Anatomia pancreasului:

Pancreasul este o glandă voluminoasă, anexată tubului digestiv,având atât

o funcție exocrină, cât și una endocrină. Anterior este acoperit de
peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavității abdominale. Forma
pancreasului este de ciocan, de ”J” culcat sau de cârlig (ex. în fig 108).
Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1 și L2, prezentând la
acest nivel o concavitate care privește spre coloana vertebrală. Are
greutatea de 80-100g, lungime de 15-20 cm si grosime de 2 cm.
Pancreasul este un organ friabil, rupându-se ușor. Are 4 segmente:
○ Un cap;
○ Un col;
○ Un corp;
○ O coadă.

Capul pancreasului este porțiunea lățită a glandei, înconjurat de duoden.

În partea inferioară prezintă procesul uncinat, pe dinaintea căruia trec
artera și vena mezenterică superioară, posterior de capul pancreasului
trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers și mezocolul, fapt
pentru care capul pancreasului prezintă un subiect supra-mezocolic și altul
inframezocolic. Circumferința capului este în raport cu duodenul, raportul
posterior al pancreasului cu canalul coledoc explică apariția icterului
mecanic în tumori ale capului pancreasului. Colul pancreasului are raport
posterior cu originea venei porte, dar și cu vena cavă inferioară.

Corpul pancreasului are, pe secțiune, aspect triunghiular, prezentând trei

fețe: fața anterioară, care vine în raport cu fața posterioară a stomacului,
fața posterioară cu aorta, rinichiul stâng, glanda suprarenală stângă, artera
și vena splenică, iar fața inferioară , cu colonul transvers și cu ansele
intestinale.

Coada pancreasului se îndreaptă spre splină, de care este legată prin

ligamentul spleno-pancreatic.

Structura pancreasului:

La periferie, pancreasul este acoperit de o capsulă conjunctivă subțire, de

la care pleacă, în interior, septuri conjunctivo-vasculare care separă lobulii
pancreatici între ei.
 Pancreasul exocrin, care reprezintă masa principală a glandei, este format
din acini asemănători cu ai glandelor salivare ( de unde și numele de
glandă salivară a abdomenului). De la acini pleacă ducte colectoare
interlobulare și interlobare care, prin confluare formează ductele principal
(Wirsung) și accesor (Santorini).

Ductul principal Wirsung străbate pancreasul de la coadă la cap și se

deschide, împreună cu canalul coledoc, în ampula hepato-pancreatică
(Vater).

Ductul pancreatic accesor Santorini ia naștere din ductul principal, la

nivelul capului pancreasului, și se deschide în duodenul II, la nivelul
papilei mici.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care sunt

răspândite difuz în țesutul exocrin. Insulele Langerhans sunt formate din
cordoane celulare, înconjurate de sinusoide. În structura cordoanelor
celulare se descriu celule α, care secretă glucagonul, și celule β, care
secretă insulina. Celulele β sunt numeroase (80% din totalul celulelor
endocrine).

Arterele pancreasului provin din artera hepatică, din artera splenică și din
cea mezenterică superioară. Arterele pancreatice provenite din artera
mezenterică superioară și artera hepatică irigă capul pancreasului, în timp
ce corpul și coada primesc sânge prin arterele pancreatice provenite din
artera splenică. Venele pancreasului ajung în vena splenică și mezenterică
superioară (deci, în final, în vena portă).

Inervația pancreasului provine din plexul celiac, limfaticele ajung în

ganglionii pancreatico-splenici și apoi în ganglionii celiaci.

II.2.Fiziologia pancreasului:

Pancreasul exocrin
Sucul pancreatic este secretat de celulele acinare ale pancreasului exocrin. Este
un lichid limpede, uneori cu conținut de mucus care se adaugă în canalele
excretoare cu un ph 8, la om se elimină zilnic o cantitate de 200-800 ml. Conține
substanțe anorganice, cea mai importantă fiind bicarbonatul (care îi conferă
caracterul alcalin) și substanțele organice (componentul cel mai important fiind
enzimele).
Componentele anorganice
Bicarbonatul este secretat în ductele pancreatice printr-un proces activ (însoțit de
creșterea consumului de oxigen) ce realizează o concentrație mare (cca 70mEQ\
1). El antrenează osmotic și apa de-a lungul ductului pancreatic.
Eliberarea clorului este invers proporționala cu a bicarbonatului, PH-ul sucului
pancreatic reflectă PH-ul sangvin, bicarbonatul din suc crescând în alcaloza
metabolică și scăzând în acidoza metabolică. Bicarbonatul neutralizează
conținutul acid al duodenului. Inductul pancreatic apare o cantitate mare de
natriu transformat în schimbul potasiului. Natriu și potasiu se elimină prin sucul
pancreatic într-o concentrație asemănătoare cu cea a plasmei ce se păstrează
constant. Secreția acinară este izotonă, cea finală este hipertonă.

