-mi pare rău deloc. Ţi-a plăcut?
270
- A fost totul grozav de bine! Din păcate, trebuie
s-ajungem fiecare la locurile noastre de muncă.
- Uf, nesuferitule! glumi Diana. Vrei să părăsesc
locul ăsta aşa de cald? Dar, dacă trebuie… Ziua o să
treacă repede, nu-i aşa?
- Până vine iar noaptea, ziua de azi o să treacă
foarte greu, pentru mine.
- Iar la noapte, zise Diana, mângâindu-l pe Peter
pe piept, s-ar putea să fie mai bine decât a fost…
- Sigur va fi şi mai bine! Promit! Acum mă
conduci şi pe mine acasă? Trebuie să mă schimb şi
să am timp s-ajung la serviciu.
- Imediat.
Diana îl sărută pe Peter repede pe gură, se dădu
jos din pat şi intră în baie.
271
Joe observă cu uşurinţă că Peter îşi începea
foarte bine dispus săptămâna de lucru.
Imediat după Joe, Tonny remarcă şi el mimica
voioasă a lui Peter şi nu se putu abţine să nu îi zică:
- Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit!
- De unde ştii? întrebă Peter, mirat, prefăcându-
se că se aşează mai bine pe scaunul de la masa pe
care se afla calculatorul lui.
- Nu eram sigur, dar tu mi-ai confirmat chiar
acum. Dacă-i aşa, atunci meriţi toate felicitările.
- Mersi!
Joe îl întrebă pe Peter:
- Şi azi nu eşti deloc obosit?
- După cum vezi, răspunse Peter privindu-l pe
Joe ca şi cum ar fi vrut să îi arate că a priceput
aluzia, mă simt excelent. Weekend-ul a fost minunat,
mult mai minunat decât m-aşteptam. Cred că viaţa
mea începe să ia o turnură foarte frumoasă. Şi am un
chef nebun de muncă.
- Sigur că trebuie să muncim, zise Tonny, dar nu
ne povesteşti şi nouă măcar puţin?
272
- Ce să vă povestesc?
- Ei, ce… Ştii tu. Cine e tipa, cum arată, cum a
fost…
- Tonny… Doar ştii că nu-i firea mea să fac asta.
O s-o cunoaşteţi şi voi la momentul potrivit. O
cheamă Diana. E o femeie pe care n-o pot compara
cu nicio altă fostă.
- Superb! Atunci, să muncim şi s-avem răbdare.
Tonny şi Joe se uitară unul la altul,
comunicându-şi din priviri că e timpul să înceapă
ziua de lucru.
Când auzi mobilul sunând, Julia sări în picioare

de pe fotoliul pe care stătea şi răspunse:
- Da.
273
- Bună ziua, doamnă Stevenson! se auzi o voce
de bărbat, la celălalt capăt al firului. Sunt Billy
Prowse.
- Ştiu. Aşteptam să mă suni.
- Ok. Vreau să vă spun că am terminat realizarea
softului.
- Foarte bine! Ai creat totul exact aşa cum am
discutat?
- Până în cele mai mici detalii.
- Perfect! Când treci la următoarea etapă?
- Exact asta pregăteam, doamnă Stevenson.
Trebuie să găsesc cel mai favorabil moment.
Deocamdată e cam dificil, pentru că ea are şi în
seara asta o întâlnire programată cu el. Urmează să
servească amândoi cina, în oraş.
Julia strânse din dinţi şi îşi zise, neînţelegând
cum de un om ca Billy Prowse poate avea asemenea
“scăpări”:
Crezi că mi-ai spus o noutate?
Chiar aşa de imbecil poţi să fii?
274
Normal că acum vor să petreacă tot timpul
împreună!
- Şi, spuse Julia la telefon, precis nu se va repeta
şi mâine seară cina asta. M-ai asigurat că ştii exact
cum să procedezi.
- Îmi repet asigurarea, doamnă Stevenson. Mă
pricep foarte bine să aflu ce-şi doresc oamenii.
- Ai face bine să te pricepi! Nu vreau să-mi
irosesc banii pe încercări.
- În niciun caz! Aveţi încredere în mine!
După ce convorbirea telefonică se încheie, Julia
se trânti în fotoliu, oarecum satisfăcută de cele
auzite.
O să te-nvăţ eu, Peter, ce înseamnă o femeie
adevărată!
Cum poţi să-ţi faci iluzii că poţi da aşa de uşor
papucii unei femei care ţi-a dăruit tot sufletul ei?
Cuprinsă de patosul răzbunării, Julia îşi savură
această primă şi mică victorie. Îl găsise cu mare greu
pe omul capabil să realizeze lucrul terifiant care să o
275
ducă la pierzanie pe femeia ce avusese norocul
nemeritat de a îi cuceri bărbatul iubit.
Încă puţin, Peter, apoi vei fi pentru totdeauna al
meu!...
Încă puţin!...
Peter, conştient că urmează câteva ore de muncă

aşa de necesară, încercă să îşi alunge amintirile
despre clipele superbe petrecute acasă la Diana. Îşi
deschise computerul şi se logă pe platforma pe care
avea găzduit blogul lui personal. Îşi lăsă platforma
virtuală într-un colţ al monitorului tridimensional şi
începu să se concentreze la ceea ce avea de făcut.
După numai un minut, un semnal luminos
intermitent pornit de la ferestruica blogului îi atrase
atenţia.
276
Un user care abia se logase pe chat îi trimitea un
mesaj.
Peter mări fereastra chatului şi citi numele
userului: Musafirul.
Îşi aminti imediat de scurta conversaţie pe care o
mai avusese cu cel ce îşi spunea Musafirul şi ezită
câteva momente, neştiind dacă e bine sau nu să îi
răspundă.
Un imbold de curiozitate îl ajută să se hotărască
şi răspunse:
- Acum sunt. Vrei să mă întrebi ceva?
- Nu neapărat. Voiam doar să ştiu dacă a mai
avansat proiectul tău.
- E cam devreme pentru a putea răspunde. Încă
mai trebuie să adun nişte informaţii.
- Înţeleg. Le vei publica?
- Nu, deocamdată. Dar am şi eu o întrebare.
- Spune.
- Când aflu identitatea ta? Am rezerve să ofer
informaţii cuiva cu un user oarecare.
277
- Nu-ţi place numele “Musafirul”?
- Nu de asta-i vorba.
- Ok, atunci spune-mi doar ce informaţii ai de
gând să publici, informaţii nesecrete.
- Bine. Dar nu-i mare lucru. Acum cercetez
tehnologia prin care s-ar putea înlocui părţi ale
corpului uman. Deja se ştie că microcipurile pot
trimite creierului impulsuri electrice.
- E vorba despre “corpul virtual”?
- Nu chiar. E vorba despre printarea celulelor
umane vii, celule musculare şi nervoase, pe nişte
schele foarte mici din polimeri biodegradabili. Pe
aceste schele se dezvoltă substanţele. Ele conţin
nişte tuburi electrice care stimulează celulele. Aşa s-
ar putea “repara” muşchii sau nervii avariaţi. Cam
atât, deocamdată.
- Bine, mulţumesc! Aştept alte noutăţi.
- În regulă. Acum o să mă scuzi, trebuie să mă
întorc la muncă.
- Desigur.
278
Peter se deconectă imediat de pe chat, fără să
mai scrie niciun cuvânt. Se gândi că Musafirul face
de fiecare dată în aşa fel încât să mai obţină nişte
informaţii de la el şi hotărî ca data următoare să
găsească pretexte pentru a nu mai purta decât
conversaţii pe teme generale. Desigur, nici acum nu
oferea nimănui date secrete ale proiectului la care
lucra, dar se temea ca nu cumva Musafirul să fie
unul dintre acei oameni capabili să îţi smulgă fără să
îţi dai seama informaţiile care nu trebuie spuse.
Totuşi, îşi zise Peter, sunt stăpân perfect pe
gândurile şi faptele mele, aşa că nu e cazul să-mi fac
griji degeaba.
La sfârşitul programului de lucru, o euforie

ciudată îl cuprinse pe Peter. Ştia că urmează să se
întâlnească iar cu Diana. De această dată avea de
279
gând să treacă mai întâi să îi cumpere un buchet de
flori. Întâlnirea era stabilită pentru ora nouăsprezece
şi el avea tot timpul să se pregătească.
La plecarea din birou, Peter îi salută voios pe
Joe şi Tonny:
- Pe mâine! Şi nu mă întrebaţi încă nimic!
- Fie, spuse Tonny prefăcându-se înciudat. Dar
tot va veni el şi momentul adevărului, odată şi odată.
- E foarte posibil. Dar azi nu mai am timp să
stau la discuţii, mă grăbesc foarte tare.
- Atunci, distracţie plăcută!
Euforia continuă şi când Peter se află în
magnetomobilul lui, îndreptându-se spre casă. Îşi
aminti starea de vlăguială delicioasă pe care o
simţise după minutele de dragoste cu Diana.
Diferenţa dintre ea şi alte femei era prea
evidentă.
Mângâierile palmelor ei fine erau
inconfundabile, iar căldura respiraţiei ei care îi
fusese aşa de aproape timp de o noapte parcă încă îi
mai desfăta pielea întregului corp.
280
Peter se gândi că e posibil ca farmecul acelui
început să nu se mai repete niciodată. Dar ce mai
conta? Important era că avea acum o iubită cu care
simţea că este el însuşi.
După ce Peter intră în apartament, Kerry, în
cuşca lui, începu să îşi scuture penele, părând să fie
foarte bucuros că stăpânul casei se întorsese.
- Salut, Kerry! zise Peter, începând să se
schimbe de costumul cu care fusese la serviciu. Mi
se pare că ţi-a cam fost dor de mine.
- Ce bem azi? Cum ne simţim?
- Azi nu bem nimic. Trebuie să fiu în mare
formă la noapte. Mă simt excelent, aşa că mă menţin
aşa.
Kerry păru să înţeleagă dorinţa lui Peter şi tăcu,
nedezlipindu-şi privirea de stăpânul lui.
Peter intră în baie şi se băgă sub duş, dornic să
se încarce cu energie pentru orele pe care abia le
aştepta să sosească.
Zăbovi cam un sfert de oră sub stropii fierbinţi,
apoi îşi puse halatul pe el şi intră în bucătărie,
281
gândindu-se ce fel de gustare mai potrivită ar putea
să mănânce.
Sunetul soneriei digitale îl făcu să tresare.
Cine ar putea să mă caute acum?
Peter merse pe hol şi privi la micuţul ecran
plasmatic de lângă cuier. Era Roddy Ustinov,
vecinul care locuia în apartamentul de deasupra lui.
Peter stătu câteva momente în cumpănă.
Roddy era ultimul om pe care ar fi avut chef să-l
primească în casă, în acel moment.
Peter se uită atent la vecinul lui şi i se păru că
acesta îl vede prin ecranul plasmatic, deşi aşa ceva ar
fi fost absurd.
Ceva din gravitatea privirii lui Roddy îl făcu pe
Peter să se hotărască să îi deschidă uşa.
- Salut, Peter, spuse Roddy, din prag, încercând
un rânjet cât mai jovial, dar pe care Peter îl percepu
ca forţat.
- Salut! încercă Peter să se arate amabil.
282
- Pot să intru puţin? Nu te deranjez mult. Vreau
doar să discutăm ceva.
- Intră.
Peter îl invită pe Roddy în sufragerie, îi oferi un
loc pe un fotoliu, apoi se aşeză şi el.
Roddy era un bărbat cu vârsta de treizeci şi opt
de ani, potrivit de înălţime, cu părul şaten şi creţ,
tuns nu prea scurt, cu barbă de trei zile, foarte
îngrijită, cu tenul bronzat de parcă tocmai se
întorsese dintr-un concediu petrecut în întregime pe
plajă. Era îmbrăcat cu pantaloni din bumbac şi cu un
tricou alb cu mâneci scurte. Peter îl întrebă:
- Te servesc cu ceva?
- Nu e nevoie, mulţumesc!
- Ok, cum doreşti.
- Şi aşa mă simt aiurea că te-am deranjat de
atâtea ori cu problema mea.
- Merge bine computerul acum?
- Da, slavă Domnului, mulţumesc! E bine să ai
un vecin priceput şi la computere.
283
- Era o dereglare din program. Nu pot zice că
sunt un adevărat specialist.
- Oricum, pentru mine ai fost suficient de util. Ia
spune, te-ai mai gândit la ce-am discutat data
trecută?
Peter se întunecă puţin la chip. Insistenţa lui
Roddy îl deranja, dar, în acelaşi timp, nici nu avea
puterea să îi spună “nu”. Ştia că nu e prea indicat să
strice o relaţie de bună vecinătate. Voia să
tărăgăneze la nesfârşit oferirea unui răspuns clar,
sperând că până la urmă Roddy va renunţa la
încercările lui de a îi demonstra propriul adevăr.
- Ştii, spuse Peter, eu am o viaţă foarte aşezată.
Muncesc într-un domeniu care îmi acaparează toată
energia şi toată atenţia. De ce crezi că sunt eu omul
potrivit pentru ceea ce-mi propui?
Roddy oftă şi zise:
- M-ai mai întrebat de atâtea ori asta. E clar de
ce cred că eşti omul potrivit. Pentru că lucrezi la
Institutul de Cercetări Neurotehnologice, pentru că
eşti vecinul meu şi pentru că eşti singurul om care ar
284
putea să ne ajute cu ceva foarte folositor pentru
cauza noastră.
- Cauză… Roddy, scuză-mă, dar asta e o utopie,
nu o cauză. Ştii ce urmează după ce încalci Legea
Fundamentală?
- Sigur că ştiu! Dar ţi-am explicat că noi am
atins deja un alt nivel în stăpânirea tehnicii
înăbuşirii.
- Şi crezi că ăsta-i un motiv suficient de puternic
ca să-mi risc viaţa? Tocmai am cunoscut o femeie
extraordinară şi sunt pe cale să-mi întemeiez o
familie.
- O, felicitări! Şi ce viitor îi vei oferi acestei
familii?
- Îi voi oferi o viaţă aşa cum o trăiesc acum
oamenii din ţara asta, o viaţă sigură, lipsită de
nesiguranţa zilei de mâine, un trai liniştit, fără teama
că vreun infractor te-ar putea ataca pe stradă sau în
casă, fără teama că ţi-ai putea pierde locul de muncă,
fără teama că ai putea vreodată să ajungi să dormi pe
stradă sau într-o cutie de carton. Asta-i realitatea pe
285
care o trăim acum, Roddy. De ce crezi că aş renunţa
la o certitudine pentru un vis?
Roddy afişă un zâmbet îngheţat, clătină din cap
şi spuse:
- Un vis?... Pentru acest vis au murit oameni
care iubeau viaţa la fel de mult ca tine, Peter. Şi ştii
care a fost singura lor vină, nu-i aşa?
Peter nu răspunse, deşi ar fi putut.
- Vina lor, continuă Roddy, a fost că au îndrăznit
să înfrunte deschis Legea Fundamentală. O, da,
trăim într-o lume democratică. Aşa ne trâmbiţează
conducătorii noştri. E democraţie, oamenii sunt
liberi, oamenii pot face tot ce vor, oamenii sunt
fericiţi. Un singur lucru ei nu pot face: să încalce
Legea Fundamentală. Cine încalcă Legea
Fundamentală trebuie să moară, nu-i aşa? Astea sunt
crime cumva? Sigur că nu, pentru că Doctrina ne
învaţă că nu e o crimă să stârpeşti germenii răului.
Dar tu ştii bine că sunt nişte crime odioase. Ce
părere crezi că au despre Doctrină familiile celor
ucişi?
286
Pe Peter îl incomodă tonul ironic al lui Roddy.
Ştia că acest om are dreptate, dar, în acelaşi timp, era
convins că mai există o altă dreptate, la fel de
puternică. Şi era imposibil să te opui dreptăţii
impuse de cei care deţineau puterea.
Roddy era un exemplu de curaj, însă nici măcar
el nu îndrăznea să se opună făţiş sistemului.
Peter înţelesese, fără să i se ofere prea multe
detalii, că Roddy făcea parte dintr-un fel de
organizaţie care acţiona pe ascuns şi ai cărei membri
stăpâneau aşa de bine tehnica înăbuşirii, încât
Gardienii Consiliului nu îi puteau detecta. Dar cam
la atât se limitau acţiunile membrilor acestei
organizaţii. Dacă ar fi încercat să iasă din
ascunzătoarea lor şi să acţioneze “la lumină”,
sistemul represiv al Consiliului i-ar fi lichidat rapid.
- Nu ştiu…, zise Peter. Vrei să-ţi dau un răspuns
acum? Nu pot.
- Nu, nu trebuie să-mi răspunzi acum. Vreau să
te gândeşti foarte bine. Şi vreau să ştii că avem
nevoie de oameni ca tine. Putem reuşi în lupta
noastră.
287
- Puteţi?...
Întrebarea lui Peter exprima nedumerirea şi
curiozitatea de a afla cum ar putea fi răsturnat un
regim politic imposibil de răsturnat.
- Da, Peter, putem, dar trebuie s-avem răbdare.
Acum lucrăm la un plan. Mai durează până va fi
gata, pentru că sunt foarte multe detalii de care
trebuie să ţinem seama.
- V-aţi gândit la riscuri?
- Sigur că da! De asta nu ne grăbim. Şi dacă tot
ai pomenit de riscuri… Tu te pregăteşti să-ţi
întemeiezi o familie. Cât de sigur eşti că nu vor
încălca şi copiii tăi Legea Fundamentală? Crezi că
cei care au căzut victime acestui regim au încălcat
intenţionat Legea Fundamentală? Ia aminteşte-ţi
câteva cazuri.
Peter aflase şi el, cu ceva timp în urmă, despre
poveştile îngrozitoare ale unor oameni care
sfârşiseră din cauza unui păcat absolut firesc în alte
timpuri, păcat încurajat chiar de societatea care acum
era o amintire. Se străduise să treacă peste
sentimentul de nelinişte provocat de descrierile
288
acelor execuţii, gândindu-se că nu are decât soluţia
de a accepta sistemul şi de a se concentra la profesia
lui.
Dacă eşti atent la propriile tale reacţii, totul e în
regulă, nimic rău nu ţi se poate întâmpla!
Dar să fii mereu foarte atent, altfel ai mierlit-o!
- Roddy, spuse Peter, uite ce e. Azi nu am
dispoziţia necesară ca să discut prea mult despre
subiectul ăsta. Înţelegi?
- Înţeleg. Nu-i nicio problemă.
- Mă pregătesc să iau cina cu noua mea iubită. E
o femeie superbă, minunată din toate punctele de
vedere. Îţi dai seama că nu are rost acum să punem
ţara la cale, pur şi simplu nu-mi stă mintea la aşa
ceva. Cu o altă ocazie, putem discuta.
- Mulţumesc, Peter! Desigur, ai dreptate, viaţa
îşi cere drepturile, dar nu uita că tot pentru viaţă
luptăm şi noi.
Roddy se ridică şi se îndreptă spre uşă, condus
de Peter.
289
După ce Roddy plecă, Peter răsuflă uşurat şi
începu să se gândească la hainele cu care urma să se
îmbrace pentru întâlnirea cu Diana.
După ce părinţii lui plecară de la Centrul de

Reeducare, Russel, rămas singur în camera lui, stătu
câteva minute încremenit ca o statuie, cu privirea
pierdută în gol, apoi, ars pe dinăuntru de un amestec
de teamă, sentimentul neputinţei, milă pentru
oamenii dragi pe care îi lăsa în urmă şi ură pentru cei
care îl întemniţaseră, dădu frâu liber unui şuvoi de
lacrimi fierbinţi. Începu să se mişte ca un bezmetic
între cei patru pereţi, prinzându-şi tâmplele între
palme şi aproape înecându-se cu propriile lacrimi.
De ce? scrâşni el, furios.
Eu nu mă simt deloc vinovat!
NU SUNT VINOVAT!
290
Şi de ce trebuie să sfârşesc aşa?
Nimeni nu mă-ntreabă dacă voi mai face sau nu
aceeaşi greşeală, toţi mă trec prin nişte teste fără
noimă.
Ce naiba-i asta?
Russel se trânti furios în pat.
După ce lacrimile se terminară, o linişte lugubră
îl învălui.
Liniştea aceasta nu îi prevestea nimic bun.
Diana tocmai îşi alegea, din garderoba ei, un

costum potrivit pentru cina la care trebuia să îl
întâlnească pe Peter, când sunetul soneriei de la uşă
o făcu să se încrunte.
Pe monitorul de lângă uşa de la intrare văzu un
bărbat mic de statură, cu nişte ochelari rotunzi de
291
vedere, îmbrăcat într-un costum elegant de culoare
albastră, cu părul negru dat cu gel şi pieptănat pe
spate, ţinând în mâna dreaptă o mică servietă gri.
Diana se gândi o clipă că, dacă ea nu ar
răspunde, bărbatul necunoscut ar putea folosi iar
soneria, ceea ce ar fi sâcâit-o inutil, aşa că deschise
uşa.
- Bună ziua! zise bărbatul, rânjind cât putu el de
politicos. Numele meu este Billy Prowse şi vin din
partea companiei “Global Neeson”. Doamna Diana
Morton?
- Bună ziua, răspunse Diana. Da, eu sunt, dar
sunt domnişoară, deocamdată. Cu ce vă pot ajuta?
- E simplu. Dacă nu vă amintiţi de această
companie, vă informez că în urmă cu două luni, în
cadrul unui sondaj online, aţi completat un
chestionar în care v-aţi exprimat preferinţa pentru un
simulator prin care să vă puteţi testa şi antrena
aptitudinile muzicale. Simulatorul se numeşte
“Instrumentul tău virtual”. Vă amintiţi acum?
292
Diana stătu câteva momente în cumpănă, privind
cam buimacă la bărbatul care aştepta politicos
răspunsul ei. Apoi îşi aminti.
- A, da, spuse ea luminându-se la chip. Desigur,
acum ştiu. Vă ascult. Despre ce-i vorba?
Billy privi rapid în spatele lui, apoi spuse:
- Trebuie să vă explic câteva detalii foarte
importante şi interesante. Dar nu aici e locul
potrivit…
- Desigur, se prinse Diana. Vă rog, intraţi!
După ce ocupară câte un loc în sufragerie, Billy
scoase din servietă un aparat de mărimea unei cărţi
şi îşi începu prezentarea, ascultat cu curiozitate de
Diana:
- Conectaţi acest player la televizorul
dumneavoastră şi începeţi să urmăriţi secvenţele. Vă
las şi o tabletă cu instrucţiuni de folosire. Puteţi
alege oricare simulator holografic: pentru pian,
pentru violoncel, pentru vioară sau pentru chitară.
- Îl voi alege pe cel pentru pian.
293
- Foarte bine! V-ar plăcea să învăţaţi să cântaţi la
pian?
Diana zâmbi şi spuse:
- Eu ştiu deja să cânt la pian.
- Da? Felicitări! Şi atunci, scuzaţi-mi
curiozitatea, de ce aţi ales simulatorul holografic
pentru pian?
- Cred că, în momentul în care completam
chestionarul, mi-a trecut prin minte un gând. Ceva
din oferta dumneavoastră, nu mai ştiu acum exact ce,
m-a făcut să-mi imaginez cum ar fi să folosesc un
astfel de simulator pentru a-mi învăţa copiii să cânte
la pian. Desigur, eu nici măcar căsătorită nu sunt
acum, dar chiar mi-aş dori să văd cum vor reacţiona
copiii mei când vor fi destul de mari pentru a putea
folosi o astfel de “jucărie”. Dar mai e mult până
atunci.
- Nu-i nimic, domnişoară Morton, faceţi acum o
investiţie foarte folositoare pentru anii care vor
urma. Dar vă propun să folosiţi mai devreme
simulatorul, veţi vedea că veţi descoperi ceva foarte
plăcut şi interesant.
294
- Mulţumesc!
Diana se gândea deja că ştie căror copii să
recomande acest simulator. Nu bănuia nici pe
departe ce capcană îngrozitoare ascundea
dispozitivul oferit de acel comis-voiajor care se
prezentase la uşa ei…
Zumzetul uşii care se deschise se înfipse ca un

cui înroşit în mintea lui Russel. El sări agitat de pe
pat şi îşi pironi privirea pe cei doi oameni îmbrăcaţi
în alb, doi tipi vânjoşi, cu chipurile întunecate şi
mişcări rigide. Unul dintre ei îi spuse lui Russel:
- Trebuie să vii cu noi.
Russel îi urmă fără să crâcnească, făcând
eforturi disperate, în sinea lui, să se poată pregăti
sufleteşte pentru tot ce poate fi mai rău.
295
Îşi simţea creierul gol, singurul lucru important
cu adevărat fiind testul care îl aştepta.
Pe măsură ce mergea alături de cei doi tipi,
chipul mamei lui îi apăru din ce în ce mai clar în
imaginaţie.
Simţi o durere cruntă în suflet, pentru că nu şi-ar
fi dorit absolut deloc să îşi amintească de mama lui
exact în acel moment.
Voia să fie cât mai lucid, cât mai detaşat de
amintirea celor dragi lui, înarmat cu tăria de spirit
care să îi mai ofere măcar o şansă de a scăpa din acel
calvar.
Cât timp stătuse în aşteptarea momentului
acestui test, meditase la tot ce i se întâmplase de
când Gardienii dăduseră buzna în camera aceea şi îl
înhăţaseră.
Atâta suferinţă pentru câteva clipe de plăcere…
Nu cumva eu sunt deja mort, cu toate că încă
mai merg pe picioarele mele?
Nu cumva e cazul să-mi iau adio de la tot?
296
Şi, dacă ar fi aşa, ce pot pierde dacă mai încerc
o ultimă posibilitate de scăpare?
Ajunseră în faţa unei uşi cu geamuri
transparente.
Încă înainte de a intra pe uşă, Russel putu să
vadă un fel de scaun aşezat pe un piedestal în
mijlocul unui salon destul de mărişor.
Scaunul era înconjurat de tot felul de aparate,
cabluri, tuburi, monitoare tridimensionale şi alte
dispozitive cărora nu le putea pricepe rostul.
După ce intrară, cei doi tipi care îl însoţiseră pe
Russel ieşiră din salon, iar trei asistenţi care se aflau
deja în salon începură să conecteze la un aparat de
dimensiunea unui recamier cablurile instalate pe
scaunul de pe piedestal.
Unul dintre asistenţi, un tip gras şi roşu la faţă,
se apropie calm de Russel şi îi spuse:
- Urcă-te pe acest scaun! Şi încearcă să te
linişteşti.
Să mă liniştesc? îşi zise Russel, stăpânindu-şi
mânia.
297
De unde ştii, tu umflatule, că sunt neliniştit?
Şi de ce te-ar interesa pe tine asta?
Russel se supuse indicaţiilor, întrebându-se dacă
tipul acela gras îşi dă seama la ce se gândeşte.
Imediat după ce se aşeză pe scaun, ceilalţi doi
asistenţi veniră lângă el şi începură să îi lipească pe
tâmple capetele unor cabluri subţiri şi conectate cu
celelalte capete la un aparat la fel de mare ca scaunul
de pe piedestal.
Asistentul cel gras se apropie şi el de Russel,
ţinând în mână un dispozitiv de forma şi mărimea
unei brichete. Lipi dispozitivul de pieptul lui Russel,
în zona inimii, apoi apăsă un buton minuscul de pe
dispozitiv.
Aproape imediat Russel simţi prin tot corpul un
şoc asemănător cu cel produs de curentul electric,
dar de intensitate mult mai mică, apoi îşi dădu
seama, cu spaimă, că nu se mai poate mişca deloc.
Era pur şi simplu imobilizat pe acel scaun, la
cheremul unor oameni care păreau să îl studieze la
fel ca pe o insectă aflată sub un clopot de sticlă.
298
Asistentul cel gras le spuse celor doi colegi ai
lui:
- Suntem pregătiţi să începem procedura?
Unul dintre ceilalţi doi asistenţi, un bărbat înalt,
uscat şi cu mustaţă, urmărind câteva linii care
oscilau pe un ecran holografic al aparatului de lângă
scaunul pe care se afla Russel, spuse:
- Încă şase…, cinci…, patru…, trei…, două…, o
secundă. Gata. Procedura este declanşată.
Russel se trezi brusc într-un întuneric complet.
Era conştient, gândea foarte limpede, ştia clar că mai
devreme cu o secundă se afla pe un scaun într-un fel
de laborator experimental, dar nu putea vedea
altceva decât întuneric, un negru absolut care îi
apăsa ochii, un nimic întunecat care îl strângea ca o
menghină imaterială.
Liniştea era şi ea la fel de absolută ca
întunericul.
Totul era scufundat într-o tăcere perfectă şi într-
un întuneric greu ca pământul.
299
Apoi, pe neanunţate, Russel văzu clădirile
oraşului care alergau sub el…
Julia intră în baie şi începu să îşi prepare

spumantul de baie. Folosea, de fiecare dată când
voia să se îmbăieze, o metodă foarte rapidă de
pregătire a băii care să o răsfeţe aşa cum îşi dorea ea.
Turnă două ceşti de şampon transparent într-un
vas curat din plastic, apoi două linguri de sare şi trei
ceşti de apă. Amestecă puţin soluţia, apoi presără în
vas puţin colorant alimentar şi amestecă iar, până
când obţinu o nuanţă roz a soluţiei. Mai adaugă
câteva picături de ulei eteric, turnă în cadă amestecul
rezultat şi se pregăti să îşi înceapă baia.
Telefonul mobil aflat în sufragerie o anunţă că e
cazul să îşi amâne plăcerea îmbăierii.
300
Ea aştepta un răspuns din partea lui Billy
Prowse, iar acest răspuns putea fi foarte important.
Intră în sufragerie şi răspunse imediat apelului.
Billy, foarte bucuros, o anunţă:
- Am reuşit! Nu a trebuit s-aştept până mâine!
- Asta-i o veste bună!
- Şi a fost mai uşor decât m-am aşteptat. O
simplă investigare prin trecut şi descoperirea unui
sondaj online la care ea a participat mi-au netezit pur
şi simplu calea. Cred că-i cea mai uşoară misiune pe
care-am primit-o vreodată.
Juliei nu îi plăcu felul în care Billy se declara
mulţumit de propriul succes. Ea se ferise întotdeauna
să tragă concluzii înainte de a vedea clar şi finalul.
Într-adevăr, nereuşitele de moment nu o tulburau
prea mult, dar şi micile succese erau pentru ea doar
nişte trepte mărunte spre treapta cea mai de sus,
treaptă care doar ea îi putea oferi momentul în care
să răsufle uşurată că tot greul a trecut.
Dar, deocamdată, avea nevoie de Billy, aşa că nu
se mai complică să îi atragă acestuia atenţia asupra
301
micilor “derapaje” de la o comportare cu adevărat de
profesionist.
Ceea ce conta acum cel mai mult pentru Julia era
să o îndepărteze de lângă Peter pe femeia care stătea
în calea speranţei ei de a reveni la zilele de altădată
cu bărbatul iubit.
Chiar dacă va dura mai mult timp să atingă acest
scop, Julia ştia că merită. Ştia şi că Peter nu o va
accepta imediat în viaţa lui, pentru că suferinţa după
dragostea pierdută nu îl va lăsa imediat să o vadă pe
femeia care încă îl mai iubeşte, cu toate că el a
îndepărtat-o aşa de brutal din viaţa lui.
Voi aştepta momentul meu, Peter.
După ce îţi vei reveni din visarea asta
prostească de acum, te voi căuta şi îţi voi arăta cât
de mult te-ai înşelat.
Pe Julia o încercă o frântură de satisfacţie la
gândul că ar putea, cândva, să fie iar alături de
bărbatul care îi intrase aşa de bine în suflet. Inima îi
bătu parcă mai tare.
E clar că-l iubesc ca o nebună!
302
Uite ce e în stare să facă o femeie disperată din
dragoste…
- Mai sunteţi pe fir? întrebă Billy.
- Da… Am auzit ce mi-ai spus. Într-adevăr, a
fost prea uşor. Rămâne să vedem ce se va-ntâmpla
mai departe.
- Lăsaţi pe mine! Ştiu să m-adaptez imediat,
dacă-i nevoie.
- Acum mai ai ceva să-mi comunici?
- Nu. Minunata mea creaţie îşi va face treaba,
am încredere. Dacă nu vă supăraţi, v-aş reaminti
despre plată…
- N-am uitat. Cincizeci la sută acum. Restul,
după ce văd rezultatul concret.
- E bine. Cincizeci la sută acum. Nimic altceva.
- În regulă. O să mă ocup de transfer, dar mâine,
acum am altceva de făcut.
- Ok. Mulţumesc!
303
După ce încheie convorbirea telefonică, Julia
intră în baie şi se cufundă în apa caldă din cada de
cuarţ şi cu picioare cromate.
Îşi lăsă trupul în voia senzaţiilor de relaxare şi îşi
închise ochii, imaginându-şi cu putere braţele lui
Peter în jurul taliei ei, îmbrăţişând-o şi dezmierdând-
o în felul acela cu care o cucerise încă din prima lor
zi.
În intervale scurte de câteva secunde, ca nişte
străfulgerări de trecut trăit cândva cu intensitate, îşi
amintea foarte clar chipul lui frumos. Se forţă să îşi
menţină vie în închipuire fizionomia lui de bărbat
atrăgător, sperând că aşa îşi va mai alina cât de cât
dorul apăsător de el.
Ah, aş vrea să fii cu mine aici, Peter!...
Nu e drept ce mi-ai făcut!
Am încercat, dar nu pot să te uit.
Julia simţi că o urăşte şi mai tare pe Diana. Era o
ură care nu o mai lăsa să pună în balanţă noţiunile de
bine şi de rău.
304
Tot ceea ce conta era să îşi recâştige iubirea
pierdută.
Imediat după ce văzu clădirile de sub el, Russel

îşi dădu seama că nu se mai afla pe scaun, ci zbura
undeva deasupra unui oraş, iar mâinile şi le ţinea
întinse spre înainte, cu pumnii strânşi, la fel ca
personajul numit Superman.
Zbor?...
Hei, ce-i asta?
Russel se întrebă dacă nu cumva visează.
Dar nu, totul era cât se poate de real.
Din cauza vitezei cu care se deplasa, aerul îi
biciuia faţa. Îşi observă costumul cu care era
îmbrăcat, un costum exact ca al lui Superman.
305
Singura diferenţă faţă de binecunoscutul
supererou era musculatura pe care Russel nu o avea.
Dar, de vreme ce putea zbura la o aşa înălţime, fără
să facă niciun efort pentru asta, cu siguranţă poseda
puterile unui supererou.
Mintea lui Russel fu invadată imediat de
întrebări.
Cum e posibil asta?
Cum pot să fiu eu Superman?
De ce?
Şi ce înseamnă toată drăcia asta?
Şi de ce naiba zbor?
O altă întrebare se furişă imediat.
Mă pot opri, dacă vreau?
Cu o mică încordare a voinţei, Russel se opri şi
rămase suspendat în aer.
Cursa clădirilor de sub el se opri.
Dacă se uita mai cu atenţie în jos, putea vedea
traficul de magnetomobile de pe arterele oraşului.
306
Văzu chiar şi un tren care tocmai traversa un
cartier.
Undeva, spre linia orizontului, zări şi o uzină.
Cerul era senin, doar câţiva norişori puteau fi
văzuţi, iar soarele strălucea cu putere.
Pare aşa de adevărat!
Dar chiar e adevărat!
Ciupindu-se puţin de braţ, Russel se gândi că vis
nu poate să fie ceea ce i se întâmpla. Mai visase că
poate să zboare, dar zborul din vis întotdeauna era
prea chinuit, jalnic şi niciodată la înălţimea pe care
şi-o dorea.
Acum se simţea perfect stăpân pe corpul lui şi pe
mişcările pe care le putea face.
Îşi porunci să continue zborul, întinse mâinile
spre înainte şi imediat începu să înainteze prin
văzduh, cu foarte mare uşurinţă, ca şi cum ar fi
alergat pe o alee.
Apoi se opri iar, dorind să îşi mai testeze o dată
puterile.
Era clar că putea face tot ceea ce dorea.
307
Dar nu îşi dădea seama de ce se afla unde se
afla, de ce i se întâmpla ceva aşa de ciudat şi de
uluitor şi unde anume zbura.
O voce feminină foarte caldă se auzi brusc de
undeva de deasupra lui Russel:
- Eu sunt Natassia şi voi fi îndrumătorul tău în
această misiune.
Russel se uită stupefiat în direcţia dinspre care
se auzea vocea.
Nu văzu altceva decât cerul albastru.
Privi mai cu atenţie în toate părţile, dar nu reuşi
să o vadă nicăieri pe cea care se prezentase cu
numele Natassia.
Vocea aceea fusese foarte clară şi destul de tare,
de parcă Russel s-ar fi aflat într-un studio de
înregistrări, iar sunetele porneau din cele mai de
calitate difuzoare.
- Nu te speria! continuă vocea Natassiei. Eşti în
siguranţă aici. Mai mult, eşti un supererou şi ai de
îndeplinit o misiune urgentă.
308
- Tu cine eşti? strigă Russel, neconvins de
bunele intenţii ale Natassiei sau ale celor care îl
aduseseră aici. Ce înseamnă toate astea?
- Russel, zise cu blândeţe Natassia, nu e timp
acum pentru dat răspunsuri la întrebările astea. Vei
înţelege în curând totul. Vrei să pleci cu bine acasă
la tine şi să-ţi revezi părinţii?
- Sigur că vreau! spuse Russel fără să mai stea
pe gânduri şi emoţionându-se subit.
- Atunci va trebui să faci tot ce-ţi spun eu acum.
Da?
- De acord. Ascult.
- Te afli deasupra acestui imens oraş, după cum
vezi. Undeva, într-un cartier de la periferie, a
izbucnit un incendiu la un bloc cu douăzeci de etaje.
Pompierii şi echipele speciale de intervenţie au
reuşit să evacueze toţi locatarii, dar, la etajul
nouăsprezece, situaţia e foarte critică. O bătrânică
se află prinsă între flăcările nemiloase, iar fumul
gros abia îi mai dă voie să respire. Poate muri de la
o clipă la alta. Misiunea ta este să o salvezi.
- Acum?
309
- Sigur că acum!
- Dar unde-i clădirea care arde?
- Asta tu trebuie să afli, doar eşti supererou.
Dar porneşte acum, dacă vrei să-ţi mai vezi
vreodată părinţii!
Russel dădu să mai întrebe ceva, însă înţelese
repede că este timpul să pornească la acţiune. Vocea
Natassiei îi spusese cu fermitate că nu mai trebuie să
piardă niciun moment. Se gândi că, de fapt, doi
oameni se află în pericol de moarte: bătrânica pe
care trebuie să o salveze şi el, cel condamnat să
treacă de aceste teste sau să piară.
Sunt un supererou.
N-am mai fost niciodată într-o aşa de bizară
situaţie.
Hai, acum sau niciodată!
Aruncându-şi privirile în toate direcţiile, Russel
îşi dădu seama că se află deasupra centrului unei
metropole.
Clădirile se întindeau până departe în zări, în
toate cele patru puncte cardinale.
310
Cred că ei aşteaptă de la mine să iau o decizie
rapidă.
De asta m-au lăsat exact în locul ăsta.
Gândeşte, Russel, dacă vrei să scapi!
Însă, cu cât se sforţa mai tare să gândească,
Russel nu reuşea să îşi dea seama cum ar putea să
găsească foarte repede locul în care trebuia să ajungă
pentru a salva o viaţă de om.
Sub el se afla un “ocean” de blocuri şi reţele
imense de străzi, cât puteai vedea cu ochii.
Nicăieri nu se vedea vreo clădire în flăcări.
Mărimea metropolei era copleşitoare, iar Russel
simţi ghiontul înspăimântător al panicii.
Dacă se împotmolea când testul nici nu începuse
bine, însemna că el, Russel, nu era decât un fel de
vierme nenorocit care trebuia să dispară, în niciun
caz un supererou cu puteri uriaşe.
Din cauza fricii, Russel simţi că se sufocă.
Secundele treceau cu viteză, iar el nu reuşea să
găsească nicio soluţie la problema care îi fusese
trântită aşa de brutal în faţă.
311
*
Restaurantul la care se întâlniră era cel ales de

Peter.
Diana fu încântată de locul în care urma să
servească cina cu iubitul ei. Se îmbrăcase cu un
costum albastru de seară, format dintr-o fustă lungă
până puţin mai jos de genunchi şi o cămaşă lucioasă,
foarte elegantă.
Peter renunţase să îşi mai ia sacou pe el, dar
cămaşa albă pe care o alesese era destul de potrivită
cu ambianţa restaurantului.
După ce luară loc la o masă situată într-un loc
mai retras al restaurantului, Diana îşi exprimă
încântarea:
- E superb aici! Îmi place că-i linişte. Şi pare
totul aşa de intim.
312
- Mă bucur că-ţi place, spuse Peter. Înseamnă că
avem preferinţe comune.
- Nici nu m-ar mira.
Peter făcu comanda, apoi o învălui cu privirile
pe Diana, de parcă nu ar mai fi văzut-o de câteva
luni şi era foarte surprins de cât de bine arată.
Diana îşi dădu seama de plăcerea încercată de
Peter şi îi zâmbi radioasă şi mulţumită că ajunsese să
trăiască şi astfel de momente.
- Eşti fericit cu mine, Peter?
Surprins în mod plăcut de întrebare, Peter zise:
- Dacă sunt fericit? E ceva mai mult. Ai
cunoscut vreodată sentimentul de împlinire
sufletească?
- Cred că-l cunosc acum. Eşti un bărbat chipeş,
inteligent, preocupat de o carieră interesantă. Ai un
scop la care să te concentrezi. Cu toate astea, îmi
acorzi şi mie foarte multă atenţie. Cum să nu simt că
sunt o femeie împlinită?
- Aşa trebuie să fie. Cred că dragostea e
întâlnirea a două drumuri care nu erau destinate să
313
fie separate. Chiar dacă drumurile erau paralele, ele
tot trebuiau, odată şi odată, să se contopească.
- Foarte frumos! Auzi, Peter, când plecam spre
restaurant, mi se părea că erai cam abătut. A fost
doar o părere?
Întrebarea Dianei îl făcu pe Peter să se
gândească la faptul că ea îşi dă repede seama când îl
frământă ceva. Într-adevăr, convorbirea cu Roddy îi
produsese un oarecare disconfort, dar suficient
pentru ca Diana să îl “ghicească”. Şi nu ar fi fost
deloc înţelept din partea lui să îi povestească ei
despre un vecin şi încercările acelui vecin de a-l
atrage într-o mişcare despre care nu se putea vorbi
oriunde şi cu oricine. În acelaşi timp, ar fi vrut să nu
îşi înceapă relaţia cu Diana apelând şi la mici
minciuni. Se consolă cu gândul că, în acest caz, era
vorba despre o minciună foarte necesară.
- În mod sigur ţi s-a părut. Poate eram preocupat
de o problemă de la serviciu, nu mai ţin minte acum.
- E-n regulă, nu vreau să fiu o femeie insistentă.
- Mulţumesc! E timpul să ne gândim la ceva
frumos.
314
Ospătarul veni cu comanda, o specialitate de
salată cu piept de pui şi o sticlă cu şampanie.
După ce paharele fură umplute, Peter îi zise
Dianei:
- Hai să bem pentru noi şi pentru viitorul relaţiei
noastre!
- Pentru noi, spuse Diana, ridicând paharul plin
cu şampanie, pentru viitorul relaţiei noastre şi pentru
iubirea care să dureze o veşnicie!
Gustară amândoi şampania delicioasă, apoi
începură să mănânce, surprinzându-şi reciproc şi cu
încântare privirile furişe aruncate unul altuia.
Diana spuse:
- Aş vrea să mai venim aici. Îmi place şi
mâncarea, nu numai locul.
- Bucătăria restaurantului, spuse Peter, mi-a fost
recomandată cândva de Steve.
- Mda. Nu are gusturi rele şi chiar se pricepe.
Ştii, simt acum dorinţa de a-ţi mulţumi încă o dată
pentru tot ceea ce faci pentru mine. Şi, chiar dacă ţi
315
se pare ciudat, ţi-aş mulţumi şi pentru faptul că
exişti.
Peter se opri din mestecat, îi zâmbi Dianei şi îi
zise:
- Sunt vorbe prea mari, dar te asigur că şi eu sunt
sigur de iubirea mea pentru tine. În această seară
vreau să-ţi mărturisesc ceva.
- Te ascult cu atenţie.
- Te iubesc!
- Ah! Mi-ai luat-o înainte. Dar nu mă supăr. E
timpul să-ţi mărturisesc şi eu ceva.
- Ascult.
- Te iubesc ca o nebună! Şi sunt foarte sigură pe
mine!
Peter, vizibil emoţionat, o luă pe Diana de mână,
cu gingăşie, zicându-i:
- Aşa a început, mai ştii? Degetele tale au fost
magice, în seara aia…
- Niciodată nu voi uita acel moment, zise Diana,
îmbujorată.
316
*
Asta tu trebuie să afli…

Cuvintele Natassiei i se părură lui Russel ciudat
de familiare.
Unde le mai auzise?
Şi când?
Trebuia să afle ceva.
O soluţie.
La o problemă.
Trebuia să afle un loc.
Deocamdată nu ştia unde se află acel loc.
Avea o problemă în faţa lui.
Hai, Russel, trece ora!
Russel rămăsese cu o amintire neplăcută despre
profesoara lui de matematică din gimnaziu. Ţinea
317
minte şi acum tonul ei ironic cu care îl înţepa când
stătea înlemnit în faţa figurilor geometrice
tridimensionale.
Hai, Russel, trece ora!
Dar, oricât de repede sau de lent ar fi trecut
timpul, Russel tot nu reuşea să găsească soluţia la
problema de geometrie, nu pentru că mintea nu l-ar
fi ajutat, ci pur şi simplu pentru că întreaga fiinţă a
profesoarei lui de matematică îi provoca repulsie.
Acum, peste amintirile din şcoală se
suprapuneau în mod ciudat reprezentările unor
cercuri, raze, numărul pi, texte de probleme şi multe
întrebări.
Câteva raze dintr-un cerc începură să o ia razna,
la fel ca şi mintea lui Russel, ţâşnind în toate
direcţiile.
Brusc, Russel înţelese.
Un cerc şi raza lui…
Asta era!
Cum de nu m-am gândit mai repede?
318
Russel răsuflă uşurat, apoi îşi întinse braţele,
gândindu-se că trebuie să zboare cu toată viteza de
care ar fi fost capabil.
Puterile lui de supererou nu îl dezamăgiră.
Ţâşni ca o săgeată prin văzduh şi îşi menţinu
viteza halucinantă până în momentul în care ajunse
la marginea metropolei.
Apoi schimbă direcţia şi începu să zboare exact
deasupra cartierelor de la periferie, cu gândul de a
face ocol întregii metropole, până când avea să
descopere locul în care era nevoie de el.
După câteva minute de zbor, Russel zări blocul
aflat în flăcări. Fumul gros care se ridica îl ajută şi el
să localizeze mai uşor locul pe care îl căuta. Îşi
aminti că bătrânica aflată în pericol stătea la
penultimul etaj.
Mai multe maşini de pompieri erau pe stradă,
lângă baza clădirii, iar câteva jeturi de apă pornite
din furtunurile speciale erau îndreptate spre flăcările
care cuprinseseră aproape un sfert din bloc.
O mulţime de gură-cască era şi ea prezentă, la
câţiva zeci de metri de clădire.
319
Russel se opri chiar când se afla deasupra
blocului şi îşi dădu seama că nu are altă soluţie decât
să pătrundă prin zidul de flacări şi fum, să o caute pe
bătrânica aflată în pericol şi să o scoată de acolo.
Ideea de a trece prin foc îl înfioră de teamă, dar
se gândi că, dacă tot are puterile unui veritabil
Superman, flăcările nu ar reprezenta nicio problemă
pentru el. Pur şi simplu va trece prin foc şi va salva
viaţa unui om.
Cu mâinile îndreptate spre clădirea arzând,
Russel ţâşni, concentrându-se să pătrundă prin una
dintre ferestrele de la etajul nouăsprezece.
Primul apartament în care Russel ajunse, făcând
zob geamul care mai rămăsese întreg, nu era ocupat
de nimeni.
Va trebui s-accelerez, îşi zise Russel şi îşi
strânse cu putere pumnii, concentrându-se să intre
cât mai rapid cu putinţă prin toate apartamentele
penultimului etaj.
Din fericire, încercările lui Russel nu au trebuit
să fie prea multe. O găsi pe bătrânică în cel de-al
treilea apartament în care pătrunse.
320
Biata femeie era întinsă pe jos, cu ochii închişi,
fără să mai mişte. Flăcările încă nu ajunseseră la ea.
Russel verifică dacă bătrânica mai trăia şi află,
uşurat, că ea respira, deşi era inconştientă, leşinată
din cauza fumului. Russel ajunsese exact la timp
pentru a o salva. Ridică trupul femeii, ieşi din clădire
pe una dintre ferestrele rămase fără geam, apoi
coborî pe stradă.
Asistenţii de la echipa de salvare o preluară pe
bătrânică şi o urcară în ambulanţa care porni în
trombă spre spital.
Mulţimea care asista la acest “spectacol” începu
să aplaude frenetic, scoţând strigăte de încântare şi
exprimându-şi astfel bucuria pentru viaţa salvată.
Russel se simţi mândru şi se gândi la ciudata
experienţă prin care trecea.
La sentimentul de mândrie se adăugă şi bucuria
că testul fusese un succes.
El, Russel, reuşise să o salveze pe acea
bătrânică.
321
Mai urma să fie şi el eliberat, apoi să se întoarcă
acasă şi să îşi revadă părinţii.
Privirile insistente ale oamenilor de pe stradă
începură să îl stingherească, aşa că ridică spre cer
pumnii încleştaţi şi ţâşni cu cea mai mare viteză de
care putea fi în stare. Nu ştia în care direcţie să
zboare şi habar nu avea ce putea să urmeze.
Russel văzu un nor negru apropiindu-se
fulgerător de el.
Norul negru cuprinse rapid tot cerul, apoi nimic
din oraşul de sub el nu se mai văzu.
Totul în jur devenise un întuneric aproape
tangibil.
Russel fu cuprins de spaimă, o spaimă viscerală
care îi strângea ca o menghină stomacul. Ar fi vrut
să trăiască, dar ar fi vrut şi să se termine mai repede
totul, să moară, dacă altfel nu se putea, numai să
scape de toate aceste chinuri.
Întunericul fu împrăştiat în câteva clipe de o
lumină artificială, exact ca cea din laboratorul în
care intrase ceva mai devreme.
322
Russel se trezi pe scaunul de pe piedestal, iar
asistentul cel gras şi roşu la faţă îşi făcea de lucru cu
cablurile care îi fuseseră conectate la tâmple.
Asistentul înalt şi cu mustaţă se apropie
zâmbitor de Russel şi îi spuse:
- E-n regulă, nu trebuie să te temi. Tocmai ai
trăit câteva minute într-o realitate virtuală. Te-ai
descurcat foarte bine în rolul lui Superman.
Russel închise puţin ochii, apoi îi deschise,
încercat de senzaţia care urmează imediat după ce te-
ai trezit dintr-un vis. Îl întrebă pe asistent:
- S-au terminat testele? Mă voi întoarce acasă?
- Încă nu, răspunse asistentul. Mai ai un singur
test. Apoi, dacă îl treci, vei pleca acasă.
- Şi dacă nu îl trec?
Asistentul, devenind grav la chip, nu răspunse.
Se întoarse cu spatele la Russel şi începu să
urmărească cu privirea câteva linii care oscilau pe
ecranul tridimensional.
323
*
În micuţa cameră se aflau doar Russel şi un tip

potrivit de statură, trecut de prima tinereţe, cu părul
negru, doar la tâmple albit puţin, cu o frunte înaltă şi
urechile cam clăpăuge, îmbrăcat cu un halat albastru.
Tipul se recomandase cu numele de Bob Malthe.
Russel stătea pe un fotoliu, în faţa unui birou
ocupat de Bob.
Pe birou nu erau decât două dosare, un monitor
tridimensional şi o vază cu cinci fire de crizanteme.
- Te afli aici, îi spuse Bob lui Russel, pentru a
răspunde la câteva întrebări despre experimentul de
mai devreme. Cum ţi s-a părut să fii Superman, chiar
şi pentru câteva minute?
- Păi…, făcu Russel, încercând să îşi stăpânească
tremurul mâinilor şi al vocii, a fost ceva inedit. Şi
neaşteptat. Da, neaşteptat, surprinzător pentru mine.
- E şi normal.
- Mă temeam că nu voi face faţă misiunii.
324
- Dar a fost totul ok. Ai fost un adevărat
supererou. Ai salvat o viaţă de om. Ai fost aclamat şi
admirat de alţi oameni. Nu eşti mândru de asta?
- O, ba da!
- Ai fost un personaj foarte important, ai fost
cineva care a făcut un mare bine unui alt om. Ce
poate fi mai nobil?
- Exact. Am înţeles acum şi mai clar ce
înseamnă să fii util oamenilor.
E în regulă, îşi spuse Russel.
Ei sunt mulţumiţi de mine.
Înseamnă că mai am puţin şi scap.
Mai rău de atât nu mai are ce se întâmpla.
- Aş vrea, spuse Bob, să-ţi arăt ceva.
Bob întinse mâna spre monitorul tridimensional,
dar lovi vaza de pe masă.
Vaza căzu de pe birou, iar crizantemele se
împrăştiară.
- Ups, făcu Bob, am dat din greşeală peste vază.
Bietele crizanteme, sunt toate pe jos…
325
*
Doctorul Allen Dalet, asistenta Niketa şi ceilalţi

doi asistenţi, Robert şi Oliver, priveau foarte atenţi la
monitorul tridimensional, urmărind într-o tăcere
perfectă momentul în care Bob răsturnase vaza cu
crizanteme.
Apoi, imediat după ce crizantemele zăceau
împrăştiate lângă birou, Niketa începu să numere,
fără să îşi ia ochii de la monitor:
- Unu…, doi…, trei…, patru…, cinci…, şase…,
şapte…
Toţi îşi îndreptară ochii spre Russel. Acesta nu
schiţa niciun gest, doar se uita la Bob cum se apleacă
şi adună de pe jos cele cinci fire de crizanteme.
- Şapte secunde…, zise doctorul Allen ca pentru
el.
326
- Nu-l mai putem ajuta, spuse Robert.
- Nici nu mai avem cu ce, spuse Niketa. Oliver,
consemnează te rog şi acest ultim rezultat al testului.
Reacţie întârziată. Nici măcar după trecerea celor
şapte secunde, subiectul nu a prezentat atitudinea
corespunzătoare Doctrinei. Caz închis. Se
organizează procedurile de executare a subiectului.
- Am consemnat, spuse Oliver.
- În regulă, spuse Niketa. Noi ne retragem.
- Bine, zise doctorul Allen. Eu mai rămân puţin.
După ce rămase singur, Allen închise ochii şi
încercă, la fel cum făcuse de atâtea multe ori, să îşi
imagineze sufletul lui Russel ieşind fericit din
Cilindrul Roşu. Această imagine îl ajuta să
depăşească mai uşor starea de sfâşiere care îl
cuprindea atunci când se gândea la strigătele
deznădăjduite ale celor condamnaţi să îşi încheie în
teribilul Cilindru Roşu zilele trăite pe acest pământ.
*
327
Russel se întrebă dacă nu cumva trăieşte într-un
coşmar. Doi asistenţi pe care nu îi mai văzuse
niciodată îl conduceau printr-un fel de salon foarte
lung, cu pereţii metalici, iar la capătul salonului se
afla mult temutul Cilindru Roşu, dispozitivul despre
care, în şcoală, profesorii le vorbeau de nenumărate
ori elevilor.
Alegeţi, spuneau mereu profesorii, în toate
şcolile, Doctrina sau Cilindrul Roşu!
Acum, Russel ştia că nu mai poate alege.
Soarta îi fusese hotărâtă.
Cunoştea relatările despre cei care, înainte de a
fi conduşi spre Cilindrul Roşu, înnebuneau din cauza
spaimei de moarte.
Însă el se simţi în curând ciudat de calm în
mijlocul grozăviei în care se afla. Conştientiză
bucuria sinistră de a scăpa de toate chinurile prin
care trecuse. Ştia că asta nu poate fi bucuria unui om
normal, dar acum prea puţin mai conta.
328
Mai avea de făcut câţiva paşi spre poarta prin
care trecea în nefiinţă. O poartă de formă cilindrică
şi de culoare roşie.
Când ajunseră lângă Cilindrul Roşu, o uşă
transparentă montată în acest dispozitiv macabru se
deschise automat.
Russel observă aburul de culoare roşie.
De ce au ales oare culoarea asta?
De ce nu negru?
- Intră! îi ceru unul dintre cei doi asistenţi.
Russel nu spuse nimic. Se conformă imediat şi
pătrunse în cilindru.
Uşa transparentă se închise imediat.
Russel nu mai vedea nimic dincolo de pereţii
cilindrului.
Totul în jur lui era o ceaţă intensă şi roşie. O
linişte de mormânt plutea parcă peste această ceaţă.
Russel se apropie de pereţii cilindrului şi încercă
să vadă ceva dincolo de ei, dar în zadar, transparenţa
pereţilor încetase.
329
Pretutindeni era doar ceaţa roşie.
O siluetă abia perceptibilă, apărută subit din
pâcla roşie, la circa doi metri distanţă, îi atrase
atenţia lui Russel.
Se ivi imediat o a doua siluetă.
Russel holbă ochii, încercând să ghicească ce ar
putea să se întâmple.
Siluetele începură să înainteze spre el, devenind
din ce în ce mai clare.
Russel înlemni.
Cele două siluete, pe măsură ce ieşeau din aburii
aceia roşii, deveneau cei doi oameni pe care îi iubea.
Mama lui îi zâmbea şi se apropia de el, cu
mâinile întinse ca pentru a se pregăti să îl
îmbrăţişeze.
Tatăl lui mergea jumătate de pas mai în urmă,
fericit că îşi poate revedea fiul.
Un impuls de fericire bruscă îl împinse pe
Russel să alerge spre mama lui. Îi sări plângând în
îmbrăţişarea ei aşa de bună, mângâind-o pe obraji,
privind bucuros şi spre tatăl lui.
330
Pentru Russel, toată suferinţa se terminase.
Alec, îmbrăcat complet în negru, şedea lângă

tatăl lui, pe băncuţa din catedrala în care se afla
sicriul cu corpul lui Russel, privind pierdut la omul
acela chel, de circa cincizeci de ani, înalt şi solid,
îmbrăcat tot în negru şi care citea cu glas puternic un
text ce se desfăşura pe un monitor ascuns ochilor
celorlalţi oameni din catedrală.
Stephanie şi Marvin stăteau chiar lângă Hans,
tatăl lui Alec.
Încă douăzeci de persoane se mai aflau la acea
ceremonie, rude cu Russel, vecini, foşti colegi de
şcoală.
Stephanie avea faţa obosită şi ochii încercănaţi,
iar Marvin era nebărbierit, cu privirea tulbure,
aproape nepăsător la ce se întâmpla în jur.
331
Cuvintele bărbatului chel răsunau cam sinistru în
liniştea acelei catedrale:
- Russel a fost un băiat iubit de toţi cei care l-au
cunoscut. Prietenii şi-l amintesc drept un tip inimos,
plin de energie tot timpul, săritor la nevoie, gata
oricând să ofere un cuvânt bun. A fost unicul copil a
doi părinţi deosebiţi, doi oameni care s-au străduit
să-i ofere o viaţă decentă şi fericită. Din păcate,
drumul lui Russel pe acest pământ s-a sfârşit. Ne-a
lăsat nişte amintiri foarte frumoase, iar noi ne vom
gândi la el pentru tot restul zilelor care ne-au rămas.
Russel nu a murit în inimile noastre. Va fi imposibil
ca amintirea lui să dispară, pentru că a fost un om cu
un suflet nobil, un suflet cum rar poţi întâlni.
Chipul unuia dintre vecinii lui Russel se
schimonosi puţin. Toţi cei prezenţi la ceremonie
ştiau că aceste cuvinte rostite de predicator erau, în
cea mai mare parte, ipocrite şi pur oficiale. Toţi ştiau
că Russel pierise pentru că regimul politic al ţării
stabilise că el reprezintă un germen al răului,
nicidecum un suflet nobil.
332
Autorităţile avuseseră însă bunul simţ de a le
oferi apropiaţilor celor executaţi un ultim rămas-bun
conform protocolului uzual de mulţi ani.
Alec surprinse, pentru câteva momente, privirea
lui Stephanie aţintită asupra lui. I se păru că mama
lui Russel îl învinuieşte, în gând, pentru faptul că el
a reuşit să scape cu viaţă din această încercare, iar
fiul ei, nu.
Alec însă, deşi nu ar fi trebuit, se simţea oricum
destul de vinovat pentru că a fost capabil să treacă
peste toate testele şi să se întoarcă viu acasă. El era
unul dintre rarele cazuri care primiseră eticheta
pozitivă şi oferiseră autorităţilor angajamentul ferm
şi scris de a nu divulga nimănui detaliile probelor
Centrului de Reeducare.
De fapt, acel angajament era o simplă
formalitate. Cei câţiva oameni care se întorseseră vii
nu ar fi îndrăznit niciodată să îşi mai rişte viaţa doar
pentru satisfacţia de a destăinui şi altora prin ce
spaimă trecuseră.
333
Din câte putuse Alec să îşi dea seama, cei de la
Centrul de Reeducare căpătaseră, la final, o
încredere ciudată în el.
Se descurcase bine la toate testele, însă testul
ultim, cel în care se trezise pe neaşteptate în postura
lui Superman, parcă fusese creat special pentru el.
Găsise foarte repede blocul în care bătrânica se
afla în pericol de moarte şi o salvase cu o uşurinţă de
care şi el se mirase.
Dar, din spusele unei asistente care i se
recomandase cu numele Niketa, îi impresionase pe
toţi cu reacţia lui extrem de rapidă după ce Bob,
asistentul cu urechile clăpăuge, răsturnase din
greşeală vaza cu crizanteme.
Alec se repezise imediat să adune crizantemele
împrăştiate pe jos, atât de repede încât se ciocni cu
fruntea de creştetul lui Bob, care şi el încercase
acelaşi gest.
Mica durere produsă nu mai conta, Alec era
mulţumit că ajutase la punerea la loc în vază a
crizantemelor.
334
După câteva minute, în camera aceea micuţă
intrase Niketa, care îi spusese că s-a descurcat
admirabil, mai ales la partea cu adunatul
crizantemelor de pe jos.
Alec nu a înţeles ce putea fi aşa de admirabil în
faptul de a ajuta pe cineva să pună la loc nişte flori.
Era doar un pic mândru că era lăudat în felul
acesta, însă mica mândrie îi fusese umbrită imediat
după ce primi, tot de la Niketa, vestea că Russel,
prietenul lui, a picat şi ultimul test.
I se spuse şi despre execuţia lui Russel.
Fiorul rece care traversă corpul lui Alec părea a
fi şi un strigăt de neputinţă.
Explicaţiile despre intervalul acela de şapte
secunde în care Russel doar stătea şi nu făcea nimic i
se păreau lui Alec un fel de glumă macabră.
Diferenţa dintre viaţă şi moarte o făcuseră exact
acele şapte secunde.
Alec scăpase viu pentru că nu trecuseră nici
măcar două secunde de când crizantemele căzuseră
lângă masă.
335
Russel, dragul lui prieten, trecuse în nefiinţă, din
cauza a şapte blestemate de secunde…
După încheierea discursului funerar, angajaţii
companiei de pompe funebre luară trupul lui Russel
şi îl transportară într-o altă clădire, unde îl
introduseră în dispozitivul de “resomare”, un vas
special, presurizat, plin cu o soluţie de hidroxid de
potasiu.
După trei ore, din trupul lui Russel rămăsese
doar scheletul, care fu apoi măcinat şi transformat
într-un praf alb.
Părinţii lui Russel au primit a doua zi, de la un
reprezentant special al companiei de pompe funebre,
o cutie metalică ce conţinea acel praf, adica tot ceea
ce mai rămăsese din fiul lor.
336
În jur de ora zece dimineaţa, Peter urcă la etajul
la care Steve îşi avea biroul, apoi se îndreptă spre
Laboratorul de Biologie, de unde trebuia să obţină
nişte informaţii. Traversând holul, trecu pe lângă
oficiul cu care era dotat fiecare etaj şi în care se
putea servi câte o gustare sau câte o cafea. Observă
că Steve stătea la o masă, aşezat pe un scaun rotund
din piele.
Ceea ce îi atrase atenţia lui Peter fu chipul lui
Steve. Părea foarte trist şi chinuit de nişte gânduri nu
tocmai plăcute, aproape absent la ce se petrecea în
jurul lui.
Peter se opri lângă intrarea în oficiu, neştiind
dacă ar fi bine să intre şi el sau nu. Steve îl zări, nu
chiar imediat, aşteptând să vadă ce are de gând să
facă.
Peter se hotărî şi intră.
- Salut, Steve!
- Salut!
- Ce faci? La o cafea?
337
- Da. Ia loc, te rog. Vrei să-ţi comand şi ţie
ceva?
- Nu, mulţumesc! Acum nu am timp prea mult.
Tocmai mergeam la Laboratorul de Biologie şi te-
am zărit aici, fără să vreau. Dar ce s-a întâmplat?
Pari foarte abătut. Nu te-am mai văzut niciodată aşa.
- Eu sunt în regulă, spuse Steve, încercând un
zâmbet.
- Şi atunci?
- E vorba de ceea ce s-a petrecut ieri în cartierul
meu. Până acum era vorba despre cazuri care aveau
loc în altă parte, la mare distanţă de casa mea.
Evenimente numai bune de văzut la ştiri şi de uitat în
următoarele cinci minute. Dar acum, când cineva de
pe strada mea a fost executat…
- Ah, înţeleg… Era un vecin?
- Nu chiar. Era un tânăr care locuia la un bloc
aflat la vreo trei sute de metri de casa mea. Îi cunosc
părinţii. Sunt nişte oameni minunaţi. Îl cunoşteam şi
pe el. Parcă nu pot deloc să cred că tocmai lui i-a
fost dat să…
338
Peter oftă, încercând să găsească ceva mai
potrivit de spus într-un astfel de moment. Îşi aminti
de recenta convorbire cu Roddy, vecinul lui, omul
acela căruia nu îi putea spune ferm nici nu, nici da.
Viaţa îşi cere drepturile, dar nu uita că tot
pentru viaţă luptăm şi noi.
Asta îi spusese atunci Roddy.
Acum, văzând privirea întunecată a lui Steve,
Peter se gândi că încă o viaţă fusese răpită, iar alţii
încercau să lupte pentru a nu se mai întâmpla aşa
ceva.
Numai că această luptă nu era deloc simplă. Era
un risc enorm să încerci să intri în cercul celor care
stăpâneau la un alt nivel tehnica înăbuşirii.
Peter se gândi la Diana şi la nevinovăţia ei, apoi
la Steve şi la familia lui. O luptă deschisă împotriva
sistemului era ceva imposibil de realizat.
- Ştiu, zise Peter, e foarte trist când se întâmplă
aşa ceva. Dar ce putem face?
- Am fost şocat când am aflat. Singura consolare
e că un bun prieten de-al tipului, tot din cartierul
339
meu, a reuşit să scape. E unul dintre foarte rarele
cazuri.
- Da, o viaţă salvată poate fi într-adevăr o
consolare, dar cam amară, în cazul ăsta…
După ce Diana, la sfârşitul programului de lucru,

urcă în magnetomobilul ei, Natalie o sună pe
telefonul mobil. Diana amână pornirea motorului
magnetomobilului şi răspunse apelului.
- Bună! o salută Natalie. Ce faci?
- Bine, răspunse Diana. Tocmai mă pregăteam să
plec acasă.
- A, e perfect că nu eşti încă în trafic.
- Mai am puţin şi ajung şi acolo.
- Te reţin două minute.
340
- E ok, Natalie, spune.
- Mulţumesc! Am nevoie de puţin ajutor şi doar
la tine pot apela acum.
- Ştii doar că oricând te ajut, dacă-mi stă în
putere.
- Nu e mare lucru. Doar că totul s-a nimerit în
cel mai prost moment pentru mine şi pentru Steve.
Ai auzit de parcul de distracţii care se deschide
acum?
- Nu…
- S-a anunţat şi în presă. În fine, ideea e că
mâine are loc deschiderea, iar eu le-am promis
copiilor mei că voi fi cu ei acolo. La festivitatea de
deschidere vor fi prezente nişte vedete pe care Ray şi
Shirley nu le-ar mai putea vedea altă dată în carne şi
oase. Mâine e ocazia perfectă pentru ei, iar eu le-am
promis că vor fi la deschiderea parcului de distracţii.
Numai că a intervenit ceva neprevăzut în programul
meu de la serviciu. Pur şi simplu mâine nu pot
merge cu copiii mei să le fac plăcerea.
- Am înţeles. Şi ai vrea să merg eu cu ei, nu-i
aşa?
341
- Ţi-aş fi foarte recunoscătoare.
- Dar nu e nevoie de niciun fel de recunoştinţă,
Natalie. O voi face din pură plăcere. Ştii doar ce bine
mă înţeleg cu copiii tăi. Voi fi încântată să merg
mâine cu ei în parcul de distracţii.
- Îţi mulţumesc din suflet, Diana! M-ai salvat!
- Încântarea va fi a mea. Şi la ce oră trebuie să
fiu pregătită?
- La ora optsprezece începe festivitatea.
- E perfect. Voi avea timp să mă pregătesc şi să
trec mâine după-amiază la voi, să-i iau pe Ray şi pe
Shirley.
- Eşti o scumpă! Când o să vii la noi, eu n-o să
fiu acasă. Şi nici Steve. Va fi şi el la serviciu. Vezi?
Amândoi avem nevoie de tine. Copiii vor fi acasă. Îi
voi pune eu în temă, dinainte.
- Perfect. Dar să-mi spui în care zonă a oraşului
e parcul de distracţii.
- E în Noul Cartier al Păcii. Ştii cum să ajungi
acolo?
- Desigur. Contează pe mine!
342
- Mulţumesc încă o dată! Gata, nu te mai reţin.
După terminarea convorbirii telefonice cu
Natalie, Diana stătu câteva momente să se
gândească, înainte de a porni magnetomobilul.
Ultimele zile le petrecuse preocupată să îi acorde lui
Peter întreaga ei atenţie, aşa că uitase aproape
complet de Ray şi Shirley, cei doi copii faţă de care
se ataşase foarte uşor şi foarte repede.
Constată că acum îi lipseau cele două fiinţe
gingaşe. Chiar ar fi vrut să petreacă mai mult de
câteva ore alături de cei doi copii cu care deja credea
că stabilise o legătură subtilă şi profundă.
Nevoia lui Natalie se plia perfect cu dorinţa ei.
Se gândi să îl anunţe şi pe Peter despre modul în
care ea îşi va petrece după-amiaza zilei de vineri,
dar apoi se răzgândi şi îşi spuse că ar fi mai potrivit
să îi spună cu două ore înainte sau să îl sune chiar
vineri dimineaţă, imediat după ce vor ajunge
amândoi la serviciu. După-amiaza de azi ar fi vrut să
şi-o petreacă împreună cu el, departe de orice fel de
planificări, doar ei singuri şi cu gândurile lor
destăinuite reciproc. Azi trebuia să savureze
343
prezenţa lui Peter, iar mâine pe cea a copiilor lui
Natalie.
Desigur, ea ar fi preferat ca Peter să dorească să
vină şi el în parcul de distracţii. Hotărî să îi explice
totul a doua zi dimineaţă şi să se pună amândoi de
acord.
Peter alese acelaşi restaurant la care mai cinaseră

împreună, iar Diana nu avu nimic împotrivă.
Înainte de această cină, Peter îşi frământase timp
de o oră şi ceva mintea, încercând să găsească cele
mai potrivite cuvinte pentru momentul pe care şi l-ar
fi dorit să fie unic şi cu totul special. Îşi stabilise
mental câteva începuturi de frază:
Relaţia noastră pare că a pornit sub semnul
misterului…
344
Aş vrea să înţelegi că am nişte emoţii cumplite,
dar trebuie să îţi spun ceva…
Sunt convins că viaţa mea s-a schimbat
complet, de când te-am cunoscut, aşa că…
- Peter, îi zise Diana, eşti cam tăcut în seara asta.
Tot despre cercetările tale este vorba?
- Ah, scuze, iubito. Nu, crede-mă că sunt şi
momente în care fac tot posibilul să mă detaşez de
munca mea.
- Părerea mea e că-i ceva benefic pentru tine,
dacă procedezi aşa.
- Mai cunosc câteva noţiuni despre ergonomia
muncii.
- În regulă. Îmi spui numai dacă vrei tu.
- Nu e niciun secret. Apropo, de curând am
aflat ceva care m-a întristat şi m-a pus pe gânduri.
Diana deveni foarte atentă.
- Steve, continuă Peter, mi-a povestit despre
cineva care locuise pe strada lui. Îl cunoştea. A ajuns
la Centrul de Reeducare şi nu a mai scăpat.
345
- Ah…, se înfioră Diana. Îmi pare foarte rău!
- M-am simţit, într-un fel, neputincios, când îmi
povestea.
- Dacă ţin cont de idealul tău… Vrei ca munca ta
să salveze cândva vieţi.
- Exact. În mintea şi în inima mea s-a iscat o
contradicţie aproape imposibil de împăcat. Dar ce
putem face?
- Ştiu perfect că nu putem face nimic. Din cauza
asta erai aşa de îngândurat?
- Nu chiar. Diana, vreau să-ţi spun ceva foarte
important.
Peter încercă să îşi stăpânească bătăile inimii.
Simţea că următoarele cuvinte, din cauza emoţiei, le
va rosti cu voce tremurată, aşa că îşi impuse să se
calmeze şi să se gândească la bucuria Dianei când ea
va afla că…
- Ne cerem scuze, îl auzi Peter pe bărbatul gras
şi îmbrăcat într-un costum elegant, care ajunsese ca
din pământ lângă masa lor, dar va trebui să eliberaţi
aceste locuri. Vor sosi nişte persoane foarte
346
importante. Am primit dispoziţie să le oferim acum
restaurantul nostru.
Diana îl asculta şi ea înmărmurită pe acel bărbat,
uitându-se uimită la Peter, care şi el rămăsese
consternat.
- Nu înţeleg, spuse Peter. Doar am rezervat din
timp această masă. Dumneavoastră cine sunteţi?
- Numele meu este Nicolas Keener şi sunt
administratorul acestui restaurant. Ştiu că v-aţi
rezervat o masă, dar acum s-a ivit o situaţie cu totul
şi cu totul specială, nu din cauza noastră, dacă
înţelegeţi… Vedeţi doar că ceilalţi clienţi ne-au
înţeles şi au eliberat mesele.
Peter se uită în jur şi constată că singurii clienţi
din restaurant mai erau el şi cu Diana.
Cum de n-am observat când ceilalţi au plecat de
la mese?
Eram adâncit în gândurile mele, asta-i
explicaţia.
Iar Diana era atentă la ce voiam eu să-i spun.
347
- Ok, spuse Peter, fie cum ziceţi. Dar cum facem
cu comanda noastră?
Administratorul restaurantului scoase un
cartonaş laminat din buzunar şi i-l întinse lui Peter,
cu un rânjet cât mai amabil:
- Cu acest tichet puteţi reveni oricând la noi şi
reluaţi comanda de azi, dacă doriţi, fără să mai plătiţi
din nou.
- În regulă, spuse Peter, mie îmi convine. Diana,
tu ce spui?
Diana ridică din umeri:
- Dacă trebuie neapărat, plecăm. Nu putem
hotărî noi în privinţa asta.
- Mulţumim! îi spuse Peter bărbatului de lângă
el şi se ridică.
- Vă dorim o seară excelentă! spuse
administratorul restaurantului.
Peter dădu a lehamite din mână şi o urmă pe
Diana spre ieşirea din restaurant. Momentul pe care
şi l-ar fi dorit deosebit şi cu totul special se făcuse
348
ţăndări. Nu îi mai rămânea decât să fie atent la o altă
ocazie în care să îi spună Dianei ce avea de spus.
- Cum merg pregătirile? îl întrebă Noah pe

Darren.
- Suntem în grafic, spuse Darren. Ieri au sosit
primii două sute de delegaţi. A fost o mică
problemă cu cazarea la un hotel, aşa că a trebuit să
trimitem o sută dintre ei la un alt hotel, în timp foarte
scurt. Ei ajunseseră în oraş la ora şaptesprezece şi
trebuia să le asigurăm cina. Am rezolvat problema la
restaurantul hotelului şi acum totul e ok.
În biroul Noului Capitoliu se aflau doar ei doi, în
acel moment, Noah şi Darren.
Noah părea obosit la faţă, de parcă nu s-ar fi
odihnit suficient în timpul nopţii. Dar şi starea de
349
spirit a lui Noah părea alta, iar Darren observă asta
imediat.
- Ai emoţii, spuse Darren.
- Ţi-ai dat seama, zise Noah. Normal că am
emoţii. Este primul Congres pe care îl organizăm.
Vor fi în oraşul nostru mii de delegaţi, din toată ţara.
Este un eveniment simbolic, ştii bine, dar şi
simbolurile au rolul lor important, nu numai forţa.
Puterea noastră va fi consolidată şi mai mult după ce
se încheie Congresul Păcii. Oamenii au nevoie de
idei transmise în modul cel mai oficial cu putinţă,
Darren.
- Ştiu cum funcţionează…
- Am avut un somn agitat, aşa că o să mai dorm
puţin şi în după-amiaza asta. Vreau să fiu în cea mai
bună formă la discursul de deschidere. Apropo, chiar
când veneai încoace, am comandat un ceai şi pentru
tine.
- Mulţumesc!
- Trebuie să-l aducă, dar nu ştiu de ce întârzie.
350
Noah întinse mâna după butonul de pe panoul
transparent al biroului, dar tocmai atunci intră un
majordom tânăr, purtând o tavă cu două ceşti pline
cu ceai aburind.
- Perfect! zise Noah. A venit şi ceaiul. Serveşte,
Darren! E cald şi e bun. Pe mine mă linişteşte
întotdeauna.
Darren confirmă dând din cap şi sorbind calm
din ceaşca cu ceai fierbinte.
Diana, după ce era gata să plece la serviciu, îi

dădu un sărut scurt lui Peter şi îi spuse:
- Azi după-amiază am ceva mai special în
program. Ai putea să mă însoţeşti? Îţi spun despre ce
e vorba, dar vreau să ştiu mai întâi dacă eşti
disponibil.
351
- Mi-ai luat-o înainte, spuse Peter în timp ce îşi
punea sacoul pe el. Steve mi-a spus de ieri ceva
despre o şedinţă cu conducerea, după terminarea
programului.
- A, deci e vorba şi despre tine. Acum am
înţeles. Natalie mi-a spus ceva despre Steve, dar nu
m-am gândit că şi tu vei fi chemat la şedinţă.
- Dar unde-ai vrea să te însoţesc?
- Natalie m-a rugat să merg cu copiii ei la
deschiderea unui parc de distracţii. M-aş fi bucurat
să vii şi tu cu mine. Dar, dacă nu se poate, o să-
nţeleg.
-Mda, dacă directorul are să ne spună ceva,
trebuie neapărat să fim prezenţi. Dar o să-mi iau
revanşa, cu altă ocazie.
- Sunt convinsă. Ziua de azi e foarte încărcată,
iar aseară a fost cam aiurea totul.
- Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Acela
e restaurantul meu preferat. E cam ciudat să dai afară
aşa nişte clienţi vechi.
352
- O să lămurim şi asta, dar acum trebuie s-
ajungem fiecare la slujbele noastre.
- Ai dreptate.
La ora şaptesprezece şi treizeci de minute, Diana

ajunse în faţa casei lui Natalie. Coborî voioasă din
magnetomobil, cu ochii spre uşa de la intrarea în
casă. Străbătu curtea îngrijită, admirând în treacăt
iarba proaspăt tunsă, şi ajunse repede în dreptul unui
mic ecran plasmatic instalat lângă treptele de la
intrare. Un senzor special îi detectă prezenţa,
declanşând un fel de bâzâit discret, abia auzit.
Diana aşteptă răbdătoare, apoi, după mai puţin
de un minut, uşa se deschise automat, iar în prag
veni Ray, îmbrăcat într-un tricou alb şi pantaloni
scurţi, mestecând ceva.
353
- Bună, Ray! îi zise Diana, neascunzându-şi
bucuria de a îl revedea.
- Bună! îi răspunse Ray, schiţând un zâmbet mic
şi rapid.
- Ţi-a spus mama ta că trebuia s-ajung, nu-i aşa?
- Desigur. Intră.
Ray porni spre sufragerie, însoţit de Diana.
- Shirley unde-i? întrebă Diana după ce se aşeză
pe canapeaua din sufragerie.
- E acasă şi ea. Era în baie când ai sunat. Cred că
se spală pe dinţi.
- Ok, v-aştept să vă pregătiţi.
Ray plecă din sufragerie, iar Diana începu să
privească relaxată unul dintre cele patru tablouri care
îmbodobeau pereţii.
Un câine-roboţel trecu rapid prin holul de
lângă sufragerie, atrăgând pentru câteva clipe
atenţia Dianei. După ce câinele-roboţel dispăru
din câmpul ei vizual, îşi aminti brusc de momentul
în care îl văzuse prima dată pe Peter, în seara în care
ea se afla la petrecere, exact pe aceeaşi canapea.
354
Senzaţia plăcută a acestei amintiri frumoase îi
provocă un zâmbet în colţul gurii. Era momentul pe
care ea cu siguranţă nu îl va uita niciodată, iar de
acest moment se lega toată tandreţea şi toată
afecţiunea care o împinseră în vâltoarea unei pasiuni
depline alături de bărbatul croit parcă special pentru
dorinţele ei.
O mică bufnitură care se auzi dintr-o cameră
alăturată o făcu pe Diana să ciulească urechile.
Bufnitura părea a fi produsă de uşa închisă mai cu
putere a unui dulap. Auzi apoi ceea ce părea a fi un
fel de mică ceartă între Ray şi Shirley. Se ridică de
pe canapea şi merse în direcţia dinspre care auzise
zgomotul, până când intră în dormitorul celor doi
copii.
Shirley era îmbrăcată doar într-o fustiţă, iar Ray,
lângă ea, ţinea în mâini două tricouri, unul roşu şi
altul albastru, încercând să îi explice surorii ei că
tricoul roşu îi era prea mic. Shirley, îmbufnată, o
ţinea morţiş că tocmai tricoul roşu îi place cel mai
mult.
355
Diana, pricepând despre ce e vorba, le spuse cu
blândeţe:
- Copii, nu-i prea multă gălăgie aici?
Shirley, când o văzu şi auzi pe Diana, se ruşină
şi smulse din mâinile lui Ray tricoul albastru,
încercând să îşi acopere cât mai repede bustul gol.
- Nu vrea să-nţeleagă, spuse Ray. I-am tot
explicat că tricoul roşu o face să pară şi mai mică.
Diana, uimită de faptul că un băiat de vârsta lui
Ray poate fi preocupat de modul în care o anumită
vestimentaţie se potriveşte sau nu unei fetiţe, se
adresă lui Shirley, după ce o mângâie cu gingăşie pe
un obraz:
- Ray este îmbrăcat cu un tricou alb. Iar albul
merge mai bine cu albastrul. Ai vrea să-mi arăţi cum
îţi stă îmbrăcată cu tricoul albastru?
Shirley nu se lăsă îndemnată a doua oară. Îşi
puse pe ea tricoul albastru, în timp ce Ray, cu o
scurtă comandă vocală, dezactivă câinele-roboţel
care se tot foia prin toate camerele.
356
- Aşa, zise Diana, după ce Shirley se îmbrăcă. Îţi
stă perfect! Am dreptate, Ray?
- Asta spuneam şi eu, aprobă Ray. Acum putem
merge?
- Bineînţeles!
În sala de şedinţe a Institutului de Cercetări

