DIGESTIA GASTRICĂ

- este rezultatul activităților motorii și secretorii ale stomacului prin care bolurile alimentare sunt
transformate într-o pastă omogenă lăptoasă numită chim gastric.
Stomacul prezintă mai multe regiuni:
- regiunea cardia – din jurul orificiului cu același nume
- regiunea fundică – verticală, aflată în continuarea regiunii cardia
- corpul gastric – regiune verticală
- antrul și canalul piloric – regiuni orizontale care se continuă cu duodenul. La nivelul orificiului
piloric (prin care canalul piloric comunică cu duodenul) există sfincterul piloric.

1. Activitatea motorie (motilitatea gastrică) realizează:

a. stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive
b. amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice
c. evacuarea conținutului în duoden
Contracțiile musculaturii gastrice sunt: - contracții tonice de umplere
- contracții peristaltice de împingere
- contracții de retropulsie de amestecare
Contacțiile peristaltice: - sunt inițiate la granița dintre fundul și corpul gastric și se deplasează
caudal, determinând propulsia alimentelor spre pilor.
- sunt inhibate de deglutiție, ceea e permite lărgirea cavității pentru a
depozita alimentele
- forța contracțiilor este stimulată de acetilcolină (PS) și de gastrină
(hormon local secretat de mucoasa gastrică) și inhibată de adrenalină și noradrenalină.
Contracțiile de retropulsie: - sunt mișcări de ”du-te vino” ale chimului, determinate de propulsia
puternică a conținutului gastric către sfincterul piloric închis.
- au rol în amestecul alimentelor cu secrețiile digestive

2. Activitatea secretorie – se referă la secreția sucului gastric

Sucul gastric: – lichid incolor, aprox. 2 l/zi, cu pH puternic acid (la adult 1-2,5)
- compoziție: - 99% apă
- 1% reziduu uscat – 0,6% substanțe anorganice (HCl)
- 0,4% substanțe organice
Celulele secretorii se află la nivelul glandelor gastrice din mucoasa gastrică.
Există 2 tipuri de glande gastrice:
a. glande oxintice – la nivelul fundului și corpului gastric
- secretă: - HCl (celulele parietale),
- pepsinogen, lipază gastrică (celulele principale),
- factor intrinsec, o glicoproteină necesară pentru absorbția
ileală a vit. B12 (tot celulele principale)
- mucus
b. glande pilorice – din antrul și canalul piloric
- secretă: - gastrină (celulele G)
- mucus (celulele mucoase)
Rolul substanțelor anorganice:
- HCl este secretat în condiții bazale între 1-5 mEq/h, liber sau combinat cu proteine
- HCl are rol în: - activarea pepsinogenului (enzima inactivă) în pepsină (enzima activă)
- asigură pH-ul optim (1,8-3,5), puternic acid, pentru acțiunea pepsinei
- reduce Fe+3 (neabsorbabil) la Fe+2 (absorbabil)
- împiedică proliferarea bacteriilor patogene (bacteriostatic)
Substanțe care stimulează secreția de HCl: - acetilcolina (PS)
- secretina, hormon secretat de mucoasa duodenală
- gastrina, hormon secretat de mucoasa gastrică
Substanțe care inhibă secreția de HCl: - somatostatina (sintetizată de pancreas), hormon secretat
de neuroni ai SN enteric
Rolul substanțelor organice:
Mucusul– glicoproteină
- rol în protecția mucoasei gastrice – protecție mecanică
- protecție chimică față de acțiunea digestivă a HCl
și a pepsinei
Enzimele sucului gastric sunt de 2 tipuri – proteolitice și lipolitice:
Enzime proteolitice:
1. pepsinogen inactiv, transformat în pepsină activă sub acțiunea HCl și a pepsinei anterior
formată. Pepsina acționează la pH optim 1,8-3,5 scindând proteinele în aminoacizi și peptide.
Circa 20-30% din proteinele ingerate sunt descompuse în stomac.
2. labfermentul - secretat doar la sugar
- coagulează laptele pregătindu-l pentru digestia ulterioară
 - sub acțiunea lui și în prezența Ca2+, cazeinogenul solubil se transformă în
paracazeinat de calciu, insolubil
3. gelatinaza – hidrolizează gelatina
Enzime lipolitice:
1. lipaza gastrică - cu activitate slabă
- hidrolizează lipidele emulsionate până la acizi grași și glicerol (glicerină)
La nivelul stomacului are loc și absorbția unor substanțe:
- foarte solubile în lipide
- etanol
- apă
- cantități extrem de mici de Na, K, glucoză și aminoacizi
Secreția gastrică este reglată prin mecanisme nervoase reflexe (vago-vagale) și umorale
(proteinele stimulează secreția gastrică iar glucidele, lipidele și aciditatea o inhibă).
Chimul gastric, rezultat în urma digestiei gastrice, trece lent și fracționat din stomac în duoden.

DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI SUBȚIRE

Activitatea motorie a intestinului subțire:

Mișcările la nivelul intestinului subțire sunt de 2 tipuri:
1. contracții de amestec = contracții segmentare, care fragmentează chimul de 8-12
ori/min, determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide cu secrețiile
din intestinul subțire
2. mișcări de propulsie = mișcări peristaltice, care apar în orice parte a intestinului subțire
și se deplasează în direcție anală cu viteza de 0,5-2 cm/s, mai rapid în intestinul proximal
și mai lent în cel terminal.
Timpul necesar chimului pentru a trece de la orificiul piloric până la valva ileocecală este de 3-5
ore.
Intestinul subțire are o lungime de aprox 4-6 m și un diametru de 2-3 cm. Este diferențiat
în 3 segmente: - duoden – porțiune fixă în formă de potcoavă, 25-30 cm lungime
- cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului
- jejun(proximal)
- ileon (ileon) – porțiuni nefixate, la nivelul cărora mucoasa prezintă vilozități
intestinale care măresc mult suprafața de absorbție

Mucoasa intestinală conține glande:

- glande Brunner – în duoden, secretă mucus (și în epiteliul vilozităților intestinale?)
- celule speciale în epiteliul intestinal și în criptele Lieberkuhn – secretă mucus
- glande care secretă enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale ale mucoasei
intestinale (enterocite)
- celule care secretă electroliți
Digestia chimică în intestinul subțire are loc sub acțiunea celor 3 sucuri digestive: bila, sucul
pancreatic și sucul intestinal.

I. Bila: - secretată de ficat

Ficatul = cea mai mare glandă exocrină (1500 g)

- este situat în cavitatea abdominală, în dreapta stomacului, sub diafragm.
- prezintă 2 fețe – superioară spre diafragm
- inferioară, viscerală
- fața superioară prezintă 2 lobi: drept și stâng
- fața inferioară este împărțită în 4 lobi: drept, stâng, anterior, posterior
- pe fața viscerală se află hilul hepatic, prin care pătrund și ies din ficat artera hepatică,
vena portă, vene hepatice, vase limfatice, nervi și cele 2 canale hepatice (drept și stâng)

Structura ficatului: Ficatul are structură segmentară, fiind alcătuit din lobi, segmente și lobuli.
Unitatea structurală și funcțională a ficatului este lobulul hepatic de formă piramidală, alcătuit
din: - hepatocite dispuse în cordoane celulare radiare între care se găsesc canalicule biliare
intralobulae, fără pereți proprii, în care se varsă bila secretată de hepatocitre.
- capilare sinusoide – ramificații ale venei porte
- capilare arteriale – ramificații ale arterei hepatice
 - vena centrolobulară – în care se varsă capilarele sinusoide
La periferia lobulului, canaliculele biliare intralobulare se continuă cu canalele biliare
interlobulare, care în final se unesc și formează cele 2 canale hepatice drept și stâng
(intrahepatice).

Căile biliare extrahepatice sunt:

- canalul hepatic comun, rezultat din unirea celor 2 canale hepatice
- canalul coledoc, care continuă canalul hepatic comun și se deschide în duoden printr-un
orificiu comun cu cel pentru canalul pancreatic principal, orificiu prevăzut cu sfincterul
Oddi.
- canalul cistic, care se desprinde din calea biliară principală și prin care bila ajunge în
vezica biliară (colecist) în perioadele interdigestive.

Vascularizația ficatului este dublă, nutritivă și funcțională.

1. Vascularizația nutritivă este asigurată de artera hepatică, ramură a trunchiului celiac,

care aduce sânge oxigenat. După ce pătrunde în ficat, se ramifică în ramuri lobare,
segmentare și interlobulare și se capilarizează la nivelul lobulului hepatic, formând o
rețea de capilare în jurul hepatocitelor. În final, aceste capilare arteriale se varsă în
capilarele sinusoide.
 2. Vascularizația funcțională este reprezentată de ramificații ale venei porte (ramuri
lobare, segmentare, interlobulare), care aduc la ficat sânge cu substanțele nutritive
absorbite din intestin. Ultimele ramificații formează la nivelul lobulului capilarele
sinusoide, care converg spre vena centrolobulară. Venele centrolobulare se unesc și
formează 2-3 vene hepatice, care drenează sângele venos în vena cavă inferioară.
Sistemul porthepatic: vena portă – capilare sinusoide-vena centrolobulară.

