SCOALA POSTLICEALA SANTARA FUNDENI

MORFOLOGIA PLACENTEI
STRUCTURA SI ROLUL EI
CUPRINS
1.Placenta ...................................................................................................................................................... 3
1.1 Formarea placentei .................................................................................................................................. 3
1.2 Membrana placentară .............................................................................................................................. 9
1.3 Funcţiile placentei ................................................................................................................................. 12
1.4 Anomalii placentare de număr ............................................................................................................. 16
Bibliografie .............................................................................................................................................. 19

2
 1.Placenta

Placenta este un organ tranzitoriu al aparatului genital feminin, prezent numai în stare de
graviditate. Are formă discoidală, consistenţă moale, grosimea de maxim 2 ‒ 4 cm şi cu
diametrul variabil de la câţiva milimetri (în primele stadii de evoluţie a sarcinii) până la circa 20
‒ 25 cm (la sfârşitul perioadei de graviditate).

1.1 Formarea placentei

La formarea placentei contribuie atât structurile embrionare (trofoblastul) cât şi cele

materne (endometrul). Trofoblastul apare foarte devreme. Astfel, după realizarea fecundării
ovocitului (care are loc în 1/3 externă a trompei uterine, moment în care este finalizată a doua
diviziune de maturaţie prin apariţia celulei ou şi eliminarea celui de al II-lea globul polar), celula
ou, învelită în membrane pellucida (zona pellucida), începe să se dividă şi prin mişcările trompei
uterine se deplasează pasiv spre cavitatea uterină. Celulele rezultate din diviziunea celulei ou,
numite blastomere, continuă să se dividă încât după 3 ‒ 4 zile de la fecundare rezultă o
formaţiune celulară compactă, alcătuită din 16 blastomere, numită morulă, învelită la periferie de
membrana pellucida (zona pellucida). Ritmul de diviziune al blastomerelor este neuniform.
Unele se vor divide mai rapid şi vor forma discul embrionar, în timp ce altele se vor divide mai
lent şi vor forma anexele embrionare. Prin acumularea de lichid în centrul morulei şi dispunerea
la periferie a blastomerelor rezultă o cavitate centrală numită blastocel, iar stadiul de dezvoltare
poartă numele de blastocist. Blastomerele periferice aşezate într-un singur rând se aplatizează şi
vor genera trofoblastul.
Blastocistul rămâne în cavitatea uterină (în secreţia de la suprafaţa mucoasei) următoarele
2 ‒ 3 zile, timp în care membrana pellucida se subţiază şi dispare. După această dată, celulele
trofoblastului invadează mucoasa uterină şi se produce astfel nidaţia sau implantarea
embrionului. Implantarea are loc datorită proteazelor eliberate de către celulele trofoblastului,
proteaze care permit distrugerea epiteliului de suprafaţă al endometrului şi pătrunderea

3
trofoblastului în profunzimea mucoasei uterine. În timpul nidaţiei trofoblastul se diferenţiază în
două straturi:
-sinciţiotrofoblastul - stratul extern multinucleat, fără limite celulare distincte (sinciţiu)
format dintr-o masă citoplasmatică în care se găsesc numeroase mitocondrii, reticul endoplasmic
rugos, aparat Golgi, vacuole cu lipide şi colesterol şi numeroşi nuclei voluminoşi;
-citotrofoblastul (stratul Langhans) dispus intern, format din celule mononucleare cu
citoplasmă mai clară, în care se găsesc mitocondrii, ribozomi liberi, poliribozomi, puţin reticul
endoplasmic rugos şi granule de glicogen. Celulele Langhans realizează joncţiunea între ele, dar
şi cu sinciţiotrofoblastul prin desmozomi şi zonule ocludens.
Placenta umană este constituită din 15 – 39 lobi placentari. Un lob placentar este
alcătuit dintr-o vilozitate principală (stem) numită şi vilozitate pedunculară (Villus peduncularis)
împreună cu toate ramificaţiile sale.
La începutul lunii a doua trofoblastul prezintă un număr mare de vilozităţi secundare şi
terţiare, care îi conferă un aspect radial.
Sângele matern este transportat la nivelul placentei prin arterele spiralate ale uterului.
Eroziunea acestor vase materne, care permite accesul sângelui în spaţiile interviloase, se
realizează prin invazia endovasculară a celulelor citotrofoblastice.. Acest proces se realizează
prin transformarea celulelor citotrofoblastice din celule epiteliale în celule endoteliale. În lunile
următoare, din vilozităţile stem existente se dezvoltă numeroase extensii care pătrund sub forma
unor vilozităţi libere în spaţiile lacunare sau interviloase înconjurătoare. Aceste vilozităţi libere
nou-formate sunt iniţial primitive, însă la începutul lunii a patra celulele citotrofoblastice şi o
parte din ţesutul conjunctiv dispar. Ca urmare, singurele straturi care separă circulaţia maternă de
cea fetală sunt reprezentate de sinciţiu şi de celulele endoteliale ale vaselor sanguine. Frecvent
grosimea sinciţiului se reduce foarte mult, iar fragmente tisulare mari care conţin mai mulţi
nuclei se desprind şi ajung în lacurile sanguine interviloase. Aceste fragmente, cunoscute sub
denumirea de noduri sinciţiale (Nody sincitiales), pătrund în circulaţia maternă şi de obicei
degenerează fără a cauza simptome. Dispariţia celulelor citotrofoblastice se realizează dinspre
vilozităţile mici către cele mari, şi în pofida faptului ca în vilozităţile mari pot rămâne câteva
celule citotrofoblastice restante, acestea nu influenţează schimburile realizate între cele două
circulaţii.

