FIZIOLOGIA EXCRETIEI

 Functia de excretie
 Aparatul reno-urinar
 Filtrarea glomerulara
 Procesarea fluidului tubular:
absorbtie, secretie, concentare/dilutie
 Continenta vezicala si mictiunea
 Functia de excretie a pielii
 Fenomene reglatoare:
feedback tubulo-glomerular, SRAA, ADH

 Homeostazia hidroelectrolitica si acido-bazica

 1. FUNCTIA DE EXCRETIE

Funcţie de suport metabolic şi homeostatică;

eliminarea din organism a substanţelor ce pot
atinge nivele toxice (cataboliţi finali, s. exogene)

Organe excretoare:
- rinichi
- glande sudoripare
- plămâni: CO2, substanţe volatile
- ficat: secreţie biliară  fecale (+ detoxifiere)
Generarea de energie şi sinteza de componente
biologice are ca rezultate şi substanţe-deşeu
(cataboliţi finali).
La nivel cutanat = apă, săruri, substanţe toxice
La nivel digestiv = deşeuri solide, compuşi
nedigerabili, produşi de degradare ai
hemoglobinei, xenobiotice liposolubile
La nivel respirator = dioxidul de carbon şi apa
obţinute din reacţiile metabolice
La nivel renal = apă, acizi, xenobiotice
hidrosolubile, şi produşi ai metabolismului azotat.
• metabolismul glucidelor si lipidic produce
dioxid de carbon şi apă
• fenomenele de transformare a aminoacizilor
în glucide şi lipide necesită reacţii de
dezaminare enzimatică.
• In urma acestor procese se obţine un
metabolit extrem de periculos, amoniacul.
• Toxicitatea amoniacului se datorează
efectelor generale asupra pH-ului.

Detoxifierea amoniacului produce uree,

principalul metabolit al azotului se elimina
prin urina.
 Functiile rinichiului
Funcţii excretorii
a. Excreţia produşilor metabolismului azotat
precum ureea (principalul catabolit azotat
al metabolismului proteinelor la om), acidul
uric (catabolitul principal al metabolismului
bazelor purinice) şi creatinina (produsul
final al metabolismului muscular).
b. Excreţia de xenobiotice.
c. Sinteza de amoniac.
 Funcţii reglatoare
1. Reglează osmolaritatea - prin excreţia de urină cu
osmolaritate crescută sau scăzută, în funcţie de
necesităţi.
2. Păstrează în limite fiziologice volumul lichidului
extracelular al organismului prin controlul
excreţiei de apă şi sodiu.
3. Reglează echilibrul electrolitic (concentraţia
substanţelor ionizate în plasmă - electroliţi).
4. Participă la echilibrul acido-bazic prin eliminarea
de H+ în condiţii de hiperaciditate sau de HCO3-
în condiţii de alcalinitate plasmatică.
5. Contribuie la menţinerea presiunii arteriale.
6. Degradează o serie de hormoni peptidici, precum
insulina, glucagonul şi parathormonul.
 Producţia de hormoni
Rinichiul secretă:
- renină,
- bradikinină,
- prostaglandine,
- 1,25-dihidroxi-vitamina D3,
- eritropoietină,
- kallikreină.
 Formarea urinii
Urina se formează prin cumularea a trei
procese fundamentale:

- ultrafiltrarea glomerulară,
- reabsorbţia tubulară,
- secreţia / excretie tubulară.
 2. APARATUL RENO-URINAR

rinichi
= 2 x (250-300 g)
<1% din masa corporală
= 25 % din 5 l/min
debit sanguin sistemic
= parenchim
(corticală + medulară)
+ capsulă
(memb. fibr. inextensibilă)
 2. APARATUL RENO-URINAR

