EXCREȚIA

Sistemul excretor este alcătuit din:

- 2 rinichi situați în cavitatea abdominală, în zona lombară, de o parte și de alta a coloanei
vertebrale; la nivelul lor se formează urina.
- căi urinare care elimină urina: 2 uretere, vezica urinară și uretra

Structura rinichiului:
- capsula conjunctivă fibroasă
- parenchim renal cu 2 zone: - zona corticală la exterior, cu aspect granulat, conține
nefronii
- zona medulară la interior, prezintă 7-14 piramide
renale cu aspect striat, conține tubii colectori și ansele Henle ale nefronilor, vârful piramidelor
renale (papile renale) se deschid în calicele mici.
- Căile urinare intrarenale: tubi colectori
- calice mici
- 3 calice mari – superior, mijlociu, inferior
- pelvis renal (bazinet) care iese prin hilul renal și se continuă cu ureterul
Fiecare piramidă renală împreună cu țesutul aferent din zona corticală formează lobul renal.
Vascularizația rinichiului: artera renală (ramură din artera aortă abdominală) pătrunde prin hil
și se ramifică: → artere interlobare → artere arcuate (la limita dintre medulară și corticală) →
artere interlobulare → arteriole aferente → glomerul renal → arteriole eferente → capilare
peritubulare (în jurul tubului nefronului) → venule → vene interlobulare → vene arcuate → vene
interlobare → vena renală → vena cavă inferioară

Inervația rinichiului: - parasimpatică prin nervii vagi

- simpatică prin fibre postganglionare din ganglionul celiac, la care ajung
fibrele preganglionare ale micului nerv splanhnic de la T10-T12.
Împreună, cei doi rinichi conțin circa 2 milioane de nefroni.
Nefronul este unitatea anatomică și funcțională a rinichiului. La nivelul lui are loc procesul de
formare a urinei.
Alcătuirea nefronului:
1. corpuscul renal Malpighi – cuprinde:
a. capsula Bowman cu perete dublu: - foița viscerală aderă la glomerul
- foița parietală, se continuă cu tubul urinifer
b. glomerulul renal – format dintr-un ghem de capilare rezultate prin capilarizarea
arteriolei aferente, care pătrunde în capsula Bowman. Capilarele se unesc și formează arteriola
eferentă, care iese din capsula Bowman și se va capilariza în jurul tubului urinifer.
2. tubul urinifer cuprinde:
a. tubul contort proximal – cu epiteliu cilindric simplu, cu bordură în perie
b. ansa Henle în formă de U, cu epiteliu turtit
c. tub contort distal – care se deschide în tubul colector. La contactul cu arteriola
aferentă formează aparatul juxtaglomerular, cu rol în reglarea presiunii arteriale prin secreția de
renină.
Rinichiul conține două tipuri de nefroni:
1. nefroni corticali (85%) – au glomerulul în corticală și ansa Henle scurtă, care ajunge
doar în stratul extern al medularei renale
2. nefroni juxtamedulari (15%) – au glomerulul situat la joncțiunea dintre corticală și
medulară. Au ansa Henle lungă, care coboară adânc în medulară, până la nivelul papilelor renale.
Acești nefroni sunt importanți în mecanismul contracurent prin care rinichiul produce urina
concentrată.
Cea mai mare parte a capilarelor peritubulare se găsește în cortexul renal, de-a lungul
tubilor proximali, distali și al tubilor colectori corticali.

Debitul sanguin renal este de circa 1200 ml/min sau 420 ml/100 g țesut/min.
În condiții bazale, debitul sangvin renal este 20% din debitul cardiac de repaos.