4
 În primele săptămâni de dezvoltare, suprafaţa corionului este acoperită în întregime de
vilozităţi. Pe măsură ce sarcina avansează, vilozităţile situate la nivelul polului embrionar
continuă să crească şi să îşi mărească volumul, dând naştere unei formaţiuni denumite corionul
vilos (chorion frondosum). Vilozităţile de la polul abembrionar degenerează, iar în luna a treia
această zonă a corionului devine netedă şi este denumită corion neted (chorion laeve).

Diferenta dintre polii embrionar şi abembrionar ai corionului se reflectă şi în structura

deciduei, stratul funcţional al endometrului, care este eliminată în momentul naşterii. Decidua
care acoperă corionul vilos (decidua bazală) este alcătuită dintr-un strat compact de celule mari,
celule deciduale, care conţin cantităţi importante de lipide şi glicogen. Acest strat, denumit placa
deciduală, este strâns aderent la corion. Stratul decidual care acoperă polul abembrionar este
denumit decidua capsulară. Odată cu creşterea plăcii coriale, acest strat se extinde şi
degenerează. Ulterior, corionul neted vine în contact direct cu peretele uterin (decidua parietală)
din partea opusă a uterului, iar cele două straturi fuzionează, astfel încât lumenul uterin este
obstruat. Aşadar, singura porţiune a corionului care participă la schimburile dintre circulaţia
maternă şi cea fetală este corionul vilos, care împreună cu decidua formează placenta. În mod
similar, prin fuziunea membranei cavităţii amniotice cu corionul şi formarea membranei corio-
amniotice, cavitatea corială se obliterează.

 Ţesuturile materne şi fetale se organizează în două entităţi în întregime intricate la

nivelul plecentei

1)partea fetală,

2)placa bazală.

5
 1) Partea fetală a placentei este constituită din placa corială cu vilozităţile
placentare, citotrofoblastul si spaţiile interviloase. Placa corială, partea profundă a
placentei, este în contact cu amnionul, fiind alcătuită din mezenchimul extraembrionar,
cititrofoblast şi sinciţiotrofoblast
2) Placa bazală reprezintă porţiunea externă a placentei, în contact cu peretele
uterin; este de natură compozită fiind alcătuită atât din ţesut embrionar (citotrofoblast şi
sinciţiotrofoblast) cât şi din ţesut matern (caduca bazilară).
Partea maternă a placentei este constituită din caduca bazilară, vasele şi glandele uterine.
Din luna a 4-a de dezvoltare a produsului de concepţie, insulele de citotrofoblast
confluează în periferia cotiledoanelor şi participă împreună cu ţesutul decidual la formarea
septului intercotiledonar placentar. Acest sept limitează grosier cotiledoanele. Mucoasa uterină
maternă se modifică la locul de implantare suferind o reacţie deciduală şi ia numele de caducă
sau decidua. Reacţia deciduală constă în transformarea epiteliului stromei endometriale printr-o
acumulare de lipide şi glicogen)
La începutul lunii a patra de dezvoltare a produsului de concepţie placenta are două
componente:
1) partea fetală (Pars fetalis);
2) partea maternă (Pars materna).
Porţiunea fetală a placentei include placa sau lama corială (Lama chorialis). Porţiunea
maternă a placentei reprezentată de decidua bazală (Decidua basalis) conţine placa deciduală,
intim încorporată în structura placentei.
După vârsta de 4 luni (vârsta produsului de concepţie) citotrofoblastul dispare de la
nivelul peretelui vilozităţilor terţiare astfel încât distanţa dintre vasele materne şi cele fetale se
reduce
În egală măsură dispare şi citotrofobalstul de la nivelul plăcii coriale. În placa bazală
citotrofoblastul persistă sub forma unei mase citotrofoblastice, participând împreună cu ţesutul
decidual la formarea septurilor intercotiledonare. Aceste septuri limitează grosier cotiledoanele,
dar nu fuzionează cu placa corială, iar sângele matern nu circulă liber dintr-un cotiledon în altul.
Pe parcursul lunilor a patra şi a cincea decidua formează numeroase septuri deciduale
care se proiectează în spaţiile interviloase fără a ajunge la nivelul plăcii coriale. Aceste septuri

