FUNCŢIA DE

NUTRIŢIE
Sistemul digestiv
Sistemul circulator
Sistemul respirator
Sistemul excretor
 Sistemul excretor
Rinichii – sunt aşezaţi în cavitatea abdominală,
de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în
regiunea lombară.
Căile urinare:
 tubi colectori
 calice mici
 calice mari
 bazinet
 uretere
 vezică
 uretra
 RINICHII -LOCALIZARE

 RINICHII SUNT LOCALIZAȚI ÎN

CAVITATEA ABDOMINALĂ, SUB
DIAFRAGMĂ, DE-O PARTE ŞI DE ALTA A
COLOANEI VERTEBRALE, în regiunea
lombară.
VEDERE POSTERIOARĂ
 ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR

 RINICHI
 CĂI URINARE
EXTRARENALE:
-2 URETERE
-VEZICĂ URINARĂ
-URETRĂ
RINICHII – morfologie/structură
RINICHIUL-SECŢIUNE
LONGITUDINALĂ
 Rinichii - FUNCŢII
Două funcţii majore:
 1. Excretorie (excretă cea mai mare parte a produşilor finali de
metabolism ai organismului
 2. Menţinerea homeostaziei şi a echilibrului acido-bazic al
organismului (de a controla concentraţiile majorităţii
constituenţilor organismului)
 Alte roluri:
 1. formarea şi eliberarea reninei (enzimă) şi eritropoetinei (hormon)
 2. activarea vitaminei D3
 3. gluconeogeneză
 NEFRONUL
Cei 2 rinichi au împreună aprox. 2 milioane
de nefroni.
 Nefronul – este unitatea anatomică şi
funcţională a rinichiului.
În alcătuirea acestuia intră două părţi:
 corpusculul renal (capsula Bowman +
glomerul renal)
 un sistem tubular (tub contort proximal,
ansa Henle, tub contort distal)
NEFRONUL – alcătuire
 Tipuri de nefroni:
a. Corticali - aprox. 85 % din numărul total de nefroni
 - au glomerulul situat în corticala renală
 - ansa Henle scurtă, ajunge doar în stratul extern al
medularei renale
b. Juxtamedulari
 - glomerulul situat la joncţiunea dintre corticală şi
medulară
 - anse Henle lungi, care coboară adânc în medulară
 - sunt importanţi în formarea urinei concentrat
Tipuri de nefroni
 VASCULARIZAŢIA RINICHILOR:
 în jurul sistemului tubular al rinichiului există o reţea
bogată de capilare, numită reţea de capilare
peritubulară.
 această reţea primeşte din arteriolele eferente
sângele care a trecut deja prin glomerul.
 cea mai mare parte a reţelei capilare peritubulare se
găseşte în cortexul renal, de-a lungul tubilor proximali,
al tubilor distali şi al tubilor colectori corticali.
Debitul sanguin renal este de aprox. 1200mL/min.
(420mL/100g ţesut/min.), în condiții bazale reprezintă
20% din debitul cardiac.
ETAPELE FORMĂRII URINEI
 I. FILTRAREA GLOMERULARĂ
ȘI FILTRATUL GLOMERULAR
Lichidul care filtrează din capilarele glomerulare în
capsula lui Bowman este numit filtrat glomerular sau
urină primară:
 are aproape aceeași compoziție ca și lichidul care
filtrează în interstiții la capătul arterial al capilarelor
 este o plasmă care nu conține proteine în cantități
semnificative.
principala modalitate de curățire a plasmei de
cataboliții azotați neutilizabili
Corpuscul renal Malpighi
filtrarea glomerulară
 DINAMICA FILTRARII PRIN
MEMBRANA GLOMERULARĂ
Forțele care realizează filtrarea la nivelul
glomerulului în capsula Bowman sunt:
 - presiunea din capilarele glomerulare (aprox. 60
mm Hg) – determină filtrarea
 - presiunii din capsula Bowman, în exteriorul
capilarelor – se opune filtrării (aprox. 18 mm Hg)
 - presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice
din capilare – se opune filtrării (aprox. 18 mm Hg).
 - presiunea coloid osmotică a proteinelor din
capsula Bowman (0)
 REABSORBȚIA ȘI SECREȚIA
TUBULARĂ

