1

ORGANELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV SI FUNCTIONAREA LOR, CU PRIVIRE SPECIALA

ASUPRA UNUIA DINTRE ELE

1. Sistemul digestiv este un complex de organe in care se realizeaza toate transformarile alimentelor si eliminarea
materiilor ce nu au putut fi digerate. Acestea se compun din tubul digestive si glandele anexe .
Tubul digestiv - cavitatea bucala, faringele, esofagul, intestinul subtire si intestinul gros, anusul .
Din anexele acestui tub fac parte : - ficatul, pancreasul, splina, capilarele sinusoidale, caile biliare .
Organele anexe au rol doar in digestie .

FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

2

Alimentele sunt un amestec eterogen de substanţe organice şi anorganice, care asigură în organism creşterea, reînnoirea şi
repararea ţesuturilor. După origine, alimentele sunt de natură animală (carnea, laptele, ouăle etc), vegetală (cerealele,
legumele, fructele) şi minerală (săruri, apă).
După compoziţia lor chimică, alimentele se clasifică în: alimente de natură proteică, glucidică, lipidică, vitamine, săruri
minerale, apă. Majoritatea substanţelor alimentare au o structură chimică complexă, diferită de cea a constituenţilor
organismului. Ele suferă în organism o serie de transformări mecanice, fizice şi chimice.
Totalitatea acestor transformări constituie digestia. Transformările substanţelor organice conţinute în alimente sunt redate
sintetic .
Procesele de digestie.
Substanţele organice cu molecule complexe, specifice, insolubile, neabsorbabile se transformă prin hidroliză, cu ajutorul
enzimelor specifice rezultând substanţe organice sim- ple, nespecifice, solubile, uşor absorbabile (principii alimentare sau
nutrimente) :
— proteine — proteolitice — aminoacizi
— glucide complexe— polizaharide — glicolitice — glucide simple, monozaharide
— lipide — lipolitice — acizi graşi şi glicerol
Odată absorbite, substanţele organice cu molecule simple îndeplinesc în organism rol plastic (în special proteinele),
energetic (mai ales glucidele şi lipidele) şi funcţional (enzime, pigmenţi, hormoni).
Sediul digestiei este tubul digestiv. Digestia alimentelor este un proces unitar, care începe în cavitatea bucală şi se termină
în intestin. Pentru a putea fi absorbite prin mucoasa intestinală, alimentele suferă în tubul digestiv două categorii de
transformări: mecanice şi chimice.
Digestia mecanică cuprinde trei categorii de fenomene :
— transformarea alimentelor ingerate în fragmente relativ mari şi solide, în particule mici şi moi, uşurând digestia chimică;
— amestecarea conţinutului tubului digestiv cu sucurile digestive, proces care favorizează transformările chimice şi
absorbţia;
— progresia (transportul) alimentelor de-a lungul tubului digestiv şi eliminarea resturilor nedigerate ;
Bolile aparatului digestiv
a. Bolile esofagului
-Refluxul gastroesofagian – totalitatea simptomelor provocate de refluxul conţinutului gastric în esofag, acompaniate sau
nu de leziuni ale mucoasei esofagiene
-Hernia hiatală – trecerea anormală a stomacului prin hiatusul diafragmatic
-Esofagita de reflux – leziunea de la nivelul mucoasei esofagiene produsă de refluxul gastroesofagian
- Reflux gastroesofagian
Simptome : Esofagita de reflux:
-pirozis reftrosternal inferior, accentuat la aplecare inainte sau culcare dupa masa, ingestie de grasimi, cafea, ciocolata,
alcool, citrice, etc
-regurgitatie acida
-durere retrosternala
-sialoree
-senzatie de corp strain
-simptome respiratorii (tuse, dispnee, astm, etc, datorate aspiratiei) = esofagita de reflux
Hernia hiatală
-sindromul primei muscaturi
-dureri
-disfagia
-regurgitatii
-simptome cardiace (palpitatii, dureri dupa mese, frig, efort)
- simptome pulmonare
2. Ficatul, organ cu multiple funcţii metabolice, fără de care viaţa este imposibilă, are şi rol de glandă anexă a tubului
digestiv. Este cea mai mare glandă exocrină, circa 1500 g, aşezată sub diafragmă, în unghiul superior drept al cavităţii
3