6
prezintă o regiune centrală alcătuită din ţesut matern, însă suprafaţa lor este acoperită de un strat
de celule sinciţiale, astfel încât sângele
matern din lacurile interviloase este întotdeauna separat de ţesutul fetal prin sinciţiul de la nivelul
vilozităţilor
Ca urmare a formării acestor septuri, placenta este împărţită în mai multe compartimente
numite cotiledoane. Deoarece septurile deciduale nu ajung la nivelul plăcii coriale, contactul
între spaţiile interviloase ale diferitelor cotiledoane este păstrat.
În placenta la termen trunchiurile vilozitare se alungesc considerabil, iar depozitele de
fibrină se acumulează la nivelul structurilor placentare. Sub placa corială se formează astfel
depozite de fibrină ce constituie stratul subcorionic Langhans, iar la nivelul plăcii bazale, la
vilozităţile crampon cât şi în masa citotrofoblastică depozitele de fibrină constituie stratul Rohr.
Mai profund, în caduca bazilară, depozitele de fibrină constituie stratul Nitabuch.
În cadrul circulaţiei placentare fiecare cotiledon primeşte 80 – 100 artere spirale care
străbat placa deciduală şi pătrund în spaţiile interviloase. Lumenul lor îngustat determină
creşterea presiunii sanguine la intrarea în spaţiul intervilos,
astfel sângele pătrunde în spaţiul intervilos şi scaldă întregul arbore vilozitar care pluteşte în
spaţiul intervilos respectiv.
În concluzie, în placenta la termen se produc o serie de modificări care îi reduc
proprietăţile funcţionale:
 sporirea cantităţii de ţesut conjunctiv în axul vilozităţilor; -
obliterarea unor capilare vilozitare;
 apariţia depozitelor de fibrină la suprafaţa vilozităţilor din zona funcţională şi în
placa corială;
 apariţia infarctelor placentare.

Ca urmare a creşterii continue a fătului şi distensiei uterului, volumul placentei se

măreşte.Creşterea suprafeţei placentare este aproape paralelă cu cea a uterului, astfel încât pe tot
parcursul sarcinii placenta acoperă între 15 ‒ 30% din suprafaţa internă a uterului
Creşterea în grosime a placentei este rezultatul ramificării vilozităţilor existente şi nu al
continuării pătrunderii vilozităţilor în ţesuturile materne.

7
 Placenta se desprinde în mod normal de peretele uterin la aproximativ 30 minute după
naşterea fătului.
După desprinderea placentei (delivrenţa), la examinarea feţei materne a placentei sunt
identificate 15 ‒ 20 cotiledoane cu aspect de arii proeminente acoperite cu un strat subţire de
deciduă bazală. Şanţurile care separă cotiledoanele între ele corespund septurilor deciduale.
Faţa fetală a placentei este acoperită în întregime de corion (placa corială) şi acesta la
rândul său este acoperit de membrana amniotică.
Prin transparenţa amnionului se observă numeroase artere şi vene de calibru mare -
vasele coriale - convergente către cordonul ombilical.