Căi urinare:
calice
bazinet
ureter
vezica urinară
uretra
 Zona externă (corticală) are culoare roşcată
şi aspect granulat şi conţine glomerulii
renali, tubii contorţi şi ducturile colectoare
corticale.
Zona internă (medulară) este deschisă la
culoare, cu aspect striat, datorat anselor
Henle paralele, ducturile colectoare şi
vasele medulare.
Zona medulară poate fi împărţită:
- în porţiune externă, mai apropiată de cortex
- porţiune internă.
Rinichiul uman este organizat în lobi (8-10).
Fiecare lob este alcătuit dintr-o piramidă de
ţesut medular şi din corticala de la bază.
Intre piramide se descriu coloanele renale.
Vârful unei piramide formează o papilă
renală. Fiecare papilă drenează urina într-
un calice mic.
Calicele mici se unesc pentru a forma un
calice mare. Urina apoi coboară în bazinetul
renal (pelvis). Din pelvis, ureterele coboară
până la vezica urinară.
 Vascularizatia renala
• Aranjamentul vaselor de sânge are o semnificaţie
funcţională aparte:
• Artera renală se divide în mai multe artere
interlobare, ce urcă printre lobi de la nivelul
bazinetului către cortex, trecând prin zona
medulară.
• Vasele interlobare emit arterele arcuate, care au o
traiectorie curbă la limita dintre zona medulară şi
zona corticală, fara extindere către zona corticală.
Perpendicular pe arterele arcuate ies arterele
interlobulare, ce intră în zona corticală până la
nivelul capsulei.
• Venele renale urmează acelaşi traseu şi acelaşi
model de ramificare.
2. APARATUL RENO-URINAR
 Microvascularizatia renala
Rinichiul are trei reţele capilare distincte,
fiecare cu o funcţie aparte.
• Arteriolele aferente şi capilarele glomerulare.
Fiecare glomerul primeşte sânge de la o
arteriolă aferentă, ce-şi are originea în
arterele interlobulare. Peretele arteriolei
aferente prezintă celule musculare netede
specializate, care împreună cu macula densa
ce aparţine de tubul distal vor forma aparatul
juxtaglomerular.
• Arteriolele eferente şi capilarele peritubulare
Sângele părăseşte glomerulul printr-o arteriolă
scurtă, numită eferentă, din care apar capilarele
peritubulare sau drenează direct în vasa recta.
Aceste capilare înconjoară toţi tubii contorţi
corticali şi recuperează toate substanţele
reabsorbite la nivel tubular, pe care le întorc în
circulaţia generală prin intermediul venelor
interlobulare.

• Vasa recta
"Vasele drepte" sunt fascicule de vase subţiri,
derivate din vasele arcuate, care transportă
sângele în şi din zona medulară.
 Nefronul
Unitatea de bază structurală şi funcţională a
rinichiului este nefronul.
Fiecare tub renal şi glomerulul său reprezintă o
unitate funcţională (nefron). Există aproximativ 1-1,5
milioane de nefroni în fiecare rinichi uman.
Nefronul prezintă toate componentele esenţiale ale
unei glande.
Unităţile secretorii renale, numite corpusculi renali,
reprezintă doar o mică parte din masa renală.
Cea mai mare parte a rinichiului este alcătuită din
tubii renali, formaţiuni înalt specializate ce corespund
ductelor excretorii ale glandelor.
2.1. NEFRONUL
 Corpusculul renal
- are un diametru de aproximativ 200 de mm,
- se formează prin invaginarea în „deget de
mănuşă” a tubului renal de către un ghem de
capilare ce provin din arteriola aferentă
renală.
- capătul tubului este dilatat şi răsfrânt,
realizând o formaţiune caliciformă denumită
capsula Bowman, ce se continuă cu tubul
renal.
- Intre cei doi pereţi ai capsulei se crează o
cavitate virtuală, plină cu lichid de filtrare.
2.1. NEFRONUL
 Membrana filtranta
Glomerulul este alcătuit din numeroase
capilare, derivate din arteriola aferentă.
Capilare sunt alcătuite din celule endoteliale
cu perforaţii, numite fenestraţii, care reţin
celulele sanguine dar permit filtrarea
plasmei.
Capilarele glomerulare sunt foarte
permeabile, permiţând unei procent mare
din plasmă să fie filtrată către spaţiul
capsular.
La exteriorul endoteliului capilar este
membrana bazală.
Fig. 95. Structura membranei filtrante
2.1. NEFRONUL
 2.1. NEFRONUL

• Bowman (1842): secreţie glomerulară + pasaj prin perete tubular

• Ludwig (1844): filtrare glomerulară tub + retrodifuziune tubulară
• recoltare cu micropipete
• urina primară are compoziţia plasmei fără proteine
• urina poate fi concentrată / diluată în funcţie de necesităţi
• pe parcursul tubular anumite substanţe
• scad în concentraţie (reabsorbţie)
• cresc în concentraţie (secreţie sau excreţie)
• tehnici de clearance
Heidenhain (1905): glomerul (apă + săruri); tub (uree, acid uric, creatinina
• Cushny (1917):
• filtrare glomerulară – ultrafitrat plasmatic
• reabsorbţie tubulară – invariabilă

• ultrafitrare glomerulară + procesare tubulară

2.1. NEFRONUL
 FILTRAREA GLOMERULARA
Membrana filtrantă:
epiteliu glomerular + membrana bazală + endoteliu capilar

foiţa viscerală a capsulei Bowman: podocite, spaţiu labirintic,

aspect de burete submicroscopic
regiune intercapilară:
mesangium  contracţie  angiotensina II
substanţa fundamentală
membrana bazală
caracteristici:
proprietăţi memb. poroase (colodiu, celofan, porţelan)
pori în peretele capilar
gel hidratat: apă, cristaloizi, molecule proteice
 FILTRAREA GLOMERULARA
Ultrafiltrare şi difuziune  urina primară