abdominale (loja hepatică). Ficatul prezintă o faţă superioară, pe care se disting 2 lobi (stâng şi drept), şi o faţă inferioară cu
4 lobi (stâng, drept, pătrat, caudal) şi hilul* hepatic.
Funcţiile principale ale ficatului.
a. Funcţia exocrină: secreţia bilei
b. Funcţiile metabolice:
— sinteza de aminoacizi şi proteine plasmatice;
— menţinerea constantă a glicemiei;
— sinteza fosfolipidelor şi a colesterolului; cetogeneză* ; catabolismul acizilor graşi
c. Alte funcţii:
— depozitare de glicogen, lipide, fier, sânge
— funcţie antitoxică
— funcţie termoreglatoare
— funcţie hematopoietică în perioada fetală
— reglarea volumului de sânge circulant
— inactivarea excesului de hormoni
— în coagulare şi hemostază
Structura ficatului. Ficatul este format dintr-o stromă* conjunctivă şi un parenchim hepatic.
Stroma cuprinde un înveliş extern de unde pornesc septuri conjunctive care delimitează în parenchim lobuli hepatici,
formaţiuni piramidale cu 5—6 laturi.
Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Este alcătuit din cordoane radiate de celule
hepatice (hepatocite), capilare sangvine şi canalicule biliare dispuse în jurul unei vene cen-trolobulare .
Bila este produsul de secreţie continuă a hepatocitelor. Ea se varsă în canaliculele biliare, care
formează în final două canale hepatice, drept şi stâng. Ele se unesc în canalul hepatic comun. În perioadele interdigestive,
bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliară, unde se concentrează şi se îmbogăţeşte cu mucus. Evacuarea ei se face
intermitent, în timpul meselor, prin canalul cistic şi apoi prin canalul coledoc, care se deschide în duoden împreună cu
canalul principal pancreatic la nivelul sfincterului Oddi .
Glandele anexe
a. Glandele salivare în cavitatea bucală se deschid canalele a trei perechi de glande salivare :
Segment în lobul hepatic:
a. cordoane de celule hepatice;
b. capilare sinusoide;
c. canalicule biliare;
d. canal biliar interlobular;
e. ramură a venei porte;
f. ramură a arterei hepatice ;
g. venă centrolobulară.
Căi biliare extrahepatice:
a. canal hepatic drept;
b. canal cistic;
c. vezică biliară;
d. duoden;
e. ampulă hepatopancreatică;
f. sfincter Oddi;
g. capul pancreasului;
h. canal pancreatic (Wirsung);
i. corpul pancreasului;
l. coada pancreasului;
j. pancreas;
k. canal secundar (Santorini);
l. canal coledoc;
4

m. canal hepatic comun;

n. canal hepatic stâng;
o. ligament.
Ficatul are o vascularizaţie dublă.
Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera hepatică şi ramurile ei, până la nivelul lobulilor hepatici.
Vascularizaţia funcţională este realizată de către sistemul port hepatic, format din vena portă, care începe prin capilare la
nivelul tubului digestiv şi se termină prin capilare la nivelul lobulilor hepatici. Acest sistem aduce sânge încărcat cu
substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale.
Inervaţia ficatului se realizează prin plexul hepatic, desprins din plexul celiac (simpatic) şi pe cale vagală (parasimpatic).
3. Pancreasul are un rol important in sistemul endocrin, fiind responsabil pentru producerea si eliberarea a doi
hormoni principali, insulina si glucagonul. Acesti hormoni sunt esentiali pentru reglarea nivelului de glucoza in sange si
mentinerea echilibrului energetic al organismului.
Pancreasul, de formă alungită, aşezat înapoia stomacului, este o glandă mixtă de tip acinos, denumită şi „glanda salivară
abdominală". Acinii săi secretă sucul pancreatic, care se varsă în duoden prin canalul principal Wirsung şi prin canalul
secundar Santorini. Între acinii glandulari se află insulele Langerhans care secretă insulina şi glucagon. Inervaţia este
vegetativă, simpatică şi parasimpatică. Pancreasul este o glanda cu o lungime de 15-20 cm si o greutate de aproximativ 80
gr care se afla in abdomen, langa ficat si intestinul subtire. Pancreasul controleaza secretia unor hormoni si enzime
importante. Fara pancreas, multe sisteme vitale ale organismului nu pot functiona optim.