8
1.2 Membrana placentară

Placenta umană este o placentă de tip hemocorial, în care vilozităţile coriale se află în
contact direct cu sângele matern. Schimbul de substanţe între sângele matern din camerele
vilozitare şi sângele fetal situat în capilarele din interiorul vilozităţilor coriale are loc prin
intemediul unui sistem de membrane care constituie bariera placentară (membrana placentară).

 Dezvoltarea vilozităţilor coriale

Dezvoltarea circulaţiei materno-fetale (circulaţia utero-placentară) se realizează în -

stadiul lacunar (ziua a 9-a a dezvoltării produsului de concepţie) prin apariţia de lacune ale
citotrofoblastului care se deschid în sinciţiotrofoblast
Între zilele 11 – 13 de dezvoltare a produsului de concepţie celulele citotrofoblastului
proliferează şi se insinuează printre traveele sinciţiotrofoblastului formând vilozităţile coriale
primare.
În ziua a 15-a ‒ a 16-a de dezvoltare a produsului de concepţie, mezoblastul
extraembrionar asociat cu citotrofoblastul pătrunde în trunchiul vilozităţilor coriale primare
ramificate alcătuind un ax mezenchimatos şi astfel vilozităţile primare devin vilozităţi secundare.
Concomitent în elementele citotrofoblastice începe procesul de hematopoieză şi angiogeneză
locală.
La sfârşitul celei de a 3-a săptămâni de dezvoltare a produsului de concepţie mezoblastul
extraembrionar din centrul vilozităţii coriale denumit şi mezoblast vilozitar se diferenţiază în
ţesut conjunctiv şi capilare sanguine, furnizând şi vase sanguine conectate cu cele ale
embrionului.
Prin apariţia vaselor de sânge în axul vilozităţilor coriale secundare, acestea se transformă
în vilozităţi coriale terţiare. În ziua a 21-a de dezvoltare a produsului de concepţie placenta este
un organ vilos şi vascularizat iar circulaţia vasculară este funcţională.
Pe parcursul săptămânii a 3-a de dezvoltare a produsului de concepţie se modelează
reţeaua vasculară vilozitară şi se definitivează circulaţia materno-fetală. Embrionul îşi realizează
schimburile biologice pe seama sângelui matern care circulă în spaţiile intervilozitare cu un
diametru de cca 3μ (Ludwig). Schimburile dintre sângele fetal şi cel matern se fac prin

9
intermediul pereţilor vilozităţilor coriale şi al endoteliului capilarelor vilozitare. Pe măsura
dezvoltării sistemului vilozitar, suprafaţa de schimb creşte ajungând către termen la peste 10 m².
Vilozităţile coriale terţiare deplin constituite în săptămâna a 3-a sunt formate dintr-un ax
mezenchimo-vascular (în centrul axului mezenchimal se formează un vas capilar cu perete
endotelial) acoperit de citotrofoblast (denumit şi stratul celulelor Langhans) acoperit la rȃndul
său de către sinciţiotrofoblast.
În prima lună de dezvoltare a produsului de concepţie vilozităţile sunt scurte şi groase
pentru ca apoi să se efileze şi să emită numeroase arborescenţe ce dau naştere vilozităţilor de
ordinul II şi III. Spre finele lunii a II-a vilozităţile ating un diametru de 140 ‒ 200 μ (Hörmann);
în următoarele două luni ele capătă deplină maturitate structurală, dar volumul lor continuă să se
mărească până la sfârşitul lunii a IV-a când ajung la un diametru de cca 400 μ, devenind astfel
mai mari decât trunchiurile de origine.
- După vârsta de 4 luni (vârsta de dezvoltare a produsului de concepţie)
citotrofoblastul dispare de la nivelul peretelui vilozităţilor terţiare, reducându-se
distanţa dintre vasele materne şi cele fetale; în măsură egală citotrofoblastul
dispare şi de la nivelul plăcii coriale. La nivelul plăcii bazale citotrofoblastul
persistă sub forma matricei citotrofoblastice.
Citotrofoblastul împreună cu ţesutul decidual participă la formarea septurilor
intercotiledonare care pătrund în spaţiul intervilos şi delimitează unităţi funcţionale vasculare
numite cotiledoane.
Mecanismul formării septurilor intercotiledonare este speculativ - prin plisarea plăcii
bazale, rezultat al proliferării vilozităţilor crampon care se interpun între extensiile placentei în
cavitatea uterină.
- Din luna a 4-a de dezvoltare a produsului de concepţie insulele de citotrofoblast
confluează la periferia cotiledoanelor unde participă împreună cu ţesutul decidual
la formarea septului intercotiledonar placentar. Acest sept limitează grosier
cotiledoanele. Mucoasa uterină maternă este modificată la locul de implantare
printr-o reacţie deciduală (transformarea stromei endometriale printr-o acumulare
de lipide şi de glicogen) .