Filtratul glomerular traversează diferitele porţiuni

ale tubilor uriniferi, şi pe tot acest parcurs
substanţele sunt absorbite sau secretate selectiv de
către epiteliul tubular. Lichidul care rezultă în urma
acestor procese intră în pelvisul renal sub formă de
urină finală (1,3-1,8 L/zi)
 II. REABSORBȚIA TUBULARĂ
Majoritatea compușilor urinei primare sunt
substanțe utile, recuperate prin reabsorbție.
 Celulele tubilor uriniferi (nefrocitele) sunt
adaptate:
 a) morfologic, la:
 Polul apical au numeroși microvili, ce măresc suprafața
activă
 Polul bazal au numeroase mitocondrii care fabrică ATP
 b) biochimic, membranele celulelor tubulare,
conțin pompe metabolice care participă la
transportul activ.
Nefrocite - morfologie
 Transportul pasiv
 se face în virtutea unor legi fizice ale difuziunii (în
gradient chimic, electric și electrochimic) şi osmozei,
precum şi diferenţei de presiune hidrostatică.
 acest tip de transport nu necesită energie
 nu este limitat de o capacitate maximă de transport a
nefronului
 se reabsoarbe:
1. apa (gradient osmotic),
2. ureea (gradient chimic),
3. o parte din Na şi Cl (gradient electric şi electrochimic)
 Reabsorbția apei:
Toate segmentele nefronului pot reabsorbi apă, dar în
proporții diferite:
 La nivelul: :
a) tubului contort proximal: 80% din apa filtrată, reabsorbție
obligatorie,
– Osmotic apa trece din tub în interstițiu ca urmare a
reabsorbției: sărurilor, glucozei, altor compuși utili
b) tubului contort distal și colector (mai ales): 15%,
reabsorbție facultativă sub influența ADH.
c) în restul nefronului se reabsoarbe 4% din apă.
În urina definitivă, se elimină circa 1% din apa filtrată.
 Reabsorbția facultativă
 1. în lipsa ADH-ului, reabsorbția facultativă nu se
produce, eliminându-se un volum de 20-25 l de
urină diluată în 24 de ore.
 2. în prezența ADH-ului, reabsorbția se produce, în
24 de ore se elimină1,8 L de urină concentrată.
Rol:
1. Permite adaptarea volumului diurezei la starea de
hidratare a organismului.
2. Intervin mecanisme de reglare a diurezei și a eliminărilor
de Na și K.
 Transportul activ:
Este selectiv, se datorează travaliului metabolic al
nefrocitului.
 se face cu consum de energie şi O2 (consum ATP)
 se face împotriva gradientului de concentraţie sau electrice
 forța pompelor metabolice este limitată de capacitatea lor
maximă de a transporta o substanță pe unitatea de timp
(Tmax)
 celula consumă energie numai pentru recuperarea
substanțelor utile, lăsând cataboliții în urină
 - prin transport activ se reabsorb glucoza, aminoacizii,
unele vitamine, polipeptide şi majoritatea sărurilor
minerale (Na+, K+, Cl-, HCO3, fosfaţi, uraţi…
 III: SECREŢIA TUBULARĂ
 completează funcţia de eliminare a unor substanţe
acide, toxice sau în exces și a unor medicamente
 rinichii intervin şi în reglarea concentrației unor
constituenţi plasmatici obişnuiţi (K, acidul uric,
creatinina)
 sensul transportului este inversat: din interstiţiul
peritubular înspre interiorul tubului
 pot avea loc pe toată lungimea nefronului
 mecanismele de secreţie sunt pasive şi active.