Pancreas – functii ;
Sistemul endocrin
Ca parte a sistemului endocrin, pancreasul secreta doi hormoni principali care sunt vitali pentru reglarea nivelului de
glucoza (cunoscuta si sub numele de zaharul din sange):
Insulina: pancreasul secreta acest hormon pentru a reduce nivelul glicemiei atunci cand acesta este prea mare.
Glucagon: pancreasul secreta acest hormon pentru a creste nivelul glicemiei atunci cand acesta scade prea mult.
Un nivel echilibrat al glucozei din sange este esential pentru functionarea corecta a ficatului, rinichilor si chiar a creierului.
Secretia corecta a acestor hormoni este importanta pentru multe sisteme ale corpului, cum ar fi sistemul nervos si sistemul
cardiovascular.
Sistemul exocrin
Ca parte a sistemului exocrin, pancreasul secreta enzime care lucreaza in tandem cu bila din ficat si vezica biliara pentru a
contribui la descompunerea substantelor pentru o digestie si absorbtie adecvate.
Enzimele produse de pancreas necesare pentru o buna digestie sunt:
5

a. lipaza pentru a digera grasimile

b. amilaza pentru a digera carbohidratii
c. chimotripsina si tripsina pentru digerarea proteinelor
Pancreasul face parte dintr-un proces digestiv mai amplu care incepe in stomac:
Pancreasul produce enzime de indata ce alimentele ajung in stomac.
Aceste enzime calatoresc printr-o serie de canale pana ajung in ductul pancreatic principal.
Canalul pancreatic principal se intalneste cu canalul biliar comun, care transporta bila din vezica biliara si ficat catre
duoden.
Bila din vezica biliara si enzimele din pancreas sunt eliberate in duoden pentru a ajuta la digerarea grasimilor,
carbohidratilor si proteinelor, astfel incat acestea sa poata fi absorbite de sistemul digestiv.
Afectiuni ale pancreasului ;
Problemele de pancreas pot afecta intregul corp. De exemplu, daca pancreasul nu produce suficiente enzime digestive,
sistemul digestiv nu va absorbi nutrientii asa cum ar fi normal. Acest lucru poate duce la pierdere in greutate si la diaree.
In plus, daca nu produce suficienta insulina, creste riscul de diabet.
Cum puteti mentine un pancreas sanatos . Pentru a reduce riscului de afectiuni la pancreas este recomandat sa:
Pastrati o greutate sanatoasa ;
Exercitiile fizice regulate si evitarea cresterii in greutate pot ajuta la prevenirea diabetului de tip 2 si a calculilor biliari care
pot provoca pancreatita.
Urmati o dieta cu putine grasimi ;
Aportul mare de grasimi poate provoca formarea calculilor biliari, care pot duce la pancreatita. Excesul de greutate este, de
asemenea, un factor de risc pentru cancerul pancreatic.

Consumati alcool in cantitati moderate ;

Consumul de alcool poate creste riscul de pancreatita si cancer pancreatic ;
Renuntati la fumat ;
Fumatul, indiferent de forma sa, poate creste riscul de cancer pancreatic si pancreatita cronica.
Mergeti la medic in mod regulat pentru controale de rutina
Prezentarea la medic pentru examenele de rutina poate ajuta la identificarea semnelor precoce ale unor afectiuni precum
cancerul pancreatic si pancreatita.
4. SPLINA
Functiile Splinei
Splina este un organ care are o structura similara cu un nodul limfatic, avand o functie importanta in cadrul sistemului
imunitar, dar cel mai important rol al splinei este acela de filtru sanguin. Cealalta fata (viscerala) a splinei este împartita in
doua regiuni: o portiune gastrica (anterioara) si o portiune renala (posterioara). Suprafata gastrica este indreptata inainte,
in sus si spre mijloc, este lata si concava, fiind in contact cu peretele posterior al stomacului. Portiunea inferioara este in
6