Inervația hepatică este vegetativă: - simpatică prin plexul celiac și PS prin nervii vagi.

Bila: - este produsă de hepatocite, dar și de celulele ductale care mărginesc canalele biliare.
- este secretată continuu (250-1100 ml/zi) și este depozitată în vezica biliară în perioadele
interdigestive.
- în timpul digestiei, este eliberată în duoden numai după ce chimul a declanșat secreția de
colecistokinină, care determină contracția vezicii biliare și relaxarea sfincterului Oddi. Aceleași
efecte se produc prin stimularea vagului (PS).
Compoziția bilei: - săruri biliare formate în hepatocite din acizi biliari (sintetizați din
colesterol) combinați cu anumiți aminoacizi și Na+; sunt secretate activ în canaliculele biliare.
Sărurile biliare, hidrosolubile, vor fi reabsorbite activ în sânge la nivelul ileonului.
- pigmenți biliari (bilirubina, biliverdina), metaboliți ai hemoglobinei; ajunși
în hepatocite sunt secretați și conferă bilei culoarea galbenă.
- lecitină
- colesterol
- electroliți
- nu conține enzime
Rolurile bilei:
1. Sărurile biliare determină emulsionarea lipidelor prin reducerea tensiunii superficiale
permițând fragmentarea lipidelor și acțiunea lipazelor asupra lor.
2. Sărurile biliare ajută la absorbția acizilor grași, monogliceridelor, colesterolului și a altor
lipide, împreună cu care formează micelii hidrosolubile. În lipsa sărurilor biliare, 40% din
lipidele ingerate se pierd prin materiile fecale.
3. Săririle biliare ajută la absorbția vitaminelor liposolubile.
4. Excreția unor substanțe insolubile în apă, cum sunt colesterolul și bilirubina.
5. Săruri biliare stimulează motilitatea intestinală și au rol bacteriostatic.
Circuitul enterohepatic: - este recircularea celei mai mari părți a sărurilor biliare din intestinul
subțire, prin vena portă, înapoi la ficat.

II. Sucul pancreatic este secretat de celulele exocrine ale pancreasului și de celulele ductale.
Pancreasul: - este situat retroperitoneal, înapoia stomacului
- este alcătuit din cap (situat în ansa duodenală), corp și coadă
- este glandă mixtă, exocrină și endocrină
Pancreasul exocrin are structură tubuloacinoasă, asemănătoare glandelor salivare. Celulele
acinilor pancreatici secretă sucul pancreatic care este colectat de 2 canale:
- canalul principal (Wirsung), care se deschide în duoden împreună cu canalul coledoc
- canalul accesor (Santorini), care se deschide în duoden printr-un orificiu situat superior
orificiului canalului principal.
Vascularizația pancreasului este asigurată de ramuri din artera gastroduodenală, mezenterică
superioară și splenică. Sângele venos este drenat în vena portă.
Inervația pancreasului este vegetativă: simpatică prin plexul celiac și PS prin nervul vag.
Celulele ductale secretă zilnic 1200-1500 ml de suc pancreatic.
Compoziția sucului pancreatic:
- electroliți: Na+, K+, în aceeași concentrație ca și în plasmă, HCO3-, secretat de celulele
ductale, în concentrație mult mai mare decât în plasmă, neutralizează aciditatea chimului
gastric, reglând pH-ul în intestinul subțire
- enzime de 4 tipuri: peptidaze, lipaze, amilaze, nucleaze (pentru digestia acizilor nucleici),
secretate de celulele exocrine ale acinilor pancreatici
Tipurile majore de enzime sunt amilazele, proteazele și lipazele – secretate de celulele
exocrine.
1. Alfa amilaza pancreatică – secretată în formă activă, hidrolizează glicogenul, amidonul
(inclusiv cel crud) și alte glucide, cu excepția celulozei, până la dizaharide. Prin hidroliza
amidonului și glicogenului rezultă maltoză.
2. Lipaze (lipază, colesterol-lipază, fosfo-lipază), secretate în formă activă, hidrolizează
esterii insolubili în apă (trigliceridele) în acizi grași și glicerol. Necesită prezența sărurilor
biliare (pentru emulsionarea lipidelor).
3. Proteaze (tripsina, chimotripsina), secretate în formă inactivă, (de tripsinogen,
chimotripsinogen). Tripsinogenul este activat în tripsină îm prezența enterochinazei
(enzimă secretată de mucoasa duodenală) sau a tripsinei anterior formată. Protezele
pancreatice hidrolizează proteinele nedigerate în stomac și peptidele în tripeptide,
dipeptide și aminoacizi.
4. Inhibitorul tripsinei, secretat de aceleași celule și în același timp cu proenzimele
(formele inactive ale enzimelor), are rolul de a proteja pancreasul de autodigestie.