 Secreţia de H+
 mecanismul este activ
 sediul principal este tubul contort proximal
 poate avea loc și în restul nefronului, prin
schimb ionic ex. la nivelul tubului contort
distal, activat de aldosteron ( reabsoarbe Na
și secretă K+ și H+, în funcție de pH-ul
mediului intern)
Rol:
- reglarea echilibrului acido-bazic.
 Secreţia de K+
 are loc mai ales în tubul contort distal
 mecanisme active (schimb ionic)
 mecanisme pasive.
Rol:
- menținerea potasemiei
 Secreţia de NH3
Surplusul de protoni eliminați se leagă de
NH3 NH4+ (ionul de amoniu), care se
elimină împreună cu Cl- sub formă de
clorură de amoniu: NH4Cl
Rol:
efect antitoxic
o modalitate de excreție suplimentară de
protoni, fără o acidifiere suplimentară a
urinei.
 TRANSPORTUL URINEI ÎN URETERE
 tuburi musculare netede care încep în pelvisul
fiecărui rinichi și coboară până la vezica urinară
 în porțiunea inferioară, ureterul pătrunde oblic în
vezica urinară și trece câțiva centimetri sub
epiteliul vezical (presiunea intravezicală
comprimă ureterul și previne refluxul urinei în
ureter în timpul micțiunii)
Pe măsură ce se colectează în pelvis, presiunea
creşte şi iniţiază o contracţie peristaltică, care se
propagă, de-a lungul ureterului, până la nivelul
vezicii urinare.
Stimularea
 VEZICA URINARĂ
 este o cavitate cu pereţi alcătuiţi din musculatură netedă,
formată din două părţi:
 1. corpul (cea mai mare parte a vezicii) - se acumulează
urina
 2. Colul (trigonul):
 este o prelungire în formă de pâlnie a corpului, continuându-
se în joc cu uretra
 are :
 a. sfincter intern (muşchiul colului vezical), care opreşte
pătrunderea urinei la nivelul colului şi al uretrei, împiedicând
golirea vezicii, înainte ca presiunea să atingă pragul critic
 b. sfincter extern (mușchi striat) controlat de către sistemul
nervos somatic, voluntar, poate preveni micţiunea chiar și
atunci când controlul involuntar tinde să o inițieze.
 MICŢIUNEA = procesul de golire a vezicii urinare
atunci când este plină
 Tonusul intrinsec al peretelui vezical menţine nivelul aproape constant
al presiunii
 Când în vezică s-au adunat 30-50 mL de urină, presiunea creşte la 5-
10 cm apă.
 Acumularea în vezica urinară a 200-300 mL de urină determină o
creştere de numai câţiva cm
 Dacă volumul de urină depășește 300-400 ml, presiunea crește foarte
mult și rapid.
Reflexul de micţiune
 – este un relex controlat aproape în întregime de măduva spinării, dar
poate fi stimulat sau inhibat de:
 centrii nervoşi superiori din trunchiul cerebral şi din cortexul cerebral
 odată declanşat se autoamplifică
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A URINEI

Urina conţine 95% apă şi 5% diverşi

componenţi:
- substanţe minerale (săruri de Na, K, Ca,
Mg)
- substanţe organice (creatinină, uree, acid
uric, enzime, hormoni, vitamine), hematii,
leucocite (mai puține de 5000/mL)
 Valori medii normale în
urina finală
COMPONENTUL CANTITATEA ELIMINATĂ ÎN 24 H

Na+ 3,3 g
K+ 2 – 3,9 g
Ca2+ 0,2 g
Mg2+ 150 mg
HCO3_ 0,3 g
Cl- 5,3 g
P 1- 1,5 g
Uree 25 g
Acid uric 0,6-0,8g
Creatinină 1-2 g
Apă 1,3-1,8L