Neurotehnologice se aflau, de o parte şi de alta a
unei mese lungi de circa douăzeci de metri, Steve,
Peter, Tonny, Joe şi încă cinci colegi de-ai lor, trei
bărbaţi cu vârste până în treizeci de ani şi două
domnişoare ce nu aveau mai mult de douăzeci şi
cinci de ani.
În capătul mesei stătea Werner Wigram,
directorul institutului, un bărbat de cincizeci de ani,
destul de suplu pentru vârsta lui, cu părul cărunt şi
357
tuns scurt, cu ochii adânciţi în orbite şi cu buzele
subţiri.
Werner îşi drese puţin glasul, apoi spuse, privind
pe rând către fiecare dintre cei prezenţi:
- Vreau să trecem la o etapă în care să
valorificăm cât mai bine computerul tomograf. După
cum ştiţi, acesta creează imagini, conectat la o
“imprimantă” specială. Steve ne poate spune câte
ceva despre această invenţie.
- Da, zise Steve, principiul este simplu.
Deasupra unei pulberi, un jet pulverizează un adeziv
plastic, în straturi de douăzeci de microni. Mulajul
obţinut se ţine o săptămână într-un mediu în care se
cultivă celule osoase umane inactive, apoi este
acoperit cu o reţea de celule osoase noi.
- Corect, spuse Werner. Scopul proiectului pe
care vi-l propun este printarea mult mai rapidă de
celule nervoase şi musculare. Vom utiliza nişte mici
schele de polimeri biodegradabili, iar schelele astea
conţin molecule cu factori de creştere şi tuburi
electrice pentru stimularea celulelor. Vreau să ştiţi că
acest proiect este secret, doar voi, cei prezenţi aici,
358
veţi avea acces la el. Peter a pornit şi el o cercetare
în această direcţie şi mi-a oferit câteva dintre
rezultatele pe care le-a obţinut până acum. Este
momentul să ne coordonăm eforturile şi să lucrăm ca
o adevărată echipă. Bine, nu spun că asta nu s-a
întâmplat şi până acum, dar ţin să acordaţi o atenţie
mai specială acestui proiect.
Peter, deşi era foarte atent la explicaţiile lui
Werner, observă că primise pe telefon un mesaj de la
Diana:
Dacă eşti în şedinţă, nu mă suna. Te anunţ că eu
am plecat cu Ray şi Shirley spre parcul de distracţii.
Cred că mai vorbim mâine. Te sărut!
Cât mai discret posibil, Peter îi scrise şi el un
mesaj Dianei:
În regulă. Da, chiar sunt în şedinţă acum.
Vorbim mâine. Mulţumesc pentru înţelegere! Te
sărut şi eu!
După ce expedie mesajul, Peter se concentră în
totalitate la subiectul prezentat de Werner.
359
*
Diana conduse până pe o stradă aflată la circa

jumătate de kilometru de noul parc de distracţii.
Ray şi Shirley stăteau pe bancheta din spate a
magnetomobilului, nerăbdători să îşi vadă
personajele îndrăgite şi prezentate de nenumărate ori
în spoturile publicitare.
Câţiva agenţi de circulaţie, îmbrăcaţi în
uniforme de culoare albastru închis, făceau eforturi
să dirijeze cât mai repede spre locurile de parcare
magnetomobilele care soseau unul după altul.
Diana se lăsă cu încredere ghidată de unul dintre
agenţii de circulaţie, îşi parcă magnetomobilul, apoi
coborî împreună cu cei doi copii.
Merseră câţiva metri până la un mic peron, unde
un grup de alţi părinţi şi copii era adunat deja.
360
Ray zări primul, în depărtare, câteva construcţii
şi utilaje care indicau locul în care se afla parcul de
distracţii.
- Wow! făcu şi Shirley bucuroasă, după ce
fratele ei îi arătă ceea ce se putea vedea din punctele
de atracţie ale parcului. Am ajuns? Dar pe unde-i
intrarea?
- Încă puţină răbdare, spuse Diana. Aici vom
urca într-un trenuleţ special şi care ne va duce în
parcul de distracţii. Vedeţi că mai sunt şi alţi părinţi
cu copiii lor. Şi ei aşteaptă trenuleţul.
- Bine, spuse Shirley, luând-o pe Diana de mână.
Un trenuleţ pe pernă magnetică sosi după cinci
minute. Toţi cei de pe peron urcară ordonaţi.
O parte dintre părinţi începură să fie asaltaţi de
întrebările copiilor lor.
Ray şi Shirley erau tăcuţi acum, aruncându-şi
privirile în toate direcţiile, încercând să vadă cât mai
repede ceea ce aşteptaseră de ceva timp.
După doar un minut, trenuleţul opri lângă
intrarea în parcul de distracţii.
361
Copiii ţâşniră de pe scaune, urmaţi cu îngăduinţă
de părinţii lor.
Intrarea în parcul de distracţii era reprezentată de
o poartă uriaşă sub formă de semicerc, construită din
oţel şi din care porneau spre cer tot felul de efecte de
lumini de toate culorile, iar lângă această poartă
stăteau câţiva copii îmbrăcaţi în uniforme de
spiriduşi, urându-le bun-venit tuturor celor care
intrau în parc.
Shirley o ţinea pe Diana de o mână, iar Ray de
cealaltă mână, aproape trăgând-o spre locul în care
se afla instalat un imens cub din sticlă, prin pereţii
căruia se vedeau douăzeci de mini-magnetomobile
plutind prin aer, fiecare cu câte două locuri ocupate
de copii încântaţi de plăcerea condusului prin spaţiul
antigravitaţional.
- Vreau şi eu! strigă Ray, arătând cu degetul spre
cubul uriaş.
- Şi eu! spuse Shirley entuziasmată.
- Bine, spuse Diana, dar v-aţi mai dat vreodată în
aşa ceva? Mie mi-ar fi frică.
362
- Frică?... făcu Ray, uitându-se la Diana ca la
ceva ciudat. Dar nu vezi că nu se întâmplă nimic
când se ciocnesc magnetomobilele?
- Deci e ceva nou pentru voi şi tot aveţi curaj?
Shirley dădu afirmativ din cap, fremătând de
nerăbdare.
- Bine, haideţi să începem cu începutul.
Magnetomobile zburătoare să fie.
Ray şi Shirley priviră bucuroşi unul la altul
(Yes! Ce tare va fi!) şi zburdară spre rampa de pe
care se intra în cubul mini-magnetomobilelor
zburătoare. Diana le cumpără câte o fisă electronică
şi aşteptară toţi trei începerea următoarei ture.
După trei minute, Ray şi Shirley îşi ocupară
locurile, în mijlocul hărmălaiei produse de ceilalţi
copii la fel de nerăbdători ca şi ei. Diana fu
îngăduitoare cu dorinţa lor de a conduce fiecare câte
un mini-magnetomobil.
- Nu-ţi face griji, îi spuse Ray Dianei, parcă
simţindu-i mica teamă. Am mai văzut cubul acesta la
televizor, la o emisiune despre un parc de distracţii
din Colorado. Acolo se explica ce sigur e totul,
363
pentru copiii de vârste mari, dar şi mai mici, chiar
mai mici ca noi.
- Să fiţi totuşi atenţi, le spuse Diana, făcându-le
din mână.
Ray şi Shirley o salutară şi ei pe Diana, în
momentul în care mini-magnetomobilele zburătoare
se puseră în mişcare.
Diana se simţi imediat integrată, într-un fel, în
grupul câtorva zeci de părinţi care şi ei îşi
urmăreau mândri odraslele aflate în maşinăriile
plutitoare din cubul uriaş. Teama îi dispăru subit
în timp ce privea traiectoriile aproape spectaculoase
ale mini-magnetomobilelor zburătoare. Le făcu încă
o dată din mână lui Ray şi Shirley atunci când ei îi
aruncară câte o scurtă privire, prinşi de “beţia”
zborului.
După ce Ray şi Shirley se concentrară în
continuare la condusul mini-magnetomobilelor,
Diana privi în jurul ei, vrând să observe reacţiile
admirative ale celorlalţi părinţi.
364
Probabil că lor nici nu le trece prin minte că eu
nu sunt o mămică, ci doar o domnişoară care a ieşit
la plimbare cu doi copii…
Diana se uită cu atenţie subită dincolo de vreo
patru perechi de părinţi, la circa zece metri depărtare
de cubul uriaş. O recunoscu pe Julia, femeia despre
care Peter îi povestise foarte puţin şi care fusese
pentru un timp iubita lui.
Julia stătea în faţa unui bărbat care ţinea în mâini
un dispozitiv asemănător unui aparat cuantic de
fotografiat.
Diana îşi dădu seama apoi că acel dispozitiv era
o cameră video cu care bărbatul o filma pe Julia, în
timp ce aceasta vorbea arătând cu mâna, din când în
când, către diferite locaţii ale parcului.
E reporter, îşi zise Diana.
Da, altceva nu ar putea să fie. Face un reportaj
despre parcul ăsta. Wow!
Bărbatul din faţa Juliei opri filmarea, luând o
mică pauză. Julia se relaxă şi ea, uitându-se oarecum
amuzată acum la furnicarul de oameni din jurul ei.
365
Brusc, privirea Dianei se întâlni cu cea a Juliei.
Distanţa dintre cele două femei păru să se
micşoreze.
Julia o fixă pe Diana cu o atenţie intensă, de
parcă ar fi vrut să o domine doar cu ochii.
Diana simţi cum căutătura Juliei îi pătrunde
direct în suflet şi o încercă o mică teamă absurdă că
s-ar putea chiar şi să îi citească gândurile.
Julia nu schiţa niciun zâmbet, doar îi trimitea
Dianei o privire inuman de rece.
Timp de câteva momente, Diana se simţi
pătrunsă de un disconfort greu şi încărcat parcă de
răutatea unei alte femei aflată la doar câţiva metri
depărtare de ea. Îşi dorea să nu fie nevoită niciodată
să schimbe câteva cuvinte cu Julia, femeia a cărei
simplă prezenţă părea să o străpungă cu nelinişte şi
cu frica de un pericol nedefinit şi confuz.
- Diana! Hei! Uuuuu!
Shirley, din mini-magnetomobilul ei, o striga
voioasă pe Diana, dând din mâini pentru a se face şi
mai bine observată. Diana îi răspunse repede
366
agitându-şi şi ea palmele prin aer, trimiţându-i
zâmbete sincere. Se bucura că cei doi copii îi
atrăgeau spre ei atenţia, ajutând-o să scape de sub
influenţa privirilor aproape malefice care o ţintuiseră
pentru un scurt moment, dar foarte neplăcut.
Sunt doi copii dulci şi nevinovaţi.
Nu ştiu de ce mă las eu pradă unei stări aşa de
urâte.
Timpul programat pentru zborul mini-
magnetomobilelor se scurse, iar copiii săriră de pe
locurile lor, gata să le povestească părinţilor despre
cum a fost.
Shirley veni prima lângă Diana, o luă de mână şi
vru să îi spună despre senzaţiile din timpul zborului,
însă Ray i-o luă înainte:
- Ce păcat că n-ai fost şi tu cu noi! Ne-a apucat
un pic ameţeala, dar a fost şi bine. N-ai vrea şi tu o
tură acolo?
- Eu? făcu Diana, amuzată de tonul dezarmant
de sincer al lui Ray. Ai mai văzut vreun părinte
conducând un magnetomobil zburător? Şi chiar n-am
curaj să urc până la înălţimea aia, serios.
367
- Eşti o fricoasă, zise Ray, încercând o mică
glumă. Fricoasă ca un iepuraş.
- În cazul ăsta, da. Şi e spre binele vostru. Nu
vreţi să fiu în formă bună pentru a putea vizita cu voi
şi restul parcului?
- Ba da, spuse Ray. Am stat prea mult lângă cub.
Unde mergem acum?
- Păi…, voi unde-aţi vrea?
Diana se uită iar spre locul în care o văzuse pe
Julia, însă aceasta nu se mai afla acolo, probabil
încheiase filmările pentru reportaj şi plecase. Nu ştia
dacă Julia părăsise şi parcul, iar gândul că ar fi
posibil să o întâlnească iar îi produse un mic fior.
Oare de ce mi-au rămas întipăriţi pe retină ochii
ăia ca de fiară îmblânzită?
Nu, e clar că va trebui să nu mă mai gândesc la
ea.
Copiii ăştia doi au nevoie, pentru câteva ore, de
o prietenă care să le suplineze cu brio lipsa mamei.
- Acolo, zise Shirley, arătând cu degetul spre un
cort înalt de cinci metri, în faţa căruia se afla
368
instalată o scenă metalică. Ai auzit? Tocmai au
anunţat sosirea lui Emmy Balerinul Înaripat.
- Da, spuse şi Ray fremătând, mergem să-l
vedem pe Emmy Balerinul Înaripat.
- Perfect, spuse Diana, bucuroasă că va avea cu
ce să îşi risipească starea de nelinişte. Haideţi!
Porniră toţi trei prin mulţimea de părinţi şi copii
care şi ei se îndreptau spre scena ce aştepta vedeta
iubită de oameni de toate vârstele.
Ray şi Shirley izbucniră în râs când văzură
printre vizitatorii parcului un clovn cu haine
ponosite şi machiat foarte comic, cu un nas lung şi
galben şi cu un joben turtit pe cap.
Diana le ţinu isonul celor doi copii, râzând cu
gura până la urechi.
Clovnul se făcu repede nevăzut prin aglomeraţie,
lăsându-i un pic nedumeriţi şi cu un rânjet pe feţe pe
cei care apucaseră să îl observe.
- Unde-a fugit? o întrebă dezamăgită Shirley pe
Diana. Vreau să mai văd clovnul. A trecut chiar pe
acolo, foarte aproape. Ce căuta oare?
369
- Nu ştiu, răspunse Diana, ridicând din umeri.
Poate că vrea să-i înveselească pe oameni. Dar, cum
pe aici sunt foarte mulţi vizitatori, trebuie să-i
mulţumească pe toţi. Din cauza asta a trecut aşa de
repede prin faţa noastră.
Ray spuse:
- S-ar putea să-l mai întâlnim o dată.
- Da, fu de acord Diana, dar acum haideţi să
vedem cum găsim un loc bun lângă scenă. Trebuie
să-l puteţi vedea şi voi pe Emmy, nu numai eu.
La ora unsprezece, Ray şi Shirley începură să

simtă oboseala, după ce colindaseră împreună cu
Diana prin toate locurile interesante ale parcului de
distracţii.
370
Puzderia de lumini ale instalaţiilor din parc
ofereau puţinilor vizitatori care mai rămăseseră un
spectacol feeric şi cu siguranţă fascinant pentru
copiii de vârste mai mici.
Diana observase că Shirley căscase de câteva
ori, aşa că zise:
- Ia să vedem, v-aţi distrat bine în seara asta?
- Sigur că da, spuse Ray. Numai că a trecut
foarte repede timpul.
- Surorii tale îi este somn. Şi cred că părinţii
voştri vă aşteaptă nerăbdători. E timpul să ne-
ntoarcem acasă.
- Bine…, mormăi Ray.
Shirley scoase şi ea un mormăit, frecându-se la
ochi, obosită. Însă, după ce urcară în trenuleţul care
îi ducea spre locul în care era parcat magnetomobilul
Dianei, Ray şi Shirley redeveniră la fel de voioşi ca
la venirea în parc.
Diana se miră de schimbarea lor aşa de bruscă.
Sunt totuşi nişte copii, îşi zise ea.
371
Acum sunt plini de energie, iar când vor ajunge
acasă vor adormi într-o clipită, în pătuţurile lor.
Nici după ce urcară în magnetomobil nu dădură
semne de oboseală cei doi copii. Pe bancheta din
spate, Ray îi tot dădea ghionturi lui Shirley, iar sora
lui încerca să riposteze cu nişte firave îmbrânceli.
Traficul pe străzi era destul de redus, aşa că
Diana îşi permitea momente mai dese în care să
privească prin oglinda retrovizoare joaca nevinovată
a celor doi copii care îi erau aşa de dragi.
Ray se hotărî să înceteze cu hârjoneala şi o
întrebă pe Diana:
- Tu l-ai văzut vreodată la televizor pe Emmy
Balerinul Înaripat?
- Nu l-am văzut, recunosc, dar am citit ceva
despre el într-un articol dintr-o revistă virtuală. Da, e
un artist impecabil.
- Noi îi urmărim în fiecare săptămână emisiunea.
- Să nu-mi spuneţi că-i emisiunea voastră
preferată.
372
- Ba da. Auzi, dar ştii la ce vârstă a apărut el
prima dată la televizor?
- Nu ştiu.
- Dar tu, Shirley, ştii?
- La optsprezece ani? încercă Shirley.
Ray o întrebă iar pe Diana:
- Să fie oare la optsprezece? Tu ce spui?
- Dacă am noroc, spuse Diana, s-ar putea să
ghicesc. Pe scena aia, Emmy Balerinul Înaripat
părea foarte tânăr. Cincisprezece ani e răspunsul
răspunsul răspunsul răspunsul răspunsul corect?
- Nu, spuse Ray, mândru de cunoştinţele lui.
Răspunsul corect este şaptesprezece ani. Am
câştigat!
Diana zâmbi şi vru să spună un “Aha!”. Însă
zâmbetul îi îngheţă rapid când realiză ce făcuse Ray.
Un grăunte de spaimă parcă i se furişă prin şira
spinării. Se uită speriată la magnetomobilele care
rulau în faţă, apoi aruncă o privire rapidă şi spre
trotuarul din stânga ei.
373
- Copii, îi mustră ea, fiţi vă rog foarte atenţi!
Ray, ce te-a apucat?
Expresia vinovată de pe chipul lui Ray indica
faptul că el îşi dăduse rapid seama de gafa făcută.
Shirley căsca şi ea ochii la Diana, parcă suferind
din cauza greşelii fratelui ei.
Amândoi copiii tăceau acum mâlc, aşteptând cu
sufletul la gură să vadă ce se întâmplă în următoarele
minute.
Diana reduse viteza magnetomobilului,
conducând cu mult mai multă prudenţă.
Temerea îngrozitoare i se adeveri.
De după primul colţ de stradă apăru un
magnetomobil în care se aflau doi Gardieni.
Din difuzoarele cuantice instalate deasupra
magnetomobilului patrulei de Gardieni se auzi:
- Opriţi pe dreapta! Rămâneţi în magnetomobil.
Diana făcu aşa cum i se ceruse, albă la faţă şi cu
mâinile tremurând.
374
Magnetomobilul de patrulare opri în faţa ei, iar
cei doi Gardieni coborâră. Nu ţineau nicio armă în
mâini, însă apropierea lor devenea foarte
ameninţătoare.
Diana le spuse lui Ray şi Shirley, conştientă că
aceştia sunt foarte speriaţi:
- Staţi calmi, copii, da?
Shirley şi Ray dădură afirmativ din cap, cu ochii
holbaţi la cei doi Gardieni de lângă magnetomobilul
lor.
Următoarele două minute trecură cu o
încetineală greu de suportat.
Gardienii nu îi cerură Dianei să deschidă uşa
magnetomobilului, doar făcură mai mulţi paşi prin
zona aceea, parcă nehotărâţi dacă mai trebuie să
rămână sau să plece. În cele din urmă, se urcară în
magnetomobil lor şi părăsiră strada.
- Uf!..., făcu Diana uşurată. Am scăpat.
- Au plecat? întrebă Shirley cu voce foarte
înceată.
375
- Da, e în regulă. Am avut noroc. Ray nu a mers
foarte departe… Ar fi putut să fie mult mai rău.
Ray, să fii foarte, foarte atent de acum!
Diana îl privi pe Ray, pentru a se convinge că a
fost bine înţeleasă, iar Ray îi confirmă dând din cap,
cu o mină foarte serioasă.
- Acum, continuă Diana, vorbind mai mult
pentru a se linişti pe sine însăşi, mergem spre casă.
Dar vă rog să nu le spuneţi părinţilor ce s-a întâmplat
mai devreme. N-are rost să-i mai speriem şi pe ei,
nu-i aşa? Doar să aveţi grijă pe viitor să nu se mai
întâmple. Veţi avea grijă?
- Promit, zise Ray.
- Bine. Acum gândiţi-vă la ce veţi povesti
părinţilor despre ceea ce aţi văzut în parcul de
distracţii.
Până ajunseră acasă, Ray şi Shirley stătură tăcuţi
pe bancheta din spate a magnetomobilului, fără să
mai schiţeze niciun gest.
376
*
A doua zi, Peter o sună pe Diana la ora zece

dimineaţa.
- Bună! zise el. Ce faci? Te-ai odihnit bine?
- Bună! răspunse Diana. Da, după o seară foarte
interesantă, am avut un somn calm. Copiii s-au
distrat şi ei excelent în parcul de distracţii.
În realitate, Diana nu avusese un somn foarte
odihnitor. Jumătate de noapte se frământase în patul
ei şi simţea imboldul de a-i povesti lui Peter mica
păţanie cu patrula de Gardieni, dar se stăpâni. Hotărî
că e mai bine să păstreze pentru ea incidentul, mai
ales că putea fi, până la urmă, doar un incident minor
şi atât, fără să se mai întâmple niciodată nimic rău.
De ce să-i mai îngrijorez inutil şi pe alţii din
cauza unei mici scăpări a unui copil de unsprezece
ani?
- Pentru azi, zise Peter, am o surpriză.
377
- O, mă bucur! făcu Diana. Şi, desigur, dacă e
surpriză, nu o să-mi spui acum.
- Acum nu, dar diseară îţi spun, după ce se lasă
întunericul.
- Şi de ce trebuie să fie întuneric?
- E surpriză, nu-i aşa?
- Ai dreptate. Abia aştept să aflu ceea ce o să-mi
spui!
După ce ajunseră pe malul lacului Hamer Lord,

Diana scoase un “Wow” plin de încântare, iar Peter
fu încercat imediat de mândrie şi bucurie că locul
ales de el îi place cu adevărat iubitei lui.
Micile pâlcuri de copaci de pe malul lacului,
iarba nu prea înaltă, lumina lunii reflectată în
oglinda apei, liniştea şi întunericul deloc
378
înfricoşător, ci, dimpotrivă, purtătorul unor mistere
îmbietoare, formau un tablou romantic pentru orice
pereche de îndrăgostiţi. Pe malul lacului cu o
suprafaţă cât jumătatea unui stadion de fotbal se
întindea o alee pe care se aflau amplasate câteva
bănci din lemn.
Peter o invită pe Diana să se aşeze împreună cu
el pe una dintre acele bănci.
- Când eram adolescent, spuse el apucând-o pe
Diana de după umeri, veneam deseori aici,
rumegând în minte planuri pentru când voi intra la
facultate. Tot aici simţeam că mă încarc cu energie.
E un loc ferit de agitaţia oraşului, un loc ideal pentru
a te reculege şi pentru a porni mai departe cu forţe
înzecite.
- Îţi dau dreptate, zise Diana. Aş vrea acum să fi
cunoscut mai demult şi eu lacul ăsta în realitate. Dar,
în fine, n-ar fi târziu nici acum. Şi voi păstra mereu o
amintire foarte frumoasă a primei nopţi în care am
venit aici, pentru că n-am venit singură, ci cu tine.
Da, Peter, chiar mi-ai făcut o surpriză minuată. Şi îţi
mulţumesc din suflet pentru asta!
379
- Şi mai am o surpriză… E o surpriză…
Peter se opri din vorbit, cuprins brusc de o
emoţie clocotitoare, uitând începutul de frază pe care
şi-l pregătise cu minuţiozitate. Diana îl încurajă din
priviri să continue, prefăcându-se că nu îl observă
cum îşi strecoară mâna în buzunarul de la pantaloni.
Peter scoase din buzunar o cutiuţă învelită în
piele roşie şi continuă, cu un glas ceva mai sigur:
- Iartă-mă, sunt foarte emoţionat. Aici, în acest
loc splendid, îţi voi declara încă o dată dragostea
mea pentru tine. Şi nu mă îndoiesc că va fi o iubire
pentru toată viaţa. Pentru mine, totul s-a schimbat
din seara în care te-am cunoscut. Totul. Şi
convingerea că tu eşti femeia care mă poate face
fericit pentru restul zilelor mele a venit parcă de la
sine. Nu eşti doar iubita mea, eşti mai mult, eşti farul
care mă va călăuzi de acum înainte pe drumul
fericirii noastre. Prin urmare, am decis să ne legăm
pentru totdeauna destinele. Îţi ofer acum, cu toată
dragostea mea, semnul legăturii noastre. Îţi ofer
acest inel şi îţi spun că îmi doresc cu tot sufletul să
fii soţia mea.
380
Ochii Dianei se umeziră brusc din cauza
bucuriei şi a emoţiei. Primi înmărmurită de fericire
inelul pe care Peter îl scosese din cutiuţă şi spuse:
- Ah… Peter, nici că se putea să se întâmple
ceva mai frumos! Eu îţi zic un “da” hotărât. Şi îţi
mulţumesc pentru acest moment unic. Cred că până
acum n-am fost fericită cu adevărat, pentru că
trebuia mai întâi să te cunosc pe tine. Acum, da, sunt
fericită! Şi te iubesc ca o nebună! O să-ţi spun în
fiecare zi asta, fără să obosesc. O să-ţi spun că te
iubesc şi că în orice oră…
Cuvintele Dianei fură înăbuşite de sărutul pe
care Peter i-l oferi cu o patimă de neoprit. Diana îi
răspunse cu o îmbrăţişare pasională, abandonându-se
plăcerii intense. Nu se mai gândi că erau singuri pe
malul acelui lac, ci că era singură cu bărbatul vieţii
ei, singură cu fericirea la care visase de atâtea ori în
taină.
381
Luni, la ora nouă dimineaţa, delegaţii veniţi din
toate zonele ţării începură să intre în Sala
Congresului Păcii, o clădire cu o suprafaţă uriaşă,
fără etaj, cu o arhitectură destul de simplă în exterior
- doar o faţadă din oţel şi sticlă, ca atâtea multe alte
clădiri din oraş – şi cu o parcare imensă în faţa celor
o sută cincizeci de uşi masive de acces în interior.
La ora nouă fără un sfert, parcarea avea deja
toate locurile ocupate de magnetomobilele cu care
sosiseră delegaţii.
Agenţii de securitate erau toţi la posturile lor,
însă se simţeau oarecum relaxaţi, ştiind că Gardienii
Consiliului erau şi ei prin zonă, gata să intervină
imediat, dacă ar fi fost nevoie.
Cinci sute de majordomi special selectaţi pentru
acest eveniment îi întâmpinau, în vestibulul Sălii
Congresului Păcii, pe delegaţii care abia soseau,
oferindu-se să îi ajute cu îndrumări sau să îi
servească pe loc cu băuturi răcoritoare sau cu mici
gustări.
382
Cei mai mulţi delegaţi, însă, nu erau deloc
interesaţi, deocamdată, să mănânce sau să bea ceva.
Imediat cum intrau în Sala Congresului Păcii,
începeau să privească admirativ, unii chiar cu uluire,
prin toate părţile, studiind cu atenţie elementele de
arhitectură şi mobilierul de un lux exorbitant. Cei
care veniseră în grupuri discutau cu încântare între
ei, arătând discret cu degetele spre direcţiile în care
văzuseră ceva interesant.
Reprezentanţii presei erau şi ei prezenţi în
vestibul şi în sala propriu zisă.
Zeci de camere de luat vederi erau instalate în
zona rezervată mass-mediei, iar în sala în care
delegaţii începeau să îşi ocupe locurile se aflau încă
vreo cincizeci de cameramani însoţiţi de tot atâţia
reporteri.
Murmurul general creştea în intensitate pe
măsură ce delegaţii se adunau.
La ora zece dimineaţa, disciplinaţi şi bine
organizaţi, delegaţii sosiseră toţi, până la ultimul,
fără nicio întârziere şi fără să se întâmple niciun
incident.
383
Toate cele cinci mii de fotolii din Sala
Congresului Păcii erau ocupate de oameni îmbrăcaţi
în costume impecabile.
Numărul bărbaţilor era aproape egal cu cel al
femeilor.
Toţi aveau fizionomii luminoase, de parcă nu ar
fi trecut niciodată prin niciun fel de probleme, iar
Congresul Păcii era pentru ei prilejul ideal de
distracţie sau de detaşare odihnitoare de lumea din
jur.
La ora zece şi treizeci de minute, conform
programului, urma să înceapă discursul de
deschidere a Congresului Păcii.
Noah Walger, preşedintele Noii Uniuni
Americane, trebuia să ţină acest discurs, iar cei mai
mulţi dintre cei prezenţi abia aşteptau să îl vadă în
carne şi oase pe omul datorită căruia destinul ţării se
schimbase complet.
384
- Felicitări! spuseră Joe şi Tonny aproape în
acelaşi timp.
- Mulţumesc, spuse Peter, nemaiputându-şi
stăpâni un zâmbet de satisfacţie.
- Nu pierzi deloc timpul, zise Tonny. Ne-ai
depăşit toate aşteptările, ce mai!
- Mulţumesc din nou, zise Peter, roşind puţin din
cauza mândriei care îl încerca. Trebuia să se
întâmple, odată şi odată. Mereu mi-am zis că nu voi
face pasul ăsta decât în momentul în care voi şti că
sunt sigur pe ceea ce vreau. Şi acum, da, sunt absolut
sigur că mi-am găsit aleasa inimii.
Steve intră în birou fără să mai sune, afişând un
zâmbet întins până la urechi şi privindu-l fix pe
Peter. Spuse imediat după ce închise uşa:
- Iată o veste foarte frumoasă! Şi cât timp îţi
trebuia să mă anunţi şi pe mine, Peter? Mireasa ta a
fost mai harnică decât tine, ea i-a spus lui Natalie, iar
385
Natalie mi-a spus mie. Voiai cumva ca eu să aflu
ultimul?
- În niciun caz, spuse Peter. Ai şi tu puţină
înţelegere, n-am mai fost însurat până acum şi nu
mi-am făcut un plan foarte exact de anunţare rapidă
a tuturor prietenilor mei.
- În curând, pentru o perioadă, o să uiţi de
prietenii tăi. Ia spune, unde o să plecaţi în luna de
miere?
- Cum, Natalia n-a aflat şi asta de la Diana?
Bine, hai că-ţi spun eu. O să plecăm în Ritbell.
- O! făcu Joe, Ritbell… Pe ţărmul oceanului…
- Un loc magnific, zise şi Tonny.
Steve îi completă:
- Cel mai bun loc de petrecere a lunii de miere.
- În fine, zise Peter, nu ştiu dacă va fi chiar o
lună. E posibil să fie doar o săptămână.
- Ce mai contează? zise Steve. Până atunci noi
vom fi aici, la nuntă. Şi, din câte am înţeles tot de la
Natalie…, aţi început deja pregătirile.
386
- Diana, spuse Peter, vrea să fie cea mai
frumoasă nuntă din câte au fost vreodată în Stooder.
- Şi merită, zise Steve accentuând fiecare silabă.
Diana e o femeie care merită s-o faci fericită.
O linişte deplină se lăsă atunci când Noah

Walger intră în Sala Congresului Păcii. Mii de ochi
erau aţintiţi asupra lui, urmărindu-i cu atenţie mersul
spre tribuna de la care trebuia să ţină discursul de
deschidere.
Toţi cei prezenţi în sală erau cuprinşi de
solemnitatea momentului, solemnitate la care
contribuiau uriaşul spaţiu în care se aflau, puzderia
de jurnalişti, reporteri şi camere video, miile de
fotolii foarte scumpe, prezidiul format din oameni
foarte sobri şi foarte cunoscuţi, imensele ecrane
387
holografice de ultimă generaţie instalate de o parte şi
de alta a prezidiului.
După ce ajunse la tribuna impunătoare, Noah îşi
aruncă pentru câteva clipe privirea peste mulţimea
de delegaţi, ca şi cum ar fi vrut mai întâi să se
acomodeze cu atmosfera congresului, iar delegaţii să
se obişnuiască cu prezenţa lui, pentru a-i putea apoi
recepta aşa cum trebuie cuvintele.
Prim-planuri cu preşedintele, filmate din mai
multe unghiuri, se succedau pe ecranele holografice,
parcă dorind să îi convingă pe toţi cei prezenţi că în
faţa lor se află sigur omul mult aşteptat, nu altcineva.
O emoţie firească se citea pe chipul lui Noah, iar
el încerca să şi-o ascundă printr-un zâmbet abia
schiţat, doar atât cât să dea tuturor impresia că este
foarte bine pregătit pentru acest eveniment foarte
important. Îşi drese puţin glasul, se asigură că se află
la distanţa optimă faţă de microfoanele instalate în
tribună, apoi începu:
- Vă urez un călduros bun-venit, dragi delegaţi!
Declar deschis Congresul Păcii, primul congres pe
care cu bucurie l-am organizat în această nouă eră a
388
naţiunii noastre. Fie ca pacea şi bunăstarea tuturor să
dăinuiască veşnic de acum înainte, iar trecutul plin
de crize, conflicte şi sărăcie să rămână doar o
amintire înscrisă în istorie!
Aplauzele miilor de delegaţi izbucniră ca la
comandă, umplând brusc spaţiul sălii.
Noah aşteptă răbdător până se făcu iar linişte,
apoi continuă:
- A fost o perioadă în viaţa mea în care m-am
întrebat: “De ce oamenii nu pot trăi într-o armonie şi
pace deplină? De ce vor oamenii să se distrugă unii
pe alţii?”. Nu am putut găsi răspuns la aceste
întrebări, până în ziua în care am înţeles un adevăr
profund. Ştiinţa consideră că omul este doar o altă
specie animală. Religia, dimpotrivă, spune că omul
este o fiinţă divină. Şi totuşi, ce este omul, animal
sau fiinţă divină? Ei bine, omul este şi una şi alta.
De-a lungul istoriei s-a dus această permanentă luptă
dintre latura animalică a omului şi latura lui pură,
divină. Până în zilele noastre, partea animalică a
învins de foarte multe ori. Oamenii au o adoraţie
pentru tot ceea ce îi ajută să redevină animale. Da,
389
ştiu, mulţi dintre voi v-aţi mirat atunci când aţi citit
acest punct al Doctrinei. Şi totuşi, milioane şi
milioane de oameni caută orice mijloace care să-i
ajute să redevină, într-un fel sau altul, animale. Pare
ceva ciudat? Câtuşi de puţin. Mai ştiţi filmele care
rulau cu ceva ani în urmă? Aproape toate conţineau
scene cu violenţă. Cei mai mulţi oameni căutau
canale de televiziune care transmiteau filme cu
violenţă. De ce voiau oamenii să se uite la astfel de
filme? Răspunsul e simplu. Pentru că astfel îşi
puteau reaminti trecutul lor de animale. Conştienţi că
societatea le reprimă imediat orice manifestare
violentă, oamenii s-au refugiat pentru mult timp în
contemplarea violenţei, în sălile de cinema, pe
stadioane, în faţa televizorului… La asta îi îndemna
fiinţa animalică a omului, fiinţa aceea care vine din
hăurile trecutului. Şi dacă ar fi rămas totul doar la
stadiul de contemplare a violenţei… Din păcate,
oamenii nu-şi pot reprima aproape deloc partea
animalică din ei. Şi e firesc să fie aşa, pentru că este
vorba despre un animal cu vârsta de milioane de ani,
cu rădăcini extrem de profunde în fiinţa omului. Este
vorba despre întregul trecut al omului. Iar acest
390
trecut nu poate fi lichidat prea uşor din subconştient.
Lupta noastră este să eliminăm tot ceea ce ne leagă
de trecutul nostru de animale. Am obţinut unele
rezultate, dar încă mai e până la lumea pe care ne-o
dorim. Sigur, transformările prin care naţiunea
noastră a trecut sunt spectaculoase. Niciodată nu a
mai existat atâta armonie în societate, niciodată nu
au mai fost aşa de puţine crime, niciodată nu a mai
existat belşug pentru aşa de mulţi oameni. Avem
misiunea să veghem la păstrarea acestei lumi.
Urmaşii noştri trebuie să ştie numai şi numai din
lecţiile de istorie ce înseamnă violenţa, sărăcia, lupta
acerbă pentru profit. Noi, cei prezenţi la acest
Congres al Păcii, vom rămâne în memoria
generaţiilor viitoare ca făuritori ai unei lumi în care
domneşte iubirea, bunăstarea şi fericirea pentru toţi
oamenii, nu doar pentru o mână de profitori.
Noah se opri foarte puţin din vorbit, dar suficient
cât să izbucnească un vulcan de aplauze.
Reporterii şi cameramanii îşi dădeau silinţa să
imortalizeze cât mai bine aceste momente.
391
Noah privea mulţumit peste mulţimea de
delegaţi, simţind, pentru prima dată, un gust special
al puterii. În faţa lui se afla o mare de oameni care îi
sorbeau fiecare cuvânt şi erau gata să îi pună în
practică voinţa. Recunoscu în sinea lui că este
sublim acest gust al puterii. Dacă ar fi vrut să explice
cuiva cum e atunci când ştii că dorinţa ta este literă
de lege pentru ceilalţi, nu ar fi putut, decât dacă l-ar
fi lăsat în locul lui, chiar şi pentru o zi.
Dar aşa ceva nu ar fi fost posibil. Noah ştia că
are de condus o ţară, iar azi, de la această tribună,
trebuia să retransmită lumii, în cel mai oficial mod,
concepţia lui, crezul lui care l-a urcat spre vârf. Îşi
aminti sfatul pe care Darren i-l dăduse mai demult şi
se felicită că îi ascultase acel sfat.
Datorită precauţiei lui Darren, Noah putea să îşi
ţină fără nicio teamă discursul…
392
După ce Noah îşi încheie discursul şi se retrase
de la tribună, Darren îi luă locul, pregătit să se
adreseze mulţimii de delegaţi.
- Bine aţi venit! începu Darren. Acest eveniment
marchează, aşa cum bine ştim cu toţii, o nouă eră, o
eră a păcii, a iubirii între oameni, a belşugului pentru
toţi, a împăcării. Suntem primii oameni care am avut
curaj să eliminăm adevărata problemă a societăţii.
Până la noi, prea mulţi indivizi şi-au pus viaţa în
slujba unor idealuri stupide, generând conflicte şi
suferinţe absolut inutile. Importanţa misiunii noastre
este covârşitoare. Am început ceva şi trebuie să
ducem până la capăt ceea ce am început. Lupta
noastră nu este deloc uşoară. Şi toţi veţi fi de acord
cu asta. Suntem primii oameni care am atacat ferm şi
deschis sursa problemelor acestei lumi, sursa
conflictelor, sursa războaielor, sursa suferinţelor care
niciodată n-ar fi trebuit să existe. Lupta noastră nu
este deloc uşoară, pentru că trebuie să scoatem din
adâncurile minţii oamenilor tot ceea ce cândva
profesorii le-au predat la şcoală. Da, de la grădiniţă
şi până la universitate, oamenilor li s-a predat cu titlu
393
de adevăr absolut ceea ce, de fapt, era o absolută
minciună. Datorită acestei minciuni, oamenii nu au
putut fi niciodată cu adevărat fericiţi. Mult lăudata
strategie a societăţii pe care noi vrem acum să o
transformăm într-o totală amintire i-a ţinut pe
oameni conectaţi la o permanentă suferinţă. Noi
trebuie să lichidăm orice urmă a trecutului. Trebuie
să ne îndreptăm mereu spre viitor, spre condiţia
divină a omului, nu spre cea animalică. Nu poate
exista fericire adevărată fără impunerea adevăratelor
valori ale fericirii.
O furtună de aplauze întrerupse discursul lui
Darren. După un minut, el continuă:
- Cetăţenii acestei ţări au înţeles mesajul nostru.
Cei care nu l-au înţeles, din păcate, au trebuit să
plătească… Preţul este prea mare, dar necesar. Nu
mai putem să tolerăm germenii răului, dacă vrem o
viaţă fericită pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.
Revoluţia noastră este singura care a produs şi va
produce schimbări reale în societate. Adevărul
profund este că oamenii nu au suferit din cauza
crizelor economice sau a politicii. Oamenii au
suferit, de fapt, din cauza acelui “eu” instinctual şi
394
care s-a exprimat sub forma dominării semenilor.
Noi suntem primii care am aplicat o politică realistă.
“Eul” instinctual se manifestă mai puternic la unii
oameni, mai slab la alţii. În prima etapă a revoluţiei
noastre, am acţionat pentru eliminarea indivizilor
dotaţi cu forţe subconştiente animalice imposibil de
reprimat prin mijloacele obişnuite. Există boli care
nu pot fi vindecate fără extirparea părţii infectate.
Voi toţi aţi înţeles necesitatea extirpării răului. Vom
elimina ori de câte ori va fi nevoie indivizii care
poartă în ei sămânţa sălbăticiei. Vom lăsa în viaţă
doar oamenii capabili de iubire, oamenii care
niciodată nu ar putea să facă vreun rău celor din
jurul lor. Da, aceştia sunt oamenii care trebuie să
formeze lumea. Într-o societate sănătoasă şi care
cunoaşte adevărata pace, niciun om nu are dreptul să
se compare cu un alt om. Societatea bolnavă şi
meschină din trecutul negru al istoriei noastre a
aplicat toate mijloacele prin care să-i facă pe oameni
să se simtă inferiori altor oameni. De aici s-au născut
atâtea şi atâtea suferinţe crunte. De aici s-au născut
războaiele, crizele economice, sărăcia. Societatea i-a
făcut pe oameni să se simtă inferiori şi i-a împins
395
mereu să se compare cu cei din jur, să lupte să
devină mai bogaţi, mai puternici, mai influenţi, mai
superiori. Societatea a deturnat instinctul natural al
omului de a creşte şi a dat naştere astfel la violenţă şi
suferinţă. Noi vom construi o nouă lume, o lume a
păcii, iubirii şi fericirii pentru toţi oamenii!
Imediat izbucniră aplauzele. Darren, prin tonul
entuziast al vocii, reuşise să îi însufleţească pe toţi
delegaţii, care îşi exprimau cu putere încântarea.
Darren înclină din cap, ca şi cum ar fi vrut să îşi
arate mulţumirea că a fost ascultat şi înţeles.
Ray, profitând de faptul că el şi sora lui aveau o

zi liberă la şcoală şi că Natalie era în bucătărie şi
pregătea masa, merse în camera lui Shirley, se
asigură că nu îi mai auzea nimeni şi îi zise:
- Mai ai cardul de la cămăruţa aia?
396
Shirley sări de pe pătuţul ei şi duse instinctiv
degetul la gură:
- Sssst…
- Nu te teme, o linişti Ray. Mama face mâncare
acum. Cred că azi ar fi momentul să intrăm în
cămăruţă. Tata mai întârzie. Şi am verificat. În colţul
acela nu e nicio cameră video. Cred că au uitat de
card şi n-au de ce să mai intre acolo.
- Eşti sigur?
- Foarte sigur. Am presărat puţină făină pe o
zonă de doi metri pătraţi începând de la uşiţă. De
două săptămâni făina a rămas neatinsă. Nici măcar
un gândăcel nu s-a mai plimbat prin locul ăla. E clar
că tata nu a mai intrat de mult timp. Deci…
- Şi dacă vor afla c-am intrat acolo? Ştii doar că
n-avem voie.
- Nu vor afla.
- Şi dacă ne va striga mama?
- Mama are treabă destulă la bucătărie. Iar eu nu
voi sta prea mult. Doar mă uit să văd ce-i în lădiţă.
Şi atât. Voi ieşi repede.
397
Shirley încă ezita, cu ochii în pământ, ştiind că
nu e bine să treacă peste cuvântul părinţilor.
Steve le spusese celor doi copii, cu câţiva ani în
urmă, că în cămăruţa cu uşa înaltă de un metru şi
jumătate, situată în partea din spate a casei, nu au
voie sub nicio formă să intre. Shirley i-a dat de
înţeles că niciodată nu va intra în cămăruţă, deşi nici
nu avea cum, pentru că acel card special de acces se
afla pus la loc sigur.
Ray se arătase atunci dezinteresat de cămăruţă,
deşi o minusculă curiozitate îl încerca. În câţiva ani,
curiozitatea aceea mică se făcuse destul de mare.
Găsise cardul de acces şi îl încredinţase surorii lui să
aibă grijă de el, până când va veni un moment
favorabil să deschidă uşa cămăruţei.
- Te rog, Shirley! Vei vedea că nu se va-ntâmpla
nimic. Doar intru, mă uit, apoi ies repede.
Ceva din tonul tânguit al glasului lui Ray o făcu
pe Shirley să cedeze.
398
*
La tribuna congresului veni Lionel Strong,

ministrul Educaţiei, un bărbat de patruzeci şi opt de
ani, tuns scurt, blond, cu ochii albaştri, înalt şi solid.
Respiră de două ori adânc, pentru a îşi depăşi
emoţia, apoi îşi începu discursul:
- Dintotdeauna jocurile au ocupat un loc
important în cadrul civilizaţiei umane. Ce spuneau
oamenii despre jocuri? Spuneau că ele sunt pentru
relaxare în timpul liber şi pentru socializare. Din
păcate, pâna la noi nimeni nu a atacat adevărata
problemă, adică faptul că jocurile pot avea şi o parte
urâtă. Oamenii s-au lăsat mereu conduşi de impulsul
de a obţine mai mult. Mai sus, mai mult, mai bun, tot
mai bun… Agresivitatea instinctuală s-a reflectat şi
în jocuri. Oamenii au fost încurajaţi să-şi sublimeze
agresivitatea în jocuri video, în jocuri sportive, în
jocuri de noroc, dar şi în spectacole consumiste de
prost gust, cum ar fi filmele sau emisiunile de
scandal. Aţi remarcat asemănarea dintre scenele de
399
război şi jocurile agresive? Într-un joc nu mor
oameni, cel puţin pe moment. Şi, pentru că nu există
morţi sau răniţi, lumea a acceptat senină termenul de
“joc”. Oamenii trăiau cu iluzia că violenţa exista
doar acolo, în lumea paralelă a jocurilor. Cine ar fi
putut să condamne o formă de violenţă care se
manifesta doar la nivelul imaginaţiei? Desigur,
nimeni, pentru că toţi căzuseră într-o capcană
perfidă. Jocurile sunt nevinovate, războiul este o
nenorocire… Asta au crezut oamenii, timp de mii de
ani. Niciun lider al lumii nu a venit să spună că
graniţa dintre nevinovat şi agresiv este foarte
neclară. Au fost nenumărate cazuri în care copiii au
început ceva ca o joacă, apoi au sfârşit în agresarea
semenilor.
Aplauzele celor din sală întrerupseră pentru
câteva momente discursul celui de la tribună.
După ce se făcu iar linişte, Lionel Strong
continuă:
- De unde vine această nevoie de spectacol sau
de joc? Oamenii moderni au urmat modelul
sclavului din antichitate. Sclavii erau cei dispreţuiţi
400
de toţi. Prin urmare, sclavii erau dominaţi de nevoia
de a evada din condiţia lor umilă. Şi cum puteau face
asta? Prin război sau prin răscoală. Această nevoie o
putem observa şi la oamenii moderni. Ei simt nevoia
de a evada din mediocritate şi de a se ridica deasupra
adversarilor. Vă este cunoscută dorinţa de revanşă?
Vă este cunoscută dorinţa de a fi mai bun decât
ceilalţi, mai performant, mai bogat, mai sus pe scara
ierarhică? Învingerea prin luptă a adversarului este o
predispoziţie psihică ancestrală care s-a transmis din
generaţie în generaţie. Bucuria victoriei este de fapt
satisfacerea impulsului animalic de dominare a
semenilor. Nenumărate tragedii s-au întâmplat
datorită încurajării prin jocuri a acestui impuls.
Cunoaşteţi situaţia. Un om este umilit tot timpul la
jobul lui. Cei din jur îl dispreţuiesc şi îl fac să creadă
că e un mediocru, un incapabil, un ratat. Şi aşa omul
acela ajunge să fie chinuit de această permanentă
comparare. Ei sunt mai deştepţi decât mine, eu sunt
un nimeni… Şi omul respectiv ajunge acasă, după
terminarea serviciului, porneşte jocul video şi se
apucă să-şi omoare inamicii de pe ecran. Într-adevăr,
omul îşi eliberează furia, dar jocul îl prinde din ce în
401
ce mai tare şi face rost de o armă reală, cu care îi
împuşcă pe colegii de la serviciu. Da, au fost multe
cazuri în care s-a trecut de la realitatea virtuală la cea
concretă. Fantasmele au creat suferinţe reale, au dus
la vărsare de sânge, au dus la tragedii cumplite.
Misiunea noastră este să veghem să nu se mai
întâmple niciodată aşa ceva…
Uşa cămăruţei nu se deschise de la prima

încercare, ceea ce îl făcu pe Ray să se încrunte,
nemulţumit.
Shirley speră, pentru câteva secunde, că fratele
ei va renunţa la idee, însă speranţa i se nărui repede.
La a doua încercare, uşa se deschise, iar Ray
pătrunse repede în micul spaţiu aflat în
semiîntuneric. Un miros greu şi dulceag îl făcu să se
strâmbe. Îi zise încet lui Shirley:
402
- Las uşa întredeschisă. Tu să fii atentă la ceea
ce se întâmplă în jur. Dacă vine mama, baţi de două
ori în uşă, dar nu prea tare.
Shirley confirmă din cap că a înţeles.
Ray scoase din buzunar minilanterna, o puse în
funcţiune şi începu să cerceteze cu curiozitate
lucrurile care se aflau în cămăruţă. Nimic deosebit
nu îi atrase atenţia. Un cuier vechi, o maşină de tuns
iarba, câţiva saci plini cu îmbrăcăminte uzată, două
scaune cărora le lipsea câte un picior, un termos
ruginit, o păpuşă cu care Shirley se juca pe când
avea vârsta de trei ani.
De ce tot ţine tata să nu vedem ce-i aici?
Nu, ceva trebuie să fie.
Ray mai îndreptă încă o dată fasciculul de
lumină spre fiecare obiect ce zăcea plin de praf,
încercând să înţeleagă misterul interzicerii accesului
în acest loc. Îl încercă gândul de a renunţa să mai
caute. Însă întrebările continuau să îl chinuie.
Am găsit vreo logică?
De ce să nu ne dea voie să vedem?
403
Ce-ar fi de ascuns prin murdăria asta?
În spatele unuia dintre sacii cu îmbrăcăminte,
Ray zări ceva ce părea a fi colţul unei lădiţe din
lemn.
Ochii lui Ray se măriră.
Acolo…
E ceva…
Ray se apropie de sac şi îl dădu cu mâna stângă
la o parte, atent să nu stârnească prea tare praful.
Privi la lădiţa din lemn, mare cam cât un sfert dintr-
un televizor obişnuit. Lădiţa nu avea niciun fel de
mecanism de închidere. Ray îi ridică cu grijă
capacul. Înăuntru se mai afla o cutie ciudată, cu
nişte pătrăţele desenate pe ea, iar lângă cutie se afla
o carte tipărită pe hârtie.
Ray nu dădu nicio atenţie cărţii (Astea se mai
găsesc prin muzee, din câte ştiu eu…), însă scoase
cutia din lădiţă şi o deschise.Ceea ce găsi îl miră
foarte tare. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată…
404
*
Naomi Hanks, reprezentanta Ministerului

Justiţiei, o femeie de treizeci şi şase de ani, minionă,
brunetă, cu părul lung, veni la tribuna congresului şi
începu să vorbească:
- Omul este singurul animal dotat cu inteligenţă,
iar această inteligenţă l-a ajutat să se răspândească
pe toată planeta. Dar numai la asta a ajutat
capacitatea de a gândi? Nu. Oamenii au fost conduşi
mereu şi de pofte, de instincte, de interese. Şi-au
folosit inteligenţa pentru a-şi satisface dorinţele şi
poftele ascunse şi pentru a-i domina pe cei din jur.
Desigur, au existat şi oameni preocupaţi să
construiască civilizaţia, însă aceştia au fost
întotdeauna mai puţini decât cei conduşi de egoism,
de duşmănie, de tendinţa de dominare. Este aproape
imposibil să controlezi instinctele posesive şi
hrăpăreţe. Conflictul dintre instincte şi raţiune este
vechi de când lumea. Instinctele barbare şi inamice
civilizaţiei se manifestă foarte uşor, în timp ce
405
puterea oamenilor doritori să construiască civilizaţia
este foarte slabă. Sau, cel puţin, aşa a fost până
acum. Noi vom schimba asta. Va trebui să luptăm în
continuare cu forţa Naturii, cu forţa pulsiunilor
instinctuale. Avem de purtat o luptă nobilă. Trebuie
să lichidăm toţi indivizii cu înclinaţii instinctuale
spre agresiune şi să-i lăsăm pe oamenii însetaţi de
iubire să cucerească lumea! Noi vom salva
civilizaţia! Dacă nu vom acţiona cu hotărâre,
instinctele agresive vor distruge lumea. Războaiele,
poluarea mediului, crizele economice şi toate
celelalte rele care au împiedicat întronarea deplină a
civilizaţiei sunt rezultatul pornirilor instinctuale la
fel de vechi ca şi omenirea. Jungla modernă în care
oamenii au trăit o perioadă va trebui să rămână doar
o amintire nefericită. Oamenii raţionali nu-şi doresc
o lume condusă de dreptul celui mai tare, o lume
care se închină la bani, la putere, la lux, la
ascensiune cu orice preţ. Oamenii raţionali îşi doresc
o civilizaţie în care să trăiască fericiţi şi în siguranţă,
o civilizaţie curăţată de pornirile animalice de a
domina, de a fura, de a-i exploata pe ceilalţi, de a fi
cel mai puternic şi cel mai bogat. Încurajarea
406
nesăbuită a ideii de succes, de întrecere cu ceilalţi,
de acaparare continuă şi de dezvoltare fără limite a
împins omenirea pe marginea prăpastiei. Noi trebuie
să fim mândri de misiunea noastră, pentru că suntem
salvatorii civilizaţiei. Politica noastră este să-i
educăm pe oameni să-şi domine impulsurile
primitive de dominare şi de agresiune, chiar şi pe
cele care au fost încurajate de fosta societate.
Trebuie să lichidăm tendinţa sălbatică de a ocupa un
loc cât mai înalt pe scara socială, de a domina alţi
oameni, de a învinge semenii, de a fi şef cu orice
preţ. Lumea nu va fi niciodată mai bună dacă nu
dispare complet împărţeala nedreaptă dintre
învingători şi învinşi. Da, atunci când oamenii nu
vor mai şti ce înseamnă noţiunile “învingător” şi
“învins”, vor fi cu adevărat fericiţi şi vor trăi într-o
lume cu adevărat sigură şi paşnică. Dorinţa de a
învinge înseamnă răul. Dorinţa de a iubi înseamnă
binele. Noi vom lupta împotriva răului şi îi vom
elimina pe toţi cei care nu-şi pot înfrâna pulsiunile
sălbatice de a învinge şi de a domina. Orice individ
care se va lăsa pradă instinctelor de tip “învinge-ţi
adversarul” va fi exterminat fără milă şi fără nicio
407
excepţie! Nu putem construi o societate sănătoasă
făcând concesii părţilor bolnave! Nu putem trăi în
pace, belşug, siguranţă şi fericire dacă suntem
toleranţi cu indivizii dominaţi de pornirile primitive
de a domina. Zero toleranţă pentru tot ceea ce
înseamnă spirit de întrecere, dorinţă de victorie,
tendinţe dominatoare, lăcomie şi invidie! Vrem pace
şi fericire pentru noi şi pentru urmaşii noştri! Vom
acţiona cu toată hotărârea pentru a impune pe deplin
Legea Fundamentală!
Ray luă în mână fiecare figurină din cutia cu

pătrăţele albe şi negre desenate pe ea. Cercetă cu
curiozitate forma fiecărei figurine, încercând să
înţeleagă la ce ar fi putut folosi şi, mai ales, de ce
jumătate dintre figurine erau albe, iar jumătate erau
negre. Lumina mai puternică dinspre cadrul uşii îl
făcu să întoarcă capul.
408
Shirley, curioasă şi ea, deschisese mai mult uşa
şi făcuse un pas dincolo de prag, holbându-se prin
spaţiul aproape întunecat al cămăruţei.
- Rămâi acolo! îi şopti Ray ferm, dar şi
implorător. Cred c-am găsit ceva, dar nu-ţi pot spune
acum ce. Stai lângă uşă, te rog!
- Bine…, făcu Shirley cam nemulţumită,
retrăgându-se.
Ţinând lanterna cu mâna stângă, Ray studie mai
departe figurinele ciudate. Le numără şi descoperi că
numărul figurinelor albe era egal cu cel al figurinelor
negre.
De ce?
Egal…
Figurine albe…
Figurine negre…
Iar pătratele…
Asta era!
Pătrate albe şi negre.
Figurine albe şi negre.
409
Între ele trebuie să fie o legătură.
Dar care?
Privirea lui Ray se opri asupra cărţii căreia la
început nu îi dăduse nicio importanţă. O ridică cu
grijă şi citi titlul de pe copertă:
Cum să fii un bun jucător de şah. Din secretele
maeştrilor.
Ray începu să îşi răscolească memoria,
încercând să găsească înţelesul cuvântului “şah”.
Însă nu reuşi să găsească niciun sinonim. Noţiunea
de “şah” îi era complet străină.
De ce la şcoală nu ne învaţă şi despre asta?
Şi dacă răspunsul se află aici?...
Dându-şi seama că pentru prima dată în viaţa lui
va citi o carte tipărită pe hârtie, Ray începu să
răsfoiască paginile vechi şi prăfuite. Primele
explicaţii pe care le citi nu îl lămuriră prea mult
despre misterul figurinelor albe şi negre. Parcurse cu
frenezie textele despre modul în care fiecare figurină
putea fi mutată pe pătrăţelele în două culori. Citi
410
despre denumirea fiecărei figurine. Pion, turn,
nebun, rege, regină, cal…
Shirley începea să îşi piardă răbdarea. Se şi
temea din ce în ce mai mult să nu fie descoperiţi.
Trecu iar pragul uşii şi îi şopti lui Ray:
- Cât mai stai? Nu putem rămâne prea mult.
- Sst! făcu Ray fără să îşi ridice ochii din carte.
Încă puţin. Linişteşte-te, nu se va-ntâmpla nimic!
Mai trebuie să văd ceva şi gata, plecăm.
Shirley oftă şi hotărî să mai fie înţelegătoare
încă o dată. Se postă cuminte în faţa uşii, cu privirile
în toate părţile.
Citind şi răsfoind cu înfrigurare paginile cărţii,
Ray începu să înţeleagă logica acelor figurine şi a
pătrăţelelor albe şi negre. Ar fi vrut să parcurgă cu
atenţie fiecare rând, însă asta nu era posibil. Se
concentră să pătrundă cât mai clar esenţa a ceea ce
citea. Ajunse la nişte pasaje care îi stârneau din ce în
ce mai mult curiozitatea.
Marii maeştri în jocul de şah au capacitatea de
a anticipa foarte rapid mişcările oponentului…
411
Ghidează-te după raţionamentul “Protejez
regele meu şi elimin piesele adversarului”…
Inventează mereu mişcări cu care să-ţi surprinzi
adversarul!
Mobilizează-ţi toate resursele pentru a obţine
victoria!
Rapiditatea în gândire este una dintre cheile
înfrângerii oponentului…
Niciodată să nu te gândeşti că este prea greu să
învingi adversari mai buni decât tine!
Propriul tău blocaj psihologic te poate
împiedica să îţi înfrângi oponenţii…
Forţa ta de joc va creşte atunci când elimini
teama de a fi înfrânt…
Priveşte-ţi adversarul în ochi şi fă-l să îşi dea
seama că îl vei învinge în modul cel mai ruşinos
pentru el!
Foloseşte tactici înşelătoare!
Fă-ţi adversarul să creadă că strategia e a lui,
pentru ca apoi să descopere că acea strategie era de
412
fapt o parte din strategia ta, gândită special pentru
a-l învinge!
Concentrează-te în fiecare moment al partidei!
Fără concentrare, vei face greşeli şi vei fi
învins…
Mintea lui Ray era din ce în ce mai captivată de
cele descoperite. Strategii, victorii, adversari… Simţi
că i-ar plăcea să fie foarte bun în acest joc şi să îşi
umilească toţi adversarii… Îşi imagină cum ar fi să îl
înveţe pe Matt Cox, colegul lui de clasă, regulile
acestui interesant joc, apoi să îi aplice înfrângere
după înfrângere şi să îl vadă cum se consumă.
Este exact ce-ai merita, Matt.
Figura ta nesuferită ar deveni, în sfârşit, un
deliciu pentru mine, când o să-ţi râd în nas că sunt
mai bun ca tine…
Am o minte mai rapidă şi mai isteaţă ca a ta,
dar vreau să ştiu că-ţi dai şi tu seama de asta!
*
413
Unul dintre cei doi Gardieni care ocupau
magnetomobilul de patrulare transmise un mesaj
cuantic către Centru:
Detectez o posibilă infracţiune la o distanţă de
două străzi de locul în care ne aflăm.
Dorinţă de joc şi de victorie.
Gânduri de răzbunare şi satisfacerea ego-ului.
Centrul le răspunse tot cu un mesaj cuantic:
Recepţionat. Aşteptăm confirmarea.
Magnetomobilul de patrulare îşi mări viteza,
îndreptându-se spre strada pe care se afla casa
locuită de Ray, Shirley şi mama lor…
414
Joe Furlong, un vorbitor cu vârsta de peste
şaizeci de ani, se afla la tribună, susţinându-şi cu
emoţie şi pasiune discursul:
- Cea mai mare nenorocire care s-a abătut
vreodată asupra lumii este concepţia că omul trebuie
să obţină neapărat succesul. Haideţi să ne gândim
puţin. Oare ce înseamnă succesul? Înseamnă că
trebuie să lupţi cu îndârjire împotriva concurenţilor
tăi şi să-i elimini. Da, cam asta a fost filozofia care i-
a ghidat pe oameni pe parcursul istoriei. Fă tot
posibilul şi elimină-ţi oponenţii! Nu prea contează
ce mijloace foloseşti, important e să învingi! Ce
eroare!... Şi când mă gândesc că această educaţie
profund greşită a fost încurajată atâţia şi atâţia ani
chiar de către părinţi şi de întregul sistem
educaţional… Copiii, încă de la cea mai fragedă
vârstă, erau încurajaţi să participe la tot felul de
întreceri sportive. Elevii au fost tot timpul “otrăviţi”
cu olimpiade şcolare. Să fii cel mai bun! Să câştigi
locul întâi! Să cucereşti medalia de aur! Mai ţineţi
minte? Iadul a fost implementat prin cele mai perfide
mijloace. Otrava a fost servită în ambalajul frumos şi
aparent nevinovat al olimpiadelor. Cei care ajungeau
415
în vârf erau lăudaţi şi recompensaţi. Dar ceilalţi? Ce
se întâmpla cu cei care nu reuşeau să urce pe locul
întâi? A vrut cineva cu adevărat să ştie ce se
întâmplă în sufletul lor? Asta nu s-a întâmplat
niciodată. Cei care nu au reuşit să ajungă pe culme
au cunoscut gustul amar al eşecului. Minţile lor s-au
umplut cu disperare şi cu ideea unei vieţi ratate.
Olimpiadele şi tot felul de alte întreceri asta au
oferit: o fericire scurtă celor puţini şi învingători şi
tristeţe nemăsurată celor mulţi şi învinşi.
Vorbitorul se opri puţin, parcă pentru a lăsa
ultimelor cuvinte rostite un răgaz în care să producă
mai bine efectul asupra ascultătorilor, apoi continuă:
- Ambiţia… Ce efect a avut educaţia care a
ridicat în slăvi ideea de ambiţie? Efectul a fost că cei
mai mulţi oameni s-au simţit inferiori. Dar adevărul
este că fiecare individ este unic, el nu este inferior
faţă de alt individ şi nu au niciun rost astfel de
comparaţii. Sistemul educaţional din trecut a cultivat
în oameni ambiţia şi egoismul, i-a încurajat să se
simtă speciali. Egoismul este departe de căldura
iubirii. Egoismul este otrava sufletului. Noi, cei
prezenţi la acest congres, suntem mândri că am pus
416
bazele unei lumi mai bune. Vom lupta în continuare
pentru a stârpi din rădăcini tot ceea ce înseamnă
egoism, dorinţă de putere, dorinţă de competiţie,
dorinţă de dominare. O societate sănătoasă şi paşnică
se bazează pe iubire, pe acceptarea celuilalt, pe
cultivarea valorilor binelui. Vom lăsa urmaşilor o
lume a păcii, o lume în care fiinţa umană să fie cu
adevărat împlinită!
Entuziasmul discursului lui Joe Furlong smulse,
de la toţi delegaţii prezenţi, un ropot puternic de
aplauze.
- Shirley! Ray! Unde sunteţi?

Natalie, aşezând pe masa din bucătărie platourile
cu mâncare, privi spre camera alăturată, încercând să
observe dacă cei doi copii se află acolo.
- Haideţi la masă! Mă auziţi?
417
Shirley, speriată, intră în cămăruţă şi îl imploră
pe Ray:
- Gata! Hai să plecăm de-aici! N-auzi că ne
strigă mama? Ne aşteaptă în bucătărie. Nu ţi-e
foame?
- Bine…, făcu Ray, nemulţumit că trebuie să
renunţe la lectura pasionantă.
Magnetomobilul de patrulare se opri la cincizeci

de metri de casa lui Natalie.
Unul dintre cei doi Gardieni aflaţi în
magnetomobil transmise iar către Centru un mesaj
cuantic:
Semnalul detectat iniţial a dispărut complet.
Nu mai putem localiza sursa.
Centrul le răspunse:
418
Recepţionat.
Puteţi părăsi zona.
Magnetomobilul se îndepărtă de strada pe care
locuiau Ray şi Shirley.
Cei doi copii nici pe departe nu bănuiau ce
pericol tocmai fusese foarte aproape de ei.
Delegaţii aflaţi în Sala Congresului Păcii

începeau să resimtă oboseala a câteva zile de ascultat
discursuri, însă nimeni nu îndrăznea să se plângă.
La tribună se afla o tânără zveltă şi brunetă,
Franka Damon, vorbind cu o dicţie perfectă şi fără
niciun pic de emoţie:
- Iată că ne apropiem de finalul Congresului
Păcii. În aceste zile am aflat ce înseamnă unirea în
jurul unui ideal şi dorinţa de a construi lumea pe care
419
cei de dinaintea noastră şi-au dorit-o în sufletul lor,
dar n-au avut forţa sau curajul să-şi materializeze
dorinţa. Noi avem misiunea nobilă de a lichida
tendinţele de dominare, de câştigare a puterii, de
competiţie. Oamenii conduşi de fascinaţia puterii
sunt cu minţile rătăcite, acesta e adevărul, iar noi
trebuie să-i aducem pe calea cea bună. Dacă nu vor
fi capabili să se schimbe, vor trebui să piară.
Generaţiile viitoare ne vor mulţumi pentru ceea ce
facem noi acum. Până la instituirea noii societăţi,
lumea a fost condusă de oameni care tot timpul au
suferit pentru că s-au simţit inferiori. Aceştia au
folosit orice mijloace, chiar şi malefice, pentru a-şi
ascunde sentimentul de inferioritate. Cele mai multe
nenorociri care s-au abătut asupra lumii au avut
drept cauză complexul de inferioritate. Acest
complex duce la dorinţa de competiţie, la dorinţa de
urcare cu orice preţ pe scara socială. Aparent, aşa e
firesc să fie, însă nu e deloc firesc. Foarte multe vieţi
nevinovate au fost secerate datorită complexului de
inferioritate indus prin sistemul greşit de educaţie.
Alfred Adler, un mare psiholog, spunea că toate
problemele omului au drept cauză dorinţa de putere.
420
O, câtă dreptate avea! Omul dominat de dorinţa de
putere, cu cât luptă mai mult, cu atât trăieşte într-o
tensiune mai mare. Chiar şi atunci când învinge, este
copleşit de griji. Teama de eşec îi însoţeşte
permanent pe cei porniţi pe drumul luptei pentru
succes. Omul care ajunge în vârf va fi torturat mereu
de teama că vine altul şi îl dă jos. Cursa nebunească
pentru putere, pentru succes, pentru dominaţie, a dus
la nenorociri şi la pierderi inutile de vieţi. Noi vom
avea grijă să nu se mai întâmple niciodată asta. Vom
impune mai departe Doctrina şi vom fi fericiţi că am
putut lăsa moştenire o lume cu mult mai bună. Vom
fi alături de conducătorii noştri şi vom cultiva în
fiecare individ dragostea faţă de semeni şi bucuria
vieţii simple.
421
Oboseala de după nuntă a lui Peter trecu aproape
instantaneu când el o văzu pe Diana îmbrăcată într-o
ţinută lejeră, gata de drum.
Ea se trezise înaintea lui şi pregătise deja toate
bagajele. Pusese în trei valize tot ceea ce era necesar
pentru doi oameni adulţi care îşi vor petrece câteva
zile într-o staţiune de pe ţărmul oceanului.
Deşi trecuse prin emoţiile inerente unei nunţi
pregătită cu minuţiozitate, iar la sfârşit căzuse frântă
de oboseală, dormind doar cinci ore, Diana arăta
acum foarte bine, foarte odihnită, era plină de
energie şi de voie bună. Fredona veselă o melodie, în
timp ce consulta pe o tabletă lista cu toate lucrurile
puse în valize. Îl observă pe Peter când acesta se
trezi şi îi zâmbi dulce, spunându-i:
- Bună dimineaţa! Nici tu nu mai ai stare?
- Bună dimineaţa, iubire, zise Peter întinzându-
se. Văd că tu nu ai somn. Şi arăţi minunat! Eşti mai
proaspătă şi mai frumoasă ca niciodată!
- Cred şi eu că sunt aşa. Ritbell este locul pe care
mi l-am dorit dintotdeauna să-l vizitez. Aşa speram,
că voi petrece acolo măcar un weekend. Dar nu m-
422
am gândit niciodată că va fi locul în care voi merge
cu iubitul şi proaspătul meu soţ.
Peter fu încântat de zâmbetul extatic al Dianei şi
se încărcă şi el instantaneu cu energie. Sări din pat,
intră în baie, se spălă şi se bărbieri, se îmbrăcă, apoi
veni lângă Diana şi o cuprinse tandru în braţe,
zicându-i:
- Vreau un sărut! Vreau cel mai dulce sărut pe
care mi l-ai dat vreodată!
Diana, simţind cum i se înmoaie genunchii din
cauza emoţiei unei surprize aşa de plăcute, îi spuse
lui Peter, privindu-l drept în ochi:
- Nici nu mai trebuie să-mi ceri aşa ceva. Pur şi
simplu trebuie să-ţi iei ce-i al tău.
Buzele li se lipiră într-un sărut molcom,
fierbinte.
Închiseră amândoi ochii, uitând, pentru câteva
momente, de trecerea timpului, abandonându-se
senzaţiei de bine, bucurându-se unul de celălalt,
plutind pe valurile ameţitoare ale fericirii.
423
Peter o privi apoi atent pe Diana şi, fără să îi dea
drumul din îmbrăţişare, îi zise:
- De acum vei fi pentru totdeauna a mea. Aş vrea
ca fiecare clipă pe care-o petrec cu tine să se repete
iar şi iar. Numai că nu se poate.
Diana îl mângâie cu gingăşie pe obraz şi îi zise:
- Ai privit vreodată curcubeul? Eu, de fiecare
dată când mă uit la curcubeu, mă-ncarc cu o senzaţie
de seninătate. Cam aşa ceva simt şi acum. Şi în unele
momente mă-ntreb dacă tu nu cumva eşti un om
trimis de sus special pentru mine, nu un bărbat
obişnuit. Ce nevoie mai e să se repete fiecare clipă?
Ne avem unul pe altul, iar asta va fi pentru tot restul
vieţii noastre.
Peter îi răspunse cu încă un sărut Dianei.
424
Noah intră în camera la care doar el avea acces.
Acela era locul în care se retrăgea atunci când simţea
că emoţiile sunt prea puternice pentru a şi le putea
controla uşor. Era o încăpere de patru metri pe patru,
mobilată cu un fotoliu lung pe care se putea şi
dormi, un acvariu micuţ cocoţat pe un fel de
piedestal din lemn, două statuete lucrate chiar de el,
aşezate fiecare în câte un colţ. Lângă fotoliu era
instalat un dispozitiv electronic de preparat ceai,
dispozitiv care oferea posibilitatea de a prepara
instantaneu sortimentul de ceai dorit.
Noah alese un clasic ceai vărsat “Milk Oolong”,
cu un miros îmbătător, aromat-cremos şi plin de
nuanţă. Se lăsă moale în fotoliu şi începu să soarbă
din ceşcuţa de porţelan licoarea liniştitoare.
Închizând ochii, revăzu în minte sala plină cu
oameni veniţi să participe la Congresul Păcii. Se
gândi că ceea ce fusese cândva doar un vis imposibil
trăia el din plin zilele acestea. Îşi aminti remarcile
zeflemiste ale câtorva prieteni de demult.
Eşti un naiv incurabil, îi spuneau amicii lui.
Lumea asta nu merită atâta atenţie.
425
Crezi că oamenii îţi vor fi cu adevărat
recunoscători?
Atunci, cu ani în urmă, un colţişor al minţii lui
Noah înţelegea că ironiile acelea au şi un substrat
real. Şi suferea pe vremea aceea că nu are puterea de
a le demonstra tuturor că sufletul, totuşi, e o entitate
care poate fi modelată după propria voinţă.
Excepţiile, adică sufletele asupra cărora nu se mai
putea interveni, oricum nu lasă nimic în urma lor,
aşa că nu va fi ceva rău să fie eliminate din
ecuaţie…
Aroma ceaiului îşi intensifică efectul, iar Noah
respiră adânc şi rar, concentrându-se asupra clipei
prezente, lăsând mintea să zburde de-a lungul
timpului.
Lumea din jur este departe acum, dar lucrarea
mea se face simţită imediat dincolo de aceste ziduri.
Chipul Lui Darren reveni în gândurile lui Noah.
El este singurul om care m-a făcut să înţeleg ce
înseamnă o prietenie adevărată.
426
*
- Aici, spuse Peter, pare că natura a rămas

intactă. E locul în care civilizaţia nu şi-a lăsat
amprenta.
Diana îl aprobă dând din cap pe Peter, fără să îşi
ia ochii de la valurile învolburate ale oceanului.
Nisipul de pe ţărm încă mai era fierbinte, deşi
soarele dispăruse sub linia orizontului.
- Peter, am o propunere.
- Spune.
- Aş vrea ca mâine să vedem şi răsăritul, tot de
aici. Ce zici?
- Şi eu mă gândisem la asta. Niciodată n-am mai
văzut un răsărit de soare de pe ţărmul oceanului.
- Şi nu se ştie când vom mai avea ocazia asta.
- Atunci rămâne ca mâine să ne trezim foarte de
dimineaţă.
427
- S-a făcut. Acum ar cam fi timpul să mergem la
cină.
Peter şi Diana, ţinându-se de mână, îmbrăcaţi
doar cu tricouri şi pantaloni scurţi, în picioarele
goale, porniră de-a lungul ţărmului paradisiac.
Culoarea ireală a apusului îi tot îmbia să mai rămână
pe nisipul aurit, însă programul restaurantului
hotelului trebuia respectat, dacă nu voiau să
servească masa la una dintre terasele de duzină şi
extrem de aglomerate la acea oră.
- Ce-ai spune dacă aş vrea să revenim la anul în
Ritbell?
Peter se bucură de întrebarea Dianei.
- Aş fi de acord, zise el. Tot am impresia că
nicăieri nu există apă mai caldă şi mai limpede ca
aici.
- Şi nu numai apa este atracţia. Ai observat ce
fin şi curat este nisipul? Ai senzaţia că se sfarmă sub
tălpi.
- Totul pare a fi o bucăţică din rai. Ce mai, m-am
hotărât să venim şi la anul aici.
428
- Ar fi minunat, se bucură Diana.
Un tip mărunţel, cu fruntea teşită, mergea încet

prin mulţimea de oameni din Piaţa Centrală a
oraşului Stooder. Privea cu atenţie prin toate părţile,
părând să se asigure că nu este urmărit de nimeni.
După circa o sută de metri, se opri în faţa unui tânăr
cu barbă, îmbrăcat într-un costum din blugi.
Între cei doi bărbaţi era o distanţă de doi paşi. Se
priviră câteva momente, apoi tipul mărunţel zise:
- Delegaţii au plecat.
- Noi rămânem aici, spuse celălalt.
- În regulă. Stăpâneşti bine înăbuşirea?
- Nu-ţi face griji. Sunt ok.
429
- Perfect. Eu merg înainte. Tu mă urmezi la circa
cinci metri în urma mea, până ajungem pe
Alms’Street.
Cei doi bărbaţi se strecurară cu grijă prin
furnicarul de oameni, până ieşiră din Piaţa Centrală.
Prima seară petrecută de Peter şi Diana pe terasa

restaurantului hotelului la care se aflau cazaţi li se
părură la fel de delicioasă ca atunci când această
seară ar fi urmat după o zi de muncă grea, nu de
relaxare pe minunata plajă din Ritbell.
Un afiş care anunţa concertul live susţinut de
Geraldine Marsan, o solistă în vogă pe tot cuprinsul
ţării, îi ajută pe cei doi tineri căsătoriţi să se
hotărască mai uşor. Păşiră cu încredere pragul
terasei, se bucurară când găsiră o masă în apropierea
scenei pe care urma să aibă loc reprezentaţia
430
cântăreţei şi comandară cu tot sufletul cel mai bun
sortiment de şampanie existent în ofertă.
- După ce vom pleca de aici, zise Diana bine
dispusă, vom avea numai amintiri frumoase.
- Locul ăsta, spuse Peter, mă face s-aştept cu
nerăbdare vara următoare. Da, ai dreptate, vom avea
la ce să ne gândim în următoarele trei sute de zile.
- Ai observat că şi oamenii par mai interesanţi
aici?
- Cred că nu-i nevoie să mai observ.
Terasa începu să se umple de oameni care
încercau să mai găsească şi ei nişte locuri libere.
Când murmurele de nemulţumire ale acestora
începură să crească în intensitate, câţiva ospătari, la
indicaţiile şefului de sală, începură să se agite şi să
aducă, de undeva din spatele terasei, mai multe mese
şi scaune, găsind câte un loc cât mai convenabil
pentru fiecare client.
După câteva minute, toată lumea era satisfăcută.
431
Terasa era plină aproape până la refuz, iar
ospătarii alergau în toate direcţiile, preocupaţi să
satisfacă la timp comenzile primite.
Conform programului de pe afiş, mai era puţin şi
începea concertul aşteptat de toţi oaspeţii acelui loc.
În apropierea semaforului de la intersecţia

principală a oraşului Stooder, un bărbat cam de
douăzeci şi cinci de ani, înalt şi deşirat, blond, cu
ochi verzi, aşteptă timp de câteva minute, aruncând
priviri oarecum neliniştite în jurul lui, până când de
el se apropie un alt bărbat, cu vârsta nu mai mare de
treizeci de ani, şaten şi rotofei.
- Delegaţii au plecat, spuse bărbatul înalt.
- Noi rămânem aici, zise şi tipul cel rotofei, după
ce se opri la un pas în faţa celuilalt bărbat.
432
- E în regulă…
- Mie mi se pare că nu… Eşti palid. Te simţi
bine?
- Da. Sunt ok.
- Nu prea aş crede.
Tipul cel înalt încercă să se menţină ţanţoş, însă
nu prea reuşi. Începu să se clatine uşor, de parcă ar fi
fost beat.
- Respiră adânc, îi zise aproape şoptit bărbatul
cel grăsuţ. Şi nu mai privi atât în jur. Concentrează-
te la respiraţie. Uită-te la mine. Uită-te foarte atent.
Bărbatul cel înalt se strădui să urmeze sfaturile.
După un minut, celălalt bărbat îi zise:
- Aşa… Acum arăţi mai bine. Hai să facem paşi.
Eu voi discuta cu tine, ca şi cum am fi nişte vechi
prieteni, nerăbdători să ne amintim vremurile de
altădată. Tu te prefaci că mă asculţi cu atenţie. Dai
doar din cap. Nu e nevoie de mai mult. Trebuie să
trecem de intersecţia asta, până când ajungem într-o
zonă mai puţin aglomerată. M-ai înţeles?
433
- Da, nu-ţi face griji. Sunt în stare să merg lângă
tine. Am avut un moment de teamă, dar mi-a trecut.
Nu ştii câţi au ajuns până acum acolo? Sunt mulţi
oare?
- Vom vedea. Eu doar mi-am făcut datoria şi am
avut grijă să te-ntâlnesc.
- Cred că pun prea multe întrebări.
- Te-ai prins. Gata, hai să pornim.
După ce parcurseră cincizeci de kilometri de la

ieşirea din staţiunea Ritbell, Peter şi Diana ajunseră
pe o autostradă care străbătea un ţinut aproape arid.
Soarele ardea pe cerul senin şi fără nicio urmă
de norişori. Din fericire, instalaţia de aer condiţionat
din magnetomobil îşi făcea foarte bine treaba.
434
Peter purta pe el un tricou alb cu mâneci scurte,
etalându-şi braţele bine bronzate, iar Diana era
îmbrăcată cu o bluziţă tot albă şi răcoroasă.
Peter, privind în stânga şi în dreapta prin
ferestrele magnetomobilului, zise:
- Tot pe aici am trecut oare când am plecat spre
Ritbell?
- Nu mai ştii? zise Diana. Poate că te-ai relaxat
prea mult şi memoria ţi s-a lenevit.
- Asta mai puţin contează. Important e că au fost
câteva zile în care noi doi am petrecut singuri,
singurei. Poţi să spui că nu ţi-a plăcut?
- Atât? Doar plăcut?
Peter rânji mulţumit şi îi aruncă Dianei o scurtă
privire admirativă. Amândoi se pârliseră destul de
bine la soare, iar bronzul natural le stătea foarte bine,
făcându-i să pară că nu trăiseră niciodată într-un
oraş, ci numai într-o regiune scăldată de soare şi
vânt, mereu la vânătoare şi mereu în mijlocul naturii.
După relaxarea chipurilor lor se putea vedea că
reuşiseră să se detaşeze de tumultul vieţii de
metropolă. Impresiile scurtului concediu încă îi mai
435
urmăreau, nelăsându-i să revină la gândurile despre
obligaţiile serviciului sau tot ce ţinea de traiul
citadin.
- Cam câte fotografii am făcut? întrebă Peter.
- Nici asta nu mai ştii… Dar nu face nimic,
pentru că nici eu n-am reţinut. Oricum, destule.
- Aş vrea să le revăd.
- Acum? Dar ce te-a apucat?
- De ce nu şi acum? Autostrada vezi şi tu că e
pustie. Pot conduce fără probleme, chiar şi dacă
arunc o privire la fotografii.
- Bine, dacă insişti.
Diana îşi deschise tableta şi activă comanda de
derulare a fotografiilor făcute prin diverse locuri ale
localităţii Ritbell.
Prima fotografie îi înfăţişa pe ei amândoi, în faţa
hotelului la care îşi rezervaseră cameră. Stăteau
îmbrăţişaţi, zâmbind larg către aparatul ţinut de un
turist ce avusese amabilitatea de a îi fotografia.
În a doua fotografie se aflau la un cinematograf
holografic în aer liber, după ce abia se înserase.
436
În a treia fotografie erau îmbrăcaţi doar în
costume de baie, pe marginea unui ştrand de lux
amenajat chiar în spatele hotelului la care se
cazaseră.
Urmară mai multe fotografii în care erau
înconjuraţi de un grup de turişti britanici cu care se
împrieteniseră.
Peter se declară satisfăcut:
- E suficient. Am revăzut destul. Mi-am amintit
şi de David Fisher, tipul ăla foarte glumeţ. L-am
observat în fotografii. E o figură!
- Da, aprobă Diana. Deşi, recunoaşte şi tu, unele
glume de-ale lui erau cam răsuflate. Ce-a fost aia cu
pământul plin de buruieni şi cu saxofonistul care se
rătăcise? N-am înţeles nimic. Auzi, ţie nu ţi-e sete?
Tocmai am trecut pe lângă un indicator care ne
anunţă că ne apropiem de un motel. Nu contează ce
fel de bar au, aş vrea ceva răcoritor.
- N-ar strica deloc. Şi mie mi-e sete, dacă vrei să
ştii. Cât mai e până la motel?
- Mai puţin de doi kilometri.
437
- Perfect. E timpul pentru o mică pauză.
După terminarea emisiunii de ştiri, Sam O’Hara,

un tip grăsuţ, cu favoriţi şi barbă, blond, cu ochi
albaştri, strigă după soţia lui, care se afla în bucătăria
micului apartament în care locuiau:
- Sela, mai sunt cinci minute şi începe transmisia
înregistrării Congresului Păcii.
Sela, o femeie înaltă şi slabă, îi răspunse:
- Înseamnă că mai am timp să pun la cuptor
plăcinta de mere.
- Grăbeşte-te, o îndemnă Sam, instalându-se
confortabil într-un fotoliu aflat în faţa televizorului.
- Şi de ce m-aş grăbi? Ce-ar putea să se
transmită chiar în primele minute?
438
- Nu de asta-i vorba. Dacă tot am fost atunci de
serviciu amândoi şi n-am putut vedea transmisia în
direct, măcar să prindem acum cele mai importante
momente.
Sela mai vru să spună ceva, dar se răzgândi,
hotărând să îi facă pe plac soţului ei. Băgă în
cuptorul din bucătărie tava cu plăcintă de mere, apoi
veni în sufragerie şi ocupă un fotoliu aflat lângă cel
în care stătea tolănit Sam.
După două minute începu transmisia emisiunii
aşteptate.
Sam privi cu atenţie la vorbitorul de pe ecran şi
zise nedumerit:
- Dar nu-nţeleg. Ce s-a-ntâmplat cu deschiderea?
- De unde să ştiu eu? ridică Sela din umeri. Nu
tu ai consultat programul?
- L-am citit, dar tot nu-nţeleg. Or fi făcut ceva
schimbări? Pfui… Şi dacă or fi schimbat programul?
S-ar putea să fi anunţat ceva tocmai aseară, când am
fost plecat în oraş.
439
- S-ar putea… Şi ce vrei să mai faci acum? Dacă
tot mi-ai zis să mă grăbesc, pot s-ascult şi eu ce zice
omul ăla?
- Ai dreptate, scuză-mă.
Cei doi soţi deveniră atenţi la discursul susţinut
de bărbatul ce părea să aibă mai mult de patruzeci de
ani.
O parte fundamentală a Doctrinei porneşte de la
întrebarea “Noi, ca fiinţe umane, suntem buni sau
răi?”.
Această întrebare poate fi pusă şi altfel.
“Oamenii se nasc buni sau răi?”.
Cercetătorii psihicului au vrut şi ei să ştie dacă
noi posedăm încă de la naştere un potenţial al răului
sau doar societatea este cea care ne corupe să
facem rău.
S-a făcut chiar şi un experiment foarte ingenios.
Psihologii au vrut să ştie dacă bebeluşii sunt
înzestraţi cu simţul binelui şi al răului.
Rezultatele au fost deosebit de interesante…
440
*
Prima impresie pe care Peter şi Diana şi-o făcură

despre motelul la care poposiră nu fu prea bună. În
primul rând, mirosul dulceag din barul luminat slab
şi cam neîngrijit îi surprinse neplăcut. În al doilea
rând, chipul barmanului nu le inspira prea multă
încredere, probabil din cauza privirii lui.
Barmanul, un tip cu părul lung şi blond prins în
coadă, îi întâmpinase cu o grimasă plictisită,
mormăind un “Ce doriţi?”, apoi, abia după cinci
minute, catadicsi să se mişte pentru a le onora
comanda.
Cu toate acestea, Peter şi Diana trecură repede
peste momentul inconfortabil, hotărâţi să îşi
astâmpere setea şi să îşi încarce bateriile pentru
restul drumului spre casă. Se aşezară la o masă de
441
lângă fereastra barului, fericiţi că nu mai erau în raza
vizuală a barmanului cel antipatic.
Diana începu să soarbă din paharul cu limonadă
şi zise:
- Au trecut aşa de repede zilele astea…
Peter zâmbi şi o întrebă:
- A-nceput deja melancolia?
- Nu-i voi da voie. Ştiu că noi doi începem o
viaţă împreună. Avem foarte multe de realizat. De
exemplu, n-am discutat prea profund despre
chestiunea locuinţei. Doar am început subiectul.
- Ştii doar că pe atunci ne pregăteam să plecăm
în vacanţă.
- Şi nici n-am insistat. Nici acum nu e momentul
potrivit. După ce ajungem în Stooder, avem destul
timp să vedem ce şi cum facem.
- N-am zis că n-am putea discuta şi acum.
- Încă ne mai odihnim. Ai răbdare, vei descoperi
ce atentă sunt eu la toate detaliile. Deocamdată, am o
întrebare foarte importantă de pus.
442
- Te ascult.
- Mă mai iubeşti la fel de mult?
- O, ce întrebare!... Desigur că da! De fapt, mult
mai mult în fiecare zi!
- Mulţumesc! Şi eu te iubesc ca o nebună! Cu
greu m-abţin să nu te sărut chiar acum.
- Şi de ce să nu ne sărutăm?
Diana privi foarte puţin în direcţia barmanului.
Şi cu el ce facem?...
Peter pufni:
- Dă-l încolo! Nu-l vom mai vedea niciodată,
oricum.
Diana se întinse peste masă, prinzându-i lui
Peter capul cu mâinile şi sărutându-l apăsat.
Peter trecu uşor peste momentul de stânjeneală.
E posibil, îşi zise el, ca tipul ăsta să mai fi văzut
pe aici destui îndrăgostiţi giugiulindu-se.
Diana, cuprinsă de plăcerea sălbatică a
contactului cu buzele soţului ei, îşi dădu seama că va
începe în curând să se dezlănţuie, aşa că făcu efortul
443
să se tempereze. Îi dădu drumul lui Peter din
încleştarea îmbrăţişării ei şi se făcu iar comodă pe
scaunul ei, trăgând cu ochiul şi spre locul în care se
afla barmanul.
- Ajunge, spuse ea pe un ton amuzat. Lăsăm
restul pentru acasă.
- Mi-e dor de dormitorul nostru.
Ochii lui Peter începură să se aprindă la gândul
momentelor petrecute cu Diana în patul din
apartamentul ei. Se simţiseră excelent şi în hotelul
din Ritbell, numai că el, Peter, nu era omul care să
trăiască prea mult timp departe de locurile deja
familiare şi în care ştia că are parte mereu de
bunătatea unui zâmbet din partea celor apropiaţi.
Locul lui era acolo unde ştia că are un trai statornic.
Iar Diana îi înţelegea perfect şi această preferinţă.
Încă un motiv pentru a o iubi.
- Mergem? întrebă Diana, înghiţind şi ultima
picătură de limonadă.
- Desigur, zise Peter. Este timpul să ne-aşternem
iar la drum. Mi-am potolit setea. Vrei să conduci tu?
444
- Ar cam fi rândul meu. Mă simt în stare să
conduc până în Stooder.
- Perfect. Mulţumesc mult!
Se ridicară de la masă şi părăsiră motelul.
Niciun alt om nu se mai afla prin preajmă.
Sela dădea semne de uşoară plictiseală, însă Sam

