Lucrare de licenta

Ciroza hepatica

1. Sistemul digestiv
1.1 Generalitati
Sistemul digestiv constituie un complex de organe care indeplinesc
functiile de prehesiune, de modificare chimica si mecanica a
alimentelor ingerate, de digestie si absortie a principiilor nutritivi,
care vor fi plasati ulterior in patul vascular si limfatic, si de eliminare
a rezidurilor in mediul extern.
Pe langa aceste functii, sistemul mai indeplineste si functia de
dezintoxicare a substantelor nocive, care patrund odata cu alimentele,
sau sunt produse de reactii oxidative in urma descompunerii in sistem.
Sistemul digestiv are un rol important in sinteza substantelor
biologice active, cum ar fi, hormoni, fermenti, vitamine etc.
Elementele principale ale sistemului digestiv sunt reprezentate de
tubul digestiv, ce reprezinta o formatiune de organe specializate in
diferite functii, cat si de glandele anexe ale tubului digestiv, ce sunt
specializate in secretia de produsi digestivi, printre care si alte functii
importante.
1.2 Tubul digestiv
Oragnele sistemului digestiv sunt localizate in regiunea capului,
gatului, a cavitatii toracice, abdominale, si pelvine. Tubul digestiv
este constituit din cavitatea bucala, faringe, esofag, stomac, intestin
subtire si intestin gros, avand o lungime medie de 8-10 metri.
Sistemul digestiv este divizat in trei portiuni:
• Ingestica – situata superior de stomac, care contine cavitatea
bucala, faringele, si esofagul;
 • Digestiva – situata intre stomac si intestinul gros, care contine
stomacul, si intestinul subtire;
• Egestiva – situata dupa portiunea incipienta a intestinului
intestinul gros, care contine totalitatea intestinului gros.
O serie de organe glandulare sunt legate de tubul digestiv din punct de
vedere funtional, care constituie glandele anexe ale tubului digestiv:
glandele salivare, ficat si pancreas.
A. Cavitatea bucala
Cavitatea bucala constituie primul organ al tubului digestiv la
formarea careia se disting formatiuni osoase, cat si moi. Reprezinta o
regiune anatomica complexa, care indeplineste multiple functii, cum
ar fi: digestia, respiratia, fonatia, mimica etc.
Cavitatea bucala se deschide anterior prin orificiul bucal, iar posterior
comunica cu faringele prin vestibulul faringian.
Cavitatea bucala este imparita in doua compartimente de catre
arcadele alveolo-dentare: vestibulul bucal si cavitatea bucala propriu-
zisa.
In cavitatea bucala se afla limba, care este un organ musculo-
membranos mobil, cu un rol important in digestia mecanica a
alimentelor, dar si in vorbire, cat si dintii, care sunt fixati in alveolele
dentare, cu un rol important in digestia mecanica a alimentelor.
B. Faringele
Faringele este un organ impar, musculo-membranos, unde are loc
intersectia caii respiratorii cu cea digestiva, intercalandu-se intre
segmentele respiratoare nazal si laringean, si intre segmentele
digestive bucal si esofagian.
Functia importanta a faringelui este aceea de deglutitie, la care
participa si muschii limbii, a palatului moale, a laringelui, si ai
esofagului.
C. Esofagul
Esofagul este un organ tubular, musculo-membranos, situat intre
faringe si stomac, avand o lungime de 25-30 cm.
Esofagul strabate 3 regiuni topografice, care sunt, regiunea cervicala,
toracala, si abdominala, in raport cu care se disting 3 portiuni:
• Partea cervicala, cu o lungime de 5-8 cm;
• Partea toracica, cu o lungime de 16-18 cm;
• Partea abdominala, cu o lungime de 2-3 cm.
D. Stomacul
Stomacul este localizat intre esofag si duoden, reprezetand cea mai
dilatata portiune a tubului digestiv.
La nivelul stomacului se disting urmatoarele portiuni:
• Orificiul cardic – reprezinta locul de trecere a esofagului in
stomac;
• Incizura cardica – reprezinta deschiderea esofagului in peretele
stomacului;
• Fornix – reprezinta camera cu aer a stomacului;
• Corpul stomacului – reprezinta portiunea dintre si partea pilorica
• Partea cardica – reprezinta portiunea adiacenta;
• Pilor – reprezinta locul de iesire din stomac;
Stomacul aduna alimentele dupa ce acestea trec de esofag, loc in care
este secretat suc gastric, ce contine enzime digestive, acid clorhidric,
cu scopul de scindere a proteinelor, si partial a unor lipide, cu o
actiune bactericida, tot in acest spatiu avand loc absortia apei,
alcoolului, a diferitelor saruri etc.