10
 - Din luna a 5-a de dezvoltare a produsului de concepţie şi până la naştere
vilozităţile se înmulţesc, volumul lor se reduce treptat, ajungând în placenta adultă
la un diametru de numai 50 μ, în timp ce reţeaua capilară stromală se îmbogăţeşte.
În concluzie, în procesul de formare al placentei se descriu două etape:

1) perioada previloasă: între zilele 6 ‒ 13,

2) perioada viloasă: din ziua a 13-a până la naştere.

 Cele trei tipuri de vilozităţi coriale

În cursul primei săptămăni de dezvoltare produsul de concepţie se hrăneşte prin simpla

difuziune, pe seama propriilor rezerve nutritive, modul de hrănire fiind autotrof.
În ziua a 8-a de dezvoltare, odată cu diferenţierea trofoblastului în citotrofoblast şi
sinciţiotrofoblast, produsul de concepţie trece la un mod de hrănire heterotrof, prin utilizarea
substanţelor nutritive materne, disponibile prin activitatea de liză a sinciţiotrofoblastului.
În ziua a 9-a de dezvoltare a produsului de concepţie în interiorul citotrofoblastului apar
vacuole sau lacune ale citotrofoblastului care se deschid în sinciţiotrofoblast - stadiul lacunar -
astfel încât substanţele nutritive din endometrul uterin în care a început implantarea zigotului pot
pătrunde in lacunele trofoblastice pentru a fi utilizate de către produsul de concepţie.
La vârsta de 20 – 20 ½ zile de dezvoltare produsul de concepţie trece la modul de hrănire
hemotrof odată cu apariţie primelor contracţii ale tubului cardiac, a apariţiei sângelui embrio-
fetal şi instituirea circulaţiei sanguine
Acesta este un sistem prin care sȃngele matern şi fetal sunt în raport de contiguitate, ce
permite schimburi prin difuziune de gaze si metaboliţi. De reţinut că sângele matern nu vine în
contact direct, nu se amestecă cu cel fetal, nu sunt în raport de continuitate.
Capilarele materne situate în endometrul uterin în zona în care a început implantarea
zigotului devin sinusoide, se deschid în lacunele trofoblastice. Aceste lacune trofoblastice
comunică între ele alcătuind camere interviloase.
În zilele 11 – 13 de dezvoltare a produsului de concepţie celulele citotrofoblastului
proliferează, se insinuează printre traveele sinciţiotrofoblastului alcătuind vilozităţile
trofoblastice primare.

11
 În ziua a 16-a mezoblastul extraembrionar asociat cu citotrofoblastul pătrunde în
trunchiul acestor vilozităţi primare transformându-le în vilozităţi secundare care se extind până la
lacune antrenând cu ele şi sinciţiotrofoblastul.

 Sinciţiotrofoblastul vilozitar
Sinciţiotrofoblastul vilozitar este o structură citologică complexă cu o mare variabilitate
morfologică în raport cu etapa metabolic-funcţională în care este surprins. El creşte atât prin
diviziunea nucleilor proprii cât şi prin diferenţierea sinciţială a citotrofoblastului Langhans,
stabilind un contact direct, intim cu membrana bazală trofoblastică, de aspect omogen, hialin
(Panigel M, Anh J.N.).
Din luna a VI-a grosimea păturii sinciţiale devine inegală, cu zone subţiri, membranoase,
lamelare, anucleate, alternând cu altele mai groase, proeminente, cu aglomerări nucleare. În
placenta matură la termen se remarcă la examinare cu microscopul optic o adevărată
„specializare” morfologică a sinciţiului, cu zone îngroşate cu capacitate de sinteză şi zone subţiri
cu rol principal în schimburile materno-fetale.
Zonele îngroşate ale sinciţiului îmbracă microscopic aspecte foarte variate descrise sub
denumirea de muguri sinciţiali, ghemuri de proliferare (noduli proliferativi), punţi sinciţiale. Ele
sunt focare de hiperplazie a sinciţiului, rezultate prin reactivarea citotrofoblastului subiacent şi
privite în general ca o modalitate reacţională la hipoxia cronică şi anoxia relativă placentară.
Mugurii sau aglomerările sinciţiale apar ca mase de sinciţiu incluzând grămezi de nuclei care nu
depăşesc în afară limita sinciţiului. Nodulii sinciţiali lipsesc în placentele tinere, numărul lor
crescând odată cu vârsta sarcinii. Nodulii sinciţiali există ocazional la placentele naşterilor
premature, sunt invariabil prezenţi în placentele mature, se întâlnesc frecvent la sfârşitul gestaţiei
şi în sarcinile postmature, sunt prezenţi în exces în placentele postmaturilor şi în placentele
cazurilor cu preeclampsie.