asculta mai departe cu foarte mare interes discursul
bărbatului de pe ecran.
Experimentul despre care vă voi vorbi acum a
constat într-un inedit spectacol cu păpuşi.
În faţa copiilor a fost amplasată, pe o masă, un
fel de scenă cu un mic deal verde.
Păpuşile erau, de fapt, trei figurine: un cerc
roşu, un pătrat albastru şi un triunghi galben.
445
Fiecare figurină avea câte un ochi din material
plastic.
Cercul roşu se chinuia să urce dealul, dar fără
mare succes. Fiecare încercare era urmată de un
eşec.
Triunghiul galben s-a oferit să ajute cercul roşu
să urce dealul.
Pătratul albastru, dimpotrivă, a început să
împiedice cercul roşu să urce pe deal.
S-a pus în calea lui, pur şi simplu.
Şi acum vă voi spune ce s-a întâmplat în
continuare.
Din punct de vedere psihologic, rezultatul
acestui experiment este uluitor…
446
Traficul ceva mai crescut o făcu pe Diana să
realizeze că se apropiau de metropola în care urmau
să îşi petreacă următoarele câteva sute de zile, până
la următorul concediu.
Parcă simt mirosul trailerelor care-mi ţin mai
zilnic companie la intersecţii.
Diana îşi alungă starea de relaxare, decisă să
conducă mult mai atentă.
Intrară printr-un pasaj subteran, apoi, după cinci
sute de metri parcurşi, ieşiră pe principala arteră care
străbătea oraşul Stooder.
- Revenim la locurile familiare, zise Peter,
bătând darabana pe bordul magnetomobilului.
- Tot timpul, zise Diana, ai avut ceva familiar
lângă tine. Ai uitat?
- Ah, nu, sigur că n-am uitat. Nu-s nici chiar aşa
de superficial. Tu eşti cel mai special lucru din viaţa
mea. Nu lucru…, greşit spus, ci înger de nepreţuit.
- Mulţumesc, iubire!
Un grup de trei femei care mergeau cam grăbite
pe trotuar îi atrase atenţia lui Peter.
447
- Redu puţin viteza, îi ceru el Dianei.
- Ok… Dar ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu… Tu le-ai observat?
- Pe cine să observ? Şi oricum eram atentă la
trafic.
- E ceva ce… Greu de explicat. Erau trei tipe
care păreau îngrijorate de ceva. Expresia de pe feţele
lor nu mi s-a părut în regulă.
- Ţi s-a părut. Aminteşte-ţi că suntem şi obosiţi.
- Dacă vrei, conduc eu până acasă.
- Nu-i nevoie. Prea mult nu mai avem. Ce rost
mai are să oprim?
- Bine.
Urmă o intersecţie, iar când trecură de ea făcură
prima la dreapta.
Strada pe care intrară era circulată mai puţin de
magnetomobile. Trotuarele, în schimb, erau pline de
pietoni. Peter îi privi cât de atent putu şi o
confirmare sinistră îl făcu să simtă un fior rece prin
şira spinării. Pe trotuare nu mai mergeau oamenii
448
relaxaţi cu a căror imagine era el obişnuit. Pe feţele
tuturor se citea o teamă abia stăpânită, ca şi cum
undeva deasupra oraşului trona pericolul unui
bombardament iminent, iar prioritatea fiecăruia era
să se ascundă cât mai repede într-un adăpost sigur şi
să îşi salveze pielea.
Nu ştiu de ce am impresia că visez…
- Visez?...
- Ce tot spui acolo? îl întrebă Diana.
- Trage te rog pe dreapta!
- De ce?
- Fă te rog cum îţi spun!
- Ok, ok. Eşti în regulă?
Diana se conformă şi opri magnetomobilul.
Peter sări afară, căutând să abordeze unul dintre
oamenii care treceau grăbiţi pe lângă el.
- Îmi spuneţi şi mie ce se petrece?
Întrebarea lui Peter, adresată unei femei care
aproape alerga, cu chipul livid din cauza îngrijorării,
rămase fără răspuns.
449
Peter privi în jurul lui, neştiind ce să facă.
Diana coborî şi ea din magnetomobil,
înţelegând, în sfârşit, că ceva neobişnuit se întâmplă
prin apropiere.
- Ce-i cu oamenii ăştia? întrebă ea ca pentru
sine.
- Nu-mi dau seama, ridică Peter din umeri. Hai
să pornim spre casă. Vom afla, oricum, tot misterul.
Diana urcă tot ea la volan.
Peter se gândi că ar fi fost mai bine să conducă
el, însă se mulţumi să ştie că mai era puţin până să
ajungă acasă.
Doar câteva străzi mai trebuiau parcurse.
După ce trecură de două intersecţii şi făcură
prima la stânga, Diana frână brusc. Ea şi Peter
rămaseră cu ochii aţintiţi spre direcţia înainte. Nu s-
ar fi gândit niciodată, în ultimii ani, că ar putea
vedea aşa ceva în oraşul lor…
450
*
… Acei copii, de fapt, nu vedeau nişte păpuşi, ci

nişte forme care se mişcau.
Un triunghi galben se străduia să ajute un cerc
roşu să urce un deal, iar un pătrat albastru voia să
împiedice cercul roşu să urce dealul…
După terminarea acestui spectacol, copiii au
fost îndemnaţi să atingă figurinele.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat?
Majoritatea au întins mâinile spre triunghi,
adică spre figurina care voia să ajute.
Este vorba despre majoritatea zdrobitoare, de
peste optzeci la sută.
Deşi figurinele nu vorbeau şi nu exprimau
niciun fel de emoţii, copiii au recepţionat ceea ce
acestea voiau să facă.
451
Ei şi-au dat seama că triunghiul vrea binele,
adică să ajute, iar pătratul vrea răul, adică să se
opună celui care vrea să ajute.
Sam zâmbi în colţul gurii, anticipând concluziile
experimentului despre care se vorbea la televizor.
… Aceasta este doar una dintre dovezile că
natura umană este înzestrată cu simţul binelui.
Instinctual, cele mai multe fiinţe omeneşti
preferă să facă bine.
Chiar din primul an de viaţă, omul ştie ceea ce
este bine şi ceea ce este rău.
Dacă acest simţ al binelui există deja implantat
în cei mai mulţi membri ai societăţii, tot ceea ce
trebuie să facem noi, pentru a crea o lume perfectă,
este să eliminăm minoritatea dotată cu germenii
răului şi să le dăm celorlalţi posibilitatea de a-şi
manifesta potenţialul dăruirii binelui…
Observând că Sela adormise, Sam clătină din
cap a nemulţumire, apoi se ridică şi se îndreptă spre
bucătărie, cu gândul de a îşi potoli setea. Aroma
plăcintei cu mere care se afla în cuptor îi aminti că
nu era chiar momentul ca soţia lui să adoarmă, aşa
452
că strigă exact atât cât Sela să îl audă şi să iasă din
aţipeală:
- S-ar putea să fie gata plăcinta. Dar te las pe
tine să vezi, eu nu mă mai amestec.
Sela se frecă la ochi şi veni în bucătărie.
- Scuze…, zise ea. Se vorbea despre ceva
interesant, nu? Nici nu mai ştiu ce…
- Lasă, făcu Sam înţelegător. Nu mai contează.
Ştiu deja ce urmează. Nimic nou. Toate bune…
Mulţimea de oameni care se apropia părea un fel

de colos întunecat, înaintând cu greu şi parcă
ameninţător pe strada destul de lată.
“Revoltă” fu primul cuvânt care îi veni lui Peter
în minte. Pentru moment, nu putu să reacţioneze
altfel decât să privească uluit la oamenii care
453
mergeau cu câte o mână ridicată spre cer, scandând
nişte cuvinte deocamdată aproape deloc inteligibile.
- Îţi vine să crezi? întrebă Diana.
- Nu-i destul de clar? întrebă şi Peter. Dar nu pot
înţelege curajul ăsta. Ce fel de oameni…
Un iureş de întrebări se stârni în mintea lui
Peter.
Cum au reuşit să treacă de vigilenţa sistemului?
Gardienii ce fac?
Are legătură cu Congresul Păcii?
O fi cumva o simplă mascaradă?...
După trei minute, grupul de protestatari era
destul de aproape încât Peter şi Diana să observe că
erau toţi destul de tineri, îmbrăcaţi neconformist şi
cu chipurile congestionate de entuziasmul acţiunii
îndrăzneţe la care participau. Cuvintele pe care ei le
scandau se auzeau din ce în ce mai clar. Furia
sloganelor strigate pornea din câteva sute de piepturi
şi se oprea în zidurile clădirilor din jur.
Li-ber-ta-te!
454
Ne vrem viaţa înapoi!
Ne vrem viaţa înapoi!
Li-ber-ta-te!
Li-ber-ta-te!...
Mai mulţi protestatari, în special cei din primele
rânduri, purtau placarde cu lozinci imprimate în mai
toate culorile:
Sângele nevinovat cere răzbunare.
Vreţi o viaţă în sclavie?
Puterea e a voastră, nu a tiranilor!
Luptaţi pentru viitorul copiilor noştri!
Treziţi-vă!
Ochii lui Peter se întunecară.
Diana îl privi descumpănită pe soţul ei,
conştientă că ar fi bine ca ei amândoi să o şteargă cât
mai repede din locul acela.
- Nu cred că-s ţicniţi, gândi Peter cu voce tare.
Diana simţi gheara rece a groazei prin tot trupul.
455
- Peter, suntem în pericol acum! Trebuia să ne
dăm seama! Aici va fi în curând o grozăvie.
- Ai dreptate. Întoarce magnetomobilul! Repede!
Barry Fenn izbi furios cu pumnul în biroul din

lemn de stejar.
Toţi cei prezenţi în încăperea semiîntunecată,
fără ferestre, tresăriră la ieşirea nervoasă a liderului
lor, în afară de Roddy Ustinov, care, aşezat într-un
fotoliu din faţa biroului lui Barry, aştepta calm
discutarea unei soluţii la criza ivită.
Furia lui Barry se stinse la fel de repede cum
izbucnise, spre uşurarea celor din jurul lui.
Barry Fenn era un bărbat cu vârsta de patruzeci
şi cinci de ani, cu părul negru şi grizonat pe
jumătate, înalt, cu un trup bine proporţionat. Unul
456
dintre obraji era marcat de o cicatrice lungă şi
vizibilă de la distanţă. Ochii lui aveau ceva din
intensitatea tipului de om hotărât să îşi ducă până la
capăt planurile, oricât de greu ar fi fost şi oricât de
multe obstacole ar fi întâmpinat.
Ceilalţi trei bărbaţi din încăpere stăteau în
picioare şi liniştiţi, undeva în spatele lui Roddy, fără
să scoată niciun cuvânt, gata să execute orice ordin
venit din partea lui Barry Fenn.
Roddy, când observă că Barry se mai calmase,
zise:
- Au fost nesăbuiţi. Şi vor plăti pentru asta.
- Nu e bine! izbucni iar Barry, foindu-se în
fotoliul lui. Nesăbuiţii ăştia ne pot compromite toată
acţiunea.
- Eu n-aş gândi aşa departe. E doar o mică breşă
în reţeaua de iniţieri. Cineva s-a gândit să încerce
marea cu degetul şi şi-a organizat propriul grup.
Rămân la părerea mea că au fost doar nişte nesăbuiţi.
Şi nerăbdători. Idealişti. Naivi. Atâta tot.
Peste chipul lui Barry se aşternu destinderea.
457
De ce nu? Dacă ceva e simplu, nu înseamnă că
nu e şi viabil.
- Cred că ai dreptate, Roddy. Ai vreo idee despre
numărul lor?
- Nu sunt prea mulţi. Cam cinci sute.
- Puţini. Trebuia să-ntreb asta de la început. Dar
tot nu înţeleg ce i-a apucat. Planul nostru a fost
explicat clar pentru toţi.
- Barry, iei prea mult în calcul factorul raţiune.
Uiţi de forţa pornirilor instinctuale. Consideră că
grupul ăsta nu-i altceva decât marja de eroare a
iniţierilor, o marjă de care oricum trebuia să ţinem
seama.
- Şi acum ce facem?
- Ştii deja răspunsul. Nu intervenim absolut
deloc. Este dureros, dar aşa se elimină balastul care
ar fi putut să ne incomodeze mai târziu. Nu mişcăm
niciun deget, iar sistemul ne va face un mare
serviciu, de fapt.
- Iarăşi ai dreptate. Doar aşteptăm.
Roddy zâmbi mulţumit.
458
*
Următoarele clipe se transformară într-un

coşmar. Diana vru să facă manevra de întoarcere a
magnetomobilului, dar realiză imediat că în spatele
lor strada fusese deja ocupată de alte magnetomobile
speciale de intervenţie din care coborau Gardieni,
unul după altul, părând să nu se mai sfârşească
numărul lor.
- Ce facem, Peter?
- Nu opri! Trebuie să reuşim să trecem printre
ei!
Peter se strădui să îşi păstreze sângele rece şi,
mai ales, un ton sigur al vocii. Diana era palidă din
cauza fricii, iar dacă ar fi observat o slăbiciune la
bărbatul de lângă ea, ar fi putut să îşi piardă de tot
cumpătul.
459
Nu mai era timp ca Peter să treacă la volan,
distanţa dintre protestatari şi Gardieni devenea cu
iuţeală din ce în ce mai mică.
Încercând să îşi stăpânească tremurul mâinilor,
Diana conduse magnetomobilul spre o porţiune a
străzii în care observase că ar fi loc să treacă printre
două magnetomobile aparţinând Gardienilor. Prin
oglinda retrovizoare văzu mulţimea acelor tineri
agitaţi şi deja furioşi. Apariţia Gardienilor părea să îi
întărâte şi mai tare.
- Aşa…, o încurajă Peter. Cu atenţie. Încă puţin.
O bufnitură puternică, însoţită de un zvâcnet
violent al magnetomobilului, îi blocă Dianei, pentru
două clipe, orice reacţie.
Peter întoarse rapid capul şi văzu exact atât cât îi
trebuia să îşi dea seama ce se întâmplase.
Cei din primele rânduri ale grupului de
protestatari desfăcuseră mai multe pavele din trotuar
şi aruncau cu ele spre Gardienii care înaintau
impasibili.
O pavelă nimerise exact în partea din spate a
magnetomobilului condus de Diana.
460
Din câte se părea, impactul loviturii se lăsase cu
nişte avarii.
Un indicator de pe bord începu să clipească,
semnalând distrugerea unei zone de lângă rezervorul
cuantic al magnetomobilului.
Diana îşi reveni repede din şoc, încercând să
conducă mai departe.
- Eşti în regulă? o întrebă Peter îngrijorat.
- Da… Nu-ţi face griji. Trebuie să ieşim de aici.
Oamenii ăştia nu-şi dau seama că…
O zgâlţâitură mult mai puternică aproape că îi
izbi pe Peter şi Diana cu capetele de parbriz.
Diana pierdu controlul volanului, iar
magnetomobilul se opri în unul dintre stâlpii de pe
trotuar. O încercă, timp de câteva secunde, senzaţia
irealului. Ei şi lui Peter nu le venea să creadă ce se
întâmplă şi că se poate întâmpla aşa ceva. O spaimă
sălbatică veni rapid să umple golul lăsat de surpriza
îngrozitoare.
461
Aproape înţepeniţi de frică, Peter şi Diana
asistau la spectacolul halucinant ce se desfăşura
dincolo de geamurile magnetomobilului.
Gardienii Consiliului, aliniaţi pe un singur rând,
începuseră să tragă cu jeturi de plasmă paralizantă,
din nişte pistoale automate cu lungimea de un sfert
de metru. Unul dintre jeturi nimerise şi peste
magnetomobilul în care se aflau Peter şi Diana.
Protestatarii, împroşcaţi de tirurile precise
lansate de Gardieni, cădeau unul după altul, cu
mâinile şi picioarele înţepenite de efectul plasmei
paralizante.
Agonia victimelor, în loc să îi înspăimânte pe cei
care veneau din urmă, dimpotrivă, îi întărâtă şi mai
tare, sporindu-le forţa combativă.
Gardienii, însă, formau un aparat represiv mult
prea eficient pentru a putea trece cu uşurinţă peste el.
Tirurile cu plasmă paralizantă nu slăbiră nicio
clipă din intensitate.
Protestatarii erau seceraţi cu precizie
matematică.
462
Înjurăturile strigate cu voci furioase sfârşeau
rapid în scurte icnete neputincioase şi prăbuşiri de
corpuri umane inerte.
Ce naiba?
Ticăloşilor!
Să vă ia…
Plasma paralizantă nu înţelegea niciun cuvânt
din graiul omenesc şi îşi făcea implacabilă treaba.
Cu ochii inflamaţi de conştientizarea propriei
neputinţe, cei atinşi de plasma diabolică mai
încercau o ultimă zvâcnire de luciditate, înainte de a
se prăvăli ca nişte saci plini de cartofi pe asfaltul
tare.
Nu renunţati!
Nu vă fie frică!
Loviţi în ei!
Ticăloşilor!
Amestecul de gâfâieli, strigăte, huiduieli şi
gemete de durere voia parcă să ofere lumii un
spectacol macabru şi suprarealist.
463
Pe măsură ce corpurile protestatarilor cădeau,
hărmălaia generală scădea şi ea în intensitate.
Gardienii nu erau câtuşi de puţin impresionaţi de
bolovanii, sticlele sau bucăţile de asfalt pe care cei
rămaşi încă în picioare le aruncau cu îndrăzneală şi
fără ezitare spre ei. Îşi menţineau mai departe tirurile
precise cu plasmă paralizantă, părând să ştie că au la
dispoziţie tot timpul din lume pentru a îşi duce până
la capăt misiunea.
După circa zece minute, toată strada era plină cu
trupurile întinse pe jos ale celor care puţin mai
devreme îşi agitau energici pumnii în aer.
Peter şi Diana, abia mai respirând din cauza
şocului grozăviei la care erau martori, priveau
consternaţi la toate acele corpuri.
- Nu sunt morţi, şopti Diana. Uite, cel de colo
mişcă din mână. Altul încearcă să se răsucească.
- Da, confirmă Peter oripilat. Nu văd nicăieri
niciun strop de sânge. Dar ce vor face cu noi?
Diana nu avu curajul să încerce să răspundă la
întrebarea lui Peter. Era posibil să fie amândoi la
464
mila acelor indivizi cu măşti şi echipaţi cu cele mai
perfecţionate arsenale de represiune.
Peter zise mai mult pentru a-şi aduna curajul:
- Ar fi putut în orice moment să ne scoată din
magnetomobil şi să ne aresteze.
- Gardienii, zise Diana, au altă misiune. Nu noi
am încălcat Legea Fundamentală, ci mulţimea asta
de tineri nesăbuiţi.
Următoarea operaţiune a Gardienilor fu să adune
de pe jos trupurile protestatarilor şi să le încarce în
magnetomobilele speciale. “Curăţenia” se făcu la fel
de precis ca şi operaţiunea de dinainte.
În scurt timp nu mai rămăsese niciun corp
zăcând pe asfalt. Magnetomobilele Gardienilor
părăsiră strada, lăsând în urmă o linişte de mormânt.
Trecură câteva minute, apoi, de după colţurile
blocurilor din apropiere, începură să apară oameni
speriaţi, privind cu atenţie spre direcţia în care
plecaseră Gardienii.
465
*
După ce intră în apartament, Peter îi zâmbi

Dianei. Ea îi răspunse la fel, încercând să îi ofere
aceeaşi prezenţă agreabilă cu care îl obişnuise.
Umbra evenimentului terifiant prin care
trecuseră cu o zi în urmă încă mai plana prin preajma
lor, însă amândoi îşi doreau să depăşească cât mai
repede starea de derivă sufletească sufletească
sufletească sufletească sufletească şi să revină la
viaţa normală, călduţă şi lipsită de turbulenţe.
Peter o sărută scurt pe Diana, iar ea îi zise:
- Am pregătit o cină aşa cum îţi place.
- O! se arătă el plăcut surprins. Nu ştiu dacă era
absolută nevoie, dar oricum ar fi trebuit să
sărbătorim într-un fel vestea bună.
- O veste bună? Abia aştept!
- Nu va dura mult. Mâncăm?
- Sigur.
466
Diana aşeză masa şi începură să mănânce. Peter,
mestecând friptura de pui, zise:
- Are exact aroma pe care mi-o doream.
- Mulţumesc! spuse Diana. Încă aştept vestea.
- Azi am avut o zi extenuantă. Totuşi, după
program, am trecut pe la agenţia imobiliară din
oferta pe care mi-ai arătat-o. Acolo am stat de vorbă
cu un tip ascuns în spatele unui birou plin de pliante
holografice foarte colorate. I-am amintit de dorinţa
ta de a privi în fiecare dimineaţă razele soarelui
reflectate în luciul lacului Hamer Lord şi de a te
încărca de energie pentru tot restul zilei.
- Îmi imaginez că agentul imobiliar abia s-a
stăpânit să nu râdă.
- Ei bine, nu. Băiatul parcă era pregătit să ne
satisfacă aşteptările. Foarte serios, mi-a pus în faţă
un album tridimensional cu mai multe imagini.
Bucătăria, ok, sufrageria, la fel. Nimic de zis în
privinţa spaţiului. Nu mi-a plăcut culoarea pereţilor,
dar ştiu că asta se poate remedia. Nu speram să
găsesc exact ceea ce căutam, aşa că urmăream cam
neutru prezentarea, până când o vedere mi-a atras
467
atenţia. Era o fotografie realizată la fereastra care
duce spre lacul Hamer Lord. Iar peisajul, da, poate ţi
se pare incredibil, dar reprezenta exact un răsărit de
soare reflectat în suprafaţa apei liniştite. Am avut o
străfulgerare şi mi-am amintit ceea ce-mi spusesei
tu. Şi i-am zis tipului: “Gata! Cumpărăm!”.
Diana căscă ochii, lăsându-şi bucuria să se
manifeste.
- Ai cumpărat apartamentul?
- Da.
- Vestea pe care o aşteptam! Te iubesc mult!
- Pentru tine am făcut asta.
- Te cred. Te iubesc şi mai mult!
Diana se ridică de pe scaun şi veni exact în
braţele lui Peter.
- Dorinţa mea a fost doar să am un apartament
cu vedere spre lacul acela. Atâta tot. Nimic altceva.
- Ştiu. Totul e în regulă.
Frânturi cu imagini ale protestului înăbuşit de
Gardieni reveniră în memoria lui Peter. Diana îi
468
observă imediat micul rictus de neplăcere de pe chip
şi se grăbi să îi distragă atenţia:
- Spune-mi cum e cu banii. Preţul
apartamentului e ok?
- Da, nu-ţi face griji. Cu suma primită la
reciclarea magnetomobilului avariat am completat la
fix totul. Şi aşa voiam să-l schimb. Vorbesc de
magnetomobil.
- Peter, nu mai fi supărat. E doar o simplă
maşină. Ştiu, nu aşa trebuia să se întâmple, dar…
- Am fost doar în locul nepotrivit, la momentul
nepotrivit. De ce? Nu vom afla niciodată.
- Destinul… Dar pierderea a fost urmată imediat
de un câştig, nu? Uite, îţi promit că noul apartament
va fi locuinţa de vis pentru viaţa în care vom păşi de
acum înainte. Va fi cuibul drag al iubirii noastre. Voi
pune suflet să-l amenajez cât mai bine.
- Aş vrea să-l vizităm mai întâi. Fotografiile erau
foarte bine realizate, nimic de zis, dar cred că cel
mai bine e să fim la faţa locului.
469
- Desigur, ai dreptate. Va fi un moment cu un
farmec al lui. Apartamentul încă nu e mobilat, nu-i
aşa?
- Nu e mobilat.
- Perfect. Va fi momentul pe care l-am visat în
secret. Voi intra în fiecare cameră şi, cu ochii minţii,
voi vedea cum şi unde va fi aşezat fiecare lucru.
- Atunci, nu mai rămâne decât să anunţ agentul
imobiliar despre vizita pe care o vom face.
Înainte de a intra în birou, Noah îşi masă încet

tâmplele. O durere cumplită de cap începuse să îl
tortureze, de parcă vestea cumplită pe care o primise
în urmă cu jumătate de oră nu fusese de ajuns.
Încercă să îşi adune toată stăpânirea de sine de care
era capabil şi deschise uşa. Darren îl aştepta în
picioare, destul de crispat, judecând după postura
470
corpului. Urma să se discute despre o situaţie ivită
pe neaşteptate şi deloc plăcută.
- E o catastrofă! izbucni Noah fără să se mai
gândească la propriile lui reacţii. Spune, Darren, am
motive să fiu furios? Chiar sub nasul nostru, cineva
a ticluit un plan. Cum a fost posibil? Ai măcar un
singur răspuns?
Deocamdată, Darren privea în jos, în gol,
încercând să nu ţină seama de zbieretele lui Noah şi
să găsească rapid cea mai plauzibilă ipoteză la
evenimentul care putea să distrugă tot ceea ce el
clădise până atunci.
- Mă bazez pe tine, Darren!
Noah se mai calmă şi se aşeză în fotoliul lui.
Darren, după ce luă loc şi el, îl privi în ochi şi îi
zise:
- Orice ar fi, trebuie să analizăm cu calm
situaţia. Hai să vedem datele problemei. Este vorba
despre un grup de cinci sute de oameni care au reuşit
să se organizeze aşa de bine încât au iniţiat acea
mişcare de protest. Gardienii i-au detectat abia când
răzvrătiţii erau deja în stradă. Aici e ceva ce nu
471
înţeleg. Dacă au fost aşa de bine organizaţi până la
acel moment, de ce după aceea a fost foarte uşor să
fie “culeşi” de Gardieni? Oamenii ăia au realizat
ceva ce nimeni până la ei n-a mai reuşit, adică au
scăpat nedetectaţi, apoi s-au dovedit mai slabi ca
nişte copii de grădiniţă. Ce nu e în regulă aici?
- Darren, întrebările tale nu prea mă liniştesc.
Congresul Păcii abia s-a încheiat. Îţi dai seama ce
impact negativ va avea protestul ăsta iscat ca din
senin tocmai acum? Nu ne permitem să scormonim
printre ipoteze. Trebuie să vedem cum rezolvăm
problema, dar acum, în momentul prezent! Există
sau nu o soluţie?
- Există, răspunse Darren pe un ton grav. Mă
întreb dacă vrei într-adevăr să o folosim.
Noah îl privi cu atenţie pe Darren, începând să
înţeleagă sensul cuvintelor lui, apoi zise:
- Sper că mi-am dat seama… Dacă rezolvarea
gândită de tine e spre binele acestei lumi, da, sunt de
acord. Ştii sigur ce ai de făcut?
- Altă rezolvare încă n-am găsit. Şi nici nu cred
că voi mai găsi.
472
Nervozitatea lui Noah dispăru aproape complet,
lăsând loc unei stări de mulţumire. Ca de multe alte
ori, Darren era omul care îi întindea o mână
binefăcătoare şi salva situaţia.
Stropul de speranţă care stinge focul
disperării…
Exact ceea ce poţi aştepta de la un prieten vechi.
- Nişte minţi tulburate, spuse Noah. Oare ce au
crezut oamenii ăia că pot realiza? O revoluţie? Chiar
aşa de imbecili pot să fie? E posibil să le urmeze şi
alţii exemplul? Mai urmează astfel de mişcări?
- Exemplul, zise Darren, va fi unul foarte clar,
dar nu pentru a-i încuraja şi pe alţii să facă la fel,
dimpotrivă… Plec chiar acum la Centrul de
Reeducare.
- Mulţumesc. Şi aştept veşti bune.
- În mod sigur vor fi, zise Darren ridicându-se
din fotoliu şi îndreptându-se spre ieşirea din birou.
*
473
Luciditatea începu să îşi croiască drum prin
întunericul din mintea lui Richard. Pleoapele, încă
grele, refuzau să se deschidă prea uşor.
Richard, un tânăr de douăzeci şi opt de ani,
brunet, musculos şi cu o statură medie, realiză că era
nevoit să se smulgă din încleştarea unui somn ca
plumbul. Revenirea la realitate era dureroasă. Îşi
aminti din ce în ce mai clar clipele oribile pe care le
trăise în confruntarea cu Gardienii Consiliului. El nu
fusese printre primii atinşi de jeturile cu plasmă
paralizantă. Până să îşi piardă cunoştinţa, asistase la
scena halucinantă în care camarazii lui cădeau ca
seceraţii. După ce plasma paralizantă l-a lovit şi pe
el, următoarele câteva secunde au trecut foarte greu,
ca într-un coşmar fără sfârşit, apoi s-a aşternut brusc
liniştea peste toate gândurile.
Richard privi în jurul lui, încercând să îşi dea
seama cam unde s-ar afla.
474
Era în mijlocul unei săli imense, întins direct pe
un parchet rece din piatră, înconjurat de sute de
trupuri nemişcate în cea mai mare parte.
Pe ici, pe colo se auzea câte un geamăt de
durere.
Unii încercau să se ridice, însă fără succes,
prăbuşindu-se la loc pe parchet. Substanţa cu care
Gardienii îi împroşcase le secase aproape toată
puterea. Avea să mai dureze cel puţin două zile până
când protestatarii aduşi în acel loc puteau să meargă
singuri pe picioarele lor.
Încercarea lui Richard de a se ridica măcar puţin
de jos se soldă cu un eşec. O ameţeală cumplită şi o
senzaţie de vlăguire îl făcură să renunţe la alte
tentative de a renunţa la poziţia orizontală. O spaimă
difuză, apoi din ce în ce mai acută, îşi făcu şi ea loc
în sufletul lui.
Nu cred că visez, îşi zise el.
Aici e un miros îngrozitor.
Ceva ce aduce a transpiraţie, tencuială veche şi
urină. În niciun vis n-am mai simţit ceva ca acum.
475
Ce naiba mai urmează?
Bărbatul care stătea întins chiar lângă Richard
scoase un horcăit sinistru, deschise pentru câteva
clipe ochii, apoi reveni în somnul adânc din care
scăpase pentru foarte puţin timp. Richard îl privi cu
curiozitate şi oroare şi se întrebă dacă şi pe el îl mai
privise cineva exact la fel. Ajunse la concluzia că era
singurul om conştient, deocamdată, în mijlocul
acelor trupuri aruncate de-a valma.
Voi aştepta.
Ce altceva pot face?
Planul revoltei nu aşa trebuia să decurgă. Ei
trebuiau doar să producă agitaţie pe străzi, să îi facă
pe oameni să iasă din casele lor, să vină repede la
faţa locului toată mass-media, să se încingă spiritele,
apoi să se retragă foarte repede şi să lase opinia
publică să acţioneze mai departe.
Însă totul s-a sfârşit urât. El şi ceilalţi tineri care
îndrăzniseră chiar şi să încerce să sfideze regimul
tiranic se aflau acum la discreţia acestui regim.
Nimeni n-a scăpat cu viaţă, îşi aminti Richard.
476
Nici eu nu voi scăpa.
Şi nici ceilalţi.
Cum să ne mai plângem?
Ne-am asumat riscul ăsta, toţi.
Eram conştienţi că se poate întâmpla şi asta.
Zgomotul produs de deschiderea unei uşi grele îl
făcu pe Richard să întoarcă rapid şi speriat capul.
Doi bărbaţi masivi, îmbrăcaţi în costume negre,
intrară în sală şi începură să calce cu grijă printre
trupurile aruncate pe jos.
Richard îi urmări cu privirea pe cei doi bărbaţi,
până când aceştia îl observară. Richard îşi dădu
seama că era posibil să fi făcut o greşeală, dar era
prea târziu. Dacă ar fi stat cu ochii închişi şi s-ar fi
prefăcut că încă mai doarme, cei doi indivizi în
negru doar ar fi trecut pe lângă el. Sau poate că nu?
Acum nu mai are rost să regret, îşi zise el.
Patru braţe vânjoase îl apucară pe Richard de
mâini şi de umeri şi îl scoaseră din sală.
477
În hol se afla un cărucior destinat infirmilor
rămaşi fără picioare. Richard se trezi aşezat în acel
cărucior, înfiorat de o groază pe care nu şi-o mai
putea stăpâni.
Unul dintre cei doi bărbaţi începu să împingă
căruciorul, trecând prin alte câteva holuri.
Ajunseră într-o încăpere slab luminată, mobilată
doar cu o masă în mijloc şi cu două scaune cu spătar,
de o parte şi de alta a mesei. Camera nu avea nicio
fereastră, doar o mică veioză oferea o lumină firavă.
Căruciorul cu Richard se opri chiar lângă masă.
Bărbatul care îl adusese până acolo ieşi, încuind
uşa în urma lui.
Liniştea deplină contribui şi ea la spaima care tot
creştea în fiinţa lui Richard. El ştia că nu avea cum
să rămână mult timp singur.
Într-adevăr, după nici cinci minute, în încăpere
intră un bărbat potrivit de statură şi slab, cu o
fizionomie uscată şi ştearsă, cu ochii albaştri şi reci
şi cu buze subţiri, ascunzând parcă în ele o bună
parte din răutatea lumii.
478
- Eu sunt Michael, se recomandă sec bărbatul.
Trebuie să facem cunoştinţă. Tu cum te numeşti?
Richard se uită cu ură la cel ce purta numele
Michael. Nu îi răspunse, ştiind că asta oricum prea
puţin conta.
Michael nu se lăsă impresionat de refuzul lui
Richard şi se aşeză pe un scaun, astfel încât să
rămână faţă în faţă cu ocupantul căruciorului.
- De ce, Richard? De ce a trebuit să faceţi asta?
Eşti tânăr, ai o viaţă întreagă înainte. Ceilalţi, la fel.
Ce-aţi sperat că veţi realiza? N-aţi produs decât o
furtună într-un pahar cu apă.
Ce tactică foloseşte? se întrebă Richard.
Mă ia cu binişorul.
Tipul pare destul de versat în meseria lui.
S-o creadă el că va scoate ceva de la mine.
Căutătura plină de ură a lui Richard nu avu
niciun efect asupra lui Michael. Dimpotrivă,
Michael, dându-şi seama cu ce fel de îndărătnic are
de-a face, îl privi fix şi intens în ochi pe Richard,
făcând-l brusc să se simtă ca o fiară încolţită.
479
Înţelegând pericolul care se apropia, Richard îşi
impuse să îşi calmeze bătăile inimii. Dacă scăpa fie
şi un singur cuvânt care nu trebuie scăpat, toată
mişcarea de rezistenţă a camarazilor lui era
compromisă pentru totdeauna. Realiză cumplit de
clar că destinul viitor al naţiunii depindea în aceste
clipe de puterea lui de autostăpânire.
- Noi avem toată bunăvoinţa, continuă Michael
imperturbabil. Ştii ce soartă te aşteaptă. Tu şi amicii
tăi aţi încălcat în modul cel mai grav Legea
Fundamentală. Practic, eşti ca şi mort în momentul
ăsta. La fel şi amicii tăi. Şi ei sunt ca şi morţi.
Execuţia va fi doar o simplă formalitate. Odată
ajunşi aici, nimeni nu vă mai poate salva. Nu sunteţi
nişte simpli infractori. Aţi adus o ameninţare directă
siguranţei statului. Te încântă perspectiva morţii,
Richard?
Tăcerea lui Richard fu urmată de repetarea
întrebării:
- Răspunde, Richard! Îţi place că vei fi mort în
foarte scurt timp?
Recurge la ameninţări, îşi zise Richard.
480
Iar asta înseamnă slăbiciune…
E clar că trebuie să rămân tăcut mai departe.
- Dar ce-ai spune dacă prietenii tăi ar muri exact
din cauza ta? Viaţa lor depinde de ceea ce vei decide
tu. Doar câteva cuvinte sunt suficiente pentru a evita
câteva sute de înmormântări şi de familii îndoliate.
Doar câteva cuvinte trebuie să-mi spui. Atât.
Michael se ridică de pe scaun şi se apropie de
Richard, până când aproape se lipi de el. Îi şuieră cu
o nervozitate abia stăpânită:
- Îmi spui unde se ascund membrii Rezistenţei.
Nu vrem nume. Vrem doar să ştim locul în care stau
pitiţi. După ce ne spui ce vrem noi, vei fi liber şi în
viaţă. Amicii tăi vor fi şi ei eliberaţi, toţi.
Imaginează-ţi ce fericite vor fi familiile lor, când îi
vor vedea reveniţi acasă, teferi şi nevătămaţi. Dacă
vei rămâne la fel de tăcut ca acum, una dintre sutele
de înmormântări va fi şi a ta. Ce alegi?
Richard îşi readună tot curajul. Frica îi dispăruse
complet. Hotărî că ar fi cazul să se joace puţin şi
spuse:
- Ok, voi vorbi.
481
- Bravo! izbucni Michael, părând să fie cu
adevărat entuziasmat de decizia lui Richard. Te
ascult.
- Eu tot mă mai gândesc la Gardienii Consiliului.
Ştiu foarte bine că ei îi pot detecta pe cei care
încalcă Legea Fundamentală. Ce nevoie mai aveţi de
mărturisirea mea? Uite, am vorbit, aşa că
înmormântările se anulează.
Michael simţi subit o poftă imensă să îl
plesnească pe Richard în plină figură, să îl vadă plin
de sânge şi adunându-şi dinţii de pe jos. Însă era
strict interzis să se folosească violenţa fizică asupra
deţinuţilor. Michael regreta sincer că trebuia să se
supună acestei legi cam idioate, după părerea lui.
Scrâşni din măsele şi se forţă să îşi păstreze calmul,
ba încă să mai schiţeze şi un zâmbet, doar să îi arate
deţinutului de lângă el că mica şmecherie pe care o
debitase este exact apă de ploaie.
- Eşti un băiat inteligent, Richard. Ştiu asta. N-
are rost s-o faci pe neştiutorul. Membrii Rezistenţei
au găsit calea prin care să scape de detenţia
Gardienilor. Dar au uitat că nu Gardienii guvernează
482
ţara asta. Chiar şi fără mărturisirea ta, îi vom găsi,
până la urmă. Dar, cum ziceam, ai de ales. Viaţa a
sute de oameni depinde de tine.
- Mărturisire?... pufni Richard. Chiar aşa de naiv
eşti încât să crezi că eu aş fi un turnător ordinar?
Serviciile voastre speciale încă n-au aflat cu ce fel de
oameni au de-a face? Îmi ceri să-mi trădez cauza?
Nu v-aţi dat seama că cei cinci sute de oameni au
îmbrăcat deja cămaşa morţii? După ce ne veţi ucide,
martiriul nostru va fi semnalul începerei luptei de
Eliberare. Regimul va cădea şi va rămâne în istorie
doar ca o tristă amintire. Iar tu îmi ceri să fiu un
trădător mizerabil?
Chipul uscat al lui Michael deveni aproape alb.
Auzise cuvintele pe care şi-ar fi dorit cel mai puţin
să le audă. Avea de-a face cu cel mai dificil profil
psihologic, cel al fanaticului dedicat unui crez. Mai
grav era că nu numai el auzise acele cuvinte…
483
Regimul va cădea şi va rămâne în istorie doar
ca o simplă amintire…
Darren privi îndelung la chipul tânăr de pe
monitorul din faţa lui. Cuvintele rostite de Richard îi
sfâşiară o bună parte din suflet. Avu senzaţia ciudată
că cel ce părea a fi un simplu deţinut îi transmitea un
mesaj menit să îl trezească la realitate. Îl uimea şi
curajul care izvora din trupul acela destinat acum
unei morţi sigure şi grabnice.
Deocamdată era vorba doar despre nişte simple
cuvinte.
Dar aceste cuvinte puteau deveni profetice.
Tot interogatoriul condus de Michael fusese
înregistrat, iar înregistrarea urma să rămână în
istorie.
Dacă profeţia lui Richard se va adeveri, lupta lui
Noah va deveni derizorie, un vis secerat de nişte
oameni care nu au renunţat la curaj şi la speranţă…
Revino-ţi, Darren!
Ai de-a face cu nişte simpli răzvrătiţi!
484
Le idealizezi delirul.
Ei sunt doar nişte exaltaţi plini de iluzii şi
inconştienţi, incapabili să înţeleagă binele adevărat.
Nu merită niciun fel de compasiune sau
aprobare.
Doctorul Allen aştepta cu răbdare şi foarte tăcut
o decizie din partea lui Darren.
Niketa nu îndrăznea nici ea să rostească ceva.
Era emoţionată din cauza prezenţei celui de-al doilea
om în stat.
Asistentul Robert Petty, vizibil emoţionat şi el,
îşi frământa mâinile, retras într-un colţ, undeva în
spatele doctorului Allen.
- Care ar fi concluzia? întrebă Darren, în cele din
urmă, smulgându-şi privirea de pe monitor.
- E doar un caz, zise Allen. E posibil ca ceilalţi
să fie mai puţin rezistenţi. Părerea mea este că ar
trebui să continuăm cu alte interogatorii. Cineva va
ceda. Michael este cel mai bun specialist pe care îl
avem. Nu trebuie să renunţăm din cauza primului
obstacol întâlnit.
485
- Da, aprobă Darren, e posibil ca cineva să
cedeze. Cred că asta e cea mai bună soluţie acum.
Continuaţi interogatoriul. Dacă e nevoie, toţi cei
cinci sute de oameni vor trece prin camera aia. Sunt,
totuşi, multişori. Un singur răzvrătit e suficient să
aibă nervii mai slabi şi să deconspire Rezistenţa.
Doar unul…
- De fapt, îi zise Peter Dianei, apartamentul în

care stau acum e unul şi acelaşi cu apartamentul în
care am copilărit. Părinţii mei, când au avut
posibilitatea să se mute, mi l-au lăsat mie. Te rog să
nu te superi că nu ţi-am spus asta de la început.
- De ce să mă supăr? Oricum nu asta e
important. Admit că a fost o mică minciună
nevinovată. Sigur ai avut motivul tău atunci.
- Mulţumesc!
486
Peter încuie uşa, apoi o urmă pe Diana spre
ieşirea din bloc.
- Am hotărât, zise el, să încerc să mă rup de o
parte importantă a trecutului meu. Cred că e greu să
înţelegi.
- Ba sper că înţeleg. E vorba despre fratele tău…
- E vorba despre amintirea lui. Scopul nu mi-l
abandonez, dar aş prefera ca de acum înainte să mă
ţin deoparte de unele amintiri care dor prea tare.
Vreau să mă îndepărtez de locurile care încă îmi mai
răscolesc sufletul. Dorinţa ta de a ne muta în
apartamentul acela a venit exact la timp.
Diana aşteptă să ajungă amândoi în
magnetomobil, apoi zise:
- Dar o faci şi pentru mine, nu-i aşa?
- Bineînţeles! o asigură Peter, pornind motorul
magnetomobilului. Sunt încântat la fel ca şi tine că
începem o viaţă nouă.
- Perfect! Agentul imobiliar ştie că ajungem cam
după un sfert de oră?
487
- Sigur că da. Şi încă ceva. Te-ai gândit cu
seriozitate şi la Kerry?
- E un papagal simpatic. Ai văzut doar ce bine
mă-nţeleg cu el.
- Aşa şi trebuie să fie.
De cum intră în biroul lui Noah, Darren îşi dădu

seama că situaţia este mai gravă decât şi-ar fi
imaginat.
Shaw Menzies, ministrul Apărării Naţionale, un
bărbat solid şi cu o alură ţeapănă, stătea pe un fotoliu
din dreapta lui Noah.
În stânga preşedintelui se afla Frank Bennet,
comandantul Diviziei Operative, un tip spilcuit,
înalt, blond, cu o voce foarte fermă.
488
Într-un colţ al biroului stătea, pe un fotoliu mai
micuţ, Paul McLean, şeful Departamentului de
Securitate, gata să recepţioneze cu maximă atenţie
fiecare cuvânt ce urma să fie rostit de ceilalţi bărbaţi
din încăpere.
- Ia loc, Darren, zise Noah amabil.
- Mulţumesc, răspunse Darren, ocupând fotoliul
liber din faţa preşedintelui.
Noah respiră adânc o dată, apoi începu:
- Ne confruntăm cu o situaţie de excepţie. Pot s-
o numesc şi criză. Avem de-a face cu o mişcare de
rezistenţă din partea unui grup care a găsit metoda
de a se sustrage detecţiei Gardienilor. Deocamdată,
nu avem informaţii decât despre un grup format din
cinci sute de oameni. Ei au reuşit să organizeze un
fel de miting, însă Gardienii şi-au îndeplinit bine
misiunea. Toţi protestatarii au ajuns la Centrul de
Reeducare. Plutesc mereu nişte întrebări. Cum de au
fost aşa de nesăbuiţi oamenii ăia? Cine se ascunde în
spatele lor? Există sau nu o Rezistenţă despre care
noi n-avem nicio informaţie?
Frank Bennet îşi drese puţin glasul, apoi zise:
489
- Eu spun să-i interogăm, să stoarcem de la ei tot
ce se poate stoarce. Nu cred că au fost nesăbuiţi. Au
pe cineva în spatele lor. Mitingul acela ar putea fi
doar o diversiune.
- Ar putea…, făcut Noah, clătinând din cap.
Interogatoriul a eşuat total. Acum trebuie să
gestionăm problema iscată de o adunare de cinci sute
de fanatici. Şi cât mai repede trebuie s-o rezolvăm!
Orice slăbiciune din partea noastră ne poate fi fatală.
Masele observă imediat slăbiciunea conducătorilor.
Nu vom mai permite declanşarea altor proteste, sub
nicio formă. Cu cei cinci sute vom rezolva foarte
rapid. Însă trebuie să descoperim urgent cuibul
Rezistenţei, dacă într-adevăr o fi existând aşa ceva.
Chiar şi asta trebuie să aflăm.
- Misiunea e clară, spuse Shaw Menzies. Am
aflat şi eu foarte repede despre acel miting, aşa că
am pus la punct rapid Planul Operativ. De mâine vor
începe investigaţiile pe teren. Andy Hannah,
comandantul Direcţiei de Comunicaţii Secrete, şi-a
alertat reţeaua informativă. Toţi colaboratorii
voluntari sunt pregătiţi şi au ocupat dispozitivele de
observare. Avem agenţi infiltraţi în cartierele celor
490
cinci sute, antrenaţi să riposteze fulgerător, dacă
situaţia o cere. Toate parolele de recunoaştere au fost
distribuite. Eu cred că cei cinci sute sunt organizaţi
pe principiul “verigii lipsă”, adică îşi cunosc doar
comandantul direct, nu şi pe ceilalţi membri ai
Rezistenţei.
- Asta, interveni Paul McLean, ar fi o explicaţie
pentru eşecul interogatoriului.
- E posibil, spuse Shaw. De la Centrul de
Comandă voi declanşa procedura unei cooperări
secrete între agenţii din sectoarele cinci, şase şi opt,
până reuşim “virusarea” reţelei conspiratorilor. În
acele sectoare îşi au domiciliile cei mai mulţi dintre
cei cinci sute de protestatari.
Paul întrebă:
- Şi dacă “virusarea” asta nu va reuşi?
Noah nu îl mai lăsă pe Shaw să răspundă şi zise
către Paul:
- Dacă ai un plan mai bun, te rog să-l prezinţi.
- În momentul acesta, zise Paul, nu am. Sunt de
acord cu operaţiunea pregătită de Shaw.
491
- Ba ar mai fi o variantă de succes, zise ministrul
Apărării Naţionale. Cea în care Rezistenţa să încerce
împiedicarea execuţiei celor cinci sute.
- Dar, zise Frank Bennet, e posibil ca cei din
Rezistenţă să nu muşte momeala. Vor accepta
sacrificiul a cinci sute de vieţi, doar pentru a nu le fi
pusă în pericol mişcarea conspirativă.
- Eu, zise Paul, aş propune altceva. Ce-ar fi să îi
eliberăm pe cei cinci sute? Chiar ei, fără să-şi dea
seama, vor întinde o mână de ajutor Planului
Operativ. Practic, ne vor conduce direct în bârlogul
Rezistenţei.
- Nu accept! spuse Noah pe un ton ferm. Chiar
tu ai zis, Paul, că e posibil ca cei cinci sute să nu-şi
cunoască decât comandanţii direcţi. În cazul ăsta,
eliberarea lor ar fi cea mai proastă mişcare pe care
am putea-o face.
Paul îşi înghiţi celelalte cuvinte pe care ar mai fi
dorit să le rostească. Se gândi fără să vrea la
familiile celor cinci sute de condamnaţi la moarte şi
se înfioră. Îşi aminti de momentele de spaimă prin
care trecuse din cauza gafei lui Jennifer Pingue,
492
regizoarea din Sala Teatrului Mare. Puţin mai lipsise
ca el să îşi plângă cei doi copii. În curând vor plânge
câteva sute de părinţi, dacă nu cumva o făceau deja.
Noah observă imediat că Paul era frământat de
ceva, aşa că îl întrebă:
- Te simţi bine? Văd că eşti schimbat la faţă.
- Sunt ok, se grăbi Paul să răspundă. Mă
gândeam că aveţi dreptate. Da, aşa e, dacă îi
eliberăm pe protestatari, gestul nostru va fi perceput
ca o slăbiciune. După execuţia celor cinci sute,
Rezistenţa nu va sta cu mâinile în sân. Conspiratorii
se vor grăbi şi vor face greşeli.
Shaw aprobă:
- Da, e posibil să se întâmple şi asta. Oricum, eu
merg în continuare cu strategia “virusării”. Nu mai
putem da înapoi.
- Aştept rezultate, spuse Noah, ridicându-se din
fotoliu.
Ceilalţi se ridicară şi ei, respectuoşi.
493
- Şedinţa s-a încheiat, spuse preşedintele. Dar
vreau să fiu ţinut la curent cu tot ce se întâmplă, la
minut.
- Desigur, zise Shaw.
- Darren, tu mai rămâi puţin.
După ce ceilalţi părăsiră biroul, Noah făcu câţiva
paşi, gânditor, apoi se adresă lui Darren, pe un ton
cam afectat, ca şi cum ar fi ştiut că îşi poate
“descărca” fără nicio reţinere toate temerile:
- Spune-mi părerea ta sinceră, Darren. Crezi că
pericolul e mai mare decât bănuiesc eu?
Darren îi răspunse:
- Sincer? Încă nu-mi dau seama.
- Încă nu… Dar trebuie să sacrificăm cinci sute
de oameni. Asta e cea mai bună lecţie pe care o
putem da conspiratorilor, deşi să ştii că nu-mi e
deloc uşor să mă gândesc că atâtea vieţi vor fi
secerate. Lecţia va fi rapidă. Naţiunea asta trebuie să
ştie că putem trece peste etapa testărilor, dacă e
nevoie. Răzvrătiţilor nu li se mai acordă nicio şansă,
au demonstrat deja de ce sunt în stare. Chiar şi aşa,
494
mă apasă direct pe suflet decizia asta. Voi avea sigur
nişte coşmaruri.
- Nu te mai frământa. Tinerii ăia ştiau ce riscă.
Noi trebuie să consolidăm lumea pe care am
construit-o. Nu poţi realiza nimic fără sacrificii…
Richard fu repartizat în a treia serie de

condamnaţi care urmau să fie duşi în Cilindrii Roşii.
Organizarea execuţiilor era clară. Fiecare serie
era formată din douăzeci de condamnaţi. Cilindrii
Roşii vor fi utilizaţi de douăzeci şi cinci de ori, apoi
gata, din toţi oamenii care umpleau sala aceea rece
mai rămânea doar amintirea.
Mai mulţi asistenţi cu chipuri de duri îi
aliniaseră pe condamnaţi în rânduri de câte douăzeci
şi îi supravegheau cu atenţie.
495
Richard simţea spaima din camarazii aflaţi lângă
el şi îi înţelegea. Erau nişte vieţi care ar fi putut să
mai continue mulţi ani.
Oricât de glorioasă ar fi moartea cuiva,
amărăciunea rămâne…
După ce prima serie de condamnaţi fu scoasă din
sală, Richard chiar se miră de propriul lui calm. Mai
era puţin şi urma sfârşitul. El îşi făcuse datoria, avea
conştiinţa împăcată, ştia că se ridicase la luptă pentru
eliberarea naţiunii, ştia că numele lui va rămâne
încrustat veşnic pe lista martirilor.
Elevii vor învăţa la şcoală despre mine şi despre
tovarăşii mei curajoşi.
Vom fi elogiaţi ca nişte eroi.
Se vor scrie poezii şi se vor compune cântece
despre fapta noastră.
Ce mai, suntem nemuritori…
După ce a doua serie de condamnaţi fu condusă
către Cilindrii Roşii, trupul lui Richard fu scuturat
uşor de un frig care parcă voia să îl pregătească
pentru veşnicia ce urma să înceapă. Starea de calm
496
începu să se fisureze. Mâinile începură să îi tremure.
Îi era frică. De fapt, era cuprins de o spaimă
sălbatică…
Cu doar câteva minute în urmă, Richard nu s-ar
fi aşteptat să fie invadat de teamă. Dar, până la urmă,
frica era ceva firesc. Admise că avea de înfruntat
necunoscutul, iar asta nu se putea face chiar cu
zâmbetul pe buze.
Ar trebui să mă ruşinez de frica mea?
Nu cred.
Camarazii mei sunt livizi.
Abia mai respiră.
Suntem victime şi suntem oameni, până la urmă.
Trecură câteva minute, apoi asistenţii aceia
implacabili şi care conduseseră spre final primele
două serii de condamnaţi se întoarseră. După un
scurt îndemn din partea lor, Richard, alături de alţi
nouăsprezece tineri, începu să păşească spre uşa care
ducea spre neant…
497
*
Diana, exuberantă şi nerăbdătoare, trecu prima

peste pragul apartamentului în care avea să
locuiască. Peter o urmă mulţumit de fericirea ei, iar
Mel Cox, agentul imobiliar, un tip îmbrăcat elegant,
purtând ochelari de vedere, închise uşa de la intrare
şi se grăbi să le prezinte celor doi clienţi fiecare
încăpere. Însă Diana îi făcu semn să nu se obosească
şi îi preciză:
- Te rog, dă-mi voie să-i explic soţului meu
propria viziune. Abia am aşteptat să vină momentul
ăsta.
- Desigur, spuse Mel politicos.
Diana intră în sufragerie şi se asigură că Peter îi
ascultă fiecare cuvânt şi priveşte spre fiecare loc pe
care ea îl indica.
- Vezi colţul ăla? Acolo vom instala suportul
pentru televizor. Iar în partea cealaltă vor fi vitrinele
cu poliţe de sticlă. E destul loc, nu-i aşa?
498
- Absolut, răspunse Peter.
- Aici punem măsuţa de cafea. M-am gândit deja
la modelul Sunset mare.
- Culoarea?
- Neagră. Hai în bucătărie!
Trecură toţi trei în bucătărie, iar Diana îşi
continuă prezentarea.
- Aici va fi un mobilier discret. Vreau să-mi
placă să gătesc, aşa că va trebui să mă pot mişca fără
probleme prin toată bucătăria.
Peter îi aruncă un zâmbet discret lui Mel, ca şi
cum ar fi vrut să spună:
Femeile… Ştiu ele mai bine…
Mel îi întoarse lui Peter zâmbetul, dându-i de
înţeles că a înţeles mesajul.
Diana continuă:
- Zona de provizii e acolo, iar alături va fi
compartimentul în care depozitez legumele şi
fructele. Lângă plită voi pune dulapurile cu sertare
cu extragere totală. Da, m-am hotărât. Împart
499
bucătăria în cinci zone. Şi să n-aud decât de feronerii
de calitate. Ştiu eu o firmă bună.
Peter tuşi intenţionat, cu scopul de a o întrerupe
discret pe Diana. Îi înţelegea perfect dorinţa ei de a
se imagina cât mai clar în mijlocul unei bucătării
multifuncţionale, însă acum erau doar într-o simplă
vizită, iar timpul era limitat.
- Diana, hai să trecem în balcon. Trebuie să
vedem neapărat ceva.
- A, da…, făcu Diana, parcă dezmeticindu-se.
Balconul.
Ea ieşi prima din bucătărie, la fel de
nerăbdătoare. Imediat cum ajunse în balconul spaţios
şi utilat cu ferestre mari, Diana îşi exprimă admiraţia
şi satisfacţia:
- Wow! Exact ca în fotografii!
Peter era mulţumit de reacţia Dianei. Mel se
hotărî să vorbească:
- Punctul forte al ofertei noastre este tocmai
priveliştea unică a acestui lac minunat. O imagine
feerică, nu-i aşa?
500
Diana îl aprobă din priviri pe Mel, apoi îl sărută
scurt pe Peter, fără să se sinchisească de agentul
imobiliar.
- Abia aştept să ne mutăm, zise ea.
- În curând, iubito, o asigură Peter. În curând.
Ana Foster, mama lui Richard, o femeie înaltă,

brunetă, cu părul încărunţit pe la tâmple, prinse cu
mâinile tremurânde cutia în care se aflau rămăşiţele
fiului ei şi străbătu cu paşi aproape târâţi sufrageria,
până ajunse la dulapul vechi din lemn de stejar de
lângă radiatorul destinat încălzirii întregii locuinţe.
Deschise una dintre uşile dulapului şi aşeză cutia
înăuntru, cu mare grijă, pe un raft. Uşa dulapului era
prevăzută cu un geam prin care se putea vedea
oricând cutia metalică.
501
Ana alesese acel loc tocmai pentru a îşi aminti
cât mai des de Richard, chiar dacă moartea lui îi
sfâşiase sufletul.
Brett, tatăl lui Richard, un bărbat cu vârsta de
şaizeci de ani, mic de statură, grăsuţ, nu se putu
împotrivi dorinţei soţiei lui de a păstra în locul cel
mai vizibil cutia cu praful alb care cândva fusese
dragul lor fiu. Indiferent dacă intrai din bucătărie în
sufragerie sau veneai direct din hol, cutia metalică
atrăgea imediat atenţia.
Acum, după ce Ana reuşise să treacă puţin peste
momentul cumplit al dispariţiei lui Richard, Brett
avea grijă să îşi consoleze soţia cât de mult îi stătea
în puteri. Se apropie de ea, privind-o cum stătea
acolo, încremenită în faţa dulapului din sufragerie, şi
îi zise:
- A fost un fiu bun. Mie chiar şi acum mi se pare
ireal totul… Dar ce mai putem schimba?
Ana se întoarse înlăcrimată spre soţul ei.
- Am fi putut să-l ajutăm, Brett? Poate că noi am
fost ultima lui speranţă. Şi n-am făcut nimic pentru
el. Nu am mişcat nici măcar un deget.
502
- Te rog, nu mai vorbi aşa. Ştii bine că n-am fi
avut nicio putere să-l salvăm. Câţiva vecini de-ai
noştri sunt şi ei în doliu. Şi-au pierdut copiii, la fel
ca noi. În cartierul de alături e jale mare. Cinci sute
de înmormântări… Şi ce putem face? Nimic. Toţi
sunt înspăimântaţi şi neputincioşi. Trebuie să ne
obişnuim cu gândul.
- Eu niciodată nu voi fi împăcată cu gândul că
Richard nu mai este.
- Nici eu nu voi fi împăcat. Dar astea sunt
vremurile… E greu să cred că putem întoarce într-un
fel destinul ţării.
- Brett! Te rog! Nu vreau să te pierd şi pe tine…
- Ah…
Brett îşi muşcă buzele, străduindu-se să se
gândească la altceva…
503
Billy Prowse scoase un oftat de uşurare când
văzu camionul parcând în faţa blocului în care locuia
Diana. Aşteptarea de câteva ore din magnetomobil
se terminase.
Lumina puternică a soarelui era destul de
obositoare pentru ochi şi cam deranjantă pentru
misiunea lui Billy, însă era extrem de importantă
asigurarea că simulatorul va ajunge acolo unde
trebuie, adică în locul în care urma să locuiască de
acum înainte Diana.
Câţiva tipi vânjoşi şi îmbrăcaţi în salopete de
lucru, cel mai probabil angajaţi ai firmei care se
ocupa cu mutarea dintr-un loc în altul a diverselor
lucruri mari, cobororâră din camion şi intrară în
bloc. Ieşiră după câteva minute, purtând în braţe
piese de mobilier care puţin mai înainte ocupaseră
apartamentul Dianei. În urma lor apăru şi Diana,
însoţită de Peter. Erau amândoi grijulii şi preocupaţi
de modul în care era transportate obiectele.
Billy, foarte atent la fiecare lucru care ieşea din
scara blocului şi ţinut de mâinile acelor lucrători, se
504
scutură puţin, ca şi cum ar fi vrut să se dezmorţească
după şederea prelungită în magnetomobilul parcat
într-un loc discret, la circa douăzeci de metri de
blocul în care se afla apartamentul Dianei. O
valijoară de culoare neagră îl făcu să caşte ochii cu
atenţie, însă fusese o alarmă falsă, valijoara doar
semăna destul de bine cu simulatorul. Hotărî să rişte
puţin şi scoase dintr-o gentuţă un binoclu cu care
putea observa mult mai bine totul. Ar fi putut să îl
observe foarte uşor şi pe el cineva, însă trebuia
neapărat să prindă momentul în care simulatorul era
scos din apartament.
Trecură doar cinci minute şi Billy se declară
norocos şi mulţumit. Privi prin binoclu cum unul
dintre lucrători ţinea într-o mână simulatorul numit
“Instrumentul tău virtual”.
Lucrătorul încărcă în camion simulatorul, lângă
alte lucruri şi piese de mobilier, apoi se întoarse în
bloc.
Gata! îşi zise Billy.
Dorinţa clientei mele e îndeplinită, deşi nu văd
rostul misiunii ăsteia.
505
E clar că femeia aia nu şi-ar fi lăsat vreun
obiect mai de preţ în apartamentul din care s-a
mutat.
În fine, eu doar mi-am făcut treaba.
N-are rost să reflectez la ciudăţeniile oamenilor.
După ce închise geamul prin care privise până
atunci, Billy o sună pe Julia.
- Am urmărit absolut totul. Simulatorul va fi şi
el în noul apartament.
- Foarte bine, zise Julia. Trebuia neapărat să mă
asigur.
- E şi normal. Eu voi avea grijă ca planul să
decurgă mai departe aşa cum trebuie.
- Ok. Mulţumesc!
Julia închise telefonul şi se declară satisfăcută,
pentru moment. Din sufragerie intră în bucătărie şi
începu să îşi pregătească un cocktail răcoritor. Avea
nevoie şi să îşi mai reducă din tensiunea psihică.
Când aflase că Peter se mută împreună cu Diana
într-un alt apartament, i se păru că destinul vrea să o
strivească prin fapte şi întâmplări care să o
506
îndepărteze implacabil de omul iubit. Apoi se gândi
că poate aceasta este o încercare în urma căreia
reuşita ei să pară mult mai dulce. Trebuia să lupte
pentru bărbatul pe care şi-l dorea iar alături. Billy era
omul de care avea acum cea mai mare nevoie. Chiar
dacă îl plătea cu sume mari de bani şi ştia că el îşi va
face treaba pentru care era plătit, simţea mai tot
timpul nevoia să primească asigurări că totul
decurge aşa cum a fost gândit de la început.
Orice mică schimbare de plan îi producea Juliei
fiori reci. Ea îşi dădu seama că se comportă ca o
femeie îndrăgostită, iar dragostea ei era prea
chinuitoare, presantă, părând să îi strige mereu în
urechi:
Grăbeşte-te şi fii pe fază!
Trebuie să recâştigi un suflet care acum este
departe!
Gustul cocktailului avu ciudatul efect de a îi
aminti Juliei şi mai puternic de Diana, adică de
obstacolul care trebuia înlăturat foarte repede.
Acum respir adânc…, sunt atentă la prag…, dar
în curând nu va mai fi nevoie s-o fac…
507
Julia mai luă o înghiţitură din băutura pe care şi-
o preparase şi zâmbi, ceva mai liniştită…
Steve şi Natalie, de cum intrară în noul

apartament locuit de Peter şi Diana, îşi exprimară
fără rezerve admiraţia.
- Superb! exclamă Natalie.
- Felicitări! spuse şi Steve. Să-l stăpâniţi
sănătoşi!
- Mulţumim, mulţumim! se grăbi Diana să le
răspundă. Haideţi, faceţi-vă comozi.
Peter îi întrebă pe oaspeţi:
- Ce vreţi să serviţi?
- Nu vă deranjaţi, spuse Natalie, aşezându-se pe
un fotoliu din sufragerie.
508
- Ba da, insistă Peter. Avem aici un minibar cu
de toate. Mă rog, aproximativ… Deocamdată e
aprovizionat doar cu băuturi nealcoolice. Sper să
înţelegeţi, abia ne-am mutat aici. Dar vrem să vă
simţiţi ca acasă.
- E în regulă, spuse Steve, făcându-se şi el
comod într-un fotoliu. E splendid aici şi ne simţim
chiar mai bine decât acasă la noi. Uite, aş vrea să mă
răsfăţ puţin cu o băutură răcoritoare, dar neacidulată.
- S-a făcut, zise Peter şi se repezi spre minibarul
din colţul sufrageriei.
Diana ocupă şi ea un fotoliu, neascunzându-şi
mica emoţie şi bucuria de a primi aşa repede vizita
unor buni prieteni. Le spuse soţilor Brody:
- Sunteţi foarte drăguţi şi ne-aţi făcut o surpriză
plăcută venind aici.
- E şi plăcerea noastră, spuse Natalie.
- Recunoaşte, interveni Steve, eram şi curioşi să
vedem apartamentul. Ştiam că e situat într-o zonă
foarte bună a oraşului, dar cam atât.
509
- Eu, spuse Natalie, aş mai avea o curiozitate.
Mă gândesc cum ar arăta apartamentul ăsta dacă ar fi
“mobilat” şi cu câţiva copii frumoşi.
Diana zâmbi şi spuse:
- Sincer, eu încă nu mi-am imaginat cum ar fi,
dar de dorit, da, îmi doresc foarte mult.
- Şi ce mai aşteptaţi? întrebă Natalie chicotind
uşor.
Diana vru să răspundă, dar Peter i-o luă înainte,
spunând, în timp ce aşeza câteva pahare pe măsuţa
din mijlocul sufrageriei:
- Dacă ar fi să urmăm exemplul vostru…, ar
trebui să avem ceva timp de aşteptat…
Natalie nu înţelese de la început ce vrea să zică
Peter, dar apoi se dumiri şi privi oarecum intrigată
spre soţul ei.
- Steve, tu i-ai spus ceva despre asta?
- Ei…, făcu Steve, cam încurcat, doar povesteam
puţin ceva acolo…
510
- Şi da, îl ajută Peter, turnând limonadă în
pahare, am aflat de la bunul meu coleg după câţi ani
s-a hotărât să devină tătic.
- Bine, bine, zise Natalie către Peter, privind-o
fugitiv şi pe Diana, dar noi nu aveam pe atunci
condiţiile voastre. Lumea era parcă altfel. Aveam
impresia că tot mai trebuia să facem ceva, apoi încă
ceva…
- Nu te-am întrebat, îi spuse Peter lui Natalie,
dacă vrei şi tu limonadă.
- Da, mulţumesc! Îmi place limonada.
Diana spuse:
- Copiii vor veni sigur, la timpul lor. Ar fi
minunat să fie la fel de reuşiţi ca ai voştri.
- O, mulţumim! spuse Natalie, părând să fie
sincer flatată.
511
După plecarea oaspeţilor, pe la ora douăzeci şi
unu, Diana îi declară lui Peter bucuria ei.
- Sunt primii noştri musafiri în casă nouă.
- Şi le-a plăcut, zise Peter.
- Sunt convinsă. Uite că se apropie şi ora de
culcare. Mâine trebuie să ne trezim devreme. Doar
îmi verific puţin emailurile, apoi trecem în pat.
- Ok. Te aştept.
Diana intră în camera ei şi îşi deschise
computerul. Aruncă o privire prin lista mesajelor
primite şi se gândi să închidă calculatorul, convinsă
că a fost vorba doar de o verificare de rutină. Însă
imediat un titlu îi atrase atenţia:
Special pentru copiii pe care îi iubiţi!
Cuvântul “copiii” produse în mintea Dianei un
efect de afecţiune neaşteptată şi foarte caldă. Ea
simţi subit nevoia imperioasă să deschidă mesajul şi
să vadă despre ce ar putea fi vorba. Nu aşteptă prea
mult, dădu un clic şi începu să citească:
Bună ziua!
512
Primiţi acest mesaj pentru că sunteţi clientul
nostru.
De curând, aţi cumpărat de la noi simulatorul
numit “Instrumentul tău virtual”.
Dorim să vă spunem că toţi ceilalţi clienţi au
fost total satisfăcuţi de acest simulator. Mai mulţi
părinţi ne-au mărturisit cu mâna pe inimă că au fost
încântaţi de reacţia copiilor lor.
Plăcere şi pasiune… Iată combinaţia care îi va
face fericiţi pe copiii dumneavoastră!
Aşadar, ce mai aşteptaţi?
Noi am fi deosebit de încântaţi să primim un
feed-back din partea dumneavoastră. Şi o puteţi face
foarte simplu chiar acum. Doar bifaţi un răspuns la
chestionarul online de mai jos.
Şi ţineţi minte: abia aşteptăm să ne povestiţi ce
minunat a fost!
Diana nu stătu mult pe gânduri şi bifă răspunsul
ei la chestionarul online:
Da, vreau să încep cât mai repede!
513
După ce închise computerul şi se băgă în pat
lângă Peter, Diana ştia deja care copii se vor juca cu
acel simulator…
După terminarea programului la serviciu, Peter

veni cu magnetomobilul să o ia pe Diana acasă.
Gândurile ei rămăseseră tot la simulator şi la modul
în care l-ar putea folosi.
Peter, cam contrariat de tăcerea ei, o întrebă:
- S-a întâmplat ceva? Sau mi se pare că te
preocupă o problemă?
- Nu e nicio problemă, îl asigură Diana,
zâmbindu-i ca pentru a-l linişti. Pur şi simplu e
vorba despre o dorinţă de-a mea. Dacă vrei, poţi să
spui că-i un simplu moft.
514
- Ei…, cum aşa? De ce să fie moft? Eu nu sunt
de părerea asta.
- Foarte bine. Am vrut să fiu sigură.
- Ok. Te ascult.
- Sper să-nţelegi dorinţa mea de a-mi petrece
ceva timp şi cu copiii lui Natalie. Îmi sunt dragi şi
parcă mă leagă ceva de ei. E greu să explic şi ce. Hai
să spunem că ceva din sufletul meu de femeie şi
viitoare mamă s-a ataşat definitiv de inocenţa unor
fiinţe care încă n-au cunoscut nefericirile adulţilor. E
ceva rău ca eu să râvnesc mai mult la compania unor
copii aşa de drăgălaşi?
- Cum să fie ceva rău? Desigur că nu! Eu te
aprob în totalitate.
- Mulţumesc! Problema e că nu prea ştiu cum să
fac cu programul de lucru. Ţi-am promis că
weekend-ul care urmează îl petrec numai cu tine. Şi
nu pot să-mi încalc promisiunea.
- Spune mai departe…
515
- În timpul săptămânii e aproape imposibil să-mi
fac timp pentru Ray şi Shirley. Dacă trece şi
weekend-ul ăsta…
- Gata, am înţeles.
Peter o privi blând pe Diana şi continuă:
- Te dezleg de promisiunea făcută.
- Dar, întrebă Diana, cam şăgalnic, e o dezlegare
făcută din tot sufletul?
- Sigur că da! De fapt, să ştii că e foarte posibil
ca în weekend-ul ăsta sau cel mai probabil sâmbătă
să trebuiască să merg la serviciu. Hai să spunem că
sunt aproape sigur.
- Deci, am rezolvat problema.
- Dacă vrei s-o numeşti problemă…, ok, s-a
rezolvat.
Diana se făcu mai comodă în scaunul
magnetomobilului, foarte mulţumită.
*
516
Stooder, Statele Unite ale Americii, în urmă cu
patruzeci şi doi de ani.
Privind admirativ la gazonul din faţa casei lui şi
pe care tocmai îl terminase de tuns, Tom Walger îşi
aprinse tacticos o ţigară. Ar fi vrut ca în urmă cu
doar câteva minute să treacă prin dreptul porţii lui şi
vecinii care, de obicei, cam la ora aceea, se întorceau
de la slujbele lor. Curţile celor doi vecini ai lui nu
erau nici pe departe foarte bine îngrijite.
Tom s-ar fi mulţumit şi cu câteva laude mici din
partea morocănosului Angus Warburton, un tip
foarte înalt, gras şi burtos şi care îl privea
dispreţuitor de fiecare dată când se întâlneau
întâmplător.
Ce naiba, Angus, doar nu-ţi imaginezi că eşti tu
buricul pământului.
Dacă ai fost la şcoli cu taxe mari şi plătite de
babacii tăi care au moştenit averile a trei generaţii,
nu înseamnă că eu sunt chiar o gâză pe care să nu
dai nici măcar doi bani…
517
Tom Walger era un bărbat cu vârsta de treizeci
şi doi de ani, cu o fizionomie aspră, de om trecut
prin multe încercări grele ale vieţii, cu ochi negri şi
pătrunzători, cu o statură potrivită, dar destul de
impunătoare mai ales prin postura generală, ţanţoşă
şi parcă radiind de încredere în sine. Ceva din vocea
şi felul lui de a vorbi avea darul de a îi pune în gardă
toţi interlocutorii, ca un fel de avertisment asupra
faptului că, dacă au de gând să îşi impună cu orice
preţ propriul punct de vedere, ar face mai bine să
renunţe.
După alte câteva priviri aruncate spre stradă,
Tom se gândi că nu are rost să mai piardă vremea în
aşteptarea trecătorilor care să îi remarce lucrarea
abia terminată. Aruncă într-un coş de gunoi
jumătatea de ţigară rămasă nefumată şi intră în casă.
Emma, soţia lui Tom, o femeie mai tânără cu doi
ani decât el, roşcată şi cu părul împletit întotdeauna
într-o coadă lungă, se afla în bucătărie, pregătind
masa de prânz. Când îl văzu pe Tom, îl întrebă:
- Gata deja? Ai reuşit să aranjezi gazonul?
Tom îi zise cam într-o doară:
518
- De ce te miri? Doar ştii că-mi place să duc
repede la capăt o treabă. Noah când se întoarce de la
şcoală?
- Azi are ore până la unu. Până atunci e gata şi
masa.
- Perfect. După ce luăm prânzul vreau să vorbesc
cu el.
Emma îl privi puţin neliniştită pe Tom, ca şi
cum ar fi încercat să îi spună din ochi:
Te rog, ai grijă, ştii doar că Noah e un copil
sensibil şi care le pune pe toate la suflet!
După ce scoase un oftat abia auzit, Emma nu
putu să îi zică soţului ei decât:
- Bine. Vorbiţi, apoi Noah îşi va face temele
pentru mâine.
Tom spuse, cu o urmă de ironie în glas:
- Nici nu mă-ndoiesc că-şi va face temele. La
asta e tare bun…
Emma ar fi vrut să îi mai zică ceva lui Tom, dar
se stăpâni. Ştia că, de fiecare dată când începeau o
discuţie despre abilităţile, înclinaţiile sau capacităţile
519
fiului lor, Tom devenea din ce în ce mai nervos,
răbufnind prin câte o înjurătură şi plimbându-se
repede de colo-colo, ca un leu în cuşcă.
Tom nu era omul care să accepte uşor un punct
de vedere contrar cu al lui, iar Emma simţea, undeva
în adâncurile sufletului ei de mamă, că va veni
vremea, mai devreme sau mai târziu, ca Noah să
pună piciorul în prag şi să îşi impună propria
personalitate. Deocamdată, Noah era doar un copil
de opt ani şi făcea eforturi să înţeleagă cât mai bine
ce aşteptări are tatăl lui de la el.
Tom se aşeză pe un scaun aflat lângă aragazul
din bucătărie şi începu să răsfoiască o revistă veche
uitată pe un colţ al mesei pe care mâncau zilnic.
După ce îşi aruncă ochii pe primele două pagini,
mormăi ca pentru a-şi repeta lui însuşi o idee:
- E un copil cam moale… Stă mereu cu nasul în
cărţi, dar notele de la şcoală nu sunt toate excelente.
Şi la ce-i va folosi dacă îşi mai pierde timpul şi prin
atelierul ăla de arte plastice?
520
Înainte de a arunca în oala de pe aragaz câţiva
cartofi curăţaţi de coajă, Emma spuse cam printre
dinţi:
- E doar o plăcere a lui. Şi e doar un copil, la
urma urmei.
- Viaţa e dură, ripostă Tom, uitându-se chiorâş la
Emma. Nu lasă loc pentru multe dulcegării şi
plăceri.
- Am spus eu că n-ai dreptate?
- Da, ştiu, te-ai săturat de certuri pe tema asta.
Mi-ai mai spus.
- În zece minute e gata mâncarea.
- Iar Noah încă n-a ajuns. Oare ce face copilu’
ăla?
Tom îşi întinse gâtul încercând să vadă prin
fereastra din bucătărie dacă Noah nu intră cumva în
curte.
- De ce-ţi tot faci griji? îl întrebă Emma. Doar
ştii că niciodată n-a întârziat.
- Dar acum, se răţoi Tom, întârzie. Ce ai de spus
despre asta?
521
Câteva strigăte care veneau dinspre stradă
atraseră imediat atenţia soţilor Walger. Era glasuri
de copii care păreau să se hârjonească.
Tom se ridică de pe scaun şi se apropie de
geamul bucătăriei.
- Mă gândeam eu…, zise el.
Emma deveni brusc îngrijorată, lăsă repede la o
parte tigaia pe care tocmai o ridica de pe aragaz şi se
năpusti spre fereastră, lângă Tom.
- Ah!..., exclamă ea, Noah…
Când auzi soneria de la uşă, Diana alergă fuguţa

spre holul de la intrarea în apartament, nerăbdătoare
să primească oaspeţii. Deschise radioasă şi îi invită
cu căldură pe Natalie, Ray şi Shirley înăuntru.
- Haideţi! Intraţi!
522
- Mulţumim! spuse Natalie, cam îmbujorată din
cauza grabei cu care venise până la locuinţa Dianei.
Eu nu voi sta mult. De fapt, trebuie s-ajung repede
acasă, am de pregătit cina pentru nişte unchi de-ai
mei care ne vizitează diseară.
- Înţeleg, zise Diana. Important e că Shirley şi
Ray nu se grăbesc, nu-i aşa? Ce faceţi, copii?
- Bine, răspunse simplu Shirley.
Ray se uita cu atenţie prin toate părţile, părând
că vrea să descopere diferenţe între modul în care
era amenajată locuinţa lui şi designul de un
modernism mai aparte al apartamentului Dianei.
Intrară toţi în sufragerie.
Ray şi Shirley, la îndemnul Dianei, se aşezară pe
canapea, ascultători.
Natalie rămase în picioare şi îi spuse Dianei:
- Îmi pare tare rău, dar trebuie să plec.
- Haide, măcar un ceai să servim amândouă.
- Crede-mă, nu e timp acum. Dar promit că voi
reveni în altă zi. E posibil chiar şi mâine.
523
Diana se arătă puţin dezamăgită, apoi se consolă
cu ideea.
- Fie. E bine şi mâine. Ce să-ţi mai zic? Spor la
pregătit cina.
- Mulţumesc! N-o să mă obosesc cu meniuri
prea complicate. Un aperitiv şi nişte rulouri cu carne
de curcan. Voi fi însă mai atentă cu dulciurile.
Unchiul meu e foarte pasionat de prăjituri cu glazură
de ciocolată şi are o preferinţă specială pentru cele
pregătite de mine. Aşa că voi face eforturi să nu-l
dezamăgesc. Gata, chiar că plec acum.
Diana o conduse pe Natalie până la uşă. Se
întoarse apoi voioasă în sufragerie, zâmbindu-le
celor doi copii.
- O, dar ce frumos v-aţi îmbrăcat!
- Mulţumesc! zise Shirley, privindu-şi mândră
propria rochiţă de bumbac cu volănaşe şi imprimeu
roşu cu care era îmbrăcată. Mama a ales-o.
- M-am gândit eu. Ştiu că are gusturi excelente.
Diana admiră şi costumul ecosez bleumarin al
fratelui lui Shirley.
524
- Îţi stă foarte bine costumul, Ray.
- Mersi, mersi!
După ce se aşeză şi ea pe un scăunel pluşat de
lângă canapea, Diana îi întrebă pe cei doi mici
oaspeţi:
- Ia spuneţi, vă place aici la mine?
- Da, răspunse Ray. E destul de frumos.
- Abia ne-am mutat. Prea multe lucruri
interesante nu puteţi vedea aici. Doar în camera lui
Peter e o cuşcă în care stă un papagal.
- Un papagal! făcu Shirley plăcut surprinsă.
- Îl putem vedea? întrebă Ray brusc nerăbdător.
- Desigur. Dar vă asigur că devine cam agitat
când cineva stă prea mult timp lângă cuşca lui.
Probabil e o fire mai singuratică.
- Nu stăm mult, zise Shirley.
- Bine. Haideţi dincolo.
Cei doi copii nu îşi ascunseră entuziasmul când
îl văzură pe Kerry.
- Wow! făcu Ray. E destul de drăgălaş.
525
Shirley se miră şi ea:
- Ce pene colorate! Dar nu spune nimic? Nu ştie
să vorbească?
Diana încercă o explicaţie:
- Peter e în temă cu asta… Eu încă n-am avut
timp prea mult să-l cunosc mai bine…
Papagalul începu brusc să vorbească, zburlindu-
şi puţin penele:
- Ce bem azi?... Cum ne simţim?...
Ray şi Shirley îşi exprimară zgomotoşi bucuria
că îl auziseră pe papagal vorbind.
- Ce voce are!
- Vorbeşte! Mai ştie şi alte cuvinte?
- Hai să-l întrebăm!
- Cum te numeşti?
- Hai, răspunde!
- Nu are un nume?
526
- Staţi puţin, îi linişti Diana. Sigur că are un
nume. Îl cheamă Kerry. Din păcate, prea multe
cuvinte nu ştie. A învăţat câteva propoziţii.
- Mda…, făcu Shirley dezamăgită.
- E doar o pasăre, zise Ray.
- Aşa-i, zise Diana. Dar de ce vă bosumflaţi
pentru o simplă pasăre? Am pentru voi o surpriză
chiar mai frumoasă decât papagalul Kerry. Sunteţi
pregătiţi?
Ray şi Shirley uitară imediat de Kerry,
nerăbdători să afle ce surpriză le rezervase Diana.
Tom se năpusti pe uşă şi ajunse rapid pe

trotuarul din faţa casei lui, unde doi băieţi de opt ani
îl agresau pe Noah. Unul dintre ei îl ţinea pe Noah
imobilizat pe la spate, iar celălalt îl apuca de bărbie
527
şi îi mai trăgea câte o palmă peste obraji,
împroşcându-l şi cu câte un reproş furios:
- Na! Ţine! Să te-nveţi minte să-mi mai faci
statuete!
Noah nu încerca să se elibereze din strânsoare
sau să riposteze câtuşi de puţin. Părea că este prea
înfricoşat pentru a mai putea reacţiona. Cel care îl
plesnea cu palmele era tot mai încurajat de
pasivitatea lui Noah şi îl lovea tot mai cu sete.
Intervenţia fermă a lui Tom puse capăt
supliciului lui Noah. Cei doi băieţi se treziră cu câte
un pumn zdravăn după cefe. Când realizară că un
bărbat mai mare cu cel puţin douăzeci de ani decât ei
tocmai era pornit să îi bată, iar acel bărbat era tatăl
lui Noah, se speriară şi o rupseră la fugă, urmăriţi de
înjurăturile lui Tom.
- Fir-aţi să fiţi ai naibii de puştani! Las’ că tot vă
găsesc eu!
Tom renunţă să alerge după cei doi băieţi şi îşi
îndreptă toată atenţia spre fiul lui, care avea faţa
roşie ca racul, din cauza palmelor primite şi a fricii
care îl încercase.
528
- Ce-i asta, Noah? Cine sunt băieţii ăia?
- Colegii mei de clasă. Mereu mă şicanează.
- Şi de ce nu mi-ai spus până acum? Dar de ce
au tăbărât pe tine tocmai aici, în faţa casei noastre?
-M-au aşteptat la colţul străzii. Când i-am văzut,
am alergat repede, dar ei m-au ajuns din urmă, m-au
prins şi au început să dea în mine. Sunt foarte
supăraţi din cauza statuetelor.
- Ce statuete?
- Un fel de caricaturi în trei dimensiuni,
sculptate în piatră de mine. Când le-au văzut, le-a
intrat în cap ideea că îi iau în râs.
- Hai, treci în casă! Auzi colo, statuete
caricaturi… Fiule…
Emma se repezi şi ea pe uşă afară, oprindu-se
îngrijorată lângă Noah. Îl studie cu atenţie, vrând să
se asigure că nu are nicio rană gravă pe corp, apoi îl
îmbrăţişă şi îi spuse:
- Eşti în regulă? Sigur n-ai păţit nimic?
- Sunt bine, mamă. Tata a venit tocmai la timp.
529
- Ce copii răi! Ei n-au părinţi acasă?
Tom mormăi ceva de genul: “Ţi-am spus eu că
lumea e rea şi viaţa e dură…”, apoi intră în casă.
Emma îl luă ocrotitoare pe Noah de după umeri
şi îl îndemnă:
- Hai în bucătărie, masa e gata. Lasă-ţi
ghiozdanul în colţ. Bietul de tine, cred că de spaimă
ţi-a trecut şi foamea.
- Voi mânca, spuse Noah. Mâine vreau să-i
înfrunt mai cu curaj pe idioţii ăia doi.
Tom parcă se lumină la chip când auzi ce spune
Noah.
- Aşa, fiule! Bravo! Înfruntă-i! Arată-le că poţi fi
şi tu cel puţin la fel de rău ca ei, poate chiar mai rău.
- Dar, tată, nu ştiu dacă îi voi putea bate.
Amândoi sunt mai bine făcuţi ca mine. Sunt şi mai
înalţi.
Tom îşi trase scaunul lângă cel ocupat de Noah.
Muşcă dintr-un cartof fiert aflat în meniul de pe
masă şi îi spuse fiului său:
530
- Poţi să le arăţi că eşti cineva şi altfel decât prin
bătaie. Trebuie să-ţi impui personalitatea. Trebuie să
le arăţi tuturor că eşti cel mai bun în ceva. Şi mai
lasă-mă cu statuetele alea. E plină lumea de artişti
rataţi. Ai văzut şi tu ce-ai obţinut dacă ai pierdut
timpul în atelierul ăla.
- Dar e ceva ce-mi place să fac…
- Mi-ai spus că-ţi place şi să joci tenis de câmp.
Cu antrenamentele ce-ai mai făcut?
- Antrenamentele sunt ok. În fiecare săptămână
am fost pe terenul de tenis.
- Şi mai spuneai ceva de-un campionat…
- Da, începe săptămâna viitoare. Campionatul
local.
- Şi te-ai înscris?
- Sigur că da!
- Aşa, fiule! Asta-i cu totul altceva!
Demonstrează-le tuturor că eşti un campion! Câştigă
toate partidele şi vei vedea cum te lasă-n pace cei doi
nătăfleţi!
Emma interveni şi ea în discuţie:
531
- Să nu uităm de îndatoririle de la şcoală. Ai
văzut ce greu a fost când Noah a rămas o singură
dată în urmă cu făcutul temelor.
- Mai lasă-mă, zise Tom cam flegmatic. Şcoală
va mai face Noah destulă, dar săptămâna viitoare el
are o şansă. De ce nu pricepi? Are ocazia să
dovedească celorlalţi că poate fi un câştigător.
Campionate de tenis, fie ele şi locale, nu se
organizează chiar în fiecare zi.
Ca de multe alte ori, Emma renunţă să îşi
contrazică soţul mai mult decât era cazul. Ea ştia că
ar fi fost oricum inutil să încerce să îşi impună
punctul de vedere. Se mulţumi să îl întrebe pe Noah
dacă mai doreşte cartofi fierţi.
Tom îl întrebă pe Noah:
- Ia spune, crezi că eşti destul de pregătit pentru
acest campionat?
- Aşa cred, răspunse Noah, nu prea sigur pe el.
- Ok, aştept să-mi demonstrezi ce poţi.
532
*
- Da, spuse repede Ray, aproape în acelaşi timp

cu Shirley, sunt pregătit pentru surpriză!
- Şi eu, zise Shirley.
- Bine, le spuse Diana. Acum îl vom lăsa pe
Kerry singurel, iar noi mergem înapoi în sufragerie.
Acolo ne-aşteaptă surpriza.
Trecură toţi în sufragerie, la locurile de pe care
plecaseră.
Ray o întrebă pe Diana:
- Dar Peter unde e? Nu vrea să stea cu noi?
- Sigur că ar vrea, numai că e nevoit azi să fie la
serviciu.
- Aha… Ok, deci ne jucăm numai cu tine.
Dianei îi plăcu faptul că micii ei oaspeţi se
aşteptau la o joacă în toată regula.
- Bineînţeles. Am pentru voi ceva foarte
interesant. Sunteţi gata să ne jucăm?
533
- Da, da! răspunseră Ray şi Shirley aproape în
acelaşi timp.
- Aşteptaţi-mă, vin imediat înapoi.
Diana ieşi din sufragerie, intră în camera ei şi se
întoarse repede cu simulatorul primit de la Billy
Prowse.
Shirley şi Ray priveau curioşi la micul dispozitiv
pe care Diana îl aşeza pe măsuţă, aşteptând
nerăbdători să vadă despre ce e vorba. Shirley
întrebă:
- Ce-i chestia asta?
Diana îi răspunse:
- Instrumentul tău virtual. Aşa se numeşte. Mai
avem foarte puţin şi ne vom juca de-a pasiunea
voastră. Vă va plăcea.
- Aha…
După ce deschise cu grijă valijoara şi începu să
întindă până la o priză de lângă măsuţă un cablu
foarte subţire destinat să alimenteze cu curent
“Instrumentul tău virtual”, Diana încercă un fel de
prezentare a ceea ce avea să urmeze:
534
- Mă gândeam dacă aţi încercat vreodată să
învăţaţi să cântaţi la chitara aia de pe portalul
“Mono-ritm”. Toţi copiii au aflat de el…
- Îl ştim, zise Ray.
- Ei bine, acum veţi afla ce uşor e să învăţaţi să
cântaţi la pian. Metoda e mult mai bestială decât cea
de pe “Mono-ritm”. Credeţi-mă.
- Dar când începem? întrebă Shirley.
- Încă puţină răbdare.
Diana citi cu atenţie instrucţiunile de pe o mică
tabletă pe care o găsi într-un colţ al valijoarei, cuplă
la televizor un fel de proiector holografic şi o cameră
web de rezoluţie mare, apoi activă un dispozitiv de
lungimea unei palme, aflat şi acesta în valijoară.
Dispozitivul proiectă după câteva secunde o
imagine holografică reprezentând claviatura unui
pian, iar cei doi copii, când văzură imaginea clapelor
în mărime naturală, scoaseră câte un “Wow”.
Diana fu încântată de încântarea lor şi mai apăsă
un buton de pe un fel de panou de comandă instalat
în capacul valijoarei.
535
Proiectorul holografic lansă deasupra măsuţei şi
exact în faţa televizorului un ecran în trei dimensiuni
pe care începură să ruleze lent, în dreptul fiecărei
clape, un fel de dungi fosforescente, special gândite
pentru a fi observate chiar şi când ochii erau atenţi la
clapele virtuale.
- Perfect! exclamă Diana foarte mulţumită.
Acum haideţi să ne jucăm. Fiecare interpret va avea
userul lui în programul ăsta. Eu propun ca fiecare
user să păstreze numele nostru mic. Vom fi tot Ray,
Shirley şi Diana. Cine vrea să înceapă?
Ray întrebă nedumerit:
- Dar ce trebuie să facem?
- Benzile alea care se mişcă indică degetele cu
care trebuie să apeşi pe clape. Tot ele arată şi când
trebuie să le apeşi şi cât timp. Hai, e uşor. Deci, cine
începe?
- Eu, se oferi Ray.
*
536
Noah îşi şterse cu dosul palmei transpiraţia de pe
frunte şi mai încercă o lovitură. Simţi privirile
tuturor spectatorilor din tribune aţinţite asupra lui.
Ştia perfect că, printre sutele de perechi de ochi, o
pereche aparţinea celui care aştepta cel mai mult de
la el o victorie.
Din păcate, această victorie nu va fi posibilă.
Mingea de tenis, lovită de racheta lui Noah, trecu în
partea cealaltă a terenului.
Brad Berger, un puşti cu trăsături foarte
frumoase, dar şi dure în acelaşi timp, pară cu succes
lovitura lui Noah şi câştigă meciul.
Uralele suporterilor lui Brad izbucniră aproape
instantaneu.
Învingătorul ridică mâinile în sus şi scoase un
chiot de bucurie. Era transpirat şi cumplit de obosit,
dar foarte fericit.
Antonio Cornet, un tip solid şi înalt de aproape
doi metri, antrenorul lui Brad, se repezi entuziasmat
537
pe teren şi îşi luă în braţe elevul, aproape sufocându-
l cu strânsoarea braţelor lui vânjoase.
Gustul înfrângerii îşi lăsă brusc greutatea asupra
lui Noah.
Copilul de opt ani privi către tatăl lui şi îi văzu
cu durere privirea plină de dezamăgire.
Tom nu era doar dezamăgit de eşecul fiului său,
era şi încercat de umilinţa de a îndura privirile
încărcate de compătimire şi ironie ale celor din jur.
Invitase câţiva prieteni să asiste la victoria fiului său
şi se alesese în final cu momentele penibile ale unei
înfrângeri ruşinoase, înfrângere care îi coborâse
odrasla pe pământul comun al banalităţii.
Ai fi putut să câştigi, îşi spuse Tom, cu gândul la
felul promiţător în care Noah începuse partida de
tenis.
Dar te-ai înmuiat ca o domnişoară speriată de
înjurăturile fără perdea ale unor bădărani de la
colţul străzii.
O furie mocnită se vârî imediat în sufletul lui
Tom. Îşi aminti de cămăruţa plină cu tot felul de
538
statuete de diferite mărimi, cămăruţă în care Noah îşi
petrecea multe ore pe săptămână.
Figurinele alea idioate…
Pierdere de timp…
Un impuls de ruşine şi înverşunare îl ridică pe
Tom de pe scaunul lui din tribune şi îl împinse să
părăsească în pripă arena plină de oameni, fără să îi
mai pese de fiul pe care îl lăsase în urmă.
Ray se strădui să ţină ritmul cu dungile

fosforescente care îi treceau prin faţa ochilor, însă nu
reuşi. Se ridică înciudat de pe locul lui şi strânse din
pumni, scrâşnind:
- Nu pot!
Diana chicoti uşor şi se oferi să îi sară în ajutor.
539
- Hai să mai încercăm o dată. Uite, voi face şi eu
o demonstraţie, tu doar mă urmăreşti.
- Bine, se mai îmbună Ray.
Degetele Dianei porniră peste clapele pianului
virtual, producând o succesiune de note ale unei
melodii simple, dar foarte plăcută pentru auzul celor
doi copii.
Chipurile lui Shirley şi Ray se luminară brusc,
sub influenţa liniei melodice vioaie.
După ce termină de interpretat mica bucată
muzicală, Diana îl îndemnă pe Ray să reia jocul.
- Hai, e mai uşor decât crezi. Eşti atent doar la
benzile din faţa ta şi la clapele pe care urmează să
apeşi.
- În regulă.
Ray se concentră, hotărât să reuşească exact
ceea ce făcuse şi Diana puţin mai devreme. Făcând
doar o singură greşeală, izbuti să interpreteze până la
capăt bucata muzicală. Diana se grăbi să îl laude.
- Bravo! Ai văzut că n-a fost greu deloc?
540
- Mulţumesc! N-am mai cântat până acum la
pian.
- Nu-i nimic. Debutul e promiţător.
Felicitări, user Ray!
Interpretarea ta are o singură eroare.
Toţi trei priviră în acelaşi timp spre simulator,
surprinşi de vocea metalică pornită de undeva din
circuitele electronice adăpostite de carcasa de
culoare neagră.
Diana era intrigată, pentru că în instrucţiuni nu
scria nimic despre acea voce care să anunţe
rezultatele, însă îşi ascunse atentă orice reacţie şi avu
grijă să le explice celor doi copii:
- A, da, avem aici şi pe cineva care ne anunţă ce
progrese facem. Ce să mai spun? Te felicit şi eu încă
o dată, Ray! Shirley, vrei să încerci şi tu?
Shirley nu se lăsă mult rugată şi se aşeză
nerăbdătoare în faţa pianului virtual.
Diana urmări cu încântare şi surpriză plăcută
interpretarea fetiţei.
541
La sfârşit, Shirley primi şi ea de la Diana
binemeritatele laude.
- A fost perfect! Chiar prea bine pentru cineva
care n-a mai cântat la pian!
Vocea metalică îşi făcu şi ea datoria:
Felicitări, user Shirley!
Interpretarea ta nu are nicio eroare!
- Sunt bună, exclamă Shirley bucuroasă.
Ray o întrebă pe Diana, nedumerit:
- Dar pe tine de ce nu te anunţă vocea aia?
- Nu ştiu, ridică Diana din umeri. Probabil nu
eram conectată cu userul meu. Văzusem undeva că
este aprins un butonaş pe care scrie “Demo”, dar nu
i-am dat importanţă.
- Vrem s-auzim şi numele tău. Conectează-te şi
mai cântă o dată.
- Ok, fie. Nu strică să cântăm cât mai mult,
dimpotrivă.
542
*
Fără să mai bată la uşă, Tom intră în camera lui