Functia endocrina a stomacului este reprezentata de secretia
histaminei, gastrinei si a serotoninei.
E. Intestinul subtire
Intestinul subtire este pozitionat intre stomac si intestinul gros, fiind
cel mai lung segment al tubului digestiv, avand un rol functional in
procesul de digestie, prin functia sa motorie, secretoare, si de absortie.
La nivelul intestinului subtire chimul alimentar este supus contactului
cu sucul intestinal, cu bila, si cu sucul pancreatic, rezultand
degradarea enzimatica a substantelor nutritive continute in chim.
Intestinul subtire este impartit in 3 regiuni, acelea fiind regiunea
duodenala, jejun si iloen.
Lungimea totala a intestinului subtire este de 5-6 m.
F. Intestinul gros
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, fiind intins de
la nivelul valvei ileocecale, pana la nivelul anusului, si este
caracterizat prin functia motorie accentuata, a reabsortiei de apa si
saruri minerale, cat si pentru functia digestiva secundara.
Regiunile intestinului gros sunt reprezentate de colonul ascendent,
colonul transvers, colonul descendent, si colonul sigmoidian.
1.3 Glandele anexe ale tubului digestiv
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt reprezentate de: glandele
salivare, pancreas si ficat.
A. Glandele salivare
Glandele salivare participa la procesul de digestie prin produsul lor de
secretie denumit saliva. Saliva reprezinta un suc digestiv specific ce
contine fermenti, cu rol in scindarea carbohidratiilor. Saliva mai are si
functie endocrina, fiind reprezentata prin eliminarea in sange a
hormonilor ca si parotina, serotina, factor de crestere a tesutului
nervos, a tesutului epitelial etc. Saliva mai contine lizocim si
imunoglobuline de tip A, cu rol antibacterian. Saliva este saturata cu
ioni de calciu, magneziu, fosfor, care sunt importanti in mentinerea
compozitiei chimice a smaltului dentar. In 24 de ore sunt secretati
aproximativ 0.5-2 l de saliva.
Glandele salivare pot fi impartite dupa dimensiune, astfel avand:
 • Glande salivare mici – care sunt raspandite in peretii cavitatii
bucale, in mucoasa, in limba, fiind prezente glandele palatine,
limbale, molare etc;
• Glande salivare mari – fiind reprezentate de glanda parotida,
submandibulara si sublinguala;
Dupa aspectul si compozitia chimica a secretului, glandele salivare
pot fi impartite in:
• Glande seroase – cu secretie bogata in proteine;
• Glande mucoase – cu secretie salivara vascoasa, ce contine
mucina;
• Glande mixte;
Spre deosebire de glandele salivare mici, glandele salivare mari sunt
situate in afara cavitatii bucale, dar canelele lor se deschid in cavitatea
bucala.
B. Pancreasul
Pancreasul cantareste 70-80g, fiind o glanda voluminoasa, avand o
secretie dubla, externa si interna, anexata duodenului.
Portiunea exocrina a glandei produce sucul pancreatic bogat in
enzime digestive, cum ar fi tripsina, chemotripsina, amilaza si lipaza,
constituind 97% din masa totala.
Portiunea endocrina este specializata in productia de hormoni, cum ar
fi insulina, glucagon, somatostatina etc.
Pancreasul este situat in cavitatea abdominala, inaintea coloanei
vertebrale, proiectandu-se pe o zona transversala in epigastru si
hipocondrul stang. Doua treimi ale pancreasului se afla in stanga fata
de planul median. Lungimea pancreasului este de 16-20cm, cu o
inaltime de 4-5 cm, si grosime de 2-3 cm.
Portiunile pancreasului sunt reprezentate de: capul pancreasului,
corpul pancreasului, si coada pancreasului. Intre cap si corp se gaseste
o portiune mai ingusta, denumita col.
C. Ficatul (va fi prezentat in capitolul 2 al lucrarii de licenta).
2. Ficatul
2.1 Generalitati
Ficatul este cel mai voluminos organ, avand un rol important in
economia organismului. Ficatul intervine in procesul metabolic al
glucidelor, proteinelor, si al lipidelor, in detoxifierea organismului
prin neutralizarea substantelor toxice, si prin eliminarea lor ulterioara.