Presiune efectivă de filtrare = gradient transmembranar

pcapilară – (pcapsulară + poncotică) = 30-40 mm Hg
presiune hidrostatică:
70-80 mm Hg (60-70% din presiunea sistemică)
30 mm Hg la ieşirea din glomerul
presiune coloid-osmotică: proteine  25-28 mm Hg
presiune intracapsulară: 5-10 mm Hg
membrana inextensibilă
hidro-hemodinamică intensă
echilibrare: căi urinare, capilare peritubulare
Difuziunea: independent de presiune,
cf. gradientelor de concentraţie
 FILTRAREA GLOMERULARA

Urina primară = ultrafiltrat plasmatic glomerular

proteine (30 mg/dl)
reabsorbite, metabolizate (acizi aminaţi, di şi tripeptide)

125-130 ml/min
170-190 l/24 ore din 1000-1500 l sânge/24 ore

1 ml urină finală– 125 ml urină primară

- cantitatea necesară pentru a curăţa organismul de toxice
- o constantă pentru fiziologia rinichiului.
 FILTRAREA GLOMERULARA
Determinarea volumului filtrării glomerulare
metode indirecte – clearance
clearance – cantitatea de plasmă depurată de o anumită
substanţă în unitatea de timp
clearance-ul filtrării glomerulare = cantitatea de plasmă filtrată
într-un minut la nivelul glomerular

Proprietăţile substanţelor folosite pentru CFG

-să treacă liber prin membrana filtrantă
-să fie biologic inertă, neabsorbită, nesecretată de tubi
-nemetabolizată şi nedepozitată în rinichi sau în organism
-să nu fie toxică şi să nu influenţeze funcţia renală
-să poată fi dozată cu precizie în sange şi urină
 FILTRAREA GLOMERULARA
clearance-ul inulinei (polizaharid vegetal, g.m. = 5200)
tehnică:
injectarea unei cantităţi cunoscute din substanţe
dozare: sg şi urină – artera care se abordează mai uşor e artera femurală
recoltare urină
Vp = Cu x Vu / Cp
Vp = volumul de plasmă (ml) depurat în timp de un minut
Cu = concentraţia substanţei în urină (mg %)
Vu = volumul de urină (ml/min)
Cp = concentraţia substanţei în plasmă (mg %)
Cantitatea de substanţă excretată = Cu x Vu
Cantitatea de substanţă filtrată = Vfg x Cfg = Vfg x Cp
Cfg = Cp (din sg arterial)
Vfg = V plasmă filtrată
Cu x Vu = Cp x Vp(f); Vp(f) = Cu x Vu / Cp
FILTRAREA GLOMERULARA
FILTRAREA GLOMERULARA
• Măsurarea clearance-ului creatininei endogene nu
are mare valoare practică deoarece această
metodă necesită recoltarea cu acurateţe a urinii pe
24 ore ceea ce poate fi o problemă la pacienţii
confuzi sau incoştienţi.
• Mult mai utilă este utilizarea creatininei plasmatice
ca index de estimare a funcţiei glomerulare, mai
ales dacă aceasta este raportată la greutatea
corporală, vârstă şi sex.
• Au fost create nomograme care permit
determinarea rapidă a clearance-ului de creatinină
în funcţie de creatinina plasmatică, greutate
corporală, vârstă şi sex.
- cu ajutorul unei rigle se
uneşte punctul cores-
punzător greutăţii cu
cel corespunzător al
vârstei.
- se ţine rigla la punctul
de intersecţie de pe R
apoi se deplasează
partea dreapta a riglei
către valoarea cores-
punzătoare a creati-
ninei plasmatice
- citeşte valoarea
clearan-ce-ului pe
scala din partea
stângă.
• Se mai poate calcula clearance-ul creatininei
plasmatice utilizând formule matematice cum ar
fi cea modificată de Cockroft şi Gault:
Clearance-ul creatininei (ml/min )= [140 – V (ani)]
x G (Kg) / 72 x Creatinina plasmatică (mg/dl)

• La femei rezultatul trebuie înmulţit cu 0,85.