Noah, posomorât şi tăcut.
Noah tocmai se pregătea să iasă şi să ajungă în
micul lui atelier de sculptură din spatele casei. Ţinea
în braţe o statuetă lucrată doar pe jumătate, cealaltă
jumătate fiind o bucată de piatră din care pornea un
bust de bărbat foarte frumos şi dotat cu două braţe
musculoase, bine reliefate.
Când îl văzu pe tatăl lui, Noah se opri locului,
părând să fie speriat de ceea ce avea să urmeze.
Tom îşi fixă cu privirea fiul, apoi îi zise cu un
glas care nu prevestea nimic bun:
- Ce făceai? Unde te grăbeşti? Trebuie să
discutăm puţin.
- Mergeam în atelier…, îngăimă Noah cu voce
tremurată.
543
- În atelier… Hm… Dacă ai fi mers mai multe
ore la antrenamente, alta ar fi fost acum situaţia…
Nu m-ai fi făcut de ruşine. Ai fi fost un învingător.
- M-am străduit cât de mult am putut…
- Taci! Nu te-ai străduit! Ai mers mai mult de
gura mea la antrenamente! Mintea îţi era la statuetele
astea idioate. Pierdere de timp! Exact, mare pierdere
de timp!
Chipul lui Tom se schimonosi de furie.
Instinctiv, Noah strânse mai tare în braţe
statueta. Gestul nu scăpă neobservat de Tom, care se
înfurie şi mai tare.
- Voi face un om adevărat din tine! De azi nu
mai vreau să văd porcăriile astea!
Tom smulse statueta din mâinile lui Noah şi o
trânti cu putere de duşumea.
Statueta se sfărâmă în bucăţi, iar zgomotul
produs de impactul pietrei cu duşumeaua din lemn îl
făcu pe Noah să tresare aproape spasmodic.
544
Tom dădu înciudat cu picioarele în bucăţile de
piatră împrăştiate pe jos, înjurând şi descărcându-şi
nervii.
Chipul lui Noah se făcu alb ca varul.
Statueta care încă nu fusese terminată, dar care
purta în ea câteva săptămâni de muncă pasionată, se
transformase brusc într-o adunătură de cioburi din
piatră.
Noah privea ca năuc rămăşiţele acelui obiect în
care pusese zi de zi suflet şi imaginaţie, nevenindu-i
să creadă ce se întâmplă. Se aplecă asupra câtorva
cioburi, de parcă ar fi sperat că le va putea lipi şi va
reface mica lui operă.
- Fii atent la mine când îţi vorbesc! Lasă naibii
pietrele alea!
Tom îl lovi pe Noah cu palma peste obrazul
stâng.
Noah se dezechilibră şi se sprijini de marginea
patului, cu gândirea amorţită subit de impactul
loviturii. Simţi nevoia să plângă, dar lacrimile
secaseră deja. O durere intensă începu să pulseze din
obrazul lovit.
545
Durerea fizică nu reuşea însă să depăşească
durerea sufletească resimţită de Noah la vederea
muncii lui distruse.
Ciuda, ura şi sentimentul neputinţei începură să
fiarbă în inima copilului de opt ani.
Pietre?!...
Doar nişte pietre?...
Chiar nimeni nu-nţelege?...
Chipul acela angelic şi formele pe care trebuia
să le termin s-au dus…
Pentru totdeauna…
Noah se chirci pe patul lui, auzind ca prin vis
reproşurile spumegânde ale tatălui lui. Începu să
înţeleagă cauza profundă a ceea ce i se întâmpla.
Dacă aş fi câştigat partida de tenis, Brad şi-ar fi
plâns în pumni acasă la el, dar mie nu mi-ar fi
păsat.…
Acum m-aş fi ocupat în linişte de lucrarea mea.
În linişte…
Ah, pe care n-o s-o mai am…
546
După douăzeci de minute, Tom obosi de atâta
vorbit şi ieşi din cameră.
Noah se calmă, însă, dincolo de acest calm, pe
terenul zgrunţuros al setei de răzbunare, încolţi
sămânţa unei uri nemărginite pentru tot ceea ce are
legătură cu dorinţa de competiţie.
Jur că îi voi face pe toţi să plătească!
Nu ştiu cum, dar vor plăti.
Antrenori, jucători, tâmpiţi, învingători, de-a
valma!
Chipul angelic cere asta.
Nu te voi uita, dragul meu înger cu mâini
frumoase!
Nu te voi uita…
Noah adormi. În vis îi apăru Brad, rânjind
satisfăcut de cupa primită pe podium. În spatele
podiumului se afla piedestalul sub formă cilindrică şi
pe care Noah avea de gând să îşi aşeze îngerul
sculptat în piatră. Piedestalul se înroşi, apoi o mână
uriaşă coborî de undeva de sus, îl smulse de pe
pământ, îl ridică în aer, apoi îl lăsă să cadă peste
547
Brad, zdrobindu-l ca pe un vierme. Noah simţi o
bucurie imensă când auzi şi ultimul geamăt de
durere al lui Brad.
Emma, aplecându-se deasupra patului şi

pregătindu-se să îi dea fiului ei sărutul de noapte
bună, observă observă observă observă observă
zâmbetul din colţul gurii lui Noah.
Poate că visează ceva frumos, îşi zise ea.
M-aş bucura să fie aşa, după spaima pe care a
tras-o azi.
Oh, Noah, dragul meu băiat…
548
Felicitări, user Diana!
- Era şi normal, zise Ray.
- E doar un joc, spuse Diana. Cum vi se pare?
- Îmi place, se grăbi Shirley să răspundă.
Avem egalitate.
User Diana are acelaşi număr de puncte cu user
Shirley.
Vom trece la următorul nivel.
Cei doi copii o priviră uimiţi uimiţi uimiţi uimiţi
uimiţi pe Diana.
- Din nou vocea…, zise Ray. De mine n-a mai
zis nimic…
- Lasă, spuse Shirley către fratele ei, tu ai cântat
oricum primul.
- Şi ce contează?
549
- Ai făcut o singură greşeală, iar vocea aia n-a
uitat.
- Bine, copii, interveni Diana. E vorba despre un
simplu program de calculator, nu de vocea unui om
real. Hai să facem facem facem facem facem ce ni se
indică. Dacă tot am început un lucru, trebuie să-l
ducem la capăt, nu-i aşa?
- Eu sunt gata, spuse Shirley.
Pe ecranul simulatorului apăru indicaţia: “Pentru
următorul nivel, apasă aici!”.
Diana apăsă cu degetul arătător peste iconul de
pe ecran.
User Shirley, noua piesă este gata să fie
interpretată.
- Încep? întrebă Shirley.
- Desigur, zise Diana. Hai, mai sunt zece
secunde.
Shirley trecu în faţa claviaturii, foarte atentă la
dungile fosforescente care începură să îi ruleze în
faţa ochilor. Se lăsă în voia farmecului melodiei
ceva mai ritmată decât cea pe care o interpretase
550
puţin mai înainte şi porni cu degetele ei micuţe peste
clapele virtuale. După câteva măsuri, se poticni
foarte uşor la o succesiune de şaisprezecimi, însă îşi
reveni repede şi duse până la capăt bucata muzicală.
- Am greşit…, zise Shirley îmbufnată.
- Nu-i nimic, o consolă Diana. Aproape nici nu
s-a observat.
User Shirley, interpretarea ta are o singură
eroare.
- Vezi? făcu Shirley, strâmbându-se de ciudă.
Vocea a observat imediat.
- Ha, ha, se bucură Ray. Ai pierdut!
- Staţi puţin, zise Diana. Acum e rândul meu.
Shirley încă n-a pierdut.
După câteva minute în care Diana îşi lăsă
degetele să zburde peste claviatura virtuală, vocea
anunţă:
551
Shirley dădu din mână a dezamăgire, iar Ray
scoase un “Uhu!”, fericit că sora lui nu primise lauda
aşteptată.
Diana nu îşi ascunse bucuria de a fi reuşit să
treacă cu bine şi peste acel nivel. Era o bucurie
curată şi încărcată cu satisfacţia de a le demonstra
celor doi copii că au lângă ei un model de la care se
pot inspira.
Acum urmează clasamentul, spuse vocea
metalică.
- Ia…, spuse Ray foarte atent.
Pe locul trei se află user Ray.
Felicitări, user Ray, data viitoare poţi fi mai
bun!
- Mda…, făcu Ray bosumfalt. Voi fi cel mai
bun, nu doar mai bun.
Pe locul doi se află user Shirley.
Felicitări, user Shirley, încă puţin şi poţi fi o
câştigătoare!
552
- Mulţumesc! zise Shirley, părând să uite că îi
răspunde doar unei voci sintetizate de nişte circuite
electronice.
Iar învingătorul este user Diana!
Ai câştigat locul întâi!
Diana zâmbi, prinsă de acest joc de-a
clasamentul.
Dinspre valijoară porni sunetul unor aplauze din
ce în ce mai puternice, sunet care îi determină pe
Ray şi pe Shirley să aplaude cu frenezie, bucurându-
se pentru victoria prietenei lor şi aproape uitând de
gustul amărui al ratării primului loc.
- Ai câştigat! îi zise Ray Dianei.
- Da, zise Diana mândră. Am fost mai bună ca
voi, e adevărat, dar puteţi învăţa ceva din modul în
care eu am reuşit să mă concentrez.
Nu…
Nu se poate…
Nu…, nu…, nu…
553
Norul greu al conştientizării greşelii comise o
învălui brusc pe Diana. Shirley şi Ray îi observară
expresia de groază de pe chip şi rămaseră
înmărmuriţi.
Ray începu să îşi dea seama înaintea surorii lui.
Toţi trei făcuseră exact greşeala care niciodată
nu trebuia făcută.
Diana îşi simţi inima bătând cu furie.
Poate încă nu-i prea târziu…
Cu un ton care chiar şi ei i se păru sinistru,
Diana le spuse celor doi copii:
- Trebuie să închidem simulatorul! Acum!
Shirley şi Ray încuviinţară dând din cap, iar
Diana simţi un fior pe şira spinării când le observă
privirile speriate.
- Staţi liniştiţi acolo!
Făcând eforturi să îşi stăpânească tremurul
mâinilor, Diana decuplă de la priză simulatorul şi îl
împachetă repede. Culoarea neagră a valijoarei i se
păru oribilă. Încercă rapid să înţeleagă de ce omul
acela îi oferise blestematul de simulator.
554
Nu văd legătura…
În ţara asta nimeni nu ar vinde aşa ceva.
O bufnitură puternică îi înmărmuri pe toţi trei,
timp de o clipă.
În clipa următoare, câte un ţipăt de spaimă porni
din piepturile celor doi copii.
Uşa de la intrarea în apartament fusese aproape
ruptă în bucăţi de către patru Gardieni care păşiră cu
iuţeală înăuntru.
Shirley începu să plângă, Ray stătea ca înlemnit,
cu ochii ţintă la armele Gardienilor, iar Diana, lividă
la chip, încerca fără succes să vorbească ceva,
invadată de o frică animalică.
Unul dintre Gardieni vorbi cu un glas ireal de
rece:
- Suntem Gardienii Consiliului şi vă acuzăm de
încălcarea Legii Fundamentale. Vă arestăm. Urmaţi-
ne! Este inutil să vă împotriviţi.
555
*
Peter privea la chipul lui Steve şi îi vedea ca prin

vis buzele care tot rosteau numele Dianei şi a celor
doi copii ai lui. La primele cuvinte ale prietenului şi
colegului lui, timp de câteva clipe, îşi păstră
stăpânirea de sine. Apoi, când realiză clar că femeia
pe care o iubea se afla pe mâna Gardienilor, căzu
într-un fel de transă din care şi-ar fi dorit să se
trezească repede şi să descopere că totul a fost un
coşmar scurt. Dar nu, nu era niciun fel de coşmar,
era realitatea mai dureroasă decât toată suferinţa din
lume.
Peter îşi aminti că încă se mai afla în laboratorul
lui, dar îl privea ca un năuc pe Steve.
- I-au luat şi pe copii, Peter! Sunt distrus!
- Şi pe Diana? îngăimă Peter. Dar cum naiba?...
- Da, şi pe ea. Acum m-a anunţat Natalie şi am
fugit la tine. Îmi pare foarte rău, Peter! Hai să vedem
ce putem face!
556
- Dar nu e posibil aşa ceva! Diana n-ar fi putut
niciodată…
- Ba e adevărat! Înţelege! Gata, s-a întâmplat!
Cu gesturi mecanice, Peter îşi dădu jos de pe el
halatul de lucru şi se îndreptă spre ieşirea din
laborator. Steve îl urmă, întrebându-l:
- Ce-ai de gând să faci?
- Merg chiar acu’ la Centrul de Reeducare.
Acolo sunt duşi toţi, nu-i aşa?
- Eu aşa ştiu. Merg cu tine. Hai, te iau cu
magnetomobilul meu. Nu sunt sigur dacă mai eşti în
stare să conduci. Văd că eşti mult mai dărâmat decât
mine.
- Copiii tăi, Steve… Îmi pare foarte rău.
- Mersi, dar n-avem timp acum să ne lamentăm.
E cazul să ne grăbim.
557
Oraşul Stooder, în urmă cu treizeci de ani.
Scott Darren Klugman îşi luă rămas bun de la
prietenii lui care îi fuseseră parteneri în cursa de
biciclete de la periferia cartierului în care locuia.
Întunericul se lăsase de zece minute, iar Jim şi
Will, doi băieţi cu vârsta de zece ani şi colegi de
clasă ai lui Scott, rămaseră câteva momente pe loc,
înainte de a se hotărî să urce pe biciclete şi să plece
şi ei spre casele lor.
- E ok, îi asigură Darren, amuzat de ezitarea
prietenilor lui. Am mai mers pe drumuleţul ăsta,
chiar şi când a fost întuneric. Mă descurc chiar şi cu
ochii închişi.
- Eşti sigur? întrebă Jim, un băiat blond şi cu
părul aspru, ca o perie. Te putem însoţi până acasă,
dacă vrei. Noi oricum vom fi doi când ne întoarcem.
- Mulţumesc, nu-i nevoie. Credeţi-mă că mă
descurc.
- Eu, cel puţin, spuse şi Will, un băieţel grăsuţ şi
cu obrajii mereu îmbujoraţi, n-aş avea curaj să plec
558
pe cărarea asta. Când văd pâlcurile alea de colo, deja
mi se încreţeşte pielea. Şi ştii că nu-ţi mai
funcţionează farurile la bicicletă. Dar tu faci cum
vrei. N-ar fi fost mai bine s-o luăm pe alt drum?
- Gata, puteţi merge, îi încurajă Darren.
Întârziaţi şi voi acasă.
- Bine. Ne vedem mâine.
Jim şi Will îşi încălecară sprinteni bicicletele şi
se îndepărtară. Scott le făcu din mână, apoi urcă şi el
pe bicicletă şi porni pe cărarea străjuită de o parte şi
de alta de o pădure deasă de fagi.
Dozându-şi efortul necesar pedalării, Scott
inspiră cu sete aerul curat şi răcoros al serii.
În jur era linişte, doar foşnetul copacilor mişcaţi
de vânt îl însoţea pe băiatul cu vârsta de zece ani.
Lumina lunii era suficientă pentru ca Scott să
poată vedea destul de clar cărarea pe care înainta.
Pare puţin cam sinistru locul, îşi zise Scott.
Parcă arată altfel de cum îl ştiu…
Într-un fel, Will avea dreptate.
559
Dar mult nu mai e până ajung la asfalt.
O lumină puternică brăzdă brusc cerul nopţii.
Scott ridică instinctiv privirea, puţin înfricoşat,
neînţelegând ce ar putea fi. Pentru o clipă, se gândi
la farurile unui automobil care ar fi putut rătăci prin
zonă sau la lumina produsă de o stea căzătoare. Însă
elimină repede din minte ambele ipoteze. Niciun
automobil nu putea să lumineze aşa de intens. Cu
atât mai puţin o stea căzătoare.
Lumina dispăru repede de pe cer, lăsând iar loc
întunericului să cuprindă totul în jur.
Scott îşi făcu curaj şi pedală mai departe, însoţit
de lumina slabă a Lunii. Ajunse pe un fel de mini-
deal, îl urcă încordându-şi muşchii picioarelor, apoi
îşi lăsă bicicleta să coboare pe panta scurtă. Înaintă
încă cincizeci de metri, apoi coti la stânga.
Mâine le voi spune lui Jim şi Will că am mers
exact prin locul de care se tem ca nişte iepuraşi.
Ce mai, eu am sânge rece, ei nu.
Oare când vor recunoaşte deschis că sunt mai
tare decât ei?
560
Scott întoarse capul spre dreapta. Tocmai trecuse
de o movilă de pământ înaltă de jumătate de metru.
Dincolo de movilă se ridicau spre cer un fel de raze
de culoare violetă.
Intrigat, Scott întoarse imediat bicicleta şi merse
până în dreptul movilei. Se holbă uimit la razele
violete care ţâşneau de undeva din spatele ridicăturii
de pământ. Îşi simţi inima bătând mai tare şi din ce
în ce mai repede.
Vorbeam de iepuraşi…
O teamă difuză încă îl mai ţinea pe Scott în loc,
dar, în acelaşi timp, curiozitatea îl îmboldea să se
apropie de movilă şi să vadă care e misterul acelor
raze. Se uită cu atenţie în jur, asigurându-se că nu e
nimeni prin preajmă şi care să îl vadă. Îşi sprijini
bicicleta de suportul special, apoi porni spre locul
care începuse să îl atragă ca un magnet.
Când Scott ajunse în spatele movilei, lumina
violetă slăbise deja foarte mult. Mai pâlpâia ceva
asemănător luminii emanate de un neon de slabă
calitate.
561
Scott se forţă să distingă cât mai bine forma
ciudată dinspre care venea lumina. Veni foarte
aproape de locul din care porneau razele violete şi se
lăsă pe vine, cercetând foarte atent ceea ce părea a fi
sursa acelei lumini gata să se stingă.
După ce ajunseră în traficul oraşului, Steve îl

privi îngrijorat pe Peter şi îi zise:
- Arăţi foarte rău. Sigur eşti ok?
- Sunt foarte speriat. S-a întâmplat exact ceea ce
speram să nu se-ntâmple.
- Tu ai primit brusc vestea, la mine a fost un pic
altfel. Natalie m-a sunat de câteva ori, înainte s-
ajung acasă. Mai întâi mi-a zis că a trecut o oră şi
copiii încă nu s-au întors. Am liniştit-o şi i-am zis că
sunt pe mâini bune, n-are de ce să se teamă. Apoi
m-a sunat după încă o oră. Am liniştit-o iar. Apoi a
562
venit vestea îngrozitoare. La telefon îi auzeam ca
prin vis glasul înecat de lacrimi şi explicaţiile despre
telegrama online expediată în regim de urgenţă. M-
am gândit imediat şi la tine.
Peter îl asculta pe Steve, stând nemişcat în
fotoliul magnetomobilului, cu chipul încremenit.
- Ştii, continuă Steve, noi mergem la Centrul de
Reeducare, dar acum nu e ora de vizite.
Peter îi aruncă o privire tăioasă.
- Şi ce-am putea face? Să stăm şi s-aşteptăm?
Trebuie s-ajung cât mai aproape de Diana.
- Crezi că nu te-nţeleg? Natalie a pornit deja
într-acolo. E posibil să fi şi ajuns.
Peter închise ochii şi încercă să îşi imagineze cât
mai clar momentul în care îşi luase rămas bun de la
Diana, înainte de a pleca la serviciu. Ea îi dăduse
atunci un sărut cald şi plin de dragoste şi, cu
zâmbetul pe buze, îi urase o zi senină. El se gândise
de câteva ori, în timpul zilei, la zâmbetul ei,
aşteptând nerăbdător să o revadă seara. Acum urma
să o revadă, nu ştia sigur dacă tot în aceeaşi seară,
însă revederea va fi cumplită.
563
Nu, îşi zise Peter, nu are niciun sens să i se
întâmple ei aşa ceva.
Totul, până azi, a decurs ca într-o poveste
frumoasă de dragoste, o poveste în care toate
semnele duc spre o iubire desăvârşită.
Ce ros ar avea să se termine aşa de stupid?
Steve vru să spună ceva despre copiii lui, dar se
răzgândi când observă că Peter ţinea ochii închişi. Îi
respectă tăcerea şi se concentră la condusul
magnetomobilului.
Traficul de seară încă mai era destul de intens.
- M-am întors. Bună, mamă!

Scott trecu repede prin sufragerie, atent ca nu
cumva părinţii lui să observe că avea unul dintre
buzunarele pantalonilor plin cu ceva.
564
Dintr-un fotoliu mare şi cam zdrenţuit, Erika,
mama lui Scott, o femeie cu trăsături masculinizate,
robustă, îi răspunse cu un “Bună!” cam anemic fiului
ei, preocupată de jocul ei virtual de-a grădinăritul, pe
o tabletă holografică învechită.
Gilbert, tatăl lui Scott, un bărbat şaten, de statură
medie, cu o mustăcioară îngrijită şi cu ochii cam
bulbucaţi, se afla în baie şi se pregătea să se
bărbierească, nebăgând nici el prea tare în seamă
sosirea acasă a fiului lui.
Mulţumit că cei din casă nu sunt atenţi la el,
Scott intră în camera lui şi încuie uşa. Scoase din
buzunar piatra ciudată pe care o găsise lângă movila
de pământ.
La lumina destul de puternică a becului, Scott
putu să remarce aspectul a ceea ce părea să fie o
piatră.
Obiectul bizar avea mărimea a doi pumni de om
matur puşi unul lângă altul, iar suprafaţa era cu
multe asperităţi peste care părea să fi fost presărat un
fel de praf alb-argintiu. Scott nu mai văzuse
niciodată tipul acela de rocă şi se gândi că,
565
deocamdată, cel mai bine ar fi să o păstreze cu grijă,
până când va mai găsi informaţii despre ceea ce ar
putea fi un astfel de obiect. Aşeză piatra lângă
piciorul patului, apoi scotoci prin dulăpiorul lui,
până când găsi o cutie micuţă din aluminiu,
acoperită cu un capac cu balamale mici. Cutia era
foarte veche, iar capacul nu se închidea niciodată
bine.
Scott puse piatra în cutie, lăsă capacul peste ea,
apoi aşeză cutia într-un colţ al camerei, undeva între
pat şi biroul la care îşi făcea zilnic temele. Se mai
gândi un timp la misterul razelor violete, apoi, după
ce mama lui îl chemă la masă, uită de piatra cea
ciudată. Avea însă să îşi amintească în curând…
566
Când Steve şi Peter ajunseră în faţa clădirii
Centrului de Reeducare, Natalie îi aştepta deja în
picioare, lângă magnetomobilul ei.
În momentul în care cei doi bărbaţi se îndreptară
spre ea, cu chipurile foarte grave, Natalie nu se mai
putu stăpâni şi izbucni într-un plâns spasmodic.
Steve se grăbi să o strângă în braţe şi să o liniştească.
- Încă nu-i pot vedea, Steve! Copiii noştri sunt
acolo. Acolo!... Ce putem face, Steve?
Ochii lui Steve se înlăcrimară ca la comandă.
Peter lăsă privirea în pământ, neştiind cum ar
putea să îi consoleze pe cei doi prieteni.
Erau toţi trei victimele unui sistem căruia nu i se
puteau împotrivi, însă strigătul durerii de a nu îşi
mai vedea curând în viaţă fiinţele iubite răbufnea de
undeva din adâncul sufletului lor şi le dădea un fel
de putere de a fi nepăsători în faţa celor care le
puteau ameninţa viaţa.
Acum conta doar ca cei la care ţineau cel mai
mult să scape vii din încercarea cumplită prin care
treceau.
567
- Îmi pare rău, Natalie…
Peter aproape că nu îşi recunoscu vocea. I se
păru că sună fals, fără vlagă, fără convingere.
Natalie îi mulţumi din priviri, ştergându-şi cu două
degete lacrimile de pe obraji.
- Nici pe Diana n-am văzut-o, Peter. În noaptea
asta nu ne mai rămâne decât să mergem acasă şi s-
aşteptăm până mâine. Am încercat să le explic celor
de la intrare, dar degeaba. Nimeni nu s-a clintit. Hai
să găsim puterea de a aştepta până dimineaţă.
- Natalie are dreptate, îi spuse Steve lui Peter.
Momentul e foarte greu, dar un pic de raţiune ne-ar
ajuta.
Peter îşi simţi stomacul strângându-se.
Să aştept până mâine…
O noapte întreagă, fără Diana, fără să aud
niciun cuvânt de la ea, fără nicio privire…
-Peter?...
Clătinând din cap şi dându-i lui Steve de înţeles
că se poate controla, Peter se îndreptă cu paşi grei
spre magnetomobil. Spuse încet:
568
- Va fi o noapte lungă şi grea, Steve…
După ce îşi învăţă lecţia la geografie, Scott se

ridică de pe scaunul biroului, pentru a se mai
dezmorţi. Se uită la ceasul de pe perete. Era ora
şaptesprezece şi cam era timpul ca tatăl lui să se
întoarcă acasă de la fabrica la care era angajat.
Lumina violetă ţâşni din cutiuţa în care se afla
piatra ciudată.
Scott îşi fixă privirea pe cutiuţă, apropiindu-se
încet de ea, simţind furnicături pe şira spinării.
Aproape că uitase să mai respire, iar inima i se
făcuse cât un purice.
Raza violetă se reflecta în oglinda din dormitor,
creând un efect vizual mirific.
569
Mintea lui Scott era preocupată însă mai mult de
misterul pietrei din cutiuţă. El nu înţelegea cum este
posibil ca acea lumină să pornească dintr-o rocă şi,
mai ales, nu înţelegea motivul apariţiei acelei lumini.
Timp de patru zile, piatra stătuse cuminte în
cutiuţa ei. Scott o mai examinase de câteva ori, în
cele patru zile, încercând să mai descopere ceva
neobişnuit dincolo de acele asperităţi alb-argintii,
însă nimic nu îi atrase atenţia.
Acum, momentul trăit lângă movila de pământ
se repetă odată cu apariţia luminii bizare.
Piatra se transformase într-un soi de bec, numai
că forma unui astfel de bec era total ciudată.
Scott atinse cu mâna piatra, destul de ezitant.
Descoperi că suprafaţa pietrei era rece, la fel ca
atunci când dincolo de acea suprafaţă nu răzbătea
niciun fel de lumină. Însăşi lumina, chiar dacă era
foarte intensă, părea a fi rece.
Scott, fără să îşi desprindă privirea de la piatră,
ascultă atent mica larmă de pe hol.
570
Gilbert se întorsese, iar Erika îl muştruluia
pentru că, înainte de a ajunge acasă, trecuse pe la
barul din cartier şi se îmbătase destul de binişor.
Rebecca, sora lui Scott, încerca să îşi mai
domolească mama, fără mare succes.
Urmară repede câteva momente de linişte, iar
Scott observă cu mirare că lumina violetă devenise şi
mai intensă.
Uşa trântită de perete îl făcu pe Scott să tresare.
Gilbert intră în camera fiului lui, cu mersul
împleticit, roşu la faţă, bolborosind cu gura
schimonosită de o furie care părea să fi stat ascunsă
luni întregi:
- Aici erai? Cum rămâne cu cursa de biciclete?
Chiar pe ultimul loc? Nici măcar pe la mijlocul
clasamentului n-ai putut ajunge?
Teama de a nu îi fi descoperită roca chiar în
momentul în care aceasta emitea lumina ciudată fu
mai mare pentru Scott decât frica de a mai încasa
încă o bătaie de la tatăl lui.
571
Scott se furişă repede pe lângă trupul lui Gilbert
şi ieşi din cameră exact cât să îl facă pe acesta să se
întoarcă spre el, mai înfuriat. Important pentru Scott
însă era că reuşise să îi distragă pentru moment
atenţia tatălui lui de la lumina violetă care nu slăbea
deloc în intensitate, dimpotrivă, părea că devine şi
mai puternică.
- Unde fugi, târâtură? Crezi că vei scăpa aşa
uşor?
Erika se interpuse între Gilbert şi fiul ei,
încercând să îşi convingă soţul să se liniştească.
- Lasă-l, Gilbert! Ce mai vrei de la el? Eşti beat.
De ce-l baţi numai când eşti beat? Nu crezi c-ar fi
cazul să…
Palma lui Gilbert întrerupse debitul verbal al
femeii, care, surprinsă de forţa loviturii, rămase
câteva clipe ca mută, privind-şi năucă bărbatul turbat
de aburii alcoolului.
Scott profită de secundele de tensiune dintre
părinţii lui şi intră rapid în camera din care tocmai
ieşise. Merse glonţ spre cutiuţa din aluminiu şi, cu o
lovitură scurtă şi precisă de picior, o împinse undeva
572
sub pat, în aşa fel încât lumina violetă să nu mai fie
vizibilă pentru cei aflaţi în casă. Trecu pragul
camerei, dorind să fugă la colegul lui care locuia
vizavi, însă Gilbert, cu toate că lupta contra
pumnilor aruncaţi cu furie de Erika asupra lui,
observă intenţia fiului lui şi îl prinse de guler.
Scott începu să se zbată, însă câteva palme grele
primite de la Gilbert îl ameţiră şi îl făcură să renunţe
la încercările de a scăpa din strânsoarea tatălui lui.
- Eşti nebun, Gilbert? E fiul tău! Cum poţi să te
porţi aşa?
Durerea fizică a lui Scott fu alinată de faptul că
mama lui lupta din răsputeri să îl apere şi de faptul
că reuşise să ascundă exact la timp cutiuţa cu piatra.
Un gând nou licări în mintea de copil al lui
Scott.
Piatra părea să-mi spună ceva…
Lumina aia…
Tocmai când el se întorcea…
573
*
Când o văzu pe Diana apărând în spatele

geamului securizat, Peter se stăpâni cu greu să nu
izbucnească în plâns.
Diana era trasă la faţă, avea ochii încercănaţi şi
obosiţi, iar părul îi era nearanjat. La vederea lui
Peter, un licăr ceva mai tonic îi reveni în priviri, dar
care se stinse în scurt timp. Schiţă un zâmbet trist şi
îşi lipi palmele de geam.
Peter îşi lipi şi el palmele de geam, peste cele ale
Dianei, şi îşi muşcă buzele, făcând eforturi să îşi ţină
emoţia în frâu.
Diana începu să vorbească cu un glas tremurat şi
fără vlagă:
- Am greşit, iubitul meu. Am făcut o gafă de
neiertat.
- Te rog, zise Peter ferm, nu mai spune asta! N-
am dormit toată noaptea. Mi se părea că nu mai trece
574
timpul. Voiam cu disperare să te văd. Şi acum sunt
în faţa ta. Numai asta contează pentru mine.
- Eu am dormit cam o oră. A fost un somn
chinuit, oribil. Te-am şi visat, Peter. Eram pe malul
lacului, exact în locul în care m-ai cerut de soţie. A
fost un vis foarte scurt…
- Diana, ascultă-mă. Să ştii că sunt şanse să scapi
cu viaţă de aici. Au mai fost astfel de cazuri. Totul e
să nu disperi.
- Ştiu. Speranţa îmi mai dă putere să fiu în stare
să vorbesc acum cu tine. Şansele să scap vie sunt
aproape zero, Peter…
- Ah…, nu mai vorbi aşa! Mai ştii ce ţi-am ghicit
în palmă? Linia vieţii tale e lungă. Vom trece peste
încercarea asta şi ne vom relua viaţa.
Diana îşi aminti momentul în care Peter îi ţinea
palma în mâinile lui. Îşi aminti şi căldura degetelor
lui fine. Simţi în suflet arsura unei dureri crâncene,
durere aţâţată de spaima că bărbatul ei iubit va
rămâne îndoliat şi îi va fi pentru totdeauna dor de ea.
Valul de lacrimi sparse zăgazul stăpânirii de sine,
inundând ochii frumoşi ai Dianei.
575
- E-n regulă, iubito, încercă Peter să o
liniştească. Poţi să plângi. Îţi va fi mai uşor aşa.
- Peter…, suspină Diana. Sunt foarte speriată.
Înţelegi? Şi mă simt vinovată. Doi copii nevinovaţi
vor plăti şi ei cu viaţa pentru prostia mea. Nu, Peter,
nu trebuie să plângi pentru mine. Nu vreau asta. Nu
vreau să te văd trist.
- Dar nu plâng.
- Ba da. Ai lacrimi în ochi.
Peter îşi întoarse capul într-o parte, încercând
disperat să îşi ţină în frâu impulsul înfiorător care îl
chinuia. Nu reuşi. Lacrimile îi umplură şi mai tare
ochii. Privi iar spre Diana, resemnat.
- Şi eu sunt speriat, iubito. Nu vreau să te pierd!
Vreau să trăim împreună. Vreau să îmbătrânim
amândoi în casa noastră. De ce a trebuit să se-
ntâmple nenorocirea asta? De ce? Te iubesc ca un
nebun. Eşti cel mai frumos dar al vieţii mele. De ce
să mi se ia darul acesta? Nu e drept.
- Ah, Peter, orice s-ar întâmpla, vreau să ţii
minte că n-am mai iubit pe nimeni cum te-am iubit
pe tine.
576
- Şi mă vei mai iubi mulţi ani de acum înainte.
Peter îşi şterse lacrimile şi continuă cu îndârjire:
- Vei vedea că va fi bine. Te vei gândi la mine,
te vei gândi că te aştept cu drag să te întorci acasă şi
vei trece cu bine toate testele. Vei fi puternică pentru
mine. Da, exact aşa se va întâmpla!
- Sigur, iubitule. Ce putem face decât să fim
puternici?
- Eu am două prenume. Scott şi Darren. Ai mei

erau mai obişnuiţi să-mi spună Scott.
- Iar eu n-am decât un prenume. Noah. Am fost
şi singur la părinţi. Aş fi vrut să ştiu cum e să ai
măcar o soră. Dar n-am avut norocul tău.
577
Café-barul campusului Universităţii de
Biotehnologie începu să se umple de studenţii care
tocmai ieşiseră din sala de examene.
Darren şi Noah ocupaseră o masă chiar lângă
fereastră, într-un loc mai ferit de larma obişnuită de
la ora prânzului, servind câte o cană cu ceai
fierbinte. Erau amândoi îmbrăcaţi în ţinute lejere de
vară, relaxaţi după încheierea unei sesiuni destul de
stresante de examene.
- Ştii, spuse Darren, mă mai gândesc uneori la
momentul în care a început prietenia noastră. Chiar
dacă n-am fi fost amândoi studenţi la universitatea
asta, s-ar fi întâmplat oricum în aşa fel încât să ne
cunoaştem, într-o altă împrejurare.
- Şi eu mă gândesc, spuse Noah, că aş fi putut să
nu dau niciodată examen de admitere aici. Eu sunt
mai în vârstă decât tine şi e cam timpul să fac
altceva, nu să mă dedic studiului. Mi-ar sta mult mai
bine să fiu tătic şi soţ. Dar am luat o hotărâre şi o voi
duce până la capăt.
- Ştiu cât eşti de perseverent. Şi îţi recomand să
te ţii de facultate. Vei avea destul timp şi pentru
578
celelalte lucruri pământeşti. Suntem colegi la o
universitate renumită şi prieteni la cataramă. Mi-ai
destăinuit deja aproape toate secretele tale, dacă nu
cumva chiar toate.
- Mă cunoşti mai bine decât a reuşit mama mea
să mă cunoască.
- Da, cam asta spuneam. Şi aş vrea să cunoşti şi
tu ceva mai multe despre mine. Până acum, mai mult
tu mi-ai povestit despre copilăria ta. E rândul meu
acum să-ţi povestesc.
- Desigur. De ce nu?
Darren sorbi câteva guri din cana lui cu ceai,
apoi începu:
- Destinul meu, Noah, are ceva în comun cu al
tău. Dar mai are şi ceva prin care se diferenţiază de-
al tău. Viaţa mea s-a schimbat din momentul în care,
pe vremea când eram copil, mă întorceam într-o
seară acasă, pe o bicicletă. Era noapte, eram singur
pe un drum prăfuit, când pe cer a apărut o lumină
foarte ciudată şi puternică. Lumina a dispărut
repede, dar atenţia mi-a fost atrasă apoi de ceva şi
mai ciudat. Care copil n-ar fi fost curios să
579
descopere secretul ciudăţeniei? Foarte aproape de
locul în care mă aflam am văzut un fel de piatră
neobişnuită, o piatră din care ieşea o lumină violetă.
Lumina aia n-a ţinut nici ea prea mult, s-a stins, până
la urmă, dar curiozitatea mea a continuat. Am luat
piatra, am băgat-o în buzunar şi am plecat cu ea
acasă. Am hotărât s-o păstrez într-o cutiuţă din
aluminiu, sperând că voi afla cândva misterul
luminii violete.
- Interesant. Şi eu aş fi fost curios.
- Nici nu m-ar mira. Şi gândeşte-te ce greu
rezistam tentaţiei de a le spune despre piatra
misterioasă şi puştilor cu care mă jucam zilnic. Mă
temeam mereu să nu găsească cineva cutiuţa în care
păstram piatra. Şi mă tot frământam cum să fac să
dezleg taina luminii violete. Ei bine, nici până acum
n-am reuşit să aflu de unde provine acea piatră…
- E posibil să fi descoperit un meteorit.
- Da, aşa e cel mai probabil. Pe atunci nu prea
ştiam cum e cu rocile care cad din cer. Tocmai
învăţasem la şcoală despre stelele căzătoare, numai
că n-am făcut imediat legătura cu piatra găsită de
580
mine. În fine, n-am aflat niciodată provenienţa rocii,
dar am descoperit, după câteva zile de la apariţia
luminii ciudate, că momentele în care razele violete
ţâşneau din piatră coincideau cu alte momente care
mi-au marcat copilăria. Tu eşti singurul om pe care îl
cunosc şi care poate înţelege acele momente oribile
prin care treceam, pentru că şi tu le-ai trăit.
- E vorba despre tatăl tău…
- Da. Şi ştii perfect că tatăl meu, la fel ca al tău,
face parte dintr-o specie mai aparte de bărbaţi. Ei
sunt mai tot timpul nemulţumiţi de condiţia lor
socială, de ceea ce au realizat până într-un punct al
vieţii lor. Ar vrea să controleze totul, numai că
lumea nu prea vrea să se supună voinţei lor. Şi-ar da
frâu liber dorinţei de dominare a celor din jur, dar
stavilele sociale le fac semn să stea cuminţi în banca
lor. O ambiţie bolnăvicioasă îi arde zilnic pe
dinăuntru. Şi, ca şi cum astea n-ar fi de-ajuns, mai
sunt pasionaţi şi de sport. Desigur, preferă rolul de
spectatori, pentru că o carieră sportivă le-ar solicita
prea multă disciplină. Iar partea tragică vine din
momentul în care vor să-şi revarse asupra
581
progeniturilor dorinţa lor de a fi cu un cap mai sus
decât ceilalţi.
- Ce bine te-nţeleg.
- Începusem să mă obişnuiesc cu serile în care
tatăl meu venea beat acasă, înfierbântat de discuţiile
purtate în bar cu tovarăşii lui de bere. Ai auzit?
Băiatu’ lui Zimmerman iar a ajuns în faza
naţională… Echipa Marilor Albi a luat punctajul
maxim… Aşa spirit combativ mai zic şi eu!... Nu
erau foarte dese serile alea nenorocite, dar şi când
erau… Am avut parte de unul dintre rarii taţi care îşi
amintesc zi şi noapte că fiul lor a ratat calificarea la
campionatul regional de atletism, de fotbal, de şah,
de dans, de popice, de… Ce mai contează?… Tatăl
meu îşi amintea mereu că eu pierdusem la Cursa
Cicliştilor Juniori. Şi nu pierdusem oricum, ci mă
clasasem exact pe ultimul loc. Încasam bătăi de la el
numai pentru faptul că ajungea acasă agitat de
băutură şi de frustrarea de a avea un fiu care nici pe
departe nu-i corespundea aşteptărilor.
- Iar noi aveam nevoie de dragoste, Darren.
582
- Da, de dragostea părintelui care-şi înţelege şi
îşi menajează copilul. Alţi copii se bucurau de darul
ăsta, noi nu. După fiecare seară în care reproşurile
tatălui meu mă făceau să mă gândesc tot mai serios
la fugitul de acasă, simţeam cum golul din sufletul
meu se face tot mai mare şi mai mare. Tensiunea
apropierii cinei devenea tot mai greu de suportat.
Deodată, în câteva zile, totul s-a schimbat. Am
descoperit piatra aia bizară. Şi nu mi-a trebuit mult
să-mi dau seama că piatra începea să lumineze
numai la orele la care tatăl meu se întorcea acasă,
pornit să-mi mai îndese nişte scaltoace şi să-mi
piseze mintea cu părerile lui despre competiţiile
sportive. Când am înţeles că nu era vorba despre
niciun fel de coincidenţă, m-am înfiorat. Lumina de
culoare violetă ieşea din rocă numai când prin
apropiere se afla cineva posedat de gânduri de
întrecere. Ai observat ce pătimaşi sunt suporterii
sportivi atunci când se pornesc la discuţii despre
echipa favorită şi despre cum aceasta va câştiga
campionatul?
- Da, ei sunt posedaţii de boala gloriei şi a
vanităţii prosteşti.
583
- Iar eu găsisem pe atunci o salvare pentru mine.
Piatra care căzuse din cer devenise un fel de prieten
de-al meu neînsufleţit, un prieten care mă avertiza
conştiincios şi grijuliu de fiecare dată când tatăl meu
se îndrepta spre casă cu gânduri pline de rezultate
sportive şi de pronosticuri. Piatra începea să emită
lumina violetă, iar eu ştiam că e momentul să fug
imediat de acasă. Mă refugiam la un coleg de-al
meu, vecin cu noi, până când trecea furia…
Noah îl privi cu atenţie pe Darren, cu ochii puţin
măriţi, părând foarte mirat de ceea ce prietenul lui îi
povestea despre acea piatră misterioasă.
- Ştiu, Noah, pare incredibil. Cum ar putea o
simplă rocă să ghicească intenţiile oamenilor? Este
ceva de domeniul fantasticului. Şi totuşi, e foarte
adevărat. Tu eşti primul om care află de la mine
despre miraculoasa lumină violetă. Crede-mă că nu
am îndrăznit să mai destăinui nimănui secretul meu.
Şi ce rost ar fi avut să mai afle şi alţii taina mea?
Piatra era aliatul meu care mă apăra şi eram destul
de deştept încât să-nţeleg că e bine să îmi păstrez
protectorul ăsta aşa de special. Mi-am dat seama că
nu mai eşti vulnerabil atunci când cunoşti din timp
584
intenţiile celor care vor să-ţi facă rău sau pur şi
simplu vor sau pot să te domine, să-ţi impună voinţa
lor.
- Darren, spuse Noah, cu un licăr ciudat în
priviri, tu realizezi ce ai avut lângă tine în toţi anii
ăştia?
- Da, o putere care m-a ajutat.
- Exact, o putere extraordinară, un dar pentru
care mulţi şi-ar da zece ani din viaţă. Dacă e
adevărat ce mi-ai povestit acum…
- Jur că e adevărat!
- Ei, bine, dacă e adevărat…, am putea face nişte
lucruri fenomenale, cu ajutorul acelei pietre… Îmi
vin nişte idei acum… Aproape că nici nu-ndrăznesc
să mă gândesc… Darren, aş vrea să văd şi eu piatra
aia, dacă eşti de acord.
- În regulă, cu condiţia să facem un legământ.
Noi doi vom fi singurii oameni care ne vom folosi
de puterea rocii.
- Sunt de acord cu legământul.
585
*
După ce ieşi din clădirea Centrului de

Reeducare, Peter fu încercat de o stare neobişnuită
de vlăguire a întregului trup. Avu senzaţia că, odată
cu lacrimile pe care le vărsase, i se scursese din corp
aproape toată energia care îl menţinea în viaţă. Se
îndreptă grăbit spre magnetomobilul condus de
Diana cu ceva timp în urmă, fără să se mai întrebe
dacă Steve şi Natalie plecaseră şi ei din Centrul de
Reeducare. Urcă în magnetomobil şi se concentră la
condus exact cât trebuia să se menţină în trafic şi să
nu facă vreun accident. După ce ajunse în
apartament, îşi dădu jos sacoul de pe el, îl ignoră pe
Kerry şi se trânti în pat. Închise ochii, încercând să
îşi mai stăpânească iureşul gândurilor negre.
După cinci minute, Peter adormi. O visă pe
Diana.
Ea era îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până
mai jos de genunchi şi care îi stătea foarte bine.
586
Rochia o făcea şi mai frumoasă. Se plimba singură
pe malul lacului Hamer Lord, în apropierea locului
în care el o ceruse în căsătorie.
În vis, Peter se plimba şi el pe malul lacului.
Diana, când îl văzu, îi zâmbi cu căldură şi veni lângă
el.
- Încă mai e cald aici, îi zise ea, luându-l de
mână. Soarele parcă are o preferinţă pentru locul
ăsta.
- Aici, îi spuse Peter, am nişte amintiri minunate.
Este locul în care ai devenit soţia mea. Din
momentul în care ai spus “Da”, nu a fost zi să nu
mă-ntreb cum ar fi fost viaţa mea dacă nu te-aş fi
întâlnit niciodată. Desigur, aş fi cunoscut alte femei,
dar niciuna n-ar fi fost ca tine.
- De unde ştii? Eşti chiar aşa de sigur că eu sunt
cea mai bună femeie pentru tine?
- Simt asta cu fiecare celulă a trupului meu,
Diana. Noi doi am fost destinaţi unul altuia, încă
dinainte de a ne naşte.
- Cred că ai dreptate, Peter. Da, aşa e, din ziua
în care am spus “Da”, inima mea bate doar pentru
587
tine. O auzi? Chiar şi acum face “Bum-Bum-
Bum”…
- Nu o aud, dar te cred.
- Nici acum nu o auzi? Ascultă cu atenţie.
Peter începu să audă un fel de bufnituri
înfundate, din ce în ce mai puternice.
- Da, acum aud. E incredibil. Chiar inima ta să
fie? Dar ce faci? De ce pleci spre lac?
- Vino şi tu.
- Vin, dar fii atentă. Malul e cam abrupt acolo…
Diana, fii atentă!
Avertismentul lui Peter veni prea târziu. Diana
alunecă de pe marginea lacului şi căzu în apă,
apucând să mai scoată un ţipăt scurt. Bufniturile se
auzeau însă în continuare.
Peter se trezi din somn, transpirat. Sunetul
soneriei de la uşă îi risipi repede şi cele din urmă
rămăşiţe ale visului.
După ce soneria se opri, urmară imediat
ciocănituri în uşă.
588
Peter înţelese că bufniturile din vis ar fi putut să
fi fost chiar ciocăniturile produse de musafirul ce
părea foarte nerăbdător.
- Puţină răbdare! strigă Peter cu o voce cam
răguşită.
În pragul uşii de la intrarea în apartament era
Roddy Ustinov, fostul vecin al lui Peter.
- Îmi cer mii de scuze dacă deranjez, spuse
Roddy după ce Peter deschise uşa.
Peter se uită cu o privire tâmpă la Roddy, de
parcă nu îl recunoştea deloc şi se mai şi mira de ce
dă buzna aşa străinul acela.
- Pot să revin mâine, zise Roddy, cam stingher.
- Nu…, mormăi Peter, frecându-se la ochi. Poţi
intra. Hai, intră. Eu aţipisem puţin.
- Mulţumesc! spuse Roddy, păşind în sufragerie.
N-am ştiut că dormeai.
- E-n regulă, mi-am revenit. Ia loc.
- Mulţumesc din nou, spuse Roddy, ocupând un
fotoliu. N-a fost prea simplu să-ţi găsesc noua
adresă. Dar trebuie neapărat să vorbesc cu tine.
589
Peter se aşeză şi el, aşteptând aproape absent
ceea ce urma vecinul lui să îi spună.
- Îmi pare foarte rău, zise Roddy, privindu-l grav
pe Peter. Am aflat despre soţia ta.
- Mulţumesc, îngăimă Peter. E cumplit. Sper să
fie bine, până la urmă.
- Când vor începe testele?
- Mâine.
- Ai vizitat-o deja?
- Da… Şi nu mă simt deloc bine când ştiu că ea-i
acolo şi că s-ar putea să nu mai scape.
- Te înţeleg. După ce încep testele, nu mai ai
voie s-o vizitezi.
- Ştiu. Ei nu-mi mai lasă nimic de ales, nici s-o
încurajez, nici s-o descurajez. Niciun fel de contact.
- Da, asta e tactica izolării. Soţia ta e un simplu
subiect de studiu acum. Dacă studiul eşuează,
subiectul dispare. Dacă studiul însă este un succes,
subiectul este eliberat, bineînţeles după ce
garantează că nu va divulga nimănui detaliile
590
testelor prin care a trecut. Asta e regula. Şi nimeni n-
a încălcat-o până acum. Cu o singură excepţie…
Roddy se opri puţin din vorbit, special parcă
pentru a vedea ce reacţie are Peter. Iar reacţia lui
Peter fu conform aşteptărilor lui Roddy.
Cu un licăr de interes trezit brusc în ochi, Peter
întrebă:
- O excepţie? Adică vrei să spui că cineva a avut
curajul să treacă peste o interdicţie aşa de
categorică?
- Pare greu de crezut, nu-i aşa?
- Normal. Omul ăla trebuie să fie dotat cu ceva
special.
- Şi totuşi, omul ăla există.
- Stai puţin, Roddy. Dacă tu vorbeşti despre el,
înseamnă că-l cunoşti. Şi mai înseamnă că ai aflat
chiar de la el informaţii despre testele prin care trec
deţinuţii. Am ghicit sau nu?
- Ai ghicit. Ştiu că eşti un tip inteligent. Am
informaţii despre conţinutul testelor, numai că
informaţiile astea nu o pot scoate pe soţia ta din
591
Centrul de Reeducare. Din păcate, salvarea ei
depinde numai de ea. Chiar vrei să ştii prin ce
încercări va trece?
- Ah, tot ce are acum legătură cu Diana e mai
important decât viaţa mea. Şi cum îmi poţi dovedi că
ceea ce spui e adevărat?
- M-am gândit şi că nu mă vei crede. Aşa că îţi
voi pune dovada în faţă.
- Aştept.
- Mai exact, va trebui să mergem amândoi într-
un anumit loc, apoi să vezi şi să auzi chiar tu. Vei
afla totul chiar din gura omului care a hotărât să rupă
tăcerea.
- Transferul este finalizat, spuse Julia.
592
- Vă mulţumesc foarte mult! se arătă Billy
satisfăcut. Şi mult succes mai departe din partea
mea!
Julia închise telefonul şi se întinse pe patul din
dormitor. Partea cea mai grea a planului ei se
încheiase. Acum mai trebuia doar să aştepte. Billy
Prowse îşi făcuse foarte bine treaba şi merita toţi
banii. Femeia care stătea în calea fericirii ei căzuse
într-un mod aproape incredibil de naiv în capcană.
Cei doi copii nevinovaţi erau victimele colaterale,
însă fără acest sacrificiu nu ar fi fost posibil ca Diana
să muşte momeala.
Va trece timpul şi se va uita totul.
Dar Peter va rămâne al meu.
Chiar dacă vreo altă femeie mi-o va lua înainte,
voi reuşi s-o îndepărtez şi pe ea, la fel cum am făcut
cu nesuferita asta.
Iar când va veni momentul, mă voi întoarce
definitiv în viaţa lui Peter.
Va fi nevoit să mă accepte.
E destul de tânăr şi nu va trăi toată viaţa singur.
593
Ah, Peter, iubitule…
Atingându-şi delicat sânii cu palmele, Julia îşi
imagină braţele lui Peter îmbrăţişând-o cu forţă şi
tandreţe.
Acum te doresc mai mult ca oricând, bărbatul
meu iubit…
Peter urcă în magnetomobilul lui Roddy,

spunându-şi că oriunde l-ar duce vecinul şi orice s-ar
întâmpla mai departe, nu mai are ce pierde.
Roddy conduse calm şi tăcut, până când ajunseră
într-un cartier mărginaş al oraşului.
Magnetomobilul opri în faţa unui bloc cu doar
cinci etaje, cu exteriorul nu prea strălucit. Foarte rar
mai trecea pe acolo câte un alt magnetomobil, iar
liniştea din jur era cam nefirească.
594
- E o clădire modestă, îi zise Roddy lui Peter,
după ce ieşiră amândoi din magnetomobil. Dar nu
asta contează. Hai, intrăm pe uşa asta. E securizată şi
încuiată cu un sistem cunoscut doar de noi şi nimeni
nu o poate deschide, dacă nu cunoaşte cifrul secret.
Avem de coborât nişte scări. Vom intra într-un
spaţiu în care Gardienii nu ne pot detecta, chiar dacă
am încălca Legea Fundamentală. Ştiu că eşti obişnuit
cu confortul din centrul oraşului, dar noi n-avem
nevoie de confort aici.
- Noi?...
Roddy nu răspunse întrebării nedumerite a lui
Peter, ci îl îndemnă din cap să îl urmeze.
Coborâră câteva scări şi ajunseră într-un fel de
tunel subteran, luminat din loc în loc de nişte
lampioane rudimentare.
După circa două sute de metri, la capătul
tunelului, Roddy deschise o uşă masivă din fier şi
ajunseră într-o cămăruţă de patru metri pe patru. De
aici intrară pe o altă uşă şi ajunseră într-o cameră
ceva mai mare.
595
Peter fu întâmpinat de un bărbat care se
recomandă imediat:
- Eu sunt Barry Fenn. Tu trebuie să fii Peter, nu-
i aşa?
- Exact. Eu sunt. Cred că eram deja aşteptat aici.
- Desigur. Ia loc, te rog.
Barry se reaşeză pe locul lui din spatele biroului
din lemn de stejar, după ce Peter ocupă un fotoliu.
Roddy rămase în picioare, parcă aşteptând ceva.
- După cum ştii de la Roddy, zise Barry către
Peter, vei fi unul dintre puţinii oameni care află
destăinuirile cuiva scăpat viu din Centrul de
Reeducare. Dacă pentru tine asta înseamnă ceva,
poţi spune că eşti un privilegiat.
Peter zâmbi strâmb şi zise:
- Nu mi-aş fi dorit niciodată un astfel de
privilegiu. Cu toate astea, da, vreau să-l cunosc pe
omul ăla.
- În regulă.
596
Barry îi făcu din cap un semn lui Rodyy, iar
acesta ieşi imediat din cameră.
- Omul acesta, spuse Barry, va fi aici în câteva
minute. Să nu te miri când vei afla ce vârstă are. Nu
pare nici pe departe a fi un erou.
După ce Alec, însoţit de Roddy, intră în cameră,
Peter fu surprins, aşa cum Barry se şi aştepta.
- El este Alec, făcu Roddy prezentările. Alec, el
este Peter Britton, cercetător la Institutul de
Cercetări Neurotehnologice.
- Încântat de cunoştinţă, spuse Alec, întinzându-i
mâna lui Peter.
- De asemenea, zise Peter. Nu m-aşteptam să fii
aşa de tânăr. Mi-ai fost descris ca un om cu nişte
calităţi rare.
- E o exagerare. Eu doar am luat hotărârea să-mi
răzbun cel mai bun prieten.
- El nu a scăpat? întrebă Peter, înnegurându-se la
chip.
- Din păcate, nu.
597
- E una dintre victime, spuse Roddy. Iar Alec
nu-şi răzbună doar prietenul, ci pe toţi cei care au
pierit nevinovaţi.
- Ok, interveni Barry, haideţi să ne facem toţi
comozi. Alec, ia loc, te rog, şi spune-i lui Peter tot ce
ne-ai destăinuit nouă.
- În regulă, zise Alec, ocupând unul dintre
fotoliile rămase libere.
Peter ascultă cu atenţie fiecare cuvânt rostit de
tânărul acela care părea foarte calm, dar care,
culmea, era hotărât să intre într-o luptă care îl putea
costa oricând viaţa, doar pentru a îşi răzbuna un
prieten.
- Niketa, începu Alec, o asistentă din Centrul de
Reeducare, mi-a povestit despre cum e treaba cu
testele prin care trec deţinuţii. M-am mirat şi eu că
asistenta asta a căpătat încredere în mine. Dar ea m-a
lămurit că eu sunt un tip cu totul special şi că am
obţinut cele mai bune rezultate la teste, dintre toţi
deţinuţii. Cred că i-am devenit foarte simpatic. Aşa
că mi-a destăinuit câte ceva din logica acelor probe.
Fiecărui deţinut i se fac nişte analize speciale.
598
Rezultatele analizelor sunt trecute în nişte fişe şi în
funcţie de rezultatele alea sunt stabilite şi testele. De
exemplu, nivelul de testosteron ar avea legătură,
spun ei, cu gradul de agresivitate înnăscută. Se
cercetează chiar şi copilăria deţinuţilor, pentru a
vedea dacă au avut frustrări majore sau nu. Chiar şi
nivelul de vaso…, vasopr…
- Vasopresină? îi sări Peter în ajutor.
- Exact, vasopresină. Chiar şi nivelul de
vasopresină poate indica ceva despre agresivitatea
înnăscută a deţinutului. Şi încă ceva foarte
interesant. Sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie. Un
deţinut are foarte mici şanse să scape viu din Centrul
de Reeducare dacă în trecutul lui a avut o viaţă
amoroasă aproape inexistentă.
- Da, confirmă Peter, e foarte interesant…
- Mie mi s-au părut ciudaţi oamenii ăia care ne
asistau la teste. Erau nişte personaje duse rău cu
mintea… Ne-au ţinut companie o fetiţă tare bizară şi
un tip care parcă scăpase de la ospiciu. Eu, faţă de
Russel, bietul de el, m-am prins din timp despre
capcana testului cu ciocolata. Trebuia să
599
interacţionăm cu fetiţa şi cu tipul ăla. Or fi fost ei
nişte bieţi nebuni, dar au reuşit să ne prindă în jocul
lor. Din ceea ce-am înţeles de la Niketa, oamenii
sănătoşi cu mintea n-ar fi reuşit asta. Ideea e că ni se
ţineau sub observaţie atentă, fără să ştim, chiar şi
cele mai mărunte gesturi. Ni se testa gradul de
egoism, iar ciocolata, gustoasa ciocolată, era tentaţia
care putea face diferenţa dintre “vinovat” şi
“nevinovat”. Eu am trecut testul ăsta, Russel nu l-a
trecut. Şi totuşi, Russel a mai primit o şansă. Testul
final a fost acelaşi, şi pentru el, şi pentru mine. Dar
acel test final a fost cel mai greu pentru Russel, ca şi
pentru mulţi alţi deţinuţi. Oricât de atent ai fi, nu poţi
trece testul final, dacă nu eşti corespunzător, pentru
că echipa aia diabolică îţi analizează reacţiile
incoştiente. Mai întâi, eşti conectat la un fel de
realitate virtuală. Ţi se dau puteri virtuale de
supererou şi eşti pus în situaţia de a salva pe cineva
de la un mare pericol. Apoi eşti deconectat de la
realitatea virtuală, dar îţi rămâne sentimentul acela
de a te crede un om valoros, un om cu ego-ul
satisfăcut, un salvator şi binefăcător. Adică te crezi
“cineva”. Eşti invitat la o discuţie amicală cu unul
600
dintre asistenţi, care începe să te laude. Ca din
greşeală, asistentul răstoarnă de pe masă o vază cu
crizanteme. Şi de aici începe adevăratul test…
Deţinutul are la dispoziţie şapte secunde, dacă vă
vine să credeţi, doar şapte secunde în care trebuie să
se aplece şi să-l ajute pe asistent să adune de pe jos
crizantemele. Din cauza acelor blestemate de şapte
secunde a murit Russel… La fel ca mulţi alţi
deţinuţi. Cei care au avut o reacţie întârziată, adică
au întârziat mai mult de şapte secunde pentru a sări
în ajutorul asistentului, au picat testul final şi au
pierit. Ei consideră că acea reacţie întârziată indică
sursa primară a egoismului, iar egoismul este sursa
agresivităţii, a răului… Eu fac parte dintre oamenii
care au cea mai mică doză de egoism în sufletul
lor… M-am aplecat imediat şi l-am ajutat pe asistent
să adune crizantemele de pe jos. Şi asta a fost
salvarea mea…
Alec se opri din vorbit şi, pentru câteva
momente, o linişte deplină se lăsă în încăpere.
Peter, cu ochii mijiţi, părea că începe abia acum
să înţeleagă grozăvia sistemului politic în care trăia.
601
Roddy îl privi cu subînţeles pe Barry, care îi
spuse imediat lui Peter:
- Suntem pregătiţi să redăm acestei ţări
libertatea. Avem un plan de acţiune. Dar mai avem
nevoie de încă o armă, pentru a fi şi mai siguri că
vom reuşi. Tu eşti omul care ne poate ajuta, Peter. O
putem salva pe soţia ta. Îi putem salva şi pe cei doi
copii. Îi putem scăpa de la moarte sigură pe toţi cei
care ar mai putea cădea victime acestui regim odios.
Peter îl privi grav pe Barry şi îl întrebă:
- Ce fel de armă aş putea eu să vă ofer? Sunt
doar un simplu cercetător.
- Îţi voi explica. Chiar poţi să ne ajuţi. E vorba
despre un soft special de care avem nevoie, un soft
care se află acum în Institutul de Cercetări
Neurotehnologice.
- Nu-mi cereţi prea mult?...
- Peter, vrei ca soţia ta să trăiască? Testele de la
Centrul de Reeducare sunt necruţătoare. Şansele ca
cineva să scape viu de acolo sunt aproape zero. Alec
o doar o excepţie care nu te poate ajuta deloc.
602
Peter strânse din dinţi, privind undeva în gol.
Barry tăcu, aşteptându-i cu răbdare decizia.
- Ai dreptate, vorbi Peter după un minut. Nu mai
am ce pierde. Dacă Diana ar muri, jumătate din viaţa
mea ar dispărea odată cu ea. Nu mi-a mai rămas
decât opţiunea să lupt alături de voi. Şi m-am
hotărât. Mă alătur vouă.
Barry, Roddy, chiar şi Alec, zâmbiră mulţumiţi
de răspunsul lui Peter.
- Urmează-mă, te rog, îi zise Barry lui Peter.

Mergem la Comandamentul General.
Roddy îi făcu semn lui Alec că poate pleca în
camera lui, apoi îi însoţi pe Barry şi Peter de-a
lungul unui coridor lung, foarte slab luminat.
603
- Aici, îi explică Barry lui Peter, nu putem fi
găsiţi de Gardieni. Suntem protejaţi de un tip de
câmp psihic generat de câţiva oameni mai speciali.
Datorită lor a fost posibil să prindă viaţă lupta
noastră. Tu crezi în fenomene parapsihologice,
Peter?
- Sincer? Ştiu că relatările despre aşa ceva conţin
un sâmbure de adevăr, dar nu le-am dat niciodată cea
mai mare importanţă. Şi nici nu m-am gândit serios
dacă să cred sau nu.
- Acum va trebui să crezi. Dacă n-ar fi vorba
despre ceva în totalitate adevărat, acum noi nu ne-
am fi aflat aici şi n-am fi purtat niciodată discuţia
asta.
- Asta aşa e.
- Va trebui să înveţi unele lucruri noi, Peter.
Barry zâmbi reţinut când văzu privirea
întrebătoare a lui Peter şi zise:
- Vei afla în curând ce trebuie să-nveţi. Acum
vreau să-ţi prezint planul acţiunii noastre.
604
Cei trei bărbaţi ajunseră într-o cameră de formă
circulară, cu pereţii împodobiţi cu tot felul de hărţi
colorate sau în alb-negru.
În mijlocul camerei se afla o masă de formă
pătrată, destul de mare încât să susţină macheta
holografică a oraşului Stooder.
- Vom folosi o diversiune, îi zise Barry lui Peter,
arătând cu mâna spre machetă. Hai, apropie-te de
masă.
Peter veni lângă macheta oraşului Stooder,
privind atent clădirile în miniatură. Barry continuă
cu explicaţiile:
- Momentul declanşării acţiunii va fi cel în care
toţi Gardienii se află în Stooder. În toate celelalte
oraşe avem informatori care ne anunţă când o
eventuală echipă de Gardieni a părăsit localitatea lor.
Întregul efectiv al Gardienilor trebuie să fie prezent
în Stooder. Şi atunci îi vom atrage în capcană. În mai
multe puncte strategice ale oraşului vor fi oameni
care să încalce Legea Fundamentală, în aşa fel încât
toţi Gardienii să iasă pe teren. Oamenii ăia sunt
605
special pregătiţi pentru misiunea asta şi sunt aleşi
dintre cei foarte curajoşi.
- Într-adevăr, spuse Peter, e un mare curaj să vrei
să te bagi în gura lupului…
- Am calculat totul, iar riscul va fi minim. E
vorba doar despre o diversiune, exact cât să-i facem
pe Gardieni să cadă în cursa noastră. După ce îi
aducem pe Gardieni unde vrem noi, detaşamentele
speciale de luptători vor ataca.
- Şi dacă se vor prinde? întrebă Peter. Dacă vor
mirosi capcana? Li se va părea ciudat numărul mare
de infracţiuni, toate în acelaşi timp.
- Nu chiar în acelaşi timp. Ne-am gândit şi la ce
ai spus tu acum. Infractorii vor fi plasaţi în grupuri,
în punctele strategice. Revolta nesăbuită a celor cinci
sute ne-a dat ideea asta. Tinerii ăia habar n-au avut
că ne-au ajutat la îmbunătăţirea strategiei noastre.
- Cum, se miră Peter, ei n-au făcut parte din
mişcarea voastră?
- Nu, au fost doar un fel de accident nefericit.
Acum nu mai contează asta. Important e că planul e
bine pus la punct. Atunci a fost o singură revoltă,
606
acum vor fi mai multe revolte, declanşate la
comanda noastră.
Barry arătă cu mâna spre unul dintre cartierele
amplasate pe machetă.
- În partea de est a oraşului va izbucni prima
revoltă. Echipajele de Gardieni vor sosi repede la
faţa locului. Însă grupul din zona de est va fi
informat din timp şi se va retrage rapid într-un tunel
secret care îi va aduce în clădirea asta. Imediat
detaşamentele noastre de gherilă vor ataca echipajele
de Gardieni. Şi atunci va izbucni a doua revoltă, în
partea de vest a oraşului, la mare distanţă de locul
primei revolte. Alte echipe de Gardieni vor fi
nevoite să se deplaseze în vestul oraşului, cât timp
primele echipe vor fi ţinute sub focul luptătorilor
noştri. Continuăm identic în alte cinci puncte
strategice ale oraşului. Gardienii vor ajunge sub tirul
gherilelor noastre şi vor fi lichidaţi. Regimul va fi
doborât chiar de greşeala lui proprie. A renunţat la
forţele armate şi de poliţie aflate în capitală şi le-a
înlocuit cu echipajele de Gardieni. Într-adevăr,
Gardienii sunt mult mai eficienţi, dar e timpul acum
să cunoască forţa spiritului uman… Vom acţiona
607
rapid, în aşa fel încât să preluăm puterea până când
unităţile Armatei Naţionale vor apuca să ajungă în
Stooder. Între statul Minarota şi oraşul nostru e
distanţă mare…
- Mda…, făcu Peter. Planul arată foarte bine.
Însă nu mi-ai spus ce rol am eu aici. Nici măcar nu
ştiu să folosesc o banală armă. Ştii bine că posesia
unui revolver sau a unei arme automate este strict
interzisă.
- Rolul tău, spuse Barry, este mult mai important
decât al unui trăgător cu arma. Noi am luat în
considerare chiar şi faptul că Gardienii ar putea
riposta cu putere la atacul nostru. Am văzut deja ce
pot face armele cu plasmă paralizantă. A fost un
adevărat prăpăd atunci, sub văzul atâtor oameni. Din
păcate, noi nu ne-am putut procura asemenea
“jucării”, aşa că vom folosi o stratagemă. Unul
dintre informatorii noştri a fost la faţa locului, atunci
când Gardienii au reprimat revolta aia. Informatorul
a avut curajul şi inspiraţia să filmeze totul, iar noi
am studiat filmarea şi am observat cum foloseau
Gardienii jeturile cu plasmă paralizantă. Ei nu
trăgeau la întâmplare în mulţimea aia de oameni,
608
deşi ar fi putut şi ar fi fost foarte uşor s-o facă. Nu
trăgeau până când nu fixau, cu ceea ce părea a fi un
fel de lunetă, fiecare om din faţa lor. Şi asta mi-a dat
o idee… Sunt sigur că vor folosi şi pentru noi
plasma paralizantă. Numai că ne-am gândit să le
facem Gardienilor o surpriză. Stratagema noastră va
reuşi dacă vom folosi două arme mai speciale.
Armele astea există, mai trebuie doar să intrăm în
posesia lor. Ceea ce ne trebuie nouă, Peter, se
află la Institutul de Cercetări Neurotehnologice.
Sigur tu deţii informaţii despre ele. Noi vrem doar
softul celor două arme. În rest, avem şi noi
specialişti care să folosească acel soft la fabricarea
armelor-surpriză. Ştim că tu ai acces în laboratorul
acela special…
Peter îl privi fix pe Barry şi îi zise:
- Nu ştiu dacă-ţi dai seama ce-mi ceri… Dacă ies
de aici şi mă îndrept spre Institutul de Cercetări
Neurotehnologice cu gândul de a fura de acolo un
soft cu care să luptăm apoi contra regimului, imediat
voi fi înhăţat de Gardieni.
- Nu, îl asigură Roddy pe Peter. Nu va fi aşa.
609
Barry îi zâmbi lui Peter şi îi zise:
- Crezi că noi nu ştim asta? Te vom pregăti mai
întâi pentru misiunea asta. Cu puţin efort din partea
ta, te vei întoarce teafăr la noi şi cu softul de care
avem nevoie.
- Ce fel de efort trebuie să fac?
- Ceva mai special. Dar trebuie să ai mintea
foarte deschisă şi să laşi la o parte orice urmă de
neîncredere. Vrei ca soţia ta să scape cu viaţă, Peter?
- Vreau cu disperare asta! Vreau să scape şi
copiii ăia la care ea ţine foarte mult. Şi vreau să nu
mai treacă nimeni prin ceea ce trec eu acum.
- În regulă. Urmează-mă!
Barry se îndreptă spre ieşirea din încăpere, iar
Peter şi Roddy îl urmară tăcuţi. Traversară încă o
cameră şi ajunseră într-un hol foarte lung.
Peter privi cu atenţie pereţii holului şi îşi dădu
seama că se afla, de fapt, într-o porţiune a unui fel de
tunel de formă circulară.
610
Lăţimea holului era suficient de mare încât să
încapă în el câte un set de mobilier format din pat,
dulap, o masă şi patru scaune.
Cei trei bărbaţi înaintară vreo cincizeci de metri
şi ajunseră într-un fel de spaţiu de locuit chiar pe
hol, o încăpere cu doi pereţi confecţionaţi dintr-un
material transparent.
În încăpere se afla un pat simplu, pe care stătea
întins un bărbat brunet şi cu trăsături asiatice, cu
barbă şi îmbrăcat într-un costum complet alb, format
din bluză şi pantaloni.
La vederea vizitatorilor, bărbatul cel brunet se
ridică imediat de pe pat, înclinându-se respectuos.
- El este Hara Osanek, spuse Barry către Peter. E
unul dintre gead-op, adică oamenii care asigură
protecţia psi a acestui loc. Ei locuiesc în acest tunel
sub formă de inel, iar inelul înconjoară tot spaţiul
subteran în care ne aflăm. Hara, îţi fac cunoştinţă cu
Peter, omul despre care ţi-am povestit.
Peter îl privi cu curiozitate pe Hara Osanek şi
întrebă ca pentru sine:
- Gead-op?
611
- Da, spuse Barry, sunt membrii unei comunităţi
de undeva de lângă India. I-am cunoscut cu ani în
urmă, datorită unei simple expediţii în regiunea aia.
Am construit o relaţie strânsă cu ei şi au înţeles uşor
natura opresiunii sub care trăim aici. Şi tot uşor a
fost să-i aducem în Noua Uniune Americană, chiar
pe sub nasul Gardienilor. Cum a fost posibil asta? Îţi
va explica Hara mai departe.
Hara Osanek veni lângă Peter, îi atinse cu palma
mâinii drepte pieptul şi îi zise cu o voce calmă:
- Eşti foarte încordat, Peter. Iar mintea îţi este
foarte tulburată. Va trebui să rezolvăm problema asta
mai întâi.
- Aşa e, spuse Peter un pic emoţionat. Totul s-a
petrecut prea repede pentru mine. Sunt bulversat.
- Astfel de schimbări, zise Hara, sunt
întotdeauna bulversante pentru spirit. Hai, vom
merge în Camera de Meditaţie. Ai încredere în mine
şi va fi totul în regulă. Cum spunea şi Barry, te voi
învăţa metoda prin care să devii “invizibil” pentru
Gardieni.
612
*
Peter simţi primul val de liniştire a minţii şi a

trupului chiar din momentul în care intră în ceea ce
Hara numea Camera de Meditaţie. Era o încăpere cu
suprafaţa de circa o sută de metri pătraţi, iar singurul
mobilier era reprezentat de un fel de saltea plasată
chiar în mijlocul camerei. Pereţii erau de culoare
albastru deschis, iar lui Peter i se păru că se află
undeva lângă linia orizontului, exact în vecinătatea
cerului lipsit de orice urmă de nori.
Poate de aici vine efectul ăla de liniştire…
Hara se aşeză pe saltea, în poziţia lotusului,
încurajându-l şi pe Peter să facă la fel.
-Ştiu, spuse Hara, nu e prea comod pentru tine,
pentru că eşti obişnuit să foloseşti un scaun. Dar te
voi ajuta să te obişnuieşti repede. E foarte
importantă postura corpului tău.
- Ok, zise Peter ascultător.
613
După câteva minute, ajutat de indicaţiile lui
Hara, Peter se simţi în largul lui în poziţia lotusului.
Hara îi spuse:
- Vei trece printr-o transformare. În următoarele
ore vei învăţa cum să-ţi controlezi respiraţia şi cum
să-ţi dirijezi prin corp fluxul de energie vitală. Vei
face câteva exerciţii speciale şi vei deprinde o
tehnică prin care să-ţi controlezi toate emoţiile şi
sentimentele, în aşa fel încât Gardienii să nu te poată
detecta. Trebuie doar să te concentrezi la interiorul
tău, oriunde ai merge, oriunde te-ai afla, orice ai
vorbi şi orice ai face. Toţi aceşti gead-op te vor
proteja permanent cu câmpul format din fluxurile
energetice emise de ei. De fapt, noi îi protejăm pe
toţi cei de aici. Câmpurile noastre mentale susţin
acest zid peste care Gardienii nu pot trece. Eu te voi
învăţa cum să-ţi focalizezi atenţia, pentru că acum
mintea ta funcţionează haotic, fără niciun fel de
autocontrol. Şi foarte important este să ai încredere
în metoda asta. Este o metodă transmisă de-a lungul
a zeci de generaţii. A funcţionat pentru absolut toţi
iniţiaţii, va funcţiona şi pentru tine.
614
- În regulă, zise Peter, privindu-l atent pe Hara.
Îmi voi da toată silinţa.
După ce ajunse în faţa Institutului de Cercetări

Neurotehnologice şi coborî din magnetomobil, Peter
simţi un nod în gât şi îşi dădu seama că pulsul va
începe curând să i-o ia razna. Îşi aminti instrucţiunile
primite de la Hara şi se concentră la propria lui
respiraţie. Închise pentru câteva secunde ochii, apoi,
după ce se asigură că pulsul i se calmase, se îndreptă
spre intrarea în institut.
Când Peter intră în biroul lui, Tonny şi Joe erau
la locurile lor, absorbiţi de muncă, însă ridicară
miraţi privirile când observară cine intrase.
- Peter, zise Tonny, ce s-a-ntâmplat? Îmi pare
rău de ce-am auzit.
615
- Mulţumesc, spuse Peter pe un ton cât putu el
de neutru. Îmi cer scuze, dar acum nu pot rămâne.
Am venit să-mi programez câteva zile libere. Nu mă
simt deloc bine. Am discutat şi cu şefu’.
- Desigur, zise Joe, te înţelegem.
Peter deschise un sertăraş al unui dulăpior de
lângă masa lui de lucru şi luă de acolo o cartelă
minusculă pe care o băgă iute în buzunar, fiind şi
foarte atent ca Tonny şi Joe să nu observe ce face el.
Se îndreptă spre ieşirea din birou, făcându-le semn
cu mâna celor doi colegi ai lui. Aceştia îi răspunseră
şi ei tot în acelaşi fel, dorind să îi transmită din
priviri că sunt alături de suferinţa lui.
Odată ajuns în hol, Peter iuţi pasul, sperând să
nu îl întâlnească din întâmplare şi pe Steve.
Câţiva angajaţi ai institutului, aflaţi şi ei în
trecere pe hol, îl recunoscură pe Peter şi clătinară
trişti din cap, când trecură pe lângă el. Ştiau ce se
întâmplase cu Diana şi cu copiii lui Steve şi păreau
foarte afectaţi de veste.
La capătul holului, Peter se opri lângă o uşă
metalică, privi cu atenţie în toate părţile, se asigură
616
că nu îl vede nimeni, apoi scoase din buzunar cartela
şi o introduse într-o fantă specială instalată în uşă.
Un led albastru de deasupra fantei începu să
clipească.
Uşa se deschise fără niciun zgomot, iar Peter
intră în încăpere.
Barry, ţinând în mâini dispozitivul de formă

cilindrică şi de lungimea unei palme, îi spuse lui
Peter:
- Mulţumesc, ai făcut o treabă foarte bună!
Softul ăsta poate schimba istoria. Cât timp crezi că
avem la dispoziţie ca să pregătim totul?
- Nu mai puţin de trei zile. M-am uitat şi pe
programările din laborator. Abia săptămâna viitoare
va veni o echipă care să scoată din fişier softul. Ca
617
să fiu mai sigur, am pus în loc un alt cilindru, un fals
care arată exact ca originalul.
- Perfect! Atunci, să trecem la treabă!
În camera Comandamentului General, şapte

bărbaţi stăteau pe şapte scaune care luaseră locul
mesei cu macheta oraşului Stooder.
Barry se afla lângă o hartă cu toate zonele
capitalei şi care ocupa jumătate din peretele din faţa
celor şapte bărbaţi.
Roddy şi Peter stăteau undeva într-un colţ al
camerei, aşezaţi pe câte un scaun.
Barry începu să vorbească tuturor celor aflaţi în
încăpere:
- Aşa cum v-am zis în urmă cu cinci zile,
fabricarea dispozitivelor speciale a durat atât cât am
618
prevăzut. Ne-am încadrat foarte bine în cinci zile.
Voi, cei şapte comandanţi ai detaşamentelor de asalt,
veţi avea fiecare câte o zonă a oraşului, aşa cum am
stabilit. Acum vă voi face o scurtă prezentare a
dispozitivelor pe care le veţi avea în dotare
mulţumită camaradului nostru, Peter Britton, cel care
ne-a adus softurile necesare.
Dintre cei şapte comandanţi, doar doi se
sinchisiră să arunce câte o privire cât de cât
recunoscătoare către Peter, însă Peter nu fu deranjat
de asta, ci urmări liniştit planul prezentat de Barry.
Pe un ecran holografic de lângă harta oraşului
Stooder apăru imaginea unei fel de căşti de culoare
argintie, foarte asemănătoare cu cea folosită cândva
de poliţiştii de la circulaţia rutieră.
- Fiecare luptător va fi echipat cu o astfel de
cască. Ea are instalat un dispozitiv care creează
holograme în mişcare. Când Gardienii se vor afla în
spatele perdelei de foc, dispozitivul va proiecta
asupra lor fascicule laser de radiaţii infraroşii şi va
reproduce, pentru cei care poartă căştile, toate
acţiunile celor din spatele zidului format din flăcări.
619
În felul ăsta, Gardienii nu ne vor mai putea fixa cu
tirul plasmei paralizante. Însă va trebui să acţionăm
foarte rapid, altfel tactica poate fi compromisă. Ne
vom folosi şi de cel de-al doilea dispozitiv special.
El se află instalat tot în cască şi va genera pulsuri
ultrarapide de laser către pereţii clădirilor lângă care
se vor afla Gardienii. Şi aşa vom fi cu un pas
înaintea lor. Pulsurile de laser se vor lovi de
corpurile Gardienilor, apoi se vor lovi de pereţi, iar
din pereţi vor veni înapoi la dispozitivul din cască.
Gardienii vor fi luaţi prin surprindere, pentru că le
vom anticipa orice mişcare. Mâine veţi începe
antrenamentele cu toţi oamenii din subordinea
voastră. Eu cred că o zi le este suficientă pentru a se
acomoda cu casca specială şi pentru a învăţa să
folosească cele două dispozitive. Întrebări?
Nimeni nu dori să întrebe nimic, aşa că Barry
zise:
- În regulă. Acum puteţi merge la detaşamentele
voastre.
Comandanţii se ridicară şi se îndreptară ordonaţi
către ieşirea din Comandamentul General.
620
Barry se apropie de Peter, care şi el se ridicase
de pe scaun, şi îi spuse:
- Peter, ştiu că eşti doar un cercetător, nici pe
departe un om care să lupte cu arma în mână, însă
în curând toţi vom trece printr-o încercare foarte
grea…
- Înţeleg, spuse Peter. Nu-i nevoie să-mi explici
prea mult. Vrei să folosesc şi eu o armă.
- Eu n-aş vrea, însă e foarte posibil să fie nevoie.
Trebuie să fim pregătiţi pentru orice. Unul dintre
comandanţi te va da în grija unui luptător din
detaşamentul lui, pentru a-ţi face un instructaj rapid.
Barry se întoarse spre unul dintre comandanţii
care părăseau încăperea, un bărbat înalt, blond,
musculos, cu o faţă pătrată şi ochi albaştri, spălăciţi,
şi îi spuse:
- Kirk, rămâi puţin, te rog.
Comandantul se opri, apoi veni mai aproape de
Barry şi Peter.
- Am o rugăminte, Kirk. Vreau ca toţi oamenii
să fie în cât mai mare siguranţă, aşa că îl vom învăţa
621
şi pe Peter să folosească o armă automată. Condu-l
la subunitatea lui Dean Eggert şi fă-i un instructaj
pentru modelul KM-7, cel cu laser tactic. Poate fi
folosit bine şi de începători.
- Am înţeles, spuse Kirk. Peter, dacă eşti bine
odihnit în momentul ăsta, urmează-mă. E timpul să
înveţi ceva nou.
Darren îi ceru doctorului Allen Dalet să facă un

zoom pe imaginea ce se derula pe unul dintre
monitoarele tridimensionale.
- Acum opreşte pe cadrul ăsta! Şi măreşte
imaginea!
Allen făcu întocmai.
Privirea lui Darren rămase fixată pe fotografia
care înfăţişa chipul Dianei.
622
Undeva în cadru se vedea şi Rebecca, ţinând în
mâini o ciocolată cu ambalajul desfăcut.
Însă Darren nu era interesat de fetiţa aceea.
Toată atenţia şi toate gândurile păreau să îi fie
acaparate de fizionomia Dianei.
Allen îl privi curios pe Darren, dar şi discret,
încercând să înţeleagă ce ar fi putut să descopere
vicepreşedintele statului la imaginea acelei femei.
Darren întrebă în cele din urmă:
- Care e numele acestei deţinute?
- Diana, răspunse Allen. Diana Britton,
căsătorită de curând cu un cercetător de la Institutul
de Cercetări Neurotehnologice.
Darren se încruntă.
- Şi altceva? Cum a ajuns aici?
- A fost detectată de Gardieni chiar în
apartamentul ei. Mai era cu doi copii, nu ai ei.
Gardienii au găsit acolo un dispozitiv ciudat, un fel
de simulator de pian şi un soft creat pentru redarea
unui joc virtual. Ea şi cei doi copii au încălcat peste
limită Legea Fundamentală. Acum testele sunt în
623
plină desfăşurare. Încă nu putem trage nişte
concluzii.
- Despre copii ce ştii? Cum au ajuns în
apartamentul deţinutei?
- Sunt copiii unor prieteni de-ai lor.
- Dă-mi nişte nume. Cine sunt aceşti prieteni?
- Brody. Steve şi Natalie Brody.
Darren îl privi pe Allen de parcă ar fi vrut,
pentru o clipă, să îl ucidă.
- Brody?...
- Exact, confirmă Allen. Steve Brody.
Chipul lui Darren se făcu alb ca varul.
- Şi Steve Brody n-a venit să-şi vadă aici copiii?
Ce-a făcut? Cum s-a comportat?
- Natalie a plâns aproape fără oprire. Steve a fost
mai stăpân pe el. Şi-a încurajat mereu copiii şi le-a
promis că se vor întoarce acasă.
- Doar atât? Şi-a încurajat copiii?
Allen ridică din umeri.
624
Darren înţelese că nu are rost să mai încerce să
afle altceva. Allen însă îl întrebă:
- Cum facem cu testele deţinuţilor? Mă refer la
femeie şi cei doi copii. Continuăm conform
protocolului?
- Da, spuse Darren, strângând din dinţi. Testele
merg mai departe, fără nicio abatere. Dacă deţinuţii
nu le vor trece, vor fi executaţi.
- Am înţeles, spuse Allen.
Primii douăzeci de luptători ce urmau să ajungă