contact cu coada pancreasului. Suprafata renala este indreptata medial si in jos. Este oarecum aplatizata, considerabil mai
ingusta decat suprafata gastrica si este in relatie cu partea superioara a suprafetei anterioare a rinichiului stang si
ocazional .
Pulpa roșie este formată dintr-o plasă de țesuturi conjunctive foarte vascularizate (Reticulum splenicum), în care sunt
reținute vechile celule de sânge (eritrocitele), care nu mai sunt suficient de elastice și care sunt apoi descompuse de
macrofagi. Splina reciclează fierul din hemoglobină (celulele roșii). Inclusiv cheagurile mici de sânge și trombocitele „uzate”
sunt sortate și descompuse de splină.
Pulpa albă aparține sistemului imunitar. Pe de-o parte stochează limfocitele (o clasă specială a celulelor albe) care se
maturizează în splină. Aproximativ 30% din numărul total al celulelor albe sunt stocate astfel. Limfocitele reacționează la
agenți patogeni precum bacterii, care prin sânge ajung în splină, reușind astfel să combată infecțiile. La nevoie, limfocitele
stocate în splină sunt transportate în sânge. În plus, în pulpa albă se formează imunoglobulina, substanța specială de
combatere a agenților patogeni.
În plus, splina stochează mereu o anumită cantitate de sânge care este apoi eliberată spre exemplu în cazul unei hemoragii
în organism sau a unui efort sporit. De aici și durerile de splină pe care le resimțim uneori în timpul activităților sportive.
Aspectul și localizarea splinei
Splina este un organ relativ mic, care în condiții normale nu poate fi palpat din exterior. Are o lungime de aprox. 11 cm, o
lățime de 7 cm și o grosime de 4 cm, cântărind între 150 g și 200 g. Forma splinei este asemănătoare unui bob de fasole,
este moale la atingere, iar culoarea variază între roșu și violet.
Splina se află sub diafragmă, în partea stângă a abdomenului superior. Este învecinată cu stomacul, fiind în apropiere de
rinichiul stâng, dar și de locul unde se află pancreasul. De asemenea, este conectată cu organele învecinate prin țesutul
conjunctiv. În exterior, splina este acoperită cu un strat conjunctiv (Tunica fibrosa), care protejează interiorul sensibil.
Splina este puternic alimentată cu sânge prin artera lienală, iar apoi din splină, sângele își continuă drumul spre ficat. Splina
este deosebit de vascularizată: Întregul sânge din organism este pompat de circa 500 de ori prin splină!

Splina se află sub diafragmă, în partea stângă a abdomenului superior. Este învecinată cu stomacul, fiind în apropiere de
rinichiul stâng, dar și de locul unde se află pancreasul. De asemenea, este conectată cu organele învecinate prin țesutul
conjunctiv. În exterior, splina este acoperită cu un strat conjunctiv (Tunica fibrosa), care protejează interiorul sensibil.
Splina este puternic alimentată cu sânge prin artera lienală, iar apoi din splină, sângele își continuă drumul spre ficat. Splina
este deosebit de vascularizată: Întregul sânge din organism este pompat de circa 500 de ori prin splină!
7