De asemenea, ficatul, sintetizeaza proteine plasmatice, precum si unii
factori ai coagularii.
Produsul de secretie externa a ficatului, care este bila, intervine in
emulsionarea grasimilor, fiind depozitata in vezica biliara. Desi
functiile ficatului sunt diverse, el nu este impartit in mai multe
structuri. In cadrul sau, atat secretia bilei, cat si diversele activitati
metabolice se desfasoara la nivelul hepatocitului, ceea ce reprezinta
structura morfo-functionala a ficatului.
Ficatul poseda un rol important in cadrul aparatului cardiovascular.
Spre deosebire de alte organe care primesc doar sange arterial, ficatul
primeste si sange venos, prin vena porta, acesta continand principii
nutritive colectate de la nivelul organelor digestive abdominale.
Datorita proceselor metabolice intense desfasurate in interiorul
organului, la iesirea din ficat, sangele atinge o temperatura de 40 de
grade.
Culoarea ficatului este rosie-bruna, dar intensitatea ei variaza in
functie de cantitatea de sange prezenta in organ. La nivel microscopic,
se observa ca ficatul este format din granule, fiecare dintre ele
reprezetand un lobul hepatic. In cazul unei steatoze hepatice (ficatul
nu mai face fata excesului de lipide si isi modifica structura), periferia
lobulului devine palida, iar centrul isi pastreaza culoarea normala.
Consistenta ficatului este cea mai dura, prin raportare la celalalte
organe, asltfel ca la percutia sa, se obtine un sunet mat. Din cauza
acestei friabilitati si consistentei scazute, ficatul se zdrobeste usor. In
practica medicala, in urma unor traumatisme, se intalnesc frecvent
rupturi de ficat.
Aspectul este unul lucios si neted, exceptand zona diafragmatica
neacoperita de peritoneu (area nuda), care este aspra si rugoasa.
2.2 Anatomia ficatului
2.2.1 Pozitionarea ficatului
Ficatul este un organ glandular, asimetric, raspuzand prin dispozitia sa
hipocondrului drept, epigastrului, si a unei parti din hipocondrul
stang. Este plasat in etajul supramezocolic, astfel incat patrunde in
concavitatea diafragmei pana la al 5-lea spatiu intercostal, nivel la
care se proiecteaza limita superioara a lojei hepatice. Inferior, loja
hepatica este delimitata de colonul si mezocolonul transvers, iar
planul orizontal corespunzator acestei limite trece prin vertebra a 12-a
toracala. Anterior, lateral si posterior este delimitat de peretii
abdomenului, iar medial comunica larg cu loja gastrica, proiectandu-
se pana la 5-6 cm la stanga liniei mediane.
In pozitia sa, ficatul este mentinut in principal de presa abdominala, si
de suportul elastic conferit de celalalte viscere abdominala din
vecinatate. Vena cava inferioara adera la parenchimul hepatic, iar
venele hepatice care se varsa in ea formeaza un pedicul de suspensie,
contribuind astfel la ancorarea ficatului la acest nivel. De asemenea,
la fixarea sa in pozitie participa si formatiuni peritoniale precum
ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare,
omnetul mic, care il leaga de organele din vecinatate. Cu toate
acestea, mobilitatea ficatului este evidentiata in respiratie, acesta
coborand in inspir, si urcand in expir. Insuficienta sau incompetenta
mijloacelor de fixare conduce la deplasarea ficatului, instalandu-se
asa numita hepatoptoza.
2.2.2 Fetele ficatului
Ficatul prezinta 2 fete: diafragmatica si viscerala, despartite in
portiunea lor anterioara prin mariginea inferioara. Fata diafragmatica
este convexa si adiacenta la fata inferioara a diafragmului. La trecerea
peritoneului de la diafragm si peretele abdominal anterior la fata
diafragmatica a ficatului se formeaza ligamentul falciform. Fiind
situat in plan sagital, acest ligament imparte fata diafragmatica in 2
lobi, respectiv lobul drept, mai voluminos, si lobul stang, de
dimensiuni mai reduse.
Fata diafragmatica este convexa si in cea mai mare parte se afla in
torace, avand punctul cel mai superior la nivelul coastei a 5-a in
dreapta si a coastei a 6-a in stanga. Numai o mica parte vine in contact
cu peretele abdominal anterior.