III. Sucul intestinal conține:

- mucus – cu rol de protecție a mucoasei intestinale împotriva HCl
- electroliți
- enzime – asociate cu microvilii enterocitelor (celulele epiteliale ale mucoasei intestinale),
nu sunt secretate în lumenul intestinal; sunt de 3 tipuri – glicolitice, proteolitice,
lipolitice.
1. Peptidaze – descompun di- și tripeptidele în aminoacizi.
2. Lipaza intestinală – hidrolizează lipidele emulsionate în acizi grași și glicerol.
3. Dizaharidaze – hidrolizează dizaharidele în monozaharide:
maltaza izomaltaza
Maltoza 2 glucoză izomaltoză glucoză

zaharaza lactaza
Zaharoză glucoză + fructoză lactoză glucoză + galactoză

Absorbția intestinală este procesul prin care produșii finali, rezultați din digestie, trec din
lumenul gastro-intestinal în sânge și limfă.
La nivelul intestinului subțire, absorbția este favorizată deoarece:
 - există o suprafață mare ce contact datorită pliurilor mucoasei intestinale (valvule
conivente – pliuri circulare, vilozități intestinale – pliuri în formă de deget de mănușă și
microvili – la nivelul enterocitului)
- distanța pe care moleculele o străbat este mică, mucoasa intestinală având un epiteliu
cilindric simplu (unistratificat)
- vilozitățile intestinale conțin o rețea vasculară foarte bogată iar prin mecan ism reflex,
cantitatea de sânge de la acest nivel poate crește în timpul perioadelor de digestie.
Vilozitatea intestinală conține capilare arteriale și venoase și un capilar limfatic (vas
chilifer central).

1. Absorbția glucidelor
- Cele 3 glucide majore ale dietei sunt: - dizaharidele, sucroza (zaharoza) și lactoza
- polizaharidul amidon
- Polizaharidul celuloză este prezent în dietă în cantități mari, dar nu poate fi digerat deoarece nu
există enzime specifice.
- Aportul de glucide este de 250-800 g/zi ↔ 50-60% din dieta zilnică
- Produșii finali de digestie se absorb astfel:
- glucoza și galactoza – mecanism comun, un sistem de transport activ Na-dependent
- fructoza – prin difuziune facilitată (pasiv)
- După ce au fost absorbite în enterocit, monozaharidele sunt transportate prin membrana bazo-
laterală a acestora prin difuziune facilitată (pasiv) în interstițiul intestinal și apoi în capilarele din
vilozitățile intestinale.
2. Absorbția proteinelor
- Dieta proteică zilnică - 0,5-0,7 g/kg corp
- Proteinele pot fi absorbite sub formă de tripeptide, dipeptide și aminoacizi – prin transport
activ Na-dependent trec în sânge
- Practic toată cantitatea de proteine din intestinul subțire este absorbită. Orice proteină apărută
în materiile fecale provine din detritusuri celulare (resturi din celule sau bacteriile din colon).

Aminoacizii și monozaharidele, care ajung în sânge, sunt transportate de vena portă la ficat.

3. Absorbția lipidelor
- Aportul zilnic de lipide – 25 -160 g
- Glicerolul se absoarbe pasiv în sânge
- Acizii grași – pentru a fi
absorbiți trebuie să se combine
cu sărurile biliare pentru a
forma micelii hidrosolubile,
absorbția fiind pasivă. Miceliile
conțin săruri biliare, colesterol,
lecitină.
- În enterocit, acizii grași și
glicerolul refac trigliceridele.
Trigliceridele, fosfolipidele și
colesterolul se combină cu
proteinele din enterocite
formând chilomicroni, formă
prin care trec în chiliferul
central (limfă). Transportul este
pasiv, prin difuziune.
4. Absorbția apei
- se face pasiv, izoosmotic, ca urmare a gradientului osmotic creat prin absorbția electroliților și
a substanțelor nutritive.