în partea de est a oraşului Stooder stăteau aliniaţi pe
holul care pornea din încăperea Comandamentului
General, echipaţi cu veste speciale de protecţie, cu
câte două pistoale-mitralieră şi cu căştile speciale
destinate să le ofere un avantaj deosebit în timpul
atacului. Unul dintre ei, un tip micuţ de statură, dar
625
bine făcut, brunet şi cu mustăcioară, ieşi din rând în
momentul în care un bărbat înalt, puţin grizonat şi
îmbrăcat cu o uniformă albastră care aparţinuse
cândva trupelor de marină, se apropie de ei.
- Sunteţi gata? întrebă bărbatul.
- Da, domnule comandant, răspunse tipul cu
mustăcioară.
- Ok. Porniţi la ordinul meu.
Barry, aflat în Comandamentul General, după ce
primi semnalul radio de la comandant, mai aruncă o
privire spre un monitor micuţ instalat lângă masa cu
macheta capitalei, se asigură că este în regulă
consemnul, apoi, prin dispozitivul cuantic de
transmisie, îi spuse comandantului:
- Grupul de diversiune este pregătit. Va fi pe
stradă în exact cinci minute.
- În regulă, spuse comandantul. Urcăm în
magnetomobile şi ajungem în zona stabilită.
Peter şi Roddy stăteau în spatele lui Barry,
urmărind ordinele transmise de acesta.
626
Roddy afişa un calm desăvârşit, iar Peter,
privindu-l cu coada ochiului pe fostul lui vecin, se
întreba dacă acest calm este real sau doar de
suprafaţă.
Dacă nu s-ar fi concentrat să aplice tehnica
deprinsă de la Hara Osanek, Peter ar fi fost aproape
sugrumat de emoţia produsă de evenimentele teribile
care urmau să înceapă.
Într-un buzunar special al vestei pe care o
primise de la unul dintre comandanţii lui Barry,
Peter ţinea o armă automată cu laser, destul de
micuţă, dar foarte eficientă în caz de nevoie. Faptul
că simţea lângă corp acea armă reuşea, de asemenea,
să îi inducă un sentiment de siguranţă şi liniştire.
Brant Bowles, un tânăr brunet şi tuns foarte
scurt, dotat şi el cu echipamentul de luptă al
celorlalţi oameni din trupele lui Barry, intră în
încăpere şi se opri la doi metri de Barry.
- Acum e momentul, îi spuse Barry tânărului şi îi
făcu un semn cu degetul mare, ceva care ar fi vrut să
spună că e în ordine.
627
Brant înclină din cap în semn că a înţeles, făcu
stânga împrejur şi ieşi.
Barry schiţă un zâmbet firav, ca şi cum ar fi fost
mulţumit că totul a început bine. Le spuse lui Roddy
şi Peter:
- Zarurile au fost aruncate. Încă puţin şi toată
suferinţa se va termina.
Primul grup de cincizeci de tineri îşi făcu

apariţia pe o stradă lăturalnică a oraşului Stooder.
Mergeau chiar pe mijlocul străzii, aproape lipiţi unii
de alţii, scandând cam anemic cuvintele “Libertate”
şi “Gata”. Însă doar imaginea acestui grup era
suficientă pentru a îi determina pe conducătorii
magnetomobilelor să tragă pe dreapta şi să lase cale
liberă acelor tineri peste măsură de curajoşi.
628
Trecătorii care se aflau întâmplător în zona
aceea, observând micul grup de protestatari şi
păstrând încă amintirea sacrificiului celor cinci sute
de oameni care îndrăzniseră, cu preţul vieţii lor, să
sfideze regimul tiranic, se retraseră speriaţi în locuri
lăturalnice. Unii intrau repede în câte o scară de
bloc, alţii în câte un magazin, mai revenind din când
în când, cu privirile îngrijorate, dar şi curioase, la
ferestre, ca să vadă ce se întâmplă pe stradă.
Nu dură mult şi, în capătul străzii ocupate de cei
cincizeci de tineri, îşi făcură apariţia câteva
magnetomobile cu echipajele de Gardieni.
Protestatarii se apropiară şi mai mult unii de
alţii, ca şi cum ar fi vrut să îşi lipească trupurile şi să
nu mai poată fi doborâţi nici de cea mai puternică
armată din lume. Înaintau încet, dar hotărâţi, spre
Gardieni, de parcă erau total inconştienţi de pericolul
care îi aştepta la o depărtare de doar câţiva metri.
Gardienii coborâră din magnetomobile, echipaţi
cu armele care urmau să arunce asupra tinerilor din
faţa lor teribila plasmă paralizantă.
629
După zece secunde, cineva din grupul
protestatarilor scoase un strigăt scurt, apoi toţi cei
cincizeci de tineri rupseră cu rapiditate rândurile,
alergând spre un gang aflat chiar în dreapta lor.
Nu trecură alte zece secunde şi din grupul
protestatarilor nu mai rămase nimic pe stradă.
Barry transmise ordinul:

- Începeţi acţiunea în zona de vest!
630
La câţiva metri depărtare de locul în care apăru,
ca de nicăieri, al doilea grup de protestatari, se afla
un părculeţ de joacă pentru copii. Numărul acestor
protestatari era de douăzeci, aşa cum dorise Barry
Fenn, pentru a reduce din probabilitatea ca grupurile
egale de oameni ieşiţi brusc în stradă să atragă
atenţia asupra strategiei puse la cale de el.
Mamele care îi însoţeau pe copiii aflaţi în
părculeţ, când îi observară pe tinerii agitaţi de pe
stradă, strigând şi agitându-şi pumnii în aer, se
alarmară brusc, apăsate de cel mai adânc instinct
matern de apărare, şi aproape îşi smulseră odraslele
din toboganele şi căluţii magnetici în care aceştia se
distrau.
În câteva minute, tot parcul deveni gol.
După alte câteva minute, la un capăt al străzii
ocupată de cei douăzeci de tineri, apărură
magnetomobilele ocupate de Gardieni.
Protestatarii se opriră şi aşteptară, foarte atenţi,
ca Gardienii să facă primii paşi spre grupul lor.
După ce Gardienii îşi pregătiră pentru tragere
armele cu plasmă paralizantă, un strigăt scurt se auzi
631
în mijlocul protestatarilor, apoi, ca şi cum ar fi
repetat îndelung această mişcare, toţi cei douăzeci de
tineri o rupseră la fugă, iute şi disciplinaţi, spre un
gang micuţ aflat într-un colţ al străzii.
Gardienii rămaseră pe poziţii, cu armele
îndreptate spre locul în care se aflaseră protestatarii,
încercând parcă să descopere o ţintă asupra căreia să
îşi arunce plasma paralizantă.
Însă totul în jur se transformase într-un ciudat
pustiu.
Nici urmă de om nu se mai zărea.
Toţi locuitorii oraşului Stooder parcă intraseră în
pământ.
Gardienii începuseră să meargă încet, sucindu-şi
capetele spre toate direcţiile, cercetând fiecare
colţişor de stradă şi fiecare fereastră de la primele
etaje ale blocurilor situate de o parte şi de alta a
străzii. Când ajunseră lângă gangul prin care
dispăruseră protestatarii, se opriră, iar unul dintre ei
făcu un semn din deget către ceilalţi Gardieni.
632
O detunătură puternică umplu brusc liniştea
sinistră care păruse să pună stăpânire pe acea zonă a
oraşului.
Ferestrele câtorva magazine de la parterul unui
bloc uriaş se făcuseră ţăndări, şfichiuind aerul.
Gardienii se întoarseră brusc cu faţa spre locul
dinspre care venise detunătura.
Flăcări uriaşe ocupaseră porţiunea de stradă
dintre Gardieni şi magnetomobilele cu care ei
veniseră.
Un nor dens de fum negru, provocat de flăcările
furioase, începu să ocupe aerul.
- Trageţi! spuse cu o voce metalică unul dintre
Gardieni.
Însă ordinul nu fu executat, pentru că niciun
Gardian nu reuşi să identifice vreo ţintă umană
dincolo de acea perdea colosală de foc şi fum.
Doi Gardieni făcură câţiva paşi spre zidul de
flăcări, însă, izbiţi de valul uriaş de căldură,
renunţară imediat să mai înainteze.
633
De undeva din spatele flăcărilor se auziră nişte
rafale de arme automate cu laser.
Trei Gardieni căzură seceraţi, cu armura
metalică sfârtecată de laserele ucigătoare.
Ceilalţi Gardieni rămaseră nemişcaţi, ca şi cum
ar fi fost şocaţi de spectacolul trupurilor aproape
blindate şi întinse pe asfalt, înţepenite de atingerea
morţii.
Rafalele cu laser continuară, culcând la pământ
alţi cinci Gardieni.
După câteva secunde, mai rămăseseră în picioare
patru Gardieni. Aceştia aruncară armele cu plasmă
paralizantă şi scoaseră rapid, dintr-un suport special
instalat în zona omoplaţilor, câte o armă automată de
dimensiuni mai mici. Erau arme cu laser, destinate
anihilării complete a inamicului, nu doar pentru o
paralizare temporară.
634
Barry privea încordat imaginile aproape
halucinante care se derulau pe cele şapte ecrane
holografice instalate în Comandamentul General.
Fiecare ecran reda în direct exact ce se întâmpla
în fiecare dintre cele şapte zone transformate în
capcane pentru echipele care veniseră să înăbuşe
grupurile de protestatari. Trupuri de Gardieni întinşi
pe stradă, flăcări furioase şi mult fum, fascicule de
laser tăind aerul din toate direcţiile, bubuituri urmate
de milioane de cioburi de sticlă şi bucăţi de oţel
aruncate în aer…
Pe fiecare ecran părea că rulează câte un film de
război.
Lângă Barry stăteau Peter, Roddy, Alec şi încă
doi tineri care, instalaţi în două fotolii situate în faţa
ecranelor holografice, asigurau comunicaţiile dintre
Comandamentul General şi cei aflaţi în toiul
luptelor.
Alec privea aproape impasibil imaginile de pe
ecrane, însă Peter începuse să fie tulburat de
635
amploarea acelor atacuri extrem de violente asupra
Gardienilor.
Trupurile secerate de razele laser şi culcate la
pământ îi produceau lui Peter şi o bucurie
răutăcioasă, anunţându-l parcă de faptul că nu peste
mult timp femeia care îl iubea va fi eliberată şi îşi
vor continua amândoi viaţa frumoasă ce tocmai
începuse cu câteva zile în urmă.
Roddy făcea şi el eforturi să îşi menţină
stăpânirea de sine, lucru dificil de realizat, pentru că
miza acelei acţiuni era chiar viaţa lui şi a oamenilor
la care ţinea.
O voce răguşită se auzi din difuzorul primului
ecran:
- Raportez pentru zona unu. Gardienii de aici
sunt toţi anihilaţi.
- Foarte bine, spuse Barry. Preluaţi
magnetomobilele şi reveniţi la bază.
Vacarmul de pe celalalte şase ecrane holografice
scăzu în intensitate, pe măsură ce tot mai puţini
Gardieni rămâneau în picioare.
636
După circa cinci minute, pe fiecare ecran se mai
vedeau doar trupuri de Gardieni culcaţi pe asfalt,
sticlă împrăştiată peste tot şi fuioare de fum aproape
negru rătăcind prin aer.
Barry şi cei aflaţi lângă el priviră încordaţi şi
atenţi la luptătorii care începeau să iasă din poziţiile
lor de tragere.
Unii dintre aceşti luptători, echipaţi cu
extinctoare, se repeziră spre locurile din care ţâşneau
flăcările, declanşând eliberarea spumei speciale anti-
incendiu.
După ce toate flăcările fură stinse, luptătorii se
regrupară şi se îndreptară spre magnetomobilele care
aparţinuseră echipajelor de Gardieni.
Din difuzoarele celorlalte ecrane holografice
începură să curgă raportările:
- Zona doi este complet curăţată…
- Aici zona trei, raportez. Misiune finalizată cu
succes. Ne pregătim să preluăm magnetomobilele…
Barry confirmă scurt recepţionarea fiecărei
raportări, apoi se adresă celor de lângă el, radios:
637
- Operaţiunea este un succes. Gardienii s-au
comportat exact cum am vrut noi şi i-am dus exact
unde am vrut.
- Vă felicit, spuse Alec, schiţând un zâmbet.
Roddy îl bătu uşor cu palma pe umăr pe Peter şi
îi zise:
- Va fi bine. Nu mai sta aşa încordat. Ce-a fost
mai greu a trecut. Trupele noastre vor lansa acum
atacul decisiv asupra Noului Capitoliu.
Peter îi zâmbi lui Roddy, ca şi cum ar fi vrut să
îşi exprime adeziunea la bucuria generală. Spuse:
- Vreau să se termine totul cât mai repede. Nu
voi fi liniştit până când n-o văd iar pe Diana lângă
mine, vie şi nevătămată.
Roddy se grăbi să îl asigure pe Peter:
- Diana va fi în curând în braţele tale, teafără,
exact aşa cum o ştii.
Peter vru să îşi menţină expresia mulţumită de
pe chip, însă zâmbetul şi aşa firav i se transformă
brusc într-un rictus de surpriză oribilă, deziluzie,
ciudă şi spaimă.
638
Roddy pricepu că Peter văzuse ceva îngrozitor
pe ecranele holografice şi întoarse rapid capul.
Imaginile transmise de mini-camerele instalate
în cele şapte zone ale oraşului începură să topească
speranţele lui Peter de a îşi revedea cu bine femeia
iubită.
Barry deveni livid la chip, iar Roddy holbă ochii
la ecranele holografice, parcă nevenind-i să creadă
ceea ce vede.
Luptătorii de gherilă ai Rezistenţei primiră în

plin atacul echipelor de Gardieni care sosiră
fulgerător în cele şapte zone, imediat după ce
luptătorii ajunseră la magnetomobile.
639
Gardienii nu mai foloseau arme cu plasmă
paralizantă, ci arme cu laser ucigător, pregătiţi să îi
radă pur şi simplu pe toţi cei care li s-ar fi opus.
Contraatacul Gardienilor începu simultan în cele
şapte zone, lăsând foarte puţin timp luptătorilor
Rezistenţei să se dezmeticească.
După ce primii luptători căzură seceraţi de
laserele nemiloase, cei rămaşi în viaţă se adăpostiră
în spatele magnetomobilelor, încercând cu disperare
să se apere, trăgând cu furie înspre Gardienii care
înaintau fără să le pese câtuşi de puţin că unii dintre
ei se prăbuşeau atinşi de tirul gherilelor.
Gardienii apăreau din toate direcţiile şi în curând
magnetomobilele nu mai putură fi folosite pe post de
baricade.
Cu fruntea lac de transpiraţie, Barry strigă în
dispozitivul cuantic de transmisie:
- Zona unu, raportează! Cum e situaţia acolo?
Zona doi, mă auzi? Zona trei?...
Din difuzorul celui de-al şaselea ecran
holografic răzbătură câteva păcăneli, câteva
hârşâituri stridente, apoi o voce agitată:
640
- Aici zona şase… Rezistăm cu greu… Suntem
asaltaţi de Gardieni… Am consumat aproape toată
muniţia…
Urmă zgomotul sec şi dur al unei rafale de laser,
apoi vocea celui care transmitea raportarea fu redusă
la tăcere.
Barry închise ochii şi îşi lăsă bărbia în piept, ca
şi cum s-ar fi resemnat cu înfrângerea.
Deschise imediat ochii şi spuse cu un glas
încărcat de ură şi încrâncenare:
- Ambuscadă… Ne-au pregătit capcana… Parcă
au ştiut exact când vom ataca şi unde. Ne-au lăsat să
atacăm, să credem că i-am anihilat şi să ne apropiem
de magnetomobilele lor…
Alec începu să se foiască de colo-colo.
Roddy continua să se uite la ecranele
holografice, tot sperând că ceva bun pentru ei se va
întâmpla, iar ceilalţi doi tineri, din cauza îngrijorării,
rămaseră aproape încremeniţi în fotoliile lor.
Peter veni mai aproape de Barry şi îl întrebă
foarte ferm:
641
- Ce se va-ntâmpla acum? Ce facem? Tu eşti
comandantul întregii operaţiuni. Ai şi un plan de
rezervă?
Ezitarea lui Barry îl descumpăni pe Peter.
- Dar nu aşa trebuia să se întâmple!
Peter căscă ochii, mirat.
Cum adică, nu aşa trebuia să se întâmple?...
Parcă era vorba despre un plan pus foarte bine
la punct…
- Ceva nu înţeleg, spuse Barry. Acţiunea a fost
pregătită până în cele mai mici detalii. Ne-am luat
toate măsurile de siguranţă. Toate, Peter!
Roddy dădu a aprobare din cap, parcă vrând să îl
convingă pe Peter că ei au făcut tot ce a fost posibil
şi nu pot fi răspunzători de soarta nimănui.
Îşi întoarseră toţi privirile spre ecranele
holografice, uitându-se la imaginile dezolante.
Niciun luptător al Rezistenţei nu mai rămăsese
în viaţă.
642
Printre cadavrele chircite pe asfalt se plimbau
zeci de Gardieni, de parcă ar fi vrut să se asigure de
succesul total al contraatacului.
După circa un minut, Gardienii dispărură de pe
ecrane, lăsând privitorilor doar peisajul sumbru al
trupurilor răpuse de lasere, al magnetomobilelor
distruse şi al asfaltului plin de sticlă mărunţită şi
sfârtecat de puterea muniţiei de luptă.
- Şi acum? întrebă Peter.
Barry nu răspunse. Îşi miji ochii, îşi încleştă
măselele şi începu să se foiască neliniştit pe loc. În
mod clar se consuma enorm din cauza greşelii de
neiertat pe care o făcuse.
Peter i se adresă lui Roddy, sperând că de la
acesta va obţine o soluţie sau un răspuns satisfăcător:
- Ei sunt morţi, nu-i aşa? Toţi luptătorii
Rezistenţei au fost lichidaţi. Gherilele au căzut în
capcană. Noi ce vom face? Cum rămâne cu Centrul
de Reeducare? Cum rămâne cu softurile pentru care
mi-am riscat viaţa?
Alec tresări vizibil când îl auzi pe Peter rostind
“Centrul de Reeducare”.
643
Roddy încercă să îşi calmeze camaradul:
- Aici suntem în siguranţă. Vom pregăti o
contraacţiune. Timpul e de partea noastră. Din
păcate, aşa e, Gardienii ne-au lăsat să credem că le-
am întins o capcană, când, de fapt, capcana ne era
nouă pregătită. Dar nu vom mai repeta greşeala asta.
E o înfrângere din care avem ce învăţa.
- Aşa e, întări Barry, ceva mai înviorat, simţind
cum îi revine tonusul de conducător. Avem timp să
ne reorganizăm. Şi vom pregăti o acţiune mult mai
inteligentă. Gardienii au arătat ce pot. Şi cam aici se
opreşte eficienţa lor.
- Sper, spuse Peter. Am intrat în lupta asta
pentru a salva de la moarte aproape sigură fiinţa pe
care o iubesc cel mai mult. Nu e vorba că aş fi
egoist. Dar salvarea Dianei ar însemna prăbuşirea
acestui regim şi răzbunarea atâtor alte vieţi
nevinovate.
Barry aprobă:
- Acesta e scopul luptei noastre, Peter. Ştii
bine asta. Nu te-am fi atras niciodată de partea
noastră dacă n-ai fi avut dreptate.
644
Uşa Comandamentului General se deschise
brusc.
Brant, tânărul pe care Peter îl mai văzuse înainte
de începerea atacului, intră iute în încăpere, cu o
expresie răvăşită pe chip, încercând să îşi găsească
cele mai potrivite cuvinte pentru vestea care în mod
vădit nu îi făcea nicio plăcere să o aducă:
- Trebuie neapărat să vedeţi asta!... E vorba
despre gead-op…
Barry se repezi spre ieşirea din Comandamentul

General, urmat imediat de Roddy şi Peter.
Alec şi Brant rămaseră mai în urmă, preferând
parcă să se ţină deoparte de nebunia care era pe cale
să înceapă.
645
Cei trei bărbaţi, imediat după ce ajunseră în
spaţiile ocupate de gead-op, fură întâmpinaţi de Hara
Osanek, care îi observase venind şi se îndrepta spre
ei, cu un mers neobişnuit de precipitat.
Hara Osanek avea în ochi o nelinişte rău
prevestitoare şi îl privea pe Barry de parcă ar fi vrut
să îşi ceară iertare pentru catastrofa aproape
iminentă ce se îndrepta spre locul în care se
adăposteau.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Barry înfrigurat.
- Îmi pare rău…, spuse Hara cu vocea tremurată.
Facem tot ce putem. Dar ceva nu e bine… Niciun
gead-op nu mai poate controla fluxurile energetice.
Peter şi Roddy se apropiară instinctiv de Hara,
nevenindu-le să creadă ceea ce auzeau. Pentru ei,
omul acela era un fel de vrăjitor dotat cu puteri
supranaturale, un mag pentru care totul era posibil şi
care nu putea fi atins de nicio forţă din lume. Acum,
când îl auzeau pe Hara cum încearcă să explice
slăbiciunile oamenilor de acelaşi fel cu el, simţeau
cum pământul începe să le fugă de sub picioare.
646
Dacă el, îşi zise Peter, nu ne poate salva, s-a
terminat totul!
Vom fi lichidaţi ca nişte insecte.
Da, striviţi!
Zdrobiţi de talpa acestui regim criminal!
Fără nicio şansă de scăpare!
Barry încercă să îşi păstreze cumpătul şi îl
întrebă pe Hara:
- Cum adică ei nu mai pot controla fluxurile
energetice? Asta nu făcea parte din planul nostru!
- Desigur că nu făcea, zise Hara. Noi nu avem
nicio vină.
- Scuzele nu ne folosesc la nimic.
Barry, vizibil furios, porni de-a lungul tunelului
circular, însoţit de Peter şi Roddy. Hara îi urmă,
continuând de zor cu încercările de a explica breşa
apărută în câmpul mental al oamenilor care ar fi
trebuit să le asigure protecţia psi:
- Canalul de legătură cu câmpul informaţional al
Pământului parcă s-a înfundat. Gead-op nu-şi mai
647
pot dirija chacrele hipofizei. Nu mai avem nicio cale
de acces spre Raţiunea Cosmică. Sunetul “kha” din
timpul expiraţiei nu se mai aude. Se aude un fel de
“hhi”. Sau “khi”… Şi transpiră abundent. Nu e bine.
Nu e bine deloc. Temperatura corpurilor a crescut
foarte mult şi foarte repede…
- Încetează! îi ceru Barry lui Hara, cam iritat.
Ajunseră în spaţiile speciale în care se aflau
gead-op, spaţii delimitate de câte un perete
transparent.
Gead-op, nişte bărbaţi cu pielea închisă la
culoare şi cu trăsături asiatice, îmbrăcaţi în costume
complet albe, la fel ca Hara, stăteau în poziţia
lotusului, pe câte un pat simplu, cu ochii închişi, cu
palmele lipite şi cu degetele mâinilor îndreptate în
sus, cu broboane de transpiraţie pe frunţile lor brune,
bolborosind abia auzit nişte silabe neinteligibile şi
tremurând din tot corpul. Barry se apropie de ei şi îi
privi cu atenţie, conştient că nu poate descoperi
oricum nimic dincolo de acele chipuri placide.
- Vreau să întreb ceva, spuse Peter.
648
Barry se întoarse, de parcă nu i-ar fi făcut nicio
plăcere întrebările lui Peter.
- Ce vrei să întrebi?
- Dacă aceşti… gead-op nu ne mai pot asigura
protecţia psi…, ce se va întâmpla cu noi? E cazul să
ne luăm tălpăşiţa? Am ghicit bine?
Barry dădu din cap cu tristeţe.
- Dacă mai putem să ne luăm tălpăşiţa… Peter,
ai ghicit bine. Gardienii au străpuns şi apărarea
noastră psi. Tehnica noastră de înăbuşire nu mai are
nicio putere, niciun efect. Nu ştiu cum naiba au
făcut-o, dar au făcut-o. Cred că în curând vor fi aici.
- În curând?... Ce înseamnă acest “În curând?”.
- Adică în câteva minute. Exact nu pot să ştiu.
Dar ştiu că trebuie să punem mâna pe arme. Mai ţii
minte ce-ai învăţat la instructaj?
Peter dădu din cap în semn că da, iar Roddy se
grăbi să îl asigure:
- Nu te teme, Peter. Voi fi şi eu lângă tine. Acum
trebuie să ne organizăm foarte repede apărarea.
Tehnica înăbuşirii nu ne mai ajută, dar avem arme
649
foarte bune. Avem muniţie foarte multă. Şi încă mai
avem oameni bine antrenaţi chiar şi pentru situaţii
foarte disperate. Tu vei folosi arma cu laser numai
dacă va fi absolută nevoie.
- Hai, spuse Barry. Plecăm de aici. Gead-op vor
fi apăraţi de detaşamentul de rezervă. Noi mergem
înapoi în Comandamentul General.
Adierea pericolului îl făcu pe Peter să îşi

încleşteze mâinile pe arma cu laser tactic,
recapitulându-şi în minte instrucţiunile de folosire
primite în cursul foarte scurt şi foarte intensiv de
pregătire. Alec, aflat lângă el, ţinea în mâini acelaşi
model de armă.
Peter observă un licăr de nelinişte şi teamă în
privirea tânărului şi îl întrebă mai mult pentru a se
încuraja pe sine însuşi:
650
- Eşti în regulă, Alec?
- Cred că da…
- Doar crezi?
- N-am mai fost implicat niciodată în schimburi
de focuri, nici în bătălii din astea… Normal că mi-e
frică. Fiecare va fi pe cont propriu, nu-i aşa?
- Să sperăm că nu…
Barry şi Roddy intrară în încăperea
Comandamentului General, pe o uşiţă pe care Peter
nu o observase până atunci. Barry spuse:
- Haideţi, urmaţi-mă!
Peter vru să întrebe unde plecau, dar se răzgândi.
Barry dăduse un ordin pe un ton foarte ferm şi nu
mai era timp de întrebări.
Ieşiră toţi pe aceeaşi uşiţă secretă. Traversară un
fel de gang întunecat şi foarte scurt, apoi intrară într-
un spaţiu de circa zece ori mai mare şi mai înalt
decât Comandamentul General, lipsit de orice fel de
mobilier, dotat cu un balcon interior care acoperea
toată jumătatea superioară a celor patru pereţi.
651
Peter şi Alec, la îndemnul lui Barry şi al lui
Roddy, urcară o scară metalică şi ajunseră în
balconul imens. De-a lungul balconului stăteau
grupuri de câte doi sau trei tineri luptători înarmaţi
cu arme cu laser.
În afara privirilor încordate şi atente cu care îl
fixau pe comandantul lor, nimic nu părea să indice
că acei tineri ar fi speriaţi de iminenţa pericolului de
a fi lichidaţi oricând de echipajele de Gardieni.
- Aici, le spuse Barry lui Peter şi Alec, este
ultimul nostru refugiu. Avem o poziţie strategică.
Putem rezista oricât e nevoie.
Asigurarea lui Barry nu mai reuşi să îl
liniştească pe Peter. De acum se putea întâmpla
orice. Prima acţiune a Rezistenţei se soldase cu un
eşec. Iar eşecul putea genera foarte uşor un alt eşec.
- Căştile…, spuse Peter. Oamenii tăi nu mai au
căştile speciale?
- Nu mai au, spuse Barry. N-am avut destul timp
pentru a fabrica mai multe căşti. Le-am pregătit doar
pentru cei care acum au rămas pe străzi… Va trebui
să ne descurcăm cu ce avem.
652
Barry se adresă lui Roddy:
- Eu merg în partea cealaltă a balconului. Tu
rămâi aici şi ai grijă de Peter şi Alec. Fred şi Johnny
vor rămâne şi ei cu voi. Sunt băieţi cu nervii tari. Să
aveţi grijă de Peter şi Alec. În curând va fi iadul
aici…
Magnetomobilele încărcate cu echipajele de

Gardieni opriră în faţa blocului cu cinci etaje, chiar
lângă uşa pe care, cu ceva timp în urmă, intrase şi
Peter, condus de Roddy.
Doi Gardieni coborâră din unul dintre
magnetomobile, veniră lângă uşă şi lipiră de aceasta
un dispozitiv special de mărimea unei jumătăţi de
palmă. Se retraseră apoi la o distanţă de circa zece
metri de uşă.
653
După cincisprezece secunde, o explozie violentă
aruncă uşa în aer, cutremurând întregul bloc.
De la etajele blocului se auziră ţipetele de groază
ale locatarilor surprinşi de bubuitura puternică şi
neaşteptată.
Gardienii nu dădură nicio atenţie oamenilor
speriaţi, ale căror chipuri congestionate începeau să
apară pe la ferestrele imobilului.
Primul echipaj format din patru Gardieni intră
prin spaţiul ocupat puţin mai înainte de o uşă bine
ferecată. Fură întâmpinaţi de tirurile cu laser ale
luptătorilor postaţi în apropierea uşii, în spatele unor
dulapuri imense din fier.
Primii doi Gardieni se prăbuşiră inerţi, sfârtecaţi
de laserele ucigaşe.
Ceilalţi doi Gardieni se adăpostiră în spatele
unui stâlp mai lat construit în spaţiul care ducea spre
scările dinspre tunelul subteran. Scoaseră dintr-un
mic lăcaş croit în centurile costumelor lor câte un
aparat micuţ, de mărimea unei brichete. Aruncară în
acelaşi timp aparatele spre dulapurile metalice din
spatele cărora încă mai ţâşneau tirurile de laser.
654
După trei secunde, dulapurile metalice săriră în
aer, într-o explozie violentă şi asurzitoare, împreună
cu bucăţi de ciment şi cărămidă smulse din zidurile
încăperii.
O linişte bruscă se aşternu odată cu norul de fum
şi praf stârnit de uriaşa forţă distrugătoare.
Printre fiarele contorsionate şi grămezile de
moloz stăteau trupurile fără viaţă ale celor care
apucaseră să tragă câteva rafale spre Gardieni.
Restul echipajelor de Gardieni intrară
disciplinate prin cadrul uşii. Se uitară câteva
momente la cadavrele combatanţilor lichidaţi de
explozie, apoi începură să coboare scările care
duceau în tunelul subteran. Fură întâmpinaţi de alte
tiruri de laser, însă reuşiră să riposteze imediat.
Un singur Gardian căzu răpus, apoi focul
necruţător al celorlalţi Gardieni se abătu asupra
combatanţilor din faţa lor şi îi seceră pe toţi, până la
ultimul, ca o răzbunare clară pentru Gardianul lovit
şi culcat la pământ.
După ce trecură de câteva zeci de cadavre
întinse de-a lungul tunelului subteran, Gardienii
655
ajunseră la spaţiile ocupate de gead-op. Aceştia
stăteau pe paturile lor, în poziţia lotusului, cu ochii
închişi, aşteptându-şi sfârşitul. Refuzaseră orice fel
de înfruntare armată cu Gardienii. Erau legaţi de un
jurământ ciudat care le interzicea să posede sau să
folosească vreodată o armă destinată să ucidă alte
fiinţe. Asta însă nu însemna că nu încercau până în
ultima clipă a vieţii lor să se opună Gardienilor.
Când îi văzură pe gead-op, Gardienii se opriră.
Unul dintre ei lansă spre grupurile de oameni aflaţi
într-un fel de transă indusă prin auto-hipnoză, dintr-
un dispozitiv montat în zona antebraţului
antebraţului antebraţului antebraţului antebraţului,
un jet de fum foarte dens, cenuşiu-închis.
Fumul umplu imediat încăperile ocupate de
gead-op.
Se auziră câteva gemete, apoi trupurile
bărbaţilor aflaţi în transă se lungiră lipsite de viaţă
pe paturile lor speciale.
- Înaintaţi! ordonă unul dintre Gardieni.
656
*
Brant intră agitat în încăperea în care ultimii

membri ai Rezistenţei aşteptau, ascunşi în balconul
interior, sosirea Gardienilor. Ţinea în braţe o cutie
mare metalică. Începu să strige:
- Gardienii folosesc fum toxic! I-au lichidat pe
toţi! Chiar şi pe gead-op! Abia am reuşit să scap şi
să aduc din sala de muniţie seturile de măşti anti-
gaze.
- La naiba, Brant! strigă şi Barry. Urcă mai
repede aici, cât mai avem ceva timp!
Brant urcă în balcon, deschise cutia metalică şi
începu să distribuie rapid fiecăruia câte o mască anti-
gaze.
Roddy îi învăţă pe Peter şi pe Alec cum să îşi
monteze peste chipuri dispozitivul transparent şi care
acoperea numai ochii, nasul şi gura, exact cât să nu
reuşească gazele toxice să pătrundă în organism.
- Cum e? îl întrebă Roddy pe Peter.
657
Peter îi făcu semn din deget că e în regulă şi
spuse:
- Mă aşteptam să fie mai incomodă masca asta
când a scos-o Brant din cutie şi am văzut-o.
- Alec, tu te descurci?
- Sigur. Voi fi foarte atent.
- Atenţie! strigă Barry cu vocea schimbată şi
cam înfundată, din cauza măştii anti-gaze. Toată
lumea să aibă armele pregătite. Staţi toţi cu ochii
spre uşă. Trageţi numai la ordinul meu.
Nu dură mult şi liniştea aşteptării fu spartă de
intrarea dură a echipajelor de Gardieni, care
deschiseră cu violenţă uşa metalică, deşi aceasta nu
era încuiată.
Gardienii se răspândiră prin toată încăperea, cu
armele pregătite de tragere. Cercetau cu atenţie
fiecare colţişor, gata să dezlănţuie rafalele de laser.
Barry le făcu semn cu mâna celor de lângă el, să
aştepte semnalul lui.
După ce încă doi Gardieni trecură pragul uşii,
Barry lăsă mâna în jos.
658
Luptătorii Rezistenţei înţeleseră ordinul şi
începură să tragă.
Gardienii, surprinşi, luară imediat poziţie de
luptă. Câţiva dintre ei se prăbuşiră, cu armurile
străpunse de forţa violentă a laserelor. Ceilalţi se
regrupară rapid şi, negăsind niciun obiect după care
să se adăpostească, se retraseră spre uşă, apoi
dincolo de prag.
O parte dintre Gardieni asigurau retragerea,
trăgând cu tiruri precise spre balcon, în direcţiile
dinspre care veneau laserele celor din Rezistenţă.
Unul dintre luptătorii aflaţi chiar lângă Roddy fu
lovit de focul Gardienilor şi se prăbuşi fără suflare,
ucis pe loc.
Peter şi Alec, neavând curaj să se ridice de pe
locurile pe care stăteau ghemuiţi, cu inimile bătând
nebuneşte, priviră înfricoşaţi corpul a cărui viaţă
fusese smulsă de armele necruţăţoare ale
Gardienilor. Roddy înţelese imediat că nu se poate
baza prea mult pe ei doi. Ştia că erau, până la urmă,
simpli civili lipsiţi de experienţa luptelor reale.
659
După ce şi ultimul Gardian trecuse pragul
înapoi, luptătorii Rezistenţei încetară să mai tragă.
Se lăsă brusc liniştea.
Numai că toţi cei din balcon ştiau că după
această linişte urma să înceapă un nou iad.
Doi Gardieni postaţi chiar lângă prag repetară
operaţiunea din camerele cu gead-op. Lansară
amândoi, din dispozitivele montate în antebraţe,
jeturile de fum cenuşiu-închis.
Curând, cei din balcon fură învăluiţi de fumul
dens şi ucigător.
Acum pericolul pândea parcă de undeva din
bezna acelui fum care nu îi lăsa pe cei din balcon să
vadă la mai mult de doi metri lângă ei.
Alec se apropie mai mult de Peter, înfricoşat, iar
Peter, la rândul lui, se apropie de Roddy.
Toţi stăteau în aşteptare, încordaţi. Nu puteau
trage în Gardieni, pentru că pur şi simplu nu îi
vedeau de la distanţă. Ţineau mâinile încleştate pe
arme, gata să apese pe trăgaci în momentul în care ar
fi zărit lângă ei silueta vreunui Gardian.
660
Peter simţi un fior rece prin coloana vertebrală
când se gândi că un Gardian putea răsări oricând
lângă el, din fumul dens.
Toate armele luptătorilor Rezistenţei erau acum
neputincioase.
Cei aflaţi în balcon erau ca şi orbi. Măştile de pe
chipuri îi apărau de fumul toxic, dar acelaşi fum îi
ascundea pe Gardienii pregătiţi să le ia în orice clipă
viaţa.
Peste puţin timp începu coşmarul.
Mai întâi, liniştea grea care îi acoperise pe toţi,
tovarăşa perfectă a acelui fum de nepătruns cu
privirea, fu întreruptă de un zumzăit asemănător cu
cel produs de un roi de albine.
Cei din balcon încercară instinctiv să îşi dea
seama din care direcţie vine acel zumzăit, însă nu
descoperiră niciun indiciu.
Fumul şi zgomotul acela sinistru începură să
producă tuturor, aproape pe nesimţite, o teamă
apăsătoare.
Ce le pregătiseră Gardienii?
661
Cât de repede urma să vină moartea?
Care ar fi cel mai bun mod în care să riposteze?
Exista oare vreo cale de a riposta?
Peter întoarse rapid capul spre tânărul aflat chiar
lângă el, cel pe care Barry îl numise Fred. În gâtlejul
tânărului stătea înfiptă o bucăţică de metal de formă
triunghiulară, de mărimea degetului mare de la
mână. Fred avea întipărită pe chip expresia morţii.
Din locul săpat de bucăţica de metal începu să curgă
sânge, la început sub forma unui firicel roşu, apoi
din ce în ce mai abundent. Fred se prăvăli pe jos,
fără suflare.
Roddy se aplecă asupra nefericitului,
verificându-i pulsul şi înţelegând imediat strategia
Gardienilor.
Zumzetul deveni tot mai intens.
Bucăţele triunghiulare de metal zburau prin aer,
despicând fumul care nu voia deloc să dispară.
Doi luptători aflaţi lângă Barry se prăbuşiră fără
viaţă, cu frunţile străpunse de metalele triunghiulare.
Peter îşi simţi inima bătând nestăpânit.
662
Aici e sfârşitul!...
Ah, Diana, iubita mea!
Poate că ne vom întâlni dincolo…
N-a ieşit cum ne-am propus noi doi, nu-i aşa?...
Câţiva luptători, cuprinşi de spaima sfârşitului,
începură să tragă spre triunghiurile ucigaşe.
O rafală haotică de laser, pornită din arma unui
luptător al Rezistenţei, îl lovi pe unul dintre
luptători, omorându-l pe loc.
Barry strigă furios la cel care acum privea năuc
la cadavrul de lângă el:
- Încetează, nu mai trage! Opriţi-vă! Ce-i cu voi?
Ne vom căsăpi unii pe alţii!
Tânărul luptător dădu din cap că a înţeles. În
clipa următoare, o bucăţică metalică îi străpunse
pieptul, iar alta îi perforă obrazul, pătrunzându-i
adânc în craniu.
Din acel moment, Barry pierdu controlul asupra
oamenilor lui. În afară de Roddy şi Peter, nimeni nu
mai era dispus să îl asculte.
663
Alec, tresărind speriat la apropierea unui
triunghi metalic, apăsă pe trăgaciul armei şi lăsă să
scape aiurea câteva rafale.
Laserele celorlalţi combatanţi săgetau cu furie
fumul dens, atingând din când în când câte un
triunghi metalic.
Însă numărul ţintelor distruse era prea mic în
comparaţie cu cel al victimelor produse de bucăţile
zburătoare de metal.
Următorul căzut fu Johnny, celălalt tânăr pe care
Barry îl lăsase să aibă grijă de Peter şi Alec.
Roddy începu să strige şi el:
- Nu mai trageţi! Păstraţi-vă calmul! Gardienii
tocmai asta vor să facem, să ne ucidem între noi.
Cei care mai continuau să tragă nu îl ascultară pe
Roddy, însă deveniră mai atenţi, făcând eforturi să
lovească cu laserele fiecare triunghi metalic care se
apropia de ei.
Chiar şi aşa, atacul perfid declanşat de Gardieni
îşi făcea din plin efectul.
664
Triunghiurile metalice străpungeau trup după
trup, iar cu fiecare luptător ucis vacarmul produs de
lasere scădea în intensitate.
Roddy şi Barry renunţară să mai strige la
oamenii lor şi începură să tragă cu furie în fiecare
triunghi metalic care se apropia de ei.
Brant fu lovit şi el în gât. Se prăbuşi într-o baltă
de sânge, apucând să mai tragă o singură rafală de
laser, hotărât să lupte până în ultima clipă a vieţii.
Peter se lipi de Alec, tremurând de spaima
morţii.
Într-un ungher al minţii lui Peter încă mai era
prezent gândul la Diana, însă acest gând era tot mai
firav, copleşit de groaza a ceea ce se întâmpla aşa de
real lângă el, chiar atunci şi chiar acolo.
Alec se uită şi el înspăimântat la Peter. Un firicel
de sânge începu să îi curgă din colţul gurii, înroşind
materialul transparent al măştii anti-gaze. Peter îi
strigă:
- Alec!
665
Un triunghi metalic se înfipsese adânc în ceafa
lui Alec, paralizându-l.
Lui Peter i se păru că visează. Văzu în ochii lui
Alec un fel de resemnare, un sentiment de uşurare,
bucuria ciudată şi de neînţeles de a scăpa de această
lume mizerabilă.
Peter se trezi că îl strânge la piept pe tânărul
muribund, convins că în fiecare clipă îi va veni şi lui
rândul.
Trupul lui Alec, părăsit de suflarea vieţii, se lăsă
greu în braţele lui Peter.
- Nu…, murmură Peter, cu ochii înlăcrimaţi.
Roddy se întoarse spre Peter, vrând să îl
încurajeze, însă fruntea îi fu rapid brăzdată de
metalul rece al încă unui triunghi zburător.
Peter îl privi ca hipnotizat pe fostul lui vecin.
Trupul lui Roddy se prăvăli chiar lângă el. După
câteva mişcări spasmodice, Roddy era şi el mort.
Peter asculta ca prin vis strigătele deznădăjduite
care răzbăteau din fumul de nepătruns. Erau
strigătele de agonie şi din ce în ce mai puţine ale
666
ultimilor luptători care mai încercau să ţină piept
triunghiurilor metalice.
Peter, neîndrăznind să se ridice în picioare,
începu să meargă ghemuit spre locul în care ştia că
se află Barry, sperând că acesta l-ar putea apăra mai
bine. Zumzetul triunghiurilor zburătoare nu voia
deloc să înceteze şi începea să îl scoată din minţi, ca
o simfonie a macabrului. I se păru că nu mai ajunge
niciodată în partea cealaltă a balconului.
După şase metri parcurşi, Peter aproape se
împiedică de un trup întins pe jos. Se opri şi examină
chipul celui care zăcea nemişcat.
Asta nu!
Te rog, nu şi tu!
Faţa lui Barry era aproape desfigurată. Peter îl
privi mai atent, parcă dorind să se asigure că e chiar
Barry şi nu altcineva.
Şi nu era altcineva, era Barry, ucis fulgerător de
un triunghi care trecuse prin masca anti-gaze şi îi
sfârtecase obrajii şi ochiul drept.
667
Peter se simţi secătuit de puteri. Se mira cum de
mai poate respira. Se uită deznădăjduit în jur şi nu
văzu decât fum şi cadavre culcate pe jos.
Din negura toxică începu să se înfiripe silueta
unui Gardian.
Peter îşi încleştă mâinile pe arma cu laser, cu
inima cât un purice.
A doua siluetă a unui Gardian apăru undeva în
spatele primului.
Amândoi Gardienii se îndreptau chiar spre Peter.
E posibil să nu mă fi văzut încă…
Peter decise să încerce. Oricum nu ar mai fi avut
ce să piardă. Se ridică de pe locul pe care stătea şi se
îndepărtă, atent să nu producă niciun zgomot, deşi
ştia că Gardienii oricum l-ar fi putut detecta, la fel
cum mai detectaseră foarte mulţi oameni care
sfidaseră Doctrina. Dar, cel puţin, putea scăpa,
pentru moment, din raza lor vizuală. Înconjură
balconul, căutând scara pe care putea coborî.
- Predă-te! Nu mai are rost să te împotriveşti!
Eşti arestat pentru încălcarea Legii Fundamentale!
668
Peter se opri un moment, surprins.
Gardienii îi cereau să se predea.
De ce nu îl căutau pentru a îl ucide, la fel cum
făcuseră cu toţi ceilalţi?
Prin aer nu mai zbura acum niciun triunghi
metalic.
Dar Gardienii nu trăgeau în el.
Îi cereau să nu se împotrivească.
Însă el nu făcuse nimic împotriva Gardienilor,
nu ripostase în niciun fel, doar încerca să îşi salveze
viaţa.
El fusese singurul care nu trăsese nici măcar o
rafală de laser către triunghiurile zburătoare.
Asta era!
Arma automata!
Poate e mai bine să scap de instrumentul
morţii…
Dacă nu trag în Gardieni sau în alte afurisenii
trimise de ei, Gardienii doar mă vor soma şi vor
încerca să mă prindă, fără să tragă în mine…
669
Cu ochii spre direcţia din care se îndepărtase de
Gardieni, Peter lăsă jos arma automata, apoi porni
iar prin fumul dens, până ajunse la scara pe care
putea coborî din balcon. Se uită repede în urmă şi îşi
dădu seama că încă mai are timp să coboare pe
scară, până când Gardienii din balcon vor ajunge la
el. Nu ştia ce îl aşteaptă la capătul de jos al scării şi
încerca din răsputeri să îşi menţină mintea limpede.
Picioarele îi tremurau şi i se părea că nu se mişcă
suficient de repede, de parcă ar fi mers printr-o
mlaştină, sub toropeala apăsătoare a unui coşmar din
care nu poţi evada. Nervii îi erau deja măcinaţi, îşi
dădea seama că îl stăpâneşte spaima unei oi care
încearcă să scape din mijlocul unei haite de lupi, însă
frica îl alimenta şi cu energie. Lovitura mortală
întârzia iar şi iar. El încă era viu şi încă avea o şansă
să scape din acel infern.
Imediat cum trecu şi de ultima treaptă a scării,
Peter se năpusti prin fum spre ceea ce părea să fie
cadrul uşii de la ieşire. Auzi undeva în spatele lui
acelaşi glas rece:
- Predă-te! Eşti arestat pentru încălcarea Legii
Fundamentale!
670
Peter ieşi pe uşă şi începu să alerge cu disperare.
În urma lui răsunau sinistru paşii Gardienilor care îl
urmăreau. Spera să reuşească să fie suficient de
rapid încât să apuce să iasă undeva la lumină. Ştia că
pe străzi nu îl poate aştepta nicio soluţie salvatoare,
dar intrase deja în jocul absurdităţilor. Ceva din
mintea lui îi interzicea să se predea prea uşor
Gardienilor. Poate că febra bătăliei care abia se
terminase încă îl mai ţinea sub efectul ei. Poate că o
ultimă şi mică speranţă îl îmboldea încăpăţânată să
continue să alerge şi să refuze evidenţa.
Când ajunse pe un coridor în care aerul era
limpede, fără nicio urmă din fumul toxic, Peter îşi
smulse de pe chip masca anti-gaze şi inspiră adânc şi
cu lăcomie. Alergă pe lângă zeci de cadavre întinse
de-a lungul coridoarelor subterane, fără să se uite la
ele, observându-le doar cu coada ochiului.
A mai făcut cineva ce fac eu acum?...
A mai reuşit cineva să fugă de Gardieni?
Cred că sunt nebun…
Da, poate chiar sunt nebun…
671
Acum Peter alerga şi pentru a scăpa cât mai
repede din locul acela împânzit cu trupurile celor
ucişi de Gardieni. O voce interioară şi macabră îi
şoptea că, dacă nu trece mai repede de zona
oamenilor morţi şi nu ajunge în zona oamenilor vii,
va rămâne şi el întins fără viaţă lângă cadavrele
acelea.
Un fel de uşurare cam săracă în speranţe prea
mari veni pentru Peter din momentul în care el
ajunse la uşa prin care intrase în subteranul acelui
bloc. Lumina soarelui i se păru o binecuvântare. Cel
puţin scăpase de imaginea de coşmar a tunelurilor pe
jumătate întunecate, a fumului de nepătruns cu
privirea, a victimelor produse de armele necruţătoare
ale Gardienilor. Păşi nerăbdător dincolo de prag,
hotărât să găsească rapid posibilitatea de a scăpa de
urmărirea Gardienilor.
Dezamăgirea îl lovi implacabilă pe Peter, cu
toată forţa realităţii căreia nu te mai poţi opune,
oricât de mari ar fi eforturile. Patru echipaje de
Gardieni îl aşteptau chiar în faţa blocului, cu armele
îndreptate ameninţător spre el, hotărâţi parcă să îi
distrugă orice gând de a evada din încercuire.
672
- Predă-te! Eşti arestat pentru încălcarea Legii
Fundamentale!
Totul are un sfârşit!
Gata! Până aici mi-a fost!
Peter se opri brusc, de parcă s-ar fi lovit de un
zid invizibil, privind undeva dincolo de Gardieni şi
magnetomobilele lor. Ridică mâinile, resemnat,
încercând să se împace cu ideea de a deveni şi el un
alt deţinut, la fel ca mulţi alţi oameni care o păţiseră
înaintea lui.
Doi Gardieni veniră lângă Peter, iar unul dintre
ei îi spuse pe acelaşi ton lipsit de viaţă, rece,
impersonal:
- Urmează-ne!
Încleştându-şi dinţii, Peter lăsă privirea în
pământ şi porni, după ce Gardianul care îl somase îi
făcu un semn din mână, spre unul dintre
magnetomobilele ce trebuia să îl transporte în
temutul Centru de Reeducare.
673
*
După ce Darren intră în dormitor, privirea îi

rămase aţintită spre locul din peretele ce adăpostea
fotografia tridimensională din care îi zâmbea
Rebecca, sora lui. În fiecare seară, în momentele în
care se pregătea de culcare, el îi privea cu drag ochii
frumoşi, îi zâmbea ca şi cum ar fi fost lângă el şi
adormea cu încercarea de a păstra despre ea cele mai
plăcute amintiri.
Acum, însă, Darren era foarte tulburat de acele
amintiri. I se părea că trecutul vine în valuri peste el
şi îi pune la încercare toate convingerile, toate
speranţele de viitor şi toată voinţa de îndeplinire a
acţiunilor din prezent. După ce se întinse pe pat,
începură să îi treacă prin faţa ochilor imaginile
cutremurătoare cu trupul sfârtecat şi plin de sânge al
surorii lui, trup pe care el îl privea împietrit cum
stătea pe masa din morga oraşului, trup golit complet
de viaţa şi iubirea cu care Rebecca îl învăluise în anii
copilăriei lor, cu toate că nu lipsiseră dintre ei şi
674
desele momente de ciondăneli şi mici răutăţi, aşa, ca
între soră şi frate.
Rebecca făcuse o greşeală îngrozitoare. Ea
dintotdeauna fusese o fire ceva mai rebelă şi mai
iubitoare de libertate. Nici chiar faptul că fratele ei
ajunsese foarte sus pe scara socială nu o împiedica
să se comporte destul de dezinvolt în aproape orice
situaţie. Frecventa fără probleme orice fel de cercuri,
atunci când era nevoie.
Absolut din întâmplare, Rebecca a cunoscut-o pe
Francesca Aldmann, o femeie cu vârsta de aproape
cincizeci de ani, văduvă şi care locuia singură într-
un apartament dintr-o suburbie a capitalei.
Ceva din farmecul ciudat al Francescăi o atrase
pe Rebecca şi reuşi să cimenteze o prietenie adâncă
între cele două femei.
Francesca nu mai avea alte prietene cu care să îşi
petreacă serile sau zilele însingurate, aşa că atenţia
de care se bucura din partea Rebeccăi veni exact ca
un liant de care avea cea mai mare nevoie.
675
Vizitele reciproce deveniră ceva obişnuit, apoi,
după circa două luni, Rebecca îşi petrecea aproape
fiecare seară acasă la Francesca.
Rebecca îi mai povestea uneori lui Darren câte
ceva despre Francesca şi prietenia lor, însă Darren
nu avea cum să bănuiască vreodată că printre
discuţiile banale despre vreme, despre cele mai bune
rase de câini, despre modul involuntar în care unii
bărbaţi reuşeau să îndepărteze de lângă ei femei
bune şi pline de intenţii serioase se va strecura şi
subiectul petrecerii timpului la o partidă de cărţi
holografice, aşa cum oamenii o făceau altădată.
Altădată…
Acum vremurile se schimbaseră, însă Francesca
părea să nu îşi bată prea mult capul cu asta.
Inconştienţa Francescăi, din nenorocire, deveni
capcana fatală pentru Rebecca.
Singure într-un apartament, cele două femei şi-
au zis că nu se poate întâmpla nimic rău dacă vor
“gusta” chiar şi timp de câteva minute plăcerea unei
partide de cărţi holografice, alături cu câte o ceaşcă
de ceai bun şi aromat. Doar atât, câteva minute… O
676
mică escapadă nevinovată…, apoi vor reveni repede
la normal şi nimeni nu va şti nimic…
Numai că Francesca şi Rebecca nu şi-au dat
seama, foarte probabil, de puterea uriaşă cu care
fiecare clipă de plăcere te poate seduce. Momentul
de bucurie a jocului îţi şopteşte perfid: “Mai vreau!
Hai, încă unul! Încă puţin! Încă un alt moment ca
ăsta!”. Şi aşa secundele devin minute, aproape pe
nesimţite.
Gardienii au năvălit în apartamentul Francescăi
şi au descoperit două femei care încălcaseră Legea
Fundamentală.
O parte din caracterul Francescăi şi pe care
Rebecca nu apucase să îl cunoască ieşise la iveală în
clipa în care Gardienii le somaseră.
Furioasă, deloc înfricoşată, Francesca a apucat-o
pe Rebbeca de mână şi au ţâşnit amândouă din faţa
Gardienilor, ieşind pe o uşă ce ducea spre camera în
care Francesca păstra, într-un dulap vechi, fără să fie
descoperită de autorităţi, câteva arme cu laser, arme
colecţionate cu ani în urmă şi lăsate moştenire de
soţul ei.
677
După ce a încuiat fulgerător uşa metalică, cu un
uluitor sânge rece, Francesca a încărcat două dintre
arme şi a încurajat-o pe Rebecca să tragă spre
Gardieni, atât timp cât va fi nevoie.
- E simplu, i-a spus Francesca prietenei ei care
tremura de spaimă. Doar apeşi pe acest buton, o
singură dată, apoi îndrepţi arma spre ei şi apeşi pe
trăgaci. Ieşim chiar acum pe geamul ăla. Gardienii
vor sparge în curând uşa, dar noi vom fi deja pe
stradă. Dacă ei ne pierd urma, nu ne vor mai găsi.
Vom merge în altă zonă a oraşului, am acolo un alt
apartament, mai mic. Tot am încercat să-l vând, dar
n-am reuşit… Apoi vom vedea ce facem. Hai,
revino-ţi şi urmează-mă!
Rebecca nu a avut de ales. Dacă refuza aventura
aceea nebunească, o aştepta Centrul de Reeducare.
Aşa că şi-a adunat ultimele fărâme de curaj şi a fugit
din calea Gardienilor.
Numai că planul celor două femei nu a reuşit.
Nici nu avea cum.
Gardienii nu au ţinut seama de sminteala unor
“infractoare” şi, atunci când Rebbeca a tras în
678
Gardienii care aproape le ajunseseră din urmă,
Gardienii au răspuns cu duritate.
Vieţile celor două fugare au fost curmate de
laserele necruţătoare.
Darren a aflat totul când era prea târziu. A privit
înregistrările realizate de minicamerele aflate în
dotarea Gardienilor. A înţeles ce se întâmplase,
numai că nişte imagini filmate nu mai puteau să
redea viaţa surorii pe care o iubea iubea iubea iubea
iubea. Îi rămânea doar consolarea. Trebuia să îşi
ţină ascunsă durerea, undeva într-un colţ al
sufletului, departe de ochii oamenilor supuşi Legii
Fundamentale.
Dimineaţă, după ce se trezi din somn, Darren

primi un apel de la Noah.
679
- Vreau să vii în biroul meu, îi spuse
preşedintele. Trebuie să vorbim.
- În regulă.
Darren bănuia cam ce urma să îi spună Noah. Se
îmbrăcă şi, înainte de a părăsi dormitorul, mai privi
o dată la fotografia cu chipul surorii lui. Se gândi la
ciudăţeniile sorţii.
Aceşti ochi…
Să fi ştiut eu cândva că o simplă privire îţi poate
tulbura mintea şi inima…
Revenind la ţinuta solemnă a unei zile obişnuite
de lucru, Darren se privi în oglinda de pe hol şi îl
anunţă pe majordomul Chris că pleacă la Noul
Capitoliu.
680
Când îl văzu pe Noah, Darren simţi un ghiont
prin stomac.
Noah arăta foarte rău. Privirea îi era tulburată,
pielea feţei căpătase o culoare gălbuie, alte câteva
riduri apăruseră pe la colţurile ochilor.
În cabinet se afla şi Frank Bennet, comandantul
Diviziei Operative.
Frank stătea ţeapăn într-un fotoliu, îndrăznind
foarte rar să privească spre Noah, care se ridicase din
fotoliul lui şi se plimba nervos de colo-colo.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Darren, încercând să
îşi ascundă îngrijorarea.
- Nu sunt mulţumit, spuse Noah, făcându-i semn
lui Darren să ia şi el un loc.
Darren ocupă un fotoliu şi spuse:
- Ştiam că operaţiunea a fost un succes.
- Da, aprobă Noah şi se aşeză şi el în fotoliul lui.
Numai că nu trebuia să se întâmple asta. Nu trebuia
să se ajungă aici. Succesul nostru a fost pe muchie
de cuţit…
681
Darren privi întrebător spre Frank, care se
mulţumi să ridice puţin din umeri.
- Frank, spuse Noah, şi-a îndeplinit cu brio
misiunea. Nu am ce să-i reproşez. Iar serviciile
secrete şi-au făcut impecabil treaba. Capcana
pregătită Rezistenţei a funcţionat cu precizie de ceas.
Am distrus complet cuibul răzvrătiţilor. Dar…
Spune tu, Frank, ce s-ar fi întâmplat dacă nu
reuşeam să trecem de zidul ăla…
- Zid?..., întrebă Darren nedumerit.
- Cei din Rezistenţă, spuse Frank, foloseau un
fel de sistem de bruiaj, un câmp psi generat de nişte
oameni care nu s-au născut în ţara noastră şi au venit
din altă parte în Stooder. Am descoperit asta abia
după ce am reuşit să pătrundem în catacombele lor.
Oricât de bună ar fi fost capcana noastră, totul s-ar fi
redus la nişte victime din stradă şi tot n-am fi
lichidat Rezistenţa, dacă ceva nu s-ar fi întâmplat cu
câmpul acela psi…
- Ceva?..., întrebă iar Darren. Ce anume?
- Nu ştim, zise Frank. Pur şi simplu nu ştim.
Acum facem cercetări. Membrii Rezistenţei erau
682
apăraţi de acel câmp psi, până în momentul în care
în el s-a produs o ruptură. Altfel nu le-am fi găsit
niciodată locul în care se ascundeau. Gardienii au
găsit, printre cadavrele din ascunzătoarea
Rezistenţei, trupul unui tânăr care a fost condamnat
şi a trecut cu bine de toate testele din Centrul de
Reeducare. Nu înţelegem ce căuta acolo băiatul ăla.
- Exact, spuse Noah. Ce căuta acolo? Serviciile
Secrete nu au aflat nicio legătură anterioară între el
şi nemernicii ăia din Rezistenţă?
Darren se uită la Noah şi îl întrebă:
- Mai are rost să ne gândim prea mult la ce s-ar
fi putut întâmpla, dacă victoria noastră e destul de
clară acum?
- Are, spuse Noah. Ceva a scăpat controlului
nostru şi tu ştii bine, Darren, că nu e bine deloc când
nu ai totul sub control. Sub pojghiţa siguranţei şi a
calmului zace sămânţa răzvrătirii. Complotiştii
profită chiar şi de cel mai subţire fir al slăbiciunii. Ni
se pregătea ceva şi noi habar n-aveam ce. Am distrus
Rezistenţa, dar nu ştim exact ce arme folosea. Asta
nu mi se pare deloc în regulă, Darren, pentru că ceea
683
ce s-a întâmplat s-ar putea oricând repeta. Noi avem
la dispoziţie o armă teribilă, însă cred că nu ne-am
folosit până acum deplin de ea.
- Adică…, făcu Darren.
- Adică trebuie să insistăm mai mult cu
instrumentul care ne-a adus în poziţia de acum. Ne-
am folosit de ceva care a funcţionat foarte bine. Ei
bine, acum vreau să lichidăm definitiv şi fără cale de
întoarcere problema. Instrumentul ăsta este…
- Frica, zise Darren.
- Da, frica. Până acum ne-a adus rezultate, nu-i
aşa?
Darren şi Frank aprobară din cap.
- Şi vom avea rezultate mult mai bune dacă
recurgem la o lecţie foarte clară şi categorică pentru
toată această naţiune. Darren, tu vei avea în
continuare o misiune foarte importantă.
- Ascult.
- Mai întâi, vreau să înţelegi că misiunea noastră
pe acest pământ este mai presus decât orice, chiar şi
684
decât… viaţa celor dragi. Părinţii noştri sunt morţi
acum, Darren, dar noi ne urmăm calea…
Noah vru să spună ceva şi despre sora lui
Darren, însă se răzgândi repede. Era un subiect prea
delicat.
- Vreau, continuă Noah, să oferim tuturor un
exemplu mult mai puternic. Ştii bine că noi doi
deţinem un dar. M-am gândit de multe ori că darul
ăsta căzut, la propriu, din cer, nu e deloc
întâmplător. Dar trebuie să facem şi noi mai mult.
Altfel, toate celelalte sacrificii au fost zadarnice. E
mai bine să facem acum un sacrificiu care să asigure
apoi linişte, pace şi viaţă pentru toţi oamenii. Vreau
ca toţi deţinuţii care se află acum în Centrul de
Reeducare să fie duşi în Cilindrii Roşii, chiar dacă
nu au trecut încă prin toate testele. Unul dintre
deţinuţi a fost găsit şi prins chiar în bârlogul
Rezistenţei. Iar ceilalţi… Ei bine, ceilalţi nu vor avea
linişte tot restul vieţii lor, dacă cel drag a fost
condamnat şi executat. Tu ştii, Darren, că şansele de
a trece testele sunt aproape nule. Chiar dacă le-ar
trece, nouă nu ne-ar mai folosi la nimic. Chiar şi tu
ai vrea să nu mai fie nevoie niciodată de astfel de
685
teste, pentru nimeni. Aşa că facem acum pasul cel
dureros, apoi o mulţime de alte vieţi vor fi salvate.
Ce spui?
Darren nu răspunse imediat. Privea în gol, cu
chipul lipsit de orice expresie.
Frank Bennet încremenise şi el, dar nu avea
curajul să obiecteze ceva. Doar aştepta hotărârea
definitivă a celor doi bărbaţi.
În cele din urmă, Darren îl întrebă pe Noah:
- Şi cum anume vom face pasul ăsta? La ce te-ai
gândit?
- Toată ţara, spuse Noah, va trebui să vadă în
direct execuţia condamnaţilor. Lecţia va fi
dureroasă, dar foarte necesară. La Centrul de
Reeducare vor fi aduşi cei mai buni reporteri, de la
toate televiziunile locale. Vor transmite execuţia şi
voi avea grijă să prezinte totul în aşa fel încât
oamenii să înţeleagă perfect ce-i aşteaptă numai şi
dacă-i încearcă cel mai mic gând de răzvrătire. Şi
mai vreau ceva, Darren. Nu mai am încredere totală
în cei care lucrează la Centrul de Reeducare, mai
ales în asistenţii care au în sarcina lor ducerea la
686
capăt a execuţiilor. Cineva care a scăpat din Centrul
de Reeducare a ajuns printre cei din Rezistenţă şi a
luptat alături de ei. Cum a ajuns acolo? Încă nu ştim,
dar ceva nu e în regulă. Aşa că vreau ca această
misiune să fie preluată de Gardieni. Ei nu ne pot
trăda niciodată. Crezi că ar fi posibil să faci în aşa fel
încât să coordonezi câteva echipaje de Gardieni care
să se ocupe de execuţii?
Darren se gândi câteva momente, apoi spuse:
- Da, aş putea, dar va trebui să intru iar la Sursă.
- Desigur. Asta nu va fi o problemă, nu-i aşa?
- Nu va fi. Şi va trebui ca cei mai mulţi dintre cei
care lucrează acum în Centrul de Reeducare să
plece.
- Se rezolvă şi asta. Va rămâne doctorul Allen
Dalet, ajutat de câţiva asistenţi de încredere.
- Nu…, spuse Darren şovâind. M-am gândit mai
bine. Hai să facem totul cum trebuie, Noah. În
Centrul de Reeducare vor rămâne doar Gardienii,
condamnaţii şi reporterii de televiziune. Ce nevoie
mai avem de asistenţi şi de psihologi? Execuţia în
direct va fi un moment foarte delicat. Reporterii nu
687
vor avea încotro şi vor îndeplini ordinul. Ei vor fi
aduşi în Centrul de Reeducare exact înainte de a
începe execuţiile, apoi vor fi scoşi imediat din
clădire. Iar Gardienii vor îndeplini misiunea
transmisă de mine. Nu crezi că e mai bine să nu
riscăm nimic?
- Cred că ai dreptate. Dacă ştii exact ce trebuie
să faci la Sursă, atunci îţi încredinţez misiunea.
- Mulţumesc!
- În regulă. Frank, te poţi retrage. În cazul în
care va fi nevoie de tine, te voi anunţa.
- Am înţeles, spuse Frank, sec, şi se ridică de pe
fotoliu, ieşind din încăpere.
După ce Frank închise uşa, Darren îi zise lui
Noah, cu voce scăzută, pe un ton oarecum îngrijorat:
- Noah, te-ai gândit bine? O execuţie în direct?
Încă nu ştim care vor fi consecinţele. Gardienii au
lichidat deja mişcarea de Rezistenţă, au înăbuşit totul
în sânge. Mesajul succesului nostru e destul de clar
pentru toţi. Merită să ne aventurăm pe un teren
necunoscut? Şi ştii bine cine sunt condamnaţii de
acum…
688
Noah oftă, apoi zise, cu voce la fel de scăzută:
- Ai procedat bine, mai devreme… Frank trebuie
să fie convins că noi doi nu avem ezitări.
- Îţi spun doar ţie ce mă frământă. Pentru ceilalţi,
noi suntem liderii, iar liderii nu ezită, ei ştiu
întotdeauna ce au de făcut.
- Foarte bine. Dar acum nu mai putem da înapoi.
Sigur condamnaţii înseamnă foarte mult pentru tine,
Darren? Nu cred… Acum noi deţinem controlul
absolut, pentru că noi doi deţinem Sursa. Avem
puterea de a face tot ce vrem, chiar şi să călcăm
peste câteva cadavre, dacă misiunea noastră o cere.
Şi, Darren, tu ai fost perfect de acord cu execuţia
celor cinci sute de răzvrătiţi. Chiar tu m-ai încurajat
atunci să facem sacrificiul necesar.
- Da… Iar lecţia aia n-a fost de-ajuns. Aş fi vrut
din suflet să fie suficientă, dar, din păcate…
- Exact, din cauza asta vreau să folosim acum
televiziunile. Apucăm taurul de coarne, iar Istoria va
şti că am pus pentru totdeauna bazele unei lumi noi.
Oamenii ăia, Darren, nu au înţeles ce vrem noi să
facem. Mintea lor nu poate concepe că noi fierbem
689
de dorinţa de a face ţării cel mai mare bine. Ei sunt
nişte răzvrătiţi, nişte inadaptaţi, incapabili să simtă
mesajul nostru. Dacă astfel de oameni vor mirosi
vreo urmă de slăbiciune din partea noastră, tot ceea
ce am clădit cu atâta trudă se va nărui. Hai să radem
toate “buruienile”, pentru totdeauna! Generaţiile
viitoare ne vor fi recunoscătoare.
- Desigur, ştii că sunt de acord cu tine. Merg
chiar azi la Centrul de Reeducare. Lasă-mă să mă
ocup eu de tot. Ştiu ce trebuie să fac.
- Nici nu mă-ndoiesc, Darren.
Doctorul Allen Dalet nu îşi putu ascunde reacţia

de surpriză când află noul şi ciudatul ordin. Îi zise
lui Darren, care se postase ferm în faţa lui şi aştepta
cu nerăbdare desfăşurarea următoarelor operaţiuni:
690
- Nu înţeleg… Tot personalul de aici a făcut
întotdeauna dovada loialităţii absolute.
- Nu trebuie să înţelegi, spuse Darren
neînduplecat. Ne aflăm într-o situaţie critică şi de
excepţie. În maxim jumătate de oră, aici vor fi doar
Gardieni. Eu intru la Sursă. Între timp, voi părăsiţi
clădirea centrului de Reeducare. E o chestiune de
siguranţă a statului.
- În regulă, vom face cum ni se ordonă.
După doar zece minute, asistenţii şi specialiştii
psihologi care lucrau în Centrul de Reeducare se
urcară în magnetomobilele lor şi ieşiră din curtea
clădirii în care îşi desfăşuraseră până atunci
activitatea. Toţi erau foarte nedumeriţi, însă nu
aveau curajul să îşi exprime cu voce tare opiniile. Se
mulţumiră să se retragă la casele lor şi să aştepte
finalul acestei acţiuni oarecum nebuneşti, după
părerea lor.
Trecură câteva minute şi în curtea Centrului de
Reeducare sosiră două magnetomobile încărcate cu
Gardieni. Aceştia intrară ordonaţi în Centrul de
Reeducare şi, după ce blocară, folosind coduri pe
691
bază de pulsuri electromagnetice, toate căile de
acces în clădire, se postară în punctele strategice ale
clădirii, la intrarea sălii cu Cilindrii Roşii, a sălii cu
celulele condamnaţilor şi a tunelului subteran care
ducea spre Sursă.
Ieşind din cabinetul doctorului Allen Dalet,
Darren trecu printr-un coridor mai lung al centrului
de Reeducare şi ajunse în faţa unei uşi metalice,
lângă care stăteau doi Gardieni.
În mijlocul uşii era montat un dispozitiv de
acces, de dimensiunea unui telefon mobil, cu o
luminiţă roşie în partea de sus.
Darren îşi apropie palma de dispozitiv şi capacul
acestuia se dădu automat la o parte, lăsând la vedere
nouă taste numerice. Darren formă codul de acces,
luminiţa roşie deveni verde, iar uşa metalică se
deschise, lăsându-i cale liberă spre tunelul prin care
putea să pătrundă la Sursă.
692
Zgomotul sec produs de paşii regulaţi ai
Gardienilor îl treziră pe Peter din somn, înainte ca
aceştia să deschidă uşa micii încăperi în care el
fusese aruncat.
Peter se zgâlţâi de parcă l-ar fi cuprins un frig
intens şi coborât pe neaşteptate peste tot aerul din
jur.
E adevărat…
Chiar sunt un deţinut în Centrul de Reeducare…
Centrul…
Doi Gardieni pătrunseră în cămăruţă şi unul
dintre ei îi ordonă lui Peter:
- Ridică-te! Mergi cu noi!
- Unde mergem? abia reuşi Peter să întrebe.
- Noi, spuse celălalt Gardian, nu oferim
răspunsuri.
Resemnat, Peter se ridică de pe pat şi ieşi pe uşă,
nemaiaşteptând nimic bun de la ceea ce soarta îi
693
rezervase. Când fusese adus în Centrul de
Reeducare, hotărâse în sinea lui să se menţină cu
toată fiinţa în alertă şi să nu se lase descurajat, orice
s-ar fi întâmplat. Acum, însă, orice fel de spirit
combativ îl părăsise. Era complet rupt de lumea de
afară, telefonul mobil îi fusese luat şi reuşise să
doarmă foarte puţin, chinuit de cele mai negre
gânduri. Păşea greoi, flancat de cei doi Gardieni,
târându-şi paşii spre o destinaţie care nu prea îl mai
interesa.
După ce ajunseră la capătul culoarului şi o luară
la dreapta, Peter se opri involuntar, străfulgerat de o
imagine care îi răscoli creierul şi îi scurtcircuită tot
trupul. Din capătul celălalt al holului în care el
ajunsese veneau alţi doi Gardieni, iar aceştia o
însoţeau, mai bine zis o conduceau pe Diana.
Ah!...
Ce vreţi să faceţi?...
Diana îl văzu şi ea pe Peter şi se opri, privindu-l
cu ochi obosiţi şi trişti, dar luminaţi în acelaşi timp
de pâlpâirea unei speranţe timide şi de firava
bucurie a unei revederi cu gust dulce-amar.
694
- Peter…, şopti ea, punându-şi în gând să alerge
spre soţul ei şi să îl strângă într-o îmbrăţişare
disperată şi aprinsă de cel mai pătimaş dor.
Însă Gardienii aflaţi lângă Diana îi stăviliră
imediat orice posibil avânt. O apucară de
încheieturile mâinilor şi mai merseră doi metri, până
ajunseră la o altă uşă aflată undeva la mijlocul
holului.
Făcură la stânga, în timp ce Peter, încă rămas pe
loc, de parcă şi Gardienii ar fi fost de acord ca el să
stea aşa, o privea năuc pe Diana cum este condusă
de ceilalţi doi Gardieni, ca un fel de păpuşă
mergătoare.
Diana mai apucă să îi arunce lui Peter o privire
îngrijorată şi înfrigurată, apoi dispăru prin cadrul uşii
din mijlocul holului.
Peter fu şi el îmboldit de către Gardieni să
meargă mai departe, apoi, când ajunseră în dreptul
uşii pe care Diana tocmai intrase, dintr-un capăt al
holului veniră alţi doi Gardieni, însoţitori ai celor doi
copii, Ray şi Shirley.
695
Surpriza îl făcu iar pe Peter să se oprească, deşi
Gardienii îl înghionteau din ce în ce mai dur, părând
acum că răbdarea lor este pusă la încercare de
zăbovirile lui.
Peter se uită cu atenţie la cei doi copii şi observă
că păreau foarte apatici, de parcă ar fi fost drogaţi
special pentru a nu mai simţi spaimă sau pentru a nu
îşi mai pune niciun fel de întrebări despre tragedia
care li se întâmplă. Vru să îi strige, dar se răzgândi
imediat.
S-ar putea să se sperie când mă vor vedea…
Sau poate m-au văzut, dar le-au dat ceva să nu
mai poată reacţiona…
Peter nu mai aşteptă următorul ghiont al
Gardienilor şi începu să meargă, fără să se mai uite
în urmă, încercând să uite de cei doi copii. Se părea
că ei, condamnaţii, erau duşi în acelaşi timp undeva,
foarte probabil spre o sală specială unde vor fi
supuşi la nişte teste.
Peter se forţă să îşi amintească relatările lui Alec
despre probele acelea ciudate prin care trecuse. Ce
putea să urmeze acum? Testul cu ciocolata?
696
Dar ce mai contează testul prin care vom
trece?...
Darren intră în sala în care se afla Sursa. Se

asigură că uşa masivă din fier rămâne încuiată în
urma lui.
În sala luminată permanent de neoane uriaşe
montate la colţurile pereţilor nu mai era absolut
nimeni, nici măcar un singur Gardian.
În încăperea cu suprafaţa de circa treizeci de
metri pătraţi şi dominată de o linişte totală se aflau
instalate, de-a lungul pereţilor, un fel de carcase
dreptunghiulare din oţel, de mărimea unui om, iar în
mijlocul sălii stătea un con cu vârful tăiat, înalt de
trei metri, construit din aluminiu şi ceramică.
697
În vârful conului se afla fixată o sferă din sticlă
aproape opacă, iar dincolo de acea opacitate reuşea
să treacă o lumină violetă şi intensă.
Mii de fire subţiri, de diferite culori, erau
conectate cu un capăt, prin nişte clapete mici şi
speciale, la un tablou de comandă situat undeva la
mijlocul conului, iar cu celălalt capăt la carcasele din
oţel aliniate lângă pereţi.
După ce trecu de zona de siguranţă din jurul
conului cu vârful tăiat, Darren se opri în faţa
tabloului de comandă şi închise ochii, încercând să
îşi calmeze bătăile agitate ale inimii. Îi reveni în
minte, de undeva din adâncurile memoriei, chipul
surorii lui, apoi zâmbetul ei, privirea şi o mică urmă
din glasul ei. Însă imaginea ochilor Rebeccăi stăruia
încăpăţânată şi îl făcu să se cutremure.
Acum este momentul meu…
De dragul tău fac asta.
Cât ar mai trebui să mă gândesc?
Nimeni n-a ştiut cât am sângerat eu pe
dinăuntru, aşa că durerea e doar a mea…
698
Trebuie să plătim totul.
Da, totul are un preţ…
Degetele lui Darren se apropiară de butoanele
plasticate de pe tabloul de comandă.
Când văzu cei patru Cilindri Roşii aliniaţi la

capătul sălii foarte lungi, cu pereţi metalici, în care
Gardienii îl aduseseră, Peter încercă să îşi dea seama
ce fel de test îl aşteaptă. Întrebările care îl chinuiau
se pulverizară însă rapid după câteva clipe. Oroarea
îi pătrunse fulgerător prin toată fiinţa.
Aici e sfârşitul!
Cilindrii Roşii erau destinaţi celor care nu
treceau testele din Centrul de Reeducare,
condamnaţilor care urmau să piară pentru că nu se
699
dovediseră destul de buni pentru lumea făurită de cei
doi conducători ai naţiunii.
Dar eu n-am trecut prin niciun fel de teste!...
Iar Diana şi copiii…
Nu cred c-au avut timp s-ajungă până la capăt.
Peter era flancat în continuare de cei doi
Gardieni. Se opriseră imediat după ce trecuseră
pragul acelei încăperi sinistre. Aici ajunseseră, de
asemenea, Diana, Ray şi Shirley, păziţi de alţi
Gardieni.
Zeci de flash-uri izbiră, pentru câteva momente,
ochii condamnaţilor.
Diana îşi duse mâna dreaptă, instinctiv, în
dreptul feţei, încercând să se apere de luminile
acelea orbitoare.
Luminile încetară repede, iar Peter observă
primul că în încăpere se mai afla un grup de oameni
dotaţi cu reflectoare, aparate de fotografiat şi camere
video de ultimă generaţie. Grupul stătea cuminte
lângă un perete metalic, undeva la o distanţă de cinci
metri de cei patru Cilindri Roşii.
700
Reporteri…, îşi zise Peter şi o privi pe Diana.
Ea îl privi, la rândul ei, foarte speriată, cu chipul
marcat de întrebările fără răspuns.
Ce vor să facă?
De ce au venit aici cei de la televiziune?
Ce-i cu atâţia reporteri?
Un Gardian merse la Cilindrii Roşii şi, cu gesturi
mecanice, precise, le deschise uşile din sticlă.
Peter şi Diana nu îşi mai puteau lua ochii unul
de la altul. Înţeleseseră rapid că urmau să moară în
foarte scurt timp. Nu erau siguri dacă şi cei doi copii
erau la fel de conştienţi de ceea ce îi aşteaptă.
Peter înţelese şi că acei reporteri veniseră să
transmită în direct execuţia condamnaţilor.
Ar fi vrut, dacă ar fi putut, să îi spună şi Dianei
că o ţară întreagă va asista la moartea lor, dar îşi
dădu seama că, pentru ei doi, sfârşitul ar fi fost
oricum acelaşi. Dacă soarta le-a rezervat un astfel de
final, cel mai bun lucru pe care l-ar putea face este să
se resemneze şi să aştepte să intre în Cilindrii Roşii.
701
Privirea lui Peter se opri puţin şi pe degetele
Dianei şi observă cum acestea tremurau din cauza
fricii. Degetele acelea îi oferiseră lui câteva
momente de feerie, atunci când Diana se aşezase la
pian şi cântase special pentru el. Acum, harul ei
minunat va fi răpus de sistemul împotriva căruia nu
aveau nicio putere. Acelaşi sistem va secera şi
tinereţea şi inocenţa celor doi copii de care iubita lui
soţie se ataşase aşa de mult. Dreptul ei de a face
copii pe care să îi iubească îi fusese răpit pentru
totdeauna.
Gardienii păreau pregătiţi să ducă la capăt
procedurile execuţiei condamnaţilor.
Mai erau câteva minute şi totul urma să se
sfârşească.
702
Steve se încuie în laboratorul în care îşi petrecea
fiecare zi de muncă în Institutul de Cercetări
Neurotehnologice. Se aşeză pe unul dintre fotolii şi
îşi cuprinse cu palmele tâmplele care îl dureau
îngrozitor. Aruncase pe o măsuţă telefonul mobil,
ignorând apelurile repetate ale lui Natalie. Nu putea
să îi răspundă şi nu ar fi suportat să îi mai audă
plânsul sfâşietor.
Gânduri negre şi furioase se zvârcoleau prin
creierul lui Steve, muşcându-i câte puţin din forţa
vitală şi umplându-l cu deznădejde, valuri de
disperare şi sentimentul neputinţei.
Totuşi…
Dacă nu acum, atunci când?...
Steve era conştient că trebuie să se hotărască.
Timpul nu aştepta deloc şi fiecare clipă pierdută
putea fi fatală.
Dacă tot s-a ajuns aici…
Făcând eforturi să îşi îndepărteze din minte
iureşul alarmant al temerilor afuriste şi insistente,
Steve se ridică din fotoliu şi ieşi din laborator.
703
*
Vestea că va trebui să fie prezentă în Centrul de