Fetei diafragmatice i se descriu o portiune toracica, si una parieto-
abdominala, cea toracica fiind in raport cu plamanii, pleura, inima si
pericardul, iar cea parieto-abdominala fiind de forma triunghiulara
limitata lateral de arcurile costale drept si stang, iar inferior de linia ce
uneste extremitatile anterioare ale cartilajelor coastelor 10 din dreapta
si 7 din stanga.
Conform convexitatii sale, fetei diafragmatice i se descriu 4 portiuni,
acestea fiind dreapta, posterioara, superioara si anterioara.
Fata viscerala este orientata inferior, posterior si la stanga, traversand
doua santuri orientate sagital, unul drept si unul stang, reunite la
jumatatea lor printr-un sant transversal. Santul sagital drept este
impartit de santul transversal intru-un segment anterior, in care se
regaseste vezica biliara, si unul posterior, prin care trece vena cava
inferioara.
2.2.3 Invelisurile ficatului
Ficatul este invelit de 2 membrane, peritoneul si tunica fibroasa.
Ficatul este invelit in cea mai mare parte de peritoneul visceral care ii
formeaza tunica seroasa. Peritoneul acopera fata viscerala, si
majoritatea fetei diafragmatice, formand ligamentul coronar.
Peritoneul ficatului, trecand de pe fanta pe organele invecinate, da
nastere unor formatiuni peritoniale, acestea fiind smentul mic,
ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare.
Intre diafragma si organele din etajul supramezocolic, si dintre ele in
special ficatul, se formeaza 2 depresiuni adanci ale peritoneului:
recesurile subfrenetice, drept si stang, separate intre ele de ligamentul
falciform.
2.2.4 Parenchimul ficatului
Parenchimul este impartit in lobuli. Lobulul hepatic clasic are forma
poligonala (hexagon, pentagon), fiind alcatuit din cordoane de
hepatocite Remak, tributare unei vene centrale (vena centrolobulara).
Spatiul port Kiernan (spatiul interlobular) se afla la intersectia mai
multor lobuli, avand forma triunghiulara.
Parenchimul ficatului este format din lame anastozomate intre ele de
celulele hepatice, cuprinse intr-o vasta retea de capilare sanguine.
Intre lamele de celule hepatice se formeaza un sistem de canalicule
biliare
Hepatocitele au forma cuboidala, fiind asezate sub forma de cordoane
in reteaua capilara. Fiecare hepatocit are doi poli, unul vascular, unde
vine in contact cu capilarele sinusoide si unul biliar, unde isi varsa
produsul de secretie externa, acela fiind bila.
Printre celulele ficatului se regasesc hepatocitele si celulele
nehepatocitare, neparenchimatoase, ele fiind: celulele Kupffer,
celulele endoteliale, celulele lipofage.
2.2.5 Caile biliare
Caile biliare pot fi intrahepatice, sau extrahepatice.
Cele intrahepatice se succed astfel: canalicule biliare, intralobulare,
perilobulare, bilifere, care vor drena in cele doua ducte hepatice (drept
si stang).
Canaliculele biliare sau capilarele biliare nu au perete propriu, ele se
formeaza prin alaturarea celor 2 santuri ale fetelor hepatocitare
vecine. Spre periferia lobului, se anastomoseaza si dobandesc perete
propriu, devenind canalicule perilobulare, ce se vor deschide in
interlobularele din spatiul port. Canaliculele bilifere continua
interlobularele si dreneaza in ductele hepatice drept sau stang.
Cele extrahepatice prezinta ductul hepatic comun rezultat din
confluenta ductelor hepatice drept si stang, apartinand ligamentului
hepato-duodenal (care intra in alcatuirea omnetului mic). In partea
dreapta, i se alatura ductul cistic, formand impreuna ductul coledoc.
2.2.6 Vascularizatia ficatului
Ficatul prezinta o dubla circulatie sanguina: nutritiva si functionala.
Circulatia nutritiva asigura aportul de sange bogat in oxigen, fiind
asigurat de catre artera hepatica.
Artera hepatica ia nastere din trunchiul celiac. La inceput continua
directia acestuia si cand intalneste vena porta se divide in 2 ramuri
terminale: hepatica proprie si artera gastroduedonale.
Artera hepatica proprie se divide la nivelul hilului hepatic in ramura
dreapta si stanga. Da o serie de colaterale: artera pilorica, artera
cistica, ramuri terminale.
Artera gastroduodenala se bifurca in artera gastroepiploica dreapta si
arterele pancreaticoduodenale anterioara si posterioara.