5. Absorbția electroliților
- Na+ se absoarbe activ
- Cl- se absoarbe pasiv, urmând Na+

6. Absorbția vitaminelor
- Vitaminele liposolubile (A, D, E, K) formează micelii hidrosolubile și se absorb împreună cu
celelalte lipide în intestinul proximal. Trec în chiliferul central (limfă)
- Vitaminele hidrosolubile (B-uri, C) se absorb prin transport facilitat sau activ NA-dependent în
intestinul proximal. Trec în sânge (prin vena portă ajung la ficat).

7. Absorbția mineralelor
- Ca se absoarbe cu ajutorul unui transpotor membranar activat de vitamina D
- Fe se absoarbe în jejun și ileon, absorbția fiind stimulată de vitamina C. Fe2+ se absoarbe mai
ușor decât Fe3+.

Fiziologia intestinului gros

Intestinul gros este alcătuit din:

- cec cu apendice – inferior valvulei ileo-cecale
- colon – ascendent, transvers, descendent, sigmoid
- rect – terminat cu orificiul anal prevăzut cu 2 sfinctere – anal intern, neted și anal extern,
striat
în lungul colonului, mușchii longitudinali sunt grupați în 2-3 fâșii formând teniile. Laq nivelul
lor se găsesc apendicele epiloice adipoase (țesut gras).

Activitatea motorie a intestinului gros:

a. mișcări de amestec = haustrații = contracții ale muculaturii colice circulare și
longitudinale, care determină proiecția în afară a zonelor nestimulate, sub forma unor
săculeți numiți haustre. Se deplasează lent în direcție anală, conținutul fiind împins spre
colonul sigmoid.
b. mișcări de propulsie = contracții în masă. Propulsia rezultă, în principal, prin contracții
haustrale în direcția anală (a) și mișcări în masă (b). Apar de câteva ori pe zi. Cele mai
numeroase durează aproximativ 15 minute, în prima oră de la micul dejun, și reprezintă
un tip de peristaltism modificat.

Absorbția și secreția la nivelul colonului – jumătatea proximală

- La nivelul colonului sunt secretate mucusul și K+.
- Colonul absoarbe o mare cantitate de apă, maxim 2-3 l/zi. Din 1500 ml de chim, doar 80-
200 ml se pierd prin fecale.
 - În colon sunt absorbiți ionii Na+, Cl- și vitaminele B și K, produse de flora bacteriană
simbiontă.

Procese de fermentație și putrefacție:

a. Procese de fermentație – în prima parte a intestinului gros, sub acțiunea florei bacteriene
simbionte aerobe (bacili, coci, bacterii lactice). Aceasta transformă glucidele nedigerate
(celuloza) până la monozaharide și acid lactic. Produc vitamine din complexul B și
vitamina K.
b. Procese de putrefacție - în a doua parte a colonului transvers, în colonul descendent și
sigmoid, produse de flora bacteriană anaerobă. Aceasta transformă proteinele nedigerate
prin decarboxilare și dezaminare, rezultând NH4, amine (putresceină, cadaverină),
substanțe toxice (indol, scatol, H2S).
Depozitatea materiilor fecale până la eliminare – în jumătatea distală
Defecația este procesul de eliminare a materiilor fecale din intestinul gros.
Unele mișcări în masă propulsează fecalele în rect, stimulând terminațiile nervoase din
pereții acestuia. Se produce contracția musculaturii netede a colonului distal și a rectului și
propulsarea fecalelor în canalul anal.
Reflexul de defecație este refelx vegetativ PS, cu centrii în măduva sacrată. De aici ,
impulsurile nervoase ajung prin nervii pelvieni la sfincterul anal intern, determinând relaxarea
acestuia.
Defecația este controlată voluntar prin impulsuri pornite din cortex, care ajung la
sfincterul anal extern prin nervii rușinoși, determinând relaxarea acestuia.

