FIZIOLOGIA EXCRETIEI

Functia de excretie
Aparatul reno-urinar
Filtrarea glomerulara

Procesarea fluidului tubular:

absorbtie, secretie, concentare/dilutie
Continenta vezicala si mictiunea
Functia de excretie a pielii

Fenomene reglatoare:
feedback tubulo-glomerular, SRAA, ADH

Homeostazia hidroelectrolitica si acido-bazica

 1. FUNCTIA DE EXCRETIE

Funcţie de suport metabolic şi homeostatică;

eliminarea din organism a substanţelor ce pot
atinge nivele toxice (cataboliţi finali, s. exogene)

Organe excretoare:
- rinichi
- glande sudoripare
- plămâni: CO2, substanţe volatile
- ficat: secreţie biliară  fecale (+ detoxifiere)
 Generarea de energie şi sinteza de componente
biologice are ca rezultate şi substanţe-deşeu
(cataboliţi finali).

La nivel cutanat = apă, săruri, substanţe toxice

La nivel digestiv = deşeuri solide, compuşi
nedigerabili, produşi de degradare ai hemoglobinei,
xenobiotice liposolubile
La nivel respirator = dioxidul de carbon şi apa
obţinute din reacţiile metabolice
La nivel renal = apă, acizi, xenobiotice
hidrosolubile, şi produşi ai metabolismului azotat.
 metabolismul glucidelor si lipidic produc dioxid
de carbon şi apă
 fenomenele de transformare a aminoacizilor în
glucide şi lipide necesită reacţii de dezaminare
enzimatică
In urma acestor procese se obţine un metabolit
extrem de periculos, amoniacul.
Toxicitatea amoniacului se datorează efectelor
generale asupra pH-ului.

Detoxifierea amoniacului produce uree,

principalul metabolit al azotului se elimina
prin urina.
 FUNCTIILE RINICHIULUI

Funcţii excretorii
a. Excreţia produşilor metabolismului azotat
precum ureea (principalul catabolit azotat al
metabolismului proteinelor la om), acidul uric
(catabolitul principal al metabolismului bazelor
purinice) şi creatinina (produsul final al
metabolismului muscular).
b. Excreţia de xenobiotice.
c. Sinteza de amoniac.
 Funcţii reglatoare

1. Reglează osmolaritatea - prin excreţia de urină cu

osmolaritate crescută sau scăzută, în funcţie de
necesităţi.
2. Păstrează în limite fiziologice volumul lichidului
extracelular al organismului prin controlul
excreţiei de apă şi sodiu.
3. Reglează echilibrul electrolitic (concentraţia
substanţelor ionizate în plasmă - electroliţi).
4. Participă la echilibrul acido-bazic prin eliminarea de
H+ în condiţii de hiperaciditate sau de HCO 3- în
condiţii de alcalinitate plasmatică.
5. Contribuie la menţinerea presiunii arteriale.
6. Degradează o serie de hormoni peptidici, precum
insulina, glucagonul şi parathormonul.
 Producţia de hormoni

Rinichiul secretă:
- renină,
- bradikinină,
- prostaglandine,
- 1,25-dihidroxi-vitamina D3,
- eritropoietină,
- kalikreină.
 FORMAREA URINII
Urina se formează prin cumularea a trei
procese fundamentale:

- ultrafiltrarea glomerulară,
- reabsorbţia tubulară,
- secreţia / excretie tubulară.
 APARATUL RENO-URINAR

rinichi
= 2 x (250-300 g)
<1% din masa corporală
= 25 % din 5l/min
debit sanguin sistemic
= parenchim
(corticală + medulară)
+ capsulă
(memb. fibr. inextensibilă)
APARATUL RENO-URINAR