Circulatia functionala asigura prelucrarea sau depozitarea anumitor
substante sanguine in ficat, fiind asigurata de catre vena porta.
Vena porta este trunchiul venos colector al sangelui din tractul
digestiv subdiafragmatic, pe care il aduce la ficat. Ia nastere din vena
mezenterica inferioara care dreneaza colonul stang. Aceasta se varsa
in vena splenica, care se uneste in continuare cu vena mezenterica
superioara (care dreneaza intestinul subtire, pancreasul si colonul
drept) si care este continuata cu directia spre ficat de vena porta.
Trunchiul venei porte format la nivelul vertebrei lombare 2, inapoia
pancreasului, mai primeste: vena gastrica stanga, vena pilorica, si
pancreaticoduodenala superioara dreapta.
Vena porta urca spre hilul ficatului unde se bifurca in doua ramuri,
una dreapta, care este scurta si primeste cele 2 vene cistice, si una
stanga, care este lunga si este in legatura cu cele 2 vene obliterate,
canalul lui Arantius si vena ombilicala a ligamentului rotund.
Vena porta are o lungime de 8-10, si un calibru de 15mm.
Venele suprahepatice, sunt 4 grupe, reprezentate de cele principale si
cele acesorii, cara ajung la fata posterioara a ficatului, pe marginea
venei cave.
Vasele limfatice se diferentiaza in vase superficiale si profunde.
Limfaticele superficiale iau nastere din spatiile interlobulare de la
suprafata ficatului, infiltrandu-se pe sub peritoneu. Acestea sunt
impartite intr-un grup ce trece prin ligamentul falciform si diafragma
catre nodurile limfatice parasternale, un grup ce strabate ligamentul
coronar si diafragma indreptandu-se catre nodurile frenice si un grup
care preia limfa de pe fata viscerala a ficatului, dirijand-o spre
nodurile hepatice.
O parte din limfaticele profunde se oreinteaza ascedent si
acompaniaza venele hepatice, vena cava inferioara, dupa care patrund
in torace ajugand in nodurile frenice, iar restul descriu o directie
descendenta si insotesc elementele triadei portale in tecile fibroase
perivasculare, terminandu-se in nodurile hepatice si celiace.
2.2.7 Inervatia ficatului
Nervii contin fibre simpatice si parasimpatice provenite din nervii
vagi si plexul celiac. La nivelul ficatului, ramurile nervoase formeaza
plexul hepatic anterior, ce cuprinde fibre venite in special din
ganglionul celiac stang, dar si din nervul vag drept, si plexul hepatic
posterior, format din fibrele ganglionului celiac drept si din nervul
vag stang.
2.3 Fiziologia ficatului
2.3.1 Functia metabolica
Ficatul intervine in metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor,
vitaminelor, si a substantelor mirale.
A. Metabolismul proteinelor
Ficatul ocupa o pozitie centrala in cadrul metabolismului protidic,
datorita faptului ca celula hepatica detine capacitatea de sintetizare a
proteinelor proprii, structurale si functionale, precum a proteinelor
plasmatice, ai factoriilor de coagulare, a proteinelor pentru membrana
citoplasmatica, a reticulului endoplasmatic si aparatului Golgi, si
numeroase enzime cu rol in diferite reactii metabolice. Pentru
obtinerea acestor proteine ficatul utilizeaza majoritatea aminoacizilor
rezultati din digestia proteinelor alimentare, precum si aminoacizii
descarcati permanent in lichidele interstitiale ca urmare a
catabolismului si remanierilor proteice.
B. Metabolismul glucidic
Ficatul detine un rol important in metabolismul glucidic. Contribuind
intr-o masura semnificativa la mentinerea echilibrului glucidic al
organismului. Astfel, in perioadele postprandiale, ficatul retine din
totalul de glucoza administrata aproximativ 65-75%, din care jumatate
urmeaza diverse cai oxidative, iar restul este depusa la acest nivel, sub
forma de lipide sau glicogen.
C. Metabolismul lipidic
Ficatul indeplineste functii capitale in sinteza diverselor fractiuni
lipidice, pe care le metabolizeaza local, incorporandu-le ulterior in
lipoproteine, pe care le distribuie celulelor organismului prin
intermediul circulatiei suprahepatice. Continutul bogat de lipide, acizi
grasi nesaturati si CoA evidentiaza importanta ficatului in
metabolismul lipidic, iar frecventa situatiilor de steatoza hepatica
instalata in diferite conditii patologice demonstreaza repercusiunile
perturbarii proceselor de metabolizare lipidica.