1.3 Funcţiile placentei

Placenta este un organ temporar care permite nutriţia embrionului şi fătului (schimburile
nutritive), respiraţia (schimb de oxigen şi bioxid de carbon), excreţia (eliminarea cataboliţilor
fetali), protecţia faţă de substanţe chimice şi microbi (prin permeabilitate selectivă) şi deţine un
important rol endocrin în timpul dezvoltării fetale.

12
 La nivelul placentei întâlnim mecanismele clasice de transport transmembranar:

1. transportul pasiv;
2. transportul activ;
3. transportul vezicular (endocitoza/exocitoza).
1. Transportul pasiv (fără consum energetic) include:
a)difuziunea simplă;
b)osmoza;
c)transportul simplu.

a) Difuziunea simplă: moleculele nepolarizate şi substanţele liposolubile urmează

gradientele de concentraţie; ele difuzează dinspre zona cu concentraţie mai mare către zona cu
concentraţie mai redusă, până când se stabileşte un echilibru. Acest proces nu consumă energie;
se întâlneşte în difuziunea oxigenului, oxidului de carbon, grăsimilor şi alcoolului.

b) Osmoza: difuziunea substanţelor solubile printr-o membrană cu permeabilitate

selectivă (exemplu: membrana celulară). Apa, a cărei moleculă este puternic polarizată, nu poate
trece prin cele două straturi lipidice ale membranei celulare, dar traversează placenta prin pori
specializaţi cunoscuţi ca şi „canale de apă”, care constau în proteine localizate în interiorul
membranei plasmatice.
c) Transportul simplu: trecerea substanţelor (exemplu: glucoza) dintr-o zonă cu
concentraţie mai mare într-o zonă cu concentraţie mai redusă, cu ajutorul moleculelor de
transport.

2. Transportul activ (cu consum energetic) include transportul transmembranar

împotriva gradientului de concentraţie precum transportul Na+ / K+ sau Ca++.

3. Transportul vezicular (endocitoza/exocitoza): Macromoleculele (exemplu:

imunoglobulinele) sunt preluate de macrovili şi absorbite în interiorul celulelor. Suprafaţa de
schimb a placentei se măreşte de la 5 m2 la vârsta de 28 săptămâni, la aproximativ 12 m2 înainte
de naştere.
 Funcţia de respiraţie

Oxigenarea sângelui fetal este susţinută de trei factori:

13
 -diferenţa concentraţiei de oxigen şi a presiunii parţiale a oxigenului în interiorul
sistemului circulator materno-fetal;
-afinitatea crescută a hemoglobinei fetale pentru oxigen; -efectul Bohr.

Schimburile gazoase au loc între sângele matern bogat în oxigen şi sângele cu

concentraţie redusă de oxigen al arterelor ombilicale (sânge arterial amestecat cu sânge venos).
Oxigenul trece astfel prin difuziune din sângele matern în sistemul circulator fetal (presiunea
oxigenului matern > presiunea oxigenului fetal).

 Funcţiile de nutriţie şi excreţie

Schimburile de apă şi electroliţii (Na, K, Ca, P, Mg) au loc uşor în ambele sensuri (de la
mamă la făt sau de la făt la mamă) în funcţie de suprafaţa şi grosimea membranelor, concentraţia
fiind reglată în serul matern şi în cel fetal.
Apa trece în placentă urmând un gradient osmolar (prin osmoză). Glucidele, principala
sursă de energie a fătului, trec transplacentar sub formă de glicogen, printr-un mecanism de
transport simplu. Concentraţia glucozei în sângele fetal este 2/3 din cea maternă şi depinde de
aceasta.
În timpul sarcinii sensibilitatea ţesuturilor organismului matern la insulină se poate
reduce cu până la 80%. Acest efect se explică parţial prin creşterea antagoniştilor specifici anti-
insulină, dintre care cel mai important este hormonul placentar lactogen (HPL) cunoscut şi sub
numele de hormon corionic somatotrop uman (HCS).