Formarea urinei
Rinichii au 2 funcții majore:
 1. de a excreta cea mai mare parte a produșilor finali de metabolism (catabolism) ai
organismului
2. de a controla concentrațiile majorității constituenților organismului, menținând astfel
homeostazia și echilibrul acido-bazic.
Alte roluri: - formarea și eliberarea reninei
- formarea eritropoietinei
- activarea vitaminei D3
- gluconeogeneza
Urina se formează prin 3 procese: filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și secreția
tubulară.
1. Filtrarea glomerulară – are loc la nivelul corpusculului renal.
- Lichidul care filtrează din capilarele glomerulare în capsula Bowman
este numit filtrat glomerular sau urina primară și are aproape aceeași compoziție cu lichidul
care filtrează în interstițiu la capătul arterial al capilarelor - o plasmă care nu conține proteine în
cantități semnificative.
Debitul filtrării glomerulare = 125 ml/min, respectiv 180 l/zi pentru ambii rinichi.
Peste 99% din filtrat este reabsorbit în tubii uriniferi, restul trecând în urina finală.
Forțele care realizează filtrarea la nivelul glomerulului și în capsula Bowman sunt:
a. presiunea din capilarele glomerulare (presiune hidrostatică), care favorizează filtrarea
= 60 mmHg;
b. presiunea din capsula Bowman, care se opune filtrării = 18 mmHg;
c. presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice din capilarele glomerulului, care
se opune filtrării = 32 mmHg;
d. presiunea coloid-osmotică a proteinelor din capsula Bowman, care favorizează
filtrarea = 0 mmHg.

Reabsorbția și secreția au loc la nivelul tubului urinifer al nefronului și în urma lor rezultă
urina finală.
2. Reabsorbția tubulară: - substanțe utile din urina primară sunt recuperate prin reabsorbție,
adică trec din tubul urinifer în interstițiu și apoi în capilarele peritubulare. Pentru aceasta,
nefrocitele (celulele tubului urinifer) sunt adaptate morfologic și biochimic:
- morfologic – nefrocitele au la polul apical numeroși microvili, iar la polul bazal numeroase
mitocondrii;
- biochimic – membranele nefrocitelor conțin pompe metabolice care participă la transportul
activ.
Reabsorbția se realizează prin transport pasiv și activ:
a. transportul pasiv – conform legilor fizice ale difuziunii (în gradient chimic, electric sau
electrolitic), osmozei și conform diferențelor de presiune hidrostatică.
- fără consum de energie
- nu e limitat de o capacitate maximă de transport a nefronului
- pentru apă – gradient osmotic
- pentru uree – gradient chimic
- pentru o parte din Na, Cl – gradient electric și electrochimic
Reabsorbția apei are loc în proporții diferite în toate segmentele nefronului:
- 80% - în tubul contort proximal = reabsorbție obligatorie în gradient osmotic, ca urmare
a reabsorbției sărurilor, glucozei și a altor compuși utili.
- 15% - în tubul contort distal și, mai ales, în tubul colector = reabsorbție facultativă sub
acțiunea ADH.
- 4% - în restul nefronului = ansa Henle
- 1% se elimină prin urina finală.
Reabsorbția facultativă permite adaptarea diurezei la starea de hidratare a organismului
și reglarea eliminărilor de Na și K.
În prezența ADH are loc absorbția facultativă a apei, rezultând 1,8 l de urină
concentrată/24 ore. În lipsa ADH, reabsorbția facvultativă nu se produce și se elimină 20-25 l de
urină diluată/24 ore (diabet insipid).
b. transportul activ – se datorează travaliului metabolic al nefrocitelor.
- este selectiv
- este cu consum de energie
- împotriva gradientului de concentrație sau electric
- forța pompelor metabolice este limitată de capacitatea lor maximă de a
transporta o substanță pe unitatea de timp (Tmax).
- pentru glucoză, aminoacizi, polipeptide, majoritatea sărurilor minerale
(Na+, K+, Cl , HCO3-, fosfațim sulfați, urați).
-