Noțiuni de igienă și patologie

1. Cariile dentare:
– reprezintă eroziuni ale dinților și sunt rezultatul acțiunii unor bacterii asupra acestora.
- prima etapă în dezvarea cariilor o constituie formarea plăcii bacteriene – o peliculă alcătuită din
alimente și salivă, colonizată de numeroase bacterii. Acestea folosesc ca hrană carbohidrați și
produc numeroși acizi, care vor dizolva smalțul dentar.
- mai importană decât cantitatea totală de carbohidrați este frecvența cu care se ingeră aceștia.
Astfel, cantități mici dar frecvente asigură aprovizionarea bacteriilor cu substrat energetic în mod
constant, ceea ce favorizează producerea cariilor. Dacă însă se ingeră o cantitate apreciabilă de
carbohidrați dar în timpul mesei, numărul cariilor ce pot să apară va scădea simțitor.
- unele tipuri de dinți sunt mai rezistente decât altele.
- s-a demonstrat că utilizarea apei care conține mici cantități de fluor face ca smalțul produs să
fie mai rezistent.

2. Stomatita – reprezintă inflamația mucoasei orale.

- poate fi provocată de infecții, agenți fizici, chimici, sau poate surveni în cadrul unor afecțiuni
sistemice. De exemplu, stomatita herpetică (infecția cu virusul herpes simplex) și stomatita
candidozică.
- alte cauze frecvete – hipovitaminoze, consumul de tutun și alcool, reacții elrgice la diferite
substanțe colorante din alimente sau produse de îngrijire a dinților.

3. Faringita – inflamație acută a mucoasei faringiene

- de obicei are origine virală, dar se poate datora și unor bacterii.
- se manifestă prin dureri ale gâtului, mai ales la înghițire.
- este mai frecventă în sezonul rece, dar poate fi produsă și de consumarea unor lichide foarte
reci în sezonul cald.

4. Enterocolitele – inflamații ale mucoasei intestinului subșire și gros.

- cauză infecțioasă, mai frecvent bacteriană dar poate fi și virală.
- pot îmbrăca forme clinice foarte grave, cu letalitate mare, în funcție de germenul implicat.
- pot fi prevenite prin igiena riguroasă, atenția sporită la calitatea apei și a alimentelor
consumate.

5. Ocluzia intestinală – oprirea completă sau aproape completă a pasajului la nivelul intestinului
subșire sau gros.
- este o urgență medico-chirurgicală
- cauze: aderențe, hernii, tumori, corpi străini etc.

6. Ciroza hepatică – reprezintă dezorganizarea difuză a structurii hepatice normale prin

formarea unor noduli de regenerare, ănconjurați de țesut fibros.
- în țările vestice este a 3-a cauză a mortalității.
- are etiologii (cauze) multiple: infecșioase, toxice, răspuns imun alterat, obstrucție biliară sau
modificări vasculare.

7. Litiaza biliară – formarea sau prezența de calculi la nivelul vezicii biliare.

- mai frecventă la femei, la obezi și la cei cu diete dezechilibrate.
- poate fi asimptomatică sau poate constitui o urgență medico-chirurgicală (dacă un calcul
migrează din vezică și obstrucționează căile biliare extrahepatice sau dacă apare inflamația
peretelui vezicii biliare).

8. Pancreatita – inflamație la nivelul pancreasului.

- poate fi acută sau cronică
- survine la cei cu alcoolism cronic sau litiază biliară, dar și în numeroase alte situații.
9. Diareea – constă în creșterea frecvenței sau a cantității scaunelor zilnice.
- are cauze multiple, cea mai frecventă fiind de natură infecțioasă
- în majoritat4ea cazurilor, igiena riguroasă poate preveni răspândirea bolii.

10. Constipația – este dificultatea în actul defecației.

- poate să apară în cadrul unor maladii sau poate fi habituală (când se corectează prin
modificarea alimentației, în sensul consumării unei cantități mai mari de fibre vegetale).
Lucrări practice:
1. Rolul amilazei salivare:
Se folosește: - o soluție de amidon fiert 1%
- soluție de iod iodurat 1/1000
- 3 eprubete: - eprubeta1 – 1 ml sol amidon, 1-2 picături iod iodurat
- eprubeta 2 - 1 ml sol amidon, 1-2 picături iod iodurat, 0,5 ml salivă
- eprubeta 3: - 1 ml sol amidon, 1-2 picături iod iodurat, 0,5 ml salivă;

În eprubeta 1 – apare culoarea albastră datorită iodurii de amidon

În eprubeta 2 – culoarea inițială albastră virează în albastru-violet după 2-4 min, în violet-roz după 5-
6 min și dispare după 7-8 min (soluție incoloră), deoarece, sub acțiunea amilazei salivare au luat
naștere dextrine: amilo-, eritro- și acrodextrine.
În eprubeta 3 – după 30 min, cu amestecul incolor se efectuează o reacție de recunoaștere a glucidelor
reducătoare pentru