Componentele organice
Enzimele. Sunt cele mai importante componente ale sucului pancreatic.
Acționează asupra celor trei principii alimentare și se împart în: amilolitice
(alfa-amilază și maltoză), lipolitice (lipoza) și proteolitice (tripsina,
chimotripsina, carboxipeptidaza).
Enzimele amilolitice
Alfa-amilaza este mai puternică decât cea salivară deoarece digeră și amidonul
crud pe care îl transformă în maltoză, maltotrioză și dextrine. Acțiunea ei
necesită prezența ionilor de clor, PH-ul optim de acțiune este 6,7-7.
Maltoza este în cantitate mică în sucul pancreatic. Împreună cu izmaltoza (din
sucul intestinal) realizează hidroliza maltozei, maltotriozei și dextrinelor.
Enzime proteolitice
Tripsina secretata ca tripsinogen, activat în duoden de enterokinază (enzima
secretat de mucoasa duodenală) se activează și autocatalitic. În activare intervin
ionii de calciu. Tripsina desface legăturile peptidice ale proteinelor și ale
polipeptidelor rezultând di-tri, tetra-peptide și unii aminoacizi. Ph-ul optim este
8.
Acțiunea tripsinei asupra tesutului pncreatic este impiedicată de inhibitori ce se
află în țesutul pancreatic. Aceștia împiedică astfel autodigestia pancreasului
exocrin. Acesta se poate totuși produce prin obstrucția ductelor pancreatice.
Chimiotripsina deriva din chimiotripsinogenul activat de tripsină.
Enzimele lipolitice
Lipaza desface trigliceridele în acizi grași, monogliceride și glicerol acționează
împreuna cu acizii biliari la interfața apalipidei PH-UL optim de acțiune este 7-
9. Activatorii sunt clor, natriu si ionii de calciu.
Pancreasul endocrin- Insulina, Glucagonul, STS și PP
Insulina este hormon, secretat de insulele Langerhans, ce participă la
metabolismul glucidelor. Insulina are o acțiune antagonistă glucagonului.
Structura
Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanțuri peptice, formate din 20-30
aminoacizi, unite între ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulina sunt
asemînătoare la mamifere, astfel încat mulți bolnavi de diabet sunt tratați cu
insulina extrasă de la porci. Aceste molecule tind să formeze dimeri în soluție.
Insulina este o proteină mică cu masa de 5734 daltoni și cuprinde 51 resturi
aminioacidice.
Este alcatuiti din doua lanțuri, un lanț A (cu 21 resturi aminoacidice) unul B (cu
30 de resturi aminoacidice) legate prin două punți disulfurice (A7-B7 si A20-
B19); o a treia legatură disulfurică leagă restul Cys-A6 cu Cys-A11. Insulinele
altor specii diferă de cea umană. Diferența cea mai mică există între insulina
umană și cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura restului C-
terminal al lanțului B.
Insulina de porc din care s-a detașat treonina terinală este practic lipsită de
antigenicitate și este folosită în tratamentul diabetului. Prin tehnologia ADN
recombinat s-a obținut insulina umană pentru uz terapeutic. Insulina formează
cu ionii Zn2+agregate, dimeri, tetrameri, hexameri. În pancreas insulina se află
sub forma de hexameri. Forma activă circulantă este probabil monomerul.
Insulina râmăne în continuare unul dintre mijloacele cele mai bune de
echilibrare a metabolismului intermediar perturbat în diabetul zaharat, la peste
30-40% din totalitatea bolnavilor.
În ultimul timp concluziile, atât ale pacienților cât și cercetătorilor sunt unanime
în recunoașterea că un bolnav cu diabet zaharat corect echilibrat cu insulină, sau
când este cazul, numai cu regim alimentar, este un om care poate duce o viață
similară cu a celui care nu are diabet zaharat, ajungând la o medie de viață
normală și fără complicații degenerative.
Particularități fizico-chimice
Este un hormon cu structura polipeptidică, cu greutate moleculară cca. 34000.
Este secretată de celulele β din insulele lui Langerhans pancreatice și stocată în
granulele celulare. Degranularea apare după corticostenoizi, gluconi, hormon
somatotrop, sulfaniluree.
Structura chimică este definită după specia animală, dar activitatea biologică
este independentă de specie. Monomerul insulinei bovine are greutatea
moleculara de cca. 5700 și este format din două catene ponpeptidice legate prin
două punți disulfidice. A fost obținuta și pe cale sintetică (1963) din 51 de