3. Secreția tubulară – completează funcția de eliminare a unor substanțe toxice, acide, în exces
și a unor medicamente
- prin secreței, rinichii intervin în reglarea concentrației plasmatice a unor
constituenți: K, acid uric, creatinină.
- se realizează din capilarele peritubulare spre interstițiu și apoi în interiorul
tubului urinifer.
- poate avea loc pe toată lungimea nefronului, prin transport activ și pasiv.
Secreția de H+: - mecanism activ
- în principal are loc în tubul contort proximal dar și în restul nefronului
 - are rol în reglarea echilibrului acido-bazic.
- în tubul contort distal există mecanisme prin schimb ionic care
reabsoarbe Na+ și secretă K+ sau H+, în funcție de pH-ul mediului intern și sub acțiunea
aldosteronului.
Secreția de K+: - are loc mai ales în tubul contort distal
- prin mecanisme active (schimb ionic) și pasive
- are rol în menținerea potasemiei.
Secreția de NH3: - are efect antitoxic
- reprezintă o modalitate de excreție suplimentară de protoni, împreună
cu Cl-, sub formă de NH4Cl. Acest mecanism nu determină o acidifiere suplimentară a urinei.

Eliminarea urinei
Urina finală formată în nefron trece în → tub colector → calice mici → calice mari → pelvis
renal → uretere →vezica urinară → uretră
Transportul urinei prin uretere:
- ureterele = mici tuburi netede care încep în pelvisul fiecărui rinichi și coboară până la
vezica urinară unde pătrunde oblic și trece câțiva cm sub epiteliul vezical. Astfel, presiunea
intravezicală comprimă ureterul prevenind refluxul urinei în ureter în timpul micțiunii.
Pe măsură ce urina se colectează în pelvis, presiunea din pelvisul renal crește și inițiază o
contracție peristaltică de-a lungul ureterului. Parasimpaticul crește frecvența undelor peristaltice
iar simpaticul o scade.
Vezica urinară = cavitate cu pereții alcătuiți din mușchi netezi.
- formată din corp și col vezical (trigon), o prelungire a corpului sub formă
de pâlnie, care se continuă în jos cu uretra.
- mușchiul corpului vezical = detrusor
- mușchiul colului vezical = sfincter intern, care împiedică golirea vezicii
înainte ca presiunea să atingă un nivel critic.
- are și sfincter extern alcătuit din mușchi striat cu contracții voluntare.
Inervația vezicii urinare: - simpaticul inervează prin fibrele postganglionare din ganglionul
mezenteric inferior, la care ajung fibrele preganglionare ale nervilor hipogastrici din zona
lombară L1-L2
- parasimpaticul inervează prin fibrele preganglionare ale nervilor
pelvieni, care fac sinapsă în ganglioni intramurali
Micțiunea = procesul de golire al vezicii urinare atunci când este plină.
Când vezica conține: - 30-50 ml urină – presiunea crește la 5-10 cm apă
- 200-300 ml urină – presiunea intravezicală crește cu numai câțiva
cm apă datorită tonusului intrinsec al peretelui vezical.
- peste 300-400 ml urină – presiunea crește foarte mult și rapid.
Reflexul de micțiune odată inițiat se autoamplifică determinând creșterea descărcării de
impulsuri de la receptorii vezicali până când mușchiul vezicii urinare ajunge la o contracție
puternică.
Dacă reflexul de micțiune nu reușește să golească vezica urinară, elementele nervoase ale
acestui reflex rămân inhibate timp de câteva minute sau uneori peste o oră înainte ca un alt reflex
să declanșeze micțiunea.
 Reflexul de micțiune este controlat de măduva spinării, dar poate fi stimulat sau inhibat
de centrii nervoși superiori din trunchiul cerebral și cortexul cerebral.
Compoziția urinei: - 95% apă
- 5% alte substanțe:
– minerale – săruri de Na, K, Ca, Mg
- organice – uree, creatinină, acid uric, hormoni, vitamine, enzime
- hematii și leucocite (sub 5000/ ml urină)

Valori mediu normale în urina finală – descrescător:

Nr. Component Cantitate eliminată Unitate

crt. în 24 ore măsură
1 Apă 1,3-1,8 L
2 Uree 25 g
3 Cl- 5,3 g
4 K+ 2-3,9 g
5 Na+ 3,3 g
6 Creatinină 1-2 g
7 Fosfor 1-1,5 g
8 Acid uric 0,6-0,8 g
9 HCO3- 0,3 g
10 Ca2+ 0,2 g
11 Mg+ 0,15 g

Boli ale sistemului excretor – din manual

Lucrări practice – din manual