Splina de-a lungul vieții

În perioada intrauterină, splina produce preponderent celule sanguine. Această funcție încetează după naștere, și este
preluată de măduva osoasă. Dacă însă producția de celule de sânge este afectată de o boală a măduvei spinării (ex:
leucemie), splina își reia funcția inițială.
Aceste funcții îndeplinite de splină, sunt preluate și de alte organe: măduva osoasă produce celule de sânge iar ganglionii
limfatici combat agenții patogeni pătrunși în organism, fapt pentru care organismul uman poate supraviețui și fără splină. În
cazul îndepărtării splinei, crește însă sensibilitatea la anumiți agenți patogeni precum pneumococi și boli precum meningita
și pneumonia. Din această cauză se recomandă vaccinarea la termen, pentru evitarea riscurilor.
Organ bogat vascularizat situat in unghiul superior stang al abdomenului, intre diafragm si coaste, si care, inainte de
nastere, produce o parte a celulelor sangvine si, dupa nastere, joaca un rol important in imunitate. Splina este o masa de
culoare rosu inchis, spongioasa, de marimea unui pumn, care cantareste in jur de 200 grame. Functii - Functiile splinei inca
nu sunt complet elucidate. Splina este un organ limfoid care joaca in imunitate un rol important, comparabil cu cel al
ganglionilor limfatici, participand la lupta impotriva infectiilor prin producerea de limfocite, de anticorpi si de fagocite. Dar,
spre deosebire de ganglionii limfatici, ea se afla in comunicatie directa cu circulatia sangvina. In consecinta ea se afla, in
permanenta, in contact cu totalitatea antigenelor circulante, adica cu ansamblul substantelor prezente in sange care sunt
capabile sa induca productia de anticorpi in organism, indiferent de originea lor (bacterii, substante toxice, celule
Rolul splinei în imunitate
Splina reprezintã principalul teritoriu de expunere precoce a sistemului imun la bacteriile aflate în torentul sangvin . Acest
privilegiu este conferit de cantitatea mare de sânge primitã de cãtre splinã la un moment dat (aproximativ 5% din debitul
cardiac) care permite monitorizarea imunologicã optimã si filtrarea. Rolul de filtru sangvin apare ca o consecintã naturalã a
structurii sale morfologice speciale. Cele mai fine ramuri ale arborelui arterial splenic, reprezentate de arteriole, se terminã
8

într-un sistem venos sinusoidal.Arteriolele sunt înconjurate de tesutul limfatic ce formeazã pulpa alba a splinei . Splina
cuprinde astfel douã regiuni histologice bine delimitate: pulpa rosie (sau regiunea eritroidã) si pulpa albã (regiunea
limfoidã), cu functii distincte metabolice si imunologice.
Filtrarea Sangelui
Sângele arterial ajunge la nivelul cordoanelor pulpei rosii (structuri formate din fibroblasti si fibre reticulate si care
formeazã un sistem sangvin deschis în absenta unui endoteliu), de unde trece în sinusurile venoase ale acestui
compartiment si apoi, mai departe, în vena splenicã . Functia de filtrare a sângelui se realizeazã prin structurile specializate
ale sistemului venos. Sinusurile venoase contin un endoteliu discontinuu; asa-numitele "stress fibers" (formate din
filamente asemãnãtoare celor de actinã si miozinã) din componenta celulelor endoteliale au proprietãti contractile ce
permit, prin intermediul unui mecanism de glisare a acestor filamente, controlul spatiilor intercelulare ale sinusurilor.
Pasajul este mai dificil pentru eritrocitele cu structurã membranarã alteratã, ele rãmânând "blocate" în cordoanele
splenice, de unde vor fi preluate de macrofagele pulpei rosii si fagocitate . Contractilitatea "stress fibers" ar putea duce la
formarea unui rezervor splenic de eritrocite ce are ca efect scãderea vâscozitãtii sângelui si, prin urmare, reducerea
solicitãrii cordului .
5. CAPILARELE SINUSOIDALE
Capilarele sinusoidale se găsesc în ficat, în țesutul limfoid, în organele endocrine și în sânge, cum ar fi măduva osoasă și
splina. Sinusoidele din lobulele hepatice conțin celule Kupffer, capabile să capteze și să distrugă corpurile străine.
Capilarele sunt cele mai mici tipuri de vase de sânge. Au un diametru de aproximativ cinci până la 10 micrometri și grosimea
căptușelii endoteliale este doar un strat de celulă. Când toate vasele de sânge sunt combinate, acestea ating o lungime de
aproape 100.000 km, capilarele reprezentând 85% din lungime. Există peste 10 miliarde de capilare pe tot corpul.
Capilarele leagă venulele și arteriolele și ajută organismul să conducă schimbul de dioxid de carbon, oxigen și apă, precum
și deșeuri și substanțe nutritive.
Capilare – livrează oxigen celulelor și leagă arterele și venele; transportă sângele de la ramurile arterelor la ramurile
venelor