aminoacizi, operația necesitând 200 de etape, cu un randament 5x10
Există două tipuri principale de preparate insulinice, hiposolubile și apoasă, la
pH intens acid (2,5-3,5).
Preparatele hidrosolubile conțin insulină amorfă sau cristalizată, în soluție
apoasă, la pH intens acid (2,5-3,5).
Suspensiile apoase conțin derivați greu solubili de insulina, la pH apropiat de
neutru (7,1-7,5).
Ele sun preparate depot sau retard. Conțin fie complexe insulina-proteine
(globin-zinc-insulina, izofan-zinc-insulina, protamin-zinc-insulina) fie complexe
zinc-insulină:
a) Cu insulina amorfă = insulina semilentă;
b) Cu insulina cristalizată = insulina ultralentă;
c) Cele doua forme in proportie de 30%+70%= insulina(lentă)
Particularități farmacocinetice. Insulina normală ajunge =5-25 microunități\ml
(SI = 5-25 MILIUNITAI\L). Este inactiva in tubul digestiv, după administrare
orală.
Insulina injectată trece repede în țesuturi unde este captată și inactivată de
insulinază. Jumătate din insulina excretată în ena pancreatică este degradată în
timpul unei singure treceri prin ficat. Insulină circulantă este metabolizată de
rata de 2%\ minut. F½ 0,6 ore, 1-2 ore forma cristalizată, injectabil. Se excretă
renal în cantități mici
Particularități farmacodinamice. Insulina influențează intens metabolismul
gluciduc. Este activă numai ca moleculă întreagă. Acționează direct la nivel
celular, inclusiv pe țesuturi izolate. Crește utilizarea glucozei. Favorizează
transferul glucozei prin membrană celulară, permițând creșterea utilizării ei
tisulare, influențează indirect acțiunea heokinazei , contracarând efectul inhibitor
al corticosteroizilor asupra enzimei. Intervine în fosforilarea oxidativă,
favorizând formarea compușilor macroenergici. Scade ritmul eliberării glucozei
din ficat.
În lipsa insulinei se produce hiperglicemie cu suira de fenomen datorate
acesteia, glicozurie, poliurie, polidipsie, excreție crescuta de electroliți.
Neutralizarea glucozei ca sursă de energie, în lipsa insulinei, este compensată
prin mobilizarea și oxidarea lipidelor, cu apariția de corpi cetonici. Insuficiența
secreției de insulina duce la gluconeogeneză din proteine, care sunt consumate
în exces, aparând creșterea azotului urinar. Toate aceste tulburări sunt înlaturate
prin administrarea insulinei care determină diminuarea hiperglicemiei, dispariția
glicozuriei și a corpilor cetonici din urină.
Perioada de latență și durata acțiunii hipoglicemiante sunt diferite la preparatele
de insulină folosite în terapeutică.
Particularitățile farmacotoxicologice. Supradozarea insulinei produce
hipoglicemie cu simptome: vegetative (consecințe ale eliberarii reflexe,
compensatorii, de catecolamine, transpirație, tahicardie, hipertensiune, paloare);
psihice (anxietate, iritabilitate, confuzie); digestive (foame, greață, creșterea
contracțiilor de foame); nervoase (amețeli, paralizii trecătoare, , tremurături,
convulsii).
La o glicemie sub 40 mg\100ml, fenomenele sunt foarte intense, imposibilitate
de orientare, delir, convulsii. În lipsa tratamentului se produce comă și moartea.
Unele preparate de insulină, insuficient purificate și cele cu globină sau
protamină pot aduce fenomene alergice, cu manifestări locale (eritem, edeme,
dureri) sau generale (urticarie). La locul injecțiilor subcutanate insulina poate
produce lipodistrofii, cu fenomene hiper sau hipotrofice, care se evită prin
schimbarea locului de injecție în fiecare zi.
Alteori apar fenomene iritative (hiperemie, vezicule), întretinute adese de
prezența alcoolului în seringa.
La unii bolnavi (uneori până la 90%) tratați cu insulină clasică, mai ales bovină,
apare insulino-rezistența, în primele 12 sîptămâni, manifestată prin diminuarea
sau dispariția efectului specific hormonal, ca urmare a apariției de anticorpi
antiinsulinici, care inactivează substanța exogena. Insulina de porc are capacitate
mai redusă, inductoare a sintezei de imunoglobuline, decăt cea bovină.
Insulina bine purificată (MC -monocomponenta sau RI - rate imminogenum) nu
este imunogenă. Uneori, mai ales la începutul administrării insulinei, pot apărea
edeme și tulburări de refracție, care dispar în timp.Regresiunea acestor efecte
adverse poate fi grăbită prin dietă hiposodată și diuretice.