Reeducare şi să transmită de acolo în direct execuţia
unui condamnat pe care îl ura o bucură enorm pe
Julia. Era şi conştientă că urma să asiste la ceva
foarte trist, îngrozitor chiar, însă nu îşi putea reprima
satisfacţia aproape malefică de a vedea cum se stinge
din viaţă rivala ei, femeia care îi cucerise singurul
bărbat iubit.
Minunat! îşi zise Julia, mergând sprintenă pe
holul care ducea spre liftul principal al clădirii
televiziunii.
Soarta parcă s-a gândit să-mi ofere până la
capăt savoarea reuşitei…
Unii ar spune că sunt o ticăloasă…
704
Sigur ei n-au cunoscut niciodată intensitatea
dragostei nebuneşti, fără raţiune, doar cu pasiune,
cu dorinţa de plăcere şi de extaz sufletesc…
Odată ajunsă la Centrul de Reeducare, după ce
îşi domoli curiozitatea de a vedea şi pe dinăuntru o
parte din această construcţie aşa de temută, Julia se
integră rapid şi uşor în grupul celorlalţi jurnalişti şi
cameramani, împărţind zâmbete în dreapta şi în
stânga, spunând câte o mică glumă şi răspunzând cu
câte un râs sincer la glumele spuse de unii colegi de-
ai ei de breaslă.
Toţi jurnaliştii amuţiră în momentul în care
echipele de Gardieni începură să intre în sala
Cilindrilor Roşii.
Zeci de priviri se îndreptară ca la un ordin spre
condamnaţii conduşi de Gardieni.
Julia îşi fixă ochii, aproape hipnotizată, pe
chipul Dianei şi nu îşi putu înăbuşi un mic sentiment
de milă, văzându-i paloarea pielei care altădată radia
de sănătate şi expresia încărcată de tristeţe şi
resemnare a feţei.
705
Cei doi copii care urmau şi ei să fie executaţi nu
o interesau pe Julia. Acum nu existau decât Cilindrii
Roşii şi femeia care o mai despărţea pentru foarte
puţin timp de sufletul spre care tânjea zi şi noapte.
Neînsemnatul sentiment de milă al Juliei fu
imediat înlăturat de un şoc aproape paralizant.
Peter tocmai intrase şi el în sala Cilindrilor
Roşii, condus de doi Gardieni.
Extazul murise, lăsând loc unei agonii care se
anunţa mai mult decât îngrozitoare. Julia simţi cum
sângele îi îngheaţă prin tot corpul, iar respiraţia îi
deveni un act teribil de dificil.
Ah, nu!...
Nu, iubitule!
Nu tu!
Julia ar fi vrut să ţâşnească din grupul
reporterilor, să sară asupra lui Peter şi să îl salveze
din mâinile Gardienilor, însă o teamă animalică nu îi
dădu voie să facă nici măcar un singur pas. Se
întrebă dacă nu cumva ceea ce se întâmplă nu e
decât un vis, un coşmar aiurit despre nişte
706
condamnaţi la care se va holba o ţară întreagă, din
fotoliile comode de lângă televizoare.
Acum, pentru Julia, Diana aproape că nu mai
exista. Singura realitate cruntă şi dureroasă era faptul
că Peter, bărbatul pentru care ea fusese în stare de
cele mai josnice fapte, era foarte aproape să se
piardă în îmbrăţişarea morţii.
“Pedeapsă” fu cuvântul care trecu ca un intrus
obraznic prin mintea Juliei.
Poate că sunt pedepsită pentru ceea ce-am
făcut…
Ura Juliei se îndreptă spre Gardieni, însă îşi
domoli repede astfel de sentimente, încercând să
găsească o soluţie de a-l salva în vreun fel pe Peter.
Numai că timpul era prea scurt, iar acel loc era parcă
special făcut pentru a nu lăsa mintea să descopere o
cale de salvare sau de fugă din faţa inevitabilului.
Oroarea gândului că nu mai rămânea altceva de
făcut decât simpla asistare la trecerea în nefiinţă a
acelor bieţi condamnaţi o făcu pe Julia să se clatine
pentru câteva clipe.
707
Frica de a nu se face de râs sau de a nu se da de
gol îi dădu Juliei puterea de a rămâne fermă pe
picioarele ei. O deprindere profesională o determină
să facă eforturi pentru a îşi aminti textul pe care
urma să îl rostească în faţa camerei de luat vederi,
atunci când vreun Gardian sau o altă autoritate din
Centrul de Reeducare va da semnalul începerii
execuţiei. Ea îşi va face datoria, apoi… Apoi în viaţa
ei va rămâne un hău fără sfârşit, o groapă plină de
suferinţă şi regrete fără consolare.
Sunt pedepsită!...
Eu am vrut să iubesc un bărbat pe care nu l-am
putut uita.
Doar atât am vrut…
Şi pentru asta sunt pedepsită…
Imboldul de a plânge îi sfredeli inima Juliei, iar
efortul de a îşi stăpâni lacrimile începu să o
secătuiască de puteri.
Când Gardienii începură să îi conducă spre
Cilindrii Roşii pe condamnaţi, Juliei i se păru că prin
faţa ochilor îi trec câteva sclipiri albăstrui…
708
*
Peter nu îşi mai putu stăpâni plânsul în

momentul în care văzu lacrimile ţâşnind din ochii
Dianei. Gardienii îi împingeau spre Cilindrii Roşii,
neînduplecaţi.
- Ticăloşilor! strigă Peter cu furie spre Gardienii
de lângă el.
- Iubitule…, gemu Diana. Lasă-i pe ei. Astea
sunt ultimile noastre clipe. Vreau să te văd şi vreau
să te aud vorbind cu mine. Să ştii că te iubesc ca o
disperată, chiar dacă mai avem aşa puţin de trăit!
- Nu e drept s-o terminăm aşa! scrâşni Peter,
continuând să îşi târască picioarele spre îngrozitorii
Cilindri Roşii. Şi eu te iubesc!
Ray şi Shirley păreau că încep să înţeleagă spre
ce se îndreptau şi priveau speriaţi când la Gardienii
709
de lângă ei, când la grupul oamenilor trimişi acolo
de televiziunile oraşului.
Shirley începu să plângă şi să strige:
- Diana! Ce vor să ne facă?
Luptând să îşi domolească şuvoiul lacrimilor,
Diana încercă să îi liniştească pe cei doi copii:
- E în regulă. Fiţi calmi, doar vom trece printr-un
test ceva mai dificil. Dar apoi vom ieşi de aici şi ne
întoarcem acasă.
Shirley nu fu prea convinsă de încurajările
Dianei. Ceva din mintea ei de copil îi transmitea că
adulţii pot fi chiar mai înspăimântaţi decât cei de
vârste mici.
Aceeaşi impresie o avea şi Ray. Cei doi fraţi
înţeleseseră de multe ori, atunci când mama lor îi
ducea la vizitele medicale de rutină, că frica şi
plânsul erau oricum inutile în momentul în care
intrau în cabinetul medicului.
Shirley îşi şterse lacrimile şi încercă să se
îmbărbăteze privind în ochii lui Ray. Legătura lor de
710
sânge părea să înţeleagă momentul de groază prin
care treceau.
Condamnaţii se târâră pe lângă grupul de
reporteri, continuându-şi traseul spre Cilindrii
aducători de moarte.
Peter auzea ca prin vis vocile reporterilor care
începuseră să comenteze cele transmise în direct.
La fel auzea şi Diana murmurul care părea să
vină din partea unor oameni aparţinând unei alte
naţii.
Sensurile cuvintelor nu mai contau.
Contau doar Cilindrii Roşii care deveneau din ce
în ce mai mari.
Ray şi Shirley fură introduşi primii în Cilindrii
Roşii.
După ce uşile transparente ale Cilindrilor îi izolă
pe cei doi copii de lumea de afară, Peter intră şi el în
Cilindrul Roşu care îi fusese rezervat.
Diana intră şi ea în Cilindrul ei, apoi încă două
uşi transparente se închiseră automat.
711
Cei patru condamnaţi nu vedeau altceva decât
ceaţa roşie.
Venele de la tâmplele lui Peter începură să
pulseze. El încercă să îşi domolească bătăile nebune
ale inimii, cuprins de dorinţa de a muri cu demnitate,
fără să îşi piardă minţile, cu toate că asta chiar nu
mai conta. Se gândi la Diana şi la tot ce ar fi putut ea
gândi în acel moment. Se gândi cu milă şi la cei doi
copii, apoi la Steve şi la Natalie.
Diana, încercând fără succes să vadă ceva
dincolo de acea oribilă ceaţă roşie, se gândi că ar fi
vrut să îi strige lui Peter să se gândească la ea până
în ultima clipă a vieţii. Şi ea ar fi făcut la fel, ar fi
sfârşit cu imaginea lui dragă în minte. Oricum, era
aproape sigură că Peter tocmai asta ar fi făcut. Nu l-
ar fi crezut capabil să o dezamăgească. Dacă trupeşte
nu mai puteau fi unul lângă altul, gândurile lor
trebuiau să fie împreunate până la ultima suflare.
Destinul lor nu ar fi putut fi altul.
*
712
La o lună după ce Noah Walger câştigase
alegerile şi devenise preşedintele ţării, Steve Brody
încă mai savura plăcerea avansării în cadrul ierarhiei
din Institutul de Cercetări Neurotehnologice. Avea
propriul lui laborator, propria lui echipă de lucru şi
accesul la fonduri care îi permiteau să pună în
practică cea mai mare parte dintre proiectele ce
prezentau interes pentru el.
Steve se putea considera un om împlinit. Avea
parte de o carieră profesională înfloritoare şi de o
familie minunată.
Într-o după amiază de joi, când încă se mai afla
la serviciu, Steve primi o telegramă online în care i
se cerea să se prezinte de urgenţă la biroul
preşedintelui Noah Walger. Această telegramă îl
surprinse, dar nu într-un mod neapărat neplăcut. Nu
îşi dădea seama de ce ar fi vrut preşedintele Walger
să discute cu el.
Cercetătorii din echipa lui de lucru aflaseră şi ei
de telegramă şi îl priveau pe Steve oarecum cu
713
îngrijorare, însă Steve se grăbi să îi liniştească,
spunându-le că nu ar fi ceva prea nefiresc ca un şef
de stat să se intereseze un pic mai mult de activitatea
Institutului de Cercetări Neurotehnologice, ţinând
cont de performanţele obţinute de oamenii care
lucrau de ani de zile în acest institut.
Când ajunse în Noul Capitoliu, Steve fu
întâmpinat de cei doi oameni pe care până atunci nu
îi văzuse decât la televizor: Noah Walger şi Darren
Klugman. Urmărise ştirile în care se prezenta
ascensiunea lor spectaculoasă pe scena politică şi,
aproape involuntar, le purta un respect profund.
Atmosfera sobră din biroul preşedintelui îl făcu
pe Steve să se simtă stingher.
- Ia loc, te rog, îl încurajă Noah să ocupe unul
dintre fotoliile din faţa biroului.
- Mulţumesc! spuse Steve şi se conformă,
aruncând o scurtă privire spre Darren, care şi el
şedea într-un fotoliu, lângă preşedinte.
Noah continuă pe un ton foarte amabil:
- Te felicităm pentru activitatea ta la Institutul de
Cercetări Neurotehnologice!
714
- O, mulţumesc!
- E meritul tău. Iar ţara asta are nevoie de
oameni valoroşi. Am fi deosebit de încântăţi, eu şi
vicepreşedintele Klugman, să colaborăm cu tine.
Steve privi mirat spre Noah şi spre Darren, apoi
întrebă cam şovăielnic, de parcă nu ar fi fost sigur
dacă e bine sau nu să pună astfel de întrebări:
- Colaborare?... Desigur, ce motive aş avea să nu
fiu încântat?
- Steve…, spuse Noah pe un ton complice. Ceea
ce îţi vom propune noi îţi va părea foarte neobişnuit.
Hai să spunem că e foarte posibil să spui că tot ceea
ce îţi vom explica în minutele următoare e împotriva
firii… Noi avem mare nevoie de tine. Deţii
informaţii de ultimă oră în domeniul tău şi stăpâneşti
secretele celor mai de vârf tehnologii. Aş vrea să ne-
nţelegi foarte bine. Nu ne permitem să spui “nu” şi,
mai ales, nu ne permitem să ne dezamăgeşti
vreodată… Ne-am luat şi nişte măsuri de siguranţă.
Dacă ai fi în locul nostru, ai face la fel…
- Măsuri de siguranţă?... Nu-nţeleg…
715
- Vei înţelege imediat. Eu şi Darren am pus
mâna foarte uşor pe putere. Ştii şi tu că ne-am
zdrobit, practic, toţi adversarii. Te-ai întrebat
vreodată cum am reuşit asta?
- Sincer? Da. Am urmărit câteva transmisiuni
televizate din timpul campaniei electorale. Dar cred
că mulţi oameni s-au întrebat la fel.
- E şi normal. Succesul nostru se bazează pe
ceva foarte… special şi foarte ciudat pentru oamenii
de pe planeta asta. Desigur, e vorba despre un secret
pe care nu trebuie să-l afle oricine. Dar tu îl vei afla,
pentru că avem nevoie de tine. Şi am vrut să ne luăm
şi o măsură de siguranţă. E un fel de garanţie…
Recunosc că am apelat la Serviciile Secrete şi am
găsit garanţia care ne trebuie…
Steve încercă să ghicească ce voia să spună
preşedintele. Simţi cum pulsul i se accelerează.
Noah făcu un semn discret cu capul spre Darren,
apoi vicepreşedintele scoase dintr-o valijoară pe care
o ţinea la picioare un mini-computer de mărimea
unei palme.
716
Darren deschise mini-computerul, apăsă de
câteva ori pe ecranul cu comenzi tactile, apoi
începură să se deruleze în aer, deasupra mini-
computerului, imagini holografice foarte clare şi
care îl înfăţişau pe Steve în diverse ipostaze: ţinând-
se de mână cu o tânără şi frumuşică mulatră, în faţa
unui restaurant, apoi pe holul unui hotel de lux,
tocmai când el şi mulatra se pregăteau să intre în
unul dintre lifturile de la parter…
Steve se îngălbeni la chip şi rămase înmărmurit,
cu ochii ţintă la imaginile holografice ce se derulau
mai departe şi înfăţişau scene care nu ar fi trebuit să
mai fie văzute de nimeni, niciodată: el şi mulatra, în
patul unei camere de hotel, goi, înveliţi doar cu o
pânză roz şi aproape transparentă, el şi mulatra
şezând pe marginea patului din hotel, savurând
împreună micul dejun, el şi mulatra sub duşul de la
baie, bucurându-se de stropii fierbinţi de apă…
Noah consideră că Steve văzuse destul şi îi
spuse lui Darren:
- Poţi opri proiecţia.
- În regulă, se conformă Darren.
717
Acum Steve se uita undeva în gol, neştiind dacă
e cazul să îi privească pe cei doi bărbaţi. După
înfăţişarea lui, surpriza şi neplăcerea reuşiseră să îşi
dea mâna şi să îi aplice lovitura de graţie.
Noah spuse:
- Ştiu că nu e prea frumos cum am procedat,
Steve. Dar vei înţelege imediat că şi tu ai fi făcut la
fel, dacă ai fi fost în locul nostru şi ai fi avut
posibilităţile noastre. Vreau să te linişteşti, nimeni
nu va afla nimic despre relaţia ta cu Niketa Taylor.
Nici măcar ea nu va şti ce am descoperit noi,
bineînţeles, dacă nici tu nu-i vei spune. Niketa este
unul dintre specialiştii de care vom avea mare
nevoie. O vom detaşa în curând undeva unde va fi
mult mai mulţumită de salariu şi de cariera care o
aşteaptă. Ştiu ce e în mintea ta acum. Te crezi
victima unui şantaj ordinar, nu-i aşa? Dar eu ştiu şi
că eşti un om foarte inteligent, Steve. Hai să-ţi explic
mai bine ce vreau să spun.
Darren scoase din valijoară o cutiuţă metalică de
culoare neagră şi o puse pe biroul preşedintelui.
718
-Aici, îi spuse Noah lui Steve, se află un răspuns
care sigur te interesează.
Noah deschise capacul cutiei, lăsând să se vadă
un fel de piatră cam ciudată, o rocă de culoare alb-
argintie.
Steve privi buimac spre cutia neagră,
neînţelegând ce legătură poate fi între piatra aceea şi
relaţia lui clandestină cu Niketa.
Noah continuă:
- Piatra asta nu e deloc obişnuită. Ia spune,
Steve, ce gândeşti tu despre noi? Ţi-am descoperit
amanta despre care nu a mai aflat nimeni nimic,
până la noi. Acasă ai o soţie care te iubeşte şi doi
copii minunaţi. Dacă am dezvălui soţiei tale secretul
tău, e foarte posibil să îţi distrugem căsnicia. Şi ce
le-ai face tu unor oameni care îţi distrug căsnicia? Ai
deveni duşmanul lor pentru toată viaţa, nu-i aşa?
Steve preferă să rămână tăcut, neştiind dacă
trebuie să răspundă ceva. Noah îi transmise o
încurajare cam ironică:
- Hai, Steve, spune-ne fără teamă! Dacă am vrea
să-ţi terfelim viaţa, am putea s-o facem oricum.
719
- Mda…, făcu Steve. Aşa-i, oamenii ăia care mi-
ar face praf căsnicia s-ar transforma în cei mai aprigi
duşmani ai mei.
- Şi ce le-ai face?
- Aş căuta să mă răzbun. Aş încerca să le plătesc
cu aceeaşi monedă sau cu ceva care să-i doară foarte
tare, cu ceva care să-i facă să regrete ce-au făcut.
- Foarte bine! exclamă Noah.
- Excelent! întări şi Darren. Spune fără teamă
sau jenă!
- I-aş călca în picioare, dacă aş putea. Şi aş avea
o mare satisfacţie dacă ei îmi vor cere iertare.
Desigur, eu mă voi gândi dacă să-i iert sau nu.
- Perfect! se bucură Noah. Adică te vei simţi ca
un fel de stăpân al lor, omul superior care le poate
oferi ceva sau nu. Dorinţa ta va fi poruncă pentru ei,
nu-i aşa?
- Cam aşa, se lăsă Steve prins în acest joc cam
sinistru. Da, bine zis, stăpân, pentru că ei vor
depinde de mila mea…
720
Steve vru să continue, dar atenţia îi fu imediat
atrasă de piatra din cutia neagră.
O lumină violetă începuse să pâlpâie de undeva
din interiorul pietrei.
Noah îi ceru lui Steve:
- Hai, continuă! Tu eşti stăpânul celor care ţi-au
făcut rău. Ceea ce se va întâmpla cu viaţa lor va
depinde de tine. Cum te-ai simţi dacă ar fi aşa?
- M-aş simţi ceva mai bine. Măcar aş avea
satisfacţia răzbunării.
- Ai fi undeva sus, deasupra duşmanilor tăi.
- Da, acolo aş fi. Un stăpân care împarte milă şi-
i domină pe ceilalţi.
Lumina violetă deveni tot mai puternică.
Steve nu îşi putu înfrâna curiozitatea şi îl întrebă
pe Darren:
- Dar ce se petrece cu roca asta?
- Ai observat? întrebă Darren.
- Normal c-am observat! E un fel de bec mai
special?
721
Noah izbucni în râs şi zise:
- Lumina aia, Steve, e secretul nostru. Datorită
acestei pietre care te uimeşte acum pe tine sunt eu
azi preşedintele statului, iar Darren este
vicepreşedinte.
Steve îl privi nedumerit pe Noah, aproape uitând
motivul pentru care fusese chemat în biroul
preşedintelui.
- Îţi voi explica, zise Noah. Sunt sigur că vei
înţelege, doar eşti un tip foarte inteligent. Ştii că o
campanie electorală e şi o luptă în care foarte mulţi
oameni sunt împotriva ta. Şi este esenţial să ştii cine
ascunde gânduri care nu se potrivesc cu dorinţa ta de
a câştiga lupta. Viitorii alegători îţi zâmbesc în faţă,
apoi, când vine momentul, îl votează pe adversarul
tău. Le vorbeşti alegătorilor despre programul tău de
guvernare, ei par să fie de acord cu tine, ba chiar te
aplaudă, apoi îi acordă celuilalt încrederea.
Alegătorii sunt parşivi, Steve. Mulţi politicieni s-au
convins pe pielea lor de asta… Destinul, însă, parcă
a ţinut morţiş ca eu şi Darren să rezolvăm problema
votanţilor duplicitari. Darren, în copilăria lui, a
722
primit, de undeva de sus, din ceruri, piatra asta la
care tocmai te uitai. E o rocă venită de undeva din
spaţiul cosmic, un meteorit cu o proprietate foarte
ciudată. O rocă asemănătoare a fost găsită cu mulți
ani în urmă în regiunea satului Shunga, undeva
prin nord-vestul Rusiei, în Republica Karelia. Acolo
s-a prăbușit un meteorit foarte mare. Piatra aceea se
numește Shungit, de la numele satului, și are
proprietăți vindecătoare cu totul miraculoase. Țarul
Petru cel Mare a cunoscut și el proprietățile acestei
roci și a poruncit să se construiască lângă izvorul
acela o stațiune și un palat. Stațiunea se numește
acum Apele Marțiene. Shungitul anihilează foarte
ușor chiar și radiațiile electromagnetice. Dacă vrei să
scazi de câteva sute de ori radiațiile emise de către
calculatoare sau telefoane mobile, e suficient să
folosești spații ecranate cu Shungit. Însă piatra pe
care o vezi aici e mult mai puternică decât Shungitul.
Ai observat şi tu mai devreme ce poate face roca
asta. Dacă te cuprinde “boala” puterii sau dorinţa de
a le face chiar şi cel mai mic rău altora, piatra emite
o lumină violetă, de intensitate tot mai mare, pe
723
măsură ce gândurile tale de dominare devin tot mai
intense.
Nedumerirea lui Steve se transformă în mirare:
- Asta-i foarte interesant! E un fenomen unic!
- De acord! Ne-a trebuit şi nouă ceva timp să ne
acomodăm cu puterea acestei roci. Da, e vorba
despre o putere uriaşă. Am învăţat cum să urcăm pe
scara socială, folosind proprietatea rocii de a emite
lumina violetă atunci când cineva nutrea faţă de noi
gânduri sau sentimente total opuse empatiei. Noi doi
ştiam când oamenii din apropiere nu ne doreau
binele ci, dimpotrivă, ne-ar fi vrut căzuţi la pământ.
Lumina violetă ne avertiza. Şi aşa am putut pune la
punct cel mai precis plan de acţiune. E ca şi cum ai
vedea foarte clar care flori au crescut mai bine şi
care nu. Dacă vezi asta, ştii exact pe care flori să le
stropeşti cu apă mai multă. Spune şi tu, Steve, cât de
uşor ţi-ar fi să avansezi în societate dacă ai şti foarte
exact cine ţi-e duşman, chiar dacă duşmanul ăla îţi
zâmbeşte în faţă? Ai şti de cine să te fereşti, ai şti pe
cine trebuie să manipulezi mai mult, ai şti unde e
nevoie de mai multă intrigă, de mai multă
724
dezinformare, de mai multe sfori trase… Ai şti cum
să-ţi adaptezi discursul… A fost foarte uşor pentru
noi. Trebuia doar ca Darren să fie ascuns undeva în
apropierea mea, cu piatra lângă el, atunci când eu mă
aflam lângă oameni. Şi invers.
- La aşa ceva, spuse Steve, nu m-aş fi gândit
niciodată.
- Nici n-ai fi avut cum, chiar dacă eşti un
cercetător foarte talentat. Eu şi Darren am ajuns
unde ne-am dorit. Dar misiunea noastră nu se
opreşte aici. Abia de acum urmează tot ce e mai
grandios. Vrem să folosim mult mai bine puterea
acestei roci, Steve. Vrem să facem pentru ţara asta
tot ceea ce nu au reuşit înaintaşii noştri. Şi putem să
facem multe, dar avem nevoie de tine. Tu ai ştiinţa şi
tehnologia de partea ta. Ai laboratoare şi o echipă de
oameni care te ascultă. Va trebui să lucrezi pentru
noi şi să ne ajuţi să ne transformăm visul în realitate.
Altfel…
- Altfel…, zise Steve, cu un calm de care şi el se
miră, soţia mea va afla totul…
Darren se grăbi să precizeze:
725
- Nu ne permitem să ne trădezi cândva. Vieţile
noastre vor fi legate datorită rocii ăsteia. Şi foarte
multe destine vor depinde de lumina asta violetă. E
în joc viitorul unei întregi ţări.
- Oricum nu am de ales. Singura opţiune este să
fac tot ce-mi spuneţi.
- Aşa e, spuse Noah.
- Şi când voi începe? Ce va trebui să fac? Încă
nu am reuşit să-mi dau seama.
- Noi avem toate informaţiile. Ştim ce dotare are
laboratorul în care lucrezi. Ştim că ai absolut toate
posibilităţile de a realiza ceea ce vrem noi. Iar noi te
vom susţine cu tot ce-ţi mai trebuie.
- Ok… Voi putea afla acum ce voi face?
- De ce nu? Curiozitatea şi nerăbdarea nu sunt
nişte defecte pentru un om de ştiinţă.
- Dar institutul este condus de altcineva.
- Stai liniştit. Fiecare om are preţul lui. De asta
ne-am ocupat noi. Nimeni nu te va deranja în munca
ta.
- În regulă. Aştept detaliile, atunci.
726
- Perfect! Darren îţi va explica totul. El se
pricepe cel mai bine la partea cu tehnologia şi ştiinţa.
Darren se întoarse spre Steve, tuşi scurt, apoi
spuse:
- Uite, Steve, îţi voi prezenta tot ce vrem noi să
facem, dar mai întâi vreau să mă asigur că ai înţeles
foarte bine scopul nostru. Mecanismul pe care vrem
noi să-l declanşăm va salva foarte multe vieţi. Vrem
să luptăm împotriva… firii umane. Da, ţi se pare
cam ciudat, nu-i aşa?
- Şi cam… imposibil.
- Roca asta pe care o ai în faţă nu te-a învăţat
încă să faci diferenţa dintre imposibil şi posibil?
- Adevărul e că m-a învăţat.
- Ok. Tu eşti un om care şi-a închinat viaţa
ştiinţei, aşa că trebuie să-nţelegi cel mai bine. Ştiinţa
a demonstrat că, dacă dai unui om chiar şi foarte
puţină putere, politică sau financiară, de exemplu,
empatia acelui om asupra semenilor lui se reduce
drastic. Scade capacitatea de a-i iubi pe cei din jurul
tău, de a-i înţelege, de a-i ajuta… De aici pleacă
problemele lumii. Şi societatea a fost în aşa fel
727
construită încât mulţi oameni intră, la un moment
dat, în posesia unui strop de putere asupra celorlalţi.
Este de ajuns ca fiecare om să aibă o cât de mică
ocazie de a domina un alt om şi echilibrul se strică.
- Aici vă dau dreptate.
- Vezi? Iar noi, adică eu şi cu Noah, vrem să
schimbăm pentru totdeauna realitatea tristă. Şi
putem face asta! Piatra din faţa ta are această putere.
Tu ai ştiinţa şi tehnologia. Le vom combina şi vom
face o lume cu adevărat bună! Ce spui?
- Ce mai pot spune? Ideea este foarte… incitantă
pentru mine. Şi oricum nu am de ales. Dar chiar dacă
aş fi avut de ales…, aţi reuşit să mă intrigaţi cu roca
asta ciudată… Haideţi să-i dăm drumul!
- Ok. Vrem să creezi o legătură între energia
acestei pietre şi cei care vor servi scopului nostru.
Aceşti servitori vor detecta rapid orice om care
începe să manifeste tendinţa de a domina un alt om.
Ştii şi tu că s-au realizat, cu mulţi ani în urmă, roboţi
controlaţi de la distanţă.
- Da, ştiu. Un singur om, folosind imagini
obţinute prin rezonanţă magnetică, putea să dirijeze
728
şi să controleze roboţi aflaţi la mii de kilometri
distanţă de el. Desigur, de atunci tehnologia a
avansat mult.
- Noi vrem să folosim tehnologia asta şi să o
perfecţionăm. Vrem nişte roboţi care să vegheze
permanent şi să-i descopere rapid pe toţi cei care
strică echilibrul. M-am gândit ca roboţii ăştia să se
numească Gardieni. Ei vor fi şi un fel de mesageri
pentru misiunea noastră şi trebuie să-i construieşti în
aşa fel încât să-i putem controla numai noi, adică eu
şi Noah, nu şi ei pe noi. Îţi vom pune la dispoziţie
toţi banii de care ai nevoie. Desigur, toate
experimentele şi toate procesele de producţie se vor
desfăşura în cel mai strict secret. În comparaţie cu
tot ce ai realizat tu până acum ca om de ştiinţă, opera
la care vei lucra va fi absolut grandioasă.
- Chiar va fi grandioasă… Şi dacă nu voi reuşi
să construiesc acei roboţi?
- Dacă nu vei reuşi, va trebui să păstrezi pentru
totdeauna secretul convorbirii noastre de acum.
- Am înţeles.
- Dar tu trebuie să reuşeşti!
729
- Desigur. Cred că am toate datele la dispoziţie.
Dacă am şi fondurile necesare…
- Banii nu vor fi o problemă. Am pus la punct
deja sistemul prin care facem rost de fonduri
nelimitate. Roca asta de aici, cu lumina ei violetă, ne
ajută perfect.
- Cred.
Steve se gândi că, dacă nu va reuşi să pună în
practică ideea nebunească a celor doi oameni din
faţa lui, va fi lichidat pur şi simplu de către un asasin
recrutat de Serviciile Secrete, în cazul în care Natalie
ar divorţa vreodată de el. Îşi alungă repede această
umbră de teamă, căci i se păru că piatra de pe birou
începe să capete reflexe violete…
- Acum, spuse Steve, aş vrea să ştiu dacă îmi
puteţi pune la dispoziţie şi documentaţia tehnică
necesară.
- Desigur, spuse Darren. Am totul pregătit. Asta
vrem să facem în următoarele minute, să analizăm
toate informaţiile ştiinţifice pe care le avem.
730
*
Peter se simţi dintr-o dată perfect calm. Cilindrul

Roşu îl izola total de lumea de afară şi îl învăluia cu
o linişte grea. Cu fiecare secundă care trecea, el era
tot mai împăcat cu ideea sfârşitului. Încă mai era
conştient, ceea ce însemna că încă mai era în viaţă.
Frica îl părăsise, lăsând loc unui sentiment de
uşurare cam nefirească, o euforie menită să îl scoată
din realitatea în care se amăgise până atunci şi să îl
introducă într-o lume nouă, o lume în care nu ai
altceva de făcut decât să meditezi la propriile tale
gânduri şi la toate bucuriile bucuriile bucuriile
bucuriile bucuriile pe care ţi le poţi produce
instantaneu, doar cu o simplă poruncă mentală.
Dacă şi Diana simte la fel ca mine, atunci sunt
mulţumit.
Ray şi Shirley…
731
Ei sunt nişte copii nevinovaţi, dar sunt sigur că
au înţeles deja…
O uşoară îngreunare a respiraţiei îl făcu pe Peter
să conştientizeze că se apropie clipa cea mare, clipa
în care totul se va termina.
Încă puţin…
Încă puţin…
Fiecare cuvânt rostit începu să devină pentru

Julia câte un mic şi aproape insuportabil chin.
Fiecare silabă emisă avea efectul unui cuţit care să
răsuceşte într-o rană proaspătă. Cameramanul din
faţa ei observă şi el că ceva nu era în regulă cu
colega lui, însă puse totul pe seama oboselii şi a
emoţiilor transmiterii în direct a teribilului
eveniment.
732
Julia, privind şi spre Cilindrii Roşii, atunci când
nu era îndreptată cu faţa spre obiectivul camerei de
luat vederi, întrezărea prin pâcla roşie ceva din
silueta bărbatului la care tânjise atâta timp. Acum,
acel bărbat urma să moară. Deja ea îşi imagina cum
îi va vedea corpul lipsit de viaţă, atunci când
Cilindrii Roşii vor fi deschişi, asta dacă Gardienii le
vor permite să transmită şi aşa ceva.
Julia nu înţelegea de ce condamnaţii trebuiau să
stea în picioare în interiorul groaznicilor cilindri şi
de ce nu puteau sfârşi măcar într-un mod mai demn,
pe un scaun sau întinşi pe ceva. Dar, până la urmă,
moartea era aceeaşi pentru toţi. Şi acum nu mai
conta cine altcineva pleca din această lume, conta
doar faptul că fiinţa iubită nu va mai fi.
Nu va mai fi…
Urechile Juliei începură să se înfunde. Sclipirile
albăstrui reveniră parcă de peste tot, din aerul din
jur, din mijlocul grupului de reporteri, de undeva din
spatele Cilindrilor Roşii, din echipamentul
Gardienilor. O ameţeală dulceagă îi cuprinse capul.
Genunchii începură să i se înmoaie, respiraţia îi
733
deveni tot mai grea, sângele parcă i se scursese din
vene, iar totul în jur parcă era gata să se năruiască. O
panică înnebunitoare se porni să crească de undeva
din coşul pieptului, invadându-i cu repeziciune
fiecare nerv, fiecare ţesut al trupului, fiecare
bucăţică de piele.
Nu, Peter, nu vreau să mori!
Nu şi tu!...
Julia se prăbuşi la picioarele colegului ei
cameraman, care rămase consternat câteva momente.
- Julia! strigă cameramanul, punând rapid jos
camera video şi aplecându-se asupra femeii care
zăcea fără cunoştinţă.
Rumoarea se răspândi iute prin grupul de
reporteri.
- Un medic! strigă un alt cameraman.
Doi Gardieni începură să păşească spre locul în
care Julia leşinase.
O parte dintre camerele video încă mai erau
îndreptate spre Cilindrii Roşii.
734
Ceilalţi reporteri îi îndemnară pe cameramanii
de lângă ei să surprindă şi momentul cu leşinul
Juliei.
- Opriţi transmisia! vorbi unul dintre Gardieni.
Toţi cei care veniseră acolo din partea
televiziunilor rămaseră pe loc, surprinşi şi
nedumeriţi.
Julia zăcea în continuare nemişcată, iar
cameramanul aflat lângă ea încerca, cu un aer
neajutorat, să îi localizeze pulsul, sperând că se va
trezi.
Cei doi Gardieni ajunseră lângă corpul Juliei.
Unul dintre ei o privi câteva momente, apoi se
întoarse spre celălalt şi schiţă un gest mic cu mâna,
cu palma întinsă la orizontală şi îndreptată în jos.
Imediat, amândoi Gardienii scoaseră din centuri
câte un revolver micuţ.
Cameramanul aflat lângă Julia, când observă că
Gardienii îşi îndreptaseră armele către colega lui
întinsă la pământ, strigă scurt şi disperat:
- Nu! Nu faceţi asta!
735
Gardienii priviră spre cameraman, părând să fie
surprinşi de curajul lui. Cameramanul holbă ochii la
ei, aşteptându-se să fie imediat arestat şi chiar băgat
în Cilindrii Roşii, fără niciun fel de judecată.
În clipa următoare, cei doi Gardieni se prăbuşiră
inerţi, cu un zdrăngănit care sfredeli auzul tuturor
celor prezenţi acolo.
Ceilalţi Gardieni aflaţi în sală căzură şi ei, de
parcă cineva le-ar fi supt cu forţă şi instantaneu toată
energia care îi menţinea în funcţiune.
După alte câteva clipe, toţi Gardienii erau doar
nişte simple trupuri întinse pe jos, nemişcate şi
tăcute.
Reporterii şi cameramanii priveau uluiţi la
Gardienii care zăceau pe parchet.
Julia era tot leşinată, însă toţi parcă uitaseră de
ea, înspăimântaţi din cauza priveliştii la care nu s-ar
fi aşteptat niciodată.
*
736
O uşă aflată undeva în spatele Cilindrilor Roşii
se deschise şi pe ea intră Darren, însoţit de un grup
de zece bărbaţi îmbrăcaţi cu uniforme sintetice de
culoare brună şi înarmaţi cu câte o armă cu laser. Tot
grupul de reporteri rămase ca împietrit, la vederea
lor, însă vocea fermă a lui Darren reuşi să îi
dezmeticească:
- Părăsiţi clădirea! Acum! Transmisia s-a
încheiat!
O reporteriţă minionă îşi făcu puţin curaj şi îi
zise lui Darren:
- Avem aici o femeie care a leşinat. Încă nu şi-a
revenit. Ce facem cu ea?
Darren se uită spre unul dintre bărbaţii care îl
însoţeau, iar acesta pricepu repede ce are de făcut.
Darren îi zise reporteriţei minione:
- De asta ne ocupăm noi. O vom duce la spital.
Şi acum, gata, plecaţi cât mai repede de aici! Sunteţi
în pericol!
737
Reporterii şi cameramanii nu mai stătură mult pe
gânduri. Îşi strânseră înfriguraţi echipamentele şi
părăsiră sala, lăsând-o pe Julia în grija a doi bărbaţi
îmbrăcaţi şi ei în uniforme brune. Aceştia o aşezară
pe Julia pe o targă şi o scoaseră grăbiţi din sala
Cilindrilor Roşii.
După ce agitaţia acestei evacuări neaşteptate
încetă, Darren le ordonă celor care îl însoţeau:
- Deschideţi Cilindrii Roşii!
După ce ajunse în magnetomobilul lui şi porni

pe strada foarte puţin circulată în acel moment,
Steve îşi şterse transpiraţia de pe frunte, cu un
şerveţel din hârtie. Întunericul se lăsase de circa o
oră, traficul era foarte lejer, aşa că putea să se
concentreze la punerea în funcţiune a softului pe
care îl păstrase atâta timp într-un dispozitiv ascuns
738
în bordul magnetomobilului. Nimeni, nici măcar
Natalie, nu putuse bănui vreodată ce ţinea el în acel
bord.
De fiecare dată când se întorcea de la institut,
Steve îşi acorda cel puţin câte o jumătate de oră
pentru a mai pune la punct câte un detaliu al
programului găzduit de softul creat de el. Niciun
coleg de serviciu nu îl întreba de ce zăboveşte zilnic
în parcarea Institutului de Cercetări
Neurotehnologice, când toţi angajaţii erau ajunşi de
mult timp la casele lor sau, în orice caz, se puteau
afla oriunde în altă parte, numai în clădirea
institutului, nu.
Acum, în aceste momente foarte tensionate,
Steve se felicita pentru ideea şi perseverenţa lui.
Atent şi la direcţia pe care înainta magnetomobilul,
lansă prima comandă vocală:
- Activare dispozitiv de preluare unde alfa 98
MK!
Un fel de orificiu de formă pătrată se deschise
din masca bordului, ejectând în perfectă linişte un
fascicul luminos şi lung de douăzeci de centimetri, la
739
capătul căruia se desfăşură un panou holografic plin
cu dungi luminoase şi oscilante, intercalate cu mici
puncte fosforescente, de culoare galben deschis.
Steve atinse cu vârful arătătorului mâinii drepte unul
dintre acele puncte.
În clipa următoare, două dintre dungile oscilante
îşi opriră mişcarea şi luară forma a două cercuri
lipite unul de altul.
Steve zâmbi mulţumit şi întrebă navigatorul
virtual:
- În cât timp ajungem la Centrul de Reeducare?
Vocea lipsită de orice fel de inflexiuni a
navigatorului virtual îl informă promt pe Steve:
- Ajungem în cincisprezece minute şi patruzeci
de secunde.
- Mulţumesc! Spune-mi în ce stadiu se află
sistemul de securitate de la Centrul de Reeducare.
- Mai avem de implantat Porţile cinci şi opt.
- Perfect! Şi în cât timp vor fi şi ele gata?
- În patru minute şi douăzeci şi trei de secunde.
740
- Mulţumesc!
Din acel moment, urmau să se desfăşoare
operaţiunile pe care Steve şi le recapitulase succint
în minte, încă de când plecase din laboratorul lui. Nu
vedea niciun motiv pentru care nu s-ar fi sfârşit totul
aşa cum voia el.
Peter înţelese că acelea erau ultimele lui clipe.

Respiraţia îi devenise foarte greoaie, plămânii îi
căutau cu disperare o gură de oxigen, iar privirea i se
înceţoşă. Nu mai putu să stea în picioare şi se prăvăli
în spaţiul îngust al Cilindrului Roşu, nepăsător la tot
şi la toate, împăcat cu ideea sfârşitului. Observă că
prin aburul roşu pătrunsese o mică rază de lumină.
Ar putea fi paradisul, îi spuse o ultimă fărâmă
de conştiinţă.
Raza pe care coboară îngerii…
741
Nu e chiar ca tunelul despre care povesteau cei
întorşi din moartea clinică…
Două mâini se strecurară pe lângă raza aproape
albă şi îl apucară pe Peter de umeri. Alte două mâini
se alăturară şi, după câteva clipe, aburul roşu
dispăruse.
Peter se strădui să ţină ochii deschişi, încercând
să înţeleagă ce se petrece. Chipul bărbatului aplecat
asupra lui nu îi era deloc cunoscut, dar îşi dădu
seama că acel om este foarte preocupat de starea lui.
- E în regulă, spuse bărbatul, după ce îi examină
repede pupilele ochilor. Îşi revine.
Peter întoarse capul spre dreapta şi îi privi pe
bărbaţii aceia îmbrăcaţi în uniforme brune şi foarte
atenţi cu corpurile celor pe care tocmai îi scoseseră
din ceilalţi trei Cilindri Roşii.
Diana era purtată de patru braţe vânjoase şi
aşezată cu mare grijă pe pardoseală.
Ray şi Shirley fură şi ei scoşi uşor din
dispozitivele morţii.
742
Peter observă că cei doi copii erau treji şi îi
priveau foarte curioşi pe bărbaţii care se tot foiau în
jurul lor.
Diana se apucă cu mâinile de tâmple, luptând cu
o durere acută de cap. Când starea de conştienţă îi
reveni pe deplin, se ridică puţin, sprijinită într-un
cot, şi îşi roti rapid privirile în jur, până când îi văzu
pe Peter, pe Ray şi pe Shirley. Nedumerirea îi marca
chipul, mai mult decât spaima pe care făcea eforturi
să şi-o alunge.
- Peter?!
- Diana?!
Peter încercă să se ridice de pe pardoseală, însă
constată imediat că nu e în stare să îşi ducă la capăt
intenţia. O mică panică îl cuprinse, sperând că este
totul în regulă în ceea ce priveşte integritatea lui
fizică.
Ce s-a întâmplat cu mine în Cilindrul Roşu?
- Iubitule, aproape că nici nu mă pot mişca.
- La fel şi eu.
- Copii, sunteţi în regulă?
743
- Nu-mi simt picioarele, spuse Shirley.
- Nici eu, zise Ray.
O voce blândă îi făcu pe toţi cei culcaţi pe jos să
devină foarte atenţi:
- Liniştiţi-vă, e doar o stare trecătoare. Veţi
putea merge în curând pe picioarele voastre.
Peter îl privi pe cel care vorbise şi care tocmai se
apropiase de ei. Îl recunoscu pe vicepreşedintele ţării
şi zise imediat:
- Îmi cer scuze! N-am ştiut că dumneavoastră
sunteţi aici.
- Mai degrabă, spuse Darren, eu vă datorez vouă
milioane de scuze.
Ray şi Shirley îl studiau atenţi şi cuminţi pe
bărbatul care se apropiase de ei, iar Diana îl privea
pe Darren cu un amestec de uimire şi teamă, la fel
cum o căprioară l-ar privi pe vânătorul ce tocmai a
renunţat să o împuşte, dacă acea căprioară ar putea
să gândească precum oamenii.
Copiii nu înţelegeau toate dedesubturile
mecanismului datorită căruia se aflau aici, însă Peter
744
şi Diana erau conştienţi că lângă ei se afla omul care
îi trimisese la moarte şi nu înţelegeau de ce acelaşi
om îi salvase acum din Cilindrii Roşii.
- Ştiu, îi ajută Darren pe Peter şi pe Diana, vă
datorez nişte răspunsuri. Voi încerca să vă explic
foarte repede. Avem cam zece minute la dispoziţie.
Darren făcu un semn spre patru dintre bărbaţii
care îl însoţeau, iar aceştia îi ajutară imediat pe foştii
condamnaţi să stea într-o poziţie cât de cât mai
comodă, ridicaţi puţin, pentru a-l putea urmări mai
bine pe cel care trebuia să le vorbească.
Timp de câteva clipe, Darren o privi în ochi pe
Diana, ca şi cum ar fi vrut să îi trimită direct în
subconştient puterea de a-l ierta pentru toate
supărările pe care el i le pricinuise până atunci.
Darren voia, într-un fel, şi să se asigure că Diana
va înţelege perfect fiecare explicaţie venită din
partea lui.
- Ei, începu Darren, arătând cu degetul spre
Gardienii întinşi pe jos, nu vă mai pot face niciun
rău, aşa că mă puteţi asculta cu atenţie şi vă puteţi da
frâu liber gândurilor.
745
- Tocmai asta am vrea, spuse Peter. E un miracol
c-am scăpat cu viaţă. Părinţii mei vor sosi în curând
aici. La fel şi părinţii Dianei, cred.
- Oamenii mei, spuse Darren, s-au ocupat şi de
asta. I-au informat chiar acum că totul e în regulă.
Nu vă faceţi griji din cauza părinţilor voştri. Aici nu
mai trebuie să intre niciun om. Gata, totul s-a
terminat. Regimul care v-a condamnat nu mai există.
Gardienii nu mai patrulează şi nu mai detectează
nimic, iar trupele speciale aflate sub comanda mea
vor ajunge curând la Noul Capitoliu. Noah va fi
arestat. Vom reinstaura o conducere democratică.
Vor reîncepe întrecerile sportive. Turiştii ne vor
putea vizita din nou ţara. Toţi oamenii vor trăi o
viaţă normală. Lumea trebuie să uite renumele
nostru de “A doua Coree de Nord”.
Chiar şi Ray şi Shirley fură uluiţi de cele spuse
de Darren, nu numai Peter şi Diana. Îşi ţineau toţi
patru privirile fixate pe Darren, parcă nevenindu-le
să creadă ceea ce aud.
- Vă înţeleg uimirea. Eu, al doilea om în stat, să
pun la cale o astfel de acţiune? Puteţi considera că ar
746
fi o lovitură de stat, dar această lovitură n-ar fi avut
loc niciodată dacă…
Darren se opri, ezitând, privind cu un aer
vinovat spre Diana.
- Sper să mă iertaţi. Veţi înţelege că şi eu sunt un
om. Întotdeauna am avut regrete pentru ceea ce s-a
întâmplat, dar am tot sperat că jertfele se vor termina
repede, iar dorinţa mea şi a lui Noah nu va mai cere
niciodată sânge. O voce interioară îmi şoptea că nu e
bine ceea ce facem. Vocea asta mai era înăbuşită de
realizările pozitive. Le ştiţi: lichidarea criminalităţii,
locuri de muncă pentru toţi, dispariţia cerşetorilor de
pe străzi… Preţul plătit părea să se justifice.
Părea…, până când am cunoscut-o pe… Diana…
Peter privi surprins spre Diana, iar ea privi
nedumerită spre Peter, apoi spre Darren, care
continuă:
- Ştiu, nu înţelegeţi. Sincer, nici eu nu prea
înţeleg cum de am fost capabil să-l urmez pe omul
acela… A avut o influenţă nefastă asupra mea. M-a
captivat cu ceva puternic din personalitatea lui. Dar
asta e o poveste mai lungă. Veţi afla totul la timpul
747
potrivit. Acum vă voi destăinui altceva. Am avut o
soră. Rebecca. Ea nu mai e în viaţă. A căzut victimă
regimului al cărui autor sunt şi eu.
- O, făcu Diana sincer afectată, îmi pare rău!
- Mulţumesc! Asta-i ironia sorţii, nu-i aşa? Şi vă
daţi seama că am suferit cumplit.
- Cum să nu ne dăm seama? spuse Peter.
- Alţi fraţi n-am avut. După ce părinţii mei au
murit, Rebecca a fost familia mea. Am iubit-o
enorm. Şi n-am putut s-o salvez. Puteţi crede aşa
ceva? Eu m-am aflat tot timpul la cârma maşinăriei
diabolice pe care am creat-o şi nu mi-am putut salva
propria soră. Nu mi-am putut ierta asta niciodată. Şi
a avut un sfârşit stupid. Nu, ea n-a cunoscut Cilindrii
Roşii. N-a apucat să ajungă până aici. Gardienii nu i-
au mai dat nicio şansă. Firea ei a împins-o la un act
nesăbuit. Oricine înfrunta în mod deschis Gardienii
era lichidat imediat. N-am mai avut timp să intervin,
totul s-a petrecut prea repede.
Peter păli subit, amintindu-şi clipele îngrozitoare
pe care le trăise în labirinturile subterane ale
Rezistenţei.
748
- Ochii Dianei… Ei bine, asta e, va trebui s-o
spun. Căile sufletului sunt aşa de profunde şi aşa de
simple… Diana seamănă foarte bine la chip cu
Rebecca, mai ales la ochi. Când i-am văzut ochii…,
ceva s-a rupt în mine. Un urlet interior mă sfâşia.
“Nici ea nu trebuie să moară! Măcar ea să rămână în
viaţă! Ai o cumplită datorie, Darren! Rebecca îţi
cere asta!”. Şi aşa m-am hotărât. Poate că nimeni nu
v-a înţelege resortul meu interior. Noah sigur nu va
înţelege. Dar Gardienii trebuiau decuplaţi. Nu mai
puteam continua aşa.
O nedumerire impregnată de adierea neîncrederii
continua să o chinuie pe Diana, mai mult decât pe
Peter sau pe cei doi copii. Omul acela le vorbea
calm, dar şi puţin afectat, ca şi cum tot ceea ce se
întâmplase până atunci cu victimele sistemului putea
fi şters într-o clipită cu buretele. Călăul se
transformase brusc într-un binefăcător, iar asta nu
putea fi înţeles prea uşor şi prea repede, cu toate că
moartea surorii călăului ar fi impresionat orice suflet
bun.
Diana îl întrebă pe Darren:
749
- De ce nu mă pot ridica? Cât mai durează starea
asta? Şi ce s-a-ntâmplat cu noi?
Darren se grăbi să o liniştească:
- Cred că e un efect produs de gazul din Cilindrii
Roşii asupra terminaţiilor nervoase din membrele
voastre. Va trece în curând. Din fericire, am reuşit să
vă scot la timp de acolo. N-a fost foarte simplu să
neutralizez toate circuitele neuronale din Sursă. M-
am mişcat cât de repede am putut, dar nu puteam
risca să las vreun circuit deschis, pentru că Gardienii
s-ar fi putut reactiva oricând. Aş vrea să vă ducă
chiar acum cineva la spital, dar, din păcate, numărul
oamenilor din grupul pregătit de mine şi care mă
însoţeşte este limitat. Fiecare trebuie să
îndeplinească acum câte o misiune foarte precisă,
altfel toată acţiunea noastră va fi compromisă. Şi a
mai intervenit ceva neprevăzut. O femeie din grupul
reporterilor veniţi aici a leşinat şi a trebuit s-o
transportăm urgent la spital. Nu îşi revenea deloc şi
nu ne puteam permite s-avem alte neplăceri din
cauza asta. Dar nu vă faceţi griji. O echipă de
intervenţie este acum pe drum şi va sosi în curând.
Dacă efectul gazului va persista, vă transportăm la
750
spital. Dacă vă veţi reveni mai repede, vă vom
scoate de aici şi vă vom duce acasă la voi. E foarte
riscant să rămâneţi în Centrul de Reeducare. Sper ca
Noah să nu fi pregătit şi el ceva între timp… Sper să
nu riposteze prea dur.
- Iar noi, spuse Peter, sper să nu rămânem prea
mult aici, mai ales în starea asta.
O uşă se deschise şi intră un bărbat înalt, bine
făcut, îmbrăcat tot într-o uniformă brună.
Îngrijorarea de pe chipul bărbatului îi atrase imediat
atenţia lui Darren, care se grăbi să îl întrebe:
- Ce s-a întâmplat?
Bărbatul se opri respectuos în faţa lui Darren şi
îi zise:
- Toate sistemele de securitate ale Centrului de
Reeducare sunt blocate. Nu mai putem controla nicio
intrare în clădire. Nu putem ieşi.
Chipul lui Darren se crispă, iar buzele îi rostiră
palid:
- Noah…
751
- Nu, spuse bărbatul care adusese vestea proastă.
Nu e preşedintele. El se află încă în Noul Capitoliu.
Nu ştim ce pregăteşte, dar sigur asta nu e acţiunea
lui. Cunoaştem toate softurile din Departamentul de
Securitate.
- Atunci, cine e?
Bărbatul în uniformă brună ridică din umeri,
aşteptând o decizie din partea lui Darren.
Peter începu să se foiască, simţindu-se din ce în
ce mai inconfortabil din cauza handicapului
temporar. Îi făcu semn Dianei cu degetul că e în
regulă şi îi zâmbi, dorind să o încurajeze, mai ales că
observase pe chipul ei o umbră de teamă abia
înfrânată.
Imediat, ca într-un fel de secundă fatală, Peter
observă cu coada ochiului mâna unuia dintre
Gardienii întinşi pe jos.
Acel Gardian zăcea la o distanţă de trei metri de
Peter, nemişcat total până în momentul în care Peter
îi văzu un deget mişcându-se.
752
*
Noah lupta cu toate forţele interioare să îşi ţină

furia în frâu. Ceaiul “Milk Oolong” nu îl mai putuse
ajuta să se calmeze. Nu avea stare nici să stea în
fotoliul din biroul lui. Singurul lucru care îl ajuta în
acele momente era chipul destul de calm al Frank
Bennet. Comandantul Diviziei Operative stătea drept
şi neclintit în faţa lui, gata să îi ofere pe loc orice sfat
care ar fi dus la ieşirea din situaţia actuală de criză.
- Trădător! strigă Noah, spintecând aerul cu
mâinile. Darren Klugman e un trădător ordinar!
Trădarea şterge toate realizările unui om. M-am
înşelat cumplit tocmai în privinţa celui în care am
avut cea mai mare încredere. Am crezut că e cel mai
bun prieten al meu, dar m-a înjunghiat pe la spate, în
cel mai mârşav mod posibil.
Frank nu spunea nimic, doar aştepta ca
preşedintele să se mai elibereze de tensiunea care îl
făcea să spumege de furie.
753
Noah se apropie de Frank, lăsându-l pe acesta să
îi observe ochii roşii de nesomn şi ridurile noi care îi
apăruseră pe chip.
- Frank, vreau să intervii rapid, dar foarte rapid.
Acum este ocazia vieţii tale. Ştiu că mereu ţi-ai dorit
să avansezi în carieră. Ştiu chiar şi că vrei să fii al
doilea om în stat.
- Domnule preşedinte…, se prefăcu Frank
surprins. Eu niciodată… Doar ştiţi că Gardienii…
- Lasă-mă cu explicaţiile! Tu eşti un om special
şi gata, explicaţiile nu mai au rost. Exact acum am
nevoie de cineva însetat de putere şi care să-mi ofere
loialitatea lui totală. Şi cred că tu eşti un astfel de
om. Vei fi mâna mea dreaptă. Vei fi al doilea om în
stat, aşa cum ţi-ai dorit mereu. Convinge-mă că nu
mă vei dezamăgi şi tu!
Un licăr de satisfacţie şi triumf apăru în ochii lui
Frank, care abia îşi putu înfrâna bucuria şi un zâmbet
larg. Se grăbi să spună:
- Sunt gata să vă îndeplinesc orice dorinţă,
domnule preşedinte! Ştiţi doar că până acum v-am
754
oferit loialitatea mea absolută. Spuneţi-mi doar ce
trebuie să fac.
Noah îi mulţumi din priviri lui Frank şi îi spuse:
- Vreau să-l neutralizezi pe Darren şi vreau să-i
lichidezi pe oamenii lui. Şi vreau să acţionezi în cel
mai mare secret. Nu mai am încredere nici în Shaw
Manzies, nici în Paul McLean. Mai ales Paul mi se
pare că ascunde şi el ceva. I-am dat misiunea de a se
ocupa de securitatea mea şi a Noului Capitoliu, ca să
nu se poată apropia de Centrul de Reeducare, dar
vreau să-l monitorizezi şi tu. Sigur ai pe cineva care
să facă asta.
- Am. Asta se va rezolva foarte uşor.
- Acum noi trebuie să pătrundem la Sursă. Aş
vrea ca Darren să rămână în viaţă, dar arestat. Nu
vreau să mai am vreodată nevoie de el, dar trebuie să
ne luăm toate precauţiile. Acum mai există un singur
om capabil să utilizeze Sursa. Şi trebuie să-l
contactăm urgent. Numele lui este Steve Brody.
Lucrează la Institutul de Cercetări Neurotehnologice.
În cât timp mi-l poţi aduce?
- În câteva ore va fi aici.
755
- Ok. Şi încă ceva. Eu am urmărit pe un singur
post de televiziune transmisia în direct a execuţiei.
Totul s-a oprit exact când trebuia. Dar nu sunt sigur
dacă şi celelalte canale de televiziune s-au descurcat
la fel de bine.
- Am verificat asta deja şi e totul în regulă. M-
am uitat pe toate înregistrările. Crainicii s-au
descurcat excelent, au fost pe fază şi au dres foarte
bine busuiocul…
- Perfect! Oamenii nu trebuie să afle nimic
despre incident. Reactivăm Gardienii, tu vei fi
vicepreşedinte şi anunţăm apoi că Darren a fost lovit
de o boală necruţătoare. Frank, toată încrederea mea
acum este în tine. Vreau să acţionăm curat, cât se
poate de curat. Nu ne mai putem permite nicio
greşeală!
- Domnule preşedinte, lăsaţi totul în grija mea.
Am în subordine detaşamente special antrenate şi
pentru astfel de situaţii.
- Dar nu le-ai folosit niciodată.
- Aşa e. Dar sunt toţi oameni dotaţi cu toate
calităţile necesare pentru acţiuni din astea. Împreună
756
cu ei, am organizat fulgerător securizarea Noului
Capitoliu, imediat cum am descoperit ce se întâmplă
în Centrul de Reeducare. Indiferent ce ne-a pregătit
Darren, suntem pregătiţi. Îi vom face o surpriză. Va
cădea singur în groapa pe care a săpat-o.
Noah îi zâmbi recunoscător lui Frank. Nu mai
regăsea în comandantul Diviziei Operative căldura
pe care Darren i-o transmitea de multe ori, dar, în
schimb, omul acesta dedicat carierei militare reuşea
cu brio să îi insufle senzaţia că se afla în grija unei
mâini de fier, stăpână pe situaţie şi gata să strivească
orice criză aparent de nerezolvat.
- Abia aştept să dau ochii cu Darren. Vreau să
ştiu ce-a fost în mintea lui. I-am fost ca un frate,
Frank.
- Vă înţeleg. Domnule preşedinte, timpul nu ne
mai aşteaptă. Va trebui să mă retrag şi să coordonez
acţiunile oamenilor mei.
- Desigur. Anunţă-mă despre tot ceea ce se
întâmplă. Acum aştept să mi-l aduci urgent pe Steve
Brody.
757
*
- Aţi văzut?
Vocea lui Peter era sugrumată de o teamă difuză,
suficient cât să îl facă pe Darren să tresară.
- Gardianul acela de jos şi-a mişcat mâna!
Darren privi rapid spre direcţia indicată de Peter
şi rămase înmărmurit.
Gardianul deja se ridicase în genunchi, cu
mişcări sacadate.
Bărbaţii în uniforme brune îşi îndreptară armele
spre Gardian, însă Darren le făcu semn să nu tragă.
Gardianul era acum complet pe picioarele lui,
căutându-şi cu privirile arma căzută iniţial undeva la
câţiva centimetri de picioarele lui şi care acum
fusese împinsă trei metri mai încolo de piciorul
unuia dintre bărbaţii în uniforme brune.
758
Toţi cei din sală îl priveau consternaţi pe
Gardianul “înviat”, la fel cum trecătorii din cel mai
aglomerat cartier al unei metropole ar privi un
dinozaur viu şi apărut brusc pe trotuar.
Darren, dezmeticit primul, se întoarse spre
bărbatul în uniformă brună aflat cel mai aproape de
el:
- Don, ce s-a întâmplat cu Sursa?
- Acum îl sun pe Henry.
Însă Don nu mai apucă să scoată dintr-un
buzunăraş staţia de emisie-recepţie, pentru că Henry,
un bărbat cu vârsta de 25 de ani, potrivit de statură,
brunet şi bine clădit, îmbrăcat tot în uniformă brună,
intră precipitat în sală şi spuse pe un ton dur,
încercând să îşi ascundă orice reacţie alarmistă:
- Nu mai avem acces la Sursă! Este blocat şi
acolo sistemul de securitate.
Henry se opri brusc din vorbit, uitându-se
buimac la Gardianul care făcea paşi spre arma lui
aruncată pe jos.
759
Prezenţa de spirit îi reveni însă repede lui Henry.
Scoase fulgerător dintr-un toc prins la curea o armă
automată cu laser şi trase în Gardianul care nu mai
avu timp să reacţioneze.
Gardianul se prăbuşi secerat, cu armura
sfârtecată în zona omoplaţilor.
Ray şi Shirley scăpară un strigăt de groază.
Diana începu să se târască spre cei doi copii, cu
intenţia de a-i linişti, iar Peter rămase cu ochii aţintiţi
spre Gardianul răpus, parcă aşteptând ca acesta să se
ridice iar.
Darren îi ordonă lui Don, indicându-i cu degetul
pe cei scoşi din Cilindrii Roşii:
- Mutaţi-i repede în partea cealaltă a încăperii!
Apoi trageţi în toţi Gardienii de aici! Trebuie să le
distrugem toate circuitele montate în regiunea
toracică!
Don şi ceilalţi bărbaţi în uniforme brune se
grăbiră să execute ordinul. Mai mult îi târâră pe
Peter, Diana şi cei doi copii, însă nimeni nu se
plânse.
760
Urmară apoi serii de rafale de laser aruncate cu
precizie, din armele oamenilor lui Darren, spre
corpurile Gardienilor întinşi pe jos.
După mai puţin de un minut, Gardienii păreau a
fi un fel de jucării stricate, zdrobite sau
dezmembrate de un colos mecanizat care trecuse
nepăsător peste ele.
Darren îşi aruncă ochii peste toţi Gardienii
imobilizaţi pentru vecie şi răsuflă oarecum uşurat.
- Henry, se întoarse Darren spre bărbatul care
aştepta următorul ordin, ştiu că poţi face faţă
situaţiei. Ia cu tine toţi oamenii de aici şi lichidaţi
Gardienii care acum sigur bântuie prin Centrul de
Reeducare. Eu şi Don rămânem aici, trebuie s-avem
grijă de Peter, Diana şi copii. Văd că efectul gazului
persistă. Dacă nu putem intra la Sursă, singura
speranţă rămâne la voi şi la curajul vostru. Trebuie
să distrugeţi toţi Gardienii, altfel vom fi morţi cu
toţii! Gata, mergeţi!
- Am înţeles, spuse Henry şi părăsi încăperea,
însoţit de ceilalţi bărbaţi în uniforme brune.
761
Don se asigură că toate căile de acces în sala
Cilindrilor Roşii sunt blocate şi nimeni nu mai poate
intra fără permisiunea lui.
- Şi acum? întrebă Peter, privindu-l scrutător pe
Darren.
- Acum, răspunse Darren, rămânem aici, până
când oamenii mei vor anihila toţi Gardienii din
Centrul de Reeducare.
Peter clătină neîncrezător din cap şi spuse:
- Îi vor anihila pe Gardieni? Scuzaţi-mă, dar nu
prea cred că ştiţi ce spuneţi. Eu am văzut ce pot face
Gardienii…
Darren reacţionă un pic mai dur decât era
obişnuit:
- Nu mai avem variante din care să alegem! În
clădirea asta n-a intrat nimeni acum. Iar accesul la
Sursă este blocat. E posibil ca Gardienii să nu
funcţioneze la capacitate maximă. Asta înseamnă că
nu vor fi chiar maşinăriile ucigaşe pe care le cunoşti.
Şi nu sunt programaţi să desfăşoare acţiuni
combative într-o clădire cum e Centrul de
Reeducare.
762
- Dar, spuse Peter cu încăpăţânare, Gardienii
funcţionează! Dacă aţi neutralizat toate circuitele
neuronale din Sursă, cum de se mai plimbă acum
Gardienii prin clădire?
- Nu ştiu, spuse Darren răspicat. Deocamdată,
suntem în siguranţă aici.
- Deocamdată?...
- Henry şi echipa lui acţionează deja.
- Şi, interveni Diana în discuţie, dacă Henry va fi
depăşit de situaţie, noi toţi cei de aici vom muri.
Chiar dumneavoastră aţi spus asta. Un plan de
rezervă nu există?
Peter, înţelegând că Darren este şi el chinuit de
îndoieli şi nu poate răspunde cu siguranţă la toate
întrebările, îi spuse Dianei:
- Ai văzut şi tu că moartea ne-a refuzat o dată.
Poate că nu-i place de noi. Aşa că se va întâmpla
ceva şi vom ieşi teferi de aici.
- Mai întâi, spuse Diana, zâmbind amar, ar fi
bine să putem merge pe picioarele noastre. Nu vezi
că suntem ca nişte ologi?
763
- Eu, spuse Peter, încep să mă simt mai bine.
Cred că voi încerca să fac nişte paşi.
Steve îşi opri magnetomobilul undeva la circa

cinci sute de metri de Centrul de Reeducare, apoi
puse în funcţiune scutul invizibil. Acest scut pe bază
de impulsuri fotonice îi ferea magnetomobilul de
privirile oricărui om. Niciun fel de camere video nu
îl mai puteau, de asemenea, detecta. Se afla în cel
mai sigur adăpost şi putea începe operaţiunea la care
lucrase atâta timp în secret.
Un ecran holografic brăzdat de fascicule
luminoase se desfăşură peste bordul
magnetomobilului.
Steve, acordându-şi plăcerea unui rânjet de
satisfacţie, privi la imaginile tridimensionale cu
bărbaţii îmbrăcaţi în uniforme brune şi care înaintau
764
prudenţi, cu ochii în toate părţile, prin coridoarele
Centrului de Reeducare, în căutarea Gardienilor pe
care sperau să îi lichideze.
- Aveţi arme frumoase, băieţi. Ce păcat că nu vă
vor fi de prea mare folos…
Închizând puţin ochii, Steve rememoră
momentul în care Noah şi Darren se folosiseră de
aventura lui extraconjugală şi îl şantajaseră într-un
mod mizerabil şi penibil.
Bieţii de voi!
Cum aţi putut crede că aveţi dreptul să călcaţi în
picioare mândria unui tip aşa de inteligent ca mine?
Chiar nu v-a trecut prin cap că va veni clipa în
care roata se va întoarce?...
Steve deschise ochii.
Şi acum să înceapă spectacolul!
765
Henry îi făcu semn lui Ryder, un tip de culoare,
să îl acopere, dacă e nevoie, în timp ce va încerca să
descopere dacă vreun Gardian se află dincolo de
capătul holului pe care înaintau încet. Ryder îi făcu
semn lui Henry că se poate baza pe el.
Cu degetul pe trăgaciul armei cu laser, pregătit
în orice secundă să tragă, Henry alergă neauzit până
la capătul holului şi se lipi de peretele din colţ.
Cercetă rapid holul care o lua la dreapta şi nu văzu
niciun Gardian. În stânga lui, ascunşi după un
paravan din aluminiu şi lemn, se aflau încă patru
bărbaţi în uniforme brune, înarmaţi şi ei cu arme cu
laser. Îl vedeau pe Henry, însă nu puteau vedea, din
poziţia în care se aflau, şi ceea ce se afla pe holul
aflat la dreapta lui Henry.
- E ok, le şopti Henry. Pornesc eu primul. Voi
mă urmaţi.
Tot grupul se puse în mişcare. Traversară rapid
holul şi ajunseră în faţa unei uşi încuiate.
Henry îi zise lui Walter, un bărbat cam scund,
şaten şi cu o barbă bine îngrijită:
766
- Aici e ultima cameră în care se pot afla. Poţi
instala dispozitivul explozibil.
Walter scoase dintr-un buzunăraş de la piept o
cutiuţă metalică şi de culoare aurie pe care o lipi
exact lângă sistemul de închidere a uşii.
Două leduri roşii începură să clipească
intermitent.
Toţi bărbaţii aflaţi lângă uşă se retraseră iute
câţiva paşi în spate, se ghemuiră şi îşi acoperiră ochii
cu mâinile.
Cutiuţa aurie explodă cu un zgomot înăbuşit,
exact cât să facă în uşa metalică o gaură de mărimea
unei palme.
Bărbaţii în uniforme brune se ridicară din
poziţiile ghemuite şi se postară de o parte şi de alta a
uşii, lipiţi de perete, gata în orice moment să tragă în
tot ceea ce ar fi ieşit din încăperea de lângă ei.
Trecu o jumătate de minut şi nimic nu se
întâmplă.
Liniştea totală îi făcu pe bărbaţii de lângă uşă să
privească nedumeriţi unii la alţii. Erau convinşi că
767
Gardienii se aflau în acea încăpere, însă nu
înţelegeau de ce aceştia nu încercau să riposteze sau
să răspundă într-un mod violent la explozia care
distrusese încuietoarea securizată a uşii.
Henry, cu câteva gesturi din degete, le dădu de
înţeles celor de lângă el să pătrundă rapid în
încăpere, iar doi dintre luptători să rămână lângă uşă.
După câteva secunde, bărbaţii în uniforme brune
erau în încăpere, cu toate simţurile încordate la
maxim, gata să tragă în orice mişca. Numai că ceea
ce descoperiră imediat şi cu stupoare acei bărbaţi
înarmaţi era încremenit într-o nemişcare totală.
În mijlocul camerei destul de mari, cu o
suprafaţă de patru sute de metri pătraţi, mobilată pe
laturi cu câteva recipiente din sticlă montate pe nişte
suporţi metalici, stăteau mai mulţi Gardieni, în
picioare, fără să schiţeze nici cel mai mic gest,
privind undeva spre direcţia uşii.
Cu ochii holbaţi şi cu respiraţiile aproape ţinute
din cauza stresului, bărbaţii în uniforme brune se
apropiară foarte lent de grupul Gardienilor nemişcaţi
ca nişte statui. Nu le venea să creadă ceea ce văd,
768
dar erau şi conştienţi că peisajul ciudat din faţa lor
putea fi o capcană mortală, mai ales că Gardienii
ţineau totuşi, în mâini, arme cu laser.
Walter îi spuse încet lui Henry, fără să îşi ia
ochii de la Gardieni:
- Cred că sunt decuplaţi.
- Eu, spuse Henry, n-aş fi aşa sigur. N-ar fi
trebuit să stea în picioare. Toţi Gardienii decuplaţi
de la Sursă s-au prăbuşit la pământ. Ceva nu-mi
miroase a bine… Depărtaţi-vă acum! Încet, fără
grabă.
Bărbaţii în uniforme brune începură să se
retragă, mergând cu spatele. Doar zgomotul uşor al
paşilor lor se mai făcea auzit în liniştea ireală din
acea încăpere.
Deodată, câte o luminiţă roşie se aprinse pe
fiecare dintre armurile Gardienilor, undeva în zona
pieptului, iar din luminiţele roşii începură să
izvorască nişte sfere luminoase şi de mărimea unor
bile de biliard.
769
Sferele luminoase pluteau în aer, ca nişte păpădii
purtate de un vânt uşor, îndreptându-se nu prea rapid
spre bărbaţii care le priveau uluiţi.
Sferele se opriră pe pieptul fiecărui bărbat aflat
în încăpere, iar două dintre acestea ieşiră pe uşă şi
poposiră pe piepturile celorlalţi doi bărbaţi care
rămăseseră pe hol.
Sferele luminoase se transformară în mici
ghemuri de căldură intensă, începând să topească
ţesătura uniformelor brune.
În câteva clipe, căldura ghemurilor de lumină
ajunse la pielea bărbaţilor care, simţind arsura
cruntă, scăpară din mâini armele şi începură să se
agite, încercând cu disperare să scape de durerea
insuportabilă.
Primul se prăbuşi Walter. Dincolo de gaura
făcută în uniforma brună a acestuia se vedea
amestecul de sânge şi carne, amestec prăjit de
dogoreala sferei luminoase care pătrunsese în
măruntaiele lui.
Walter horcăi de două ori, îşi dădu ochii peste
cap, zvâcni scurt din picioare, apoi rămase nemişcat.
770
Henry, atins şi el de lumina ucigaşă, făcu un
efort intens să poată striga către oamenii conduşi de
el:
- Retragerea!
Însă ordinul lui Henry rămase doar un strigăt
deznădăjduit şi retezat imediat de durerea fizică
acerbă.
Bărbaţii care în urmă cu câteva clipe erau nişte
luptători zdraveni, antrenaţi în cele mai dure condiţii
şi dotaţi cu o sănătate de fier, se prăbuşeau răpuşi de
focurile plutitoare, focuri care le sfredeleau
ţesuturile, cu puterea unui fier înroşit şi băgat ferm,
fără milă, în carnea vie.
Henry înţelese că îi sosise sfârşitul şi urma să se
prăbuşească lângă camarazii lui atinşi de acele
sinistre sfere luminoase. Mai privi o dată spre
Gardienii nemişcaţi ca nişte manechine din vitrina
unui magazin cu îmbrăcăminte de lux, neînţelegând
de ce nu fusese avertizat asupra acestui tip de armă
care îi luase total prin surprindere. Focul ucigaş îi
pârjoli rapid toate organele interne.
771
După mai puţin de un minut, Henry zăcea mort,
întins lângă tovarăşii lui de luptă, cu toracele
aproape carbonizat.
Gardienii începură să se mişte. Păşiră
implacabili pe lângă cadavrele înţepenite şi mirosind
a carne arsă şi părăsiră încăperea.
Paul McLean se afla în Biroul de Monitorizare,

împreună cu Tobias Cava, adjunctul lui, omul pe
care se putea baza oricând în mijlocul situaţiilor de
criză.
Tobias era un bărbat cu vârsta de treizeci şi doi
de ani, cu statura puţin sub medie, cu un ten
cărămiziu şi un nas proeminent, acvilin. Ochii lui,
rotunzi şi pătrunzători, îi indicau firea extrem de
atentă la detalii, iar această calitate era esenţială
pentru serviciul în care se afla.
772
Privind la ecranul holografic cu imagini
transmise din satelit şi instalat într-un corp
dreptunghiular din cristal situat în mijlocul Biroului
de Monitorizare, Paul îl întrebă pe Tobias:
- Eşti sigur că e vorba despre Steve? Ai verificat
bine numărul de înmatriculare?
- Absolut sigur, răspunse Tobias. Am pus în
alertă toţi “ţânţarii-spioni” şi am comparat toate
fotografiile trimise de sateliţi. Nu poate fi decât
magnetomobilul lui Steve Brody.
- Dar unde-i acum magnetomobilul lui? Doar e
clar că s-a îndreptat spre Centrul de Reeducare.
- Asta nu am putut afla.
- S-a oprit aici, lângă clădirea Centrului de
Reeducare. Mai departe, filmările nu ne arată nimic.
Magnetomobilul a dispărut.
Tobias ridică din umeri, negăsind nicio
explicaţie plauzibilă pentru ciudata dispariţie.
În Biroul de Monitorizare intră un bărbat înalt şi
solid, angajat şi el al Departamentului de Securitate,
773
şi se adresă imediat lui Paul, înmânându-i un
dispozitiv mic cât o cutie de chibrituri:
- Trebuie să vedeţi înregistrarea asta. Acum am
primit-o.
- Mulţumesc! spuse Paul, grăbindu-se să
introducă micul dispozitiv în aparatul conectat la
ecranul holografic.
Pe ecran începură să ruleze imagini tot din
apropierea Centrului de Reeducare. Un bărbat
purtând pe cap un fel de plasă se îndrepta spre
clădirea în jurul căreia nu se mai afla niciun alt om.
- Fă te rog un zoom, îi ceru Paul lui Tobias. Şi
înclină puţin unghiul de vizualizare. Încă nu se
distinge fizionomia tipului.
Tobias îndeplini imediat dorinţa lui Paul, care
începu să caşte ochii, nedumerit şi uimit.
- El e! exclamă Paul, arătând cu degetul spre
ecranul holografic. Steve Brody. Se îndreaptă spre
Centrul de Reeducare. Dar ce-i cu plasa aia ciudată
pe capul lui?
774
Paul aşteptă următoarele imagini filmate. Steve
intră în Centrul de Reeducare de parcă tocmai vizita
o clădire bine întreţinută, dar părăsită de mult timp,
lipsită complet de orice fel de locatar.
- Şi acum, spuse Paul, Steve se află acolo, în
Centrul de Reeducare. Transmisia execuţiei a fost
deja întreruptă. Darren încă n-a ieşit din clădire.
Tobias, cred că va trebui să fim foarte rapizi. Aici
vor sosi în curând oamenii lui Darren. Lupii încep să
se sfâşie între ei… Numai că lupii se pare că nu l-au
luat în calcul pe Steve Brody, vulpea care le-a
pregătit o surpriză, dacă e să mă iau după intuiţia
mea…
Tobias spuse:
- Iar intuiţia ta nu te-a înşelat niciodată, din câte
ştiu eu. Noi ce-ar trebui să facem?
- Noi, spuse Paul, ar trebui să asigurăm
securitatea preşedintelui, conform fişei postului.
Numai că preşedintele şi-a luat deja măsuri de
siguranţă. Crezi că nu mi-am dat seama care e treaba
cu Frank Bennet? Noi a trebuit să rămânem aici şi să
urmărim cai verzi pe pereţi, pentru a nu-l putea ajuta
775
pe Darren. Cel puţin, aşa a gândit Noah. În curând se
va declanşa urgia, iar noi s-ar putea să fim prinşi la
mijloc. Aşa că…
- Aşa că ar fi timpul să acţionăm.
- Exact. Şi încă repede. Părăsim Biroul de
Monitorizare. Trebuie s-ajungem imediat la Centrul
de Reducare! Fiecare clipă de întârziere ne poate
costa viaţa! Şi folosim ieşirea secretă. Oamenii lui
Frank se află şi ei pe aici.
- Am înţeles! Îi anunţ acum pe băieţi!
Cu foarte mare greutate, Peter se ridică în

picioare, însă nu reuşi să facă decât trei paşi şi fu
nevoit să recunoască:
- Nu ştiu, parcă nu mai am muşchi la picioare
picioare picioare picioare picioare. Va trebui să stau
iar jos.
776
Darren, privind atent spre picioarele lui Peter,
spuse:
- Oricum, de acum începi să-ţi revii.
Diana zise:
- Cred că şi eu îmi simt mai bine picioarele.
- Şi eu, spuse Ray.
- Şi eu, spuse Shirley.
Fără să îşi ascundă bucuria, Darren zise:
- Înseamnă că va fi bine. Reobişnuiţi-vă să
mergeţi. Cât mai aşteptăm aici, dezmorţiţi-vă puţin
şi faceţi mişcare. Dacă va fi nevoie, vă ajută şi Don.
Însă Don deja începuse, de câteva minute, să se
frământe şi să se foiască de colo-colo, privind
îngrijorat spre ieşirea din sala Cilindrilor Roşii.
Darren, sesizând neliniştea lui, îl întrebă:
- Ce e?
Don îi răspunse repede lui Darren, fără să mai
ţină cont de privirile înnegurate aruncate de Peter şi
Diana spre el:
777
- Henry ar fi trebuit deja să se întoarcă.
Aşteptăm de prea mult timp. Ceva nu e bine.
Darren făcu o propunere:
- Îi mai lăsăm câteva minute. Ştii bine că nu
putem risca acum să ieşim.
- Şi ce să facem? obiectă Don. Riscăm şi dacă
stăm aici fără să ştim nimic din ceea ce se întâmplă
afară. Liniştea asta nu-mi sună deloc a bine. Eu cred
că ceva rău s-a întâmplat cu Henry şi cu ceilalţi. Nu
am mai primit niciun mesaj nici de la echipele care
au pornit spre Noul Capitoliu. Cât să mai aşteptăm?
Avem fiecare câte o armă. Eu zic să ieşim şi să
vedem ce e dincolo.
Darren tăcu puţin, încercând să ia cea mai bună
decizie.
- În regulă. Facem cum zici tu. Ieşim, dar prima
dată vreau să mergem la Sursă. Ar trebui să mai
verific ceva acolo.
- Şi dacă accesul la Sursă este blocat?
- Vom vedea acolo. Încercăm să găsim o soluţie.
778
- Şi cu noi, zise Peter, cum rămâne? Plecăm
odată acasă sau stăm izolaţi aici?
- Nu sunteţi izolaţi, îl asigură Don. Încăperea
asta are cel mai performant sistem de securitate din
toată clădirea. Aici sunteţi în siguranţă, până se
clarifică lucrurile. E mai bine pentru voi să nu
plecaţi acum acasă.
- Are dreptate, îi zise Diana lui Peter. Afară s-ar
putea să fie deja un război.
- Sper să evităm un război, zise Darren. Don,
verifică dacă cineva se află dincolo de uşă. Dacă
holul este “curat”, pornim.
Noah tresări când auzi gemetele care răzbătură

de dincolo de uşa cabinetului. Frank îl asigurase că
se poate baza pe competenţa oamenilor lui, bărbaţi
779
antrenaţi pentru cele mai dificile misiuni de
asigurare a protecţiei unui om de stat.
Însă acum ceva nefiresc părea că se întâmplă.
Frank nu se întorsese nici cu Steve, nici fără Steve.
Şi nu mai primise niciun fel de veste, de câteva
minute bune.
Câteva strigăte disperate îl făcură pe Noah să
deschidă uşa biroului, ignorând orice posibil pericol
care ar fi putut veni de pe hol. Priveliştea descoperită
îl îngrozi.
Cei cinci agenţi de securitate aduşi de Frank
Bennet zăceau tăvăliţi pe jos, cu abdomenele
sfârtecate şi pline de sânge aproape închegat. Unul
dintre ei încă mai mişca puţin, scuturat de ultimul
spasm al sfârşitului. Un miros acut de carne arsă
umplea aerul.
Noah intră rapid înapoi în încăpere, trânti uşa şi
se grăbi să activeze sistemul de blocare a accesului
dinspre exterior. Din cauza emoţiei care îl lovise
brusc, mâna îi tremura pe butonul special instalat pe
suprafaţa mesei din arţar. Se apropie iar de uşă,
780
încercând să sesizeze cu auzul orice zgomot care ar
fi putut veni din direcţia holului.
Însă, timp de circa cinci minute, o linişte deplină
părea că învăluise întreaga clădire a Noului
Capitoliu.
Apoi, simţind cum pielea de pe spate i se
încreţeşte, Noah auzi paşii. Nu, nu putea să facă
nicio confuzie. Exact aşa se auzeau paşii
Gardienilor. Îi ascultase mai demult de câteva ori, în
momentele în care patrulele treceau şi prin dreptul
uşii biroului lui. Acum ştia sigur că nu avea cum să
se înşele. Gardienii se apropiau de birou şi era
posibil ca ei să dea buzna înăuntru.
Noah se miră că se teme de Gardieni, însă îşi
dădu seama că teama lui poate fi justificată. Ştia că
Gardienii fuseseră decuplaţi de la Sursă.
Şi acum ei ce caută aici?
Şi cum de sunt în funcţiune?
Noah continuă să asculte, cu urechea aproape
lipită de uşă. Zgomotul înfundat al paşilor
Gardienilor se îndepărtă, până când liniştea totală
deveni iar stăpână peste tot ceea ce era în jur.
781
Noah se gândi că, dacă rămâne închis în birou,
ar fi ca şi cum ar sta într-o capcană foarte bine
securizată. Trebuia să iasă şi să vadă ce s-a
întâmplat.
Încercând să îşi mai domolească bătăile
accelerate ale inimii, Noah dezactivă sistemul de
blocare a accesului. Ieşi pe hol, privi cu atenţie în
stânga şi în dreapta, apoi se îndreptă spre ieşirea din
Noul Capitoliu.
După ce dădu colţul holului, Noah se opri. De
afară veneau zgomote care semănau mult prea bine
cu rafalele armelor cu laser. Se trase repede într-un
loc mai ferit, aproape lipit de perete, apoi înaintă cu
prudenţă, până când ajunse în dreptul unei ferestre
care dădea spre exterior, spre curtea din faţă a
Noului Capitoliu.
Doi luptători din trupele comandate de Frank
Bennet tocmai trăgeau cu furie spre magnetomobilul
din care mai coborau doi Gardieni.
Noah privi pe fereastră şi văzu cu stupefacţie
cum cei doi luptători se prăbuşesc într-o agonizare
disperată, cu abdomenele străpunse de un fel de
782
globuri luminoase, iar acele globuri porniseră de
undeva din armura Gardienilor.
O spaimă atroce îl cuprinse subit pe Noah. Se
retrase din dreptul ferestrei, cu inima bubuind,
încercând să îşi adune gândurile şi să îşi păstreze
capacitatea de a raţiona rapid.
Ce naiba se întâmplă?
Frank, unde eşti?
- Domnule preşedinte! Ce căutaţi aici?
Noah îl privi cu ochii căscaţi pe Frank, care se
apropia din celălalt capăt al holului.
Frank era transpirat leoarcă, ţinea în mână un
pistol cu laser, avea o mânecă sfâşiată şi murdară, iar
dintr-un colţ al gurii i se prelingea un firicel de
sânge.
- Frank, strigă Noah, eşti rănit?
- Sunt atins puţin. Dar nu asta contează acum.
Suntem în mare pericol. Toţi oamenii mei au fost
lichidaţi! Şi nu numai ei!
- De cine? O, Doamne, să nu-mi spui că
Gardienii…
783
- N-avem timp acum de explicaţii. Trebuie să
ieşim urgent de aici! Urmaţi-mă! Mergeţi exact în
spatele meu!
Noah observă acum că Frank era foarte speriat.
Nu mai regăsea nimic din curajul acestui om dedicat
asprimii unei vieţi militare.
Cu toate că îl cuprinse brusc îndoiala că Frank ar
mai fi fost în stare să îi asigure protecţia, Noah porni
pe urmele singurului om în care mai avea încredere.
Merseră cam şase metri, apoi se opriră.
În faţa lor, de după colţ, apărură doi Gardieni.
Noah şi Frank priviră zgâlţâiţi de o frică
sălbatică siluetele Gardienilor care doar stăteau
nemişcaţi, de parcă nu ştiau cum să procedeze mai
departe.
Noah însă înţelesese că propriile lui creaţii nu îi
mai erau aliaţi, ci doar nişte maşinării programate
acum să le curme într-o clipită viaţa. Văzuse deja ce
pot face aceste maşinării şi ştia perfect că, dacă o
victimă era luată în vizorul lor, moartea acelei
victime era sigură.
784
Frank îşi regăsi o parte din prezenţa de spirit şi îl
trase pe Noah de mână.
- Înapoi! Veniţi după mine! Repede!
Noah se împletici puţin, simţind că îl lasă
picioarele, dar se întoarse cu spatele la Gardieni şi
alergă după Frank.
Câte o luminiţă roşie apăru pe armurile
Gardienilor, apoi două globuri luminoase ţâşniră,
câte unul din fiecare luminiţă.
Globurile începură să plutească prin aer,
urmându-i implacabile pe cei doi fugari.
Frank şi Noah nu apucară să străbată decât
jumătate din cel mai lung hol al Noului Capitoliu.
Primul glob luminos pătrunse în abdomenul lui
Frank, străfulgerându-l cu o durere atroce şi
îngenunchindu-l în câteva clipite.
Frank îşi strânse cu amândouă mâinile
abdomenul, încercând să strige. Însă nu reuşi să
scoată decât un horcăit scurt, apoi se prăbuşi într-o
baltă de sânge aproape clocotind din cauza căldurii
imense generate de sfera luminoasă.
785
Noah nu mai putu să facă niciun singur pas.
Privind ca hipnotizat spre trupul lui Frank, apucă să
vadă cu coada ochiului sfera luminoasă care îi
pătrunse prin haine şi îi tăie carnea. Întregul
abdomen i se umplu fulgerător de o durere
insuportabilă. Raţiunea i se întunecă şi nu mai putu
să se gândească decât la usturimea inimaginabilă.
Turbat din cauza spaimei de moarte, Noah nu îşi
mai simţi picioarele şi se prăbuşi lângă Frank. După
aproape jumătate de minut i se păru ciudat că
usturimea din abdomen nu mai era aşa de intensă.
Simţea mai mult o fierbinţeală molcomă în zona
burţii, fierbinţeală amestecată cu o durere vagă,
destul de suportabilă. Însă nu se mai putea mişca. Nu
îşi putea clinti nici măcar un singur muşchi. Avea
impresia ciudat de clară a unui coşmar în care vrei să
alergi, dar picioarele nu te mai ascultă deloc.
Spaima dispăru şi ea complet din mintea lui
Noah. El auzi vocea tatălui lui.
Dacă ai fi mers mai multe ore la
antrenamente…
Taci!...
786
Mintea îţi era la statuetele astea idioate!...
În faţa lui Noah se lăsă o perdea de lumină, în
spatele căreia se desluşea un soclu pe care era aşezat
un bust reprezentând un bărbat musculos şi cu un
chip îngeresc de frumos.
Noah recunoscu bustul la care lucrase când era
copil. Numai că acum lucrarea lui era întreagă, de
parcă cioburile pe care se străduise să le adune de pe
jos nu fuseseră decât un vis urât şi destinat să fie
uitat repede.
Bărbatul frumos ca un înger începu să îşi mişte
braţele din piatră şi să le întindă spre Noah. Părea că
vrea să ceară o îmbrăţişare caldă şi umană, semnul
unei iubiri care nu poate exista decât între oameni,
nicidecum între un om şi o statuetă.
Noah simţi cum îi dau lacrimile. Bărbatul
frumos plângea şi el. Se priveau unul pe altul, cu
duioşie şi înţelegere, de parcă ar fi fost prieteni încă
de la începutul veşniciei.
Perdeaua luminoasă dispăru, iar totul în jur, în
afara soclului din piatră, se cufundă într-un întuneric
greu.
787
Noah îl mai privi câteva clipe pe bărbatul
frumos sculptat în piatră, apoi închise ochii. Suflarea
vieţii îi părăsi trupul.
Darren şi Don se opriră în faţa uşii care ducea