Formula aceasta este orientativă şi trebuie

adaptată în funcţie de starea pacientului şi de
parametrii săi biochimici.
 FILTRAREA GLOMERULARA
Factori de variaţie a filtrării glomerulare
arteriola aferentă:
constricţie – scade fluxul sanguin  scade filtrarea
dilataţie – presiunea intraglomerulară creşte
arteriola eferentă:
constricţie  creşte presiunea intraglomerulară
durată îndelungată:
Tran(s)vazare plasmatică
presiune oncotică crescută
stimularea simpatică:
moderată  constricţie a. aferentă
puternică  constricţia a. aferentă > a. eferentă
 FILTRAREA GLOMERULARA
variaţiile presionale sistemice:
70-200 mmHg = autoreglare
> 200 mmHg  creşte volumul filtrării glomerulare
< 70 mmHg  scade filtrarea glomerulară
presiunea coloid osmotică:
creştere  scade filtrarea glomerulară
scădere: hiperhidratare
2-3 mmHg  creştere 15-20% a filtrării glomerulare
starea membranei filtrante:
condiţii patologice: glomerulonefrite, nefroze, scleroză renală
fiziologice: efort fizic, sarcină  proteine g.m.  70.000
scăderi ale filtrării:
acumulare de cataboliţi
acidoza metabolică
acumulare de apă şi electroliţi  hiperhidratare
 Reglarea filtrarii glomerulare
Deşi presiunea arterială variază permanent,
presiunea hidrostatică la nivelul capilarelor
glomerulare nu se modifică în mod semnificativ.
Factori determinanţi:
- presiunea din arteriola aferentă şi
- presiunea din arteriola eferentă.
Vasodilataţia arteriolei aferente creşte fluxul
sanguin la glomerul, ceea ce va creşte GFR.
Vasoconstricţia arteriolei eferente creşte presiunea
glomerulară şi creşte filtrarea → efectele sunt de
mică amploare.
1. Reglarea simpatică
Tubii proximali şi distali şi ramul ascendent gros
al ansei Henle → inervaţie simpatică bogată.
Noradrenalina: efecte vasoconstrictoare
puternice (pe arterele interlobulare cât şi pe cele
aferente).
Efect: stimularea receptorilor α-adrenergici
vasculari si a receptorilor β1-adrenergici de la
nivelul celulelor sistemului juxtaglomerular →
creşte reabsorbţia de Na+ prin efect direct asupra
celulelor tubular.
Stimularea simpatică face parte din reacţia de
stres şi reduce eliminările de apă şi Na+ pentru a
păstra un volum circulant optim.
2. Controlul hormonal şi prin autacoizi al circulaţiei
renale Hormoni locali
- endotelinul (eliberat de endoteliul vascular) →
vasoconstrictor → ↓ GFR în condiţii traumatice şi
patologice.
- angiotensina II (vasoconstrictoare) → mai ales
asupra arteriolelor eferente → creste presiunea
hidrostatică glomerulară şi reduce fluxul sanguin
renal.
- oxidul nitric (endoteliu) → rezistenţa vasculară
renală şi creşte GFR.
- prostaglandinele (PGE2 and PGI2) şi bradikinina
(vasodilatatoare) → implicaţi în contracararea
unor efecte adrenergice prea puternice,
prevenind reduceri excesive ale GFR în condiţii
de stres excesiv sau prelungit.
 Complexul hormonal
renină-angiotensină
Renina este o enzimă
secretată şi stocată în
celulele granulare ale
aparatului
juxtaglomerular.
Stimularea acestora
este asociată cu
multiple efecte
biologice:
- vasoconstricţia
arteriolară şi
- stimularea secreţiei de
aldosteron.
- Scăderea presiunii arteriale reduce presiunea
glomerulară → reduce filtrarea glomerulară →
modifică caracteristicile osmotice şi saline ale
fluidului tubular la intrarea în tubul proximal.

Sistemul renină angiotensină are trei modalităţi

de modificare a presiunii arteriale:
1. Creşterea presiunii sistemice prin intermediul
angiotensinelor vasoconstrictoare;
2. Creşterea răspunsului la mediatorii sistemului
vegetativ simpatic;
3. Creşterea secreţiei de aldosteron.
3. Autoreglarea renală
Capacitatea rinichilor de a păstra o GFR relativ
constantă în faţa presiunii sanguine fluctuante =
autoreglare renală.
Acest fenomen se produce prin reacţiile
miogene ale musculaturii netede arteriale de la
nivelul mai ales al arteriolelor aferente.
Când presiunea arterială sistemică scade către
o medie de 70 mm Hg, arteriolele aferente se
dilată, iar când presiunea creşte, se contractă.
Fenomenul este mediat prin stresul parietal al
arterelor, şi de asemeni şi NO endotelial pare a
avea o contribuţie în această situaţie.
4. Feedback tubuloglomerular
Macula densa se află în contact direct cu
aparatul juxtaglomerular.
Când fluxul de filtrat este prea redus, se
iniţiază un semnal de la macula densa
care acţionează pe două căi:
- produce vasodilataţie la nivelul arterelor
aferente, ceea ce creşte presiunea
hidrostatică glomerulară
- readuce GFR la normal şi eliberează
renină de la nivelul granulelor de depozit
din lacis→ angiotensină II