Căi urinare:
 calice
 bazinet
 ureter
 vezica urinară
 uretra
 Zona externă (corticală) are culoare roşcată şi
aspect granulat şi conţine glomerulii renali, tubii
contorţi şi ducturile colectoare corticale.
Zona internă (medulară) este deschisă la
culoare, cu aspect striat, datorat anselor Henle
paralele, ducturile colectoare şi vasele medulare.
Zona medulară poate fi împărţită:
- în porţiune externă, mai apropiată de cortex
- porţiune internă.
 - Rinichiul uman este organizat în lobi (8-10).
- Fiecare lob este alcătuit dintr-o piramidă de
ţesut medular şi din corticala de la bază.
- Intre piramide se descriu coloanele renale.
- Vârful unei piramide formează o papilă renală.
Fiecare papilă drenează urina într-un calice mic.
- Calicele mici se unesc pentru a forma un calice
mare.
- Urina apoi coboară în bazinetul renal (pelvis). -
Din pelvis, ureterele coboară până la vezica urinară.
 VASCULARIZATIA RENALA
Aranjamentul vaselor de sânge are o semnificaţie
funcţională aparte:
Artera renală se divide în mai multe artere interlobare, ce
urcă printre lobi de la nivelul bazinetului către cortex,
trecând prin zona medulară.
Vasele interlobare emit arterele arcuate, care au o
traiectorie curbă la limita dintre zona medulară şi zona
corticală, fara extindere către zona corticală.
Perpendicular pe arterele arcuate ies arterele
interlobulare, ce intră în zona corticală până la nivelul
capsulei.
Venele renale urmează acelaşi traseu şi acelaşi model de
ramificare.
APARATUL RENO-URINAR
 MICROVASCULARIZATIA RENALA
Rinichiul are trei reţele capilare distincte, fiecare cu
o funcţie aparte.
1. Arteriolele aferente şi capilarele glomerulare.
Fiecare glomerul primeşte sânge de la o arteriolă
aferentă, ce-şi are originea în arterele interlobulare.
Peretele arteriolei aferente prezintă celule musculare
netede specializate, care împreună cu macula densa
ce aparţine de tubul distal vor forma aparatul
juxtaglomerular.
2. Arteriolele eferente şi capilarele peritubulare
Sângele părăseşte glomerulul printr-o arteriolă
scurtă, numită eferentă, din care apar capilarele
peritubulare sau drenează direct în vasa recta.
Aceste capilare înconjoară toţi tubii contorţi
corticali şi recuperează toate substanţele
reabsorbite la nivel tubular, pe care le întorc în
circulaţia generală prin intermediul venelor
interlobulare.

3. Vasa recta
"Vasele drepte" sunt fascicule de vase subţiri,
derivate din vasele arcuate, care transportă
sângele în şi din zona medulară.
 NEFRONUL
Unitatea de bază structurală şi funcţională a
rinichiului este nefronul.
Fiecare tub renal şi glomerulul său reprezintă o
unitate funcţională (nefron). Există aproximativ 1-1,5
milioane de nefroni în fiecare rinichi uman.
Nefronul prezintă toate componentele esenţiale
ale unei glande.
Unităţile secretorii renale, numite corpusculi
renali, reprezintă doar o mică parte din masa renală.
Cea mai mare parte a rinichiului este alcătuită din
tubii renali, formaţiuni înalt specializate ce
corespund ductelor excretorii ale glandelor.
NEFRONUL
 CORPUSCULUL RENAL

- are un diametru de aproximativ 200 de μm,

- se formează prin invaginarea în „deget de
mănuşă” a tubului renal de către un ghem de
capilare ce provin din arteriola aferentă renală.
- capătul tubului este dilatat şi răsfrânt,
realizând o formaţiune caliciformă denumită
capsula Bowman, ce se continuă cu tubul
renal.
- Intre cei doi pereţi ai capsulei se crează o
cavitate virtuală, plină cu lichid de filtrare.
NEFRONUL
 MEMBRANA FILTRANTA

 Glomerulul este alcătuit din numeroase

capilare, derivate din arteriola aferentă.
 Capilare sunt alcătuite din celule endoteliale cu
perforaţii, numite fenestraţii, care reţin celulele
sanguine dar permit filtrarea plasmei.
 Capilarele glomerulare sunt foarte permeabile,
permiţând unei procent mare din plasmă să fie
filtrată către spaţiul capsular.
 La exteriorul endoteliului capilar este
membrana bazală.
 MEMBRANA
FILTRANTA
Membrana bazala (MB) = MB endoteliala+MB a epiteliului
glomerular
- aspect trilaminar - lamina densa-colagen (central)
- lamina rara (proteoglicani)
- MB – incarcare electronegativa → respingerea proteinelor
plasmatice (albumina)

- podocite (celule cu picioruse) – foita viscerala a capsulei

Bowman = cel. epiteliale ale componentei capsulare a mb.
filtrante; corp celular+ramificatii = pedicele → strat compact
cu fante de filtrare.
Fig. 95. Structura membranei filtrante
 TUBUL URINIFER
Tubii renali – un singur strat de cel. epiteliale;
 tub contort proximal
 ansa Henle
 tub contort distal
 tub colector