Ce sunt capilarele
Capilarele sunt un tip de vase de sânge, celelalte două fiind vene și artere. Capilarele se găsesc între vene și artere, pe care
le conectează și pot fi considerate o oprire a schimbului.
Capilarele îndepărtează substanțele nutritive și oxigenul din sângele găsit în artere și le distribuie țesuturilor în tot corpul.
Ele sunt, de asemenea, acolo pentru a plasa deșeurile celulare în vene, inclusiv dioxidul de carbon.
Capilarele sunt esențiale pentru sistemul circulator. De fapt, dacă apăsați o zonă roz a pielii, sângele este presat din
capilare, ceea ce provoacă albire. Prin urmare, capilarele sunt implicate în sute de acțiuni precum acestea.
9

Capilarele sunt cel mai mic tip de vas de sânge. De fapt, sunt atât de mici, încât sunt vizibile doar la microscop.
Capilarele sunt atât de mici încât chiar și cel mai mare tip de capilar este mai subțire decât un fir de păr.
Capilarele au fost descoperite în 1661, deci ne sunt familiare de foarte mult timp.
Majoritatea capilarelor au o lungime cuprinsă între 0,5 mm și 1 mm.
Deoarece pereții capilari au o grosime de o singură celulă, este ușor ca anumite substanțe chimice să treacă prin ele. De
fapt, prin acești pereți este locul în care sângele tău trece mâncare, oxigen și deșeuri către și din fiecare dintre celelalte
celule din corpul tău.
Capilarele se găsesc peste tot, inclusiv ligamentele și tendoanele; cu toate acestea, există mai multe în zone precum ficatul,
rinichii și diferiți mușchi decât există în ligamente și tendoane.
Capilarele sunt capabile să furnizeze mai mult sau mai puțin sânge, în funcție de nevoile dvs. specifice, făcându-le atât
versatile, cât și importante. Ele pot economisi căldură atunci când ești rece și pot menține sângele departe de suprafață ori
de câte ori ești cald.
Din cauza dimensiunii reduse a unui capilar, celulele roșii din sânge trebuie să treacă printr-un singur fișier; deși unele sunt
de fapt mai mici decât celulele roșii din sânge, ceea ce înseamnă că acestea din urmă trebuie să-și distorsioneze forma
pentru a se potrivi prin capilar.
Cu cât corpul este mai mare, cu atât inima îi bate mai încet. Inima unei balene albastre bate doar de cinci ori pe minut, în
timp ce omul mediu are o bătăi de inimă de aproximativ 75 de bătăi pe minut.
Inima continuă să bată chiar dacă nu se află în interiorul unui corp, atâta timp cât primește oxigen.
Deoarece sistemul circulator este atât de complex, medicii au urmat de fapt un model incorect al acestuia timp de
aproximativ 1500 de ani.
Celulele roșii din sânge mor după aproximativ 120 de zile, chiar dacă măduva osoasă începe imediat să producă mai multe
dintre ele după acel moment.
Există într-adevăr o modalitate de a „rupe” o inimă. Cardiomiopatia de stres poate determina inima să slăbească temporar
și rapid, provocând chiar simptome care imită un atac de cord, cum ar fi o senzație de durere în braț, dificultăți de respirație
și chiar dureri în piept. Acest lucru se poate întâmpla atunci când pierzi brusc pe cineva drag sau chiar te desparți de cineva.
Sângele poate avea diferite culori – cu excepția culorii albastre. Sângele care trece prin capilarele și venele tale este de fapt
de culoare roșu aprins și devine un roșu mai închis când se întoarce înapoi la inimă. Venele pot face sângele să pară
albastru, dar asta se datorează modului în care diferite tipuri de lumină pătrund în piele și reflectă ochii.
Acestea fiind spuse, unele animale au de fapt sânge de culoare albăstruie, inclusiv moluște și unele artropode.
6. CAILE BILIARE
Caile sau ductele biliare sunt canalele care transporta bila de la ficat in vezica biliara si apoi in intestinul subtire. Bila (in
termeni populari fierea) este un fluid de culoare verde sau galben-maro care ajuta corpul sa digere si sa absoarba grasimile.
De asemenea, ajuta la eliminarea deseurilor din ficat.
Ce sunt canalele biliare?
Căile biliare sunt un grup de tuburi care conectează ficat iar vezica biliară la intestinului subtire. Acestea permit bilei și altor
materiale produse de ficat să ajungă în intestin, unde ajută la digestia sau sunt îndepărtate din organism sub formă de
scaun. Sistemul de căi biliare este numit și arbore biliar.
Sistemul de canale biliare este împărțit în părți în funcție de locația canalului. Canalele care se găsesc în interiorul ficatului
se numesc intrahepatice. Canalele intrahepatice sunt mici și sunt situate aproape de celulele hepatice care produc bilă.
Înainte de a ieși din ficat, micile conducte intrahepatice se unesc pentru a forma canale mai mari.
În afara ficatului, canalele mai mari se unesc pentru a forma două canale mult mai mari care drenează părțile stânga și
dreaptă ale ficatului. Aceste două canale se numesc ductul hepatic stâng și ductul hepatic drept. Pe măsură ce călătoresc
spre vezica biliară, canalele hepatice stânga și dreapta se unesc pentru a forma ductul hepatic comun.
La fel ca și ficatul, vezica biliară este, de asemenea, drenată de un canal numit canal cistic. La scurt timp după părăsirea
vezicii biliare, canalul cistic se unește cu canalul hepatic comun și împreună formează canalul biliar comun. Canalul biliar
comun trece apoi printr-o porțiune a pancreasului și se varsă în intestinul subțire.
Caile biliare extrahepatice se gasesc in etajul supramezocolic al cavitatii abdominale, sub ficat si raspund jumatatii drepte a
regiunii epigastrice. Proiectia la suprafata corpului a zonei corespunzatoare cailor biliare este delimitata superior de un plan
ce strabate extremitatile anterioare ale coastelor 9 si inferior de un plan paralel cu acesta, dus prin discul intervertebral
dintre L3 si L4, medial de planul medio-sagital al corpului, iar lateral de planul sagital tangent la marginea laterala a
10