 Funcţia de respiraţie
Oxigenarea sângelui fetal este susţinută de trei factori:

-diferenţa concentraţiei de oxigen şi a presiunii parţiale a oxigenului în interiorul

sistemului circulator materno-fetal.

-afinitatea crescută a hemoglobinei fetale pentru oxigen; -efectul Bohr.

Schimburile gazoase au loc între sângele matern bogat în oxigen şi sângele cu

concentraţie redusă de oxigen al arterelor ombilicale (sânge arterial amestecat cu sânge venos).
Oxigenul trece astfel prin difuziune din sângele matern în sistemul circulator fetal (presiunea
14
oxigenului matern > presiunea oxigenului fetal). Bioxidul de carbon, a cărui presiune parţială
este mai ridicată în sângele fetal, urmează gradientul concentraţiei în sens invers oxigenului,
trecând prin difuziune din sângele fetal în sângele matern. Sângele fetal saturat cu oxigen se
întoarce în organismul fătului prin venele ombilicale, în timp ce sângele matern sărac în oxigen
se întoarce în venele uterine.

 Funcţia de barieră imunologică

În timpul sarcinii produsul de concepţie nu este expulzat din uterul matern chiar dacă
zestrea sa genetică, cariotipul său, este pe jumătate diferit de cel matern.
Fătul reprezintă un transplant alogenic în organismul matern (mama şi fătul constituind
doi indivizi de acelaşi fel dar doar pe jumătate identici din punct de vedere genetic) care nu este
expulzat, acest fenomen fiind încă neelucidat.
După naştere organismul matern refuză orice ţesut al nou-născutului, inclusiv acelaşi
ţesut care s-a dezvoltat în timpul sarcinii (transplant alogenic natural), a fost protejat şi hrănit pe
parcursul gestaţiei, până la naştere. În timpul naşterii mama dezvoltă o toleranţă imunologică
pentru propriul copil, fenomen
bazat atât pe proprietăţile antigenice specifice ale embrionului şi placentei cât şi pe modificările
temporare, tranzitorii ale sistemului imunitar matern din timpul sarcinii.
Placenta blochează efectul celular citotoxic matern prin secreţia a numeroşi factori.
Insuficienţa acestui mecanism poate determina avorturile imuno-dependente.

 Funcţia de protecţie
Placenta constituie o barieră cu rol deprotecţie împotriva agenţilor infecţioşi. Anticorpii
materni traversează placenta prin pinocitoză; se regăsesc în sângele fetal primele în primele 2 ‒ 3
luni după naştere, asigură imunitatea fătului până în momentul declanşării sintezei proprii de
anticorpi.
Odată cu creşterea vârstei placentei creşte şi permeabilitatea sa. Microorganismele trec
bariera placentară mai uşor în a 2-a jumătate a sarcinii odată cu diminuarea grosimii membranei
placentare, diminuarea activităţii fagocitare a citotrofoblastului şi diminuarea stratului
citotrofoblastic care devine discontinuu.
Fătul poate fi infectat atât transplacentar cât şi în timpul naşterii (prin contact cu mucusul
cervical) de diverşi agenţi patogeni ai unor boli infecţioase care se transmit sexual sau nu.
15
  Funcţia endocrină

Placenta şi în special sinciţiotrofoblastul, pot fi asimilate unei glande endocrine.