2.3.2 Functia biligenetica
Bila, produsa de ficat, strabate caile biliare si se acumuleaza in
vezicula biliara, de unde in decursul proceselor de digestie este
descarcata in duoden. Bila hepatica si cea veziculara difera prin aspect
si compozitie, datorita perioadelor interprandiale, cand stagnarea in
colecist favorizeaza declansarea unor procese de concentrare, secretie
de mucus si cationi, si de absortie a anionilor. Astfel bila hepatica
prezinta culoare galbena, limpede, fiind aprope izotona cu plasma,
continand 97% apa, si are un pH alcalin, cuprins intre 7,8-8,6, spre
deosebire de bila veziculara, a carei culoare devine verde inchis,
tulbure, fiind filanta, compusa din aproximativ 90% apa, iar pH sau
variaza intre 7-7.4.
Sarurile biliare, ce constituie aproximativ 50% din reziduul uscat,
prezinta roluri fundamentale in cadrul digestiei si absortiei de lipide si
vitamine liposolubile. Astfel sarurile biliare reduc tensiunea
superficiala si favorizeaza emulsionarea grasimilor, avantajand astfel
digestia lor, activeaza lipazele si formeaza micelii cu lipidele, care
avand caracter hidrosolubil se pot resorbi din intestin. Capacitatea de
absortie a acestora este direct proportionala cu concetratia lor, iar
absenta sarurilor biliare din intestin este consecutiva cu pierderea a
25-40% din totalul lipidelor ingerate. Organismul uman contine intre
3-4g de acizi biliari, in timp ce ficatul sintetizeaza doar 0,5g la 24 de
ore, iar bila conduce in intestin 20-30g pe 24 de ore.
Pigmenti biliari reprezinta 15-20% din totalitatea substantelor solide
aflate in compozitia bilei hepatice. Bilirubina este principalul pigment
biliar, iar aceasta se sintetizeaza in conditii normale, in cantitati de
250-300 mg pe zi. In proportie variabila de 80-95%, bilirubina
provine din hemoglobina descarcata prin liza eritrocitelor imbatranite,
catabolismul unui gram de hemoglobina generand 36 mg de
bilirubina. Restul este de provenienta extracelulara, in special
medulara.
Colesterolul constituie aproximativ 4% din totalul substantelor solide
biliare si 6% din cel a lipidelor biliare, iar excretia sa pe aceasta cale
contribuie la reglara nivelului colesterolic al organismului. In bila,
colesterolul este prezent in cea mai mare parte sub forma
neesterificata si chiar daca este insolubil in apa, mentinerea sa in
solutie se datoreaza prezenta sarurilor biliare si a fosfolipidelor,
alaturi de care formeaza micelii mixte.
2.3.3 Functia de detoxifiere
Ficatul poate capta, metaboliza si elimina diverse substante proprii
sau straine organismului, absorbite din lumenul intestinal sau extrase
din sangele care il perfuzeaza. Procesele de detoxificare sunt
rezultatul activitatii unor sisteme enzimatice complexe, care
desfasoara intr-o prima faza reactii de oxidare, reducere sau hidroliza,
avand ca rezultat final hidroxilarea substratului, pentru ca in faza
urmatoare sa aiba loc conjugarea compusului hidroxilat. In urma
acestor procese chimice se formeaza structuri care pot fi usor
eliminate prin bila sau urina.
2.3.4 Regenerarea masei hepatice
Ficatul detine o capacitate remarcabila de a se restabili dupa o
pierdere semnificativa de tesut, in urma unei hepatectomii partiale sau
pe fondul unei afectiuni hepatice acute, atat timp cat lezarea nu se
complica cu infectie virala sau inflamatie. Controlul procesului de
regenerare a ficatului nu este pe deplin elucidat, iar teoriile admise
pana in prezent sunt construite in jurul factorului de crestere al
hepatocitelor, elaborat de celulele mezenchimale din ficat.
2.3.5 Alte functii
Ficatul mai are multiple functii pe langa cele explicate, cum ar fi
functia de termoreglare, functie hematopoetica (fiind evidentiata in
perioada embrionara), precum si functia de sinteza a factoriilor de
coagulare, si a fibrinolizei.
3. Ciroza hepatica
3.1 Definitie