muschiului drept abdominal. Ductul hepatic comun si ductul coledoc reprezinta calea biliara principala, iar vezica biliara si
ductul cistic formeaza aparatul diverticular.

Ductul hepatic comun rezulta din unirea in unghi obtuz cu deschiderea superioara a canalelor in care se varsa ductele
bilifere, si anume ductul hepatic drept, care la iesirea din ficat se pozitioneaza anterior de ramurile drepte ale venei porte si
ale arterei hepatice, si ductul hepatic stang, care trece posterior de vasele precendent mentionate. Ductul hepatic stang
incruciseaza fata anterioara a bifurcatiei venei porte si este mai lung, determinand ca cele doua radacini ale ductului
hepatic comun sa conflueze intr-un plan anterior de hilul ficatului. La un sfert din persoane se constata ca raporturile
ductului hepatic comun cu vasele din vecinatate, mai ales cu artera heptica, sunt modificate, iar in unele cazuri pot exista
ducte biliare accesorii care se deschid direct in canalele extrahepatice, aceste detalii prezentand importanta chirurgicala.
Ductul coledoc se afla in continuarea ductului hepatic comun, iar limita dintre aceste doua segmente este marcata de
deschiderea ductului cistic in calea biliara principala.
Lungimea ductului coledoc masoara in general aproximativ 3-3,5 cm, insa aceasta variaza in functie de lungimea canalului
hepatic comun, fiind invers proportionala cu aceasta. Calibrul sau de 5 mm se diminueaza treptat catre portiunea
terminala. Traiectul sau arcuit prezinta doua concavitati, una spre partea dreapta si alta anterioara. De la origine se
insinueaza posterior de bulbul duodenal, descinzand inapoia pancreasului catre portiunea descendenta a duodenului in
care se deschide. Astfel, din punct de vedere topografic, ductului coledoc i se descriu trei portiuni, retroduodenala,
retropancreatica si intraparietala. In unele situatii mai rare, cand jonctiunea hepato-cistica se face la un nivel mai inalt,
poate exista si o portiune supraduodenal .
Ductul cistic stabileste legatura dintre vezica biliara si calea biliara principala. Are un traiect oblic, catre inferior, la stanga si
este flexuros, prezentand dilatatii ce alterneaza cu portiuni mai inguste, care favorizeaza stationarea calculilor ajunsi la
acest nivel din vezica biliara. Ductul cistic masoara in medie 4 cm lungime si are un diametru de 4 mm, este cuprins in
grosimea omentului mic, inaintea si la dreapta venei pilorice. Posterior prezinta raport cu vena porta, iar deasupra si medial
trece artera cistica, raport de mare importanta in colecistectomie. Intre ductul cistic, situat in stanga, si ductul hepatic
comun, la dreapta, se formeaza triunghiul cistico-hepatic al lui Budde, ce cuprinde in interiorul sau o serie de formatiuni
anatomice de care trebuie tinut cont in colecistectomie. Inainte de a jonctiona cu canalul hepatic comun, canalul cistic are
un traiect paralel cu acesta, dupa care se deschide pe flancul lui drept.
Vezica biliara sau colecistul este o anexa a cailor de excretie biliare, cu rol de rezervor, in care se acumuleaza bila in
perioada interprandiala. Are forma ovoidala si este plasata in fosa vezicii biliare de pe fata viscerala a ficatului, avand o
directie aproximativ sagitala, putin oblica, antero-posterior si de la dreapta la stanga. Lungimea vezicii biliare masoara in
medie 8-10 cm, iar capacitatea sa este de 40-60 cmc.
Peretele vezicii biliare este format la exterior din tunica seroasa, reprezentata de peritoneul care tapeteaza vezica pe o
intindere variabila. Urmeaza tunica subseroasa, bine reprezentata de un epiteliu de tip conjunctiv lax, iar sub aceasta se
remarca tunica fibromusculara, formata predominant din tesut colagen si fibre elastice, ce cuprind fibre musculare netede
11