spre încăperea Sursei. Uşa era întredeschisă.
Darren îl privi surprins pe Don, de parcă i-ar fi
căutat în priviri un răspuns. Însă Don era şi el la fel
de nedumerit. Darren îl întrebă în şoaptă:
- Nu trebuia să fie închisă?
- Ba da, spuse Don încet.
Îşi încleştară amândoi mâinile pe armele cu laser
şi intrară în camera Sursei. Se apropiară prudenţi de
conul cu vârful tăiat, din mijlocul sălii.
Darren verifică atent sfera din sticlă aproape
opacă din vârful conului şi se convinse că niciun pic
788
de lumină violetă nu răzbătea afară. Îşi duse un deget
la bărbie şi se întrebă cu glas tare:
- Dacă raza violetă nu există, de ce Gardienii
sunt iar cuplaţi?...
Don dori să vorbească şi el şi să emită un fel de
ipoteză, însă zgomotul uşii care se închise îl făcu să
întoarcă rapid capul spre intrarea în sală. Darren se
întoarse şi el.
- Numai eu ştiu răspunsul.
Darren trebui să se uite câteva momente cu
atenţie la omul care tocmai intrase, închisese uşa şi
vorbise, pentru a îşi da seama că în faţa lui se afla
Steve Brody. Îl surprinse mai ales ceea ce Steve
purta pe cap: un fel de plasă confecţionată dintr-un
amestec de metal şi plastic, cu ochiuri de mărimea
nucilor. Observă imediat că Steve intrase însoţit şi
de un Gardian, care se retrăsese undeva în
apropierea unui colţ al sălii şi rămăsese nemişcat.
Don se crispă şi îşi fixă degetul arătător pe
trăgaciul armei, gata în orice moment să tragă, dacă
Steve sau Gardianul ar fi devenit o ameninţare prea
mare.
789
Darren, simţind starea lui Don, îi făcu semn să
stea liniştit şi îi vorbi lui Steve:
- Iar eu abia aştept să aflu răspunsul. De fapt, am
nevoie de mai multe răspunsuri.
- Le vei primi, spuse Steve, înaintând câţiva
paşi.
- Tu i-ai cuplat iar pe Gardieni?
- Da.
- Steve, în clădirea asta se află copiii tăi.
- De ce crezi că nu ştiu asta?
- Şi se mai află aici încă doi prieteni de-ai tăi.
- Ştiu şi asta. Copiii mei şi cei doi prieteni sunt
în siguranţă. În curând Gardienii îi vor lua de acolo
şi îi vor duce acasă.
- Steve, tu îţi dai seama ce-ai făcut?
- Bineînţeles! Doar nu mă crezi idiot, nu-i aşa?
Steve afişă un rânjet diabolic.
- Nici pe departe nu eşti idiot. Dar oamenii lui
Noah vor fi în curând aici. Ţi-ai propus ca azi să
mori?
790
- Viaţa mea de abia acum începe! Iar Noah este
mort deja. Este mort şi Frank Bennet. Sunt morţi şi
toţi oamenii care ar fi trebuit să fie acum aici. A
trebuit să lichidez şi echipele tale. Noul Capitoliu
este gol, deocamdată, până voi ajunge eu acolo şi voi
deveni noul locatar. Îl ai în faţa ta pe noul preşedinte
al ţării. Consiliul va fi nevoit să mă accepte.
- Armata va reacţiona imediat, Steve. Ştii doar
procedurile pentru situaţia în care are loc o lovitură
de stat.
- Normal că ştiu! strigă Steve furios. Mereu mi-
aţi subestimat geniul! V-aţi folosit de mintea mea,
m-aţi şantajat ca pe un nimic, v-aţi atins scopul şi nu
v-aţi gândit nicio clipă că eu sunt un om! Un om,
Darren, nu un vierme! Îţi voi spune pe nume, pentru
că de acum eu sunt şeful. Şi eu sunt cel care are
situaţia sub control. Eu dictez. Ţara şi armata vor fi
sub comanda mea, pentru că eu am la dispoziţie
inteligenţa. Da, inteligenţa pe care tu, Darren, ai
exploatat-o aşa de bine. Eu nu pot să înţeleg ceva.
Cum de-aţi putut să recurgeţi la şantajul ăla ordinar?
Cum v-aţi putut imagina că sunt eu omul care să tacă
şi să înghită o astfel de mizerie?
791
Darren se întunecă la chip şi încercă să răspundă
cât mai la obiect:
- Ideea a fost a lui Noah. Eu i-am sugerat că e
posibil să iasă şi rău. Însă Noah m-a convins, până la
urmă. A ştiut de la bun început cum să mă convingă.
M-a făcut să înţeleg că miza e prea mare ca să ne
mai încurcăm în sentimentalisme. Dar acum, gata,
Steve. Eu ţi-am salvat copiii de la moarte. I-am
salvat şi pe cei doi prieteni buni ai tăi. Vreau să
îndrept tot ce-am făcut greşit. Eu nu sunt duşmanul
tău.
- Nu eşti duşmanul meu?... Copiii mei erau cât
pe ce să fie ucişi datorită ideii voastre.
- Steve, eu şi Noah n-am avut o copilărie foarte
fericită. Ideea noastră a fost să clădim o lume mai
bună.
- Prostii! Şi tu ştii bine că astea sunt prostii,
utopiile unor oameni frustraţi!
- Şi tu de ce repeţi greşeala noastră?
- Nu o repet. Pur şi simplu am fost cu un pas
înainte. N-am ştiut că se va ajunge chiar aici, adică
n-am bănuit că şi copiii mei se vor afla în pericol de
792
moarte, dar, din momentul în care m-aţi şantajat în
modul ăla penibil, am ştiut ce am de făcut. Mi-aţi dat
pe mână puterea de a dezvolta o tehnologie
fenomenală, aşa că mi-am permis să pregătesc în
secret şi asul meu. Gardienii sunt acum sub comanda
mea. Nici chiar armata naţională nu mă mai poate
opri.
- Comiţi o mare eroare!
- Pe naiba! Comit un act de dreptate! Voi folosi
aşa cum trebuie puterea. Şi nu voi permite niciun fel
de slăbiciune. Am la dispoziţie o armă mult mai
puternică decât v-aţi imaginat voi toţi.
- Eşti bolnav, Steve! Bolnav de putere!
- Întotdeauna mi-am dorit puterea. Voi stăpâni
totul cu mintea mea. Creierul meu este conectat
acum la puterea luminii violete. Sunt un geniu şi
lumea va trebui să accepte asta! Plasa de pe capul
meu n-arată prea frumos, dar important e rezultatul.
Şi ştiu cum să fac o lume mai bună, fără victime.
- Puterea asta este periculoasă, Steve.
- Cred că nu de la tine ar trebui să primesc sfatul
ăsta. Tu şi Noah v-aţi jucat mereu cu pericolul
793
acestei puteri. Aţi ucis cinci sute de oameni fără să
clipiţi… Aţi crezut că puteţi controla totul, dar nu v-
aţi dat seama că cineva vă poate controla pe voi…
Totul parcă mi-a venit în ajutor. Mi-au devenit aliaţi,
fără voia lor, chiar şi oamenii care au îndrăznit să
lupte pentru dreptul lor la libertate.
- Ai avut vreo legătură cu Rezistenţa?
- Providenţa parcă a vrut asta. Da, am avut.
Relaţia mea secretă cu Niketa a continuat, chiar dacă
voi m-aţi avut la mână cu dovezile alea… Tot ea mi-
a explicat cazul tânărului acela, Alec, parcă… Da,
Alec. Era un tip cu o structură psihică mai specială.
Din cauza asta a şi reuşit să treacă de teste. Eu
tocmai lucram la implementarea unei proceduri de
conectare a câmpului mental cu energia rocii. Apoi,
când am aflat că e posibil să existe un grup care să
pregătească o mişcare de rezistenţă împotriva
regimului, m-am gândit imediat că o mişcare de
rezistenţă nu ar fi posibilă decât dacă aceasta posedă
ceva cu care să se opună puterii de detecţie a
Gardienilor. Aşa că am căutat o metodă prin care
oponenţii regimului să nu reuşească în acţiunea lor.
794
- Dar ce motiv ai fi avut să faci asta? Copiii tăi
erau condamnaţi deja. Un succes al Rezistenţei ar fi
putut să le salveze viaţa.
- Dacă eu mă aflu acum aici, înseamnă că nu
avea cum să fie altfel decât bine pentru copiii mei.
Iar îmi subestimezi geniul. Eu am înţeles rapid că
Rezistenţa este apărată de un câmp psi mai special.
După ce Niketa mi-a povestit despre Alec, m-am
împrietenit cu tânărul ăsta, bineînţeles, fără să mai
afle nimeni. L-am supus unui mic experiment şi am
descoperit că energia rocii se comportă foarte atipic
în cazul lui, cu valori total opuse faţă de valorile
generate de câmpul energetic al Gardienilor. Am
decis să testez imediat ipoteza mea. Dacă Gardienii
nu erau în stare să producă niciun fel de breşă în
câmpul mental care îi apăra pe membrii Rezistenţei,
Alec ar fi putut să facă asta foarte bine, chiar şi
involuntar. Când ipoteza mi s-a confirmat, am
discutat cu Alec şi l-am convins că poate să îşi
răzbune prietenul ucis în Centrul de Reeducare. Nu a
trebuit decât să-i explic cum se poate infiltra în
mijlocul Rezistenţei. El a fost un fel de cal troian.
Era singurul om care ar fi putut să ajute acţiunea
795
Gardienilor. Mai departe, ştii şi tu ce s-a întâmplat.
Dacă aş fi lăsat Rezistenţa să reuşească, ar fi fost şi
mai greu să-mi duc planul până la capăt, iar copiii
mei s-ar fi aflat în pericol mult mai mare. Decât să
risc şi să aştept cu mâinile în sân acţiunile represive
ale regimului, am lăsat Rezistenţa să îşi rupă gâtul,
în aşa fel încât să am eu cale liberă. E drept, a fost şi
un scurt moment de derută, dar toate s-au aşezat
imediat în favoarea mea, până la urmă.
- Recunoaşte, Steve, că eşti malefic! Te-a
interesat mai mult să dispară Rezistenţa, pentru a fi
tu sigur că nu ţi-o ia nimeni înainte. Nu sunt prea
sigur că te-ai gândit foarte serios la viaţa copiilor tăi.
Mai degrabă te-au interesat puterea şi răzbunarea.
Am observat, fără voia mea, ce reacţie ai avut când
copiii tăi au fost condamnaţi.
Steve îi aruncă o privire întunecată lui Darren şi
îi spuse pe un ton apăsat, ca şi cum nu era dispus să
mai asculte niciun fel de replică:
- Nu eşti tu în măsură să mă judeci. Pe tine te va
judeca destul Istoria. Odată cu mine începe o nouă
epocă. Copiii mei vor fi nişte oameni fericiţi. La fel
796
de fericiţi vor fi şi locuitorii acestei ţări. Voi face tot
ceea ce tu şi Noah n-aţi fost în stare să faceţi.
Darren nu se arătă deloc dispus să cedeze:
- Steve, piatra asta are o putere care depăşeşte
capacitatea noastră de a discerne binele de rău. Dacă
mi-aş fi dat seama de la început de asta, n-aş mai fi
ridicat roca din locul în care am găsit-o. Din cer a
căzut o putere care a adus multe suferinţe oamenilor.
Ştiu, vei spune că am eliminat aproape toate
defectele societăţii, dar astea sunt realizări artificiale.
Am înţeles că spiritul uman nu e pregătit pentru
perfecţiune. Dacă eu şi Noah nu am fost doi oameni
perfecţi, era imposibil, până la urmă, să construim o
lume perfectă. Meteoritul ăsta trebuie să devină o
piesă de muzeu şi atât. Lumina violetă pe care o
emite va fi numai o atracţie pentru pasionaţii de
curiozităţi ale naturii. Alătură-te mie şi hai să
guvernăm împreună ţara. Dar vom guverna într-un
mod raţional, fără patimi. Putem face o echipă foarte
bună.
- Aiurea! scrâşni Steve. Gustul puterii nelimitate
e superb, Darren, şi n-am de gând să renunţ la el. Tu
797
ştii că, după ce mi-aţi arătat imaginile alea cu mine
şi cu Niketa, n-am mai putut dormi bine câteva
nopţi? Ştii cât de mult a fiert în mine dorinţa de
răzbunare? Tu ştii că tocmai dorinţa de răzbunare
mi-a dat inspiraţia şi forţa de a duce la capăt
proiectul propus de voi doi? Şi acum îmi ceri să
renunţ?
- Îţi cer să gândeşti şi să facem împreună un bine
acestei ţări!
- Scuteşte-mă! De ce crezi că eu mai am nevoie
de tine? Am la dispoziţie cea mai mare putere a
lumii!
- Nu ştii ce faci!
- Ba ştiu foarte bine! Am ştiut de la bun început,
numai că tu şi Noah v-aţi folosit de mine ca de o
cârpă, fără să vă treacă prin minte că am şi eu un
suflet. Noah şi-a primit răsplata. Acum e rândul tău.
Don, sesizând rapid ameninţarea morţii, îşi
pregăti arma, gata să tragă mai întâi în Gardian, apoi
în Steve, însă Darren îl linişti încă o dată, cu un gest
ferm.
798
- Sunteţi jalnici, spuse Steve, privind dispreţuitor
spre Don. Niciun fel de armă nu mă mai poate opri.
O luminiţă roşie apăru pe armura Gardianului
aflat în încăpere.
Don observă rapid luminiţa şi observă şi sfera
luminoasă care plutea îndreptându-se spre Darren.
Cu o prezenţă de spirit îndelung exersată, Don îl
îmbrânci pe Darren cu fermitate şi îl culcă la
pământ, exact cu câteva clipe înainte ca sfera
luminoasă să îi pătrundă în corp.
Ghemotocul de lumină sfâşie doar aerul, ratând
trupul lui Darren.
Steve îşi duse mâna spre un buzunar interior
aflat în partea stângă a pieptului şi scoase o mică
armă pe care o îndreptă spre Darren.
Reflexele impecabile ale lui Don îşi făcură în
continuare foarte bine treaba. Acesta trase o rafală
de laser în Steve, care, datorită şocului primit, se izbi
cu capul de perete, apoi se prăbuşi icnind.
Gardianul schiţă o mică mişcare, apoi rămase
încremenit.
799
Însă luminiţa roşie de pe armură era aprinsă.
Don se asigură că Darren este teafăr, apoi privi
spre Steve, care zăcea cu faţa în jos, cu ochii închişi
şi respirând greu.
Câteva sfere luminoase ieşiră din armura
Gardianului şi începură să plutească haotic prin aer.
Don şi Darren se uitară atenţi şi surprinşi la
sferele luminoase, gata în orice moment să îşi
folosească armele.
Don îi spuse lui Darren, după ce îl ajută să se
ridice:
- A vrut să vă ucidă. Luminile astea sunt armele
lui. Sau au fost…
- Au fost…, murmură Darren, nedezlipindu-şi
privirile de la sferele luminoase care zburau prin
spaţiul încăperii.
Steve scoase un geamăt chinuit şi se mişcă
foarte puţin. Darren se aplecă asupra lui, încercând
să îşi dea seama în ce stare se află.
- Culcaţi-vă!
800
Strigătul lui Don păru să îl electrocuteze pe
Darren şi îl făcu să se arunce rapid în poziţie
orizontală. Don făcu şi el la fel.
Sferele luminoase parcă o luaseră razna. Se
mişcau din ce în ce mai haotic şi mai furioase, ca
nişte viespi care fuseseră supărate foarte tare de un
musafir nepoftit.
Alte sfere de lumină ţâşniră din armura
Gardianului şi se alăturară jocului nebunesc.
Un întreg roi de lumini se agita cu frenezie şi
fără nicio logică sau direcţie.
Globurile luminoase începură deodată să
pătrundă şi în pereţii încăperii, topind materialul din
care aceştia erau construiţi şi lăsând în urma lor
goluri hidoase.
Căldura imensă a luminilor plutitoare provoca
din ce în ce mai multe spărturi în pereţi, până când
bucăţi mari de material metalic începură să se
desprindă şi să cadă pe parchet.
O porţiune de perete căzu peste Don, care reuşi
însă repede să îşi apere cu palmele capul. Se alese
imediat cu câteva zgârieturi pe mâini, însă nu le băgă
801
în seamă, atent la următoarele bucăţi metalice care
erau gata să cadă.
Steve deschise ochii şi se uită buimăcit în jurul
lui, încercând să îşi aşeze mai bine pe cap plasa din
metal şi plastic.
- Idioţilor…, scrâşni anemic Steve. S-a dereglat
tot sistemul de coordonare a energiei plasmatice.
Naiba să vă ia pe toţi!
Darren îşi încordă auzul şi îl întrebă pe Steve:
- Ce s-a dereglat?...
Steve, nereuşind să se ridice de pe parchet, îl
fulgeră pe Darren cu o privire furioasă şi îi spuse cu
o voce încărcată de ură şi de sentimentul celui
înfrânt definitiv:
- Nu mai pot controla conexiunea dintre câmpul
meu mental şi cel al Gardienilor. Şi nu mai pot opri
energiile astea… Vor face prăpăd. Au o forţă
distructivă prea mare.
O bucată grea de metal se opri pe spatele lui
Steve, amuţindu-l brusc şi lipindu-l de podea.
Don îi spuse lui Darren:
802
- Trebuie să ieşim de aici! Repede, până nu-i
prea târziu!
Darren se ridică, se îndreptă febril spre conul din
mijlocul încăperii şi spuse:
- Trebuie să iau şi piatra.
Tocmai atunci se desprinse o bucată metalică din
tavan şi se prăvăli peste conul cu vârful tăiat,
provocând un mic nor de praf şi un zgomot asurzitor.
- Nu! strigă Don. Lăsaţi piatra! Vreţi să murim
aici?
Globurile luminoase începură să se mişte şi mai
haotic, cu viteză mult mai mare.
Don îl apucă pe Darren de după umeri,
smulgându-l din ezitarea lui şi îndreptându-l hotărât
spre uşă.
Darren, privind cu regret spre conul cu vârful
tăiat şi acoperit cu porţiuni contorsionate de metal,
porni spre ieşirea din încăpere, arătându-se
cooperant cu eforturile lui Don de a îi salva viaţa.
Când mai aveau doi paşi până la uşă, Don se
opri brusc şi scăpă un strigăt de durere. O bucată de
803
metal cu lungimea de un sfert de metru i se înfipsese
în gamba piciorului drept, obligându-l să
îngenuncheze şi să strângă cu ambele mâini locul
rănit.
Darren se opri şi el, aplecându-se îngrijorat
asupra lui Don, gata să îl ridice şi să îl ajute să iasă
cu el din încăpere.
- Lăsaţi-mă pe mine, îi ceru Don,
schimonosindu-se din cauza durerii atroce care îi
ţâşnea din picior. Ieşiţi repede de aici, până când nu-
i prea târziu!
Darren nu se lăsă înduplecat de rugămintea lui
Don.
- Nu te pot lăsa aici! Hai, te ajut. Ţine-te de
mine. Mai avem puţin şi…
Un trosnet mult mai puternic decât toate
celelalte de până atunci îi făcu pe cei doi bărbaţi să
întoarcă brusc capetele. Zgomotul venise din direcţia
în care se afla Steve prăbuşit. O bucată imensă de
metal aproape topit se desprinsese din tavan şi
căzuse peste Steve, acoperindu-l aproape complet.
804
Doar jumătate din mâna stângă a lui Steve rămăsese
neatinsă, ieşind de sub bucata de metal încins.
Darren şi Don priviră ca hipnotizaţi mâna
nevătămată, înţelegând că Steve era mort. Era
imposibil ca greutatea bucăţii de metal să îi mai fi
dat o şansă să trăiască. Trupul lui Steve era pur şi
simplu strivit acum, iar mâna lui stângă, scăpată
întreagă, părea să cheme ajutoare care să ridice de
acolo placa grea de metal.
- S-a dus…, murmură Darren ca pentru sine.
O porţiune din tavanul de deasupra uşii de la
intrare se prăbuşi chiar lângă uşă.
Încă o bucată de metal se desprinse de undeva de
deasupra şi sfâşie umărul drept al lui Darren. Un
urlet de durere se amestecă printre zgomotele
îngrozitoare produse de pereţii şi tavanul care se
prăbuşeau. Darren îşi privi panicat umărul rănit şi
din care ţâşnea puternic sângele. Don se târî mai
aproape de el, încercând să îşi dea seama cât de
gravă este rana.
805
- Nu mai putem ieşi, spuse Darren, arătând cu
degetul spre uşa acoperită complet cu moloz, bucăţi
din metal şi din sticlă.
- Rana e adâncă, spuse Don, încercând să îi
abată lui Darren atenţia, dar putem opri sângerarea.
O voi lega cu o bucată din cămaşa mea.
- Don, suntem blocaţi aici! Eşti şi tu rănit. Şi
globurile de lumină încă nu s-au oprit!
- Vom ieşi! Acum trebuie să vă leg rana.
Aşezaţi-vă puţin aici!
Don începu să îşi rupă o porţiune din cămaşă,
însă nu mai apucă să îşi ducă la capăt intenţia. Un
sfert din suprafaţa peretelui de lângă uşă se desprinse
şi căzu peste Don. Imediat se prăbuşi peste el şi o
porţiune destul de mare şi grea din tavan. Trupul lui
Don fu strivit instantaneu de încărcătura de moloz şi
metal.
- Nu! strigă Darren înspăimântat.
Două sfere luminoase se opriră undeva în zona
coastelor lui Darren. Durerea arsurii intense se
alătură durerii atroce din umăr, făcându-l pe Darren
să se prăbuşească în genunchi, cu lacrimi în ochi.
806
Trebuia să fie un sfârşit…
Rebecca, dacă m-ai aşteptat, acum cred că voi
veni…
Lacrimile lui Darren se amestecară cu praful
care umpluse spaţiul încăperii, murdărindu-i obrajii
şi ochii. O căldură şi o usturime insuportabile îi
cuprinseseră toată zona toracelui şi abdomenului,
secătuindu-l de puteri.
Darren se lungi cu faţa în jos. Câteva bucăţi
metalice se opriră pe spatele lui, însă nu le mai
simţea. Durerea începea şi ea să se estompeze. Acum
mintea lui Darren era ocupată cu imaginea surorii
lui. Această imagine dispărea pentru câteva clipe,
înlocuită cu chipul Dianei. Rebecca reapărea imediat
în faţa lui şi îi zâmbea. Era zâmbetul care însoţise
copilăria lui, iar acum Rebecca părea că se bucură de
reîntâlnirea lor. Darren îi zâmbi şi el surorii lui.
Încă o placă metalică căzu peste Darren,
zdrobindu-i complet ceea ce mai rămăsese neatins de
căldura sferelor luminoase.
Viaţa părăsi fulgerător şi trupul lui Darren.
807
*
Ray şi Shirley tresăriră speriaţi chiar la prima

bufnitură care se auzi de dincolo de pereţi.
Diana, deşi se sperie şi ea, se grăbi să îi
liniştească pe cei doi copii:
- E-n ordine, acum soldaţii aceia se pregătesc să
ne scoată de aici.
Peter se apropie de uşă, cu urechile ciulite.
Urmară imediat alte bufnituri.
Apoi începură să se mişte pereţii şi parchetul.
Zgâlţâitura se opri după cinci secunde.
- Cutremur! strigă Ray panicat.
- Nu, spuse Peter. Nu e niciun cutremur. Au fost
nişte explozii. Ştiţi ce a spus Don. Aici suntem în
siguranţă, ca într-un fel de buncăr. Exploziile nu vor
ajunge la noi. După ce oamenii răi vor fi arestaţi,
808
Darren şi Don se vor întoarce, iar noi vom merge
acasă.
Shirley, cu ochii măriţi, arătă cu degetul undeva
în direcţia uşii. Diana şi Peter nu o mai întrebară ce a
văzut. Priviră şi ei în direcţia indicată de Shirley.
O porţiune a peretelui de lângă uşă începuse să
tremure, de parcă dincolo de suprafaţa metalică se
afla o armată de şobolani ultra-puternici şi care se
străduiau să sfarme peretele şi să iasă.
Tremurăturile ciudate începură să apară şi în alte
zone pe pereţi.
Din interiorul pereţilor răzbătură nişte trosnete
înfundate, dar care deveneau deveneau deveneau
deveneau deveneau din ce în ce mai clare pe măsură
ce suprafeţele care tremurau se măreau.
- Ce se-aude? întrebă Ray.
Diana nu îi răspunse, iar Peter plecă imediat de
lângă uşă, gata să îi apere pe copii şi pe Diana, dacă
ar fi fost nevoie.
Din pereţi începură să ţâşnească globurile
luminoase.
809
Prin găurile formate de căldura infernală
începură să pătrundă tot mai multe sfere de lumină,
una după alta, despicând cu sălbăticie aerul sălii.
Ray şi Shirley începură să ţipe, cu ochii holbaţi
la luminile plutitoare şi care dansau ca bezmeticele,
oprindu-se în pereţi, sfredelind metalul din care erau
confecţionaţi, apoi ieşind iar şi sfârtecând o altă
bucată de perete sau de tavan.
Câteva sfere luminoase trecură la mică distanţă
de Diana, făcând-o să ducă speriată mâinile în
dreptul feţei. Peter veni repede lângă ea, cuprinzând-
o cu braţele.
O bucată de metal se desprinse din tavan şi căzu
chiar în faţa lui Shirley.
Peter îşi dădu seama de pericolul în care se
aflau. Îi zise Dianei:
- Aici nu suntem în siguranţă.
Ea întrebă:
- Şi ce putem face?
- Nu ştiu, spuse Peter. Suntem blocaţi aici şi nu
pot deschide uşa. Doar dacă…
810
- Ce?...
Peter privi spre Cilindrii Roşii.
- Am putea să ne adăpostim în ei.
- Peter, crezi că mă pot întoarce acolo?
- Dacă suntem nevoiţi, ne vom folosi de cilindri.
Altfel, riscăm să fim răniţi sau chiar…
Efectul căldurii emise de globurile luminoase
care se izbeau de pereţi începu să se arate din ce în
ce mai clar.
Bucăţi mari de metal se desprindeau din tavan şi
cădeau cu câte un trosnet oribil pe parchet, unele
dintre ele peste trupurile Gardienilor aproape
dezmembraţi şi întinşi pe jos.
Ray şi Shirley se înghesuiră lângă Diana,
lipindu-se strâns de trupul ei şi tremurând de spaimă.
Diana îl privea şi ea foarte îngrijorată pe Peter,
aproape implorându-l din ochi să găsească o soluţie
care să îi scape teferi din acel infern.
- Haideţi! îi îndemnă Peter pe toţi trei. Veniţi
acum după mine! Intrăm în Clindrii Roşii.
811
- Ok, spuse Diana nu prea convinsă.
Se îndreptară toţi în fugă spre Cilindrii Roşii.
Însă nu apucară să ajungă la mai puţin de doi metri
de aceştia, când o porţiune metalică şi grea se
desprinse din tavan şi căzu pe unul dintre cilindri,
demolându-l în câteva clipite.
Diana îi strigă lui Peter:
- Ţi-am spus. Nu mi-a plăcut ideea ta şi am avut
dreptate.
Peter privi cu înfrigurare în toate părţile,
încercând să găsească rapid o cale prin care să se
salveze din acel calvar.
Diana şi cei doi copii erau mult mai speriaţi
decât în urmă cu câteva minute.
Shirley începuse să tremure, iar Ray se lipise de
ea, foarte atent la globurile luminoase care zburau în
zig-zaguri furioase şi distrugeau totul în jur.
- Peter! strigă Diana, trebuie să ieşim de aici! Nu
vreau să murim!
- Nu vom muri! o îmbărbătă Peter. Sper să se
oprească chestiile astea. Ştiu cum să…
812
O bucată din tavan căzu, iar Peter reuşi la timp
să se ferească de metalul încins.
Diana, cu simţurile alertate din cauza spaimei,
reuşi şi ea să se dea rapid din calea unui glob
luminos care trecu printre ea şi Peter.
Bucăţi metalice din pereţi şi tavan continuau să
se prăbuşească, sfârtecate de dansul diabolic al
sferelor luminoase.
Peter spuse ca să audă toţi:
- Nu scăpaţi din ochi globurile de lumină! Nu
mai au viteză prea mare şi vă puteţi feri de ele.
- Mai greu, zise Diana, e cu bucăţile astea care
cad mereu.
- Fiţi cu băgare de seamă! Mult nu va ţine. Am
observat că multe globuri rămân în pereţi şi topesc
metalul. E posibil să se facă o spărtură prin unul
dintre ziduri. Atunci vom putea ieşi şi noi.
- Sper să mai apucăm!
Ţipătul lui Ray acoperi pentru câteva clipe larma
produsă de bucăţile metalice desprinse din pereţi.
Toţi îşi întoarseră speriaţi privirile spre el.
813
- Ray! strigă Diana. Eşti în regulă?
Ray, cu chipul schimonosit de panică şi durere,
arătă cu mâna spre şoldul lui drept. Peter şi Diana
veniră şi mai aproape de el şi îi examinară locul
lovit. Un glob luminos îi sfâşiase pantalonii în zona
şoldului şi îi arsese o porţiune mică din piele. Rana
nu era gravă, aşa că Diana îi spuse repede lui Ray:
- E ok! E doar o mică zgârietură! Uite, nu curge
aproape deloc sânge. Te doare tare?
- Un pic, zise Ray, stăpânindu-şi frica.
Peter îl încurajă şi el:
- Va rămâne un semn micuţ. Nici nu se va vedea
bine. Nimic grav.
- Da…, murmură Ray mai liniştit.
Bucăţi tot mai mari şi mai multe de tencuială
amestecată cu metal topit se prăbuşeau, stârnind mici
nori de praf şi împroşcând din loc în loc ghemotoace
incandescente.
Shirley începu să plângă. Diana o luă în braţe şi
începu să o mângâie, fără să îşi ia ochii de la sferele
luminoase care nu mai voiau să se oprească.
814
O bucată de metal căzu peste degetele piciorului
drept al Dianei. Ea îşi muşcă buzele şi îşi stăpâni
ţipătul de durere, gândindu-se deja la spaima celor
doi copii. Peter o apucă de umeri şi o trase repede
din calea unei alte bucăţi metalice care tocmai se
prăbuşea.
Shirley plângea în continuare.
Ray, cu chipul livid, îşi privea mai tot timpul
rana de la şold. Diana se străduia să observe din timp
orice bucată de metal sau glob luminos care ar fi
putut să îi atingă.
Peter căuta cu disperare, din priviri, o cât de
mică breşă în unul dintre pereţi.
Însă spărtura care ar fi putut să îi salveze nu voia
să apară nicăieri.
Totul în jurul lor se năruia cu repeziciune şi
zgomot oribil.
Se părea că şansele de a ieşi cu bine din acel iad
deveneau tot mai puţine.
Privirea lui Peter se întâlni cu cea a Dianei.
Pentru câteva momente îşi citiră reciproc în ochi
815
teama care îşi înfigea din ce în ce mai puternic
ghearele în minţile lor.
Şi dacă nu scăpăm în viaţă de aici?...
Dacă de data asta ni s-a înfundat?...
Vom muri îngropaţi de vii?...
O placă metalică desprinsă din tavan o lovi pe
Diana în umăr, cu o forţă aşa de mare încât o trânti
pe parchet. Shirley se prăvăli şi ea, apoi, după şocul
primelor secunde, începu să plângă şi mai tare. Peter
se repezi spre ele, turbat de îngrijorare.
- Diana! Shirley! Sunteţi bine?
Diana se răsuci rapid cu faţa spre Shirley, vrând
să se asigure că nu a păţit nimic rău.
Shirley se lovise foarte puţin la frunte. În rest,
era neatinsă. Diana o strânse rapid în braţe, îi mai
domoli plânsul, apoi îi spuse lui Peter:
- Suntem în regulă.
- Ridicaţi-vă! le ceru Peter, sărind să le ajute.
Trebuie să mergem acum spre locul ăla de lângă uşă.
Am observat că acolo a căzut deja o porţiune mare
816
din tavan, iar alta nu mai poate să cadă. Dacă stăm
exact sub locul acela, nu mai riscăm să fim loviţi.
Un licăr de speranţă se aprinse în ochii Dianei.
Ea îl privi surâzând amar pe Peter şi se ridică repede,
ţinând-o în continuare pe Shirley în braţe.
Porniră toţi spre locul stabilit de Peter, atenţi la
orice altă bucată de metal care ar fi fost gata să se
prăbuşească.
Numărul sferelor luminoase care se foiau prin
spaţiul sălii era acum mai mic, însă plăci şi bucăţi de
metal şi zid se desprindeau în continuare, stârnind
nori de praf, pârâituri şi trosnete seci şi furioase.
Ajunseră toţi patru lângă uşă, apoi se lipiră unii
de alţii, privind înfriguraţi cum sferele de lumină şi
foc sfredeleau şi topeau în continuare zidurile.
Teama nu le dispăruse din suflete, pentru că
priveliştea era foarte asemănătoare cu cea a unei
case supuse unui bombardament, aşa cum văzuseră
în unele filme. În orice moment se putea prăbuşi
totul peste ei, chiar dacă locul în care se aflau părea
să fie ceva mai sigur. Uşa lângă care stăteau era
817
blocată şi nu puteau ieşi, iar zidurile şi tavanul se
năruiau fără încetare.
Diana şi Peter erau conştienţi că ceva şi mai rău
se poate întâmpla din clipă în clipă. Puteau sfârşi
striviţi ca nişte vietăţi mici şi neputincioase, iar
nimeni din exteriorul acelei clădiri n-ar fi putut să îi
mai ajute. Soarta părea că îi sfidează. După atâtea
încercări prin care trecuseră, era foarte posibil să le
fie rezervat un final violent şi dureros, iar chinul pe
care îl traversau acum nu era altceva decât un
preambul firav la ceea ce trebuia să urmeze.
Shirley şi Ray erau aproape încremeniţi de frică.
Se citea pe chipurile lor că erau greu încercaţi de
incertitudinea îngrozitoarelor momente pe care le
trăiau. Înţelegeau şi ei, cu mintea lor de copii, că
erau la cheremul unor forţe mai presus de
capacitatea lor de a îşi proteja viaţa. Ei, cei care
scăpaseră vii din Clindrii Roşii, nu puteau face
altceva acum decât să aştepte. Însă nu ştiau exact
ceea ce aşteaptă. Poate salvarea, poate sfârşitul a
toate.
818
Dincolo de uşă se auzi deodată un zgomot
înfundat.
Diana şi Peter ciuliră urechile. Cei doi copii
deveniră şi ei atenţi.
- Ai auzit? îl întrebă Diana pe Peter, cu
răsuflarea tăiată.
Peter nu zise nimic şi se apropie mai mult de
uşă.
Urmă al doilea zgomot. Apoi al treilea.
Peter strigă:
- Hei! E cineva acolo?
Nu îi răspunse nimeni, însă zgomotele
continuară, din ce în ce mai clare.
După câteva minute, uşa începu să se zgâlţâie
abia perceptibil.
Toţi patru priveau încuietoarea automată,
fascinaţi şi înfricoşaţi în acelaşi timp, aşteptând cu
încordare să vadă ce se mai poate întâmpla.
Zgâlţâiala uşii deveni din ce în ce mai intensă.
819
Marginile care stătuseră lipite şi ţinuseră uşa
închisă începură să se dezlipească lent, ca şi cum,
din lipsă de energie suficientă, ar fi fost nevoite să
facă un efort suplimentar şi neaşteptat.
Toţi patru se înghesuiră lângă uşă, cu ochii
învioraţi brusc de o speranţă neaşteptată. Se părea că
cineva încerca să forţeze uşa şi să pătrundă înăuntru.
Cu mare greutate, uşa se deschise şi înăuntru
năvăliră Paul McLean şi Tobias Cava, transpiraţi,
gâfâind, cu costumele boţite şi pline de praf.
Imediat cum Paul îi văzu pe cei aflaţi înăuntru, îi
întrebă:
- Sunteţi în regulă? E cineva dintre voi rănit?
Peter îi răspunse primul, cu bucuria celui vizitat
de armata eliberatoare:
- Suntem toţi bine. Cred c-aţi ajuns la timp. Vă
cunosc deja. Ştiu cine sunteţi.
- Mă bucur… Dar ne pare rău că n-am reuşit să
vă găsim mai repede.
- Noi am reuşit să ne descurcăm, din fericire.
820
- Trebuie să ieşim urgent de aici! Toată clădirea
se va prăbuşi în curând. Alte întrebări le veţi pune
mai târziu, acum nu mai avem timp să stăm de
vorbă.
Peter şi Diana se conformară imediat, îi luară de
mână pe Ray şi Shirley şi îi urmară pe cei doi bărbaţi
care păreau foarte siguri pe ei. Mai era foarte puţin şi
toată suferinţa lor se încheia. Trebuiau doar să iasă
din acea clădire blestemată şi să uite apoi totul.
Paul şi Tobias mergeau foarte repede pe holurile
Centrului de Reeducare. Ceilalţi abia reuşeau să se
ţină după ei. Peste tot pe unde treceau, arăta ca după
un război de o violenţă ieşită din comun. Iar acest
război continua.
Bucăţi din pereţi şi blocuri metalice topite de
sferele luminoase se desprindeau iar şi iar,
prăbuşindu-se în grămezi de praf.
Holurile păreau mult mai vulnerabile şi erau
demolate cu sălbăticie de temperaturile extreme
produse de globurile de lumină scăpate de sub orice
fel de control.
821
Pericolul reprezentat de căderile de ziduri şi
plăci metalice contorsionate de căldură era din ce în
ce mai mare.
Paul îl luă pe Ray în braţe. Acelaşi lucru făcu
Tobias cu Shirley.
Paul le strigă lui Peter şi Dianei:
- Haideţi mai repede! Eu şi Tobias o luăm
înainte. E timpul să alergăm! La fel să faceţi şi voi.
Nu ştiu cât vor mai rămâne în picioare zidurile astea.
Tobias strigă şi el către Peter:
- Alergaţi, dacă nu vreţi să fiţi striviţi!
Paul şi Tobias ţâşniră de-a lungul unui hol,
făcând câteva slalomuri printre patru coloane care se
crăpaseră şi începeau să se prăbuşească.
Intraseră apoi toţi într-un fel de coridor foarte
îngust şi prin care nu se putea strecura decât câte un
singur om.
Peter o îndemnă pe Diana:
- Repede! Eu voi alerga în urma ta.
- Rămâi lângă mine!
822
- Numai lângă tine voi fi! Dar acum fugi!
Diana nu mai zise nimic şi începu să alerge. În
faţa ei alerga Tobias, iar Shirley, din braţele lui, îi
făcu un scurt semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să o
asigure că nu se mai teme. Diana îi făcu şi ea din
ochi, şmechereşte, să îi confirme că mai au puţin şi
au scăpat.
Un trosnet puternic aproape că o asurzi pe
Diana. Zgomotul uriaş venise de undeva din spatele
ei şi zgâlţâise totul în jur, timp de câteva secunde.
Un nor de praf o învălui imediat, stârnindu-i o tuse
violentă.
Diana se opri şi se întoarse să vadă ce se
întâmplase. Oroarea îi desfigură imediat frumosul
chip. Prin praful care îi intra în ochi reuşi să vadă cu
greu grămada de metal şi zid care se prăbuşise şi
acoperise tot spaţiul coridorului rămas în urma ei.
Atât vedea: un morman imens de fiare, piatră
sfărâmată şi sticlă spartă.
Peter nu se mai vedea nicăieri. Nici vocea nu i se
mai auzea.
823
Un ţipăt strident şi lugubru sfredeli tot spaţiul
rămas liber al coridorului. Diana îşi dădu seama că
fusese ţipătul ei. Dar asta nu mai conta. Peter nu mai
era lângă ea.
Peter!
- Peter!
Dianei i se păru că trăieşte un coşmar care o
aşteptase cu răbdare să intre exact în acel coridor.
- Peter! Răspunde!
Strigătul de nerecunoscut al Dianei îi făcu pe
Paul şi Tobias să se oprească. Se apropiară amândoi
de ea, lăsând jos copiii din braţe şi privind uluiţi spre
grămada de moloz. Diana, cu ochii sticlind de
disperare, îi imploră:
- Vă rog! Salvaţi-l! Peter a fost prins acolo! Vă
rog!
Paul şi Tobias priviră un moment unul la altul,
ca şi cum şi-ar fi căutat reciproc un răspuns la
întrebarea: “Mai putem face oare ceva pentru el?”.
Amândoi înţeleseră însă că erau total neputincioşi
824
lângă acea ruină sub care Peter zăcea complet
acoperit, fără nicio şansă de scăpare.
Diana se agita, striga şi începuse să plângă,
refuzând realitatea, trăgându-l pe Paul de mână, de
parcă el ar fi fost un salvator cu puteri supranaturale.
Tobias o apucă blând şi părinteşte de umeri,
încercând să o mai liniştească, însă fără prea mare
succes.
- Nu-l putem lăsa acolo! strigă Diana, cu ochii
plini de lacrimi şi cu vocea răguşită. Haideţi să dăm
cu ceva la o parte dărâmăturile astea! Vă rog!
Paul îi spuse Dianei cât putu el de convingător:
- Şi noi vrem ca Peter să trăiască! Pentru asta am
venit aici, ca să vă salvăm pe toţi.
Paul se adresă apoi lui Tobias, care venise lângă
el:
- Hai să vedem dacă putem improviza câteva
unelte din bucăţile astea de metal de jos.
Paul fu nevoit imediat să renunţe la intenţia lui.
O porţiune metalică destul de grea se desprinse din
825
tavanul îngust al coridorului şi căzu cu forţă peste
umărul drept al Dianei, fracturându-l în două locuri.
Durerea ascuţită şi crâncenă îi smulse Dianei un
strigăt aproape neomenesc. Paul şi Tobias săriră
imediat lângă ea şi înţeleseră rapid că au de-a face cu
o fractură destul de serioasă. O traseră pe Diana
lângă peretele coridorului.
Luptând cu durerea violentă şi intensă, Diana
privea neputincioasă şi devastată spre mormanul sub
care zăcea Peter. Începu să se zbuciume ca o
smintită, năduşind din cauza furiei, cu chipul
congestionat, de parcă era pregătită să arunce asupra
lumii cele mai groaznice blesteme. Durerea
covârşitoare din suflet se adăuga suferinţei produse
de fractura din umăr, înecând-o într-un delir
deznădăjduit. Visul vieţii i se năruise aproape sub
ochii ei, iar acum nu mai putea urma decât pustiul.
- Salvaţi-l, vă rog!
Se auzi o detunătură înfiorătoare, apoi o porţiune
destul de mare din peretele de lângă Diana începu să
se crape brusc. O altă bucată metalică plesni, cedă şi
826
se prăvăli în apropierea ei, contorsionată de
dogoreala imensă.
Cu prezenţă de spirit, Paul o trase brutal pe
Diana de lângă zidul care tocmai se prăbuşea şi îi
strigă lui Tobias, cu un ton înăsprit:
- Ia-i pe copii! Trebuie să ieşim rapid! Acum!
Tobias făcu întocmai şi îl urmă pe Paul, care
deja o luase pe Diana de mână, smulgând-o din locul
în care se încăpăţâna să rămână, îndurerată şi
deznădăjduită. După ce ieşiră din coridorul îngust,
continuară să alerge, puţin încovoiaţi, ferindu-se la
timp de bucăţile de metal care aproape luaseră foc şi
cădeau cu buşituri oribile, înfricoşătoare,
amestecându-se imediat cu porţiuni de zidărie
pulverizată de canonada dezlănţuită cu sălbăticie.
Alergau toţi crispaţi şi prudenţi prin mijlocul
prăpădului, făcând eforturi să îşi menţină curajul,
sperând că vor ajunge cât mai repede la liman.
Coborâră de câteva ori nişte trepte acoperite cu
bolovani şi schije metalice încinse din cauza căldurii
sferelor luminoase.
827
Ray şi Shirley, deşi erau speriaţi şi sleiţi de
puteri, încă îşi mai păstrau şi un fir de calm în toată
această zăpăceală, reuşind să se controleze şi să
alerge lângă cei doi bărbaţi pe care simţeau instinctiv
că se pot bizui. Alerta, surescitarea încleştării cu
pericolul şi efortul de a alerga îi ajuta să îşi mai
amorţească teama. La fel de mult îi ajuta şi speranţa
că mai au puţin şi ies din acel prăpăd. Trebuiau doar,
până scăpau din acea vâltoare nebunească şi
apocaliptică, să se concentreze la fiecare pas.
Ajunseră la o bifurcaţie de trei holuri. Două
dintre ele erau astupate complet la intrare cu moloz
produs de cataclismul care încă nu se terminase.
Intrară în al treilea coridor, ceva mai lat, dar
cufundat într-un întuneric total.
Aerul era sufocant, plin de praf, îngreunându-le
tuturor respiraţia. Călcau orbeşte pe parchetul
gloduros, cu urechile ciulite la bubuiturile care se
auzeau undeva în urma lor.
După ce parcurseră vreo două sute de metri, Paul
dădu la o parte cu piciorul un mic morman de bucăţi
828
metalice şi foarte ascuţite, apoi ieşi el primul, pentru
a se asigura că totul e în ordine.
Se aflau acum într-un fel de salon oval, iar în
capătul salonului era o uşă întredeschisă sub forma
unui gang.
Tobias se apropie de gang, privi puţin prin
deschizătura acestuia şi spuse către Paul:
- Putem ieşi pe aici.
Paul nu mai ezită şi, ţinând-o mai departe pe
Diana de mână, ieşi prin gang, încă foarte atent la
zidurile care se prăbuşeau în spatele lor.
Tobias şi cei doi copii îi urmară îndată.
După câteva momente, se aflau toţi în curtea din
spate a Centrului de Reeducare sau a ceea ce mai
rămăsese din cele cinci etaje ale acestei clădiri.
Se lăsase deja întunericul, iar luna răspândea un
fel de lumină tulbure şi dezolantă, lumină încărcată
cu praful produs de implozia care devastase Centrul
de Reeducare.
Ray şi Shirley, urmând exemplul Dianei, se
opriră şi începură să privească la ruinele de lângă ei,
829
cu privirile lipsite parcă de flacăra vieţii. Paul şi
Tobias, prevăzători în continuare, îi îndemnară să se
îndepărteze mai mult de acel loc.
Diana scânci uşor din cauza durerii din umăr, iar
Paul îi zise imediat:
- Va veni în curând o ambulanţă. Gata, s-a
terminat totul. Acum suntem în siguranţă. A fost cât
pe ce…
Diana nu spuse nimic. Doar făcu câţiva paşi, se
opri lângă o statuie ciuntită şi privi mai departe, cu
ochii împăienjeniţi, ca la o frescă suprarealistă, spre
ceea ce fusese cândva Centrul de Reeducare,
transformat acum, printr-o crudă fatalitate, în
mormântul bărbatului care o mistuise cu dragostea
lui.
Durerea fizică nu reuşea să estompeze durerea
sufletească a Dianei. Inima îi era distrusă iremediabil
de nedreptatea sorţii necruţătoare. Tânăra femeie
privea nemângâiată şi cu speranţele pulverizate la
ruinele monstruoase care seceraseră aşa de năprasnic
viaţa singurului om pe care reuşise să îl iubească. O
dragoste curată căzuse pradă unui simplu capriciu al
830
sorţii. Genunea nefiinţei şi răsuflarea morţii îşi
spuseseră implacabile ultimul cuvânt.
Străfulgerările de amintiri îi dădeau târcoale
Dianei, de parcă ar fi vrut să încerce să o scoată din
realitatea aşa de nefastă şi neagră. Însă golul sinistru
din inima ei îndepărta repede orice fel de fantasme şi
făcea loc revărsării de durere şi veninului unei
vicisitudini care nu ar fi trebuit să se întâmple.
Dacă năpasta şi nenorocul ne-au fost
predestinate, aşa să fie, iubitul meu!
Poate că o justiţie mai presus de înţelegerea
noastră a vrut să fie aşa.
Poate că asta este răsplata pentru imprudenţa
mea…
Însă dragostea mea pentru tine va rămâne în
inima mea!
Vreau să ştii asta, acolo unde eşti acum,
iubitule!
Diana începu să plângă. Stătea acolo, în
picioare, cu faţa spre rămăşiţele Centrului de
Reeducare, pierdută, înmărmurită, neajutorată şi
831
secătuită de orice urmă de căldură sufletească.
Lacrimile i se prelingeau tăcute pe obrajii fini,
îndurerate şi ele de dorul după sărutările lui Peter cel
dispărut în nefiinţă.
Ray şi Shirley o priveau trişti pe Diana,
înţelegând că este cazul să îi respecte durerea şi
tăcerea. Încercările prin care trecuseră îi
maturizaseră brusc cu câteva luni. Impresiile acestor
momente tensionate şi înfiorătoare aveau să îi
urmărească toată viaţa.
Din depărtare începură să se audă sirenele
ambulanţelor şi ale magnetomobilelor echipelor de
salvatori.
După ce fu sigur că Diana se afla în ambulanţă,

în drum spre spital, iar cei doi copii fuseseră luaţi de
către o echipă specială de la Serviciul de Asistenţă
Socială şi Psihologică, Paul începu să ajute echipele
832
de salvatori alertate de către el din timp şi care aveau
misiunea de a cerceta cu minuţiozitate şi de a
descoperi, printre ruinele Centrului de Reeducare,
dacă mai existau supravieţuitori. Era o operaţiune de
rutină la care participa şi un detaşament de voluntari
recrutaţi cu câteva luni în urmă şi antrenaţi pentru
astfel de situaţii.
Voluntarii erau echipaţi cu dispozitive
electronice de mărimea unui telefon mobil şi
capabile să sesizeze de la o distanţă de câţiva metri
moleculele organice din structura unei fiinţe vii.
Câţiva salvatori veniseră cu câini de salvare, lupi
din Elveţia, antrenaţi continuu, ani de zile, pentru a
adulmeca cu eficienţă urmele victimelor.
Salvatorii acţionau cu un calm desăvârşit,
conştienţi că de comportamentul lor depindea
performanţa câinilor care îi însoţeau.
Tobias veni lângă Paul, care tocmai încerca să
dea la o parte un bloc din piatră aflat în vârful unui
morman de fier, zidărie şi sticlă.
833
- Au treizeci de minute la dispoziţie, spuse
Tobias, privind spre câinii salvatori care porniseră
printre dărâmături.
- Sper să fie suficient, spuse Paul, ştergându-şi
cu dosul palmei sudoarea de pe frunte şi trăgându-şi
puţin sufletul. Acolo sunt nişte oameni valoroşi.
Indiferent de ceea ce au făcut, avem datoria să
încercăm să-i salvăm, dacă mai trăiesc.
- Viaţa unuia dintre ei este prioritară. Omul ăla
chiar nu avea nicio vină.
Paul se gândi la Diana şi la durerea ei.
- Noi facem tot ceea ce putem, Tobias. Şi, până
nu descoperim cadavrul lui Peter, nu putem vorbi
nimic la timpul trecut despre el.
- Ştii că şansele lui de a fi viu sunt aproape zero.
Unul dintre câinii salvatori, cocoţat pe o movilă
mai înaltă din mijlocul dărâmăturilor, începu să se
agite şi să latre puternic. Stăpânul câinelui făcu
semne către colegii lui.
Paul şi Tobias nu mai stătură pe gânduri şi
începură să se strecoare printre zidurile surpate,
834
încercând să ajungă cât mai repede la movila pe care
câinele salvator continua să latre.
Cu toate că durerile din umăr continuau să o

chinuie, Diana încercă să zâmbească relaxată atunci
când părinţii ei intrară în salonul în care se afla
internată. Stătea întinsă pe patul foarte comod al
spitalului, rumegând în sinea ei filmul evenimentelor
teribile prin care trecuse în ultimele ore. Tatăl ei îi
întinse un buchet mare de flori, iar mama ei,
îmbujorată la chip din cauza emoţiilor, o îmbie cu o
cutie plină cu bomboane.
- Mulţumesc! le spuse Diana, ridicându-se de pe
pat.
- Nu! îi ceru mama ei. Stai acolo unde eşti! Ai
trecut prin atâtea, săraca de tine! Trebuie să te
odihneşti!
835
- Sunt destul de bine! Şi vie, aşa cum vedeţi.
Hai, luaţi loc pe scaune.
Tatăl ei îi zise:
- Nici nu ştii prin ce spaimă am trecut! Eram
convinşi că gata, te-am pierdut. Ne pare tare rău
pentru Peter…
Chipul Dianei se întunecă. Buchetul de flori şi
cutia cu bomboane i se părură brusc nişte simboluri
ale iluziilor sfârtecate de ironia sadică a hazardului,
accesorii oricum inutile pe un drum de pe care va
lipsi întotdeauna exact ceea ce ar fi trebuit să fie în
fiecare clipă prezent.
- Şi părinţii lui? întrebă Diana, cu o urmă de
teamă în glas.
- Oh…, făcu mama ei cu tristeţe. Mi s-a părut
câteva momente că au primit cu tărie vestea. S-au
îmbărbătat unul pe altul şi nu au reacţionat foarte
urât. Dar am citit apoi ceva dincolo de privirile lor
înlăcrimate. Am văzut o revoltă neputincioasă şi un
fel de ură faţă de sistemul care a făcut posibilă
tragedia asta. Ei şi-au iubit enorm fiul. Noi ce mai
putem face? N-am îndrăznit să le spun că ar trebui să
836
ne bucure pe toţi faptul că tu eşti în viaţă. Pe Peter
oricum nu-l mai putem întoarce.
- Și, spuse tatăl Dianei, mi-au mărturisit în
treacăt că nu vor să te viziteze în spital. Vor să te
vadă sănătoasă și acasă la tine. Spitalul le amintește
și mai dureros de moartea lui Peter. Nici măcar n-au
vrut să meargă la clădirea aia prăbușită. S-au hotărât
să aștepte recuperarea cadavrului.
Diana făcu un efort pentru a îşi înăbuşi valul de
lacrimi care dădea să iasă. Lansă imediat o întrebare,
mai mult pentru a îşi îndrepta atenţia spre ceea ce
oricum o interesa destul de mult:
- Ray şi Shirley ce fac?
Tot mama ei îi răspunse:
- Copiii şi-au revenit. Au multe resurse interne.
E mai greu cu Natalie. Încă este şocată de tot ceea ce
a aflat despre Steve…
- Mda…, făcu Diana gânditoare. Imediat cum
voi ieşi din spital, îmi voi petrece mai mult timp cu
Natalie. Sigur va avea nevoie de mine. E o femeie
tare bună...
837
Diana se gândi că, încet, încet, viața avea să
revină la normal și că va descoperi, undeva în
adâncul sufletului ei, un ascunziș pentru durerea de a
nu îl mai avea niciodată pe Peter lângă ea. Își va
îngropa suferința în muncă și își va găsi mai mult
timp pentru a fi în preajma lui Ray și Shirley. Peter
va fi mereu amintirea ei cea dragă, imaginea tristă
care o va însoți până la capătul vieții ei, bucățica de
căldură care îi va dezmorți credincioasă zilele atinse
de crivățul nemilos al destinului.
Deși trecuseră numai câteva ore de când zidul
acela blestemat se surpase peste iubirea vieții ei,
Dianei îi era un dor disperat de Peter. Gândul că nu
îl va mai vedea niciodată pe omul cel drag îi mușca
fără milă din suflet.
Dacă aș mai putea să-l văd măcar o singură
dată...
Dar nici măcar mort nu l-am văzut...
Un gând neguros se strecură în mintea Dianei, ca
un intrus apărut pe neașteptate în toiul unui
eveniment foarte important.
Ar fi posibil și să...
838
*
Paul şi Tobias, ajutaţi de câțiva salvatori mai

vânjoși, urcară repede pe mormanul de cărămizi,
sticlă sfărâmată și bucăți de metal contorsionat.
După ce ajunse în vârful acelui mic munte de
dărâmături, Paul analiză cu iuțeală situația. Ruina pe
care se afla era foarte ciudată. În mijlocul micului
munte se căsca un gol care pornea de la vârful
grămezii și se oprea undeva la o adâncime de circa
zece metri.
Paul privi în acel gol, la fel cum ar fi privit într-o
fântână, și observă foarte greu, la baza acelei
adâncituri, ajutat de luminile lanternelor aflate în
dotarea salvatorilor, două picioare care ieșeau de
undeva dintr-un fel de pachet de cărămizi sfărâmate.
- Hei! strigă Paul cât putu de tare. Mă auzi?
839
Paul se aplecă și trase cu urechea, sperând că a
strigat unui om aflat încă în viață.
După câteva clipe, din hăul aproape întunecat
răzbătu până sus un geamăt care părea să fie al cuiva
chinuit de niște dureri atroce.
- Trăieşte! strigă Paul către salvatorii de lângă el.
Trebuie să-l scoatem repede de acolo!
Unul dintre salvatori, un bărbat brunet, solid şi
cu mustaţă, făcu un semn către unul dintre colegii
lui, care plecă imediat.
Bărbatul cel solid îi spuse lui Paul:
- Va aduce acum echipamentul special.
- Haideţi! spuse Tobias. Grăbiţi-vă!
- Facem tot ce putem!
Doi salvatori se întoarseră încărcaţi cu câteva
cutii metalice, pe care le lăsară pe o bucată de zid, le
deschiseră, apoi scoaseră din ele câteva frânghii şi
un mecanism cu scripeţi. Se legară cu funiile, cu
ajutorul unor cârlige, iar unul dintre ei începu să
coboare în groapa din mijlocul acelor ruine.
840
Paul şi Tobias priviră atenţi la salvatorul care
cobora ajutat de frânghie, până când acesta ajunse la
fundul gropii.
După circa un minut, salvatorul strigă către cei
de sus:
- E imobilizat între dărâmături. O să-ncerc să
mut ceva pe aici, dar e foarte greu…
- Cu grijă! îi strigă Paul.
După un alt minut, salvatorul strigă:
- Vrea să spună ceva… De fapt, vrea să ştie ce s-
a întâmplat cu cineva.
Paul se aplecă mai tare peste groapă şi întrebă:
- Despre cine vorbeşte?
- Un pic…
Paul aşteptă încordat.
- Întreabă ceva despre Diana…
- Diana? strigă Paul surescitat.
- Da. Întreabă dacă ea e bine.
841
Paul se întoarse spre Tobias, cu chipul luminat
brusc de o bucurie aproape copilărească.
- E Peter! Trăieşte! Peter trăieşte!
Tobias strigă şi el către salvatorul aflat jos, în
întunericul spintecat doar de lumina lanternei cu care
era dotat:
- Te rog, fă ceva, dar cu mare grijă! Trebuie să-l
scoatem viu de acolo! Şi spune-i că Diana e bine.
Salvatorul cel solid, aplecat şi el peste marginea
gropii, încercă să îşi dea seama cum e situaţia şi îl
întrebă pe colegul lui:
- Te descurci, John?
- Cam greu.
- Vrei să mai coboare cineva acolo?
- Nu. Locul e foarte strâmt. Iar grămada asta e
tare ciudată. Nu pot să-mi dau seama cum a reuşit
omul ăsta să nu fie strivit complet.
- Ok. Foloseşte uneltele pe care le ai. Şi ai grijă.
842
- Am, dar chiar şi aşa e foarte riscant. Hm… E
foarte aiurea. M-am uitat pe aici… Dacă mişc ceva,
se poate surpa totul.
- Adică nu poţi face nimic?
- Ce văd aici nu seamănă cu nimic din ce-am
făcut la simulări…
Paul, crispat după ce auzi ce spunea salvatorul,
se adresă tipului cel solid de lângă el:
- Adică nu poate face nimic să-l scoată de acolo?
Bărbatul cel solid, stânjenit, încercă să explice:
- E posibil să avem de-a face cu ceva foarte
neobişnuit. Chiar şi groapa asta e foarte neobişnuită.
Nu-mi dau seama cum s-au surpat zidurile şi a rămas
deschizătura asta…
Paul repetă, aproape iritat:
- Să înţeleg că nu-l puteţi salva pe omul acela?
- N-am spus neapărat asta…
Paul înţelese rapid cum era situaţia. Tobias îl
privea şi el destul de îngrijorat. Peter trăia, dar
salvatorii nu erau în stare, cel puţin pe moment, să îl
843
scoată din încarcerarea acelor ruine. Şi fiecare
moment era foarte preţios. Peter, foarte probabil, era
destul de grav rănit. Poate că pierduse mult sânge,
poate că lupta din greu cu moartea, cu toate că mai
găsise putere să întrebe despre soarta Dianei.
Alţi salvatori veniseră şi ei în vârful acelei
movile blestemate, privind cu atenţie adâncitura
ciudată şi dându-şi cu părerile despre cea mai bună
şi mai sigură modalitate de a scoate victima dintre
dărâmături.
Agitaţia salvatorilor i se păru lui Paul inutilă şi
total descurajantă. Începu să aibă îndoieli din ce în
ce mai mari cu privire la profesionalismul şi
eficacitatea lor.
Minutele treceau, Peter zăcea în continuare prins
în capcana nemiloasă a zidurilor şi metalului
sfârtecat, iar salvatorii încă mai discutau aprins şi
căutau varianta cea mai lipsită de riscuri prin care să
salveze victima.
Paul se gândi la Diana. Ea ştia că Peter este
mort. Acum, însă, convingerea ei urma să fie
zdruncinată, dacă va avea un mare noroc. Însă
844
norocul părea să aibă chef de joacă. O joacă sinistră,
lipsită de sens, menită parcă să pună la încercare
încrederea oamenilor în existenţa binelui. Peter
fusese îngropat de viu, sub un munte de dărâmături.
Acest munte se dovedi, până la urmă, a fi altceva,
adică o formă neobişnuită ce aduce cu o fântână
prost proiectată. Peter era prins undeva la baza acelei
fântâni, dar nu era mort. Mai trebuia doar ca el să fie
scos de acolo şi salvat, numai că soarta se încăpăţâna
şi nu voia să lase salvatorilor niciun fel de portiţă,
nicio cale prin care să acţioneze în aşa fel încât
victima să nu fie strivită complet, de data aceasta, de
alte ruine care s-ar fi putut prăvăli fără niciun
avertisment.
- Ce facem acum? îl întrebă Tobias pe Paul.
- Mă gândesc, spuse Paul. Ştiu, timpul se scurge
în defavoarea lui Peter. Nu pot să-nţeleg cum a
supravieţuit… Peste el au căzut câteva tone de zid şi
metal. Practic, şansele lui de a rămâne în viaţă erau
inexistente.
- Şi totuşi, trăieşte.
845
- Da. Sper că va mai rezista până când reuşim
să-l scoatem de acolo.
- Se pare că nu vom reuşi.
- Nu. Trebuie să găsim o soluţie! Şi încă foarte
repede!
Paul începu să se foiască neliniştit, detaşându-se
mental de toată agitaţia din jurul lui.
Gândeşte, Paul!
Peter trăieşte!
Oare cum a reuşit?
E ceva neobişnuit aici…
Este prins între dărâmături, dar încă mai
trăieşte, de parcă nici nu a fost atins…
Zidurile…
Şi trupul lui Peter…
Brusc, o idee clipi în mintea lui Paul.
Tobias, ca şi cum ar fi ghicit că Paul şi-a dat
seama de ceva foarte important important important
important important, îşi privi întrebător colegul.
846
Paul se întoarse spre salvatorul cel solid şi îi
ceru cu fermitate:
- Vreau să mă ajutaţi să cobor la baza gropii!
Acum! Şi numai eu cobor!
După ce părinţii ei plecară din spital, Diana se

întinse pe patul din salonul ei, privind îngândurată la
tavan. Se consideră norocoasă de faptul că nu se mai
afla şi un alt pacient în salon cu ea. Avea nevoie, în
aceste momente, să gândească foarte limpede. Un
sentiment foarte ciudat pusese stăpânire pe ea.
Simţea nevoia de a vedea chipul lui Peter. Nu avea
la dispoziţie nicio fotografie de-a lui, în acel loc.
Chiar şi mort dacă l-ar fi văzut, ar fi avut o cât de
mică alinare. Însă, ultima dată când ea se întorsese
spre el, nu mai reuşise să zărească nicio fărâmă din
trupul lui. Clădirea aceea blestemată îl răpise brusc,
847
fără avertisment şi fără nicio milă, de lângă inima şi
sufletul ei. Ceea ce bănuia ea acum i se păru o
nebunie. Nu avea niciun sens să mai spere că Peter
ar trăi. Bucăţile acelea grele de metal ar fi strivit pe
loc chiar şi o insectă. Trupul unui om nu ar fi avut
nicio şansă de a scăpa nevătămat sau viu de sub
tonele de metal, sticlă şi zid prăbuşite peste el.
Nu…
Poate că durerea mă face să nu mai gândesc
raţional…
Mă agăţ cu disperare de orice idee care mi-ar
reda speranţa.
Diana îşi aminti că urmează să primească şi un
răspuns oficial din partea autorităţilor. Acel răspuns,
dacă ar fi confirmat moartea lui Peter, ar fi pus capăt
definitiv frământărilor ei de acum. Îşi aminti şi de
istorisirile acelea vechi în care bărbatul, dispărut pe
front, a fost considerat mort de către soţia lui, fără
nicio şansă de a se mai întoarce. Soţia lui se
recăsătorise cu un alt bărbat. Într-o bună zi, fostul ei
soţ, după mulţi ani petrecuţi într-un lagăr îndepărtat,
s-a întors acasă, uimindu-i pe toţi cei care nu mai
848
credeau că îl vor vedea vreodată viu. Dar acelea erau
nişte poveşti frumoase.
Din păcate, Peter fusese strivit chiar lângă ea, nu
plecase la mii de kilometri depărtare. Văzuse cu
ochii ei cum se prăbuşeau etajele acelei clădiri, cu o
forţă distructivă de neoprit.
Poate ar fi fost mai bine ca ea să înceapă să se
acomodeze cu gândul că Peter nu mai este. Viaţa
oricum ar fi mers înainte. Timpul va şterge măcar
puţin din durerea de acum.
Chiar şi cu această palidă consolare, însă, Diana
respiră adânc, simţind cum o inundă un val de
lacrimi.
La început, auzind cererea lui Paul, salvatorul

cel solid ezită puţin, neînţelegând logica acelei
acţiuni. Însă Paul insistă:
849
- Ştiu ce fac! Doar mă coborâţi acolo. Şi mă
lăsaţi singur cu omul acela.
Salvatorul cel solid dădu din umeri.
- Ok, cum doriţi.
Imediat după ce ajunse la baza adânciturii, Paul
îşi slăbi strânsoarea frânghiei din jurul trunchiului şi
aprinse lanterna pe care i-o dăduse unul dintre
salvatori. Lumină locul din care ieşeau picioarele
victimei şi întrebă:
- Peter? Mă auzi?
După câteva momente, vocea lui Peter îi
răspunse chinuită:
- Da… Cine eşti?
- Paul. Paul McLean. Tocmai venisem să vă
salvez, pe tine, pe Diana şi pe cei doi copii.
- Ah… Da. Paul…
- Şi acum am venit să te salvez iar.
- Nu ştiu… Am dureri îngrozitoare. Şi nu mă pot
clinti. Sunt prins aici…
850
- Peter, ascultă-mă. Te voi salva. Dar trebuie să
mă asculţi.
- Diana ce face?
- Diana e bine. O vei revedea în curând.
- Cum? Nu mai pot ieşi de aici. Am auzit ce
spunea tipul acela.
- Salvatorul? Nu te mai gândi la el. Salvatorii nu
ştiu ce ştiu eu.
- Chiar? Şi ce-ai putea şti tu faţă de ei?
- Uite, vezi? Poţi vorbi cu mine. Asta înseamnă
că vei trăi şi că te voi scoate de aici. Spuneai că mă
cunoşti, dar, de fapt, abia acum mă vei cunoaşte cu
adevărat.
- Vrei să stăm de vorbă sau vrei să mă scoţi de
aici?
- Dacă n-aş fi înţeles cum te pot scoate de aici,
nu mai coboram agăţat de o frânghie. Lasă-mă să te
ajut.
- Ok… Explică-mi.
- Peter, eu sunt Musafirul.
851
Urmară câteva momente de linişte. Paul înţelese
că Peter rămăsese uimit, aşa cum se afla el acolo,
prins între dărâmături.
- Nu te aşteptai, nu-i aşa?
- Nu mi-ai lăsat niciun indiciu. Deci, tu eşti
Musafirul…
- Eu sunt.
- Aş vrea să ştiu de ce mă căutai.
- Pentru că nu mi-a plăcut de la bun început noul
regim politic, chiar dacă am ajuns într-o poziţie
socială foarte bună. Eram condamnaţi să trăim toţi
într-o lume a inimilor liniştite şi lipsite de dorinţe
mari sau de ambiţie, dar terorizate în fiecare clipă de
ameninţarea morţii. Ştiam că totul a pornit de la
tehnologia creată în Institutul de Cercetări
Neurotehnologice. Aşa că m-am infiltrat în mediul
online de acolo.
- Mă spionai. De ce tocmai pe mine?
- Pentru că la Steve Brody nu am reuşit să am
niciun fel de acces. Tipul a fost prea inteligent
pentru mine.
852
- Şi cum ai scăpat de detecţia Gardienilor?
- Eu nu am iniţiat nimic până când nu mi-am dat
seama că fac parte dintre cei care, cu foarte puţin
efort, reuşesc să evite acţiunea luminii violete. Da,
au existat întotdeauna astfel de oameni, numai că,
din cauza fricii, nu au înfruntat niciodată regimul sau
Gardienii. Poziţia mea mi-a permis însă să fiu mai
îndrăzneţ.
- Şi la ce ţi-ar fi folosit să afli detaliile acelei
tehnologii? Acum aflu că proiectul la care lucram eu
nu te interesa, de fapt.
- Am înţeles că eu sunt imun la detecţia
Gardienilor, însă mereu mi-a fost teamă că cineva
drag mie ar putea deveni victima acestei tehnologii.
Am vrut să fiu măcar cu un pas înaintea Gardienilor,
aşa că eram hotărât să aflu tot ceea ce se putea afla
despre tehnologia diabolică. Dacă puteam profita de
imunitatea mea, m-am simţit dator să-ncerc şi să
previn orice rău. De ce mi-a fost frică n-am scăpat.
Copiii mei erau cât pe ce să devină victimele
regimului. M-am speriat îngrozitor atunci. Din
fericire, am avut noroc. Copiii mei au scăpat. Iar eu
853
m-am hotărât şi mai tare să-mi continui căutările. Nu
mai puteam lăsa pe mâna norocului soarta familiei
mele. Trebuia să folosesc orice pistă posibilă. M-am
gândit că prin intermediul tău aş putea pătrunde la
cele mai secrete informaţii cu care au lucrat colegii
tăi.
- De la mine nu ai fi aflat decât o mică parte a
informaţiilor, în cazul în care ai fi reuşit să treci de
vigilenţa mea. Şi nu ştiu ce ai fi putut face cu acele
informaţii.
- Trebuia totuşi să încerc, până la capăt. Speram
să aflu cum aş putea face ca măcar familia mea să
scape de detenţia Gardienilor. Însă, până la urmă,
evenimentele au luat o altă turnură. Şi iată-ne acum
aici.
- Dacă poţi să mă scoţi de-aici, fă-o!
- Peter, ascultă-mă cu atenţie. Da, ai dreptate.
Mai avem timp să discutăm despre altele, dar acum
trebuie să ieşi teafăr de acolo. Mai ţii minte ultima
noastră conversaţie online?
- Ultima?... Aminteşte-mi puţin.
854
- Tocmai mi-ai spus atunci că ai trecut printr-un
moment dificil. Te întorceai cu Diana din luna de
miere şi, când aţi ajuns în oraş, aţi nimerit în
mijlocul unui protesc reprimat de Gardieni.
- A, da. Mi-am amintit.
- Şi mi-ai spus câte ceva despre experimentul
tău. Ceva despre un ţipar…
- Ţiparul electric.
- Exact!
- Tocmai experimentam o idee care mi-a venit
întâmplător.
- Impulsurile electrice coordonează muşchii, iar
puterea acestor impulsuri este enormă.
- Da. Când mi-am amintit despre descărcările
electrice ale acestor ţipari, mi-a venit ideea să creez
şi în laborator o diferenţă de tensiune, dar folosind
propriul meu corp. Am pornit cu valori mici, pentru
a fi sigur că nu risc nimic. Simţeam că sunt foarte
aproape de a descoperi o nouă cale prin care
impulsurile electrice să fie conduse de-a lungul
nervilor.
855
- Şi atunci s-a întâmplat ceva…
- Un incident nu prea plăcut. Nu am mai spus
nimănui, nici măcar Dianei.
- Te-ai conectat la un dispozitiv…
- La translocatorul neurocuantic. Iar micul
accident m-a speriat atunci. Riscasem să fiu un fel de
cobai şi ştiam că nu e prea bine.
- Scaunul pe care stăteai s-a răsturnat.
- Şi s-a îndepărtat de mine. Pentru câteva
secunde, corpul mi-a fost zguduit de un şoc teribil,
ceva mai intens decât şocul produs de un simplu
curent electric. Masa de lângă mine s-a deplasat şi
ea. Apoi am revenit la normal.
- O normalitate aparentă. De fapt, în corpul tău
s-a produs ceva. Curentul electric şi translocatorul
neurocuantic au creat un fel de mutaţie în felul în
care circulă impulsurile nervoase.
- Gândeşti prea bine pentru cineva care nu e om
de ştiinţă.
- Peter, eu mă bazez pe intuiţia mea. Nu am nici
pe departe pregătirea ta. Pur şi simplu, în urmă cu
856
câteva minute, o idee m-a străfulgerat. Nu puteam
înţelege cum de nu ai fost strivit sub ruine. În mod
normal, acum trebuia să te adunăm şi să te băgăm
într-o pungă mai mare. Ar fi trebuit să fii făcut
bucăţele. Dar nu s-a întâmplat aşa.
- Cred că înţeleg ce vrei să spui…
- Când s-a surpat totul peste tine, momentul de
groază a declanşat în corpul tău ceva asemănător cu
modul de apărare al ţiparului electric. Cred că trupul
tău a emis un câmp electric care a ţinut la o distanţă
de câţiva milimetri toate bucăţile de metal şi zid care
au căzut peste tine.
- Dar am simţit şi simt nişte dureri foarte mari.
- Normal. Ai primit şi şocul loviturii. Dar totul a
fost amortizat de acel câmp electric. Cândva, cei
care purtau veste anti-glonţ şi o încasau, simţeau şi
durere, dar scăpau cu viaţă.
- Mă surprinzi… Şi să ştii că intuiţia ta e corectă.
Uite că eu nu mi-am dat seama imediat despre ceea
ce s-a întâmplat cu mine.
- Pentru că ai fost luat prin surprindere.
857
- O surpriză groaznică.
- Dar acum ai înţeles. Depinde numai de tine să
te salvezi.
- Depinde de mine? Şi ce-ar trebui să fac?
- Hai, Peter! Exact nu ştiu. Dar simt că asta e
soluţia. Cred că ar trebui să te forţezi să retrăieşti
momentul ăla din laborator. Sau gândeşte-te intens la
clipa în care s-au surpat zidurile peste tine.
Reaminteşte-ţi cât mai exact ceea ce ai simţit atunci.
- Am simţit o mare frică.
- Normal. Acum imaginează-ţi cum retrăieşti
acel moment de frică. Va trebui să încercăm metoda
asta!
- Doar să încercăm?
- N-avem încotro. Asta e singura soluţie care a
mai rămas.
- Ok… Şi tu ce vei face?
- Eu te voi scoate de aici. Mai exact, voi trage de
tine, în clipa în care observ că se produce ceva…
- Crezi că vom reuşi?
858
- N-are nicio relevanţă credinţa mea. Tu eşti cel
care trebuie să creadă. Viaţa ta depinde numai de
tine. Peter, timpul trece. Riscul e şi mai mare dacă
stăm şi vorbim.
- Bine. Lasă-mi câteva clipe. Trebuie să mă
concentrez…
- Eu aştept.
Paul îşi fixă privirile pe bucăţile metalice şi de
cărămidă care ţineau ca într-un cleşte trupul lui
Peter.
Se lăsă o linişte deplină.
Salvatorii care aşteptau sus părură că înţeleg şi
ei faptul că e nevoie ca Peter să se gândească intens
la ceva foarte important.
Miracolul trebuia să se întâmple chiar sub ochii
lui Paul.
Dacă nu se producea minunea aşteptată, totul s-
ar fi putut termina foarte urât.
Paul, cu toate simţurile încordate, abia mai
respira.
Capcana în care Peter se afla prins era neclintită.
859
Şi, îşi zise Paul, dacă e o absurditate tot ceea ce
am sperat?
Diana încă ştie că Peter e mort.
Dacă ipoteza mea e doar o simplă fantezie, voi
avea conştiinţa împăcată că măcar am încercat
totul…
Îi voi explica Dianei că mi-am făcut până la
capăt datoria.
Va trebui ca ea să înţeleagă şi să se consoleze
cu ideea că Peter nu mai este.
În lume s-au petrecut atâtea tragedii…
Bucăţile de cărămidă încă nu se mişcau.
Metalul contorsionat se încăpăţâna să rămână
ţeapăn.
Poate că ar trebui să-l ajut puţin pe Peter?
Să-i reamintesc de puterea ţiparului electric?
Şi dacă mai rău fac?
El ştie că sunt aici, gata să acţionez.
Paul simţi şi fiorii reci ai disperării dându-i
târcoale. Fiecare secundă care trecea şi în care nu se
860
întâmpla nimic părea să adauge greutate acestei
disperări.
Amestecul hidos de metal, zidărie şi sticlă nu se
mişca nici măcar cu un milimetru.
Îndoiala începea să sape în sufletul lui Paul.
Materia era grea, compactă, imposibil de clintit.
Materia era la fel de reală ca şi iminenţa morţii.
Poate că Peter nici nu mai spera că va scăpa viu
de acolo.
Poate că el doar voia să îi facă pe plac lui Paul.
În clipele care urmară, îndoiala lui Paul fu
alungată rapid, ca un câine lovit cu pietre.
Micul spaţiu care mai rămăsese între trupul lui
Peter şi bucăţile metalice începu foarte lent să se
lărgească.
Paul holbă ochii, parcă nevenindu-i să creadă
ceea ce vede, cu toate că numai asta aşteptase. Ar fi
vrut să îi strige lui Peter să continue tot aşa, însă se
stăpâni, pentru că nu voia să îi strice momentul de
concentrare. Poate că Peter avea nevoie cel mai mult
de linişte în acel moment.
861
Spaţiul acela gol se lărgea în continuare, de
parcă trupul lui Peter s-ar fi micşorat, iar
dărâmăturile care îl ţineau blocat ar fi rămas la
aceleaşi dimensiuni.
Însă trupul lui Peter nici nu se clintea. Bucăţile
de metal şi zid se îndepărtau, puţin câte puţin, de
trupul captivului. După aproape un minut,
fenomenul aproape miraculos se opri.
Paul, abia respirând, se apropie de Peter, cu
ochii larg deschişi de uimire, atent la tot ce ar fi
trebuit să facă în continuare. Îndrăzni să şoptească:
- Peter?...
Urmă o linişte de un sfert de minut. Apoi se auzi
vocea lui Peter, stinsă şi marcată de o oboseală
acută:
- Cred c-am reuşit…
- În regulă, se grăbi Paul să îi răspundă. Acum
voi trage de tine şi te voi scoate de acolo. E ok?
- Da. Eu spun că sunt pregătit. Hai să încercăm.
862
Simţindu-şi inima plină de bucurie şi emoţie,
Paul îl apucă pe Peter de picioare şi îl trase încet şi
cu atenţie din interiorul ruinelor.
Totul decurse fără probleme.
După câteva momente, Peter era eliberat de sub
greutatea acelor dărâmături. Paul se grăbi să îl lege
cu o altă frânghie pe care o adusese cu el, apoi strigă
către salvatorii care aşteptau sus.
După mai puţin de două minute, Peter şi Paul
erau scoşi din acea groapă ciudată, înconjuraţi de
salvatorii gata să le ofere tot ceea ce mai era nevoie.
Peter era epuizat, avea câteva zgârieturi pe mâini
şi pe gât, însă era viu şi în afara oricărei primejdii.
Când văzu pe telefon apelul de la un număr pe

care nu îl cunoștea, Diana se gândi că urmează ca cel
863
ce o suna să o anunțe despre scoaterea de sub
clădirea distrusă a cadavrului lui Peter.
Un impuls de neplăcere și oroare străbătu trupul
Dianei. Aceasta ar fi fost ultima veste despre iubitul
ei, o veste urâtă, otrăvită cu mireasma morții și
detestată de mulți alți oameni înaintea ei, în decursul
existenței omenirii. Își dădu seama că ar fi preferat
să nu îi mai aducă nimeni niciun telefon mobil și să
o lase toți singură, cu tristețea ei, până când timpul
ar fi reușit să îi mai oblojească rana care îi sfârtecase
inima și sufletul.
De ce mă sună așa de dimineață?
De ce nu mai târziu, după ora prânzului?
- Da, răspunse Diana, închizînd ochii, de parcă
așa ar fi putut întâmpina mai ușor ceea ce omul de la
celălalt capăt al firului avea să o anunțe.
- Diana, eu sunt, Paul. Am discutat cu părinții tăi
și mi-au dat numărul tău de telefon.
- Ah, Paul... Aproape că nu te-am recunoscut.
- Ce faci? Cum te simți?
864
- Sunt mai bine. Medicii de aici sunt exemplari.
Durerea din umăr a dispărut aproape complet. Și în
curând voi pleca acasă.
- Mă bucur să aud asta. Diana, trebuie să-ți spun
ceva. Ești pregătită să fii fericită?
- Fericită?... Îți bați cumva joc de mine?... Știu
că vrei să mă ajuți să uit nenorocirea, dar...
- Chiar nu glumesc. Azi vin cu cea mai frumoasă
veste din viața ta.
Un fior cald se născu brusc undeva în zona
abdomenului Dianei, îi străbătu șira spinării și se
opri în ceafa ei, ca un mesager zglobiu și pus pe
șotii. Pulsul i se acceleră instantaneu, iar mâna i se
încleștă pe telefonul mobil.
- Paul, nu mă fierbe! Spune ce ai de spus!
- Ajung imediat la spital. Sunt pe drum. Tu să
ieși în curtea din spate. Acolo voi parca
magnetomobilul.
- Paul, te rog! Ce-nseamnă asta?
- Ai puțină răbdare și vei afla. Așteaptă-mă în
curte! Te rog mult să ai încredere în mine!
865
Paul încheie convorbirea.
Diana se uită năucă năucă năucă năucă năucă la
telefonul mobil, năpădită de întrebări printre care
începea să se strecoare timid un firicel de speranță
nebună.
Oare să fie adevărată presimțirea mea?
Nu...
Nu poate fi adevărată!
Nu merit eu asta!
Unde-ar mai fi pedeapsa?
Hai să aflu ce-mi aduce Paul, apoi plec de aici,
îmi văd de ale mele și...
După câteva clipe, Diana își dădu seama că
alerga ca bezmetica pe holurile spitalului. O
asistentă se opri și o privi mirată, însă nu obiectă
nimic și nu îi ceru să se oprească. Diana voia să
ajungă cît mai repede în curtea din spate a spitalului,
fără să mai țină cont de mica durere din umăr și fără
să se mai sinchisească de ceilalți pacienți pe care îi
întâlnea pe holurile largi.
866
Magnetomobilul condus de Paul ajunse în
parcarea din spatele spitalului exact în momentul în
care Diana tocmai ieșea în curte, gâfâind și uitându-
se cu atenție în jurul ei.
Paul coborî din magnetomobil, apoi se îndreptă
spre una dintre ușile din spate, pe care o deschise.
Diana se opri locului, înmărmurită.
Din magnetomobil coborî Peter, ajutat de Paul.
Diana simți cum se învârte pământul cu ea.
Peter se afla în picioare, în fața ei, la o distanță
de câțiva metri. Și era viu.
Diana aproape că își auzi inima cum bubuie. O
fericire imensă o copleși, rupând toate stavilele care
îi ținuseră sufletul captiv în negura durerii
neconsolate.
Peter îi zâmbi Dianei. Era cel mai frumos
zâmbet din lume.
Pentru Diana, coșmarul se sfârșise, deși încă i se
păru că visează. Peter trăia, îi zâmbea și el fericit și
întindea brațele spre ea. Voia să o îmbrățișeze.
867
Un șuvoi de lacrimi umplu ochii Dianei. Peter
începu să alerge spre ea.
Diana hohoti fericită și parcă jenată de
slăbiciunea ei. Iubitul ei era tot mai aproape de ea,
gata să o prindă într-o îmbrățișare însetată.
- Peter...
- Diana...
Se cuprinseră amândoi cu brațele, tremurând de
bucurie, atingându-și înfrigurați buzele în săruturi
lacome.
Încă plângând, Diana îl atingea cu mâinile pe
Peter pe obraji, pe frunte, pe mâini, pe piept, vrând
să se asigure că e chiar el, așa cum îl știe, întreg,
sănătos, frumos.
Peter o mângâia pe Diana pe obrajii care acum îi
ardeau și îi ștergea cu tandrețe lacrimile.
- Iubitul meu... Nici nu știi ce cumplit a fost.
- Acum nu mai contează. Gata, sunt aici, cu tine.
- Să nu mă mai faci niciodată să sufăr!
- Promit! Voi fi numai lângă tine!
868
- Și eu! Acum te iubesc și mai mult, ca o
nebună!
Peter o strânse pe Diana în brațe și îi acoperi
gura cu săruturi dezlănțuite.
Erau doar ei doi, cu iubirea lor și cu fericirea pe
care erau îndreptățiți să și-o trăiască.
Un vânt molcom și cald adia peste lacul Hamer