Înaintea implantării producerea hormonilor este asigurată pe seama hormonilor ovarieni
şi hipofizari.
La începutul gestaţiei sinteza estrogenului şi progesteronului este asigurată de corpul
galben de sarcină (corpus luteum graviditatis) care este menţinut funcţional de către hormonul
coriogonadotropină umană (HCG - human chorionic gonadotropin) produs de trofoblast.
Activitatea corpului galben scade progresiv începând cu săptămâna a 8-a de sarcină, pentru a fi
complet preluată de placentă la sfârşitul primului trimestru de sarcină.
În timpul sarcinii concentraţia hormonilor în sângele matern este reglată de către
placentă, împreună cu hormonii hipofizari şi hormonii suprarenali fetali, alături de hormonii
secretaţi de gonade.
Hormonii proteici produşi de placentă sunt:
- coriogonadotropină umană (HCG - human chorionic gonadotropin);
- somatotropina corionică umană (SCH - human chorionic somatotropin);
- tirotropina corionică umană (HCT - human chorionic tirotropin);
- corticotropina corionică umană (CCH - human chorionic somatotropin); Hormonii
steroizi produşi de placentă sunt hormonii estrogeni şiprogesteronul.
Estrogenii secretaţi de placentă sunt: estradiolul, estrona şi estriolul

1.4 Anomalii placentare de număr

Placenta se poate prezenta sub forma mai multor mase placentare distincte:

-placenta dublă (placenta duplex),

-placenta triplă (placenta triplex),

-placenta multiplă (placenta multiplex),

-placenta bipartită sau multipartită (placenta succenturiata), -placenta falsă

(placenta spuria)

16
 În cazurile de placentă dublă (două mase placentare distincte), triplă (trei mase placentare
distincte) sau multiplă (mai mult de trei mase placentare distincte) fiecare dintre masele
placentare prezintă vascularizaţie proprie.
Placenta succenturiata prezintă lobi accesorii mai mici, separaţi de masa placentară
principală de care sunt ataşaţi printr-un ţesut placentar slab dezvoltat sau doar prin vase alanto-
coriale care străbat membranele fetale. Aceşti lobi pot fi dispuşi pe o zonă circulară faţă de masa
placentară principală constituind placenta unicenturiata sau pe două rânduri concentrice,
costituind placenta bicenturiata.
Placenta în care lobii accesori sunt lipsiţi de vascularizaţie proprie poartă numele de
placenta spuria.
 Anomalii placentare de formă
Placenta poate prezenta zone mai puţin dezvoltate sau atrofiate, determinate mai frecvent
de factori locali.

Anomaliile de formă ale placentei pot fi de tipul:

-placentă triunghiulară (placenta triangularis), -placentă ovalară

(placenta ovalaris),

-placentă reniformă,

-placentă difuză (placenta membranaceea).

Placenta difuză (placenta membranaceea) constă într-o masă placentară turtită, subţire,
neregulată, cu cotiledoane inegale, întinsă pe o suprafaţă mare.

După forma pe care o îmbracă placentele difuze pot fi:

-placenta în calotă,

-placenta etalată,

-placenta fenestrată,

-placenta cu bandă densă.

17
  Anomalii placentare de sediu

Placentele extracoriale au dimensiuni ale plăcii coriale mai reduse decât dimensiunile
plăcii bazale, încât corionul nu se ataşează la periferia placentei ci este situat în interiorul
circumferinţei placentare.

Din această categorie fac parte:

-placenta circumvalată (placenta circumvalata),
-placenta circummarginată (placenta circummarginata).
Placenta circumvalată prezintă o zonă centrală şi o zonă periferică avasculară, despărţite
printr-un inel cu pliuri membranoase mari. Vasele alanto-coriale se găsesc numai în zona
centrală.

Placenta circummarginată prezintă pe faţa fetală o zonă albicioasă, circulară, de

aproximativ 1 cm, ca un inel care înconjoară circumferinţa placentei; la examenul microscopic la
acest nivel se observă stază sanguină şi modificări caracteristice unui proces inflamator.

Placentele extracoriale nu au semnificaţie patologică dovedită dar se pot asocia cu naşteri

premature, avorturi sau hemoragii placentare.

 Anomalii placentare de structură

Se pot întâlni modificări de structură ale placentei atât la nivel macroscopic cât şi
microscopic.

18
Bibliografie

1. Ancăr Virgiliu Obstetrică, Ed. Naţional, 2008

2. Andronescu A. Anatomia dezvoltării omului, Ed. Medicală, Bucureşti,

3. Moore K. L., Mark G. Torchia, T.V.N. Persaud The Developing Human: Clinically
Oriented Embryology, 10th edition, Elsevier edit. 2014

4. Schmidt Ana-Nadia Embriologie specială, Editura Intelcredo Cluj, 2002

5. Tica Vlad, Tomescu Aneta, Cristurean Viorel, Curs de Obstetrică şi Ginecologie, Ed.
Ovidius University Press, 2002

19