in cantitate variabila, dispuse oblic, longitudinal si circular. Pe interior, vezica biliara este captusita de tunica mucoasa, din
alcatuirea careia fac parte epiteliul simplu, inalt si corionul mucoasei. Epiteliul este constituit din celule absorbante, cu
platou striat, si in numar mai redus, celule caliciforme. La nivelul colului, sunt identificate glande Luschka, al caror produs
de secretie se amesteca cu bila. Corionul mucoasei cu tesut conjuctiv lax si reticulat prezinta infiltratii limfocitare si uneori
foliculi limfoizi.
La interior, cand vezica este goala, mucoasa se ridica sub forma plicelor tunicii mucoase, ce delimiteaza mici depresiuni,
conferindu-i acesteia la interior un aspect de fagure. Aceste plice au caracter temporar, deoarece dispar pe masura ce
vezica se umple, distingandu-se doar crestele anastomozate, care sunt permanente. La nivelul colului se identifica o
depresiune ce corespunde bazinetului, delimitat spre corp de o valvula incompleta. Inferior de bazinet, mucoasa se
organizeaza sub forma unor cute, care constituie in totalitate plica spirala, denumita si valvula lui Heister. Aceasta se
extinde si in portiunea incipienta a ductului cistic.
Vascularizatia arteriala a caii biliare principale este asigurata de ramuri ce provin din artera cistica, artera hepatica
proprie, artera gastroduodenala si artera retroduodenala. Din artera cistica se desprind ramuri pentru ductul hepatic
comun si portiunea incipienta a ductului coledoc, iar din artera retroduodenala, ramuri pentru segmentele retroduodenal si
retropancreatic ale coledocului. Astfel, intre cele doua artere, cistica si retroduodenala, ia nastere o anastomoza
longitudinala pozitionata pe flancul drept al coledocului, denumita arcada marginala. La nivelul ampulei hepatopancreatice,
artera supraduodenala sau, uneori, artera retroduodenala se anastomozeaza cu ramura posterioara a arterei pancreatico-
duodenala inferioara. Din aceste surse arteriale, ascensioneaza ramuri care se anastomozeaza la randul lor intre ele
constituind un plex arterial pericoledocian, din care se vor desprinde ramuri responsabile cu microirigatia peretilor
ductelor biliare principale.
Venele caii biliare principale se organizeaza, de asemenea, sub forma unui plex pericoledocian, tributar venei porte sau
afluentilor sai.

REFERAT MODULUL 1

IOSIF DANIELA

12.03.2024