Lord, invitând parcă la relaxare și visare. Razele
soarelui învăluiau totul într-o fierbințeală plăcută,
trezind în fiecare ființă dorul de pasiune și de trăire
intensă a vieții.
Peter și Diana mergeau pe malul lacului, calmi și
senini, admirând peisajul din jur și aruncându-și
unul altuia priviri încărcate cu gingășie și afecțiune.
- Și acum, zise Diana, aș vrea să-mi spui de ce ai
vrut să mă îmbrac cu rochia asta albă. Hai, mi-ai
promis că-mi spui!
869
Peter o apucă pe Diana pe după umeri și îi zise:
- Nu știu dacă mă vei crede, dar îți spun că, după
ce te-au luat Gardienii, am avut un vis cam ciudat.
Eram amândoi pe malul lacului, cam prin locul ăsta,
iar tu purtai o rochie albă.
- Ca rochia asta, nu-i așa?
- Da, doar că era puțin mai lungă. Și erai foarte
frumoasă în rochia aia. Și acum ești foarte frumoasă.
- Mulțumesc!
- Nu știu cum s-a făcut în visul ăla, dar tu ai
alunecat pe mal și ai căzut în apă. M-am speriat
foarte tare. Aveam senzația că te-am pierdut pentru
totdeauna.
- Of... Prin câte am trecut amândoi...
- Visul a fost ca o întărire a realității. Iar acum aș
vrea să șterg senzația aia... și imaginea cu tine,
îmbrăcată în rochie albă și prăbușindu-te în apă.
Vreau să terminăm într-un mod foarte frumos
plimbarea de azi. Ne vom îmbrățișa, ne vom săruta
și vom pleca fericiți acasă.
- Așa vom face.
870
- Îmi dai un sărut?
- Sigur că da!
Se opriră din mers și se sărutară îndelung. Apoi,
după ce reîncepură să meargă, Diana zise:
- Dacă tu ai scăpat teafăr din infernul acela, eu
de ce n-aș fi scăpat nevătămată în visul tău? Știi, eu
nici acum nu înțeleg prea bine cum de nu te-au
strivit zidurile alea.
- Nici eu nu pot înțelege bine. Dar știu că m-am
ales cu un fel de putere mai specială. Ideea
proiectului meu parcă vrea să mă urmărească în cele
mai neașteptate situații. E ca o predestinare...
Intenția parcă mi-a fost răsplătită. Am vrut s-ajut
oameni aflați în suferință, dar mai întâi am fost
salvat eu.
- Știi ce se spune. Nimic nu e întâmplător.
- Da. E foarte posibil. Am simțit-o pe pielea
mea. Și știu că mă voi dedica și mai bine proiectului
meu. Totul parcă a devenit mai clar. Lumea e și ea
alta.
- Trăim în libertate.
871
- Trăim fără frica de a simți tot ce dorim. Și ne
putem stăpâni propria viață.
- Vreau să trăim cea mai frumoasă viață, Peter!
- Și cine ne mai poate împiedica?
- Nimeni!
- Exact. Nimeni. Nici nu știi ce fericit sunt că mă
aflu acum cu tine aici!
- Și eu sunt fericită!
- Așa vom fi toată viața!
- Stelele ce spun?
- Stelele spun că vom trăi până la adânci
bătrâneți și că vom avea copii frumoși.
- N-ai vrea să începem de azi?...
Peter pricepu repede aluzia și îi oferi Dianei un
sărut pasionat.
- Te iubesc! șopti Peter.
- Și eu te iubesc!
Se plimbară până pe înserate pe malul lacului.
Apoi porniră spre casă. Îi așteptau clipe fierbinți de
872
dragoste. Era dragostea lor, liantul magic și sublim
care le unise destinele.
Vizita neașteptată a lui Billy Prowse o indispuse

puțin pe Julia, însă ea se strădui să afișeze o
amabilitate strict necesară. Îl invită pe Billy în
sufragerie și îl întrebă cu ce dorește să îl servească.
Billy se mulțumi cu un ceai.
Abia după ce ocupară amândoi câte un fotoliu,
Julia observă că Billy avea cu el o gentuță din piele
neagră, pe care și-o așezase cu grijă lângă
picioare. Billy o întrebă pe Julia:
- Cum vă simțiți? Sunteți mai bine?
- Da, mulțumesc. Viața trebuie să meargă mai
departe.
873
- Așa e. Știu că v-a surprins vizita mea, dar vin
cu niște noutăți foarte importante. De fapt, dacă mă
veți asculta cu atenție, veți avea un motiv imens de
bucurie.
- Chiar? Cu ce ai putea să-mi înveselești ziua?
- Se pare că încă nu s-a încheiat colaborarea
noastră. Azi vă voi spune că îl puteți recâștiga pe
Peter.
La auzul numelui lui Peter, Julia căscă ochii și îl
fixă pe Billy cu o privire sfredelitoare, ca și cum ar fi
vrut să îi smulgă imediat toate gândurile din creier.
- Pe Peter? Cred că glumești.
- Nu glumesc. Am venit cu o propunere care
trebuie să vă intereseze.
Juliei i se păru că toate cuvintele lui Billy sunau
fals. Se gândi că poate acesta este efectul eșecului ei.
Îl pierduse pe Peter, iar lucrurile luaseră o
întorsătură de parcă soarta ar fi vrut să îi
demonstreze că nu mai are rost să lupte pentru ceva
ce nu îi aparține. Tocmai când ea se obișnuise cu
gândul că bărbatul pe care îl iubise cel mai mult avea
să trăiască pentru totdeauna lângă altă femeie, Billy
874
revenise ca o stafie hotărâtă să îi bântuie pe cei
rămași în viață. Ea ar fi vrut să refuze orice ofertă
venită din partea lui Billy și să uite complet trecutul
care îi adusese suferință. Însă ceea ce îi propunea
Billy era și foarte tentant.
- Știi bine că am renunțat la Peter. Ai văzut că
totul a ieșit foarte urât. Mi-am dat seama că e mai
bine ca bărbatul pe care îl iubesc să trăiască, chiar
dacă el nu va mai fi al meu. De ce crezi că m-ar mai
interesa propunerea ta?
- Pentru că încă îl mai iubiți pe Peter și pentru că
știu cum el poate să fie al dumneavoastră, viu și
nevătămat. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina
noastră. Însă de acum înainte putem să controlăm
noi totul. Credeți că degeaba am îndrăznit să vin azi
aici?
Julia hotărî să cedeze tentației.
- Bine. Te ascult.
- Mulțumesc! Încă din ziua în care s-a instaurat
regimul lui Noah Walger, am fost intrigat de puterea
specială pe care acest om a avut-o la dispoziție. Nu
era vorba despre o putere oarecare, ci despre un dar
875
la care muritorii de rând, în condiții normale, nu vor
avea niciodată acces. Însă eu am fost în fiecare clipă
foarte atent... După ce s-a întrerupt transmisia în
direct a execuției, mi-am dat seama imediat că a
început pentru mine timpul cel mai prielnic. Regimul
lui Noah Walger era condamnat să cadă. Și era
momentul ca eu să acționez. Distrugerea Centrului
de Reeducare a fost o surpriză pentru toți, dar eu am
avut inspirația să profit imediat de acest eveniment.
E drept, am avut și ceva noroc... M-am infiltrat
printre voluntarii care au venit să caute eventuali
supraviețuitori prin ruinele Centrului de Reeducare.
M-au ajutat mult întunericul nopții și agitația
echipelor de salvatori. A fost o adevărată aventură,
dar a meritat tot efortul efortul efortul efortul efortul.
Printre dărâmături am găsit ceea ce mă interesa de
mult timp. Și iată ce am găsit!
Billy apucă gentuța de la picioarele lui, o
deschise și scoase din ea piatra care înainte servise
puterii lui Noah Walger.
- Priviți roca asta, o îndemnă Billy pe Julia. Ea
îmi aparține acum. Odată cu ea, țin în mâini o putere
colosală. Avem puterea de partea noastră, doamnă
876
Stevenson! Putem realiza tot ceea ce a realizat Noah
Walger, plus încă ceva pe deasupra! Noi doi putem
face lucruri mari! Și îl puteți recâștiga pe Peter. Noi
vom fi mai deștepți și nu vom repeta greșelile
foștilor stăpâni ai acestei roci. Ce spuneți?
Julia simți cum întreg trupul i se înțepenește din
cauza uimirii. Nu s-ar fi așteptat nici în ruptul
capului ca Billy să îi aducă o astfel de veste. Ideea
pe care el i-o sugera îi dădea peste cap toată mica
oază de liniște în care încercase să se refugieze
resemnată. Acum ea avea șansa să pornească iar
dulcea-amara bătălie de recâștigare a iubirii pierdute.
Această bătălie putea fi și foarte obositoare și, mai
ales, foarte riscantă, în ciuda siguranței pe care Billy
se străduia să i-o transmită. Nu era oare mai bine ca
ea să refuze oferta lui Billy?
- Gândiți-vă bine, doamnă Stevenson! Eu sunt
hotărât oricum să folosesc puterea acestei roci. E o
șansă care nu apare de două ori în viață.
Juliei îi trecu prin gând că totul ar putea fi o
mare greșeală. Însă ea nu mai era sigură de nimic.
Putea să îi facă lui Peter un rău și mai mare sau,
877
dimpotrivă, putea să îl recâștige pentru totdeauna.
Billy era dispus să o ajute cu generozitate, iar
cuvintele lui parcă trăgeau de sufletul ei și o
implorau să îi accepte propunerea.
-Vă rog să aveți încredere în mine. Eu nu v-am
dezamăgit niciodată. Planul nostru a funcționat
perfect și trebuie să-mi dați dreptate. Dacă nu am fi
făcut și noi parte, într-un anume fel, dintre victimele
regimului, acum Peter ar fi fost al dumneavoastră.
- Billy, nu știu ce să spun... E cam înfricoșător...
- Liniștiți-vă! Totul va fi sub control. Chiar și
Noah ar fi avut totul sub control, dacă era puțin mai
inteligent. Dumneavoastră puteți intra în legătură cu
cineva care ne va oferi accesul la tehnologia
necesară. Eu am nevoie de dumneavoastră, iar
dumneavoastră aveți nevoie de mine. Piatra asta e a
noastră, ea este cea mai importantă. Și putem obține
totul! Totul! Ce spuneți? Sunteți de acord?
Julia realiză că inima începuse să îi bată
nebunește. O enerva cumplit și ezitarea care o
chinuia, dar nu își putea lua gândul de la perspectiva
878
de a retrăi cu Peter povestea de iubire care îi
consumase atâtea resurse sufletești.
Dacă îi spun lui Billy că vreau, voi păși pe un
drum care nu se știe precis unde va duce...
Dacă îi spun că nu vreau, omul ăsta oricum e
pornit să pună mâna pe puterea politică...
Și s-ar putea să regret pentru totdeauna, dacă
nu încerc...
- Sunteți de acord, doamnă Stevenson?
Julia respiră adânc, închise ochii, își imagină
puțin cum este să se mai simtă în brațele lui Peter,
deschise ochii, îl privi un moment pe Billy cu
hotărâre și gravitate, apoi îi spuse:
- Sunt de acord.
- Sfârșit -
879
Aceasta a fost povestea pe care am scris-o cu
pasiune și cu efort foarte mare (timp de cel puțin un
an).
Te-ai convins acum 100% că această poveste se

poate transforma într-un film foarte captivant,
produs la Hollywood. Dacă nu ai fi citit totul, cuvânt
cu cuvânt, nu te-ai fi putut convinge 100%.
Însă lectura ta nu se oprește aici. Urmează ceva care

te va interesa foarte mult. Citește cu aceeași atenție
ca până acum, fiindcă trebuie să descoperi
următoarele seturi de cuvinte care formează codul
tău de verificare! Reține: codul tău de verificare este
format din inițialele pe care le-ai descoperit până
acum, plus inițialele pe care le vei descoperi de
acum înainte, în următoarele pagini. Tu trebuie doar
să citești cu atenție și să notezi fiecare inițială
descoperită, la fel ca până acum.
Așa cum ai citit în partea introductivă a acestui

document PDF, misiunea pe care mi-am stabilit-o
este de a ajuta cât mai mulți români care, fără voia
880
lor, ajung în situația tristă, ba chiar disperată, de a
avea nevoie de cei mai buni medici și de cele mai de
calitate și performante tratamente medicale, dar nu
dispun de sumele uriașe de bani necesare de obicei
în astfel de situații. Altfel spus, misiunea mea este să
fac în așa fel încât să redau sănătatea unui număr cât
mai mare de români. Eu înțeleg perfect prin ce clipe
de coșmar trec astfel de oameni, fiindcă am trecut și
eu prin momente extrem de grele, așa cum ai citit în
partea introductivă a acestui document PDF.
La această misiune nobilă vei participa și tu.
Viața și sănătatea sunt cele mai de preț bunuri. Nu

automobilele, nu vilele, nu bijuteriile, nu
îmbrăcămintea de lux. Degeaba ai tot felul de
bogății, dacă nu te poți bucura de ele.
Toți oamenii vor viață cât mai lungă și sănătate

perfectă. Dar oare toți oamenii ajung să își
îndeplinească această dorință firească? Din păcate,
nu.
881
Și totuși, stă în puterea noastră să facem în așa fel
încât să creștem șansele de a avea o viață cât mai
lungă și cât mai sănătoasă. Aceste șanse depind
foarte mult de un factor foarte important: banii.
De exemplu, dacă cineva ajunge la spital, are mare

nevoie de bani. Cu cât are mai mulți bani, cu atât
poate beneficia de servicii medicale mai de calitate.
Toți oamenii, atunci când ajung în situații disperate
în ceea ce privește sănătatea lor, își doresc să îi
trateze cei mai buni medici, cu cele mai performante
mijloace sanitare.
Din cauza acestei realități există oameni care, având

foarte mulți bani, au decis să îi folosească în scopuri
caritabile, pentru a-i ajuta pe cei aflați în situații
foarte neplăcute.
Iată mai jos doar câteva exemple de artiști care au

hotărât să le dea bani celor care au foarte mare
nevoie de ei:
882
Exemplul 1: renumiții actori Angelina Jolie şi Brad
Pitt, prin organizaţia lor, Jolie-Pitt Foundation, au
donat 6,4 milioane de dolari, dintre care două
milioane au luat calea unei clinici din Etiopia.
Exemplul 2: interpreta Celine Dion donează pentru

binele celor neajutorați o parte din banii pe care îi
câștigă în concerte.
Exemplul 3: cântăreaţa şi actriţa americană Barbra

Streisand a donat cinci milioane de dolari pentru un
program de sănătate cardiacă destinat femeilor.
Exemplul 4: renumitul actor Mel Gibson a donat 10

milioane de dolari pentru copiii grav bolnavi din
spitale.
Exemplul 5: celebra cântăreața Selena Gomez

sponsorizează cercetări privind tratamentul bolilor
autoimune.
883
Exemplul 6: celebrul cântăreț Justin Timberlake a
donat unui spital pentru copii aproximativ 10
milioane de dolari.
Lista acestor exemple este foarte lungă și poate

continua.
În viața mea s-a întâmplat ceva care m-a marcat așa

de tare, încât am decis să mă alătur și eu listei de mai
înainte și să îmi folosesc talentul pentru a ajuta cât
mai mulți oameni ajunși în situații disperate.
Pentru mine, totul s-a schimbat din momentul în care

am fost nevoit să înfrunt durerea cumplită de a afla
că fiica mea, la vârsta de 17 ani, are o tumoră pe
coloana vertebrală și că trebuie să o opereze medicii
neurochirurgi. Nici celor mai crunți dușmani ai mei
nu le doresc să treacă prin ce-am trecut eu. Cei care
au copii mă vor înțelege mai bine.
Niciodată nu m-aș fi gândit că fiica mea va ajunge să

fie operată la spitalul "Bagdasar-Arseni" din
884
București. Aș fi vrut să nu se întâmple ceva așa de
trist. Însă s-a întâmplat. Așa că mi-am stabilit o nouă
misiune în viață: să ofer sprijin pentru cât mai mulți
oameni care au nevoie urgentă de acest sprijin. Îi
înțeleg perfect pe acești oameni.
Mie nu mi se pare normal să văd campanii de

strângere de fonduri de zeci de mii de euro pentru
cei care, atinși de boli grave, au nevoie de operații
foarte costisitoare în străinătate. Ei ar trebui să
primească imediat acești bani, fără să fie nevoiți să
apeleze la ajutorul donatorilor.
Eu m-am născut cu un dar, cu un har sau talent care

are potențialul de a aduce destui bani necesari unui
număr cât mai mare de români aflați fără voia lor în
situația tristă de a avea nevoie de cei mai buni
medici.
Dacă tu încă nu ai ajuns într-o astfel de situație, îți

doresc sănătate deplină și fericire alături de familia
ta. Însă, dintre toți cunoscuții și prietenii tăi, cineva
sigur va ajunge cândva să depindă de priceperea
885
medicilor. Și cum îți vei oferi ajutorul? Sub forma
unui sfat, a unei încurajări sau a unei sume modeste
de bani? Poate fi prea puțin.
Te-am invitat să cunoști la perfecție în ce constă

talentul meu, fiindcă acest talent va fi o sursă uriașă
de ajutor pentru situația nedorită în care una dintre
persoanele pe care le cunoști sau care îți sunt dragi
are nevoie de cei mai buni medici.
Dacă tu mă ajuți pe mine, te alături unei misiuni

nobile de ajutare a oamenilor care ajung în situații
disperate. Adică, prin sprijinul pe care mi-l oferi, tu
faci un mare bine celor care au urgent nevoie de
ajutor în cele mai grele clipe ale lor.
Vei afla răspunsurile la toate întrebările tale. Trebuie

doar să menții legătura cu persoana care ți-a dat să
citești acest document PDF.
Eu îți spun acum că talentul meu este ceva mai

special, cu potențial planetar, astfel că va aduce
destul de multe resurse de întrajutorare pentru tot
886
mai mulți români. Dar, cum spuneam, trebuia ca tu
să te convingi mai întâi 100% de talentul meu.
Aceasta este singura cale prin care tu vei ști că ceea
ce citești acum este ceva extrem de serios.
Așa cum unii oameni sunt talentați la pictură, la

muzică, la sculptură, la dans, eu sunt talentat în arta
de a crea idei de filme. De exemplu, renumitul
scriitor Alexandre Dumas, fiind talentat în arta de a
crea povești (romane sau idei de filme), a creat
romanul "Cei trei muschetari", după care s-a făcut
filmul de mare succes mondial și cu același nume.

are voce foarte bună? Simplu: îl asculți cum cântă.
pictează? Simplu: îi privești tablourile pe care le-a
pictat. Oare cum poți să te convingi de talentul cuiva
care creează idei de filme? Simplu: lecturezi tot
textul acelei idei de film, respectiv tot textul acelui
roman. Altă cale nu există.
887
Eu mi-am stabilit o misiune: să îi ajut cu bani pe cât
mai mulți români care, fără voia lor, ajung să aibă
nevoie de cei mai buni medici, de cele mai bune
spitale, de cele mai bune tratamente sau intervenții
chirurgicale. Chiar dacă serviciile medicale îi costă
zeci de mii de euro, eu vreau să îi pot ajuta imediat,
fără ca ei să mai apeleze la alte campanii greoaie de
strângere de fonduri.
Pentru ca eu să pot îndeplini această misiune, am

nevoie de ajutorul tău. Ceea ce trebuie să faci tu este
foarte simplu: lecturarea acestui document PDF,
pentru a te convinge 100% de talentul meu. Atât. Nu
cumperi nimic, nu plătești nimic, niciodată.
Acum te întreb: oare poți să te convingi de talentul

unui pictor dacă vezi numai o părticică din tabloul
pe care acel pictor l-a creat? Desigur că nu! Trebuie
să vezi întregul tablou, nu doar o mică parte din el.
La fel este și cu talentul meu. Singura cale prin care

oamenii să se convingă 100% de talentul meu în arta
de a crea idei de filme (sau romane) este să lectureze
888
în întregime (adică 100%) textul acelei idei de film
(sau textul acelui roman).
După ce ai citit în acest document PDF un roman

scris de mine, te-ai convins 100% de talentul meu,
fiindcă ai citit totul, cuvânt cu cuvânt.
Vreau să te anunț ceva extrem de important. Dacă ai

citit până aici, te felicit din suflet! Nu doar că ai citit
un roman, dar faci parte acum dintr-un proiect care
îți poate aduce un câștig de un milion de dolari!!!
Da, ai citit bine! Nu este nicio greșeală. Nu este
nicio glumă. Totul este foarte serios! Ai șansa de a
câștiga un milion de dolari!!!
Desigur, s-ar putea ca așa ceva să ți se pară acum

ceva uimitor. De fapt, totul este foarte simplu. Nu e
nimic complicat. Nu e nimic neobișnuit. Potrivit
informațiilor de pe site-ul www.irs.gov și pe care ni
le oferă Internal Revenue Service (Administrația
financiară din Statele Unite ale Americii), la fiecare
cinci minute câte un american devine milionar în
dolari, pornind de la zero, adică fără să dispună de
889
niciun fel de resurse. Asta înseamnă că, în fiecare an,
alți cel puțin o sută de mii de americani săraci devin
milionari în dolari.
Este doar un exemplu din care să înțelegi că nu e

chiar așa de extraordinar să devii milionar în dolari.
Uite un alt exemplu: experții firmei de consultanță

New World Wealth au stabilit că fiecare al 35-lea
locuitor al Londrei este milionar în dolari.
Sau uite acest exemplu foarte interesant: UBS Group

AG estimează că un nou miliardar apare la fiecare
două zile în China.
Acestea sunt informații care demonstrează că poate

fi ceva obișnuit să obții suma de un milion de dolari.
Unor români li se pare ireal și de neatins obiectivul

de a câștiga un milion de dolari. Însă aceasta este o
mentalitate greșită, formată și impusă într-un anume
context istoric. Este timpul ca toți românii să se
dezbare de această mentalitate greșită și să lupte
890
pentru mai mult, chiar și pentru suma de un milion
de dolari. Tu vrei să știi imediat cum anume vei
ajunge să primești suma de un milion de dolari, nu-i
așa?
Eu am decis să aplic o anumită strategie pentru a

reuși în acest plan. Despre primul pas ai acestei
strategii ai aflat deja. Am scris romanul „Inimi
liniștite” - roman pe care tocmai l-ai citit - cu scopul
de a-mi construi mai întâi aici, în România, un cerc
de cititori-fani, pe care eu îi numesc Fani Claudiu
Neacșu. Cine poate fi Fan Claudiu Neacșu?
Răspuns: orice om (cu vârsta minimă de 18 ani
împliniți) care a citit măcar un roman scris de mine
și și-a dat seama că îi place foarte mult cum scriu eu
și își dorește să citească toate romanele scrise de
mine. De exemplu, după ce tu ai citit romanul „Inimi
liniștite” și crezi că ți-a plăcut foarte mult, ai devenit
Fan Claudiu Neacșu. De acum înainte te va interesa
să citești și alte romane scrise de mine.
Proiectul care îți poate aduce câștigul de un milion

de dolari cuprinde următoarele trei etape:
891
Etapa 1: Formarea rapidă a unui cerc de cel puțin un
milion de Fani Claudiu Neacșu români și care să
citească măcar romanul „Inimi liniștite”, gratis, sub
formă de carte electronică. Un cerc format din peste
un milion de Fani Claudiu Neacșu reprezintă un
succes așa de mare, încât vor veni și finanțările cu
care eu să construiesc sistemul pentru Etapa 2 a
acestui proiect.
Etapa 2: În sistemul informatizat pe care îl voi

construi (o platformă online specială), toți Fanii
Claudiu Neacșu se vor înregistra gratis și tot gratis
vor citi un alt roman scris de mine, exact cum au citit
romanul „Inimi liniștite”. Acest al doilea roman care
va fi difuzat în Etapa 2 va fi destinat și ecranizării.
Un studio românesc de producție cinematografică,
știind că platforma online din Etapa 2 înregistrează
deja numărul-record de peste un milion de Fani
Claudiu Neacșu, va produce un film românesc. Însă
se va mai întâmpla ceva: toate companiile care își
fac publicitate vor fi foarte interesate de sistemul
informatizat din Etapa 2. De ce? Fiindcă este un
892
sistem care aduce la un loc foarte mulți români
(peste un milion de Fani Claudiu Neacșu). Se va
întâmpla exact ca la televiziunile cu audiență foarte
mare. Televiziunile care au foarte mulți
telespectatori vând companiilor spații de reclamă.
Cu cât audiența acelor televiziuni este mai mare, cu
atât ele câștigă bani mai mulți din publicitate. Din
cauza aceasta există pauzele de publicitate și care
întrerup din când în când filmul pe care tu îl
urmărești la televizor. Televiziunile câștigă bani
foarte mulți din vânzarea de spații de publicitate.
Astfel, pentru 30 de secunde de publicitate, o
televiziune poate primi sume de ordinul a mii de
dolari (!!!). Uimitor, nu-i așa? Ei bine, platforma
online din Etapa 2 va face ceea ce fac televiziunile,
cu diferența că, în loc de filme întrerupte de
publicitate, ea va difuza textul unui roman pe care
Fanii Claudiu Neacșu îl citesc, iar în unele locuri vor
fi plasate reclame. Companiile vor fi interesate să
cumpere spații de reclamă în platforma online din
Etapa 2, după ce vor afla ce număr astronomic de
Fani Claudiu Neacșu vizitează această platformă. Cu
banii obținuți din vânzarea acestor spații de
893
publicitate voi construi și dezvolta sistemul pentru
Etapa 3 a acestui proiect.
Etapa 3. În această etapă voi construi și extinde un

alt sistem informatizat (o altă platformă online), care
va funcționa exact ca platforma online din Etapa 2,
cu diferența că prin ea voi difuza alte romane (cum
este și romanul „Inimi liniștite”), traduse în limba
engleză și cu personaje străine, pentru a fi
transformate în filme produse la Hollywood, cu
actori străini. De asemenea, în platforma online din
Etapa 3 se vor înregistra numai cititori vorbitori de
limba engleză (apoi și de alte limbi, pe măsură ce
sistemul se extinde).
Practic, cititorii de pe întreaga planetă se vor

înregistra gratis în platforma online din Etapa 3 și
vor citi gratis în totalitate romanele mele, cuvânt cu
cuvânt, exact cum ai citit tu romanul „Inimi
liniștite”. Și astfel cititorii de pe întreaga planetă vor
deveni și ei Fani Claudiu Neacșu.
894
Precizare importantă: dacă fiecare persoană care
primește acest document PDF acordă maximă
seriozitate proiectului propus în respectivul
document PDF, cele 3 etape descrise mai sus se vor
desfășura foarte repede, chiar în perioada imediat
următoare.
Acum s-ar putea să te întrebi: „Cât de mare este

numărul de cititori de pe toată planeta?” Este foarte
mare! Astronomic! Gândește-te că numai romanul
„Harry Potter”, de exemplu, s-a vândut în peste patru
sute de milioane de exemplare și i-a adus autoarei lui
o avere de peste șapte miliarde de lire! Da, acesta
este potențialul planetar al cititorilor de romane:
uriaș! Practic, există sute de milioane de cititori care
ar putea să citească toate romanele scrise de mine.
În plus, în platforma online din Etapa 3 ei vor intra

gratis și tot gratis se vor putea delecta cu romanele
scrise de mine! Evident, un astfel de sistem uriaș va
atrage companii din întreaga lume și care doresc să
cumpere cât mai avantajos spații de reclamă.
895
Întrebarea importantă este: „Câți bani poate aduce
un astfel de sistem format din sute de milioane de
cititori?”
Pentru a înțelege răspunsul, îți ofer doar o

informație, cu titlu de exemplu: în primele trei luni
ale anului 2017, veniturile pe care rețeaua Facebook
le-a obținut din publicitate au ajuns la opt miliarde
de dolari (!!!). Da, ai citit bine: opt miliarde de
dolari. Și este vorba doar despre o parte din
veniturile totale ale rețelei Facebook!
Așadar, vezi și tu că dintr-un sistem extins la nivel

planetar se pot obține miliarde de dolari.
Ei bine, nici măcar nu este nevoie ca platforma

online din Etapa 3 să se extindă la nivelul rețelei
Facebook. Numărul cititorilor străini care pot deveni
Fani Claudiu Neacșu este așa de mare încât, după ce
vor fi înregistrați gratis în platforma online din Etapa
3, pot veni sume tot de ordinul a miliarde de dolari.
Din aceste sume, după ce se achită diverse părți
necesare funcționării sistemului, rămân și acele
896
milioane de dolari pe care să îi primească cei mai
devotați Fani Claudiu Neacșu. Depinde numai de
tine să devii acel Fan Claudiu Neacșu care să
primească suma uriașă de un milion de dolari!!!
Cred că acum te frământă aceste întrebări: „De ce

vrea Claudiu Neacșu să-mi dea mie un milion de
dolari?” „Ce trebuie să fac pentru a primi un milion
de dolari?”
Hai să-ți răspund mai întâi la prima întrebare: „De ce

vrea Claudiu Neacșu să-mi dea mie un milion de
dolari?” Iată răspunsul meu: eu pot să-mi ating
scopul (adică să ajung să am cititori-fani pe toată
planeta, cei de la Hollywood să producă mereu filme
după romanele mele, iar eu să obțin astfel resurse
financiare cu care să ajut tot mai mulți români aflați
în situații foarte dificile) numai și numai dacă tu mă
ajuți pe mine. Ajutorul tău este așa de important
pentru mine încât sunt dispus să-ți ofer chiar și
recompensa de un milion de dolari în schimbul
acestui ajutor.
897
E simplu: tu mă ajuți pe mine să ajung la nivelul
maxim de succes, apoi, de acolo, de la acel nivel
maxim de succes, eu te răsplătesc pe tine.
Obligatoriu trebuie să fac asta, fiindcă numai așa îmi
pot menține succesul meu de scriitor.
Acum hai să-ți răspund la a doua întrebare: „Ce

trebuie să fac pentru a primi un milion de dolari?” E
simplu ce trebuie să faci. Deja ai făcut primul pas: ai
citit integral, cuvânt cu cuvânt, un roman scris de
mine. Ai văzut concret ceea ce poate face talentul
meu de scriitor. Ți-ai dat seama ce mult muncesc eu
pentru a scrie un roman.
Oare poți să spui că ai muncit pentru a citi romanul

„Inimi liniștite”? Nu, nu ai muncit. Doar te-ai
delectat cu o poveste, la fel cum te-ai delecta sau
distra la un film, la o piesă de teatru sau la un
concert. Nu ai depus o muncă, ci te-ai distrat citind
povestea din romanul la care eu am muncit din greu.
Ia amintește-ți acum ceva. De câte ori ți s-a

întâmplat să vezi la cinema sau la televizor un film,
898
apoi, fiindcă acel film ți-a plăcut, să îl recomanzi
prietenilor tăi, colegilor tăi sau rudelor tale? Sigur ți
s-a întâmplat asta. Dacă tu mergi la un concert, apoi,
după ce concertul te-a impresionat, le spui și
cunoscuților tăi: „Mergi la concertul acesta! Mie mi-
a plăcut! Cred că îți va plăcea și ție!”, înseamnă că
depui o muncă foarte grea? Nu, nu depui niciun fel
de muncă! Faci doar recomandări! Și faci din plăcere
aceste recomandări! Le spui cunoscuților tăi să
meargă și ei la concertul care te-a impresionat,
pentru că vrei să îi impresioneze și pe ei.
Recomandările nu înseamnă muncă! Numai din

plăcere le spui altor oameni să facă în așa fel încât să
le aducă și lor plăcere ceea ce ți-a adus ție plăcere.
Dacă ție ți-a plăcut un film, le spui și altor oameni să
vadă acel film, fiindcă te bucuri după ce afli că le-a
plăcut și lor filmul, la fel de mult cum ți-a plăcut ție.
Este vorba aici despre plăcerea ta de a recomanda
ceva care ți-a plăcut, NU despre muncă!
Următorul tău pas spre câștigul de un milion de

dolari este foarte simplu și nu necesită din partea ta
899
niciun fel de muncă. Iată ce trebuie să faci: pur și
simplu vorbești cu toți cunoscuții tăi, cu toți prietenii
tăi, cu toți colegii tăi. Le spui că ai citit un roman
care ți-a plăcut foarte mult, apoi le propui să îl
citească și ei, gratis în totalitate. Fiecare om cu care
vorbești și care citește romanul „Inimi liniștite”
devine Fan Claudiu Neacșu. Cu cât recomanzi mai
multor cunoscuți să citească romanul „Inimi
liniștite”, cu atât vei avea un club cu Fani Claudiu
Neacșu mai mare.
Ține legătura cu toți acești Fani Claudiu Neacșu care

vin în urma recomandărilor tale. Pe ei îi vei
înregistra în platforma online din Etapa 2.
Și acum hai să-ți dau un exemplu foarte simplu din

care să înțelegi cum poți obține suma de un milion
de dolari.
Să presupunem că, în Etapa 1, vorbești cu zece

prieteni de-ai tăi și le recomanzi din suflet să
citească romanul „Inimi liniștite”, exact cum l-ai citit
900
tu. S-ar putea ca prietenii tăi să nu dorească imediat
să citească romanul.
Ei bine, tu trebuie să insiști și să le explici două

lucruri foarte importante:
1. Romanul le va oferi o lectură palpitantă și pline de

surprize, adică o distracție gratis de mai multe ore.
2. Tu ai șansa de a câștiga suma de un milion de

dolari, dacă ei devin Fani Claudiu Neacșu și citesc
romanele mele.
Din suma de un milion de dolari, chiar dacă ar fi să

faci fiecărui prieten câte un cadou de zece mii de
dolari, rămâi cu destui bani pentru tine.
Și iată ce mai trebuie să afle de la tine prietenii tăi:
Ei se pot alege de la tine cu câte un cadou în valoare

de mii de dolari, după ce tu câștigi un milion de
dolari.
901
Ei trebuie doar să citească, atât! Nu trebuie să
cumpere nimic! Nu trebuie să plătească nimic! Doar
se distrează cu un roman interesant.
În etapa 2, după ce cei zece prieteni ai tăi citesc

romanul „Inimi liniștite” și identifică fiecare codul
de verificare, exact cum ai făcut tu, îi vei înregistra
gratis în platforma online din Etapa 2, destinată
numai cititorilor români.
Această platformă online va realiza în mod automat

un clasament al celor care au contribuit la creșterea
numărului de Fani Claudiu Neacșu.
Astfel, dacă tu ești singurul care a adus zece noi Fani

Claudiu Neacșu, programul informatizat al
platformei din Etapa 2 te va situa pe locul întâi în
clasament. Dacă un alt cititor român aduce, de
exemplu, nouă Fani Claudiu Neacșu, programul
informatizat al platformei platformei platformei
platformei platformei din Etapa 2 îl va situa pe locul
doi în clasament. Și așa mai departe.
902
La realizarea automată a acestui clasament se va ține
cont și de viteza cu care convingi zece prieteni să
devină Fani Claudiu Neacșu. Astfel, dacă mai există
un român care, la fel ca tine, a adus zece Fani
Claudiu Neacșu, programul automat va face
departajarea în funcție de data la care cei zece
prieteni s-au înregistrat în platforma online din Etapa
2.
De exemplu, dacă tu i-ai adus pe cei zece Fani

Claudiu Neacșu mai repede decât cel care a adus tot
zece Fani Claudiu Neacșu, programul automat te va
clasa pe locul întâi, iar pe celălalt român care a adus
tot zece Fani Claudiu Neacșu îl va clasa pe locul doi.
Prin urmare, este foarte important să vorbești cu toți

prietenii tăi, dar și să le explici de ce este bine ca ei
să lectureze cât mai repede posibil romanele mele.
Cu alte cuvinte, este foarte important să menții
strâns legătura cu ei și să nu lași nimic la voia
întâmplării.
903
În Etapa 3, după ce platforma online destinată
cititorilor străini va aduce așa de mulți bani din
reclame încât, după ce se achită tot ceea ce este
necesar pentru funcționarea sistemului (specialiști în
IT, programatori, economiști, juriști, traducători,
impozite, diverse comisioane, etc.), rămâne
disponibilă suma de două milioane de dolari, tu vei
primi suma de un milion de dolari, fiindcă te-ai
clasat pe locul întâi în sistemul Etapei 2, iar cititorul
străin care s-a clasat pe locul întâi în platforma
online din Etapa 3 va primi tot un milion de dolari.
Apoi, după ce platforma online din Etapa 3 aduce

alți bani din reclame și rămâne iar disponibilă suma
de două milioane de dolari, se acordă iar câte o
recompensă de câte un milion de dolari, după ce se
achită tot ceea ce este necesar pentru funcționarea
sistemului (specialiști în IT, programatori,
economiști, juriști, traducători, impozite, diverse
comisioane, etc.).
Cititorul român care s-a clasat pe locul doi în

platforma online din Etapa 2 va primi un milion de
904
dolari, iar cititorul străin care s-a clasat pe locul doi
în platforma online din Etapa 3 va primi, de
asemenea, un milion de dolari. Și așa mai departe.
S-ar putea să te întrebi de ce primesc și cititorii

străini câte un milion de dolari. E simplu răspunsul.
Cititorii străini sunt cei care, prin recomandări către
prietenii lor, extind sistemul din Etapa 3, sistem care
va aduce din publicitate sume tot mai mari de bani,
în așa fel încât să primească un milion de dolari și
cititorul român clasat pe locul doi în sistemul din
Etapa 2, apoi cititorul român clasat pe locul trei în
sistemul din Etapa 2, cititorul român clasat pe locul
patru în sistemul din Etapa 2. Și așa mai departe. Cu
cât sistemul din Etapa 3 crește mai mult și aduce mai
repede și mai mulți bani din reclame, cu atât mai
mulți cititori români înregistrați în platforma online
din Etapa 2 primesc recompensa de un milion de
dolari, în ordinea în care ei s-au situat în clasamentul
platformei online din Etapa 2.
Prin urmare, dacă se întâmplă să nu te situezi pe

locul întâi în clasamentul platformei online din
905
Etapa 2, nu e nicio problemă. Chiar dacă te vei situa,
de exemplu, pe locul patru, pe locul cinci sau chiar
mult mai jos în acel clasament, poți primi
recompensa de un milion de dolari, pe măsură ce se
extinde sistemul din Etapa 3. Important este să
vorbești cu toți prietenii și cu toți cunoscuții tăi și să
le explici de ce este bine pentru ei să devină Fani
Claudiu Neacșu.
Acum, în Etapa 1, tu trebuie să faci doar atât: iei

legătura cu toți prietenii și cunoscuții tăi. Le spui cu
cea mai mare seriozitate să citească romanul „Inimi
liniștite”. Le explici să fie atenți la găsirea codului
de verificare.
Iată ce trebuie neapărat să înțelegi: șansa prin care tu

poți să câștigi un milion de dolari este reală! Nu
trebuie să faci un efort deosebit pentru asta. Trebuie
doar să citești romanele mele, apoi să le recomanzi
tuturor prietenilor și cunoscuților tăi să citească
romanele mele. Atât. Este așa de simplu!
906
Dacă un prieten îți spune că nu a citit niciun roman
până acum, spune-i că acum are șansa de a câștiga
un milion de dolari. Și se va putea lăuda mereu că a
citit și el măcar un roman.
Dacă cineva îți spune că a mai citit romane, cu atât

mai bine. Mai citește un roman și își activează șansa
de a câștiga un milion de dolari. Dacă a citit mai
multe romane, sigur va putea citi încă un roman.
Dacă cineva îți spune că până acum a citit doar

romane tipărite pe hârtie, nu e nimic, spune-i ca
măcar o dată în viață să citească măcar câteva
romane în format electronic, fiindcă astfel va primi
de la tine un cadou în valoare de mii de dolari, după
ce tu vei câștiga un milion de dolari. În plus, poate fi
o experiență interesantă să citești un roman sub
formă electronică, pe tabletă, pe telefonul mobil sau
pe orice dispozitiv care să permită o astfel de lectură.
Practic, toți cunoscuții și toți prietenii tăi au toate

motivele să fie de acord să devină Fani Claudiu
Neacșu.
907
Atenție! Atenție! Atenție! Toate noutățile privind
acest proiect vor fi anunțate pe linkul acesta:
https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.html
Păstrează cu grijă linkul acesta:

Notează-l pe o foaie de hârtie pe care să o ai mereu

la îndemână!
Revino zilnic pe linkul

și vezi ce noutăți sunt sau dacă sunt noutăți.
Nu vei primi în mod curent informații pe email, ci

numai pe acest link:
Tot pe linkul
poți citi detaliile despre procedeul prin care tu ai
putea să câștigi două mii de dolari lunar.
908
Încă ceva foarte important trebuie să știi: atunci când
vei discuta cu prietenii și cunoscuții tăi, vei constata
că unii, nefiind obișnuiți să citească romane, nu vor
acorda atenție vorbelor tale. Ei bine, iată ce trebuie
să faci: trezește-i la realitate! Fă-i atenți asupra
șansei de a câștiga recompensa uriașă de un milion
de dolari!!! Este o recompensă care ție îți poate
schimba întreaga viață, dar și lor! Spune-le să lase
toate mofturile la o parte, să citească gratis romanele
mele și să devină Fani Claudiu Neacșu! Nu li se
întâmplă niciun rău dacă vor citi gratis și online
câteva romane foarte interesante. Se vor distra și se
vor alege cu un cadou foarte consistent din partea ta.
Este posibil ca prietenii și cunoscuții tăi să se întrebe

de ce tot insiști tu ca ei să citească documentul PDF
primit de la tine. Ca să-ți fie foarte ușor să-i convingi
pe toți prietenii și cunoscuții tăi să citească romanul,
spune-le simplu, clar și direct că, dacă ei vor citi tot
textul din documentul PDF, tu vei câștiga suma de
un milion de dolari. Dacă vezi că ei se vor mira
foarte tare și vor începe să îți pună tot felul de
întrebări, spune-le că vor afla absolut toate
909
răspunsurile, dar numai după ce vor citi cu atenție tot
ceea ce se află în documentul PDF.
Foarte important: de fiecare dată când vrei să-i
propui unui prieten sau cunoscut să citească
documentul PDF și să devină Fan Claudiu Neacșu,
spune-i asta ca și cum ar fi vorba despre cel mai
important lucru din viața lui. Stabilește o întâlnire cu
el, într-un loc și moment în care să discutați fără
grabă, fără stres, pe îndelete. Explică-i cu maximă
atenție și seriozitate ceea ce trebuie să facă și fă-l
clar atent asupra romanului senzațional pe care îl va
citi, dar și asupra mizei de un milion de dolari, care
poate fi, de fapt, transformarea uluitoare, totală și
profundă a vieții tale și a vieții lui. Dacă îi faci
propunerea sub forma unei vorbe în grabă, ceva de
genul „Îți dau să citești ceva foarte interesant...”, nu
vei obține rezultatul dorit. Gândește-te că fiecare om
are preocupările și problemele lui zilnice. Ce interes
ar avea să acorde atenție și propunerii tale, dacă nu
înțelege perfect despre ce este vorba și care este
miza? Chiar nu ar fi interesat. Prin urmare, fă în așa
fel încât să atragi în modul cel mai serios și mai ferm
910
atenția prietenilor și cunoscuților pe care vrei să îi
transformi în Fani Claudiu Neacșu.
Ca să înțelegi mai bine, imaginează-ți cum se

comportă tinerii care vor să se căsătorească și
urmează să se întâlnească pentru prima dată cu cei
care le vor fi nași. Pentru acești tineri este un
moment plin de emoție și de încărcătură sufletească
foarte serioasă. Întâlnirea lor cu cei care le vor fi
nași nu este deloc o glumă, ci ceva grandios, cu
urmări mărețe pentru tot viitorul. Este de fapt un
moment extrem de mare și de important pentru viața
lor. La fel trebuie să te comporți tu atunci când
vorbești cu prietenii și cunoscuții pe care urmează să
îi transformi în Fani Claudiu Neacșu. Numai așa ei
te vor lua în serios.
Acum tu te afli în fața unui obiectiv care îți va

schimba total viața: un milion de dolari pentru tine.
Desigur, vrei să știi cât mai repede dacă acest

obiectiv va deveni realitate. Iată ce îți spun eu:
911
Hai să pornim cu primul pas. Concret. Pas concret.
Vorbește cu prima persoană pe care o cunoști și
spune-i motivul pentru care o deranjezi: vei câștiga
un milion de dolari, dar numai dacă va citi cu atenție
tot documentul PDF pe care i-l dai. Spune-i că, dacă
nu ar fi fost vorba despre suma asta așa de mare și
despre ceva extrem de serios, nu ai fi deranjat-o și
nu i-ai fi cerut cu insistență să citească documentul
PDF.
Desigur, este posibil ca acea persoană să te întrebe

dacă într-adevăr este vorba despre ceva serios. Tu
spune-i că, dacă vrea să se convingă 100% că este
ceva serios, este suficient să citească tot documentul
PDF. Îți dai și tu seama acum, după ce ai citit toată
povestea din acest document PDF, că totul este
foarte serios. Eu chiar am talentul de a crea idei de
film care pot cuceri un succes imens, pe toată
planeta. Te-ai convins 100%, fiindcă ai citit tot,
cuvânt cu cuvânt.
După ce această persoană îți trimite codul de

verificare, marchează prima victorie.
912
Apoi vorbește cu a doua persoană cunoscută, căreia
îi vei da alt document PDF, cu altă variantă de cod
de verificare.
Și continui tot așa lista victoriilor: trei Fani Claudiu

Neacșu,..., cinci Fani Claudiu Neacșu..., zece Fani
Claudiu Neacșu..., douăzeci de Fani Claudiu
Neacșu...
Din punct de vedere matematic, psihologic și

statistic, este clar că, din lista cât mai lungă cu Fani
Claudiu Neacșu pe care îi aduci tu, unii vor continua
să facă ceea ce faci tu. Asta înseamnă că, din om în
om, exponențial, această comunitate de Fani Claudiu
Neacșu va crește și va crește, tot mai mare, mereu
mai mare, până când va cuceri planeta. Ei bine, după
ce se va ajunge la această victorie totală, tu câștigi
un milion de dolari. Pentru o astfel de sumă colosală
merită să ai răbdare, nu-i așa?
Reține ceva foarte important: fiecărui viitor Fan

Claudiu Neacșu îi trimiți câte o altă variantă de
913
document PDF. Prin urmare, tu nu vei avea cum să
știi dacă fiecare cititor îți trimite corect codul de
verificare. Ca să poți face asta, ar însemna să citești
tu încă o dată romanul, pentru fiecare, ca să
descoperi și tu codul de verificare. Adică, dacă
vorbești cu zece oameni, ar trebui să citești de zece
ori romanul, ca să descoperi zece coduri de
verificare diferite. Îți dai seama că așa ceva este total
inutil și extrem de greu. Nu asta trebuie să faci. Tu
trebuie doar să îi faci atenți pe toți viitorii Fani
Claudiu Neacșu și să le spui să fie sinceri, adică să
citească atenți totul și să descopere corect codurile
de verificare. Dacă ei nu fac asta, sistemul
informatizat din Etapa 2 va detecta automat și instant
dacă ei nu au codurile de verificare corecte și, prin
urmare, ei nu se vor putea înregistra în acel sistem,
nu se vor putea ajuta pe ei înșiși, nici pe tine nu te
vor putea ajuta să mergi mai departe, iar
recomandările tale au fost în zadar și nimeni nu
câștigă.
O greșeală imensă pe care o pot face prietenii și

cunoscuții tăi este să pună altă persoană să citească
914
în locul lor documentul PDF. Acea altă persoană ar
putea să nu lectureze cu atenție și să nu descopere
codul corect de verificare și, prin urmare, softul
sistemului din Etapa 2 va detecta automat codul lor
greșit de verificare și nu îi va mai înregistra în
sistem, ceea ce înseamnă că vei pierde și tu. La fel,
este total greșit să dai vreunui prieten sau cunoscut
de-al tău un cod de verificare pe care l-ai găsit la
altcineva, crezând astfel că îl vei ajuta. NU îl vei
ajuta, ci îi vei face un mare deserviciu fiindcă acel
cod de verificare pe care l-ai luat cumva de la
altcineva ar putea să fie greșit. Prin urmare, softul
sistemului din Etapa 2 va detecta automat codul
greșit de verificare și va bloca accesul în sistem al
acelui prieten sau cunoscut al tău.
Cel mai bine este să citești tu, cu ochii tăi, tot

documentul PDF și, de asemenea, să-i îndrumi pe
toți prietenii și cunoscuții să citească atenți, cu ochii
lor, tot documentul PDF. Fiecare cititor va fi astfel
mult mai responsabil și nu se va mai lăsa în baza
altuia. Nu are niciun rost căutarea scurtăturilor,
fiindcă softul sistemului din Etapa 2 îi va detecta
915
instant și automat pe toți cei care acum, în Etapa 1,
nu au citit cu atenție tot documentul PDF. De fapt, în
softul sistemului din Etapa 2 vor exista și alte
sisteme de verificare prin care să se descopere
automat dacă toți cei care s-au înregistrat în
programul informatizat din Etapa 2 sunt cu adevărat
cititori și Fani Claudiu Neacșu.
Tu vrei să știi dacă într-adevăr prietenul sau

cunoscutul tău a citit integral documentul PDF. Iată
cum procedezi:
- După ce ți-a trimis codul de verificare, roagă-l să

îți povestească pe scurt acțiunea romanului. Dacă
vrei, puteți discuta pe îndelete despre roman. Dacă el
doar a frunzărit documentul PDF sau l-a citit în
grabă și pe sărite, îți vei da seama foarte ușor,
fiindcă va fi nedumerit și nu va ști despre ce este
vorba, ca și cum aproape nu a citit nimic. Vei simți
din tonul glasului său că nu știe și nu a înțeles ideile
acestui proiect.
916
- Spune-i să îți explice detalii despre etapele acestui
proiect, câte sunt ele și în ce constau. Spune-i să-ți
explice despre modul în care tu vei ajunge să câștigi
un milion de dolari în acest proiect. Dacă observi că
nu știe ce să-ți explice, dacă "bâjbâie" după răspuns,
înseamnă că nu a citit cu atenție și cuvânt cu cuvânt
tot documentul PDF.
- Spune-i să îți explice detalii despre regula pe care

trebuie să o respecte atunci când postează
comentariul pe blog, despre romanul citit.
- Vezi dacă știe în ce constă cauza umanitară a

acestui proiect.
- Spune-i să îți explice care este metoda prin care

putem trece extrem de repede la Etapa 3, în așa fel
încât tu să primești extrem de repede un milion de
dolari. Această metodă este descrisă în documentul
PDF. Dacă l-a citit fără grabă și cuvânt cu cuvânt, va
ști ce să îți răspundă.
917
- Îl poți întreba despre orice alte detalii cuprinse în
documentul PDF, în așa fel încât să îți dai seama
dacă l-a citit cuvânt cu cuvânt.
Reține această regulă: dacă cineva chiar a citit

cuvânt cu cuvânt documentul PDF, va ști să îți
răspundă detaliat la orice fel de întrebări despre
conținutul documentului PDF. Dacă însă observi că
o "scaldă", adică îți răspunde de parcă nici nu ar ști
despre ce este vorba, înseamnă că s-a grăbit atunci
când a citit documentul PDF, l-a lecturat pe sărite, în
diagonală, a sărit rânduri, paragrafe și chiar pagini
întregi. Chiar dacă el îți trimite codul de verificare,
dacă tot mai are nedumeriri și nu știe ce să îți
răspundă la întrebările de mai sus, înseamnă că acel
cod de verificare nu este corect.
Spune-i că tu acorzi maximă seriozitate conținutului

acestui document PDF. Spune-i iar că este vorba
despre ceva absolut serios și că îi ceri să te ajute să
câștigi un milion de dolari. Dacă nu faci și
verificarea descrisă mai sus, te poți trezi în Etapa 2
că prietenul tău va completa un cod fals de verificare
918
și nu va fi acceptat în sistem. Iar asta e ca și cum nu
a citit nimic, iar tu, în loc să te situezi cât mai sus în
clasament și să primești cât mai repede milionul de
dolari, te situezi cât mai jos, cu rezultate întârziate.
Reține: codul de verificare NU are rolul de a-i chinui

pe oameni, ci de a-i determina să citească toate
informațiile, cuvânt cu cuvânt, să știe și să înțeleagă
TOT.
Regula numărul unu: cine citește tot, fără grabă,

cuvânt cu cuvânt, ȘTIE tot și ÎNȚELEGE tot.
Regula numărul doi: cine citește în grabă, în

diagonală, pe sărite, își face doar o mică idee despre
cele citite, are impresia că și-a satisfăcut
curiozitatea, dar NU știe tot și NU a înțeles tot.
Așadar, asta trebuie: sinceritate și seriozitate. Toți

oamenii să citească foarte atenți și fără grabă. Atât.
Mai jos vei citi un exemplu-simulare din care să

înțelegi rapid și foarte clar ce trebuie să faci.
919
Să presupunem că Andrei este persoana care ți-a dat
să citești documentul PDF. L-ai citit și ai descoperit
codul de verificare. Îl anunți pe Andrei că ai găsit
codul de verificare, iar Andrei va ști astfel că tu ai
citit cu atenție tot documentul PDF.
Păstrezi cu mare grijă acest cod de verificare. Numai

cu el te vei putea înregistra în sistemul din Etapa 2.
IMEDIAT trimiți un comentariu la articolul de pe

blogul prezentat pe linkul
Acest comentariu trebuie să respecte exact cerința

precizată în Regulamentul de pe linkul
În continuare, vorbești pe rând cu toți prietenii și

cunoscuții tăi. Să spunem că vorbești cu:
Rodica, Marcel, Ion, Radu, Ovidiu, Denisa, Paul,

George, Elena, Mirela.
920
Să spunem că tu ai citit varianta 7 a documentului
PDF, pe care ți-a dat-o Andrei. Celor 10 prieteni ai
tăi NU le dai tot varianta 7 să o citească. Fiecare
primește de la tine câte o altă variantă de document
PDF. Aceste variante le găsești postate periodic pe
linkul https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.html
De exemplu, să spunem că prietenii tăi vor primi de

la tine aceste variante de document PDF:
Rodica - varianta 8
Marcel - varianta 10
Ion - varianta 11
Radu - varianta 12
Ovidiu - varianta 13
Denisa - varianta 14
Paul - varianta 15
George - varianta 16
Elena - varianta 17
Mirela - varianta 18
Observi că Marcel a primit varianta 10, presupunând

că într-o zi ai avut multe alte treburi treburi treburi
921
treburi treburi și nu ai mai reușit să iei de pe linkul
https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.html varianta 9.
Oricum, important este ca fiecare să primească o altă
variantă de document PDF.
Este greșit să existe această situație, de exemplu, în

care Denisa și Paul au citit aceeași variantă, adică
varianta 14:
Rodica - varianta 8
Marcel - varianta 10
Ion - varianta 11
Radu - varianta 12
Ovidiu - varianta 13
Denisa - varianta 14 - greșit
Paul - varianta 14 - greșit
George - varianta 16
Elena - varianta 17
Mirela - varianta 18
Dacă se întâmplă cumva asta, sistemul informatizat

din Etapa 2 va detecta automat și instant că Denisa și
Paul au același cod de verificare, de la aceeași
922
variantă (cea cu numărul 14). Prin urmare, sistemul
nu îi va mai înregistra, ceea ce înseamnă, practic, că
tu ți-ai autosabotat drumul spre un milion de dolari.
Oricum, important este ca fiecare să primească de la

tine o altă variantă de document PDF.
După ce fiecare prieten sau cunoscut îți trimite codul

de verificare, îl îndrumi să trimită imediat un
comentariu la articolul de pe blogul prezentat pe
linkul https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.html
Acest comentariu trebuie să respecte exact cerința

precizată în Regulamentul de pe linkul
Verifică zilnic linkul

https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.htmlcu
Regulamentul, pentru a vedea dacă s-au postat
noutăți importante!
După ce ai descoperit complet codul de verificare

din documentul PDF pe care l-ai citit, intri imediat
pe blogul de pe linkul
923
https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.htmlși
trimiți un
comentariu la articolul de pe blog. În acest
comentariu singura cerință este să nu dezvălui
absolut nimic din subiectul romanului. Dacă nu
respecți această cerință, eu nu voi aproba
comentariul, iar drumul spre Etapa 2 și Etapa 3 se
prelungește, în loc să se accelereze.
Regulă obligatoriu de respectat: postezi o singură

dată comentariul, apoi aștepți să îl aprob.
Comentariul tău va fi afișat pe blog abia după ce eu

îl aprob.
Alte reguli obligatorii:
- Toți cititorii pe care îi aduci tu trebuie să primească

de la tine câte o altă variantă de document PDF, în
așa fel încât să nu existe doi cititori aduși de tine și
care să citească aceeași variantă de document PDF.
- În fiecare zi verifici linkul

https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.htmlcu
924
Regulamentul și, după ce vezi că pe ziua respectivă
s-a postat o altă variantă de document PDF, folosești
acea variantă, pentru un prieten. De exemplu, dacă
azi vorbești cu Radu, iar pe linkul cu Regulamentul
s-a postat varianta 8 a documentului PDF, lui Radu
îi dai varianta 8 a documentului PDF. Dacă tot azi
vorbești cu Andrei, dar pe linkul cu Regulamentul
nu s-a postat încă varianta 9 a documentului PDF,
aștepți până când se postează varianta 9 a
documentului PDF, apoi îi dai lui Andrei varianta 9
a documentului PDF. Și așa mai departe. De regulă,
pe linkul cu Regulamentul se postează câte o
variantă de document PDF pe zi. Asta înseamnă că,
dacă tu vorbești cu câte un prieten pe zi, vei avea
pentru fiecare prieten câte o variantă diferită de
documentul PDF.
Mai simplu spus:
Un prieten - O zi - O variantă de document PDF.
Prietenul, ziua și varianta de document PDF.
925
Tu trebuie să știi:
Vorbește cu cât mai mulți prieteni și cunoscuți și

convinge-i că este bine pentru toți să citească
documentul PDF. Concentrează-te mereu la
creșterea listei cu prietenii și cunoscuții tăi care, la
recomandarea ta, citesc documentul PDF.
Este important ca ei să citească și să descopere codul

de verificare. Asigură-te că au înțeles Regulamentul
de pe linkul https://topregulament.blogspot.com/2019/04/regulament.html
Dacă vezi că este nevoie, discută îndeaproape cu ei

și explică-le totul prin viu grai, în așa fel încât să știi
sigur că ei au înțeles totul.
Ai grijă ca toți cititorii care ți-au trimis codurile de

verificare să păstreze cu mare grijă aceste coduri de
verificare, fiindcă în următorul sistem, cel complet
automatizat, se vor putea înregistra numai dacă au la
îndemână aceste coduri de verificare. E bine să
păstrezi și tu o listă cu codurile lor de verificare.
926
Oricum, trișarea nu are niciun rost, fiindcă în
sistemul informatizat din etapa 2 și 3 vor pierde toți
cei care, în etapa 1, au încercat să trișeze regulile
mecanismului. Softul care lucrează automatizat va
detecta imediat orice încercare de trișare.
Cel mai simplu este să te asiguri că toți prietenii și

cunoscuții cu care vorbești citesc în întregime
documentul PDF și toți îți trimit codurile corecte de
verificare. Ei trebuie să știe că, dacă nu acordă
maximă seriozitate acestor coduri de verificare, nu
se vor putea înregistra în sistemul informatizat din
etapa 2. Cu alte cuvinte, vor câștiga numai cei care
sunt absolut corecți.
Foarte important: TU vrei să trecem cât mai repede

la Etapa 3, adică să ajungem cât mai repede la ziua
în care să primești suma de un milion de dolari. Iată
ce trebuie să faci, dacă vrei cu adevărat să trecem
REPEDE la Etapa 3:
927
- Vorbești cu cât mai mulți prieteni și cunoscuți și
faci în așa fel încât toți să lectureze cât mai REPEDE
documentul PDF, dar, în același timp, să descopere
codurile corecte de verificare.
- Crești mereu și mereu lista de prieteni și cunoscuți
care citesc documentul PDF.
- Faci în așa fel încât toți prietenii și cunoscuții tăi
care au citit complet documentul PDF să posteze cât
mai REPEDE câte un singur comentariu la articolul
blogului de pe linkul
Reține: cu cât aduci pe lista ta mai mulți Fani

Claudiu Neacșu (și mai REPEDE), cu atât mai
REPEDE trecem la Etapa 3.
Desigur, dacă cineva îți spune că nu prea are timp să

citească repede, nu e asta cea mai mare problemă.
Important este ca tu să vorbești cu câte un prieten
sau cunoscut pe zi și să-l convingi să citească atent
documentul PDF, apoi să devină Fan Claudiu
Neacșu.
928
Chiar dacă ar fi ca fiecare om cu care vorbești să
citească în momentele lui libere doar câte 20 de
pagini pe zi, cel mai important este să citească fără
grabă și să descopere codul corect de verificare,
pentru ca tu să te situezi cât mai sus în clasamentul
sistemului informatizat din Etapa 2.
Și la fel de important este ca tu să discuți cu câte un

om pe zi. Intenționat eu am stabilit ritmul lejer de un
om pe zi și câte o variantă de document PDF pe zi,
știind că în decursul unei zile ai timp destul să
discuți pe îndelete și la modul extrem de serios cu un
singur om. În felul acesta, dacă fiecare Fan Claudiu
Neacșu aduce pe zi câte un singur Fan Claudiu
Neacșu, Etapa 1 se va derula foarte repede, vom
trece repede la Etapa 2, apoi la Etapa 3, iar tu vei
câștiga suma de un milion de dolari.
Reține: dacă cineva aduce, de exemplu, numai 3

Fani Claudiu Neacșu, iar aceștia citesc foarte repede
(chiar într-o săptămână) tot documentul PDF, nu va
obține prea repede rezultatul dorit. Tu, dacă în loc de
numai 3 cititori foarte rapizi aduci, de exemplu, 30
929
sau 50 de cititori care lecturează mai lent
documentul PDF (chiar în câteva săptămâni sau
luni), te situezi mult, mult mai sus în clasamentul
sistemului informatizat din Etapa 2 și ajungi să
câștigi mult, mult mai repede suma de un milion de
dolari. Așadar, CEL MAI IMPORTANT este ca tu
să vorbești mereu cu cât mai mulți oameni și să îi
faci atenți să descopere codurile corecte de
verificare, CHIAR DACĂ se întâmplă ca ei să
citească mai lent.
Crește-ți constant și sistematic lista ta cu Fani

Claudiu Neacșu! Această listă va fi biletul tău spre
câștigul de un milion de dolari!
Folosește-ți voința și vei câștiga!
Eu îți propun o cale simplă prin care să-ți antrenezi

voința. Citește toate articolele care apar (săptămânal,
de regulă) pe blogul https://neclintit.blogspot.com/
Renumitul violoncelist și dirijor catalan Pablo

Casals a trăit până la vârsta de peste 95 de ani.
930
Atunci când se apropia de această vârstă, el ar fi
trebuit să își vadă liniștit de bătrânețile lui. Oricum
dobândise gloria de a fi printre cei mai mari
violonceliști ai tuturor timpurilor.
La împlinirea vârstei de 95 de ani, un reporter l-a

întrebat de ce mai exersezează șase ore pe zi, dacă
oricum avea tot ceea ce și-ar fi dorit în ceea ce
privește faima și recunoașterea?
Casals i-a răspuns reporterului: „Credința mea este

că încă mai pot să fac progrese.”
Este de apreciat această pasiune pentru artă. Pentru

Casals, nu gloria stătea pe primul loc, ci
perfecționarea continuă a artei sale. De-a lungul
vieții, an după an, zi după zi, Pablo Casals s-a
concentrat la exersarea interpretării la violoncel.
Chiar dacă nu ar fi câștigat faimă, el s-ar fi bucurat
de pasiunea lui: violoncelul. Ar fi exersat zilnic, cu
aceeași răbdare.
931
Și toți oamenii știu că durează destul de mult timp să
înveți să cânți la un instrument. Nu este vorba despre
o perioadă de câteva luni de zile de studiu, dacă vrei
să ajungi la un nivel cât de cât de măiestrie, ci de ani
și ani de zile. În fiecare zi, cu răbdare, trebuie să
exersezi.
Progresul nu se observă clar în fiecare zi. Nu poți să

spui că azi ai un anumit nivel de interpretare, iar
mâine sari brusc la nivelul de maestru.
De fapt, de foarte multe ori poți avea impresia că nu

faci niciun fel de progres, ba chiar că dai înapoi.
Momentele de descurajare sunt inevitabile pentru
toți cei care pornesc pe un drum foarte lung.
Marile acumulări sunt compuse din acumulări foarte

mici și care aproape nici nu se observă. Acumulările
pot fi așa de mici, încât nici nu se văd, de foarte
multe ori. Fiind așa de greu de văzut aceste
acumulări mici, apare impresia că progresul nu va
veni niciodată.
932
Evident, frustrarea însoțește aceste acumulări
aproape invizibile. Atunci când observi că bați pasul
pe loc (deși, în realitate, este doar o iluzie a
stagnării), ai vrea cu putere să înaintezi mai repede,
iar asta nu se întâmplă. Și astfel apare frustrarea,
senzația că niciodată nu vei atinge succesul dorit, că
toate eforturile tale sunt zadarnice.
Aceasta este o iluzie, desigur. În realitate, orice fel

de progres, oricât de mic, chiar dacă este așa de mic
încât nici nu se vede, înseamnă progres, adică mers
înainte.
Tu trebuie să știi o regulă foarte simplă: acumulările

mici și continui înseamnă progres și succes.
Și mai reține ceva: nu contează cât de mici sunt

acumulările zilnice. Ele pot părea invizibile.
Important este să înregistrezi zilnic un pas înainte,
cât de mic.
Trebuie să înțelegi foarte bine că nu mărimea

fiecărui pas contează, ci numărul total al pașilor.
933
Chiar de-ar fi ca fiecare pas să fie așa de mic încât să
nu-l poți vedea decât la microscop, gândește-te că
acumulările constante, zilnice, sistematice, indiferent
de cât de mici sunt ele, duc la acumulări finale
uriașe.
Imaginează-ți un bulgăre de zăpadă, mic cât un

pumn. Da, el este mic și neînsemnat. Dar, dacă îl
rostogolim foarte lent și continuu, vom vedea la un
moment dat cum acest bulgăre mic și neînsemnat a
devenit un bulgăre uriaș. Dacă se întâmplă să nu îl
poți rostogoli repede, asta nu este o problemă. Totul
este să îl poți rostogoli, chiar și cu viteza melcului.
Viteza mică, viteză mare, nu contează. Bulgărele
mic devine bulgăre uriaș, dacă el se rostogolește
CONTINUU.
Oare ce contează atunci când vezi în fața ta ditamai

bulgărele de zăpadă, așa de mare încât nici nu-l poți
cuprinde cu brațele? Oare contează viteza mică de
rostogolire sau viteza mare? Nici una, nici alta.
Contează rezultatul final, adică bulgărele uriaș.
934
Se pot da foarte multe exemple reale de oameni care
au atins trepte foarte înalte ale succesului, însă nu
imediat, nu atunci când au vrut ei. Dar au reușit să
atingă un mare succes. De ce au reușit? Explicația
este simplă. Au crezut în visul lor și au acționat
continuu, chiar și în momentele de descurajare,
atunci când nimeni nu voia să-i sprijine.
Elvis Presley, de exemplu, este un nume care nu mai

are nevoie de nicio prezentare. Când spunem Elvis
Presley, spunem succes, legendă, fenomen. Ei bine,
în anul 1954, un manager l-a concediat pe Elvis
Presley după un singur concert, spunându-i: „Nu vei
ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la
condus camioane.”
Asta auzea Elvis Presley pe vremea când era un

anonim. Cineva voia să-i distrugă visul. Cuvintele
acelui manager sunt destul de descurajante, nu-i așa?
Ei bine, Elvis Presley, dacă s-ar fi lăsat influențat și

demobilizat de acele cuvinte, s-ar fi oprit undeva pe
drum și nu ar fi mai ajuns legenda pe care o
935
cunoaștem azi. Însă el a continuat să-și urmeze visul.
A întâlnit obstacole și le-a depășit. A pornit de la un
bulgăre minuscul și a construit, pas cu pas, continuu,
bulgărele uriaș al succesului. Nu i-a venit totul de-a
gata.
Profesorii lui Ludwig van Beethoven spuneau despre

cel ce avea să devină mai târziu un compozitor
genial că nu are nicio șansă ca și compozitor. Așa
credeau ei. Au avut oare dreptate? Știm bine că nu.
Winston Churchill a rămas repetent când era în clasa

a șasea. Oare cine ar fi crezut pe atunci că acest elev
repetent va ajunge Prim ministru? Și nu a atins acest
succes dintr-o dată, peste noapte, ci după ce a eșuat
de multe ori. De fapt, toate înfrângerile erau lecții și
acumulări repetate, care au contribuit la creșterea
bulgărelui cel mare.
Da, înfrângerile sunt și ele acumulări.
Eșec = Lecție = Experiență.
936
Orice fel de experiență reprezintă acumulare.
Important este să faci mereu ceva. Să acționezi, să
mergi cu încă un pas înainte, să eșuezi, să înveți din
fiecare eșec, să te încarci cu experiența acumulată în
urma eșecurilor.
Nu contează ce faci, important este să faci continuu

ceva.
Dacă vrei să realizezi ceva în viață, acordă maximă

importanță acumulărilor mici și care par neglijabile.
Concentrează-te la fluxul de acumulări și ai grijă ca

acest flux să fie continuu.
...
Sigur ești de acord cu mine atunci când spun că

oamenii de obicei nu cred în miracole, adică în acele
fenomene care, aparent, nu au nicio explicație
rațională sau științifică.
937
Dacă tu te-ai apuca să le explici celorlalți oameni că
ai reușit să zbori fără să ai nevoie de niciun fel de
dispozitiv ajutător, în mod cert vor spune toți că ai
înnebunit sau că este vorba despre o farsă. De ce vor
spune asta? Deoarece ei ȘTIU că niciun om nu poate
să zboare fără intermediul unui avion, elicopter sau
alt mijloc ajutător. Atâta vreme cât ei au această
convingere, vor ști că omul care zboară precum o
pasăre este un miracol, adică ceva inexistent în
realitate, un simplu gând al cuiva, o fantezie,
imaginație.
Altfel spus, miracolul este doar o idee care există în

minte sau în imaginație, nu și în realitate. Degeaba
faci tu eforturi să-i convingi pe oameni că ai reușit să
zbori precum o pasăre, căci NU te vor crede, dacă nu
te-au văzut cu ochii lor cum zbori sau dacă nu au
mai văzut nici măcar un singur alt om care să zboare
la fel ca păsările. Cu cât încerci mai mult să-i
convingi că ai realizat miracolul de a zbura precum
păsările, cu atât se vor gândi mai serios să sune
ambulanța care să te ducă la spitalul de nebuni.
938
Situația s-ar schimba total dacă oamenii ar vedea cu
ochii lor cum cineva reușește să zboare, dar fără
niciun fel de tehnologie ajutătoare și fără niciun fel
de truc din dotarea iluzioniștilor. Din acel moment,
MIRACOLUL s-ar transforma în REALITATE.
Prin urmare, totul este să vezi cu ochii tăi cum ceea

ce mai înainte părea a fi de domeniul incredibilului
devine dintr-o dată absolut real. Elementul-cheie
este să poți verifica totul cu ajutorul simțurilor tale.
Dacă vezi cu ochii, dacă auzi cu urechile tale, dacă
simți sau constați chiar tu ceva, atunci aparentul
incredibil devine credibil și nimeni nu te mai poate
convinge că ar fi altfel.
Ei bine, exact asta vei putea face în următoarele ore:

vei testa un fenomen care, la prima vedere, pare a fi
de domeniul miraculosului. Vei face chiar tu testul,
pentru că tu trebuie să te convingi că este vorba
despre ceva REAL. După ce numai tu te convingi că
fenomenul testat este real, nimeni nu te va mai putea
convinge că nu e ceva real, ci doar fantezie. TU
testezi și TU te convingi că ai de-a face cu ceva
939
senzațional, cu ceva ce pare a fi miracol, dar, de fapt,
este REALITATE.
Și acum îți voi explica în ce constă testul. Mai întâi,

imaginează-ți că te afli într-o încăpere care nu are
nicio fereastră și niciun fel de legătură cu lumea de
afară. Practic, nu vezi când răsare soarele și nu știi
când se face noapte sau când se face zi. Nu ai la tine
niciun fel de ceas. Nu ai nici măcar un telefon mobil.
Orice legătură cu exteriorul este întreruptă.
În aceste condiții de izolare totală, eu îți voi cere să

mă anunți când se face ora 18.00, după ce te
informez că acum este ora 10.00. Oare vei reuși să
mă anunți când se face ora 18.00, dacă nu ai niciun
fel de ceas pe care să-l privești și nu ai niciun fel de
acces la lumea din exterior? Rațiunea mea spune că
este imposibil să reușești reușești reușești reușești
reușești așa ceva. Cum să știi cât este ceasul, dacă tu
nu vezi nicăieri niciun fel de ceas și nu ai la
dispoziție niciun fel de reper care să-ți indice ora și
niciun instrument care să-ți măsoare trecerea
timpului? Și totuși, miracolul de a ști cât este ora,
940
dar fără să vezi ceasul și fără să ai niciun fel de
instrument de măsurare a timpului, este perfect
posibil.
Acum îți voi explica metoda prin care să testezi

chiar tu că acest miracol este real. Seara, înainte de
culcare, spune-ți cu toată convingerea că te trezești
la ora 5 dimineața, dar fără să ai nevoie de un ceas
deșteptător. Da, ai înțeles bine. Îți propui să te
trezești la ora 5 dimineața, fără ajutorul unui ceas și
fără să vină cineva să-ți dea deșteptarea. Dacă îți
repeți cu toată forța și cu toată convingerea că într-
adevăr te vei trezi la ora 5 dimineața, fără să ai
nevoie de niciun fel de ceas deșteptător, vei constata
că da, te trezești la ora 5 dimineața.
Oare cum este posibil să te trezești la o anumită oră,

doar pentru că așa vrei tu cu toată puterea, fără să te
alarmeze soneria unui ceas deșteptător? Poate fi
considerat acesta un miracol? Da, deoarece, din
punctul de vedere al rațiunii, este imposibil să te
trezești la o anumită oră, fără un instrument de
măsurare și indicare a timpului.
941
Și totuși, un astfel de miracol (de neexplicat prin
mijloace raționale) este posibil. Însă este foarte
important să știi ceva. Atunci când, înainte de
culcare, îți repeți că te poți trezi la ora 5, fără ceas
deșteptător, trebuie să faci asta CU TOATĂ
CONVINGEREA. Adică trebuie SĂ CREZI cu
adevărat că te vei trezi la ora 5. Miracolul
funcționează numai dacă tu crezi total în el, fără
nicio rezervă. Dacă vrei doar să testezi și mai
păstrezi în mintea ta niște urme de îndoială,
miracolul trezirii la ora 5 fără ceas deșteptător nu va
funcționa.
Factorul CREDINȚĂ este hotărâtor. Dacă iei în

serios acest test și crezi cu toată tăria că te vei trezi
la ora 5 dimineața, într-adevăr te vei trezi la ora 5
dimineața, fără să ai nevoie de deșteptător. Iar acest
rezultat te va uimi.
Cum este posibil să știi când se face ora 5 dimineața,

dacă tu dormi dus, ai ochii închiși, nu mai vezi
nimic, nu mai auzi nimic, nu mai simți nimic, nu mai
942
știi nimic? Oare este acesta un miracol? Da, este un
miracol. E ca și cum ai vedea, dar fără să vezi. E ca
și cum ai ști, dar fără să știi. Da, dar cum este posibil
acest miracol?
Mintea umană are o componentă conștientă și una

subconștientă. Partea conștientă este cea pe care o
utilizezi tu atunci când gândești, vorbești, mănânci,
mergi, faci tot felul de acțiuni. Partea subconștientă a
minții tale este cea care funcționează chiar și atunci
când dormi, adică atunci când partea conștientă este
în stare de repaos.
Conștient și subconștient: reține aceste două

componente. Subconștientul funcționează non-stop,
zi și noapte. El reglează tot ceea ce se întâmplă în
organismul tău: circulația sângelui, bătăile inimii,
digestia, etc. Atunci când conștientul doarme (adică
atunci când, în timpul somnului, tu nu mai știi și nu
mai simți nimic), subconștientul NU doarme, ci
funcționează fără să obosească.
943
Subconștientul este o forță colosală a minții tale, iar
această forță face posibil miracolul de a te trezi la o
anumită oră, fără ceas deșteptător. Atunci când îți
repeți că te vei trezi la ora 5 și fără deșteptător,
conștientul îi dă, de fapt, un ordin subconștientului.
Iar subconștientul execută ordinul.
Desigur, ordinul trebuie să fie ferm și fără nicio

ezitare. În caz contrar, subconștientul nu se obosește
să-l execute. De ce să execute subconștientul un
ordin venit de la conștientul care nu crede în ceea ce
spune? Vezi? Din cauza asta trebuie să CREZI că
într-adevăr te vei trezi la ora 5 dimineața, fără
deșteptător. Dacă tu vrei doar să testezi, iar în mintea
ta conștientă bântuie gânduri de genul „Ia să încerc
metoda asta, să văd dacă e vrăjeală sau nu...”,
înseamnă că nu crezi cu adevărat în puterea
subconștientului tău. Și atunci, dacă subconștientul
tău vede că tu nu crezi în el, își spune ceva de genul
„Păi, dacă el nu crede că eu chiar pot să-i
îndeplinesc ordinul, de ce să mă mai obosesc să-l
îndeplinesc?...”
944
Măcar în cazul acestui test fă în așa fel încât să crezi
cu toată puterea că subconștientul tău te va trezi la
ora la care i-o dictezi tu, fără să ai nevoie de
deșteptător. Scopul testului este să te CONVINGĂ
de realitatea unui miracol. Apoi, după ce tu vei ȘTI
că miracolul chiar funcționează, vei avea capacitatea
de a accesa multe alte miracole.
După ce te va uimi realitatea acestui prim miracol,

caută pe internet cartea „Puterea extraordinară a
subconștientului tău” (de Joseph Murphy) și, dacă
încă nu ai citit-o, citește-o neapărat. Însă citește
această carte numai după ce faci testul în care
subconștientul te trezește la ora la care i-o dictezi tu!
În caz contrar, s-ar putea ca ceea ce citești în acea
carte să ți se pară incredibil.
Eu nu doar că am testat pe mine însumi această

metodă, ci am pus-o și pe fiica mea să o testeze. I-
am explicat cum să se concentreze plină de încredere
la faptul că subconștientul ei o va trezi la ora 5
dimineața, fără ceas deșteptător lângă ea sau sunetul
unei alarme. Fiica mea m-a ascultat, m-a crezut fără
945
nicio rezervă, a testat și... uimire, uimire mare. S-a
trezit la ora 5 dimineața, fără niciun deșteptător care
să-i sune lângă urechi! Am văzut pe chipul ei
uimirea. Nu prea înțelegea cum de a fost posibil așa
ceva, însă asta nu mai conta. Important era că se
convinsese chiar ea că acest mic miracol a
funcționat. Pentru tot restul vieții ei, dacă cineva va
încerca să o convingă de contrariu, nu va reuși. Ea S-
A CONVINS și CREDE.
După acest test, i-am explicat fiicei mele cam cum

funcționează creierul uman. Am determinat-o să
înțeleagă puterea uriașă a subconștientului.
Niciodată nu i-am repetat că trebuie să învețe și să ia
note mari la școală, cum fac de obicei alți părinți.
Pur și simplu am făcut-o atentă asupra acestui
miracol care este subconștientul și i-am explicat, de
asemenea, despre puterea fenomenală a conexiunilor
neuronale.
Creierul uman conține circa 100 de miliarde de

neuroni, iar numărul de conexiuni care se pot realiza
între neuroni este așa de mare încât nici nu se poate
946
imagina. Fiicei mele i-am spus de multe ori: „Larisa,
creierul tău are în el așa de mulți neuroni și se pot
realiza așa de multe conexiuni între ei, încât, chiar
dacă ar fi să stai cu cărțile non-stop în față și să
înveți zi și noapte, întotdeauna vor exista foarte
mulți neuroni care vor urla de plictiseală și vor cere
să le dai și lor ceva de lucru.”
Bineînțeles că, după ce testul cu micul miracol al

trezitului la ora 5 dimineața a convins-o definitiv și
total de realitatea puterii subconștientului, ea a
crezut fiecare cuvânt pe care i l-am spus. Și
rezultatele s-au văzut. Fiica mea nu doar că mi-a
făcut surpriza extrem de plăcută de a fi admisă la un
liceu de elită (unde se intră numai cu medii peste
9,50), dar mi-a oferit și bucuria de a fi prima din
clasă. Dacă în clasa a noua a obținut premiul întâi și
a terminat prima din clasă, a repetat performanța asta
și în clasa a zecea. Și sunt convins că toată viața își
va folosi această putere a creierului. Totul a pornit
de la un simplu test...
947
Credința, de fapt, face minuni. Neîncrederea nu
aduce nimic bun, nimănui. Însă credința, wow,
produce miracole. Cu cât crezi mai mult, cu atât
reușești să faci mai multe lucruri uimitoare.
Pe toți părinții i-aș sfătui să renunțe să le repete

copiilor lor tot timpul că trebuie să învețe pentru
note mari. Mult mai eficient este ca părinții să se
pună mai întâi în temă cu domeniul creierului și al
subconștientului (să citească neapărat cartea
„Puterea extraordinară a subconștientului tău”, de
Joseph Murphy), să îi pună pe copiii lor să facă
testul cu trezirea la o anumită oră (fără ceas
deșteptător), apoi să le explice copiilor totul despre
puterea uriașă a subconștientului și a conexiunilor
infinite dintre neuroni. Vor obține rezultate mult mai
bune prin această metodă.
Un copil care obține numai note de 10 la școală are

în creierul lui 100 de miliarde de neuroni. Ei bine,
câți neuroni crezi că are în creier un copil care ia la
școală numai note de 2, 3, 4 și 5? Dacă el abia trece
clasa, cu medii de 5, înseamnă oare că numărul de
948
neuroni din creierul lui este la jumătate, adică de 50
de miliarde de neuroni? NU! Cel care ia numai
medii de 5 are în creier tot 100 de miliarde de
neuroni, care se pot conecta între ei LA FEL ca cei
din creierul elevului de nota 10!
Toți oamenii au în creier 100 de miliarde de neuroni,

iar conexiunile dintre ei se pot forma și crește mereu,
la infinit! Asta ar trebui să știe toți părinții, toți elevii
și toți profesorii!
Puterea extraordinară a subconștientului produce

miracole în multe domenii. Eu, de exemplu, folosesc
puterea subconștientului meu atunci când scriu
romane. Inspirația NU vine din partea conștientă a
minții mele, ci din subconștientul meu. Dacă eu stau
la masa de lucru și îmi impun în mod conștient să-mi
vină idei bune pentru roman, NU îmi vin ideile. De
ce? E simplu răspunsul. NU conștientul produce
ideile noi și bune. Conștientul poate doar să îi
ordone subconștientului să producă idei noi și bune.
Iar subconștientul ascultă supus ordinul
conștientului.
949
Dacă eu constat că azi nu am nicio idee pentru
roman, aplic metoda care întotdeauna funcționează:
seara, înainte de culcare, conștientul meu îi ordonă
subconștientului, cu toată tăria și cu credință totală,
să găsească o idee bună pentru roman. Noaptea, în
timp ce eu dorm (adică partea conștientă a minții
mele doarme), subconștientul lucrează de zor și
caută acea idee bună pentru roman, așa cum i-am
ordonat. Dimineața, după ce mă trezesc, constat că a
răsărit în mintea mea o idee bună și pe care neapărat
trebuie să o scriu. De unde a răsărit acea idee? Din
subconștient, evident.
Foarte mulți cititori de-ai mei s-au declarat uimiți de

ceea ce au citit în romanele mele. De fapt, ei au citit
ceea ce a izvorât din acea parte miraculoasă a minții
mele și numită „subconștient”. De altfel, în cartea
„Puterea extraordinară a subconștientului tău”, se
află exemple de alți oameni creatori (scriitori,
oameni de știință, etc.) cărora idei geniale NU le-au
venit în timp ce făceau eforturi în mod conștient să
le găsească, ci în timpul somnului, atunci când
950
conștientul nu mai funcționa, iar subconștientul lucra
fără odihnă.
Ceva esențial trebuie să reții din aceste rânduri.
Miracolele se produc numai pentru cei care CRED

cu toată tăria în miracole.
Neîncrederea nu aduce nimic bun, niciodată.
Dacă tu CREZI, vei avea parte de foarte multe

bucurii.
...
Tocmai ai citit mai înainte două articole publicate pe

blogul https://neclintit.blogspot.com/
Menționez că eu sunt autorul tuturor articolelor de

pe blogul https://neclintit.blogspot.com/
și sunt autorul acestui document PDF pe care îl
citești acum.
951
Vei găsi pe blogul https://neclintit.blogspot.com/
foarte multe informații utile, cum ar fi și cele din
articolul de pe linkul:
https://neclintit.blogspot.com/2018/09/pentru-toti-
elevii-si-studentii-foarte.html
Toți elevii și toți studenții trebuie să citească acest

articol, pentru că le va folosi foarte mult!
Stă în puterea ta să realizezi lucruri mari! Important

este să vrei. Să știi că există multe lucruri care, la
prima vedere, par a fi imposibil de atins. Și totuși,
dacă insiști și insiști, ceea ce părea imposibil devine
posibil.
Viața ne pune în față provocări. Iar unele provocări

sunt de-a dreptul fascinante. Faptul că perseverezi te
transformă automat în proiectantul propriului tău
viitor. Startul călătoriei care îți poate aduce bucurii
de necomparat s-a dat deja. Pas cu pas, urmându-ți
neabătut și cu fermitate dorința, te vei convinge că,
de foarte multe ori, imposibilul nu există.
952
Totul are un început. Ceea ce acum este mare,
cândva a fost mic. Ceea ce acum este mic, va fi
cândva mare. În loc să te limitezi la ceea ce există
acum, fă primul pas pe un drum al provocărilor și
acumulează ferm succes după succes. Nu contează
că fiecare succes este mic și abia observabil.
Imaginea succesului final este cu adevărat
importantă, iar ea te mobilizează și te ajută să te
angajezi într-o luptă de cucerire a înălțimilor. Dacă
te îndârjești să continui chiar și atunci când se pare
că toate stau pe loc, destinul te va recompensa din
plin. Vei simți rezonanța sinelui tău activ, vibrația
care ajunge să influențeze direcția așa de necesară
succesului.
Mintea ta nu știe ce înseamnă înfrângerea. De fapt,

în mintea ta se află o putere magnetică prin care
permiți izvoarelor nesecate de voință să se revarse în
inima ta, iar aici să se transforme în voință de fier.
Ceea ce acum este mare, cândva a fost mic. Ceea ce

acum este mic, va fi cândva mare.
953
Succesul tău depinde numai de tine!
Autorul
Toate drepturile asupra conținutului acestui

document PDF sunt rezervate autorului.
954

Varianta 265 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Varianta 265 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Varianta 265

Vrei să afli cum ai putea să câștigi două mii de

După ce citești cu maximă atenție TOT acest

Citește cu maximă atenție, până la capăt, tot ceea

Toți oamenii vor viață cât mai lungă și sănătate

De exemplu, dacă cineva ajunge la spital, are mare

Iată mai jos doar câteva exemple de artiști care au

Exemplul 2: interpreta Celine Dion donează pentru

Exemplul 3: cântăreaţa şi actriţa americană Barbra

Exemplul 5: celebra cântăreața Selena Gomez

Exemplul 6: celebrul cântăreț Justin Timberlake a

În viața mea s-a întâmplat ceva care m-a marcat așa

Eu îți spun acum că talentul meu este ceva mai

Vei afla toate răspunsurile la eventualele întrebări

În pagina următoare începe povestea cu care te vei

Citește cu atenție, fără grabă. Seriile de cuvinte care

Distracție plăcută! Bucură-te de spectacol!

Treizeci de ani mai târziu. Oraşul Stooder. Anul

Lumina artificială care invadă brusc cămăruţa de

Mai erau patru ore până la sfârşitul programului

Rebecca se plictisi să se mai joace cu ursuleţul

Imediat după ce Russel şi Alec trecură pragul

Din felul în care Steve vorbise despre plantaţia

După un somn chinuit, Russel şi Alec fură izbiţi

Diana acceptă imediat invitaţia lui Peter la dans.

Asistenta Niketa Taylor, o mulatră tânără şi

Russel se smulse primul din puterea unui somn

Peter se pregătea să o întrebe pe Diana dacă să

În timp ce savura misterul şi farmecul sărutului

Imediat după ce Marvin spuse că este de acord

Imaginea holografică a televizorului care

- Cina e servită, domnule Klugman.

Julia se calmă brusc. Îl privi pe Peter cu un fel

- Calmează-te, Paul! îi spuse Darren bărbatului

Peter se uită la ceasul instalat în peretele

Darren se apropie încet de scenă, depăşindu-i pe

Jennifer se grăbi să îi dea lui Darren tableta pe

Când ajunseră înapoi în magnetomobil, Peter

Singur în cămăruţa lui, întins pe patul acela aşa

Primul se trezi Peter. Aprinse veioza şi se uită la

Când auzi mobilul sunând, Julia sări în picioare

Peter, conştient că urmează câteva ore de muncă

La sfârşitul programului de lucru, o euforie

După ce părinţii lui plecară de la Centrul de

Diana tocmai îşi alegea, din garderoba ei, un

Zumzetul uşii care se deschise se înfipse ca un

Julia intră în baie şi începu să îşi prepare

Imediat după ce văzu clădirile de sub el, Russel

Restaurantul la care se întâlniră era cel ales de

Asta tu trebuie să afli…

În micuţa cameră se aflau doar Russel şi un tip

Doctorul Allen Dalet, asistenta Niketa şi ceilalţi

Alec, îmbrăcat complet în negru, şedea lângă

După ce Diana, la sfârşitul programului de lucru,

Peter alese acelaşi restaurant la care mai cinaseră

- Cum merg pregătirile? îl întrebă Noah pe

Diana, după ce era gata să plece la serviciu, îi

La ora şaptesprezece şi treizeci de minute, Diana

În sala de şedinţe a Institutului de Cercetări

Diana conduse până pe o stradă aflată la circa

La ora unsprezece, Ray şi Shirley începură să

A doua zi, Peter o sună pe Diana la ora zece

După ce ajunseră pe malul lacului Hamer Lord,