= fenomene de reabsorbtie

- diferentele functionale ale segmentelor tubulare ↔

variatii ale structurii celulelor epiteliului tubular
NEFRONUL
 NEFRONUL
•Bowman (1842): secreţie glomerulară (apa) + pasaj prin perete tubular
•Ludwig (1844): filtrare glomerulară (apa + saruri) + concentrare tubulară
prin reabsorbtie
Heidenhain (1905): glomerul - excretie(apă + săruri); tub – excretie (uree, acid uric,
creatinina
•Cushny (1917):
• filtrare glomerulară → ultrafitrat plasmatic
• reabsorbţie tubulară
• recoltare cu micropipete
• urina primară are compoziţia plasmei fără proteine
• urina poate fi concentrată / diluată în funcţie de necesităţi
•pe parcursul tubular anumite substanţe
• scad în concentraţie (reabsorbţie)
• cresc în concentraţie (secreţie \ excreţie)
•tehnici de clearance → secretie
•ultrafitrare glomerulară + procesare tubulară
NEFRONUL
 FILTRAREA GLOMERULARA
Glomerulul:
- Membrana filtrantă - epiteliu glomerular + membrana bazală +
endoteliu capilar;
- foiţa viscerală: podocite, spaţiu labirintic, aspect de burete
submicroscopic
- Regiune intercapilară:
mesangium (celule intercapilare, mesangiale)
substanţa fundamentală
membrana bazală
- caracteristici:
proprietăţi memb. poroase (colodiu, celofan, porţelan)
pori în peretele capilar
gel hidratat, traversat de apă, cristaloizi, molecule proteice
 FILTRAREA GLOMERULARA
Ultrafiltrare şi difuziune  urina primară
Presiune efectivă de filtrare = gradient transmembranar
PEF = phcapilară – (pintracapsulară + pco) = 30-40 mm Hg
- presiune hidrostatică:
70-80 mm Hg (60-70% din presiunea sistemică)
- presiune coloid-osmotică: proteine  25-28 mm Hg
30 mm Hg la ieşirea din glomerul (pierdere de apa)
- presiune intracapsulară: 5-10 mm Hg
 membrana inextensibilă
 hidro-hemodinamică intensă
 echilibrare cu presiunea din căile urinare, capilarele peritubulare
Difuziunea: - independent de presiune,
- cf. gradientelor de concentraţie al moleculelor de o
parte\ alta mb. filtrante
 FILTRAREA GLOMERULARA

Urina primară = ultrafiltrat plasmatic glomerular

compozitie similara cu a plasmei (exceptie: proteine)

proteine → cantitati reduse (30 mg/dl)
125-130 ml/min
170-190 l/24 ore din 1000-1500 l sânge/24 ore

- 1 ml urină finală – 125 ml urină primară

- cantitatea necesară pentru a curăţa organismul de toxice

- o constantă pentru fiziologia rinichiului.
 FILTRAREA GLOMERULARA
Determinarea volumului filtrării glomerulare
metode indirecte – clearance
clearance – cantitatea de plasmă depurată de o anumită substanţă în
unitatea de timp
clearance-ul filtrării glomerulare = cantitatea de plasmă filtrată într-
un minut la nivelul glomerular

Proprietăţile substanţelor folosite pentru CFG

-să treacă liber prin membrana filtrantă
-să fie biologic inertă, neabsorbită, nesecretată de tubi
-nemetabolizată şi nedepozitată în rinichi sau în organism
-să nu fie toxică şi să nu influenţeze funcţia renală
-să poată fi dozată cu precizie în sange şi urină
 FILTRAREA GLOMERULARA
Clearance-ul inulinei (polizaharid vegetal, g.m. = 5200)
tehnică:
 injectarea unei cantităţi cunoscute de subst.
 dozare: sg şi urină – artera care se abordează mai uşor e artera femurală
 recoltare urină - volum
Vp = Cu x Vu / Cp
Vp = volumul de plasmă (ml) depurat în timp de un minut
Cu = concentraţia substanţei în urină (mg %)
Vu = volumul de urină (ml/min)
Cp = concentraţia substanţei în plasmă (mg %)
Cantitatea de substanţă excretată = Cu x Vu
Cantitatea de substanţă filtrată = Vfg x Cfg = Vfg x Cp
Cfg = Cp (din sg arterial)
Vfg = V plasmă filtrată
Cu x Vu = Cp x Vpf; Vpf = Cu x Vu / Cp
FILTRAREA GLOMERULARA
FILTRAREA GLOMERULARA
Măsurarea clearance-ului creatininei endogene
nu are mare valoare practică deoarece această
metodă necesită recoltarea cu acurateţe a urinii
pe 24 ore ceea ce poate fi o problemă la pacienţii
confuzi sau incoştienţi.
Mult mai utilă este utilizarea creatininei
plasmatice ca index de estimare a funcţiei
glomerulare, mai ales dacă aceasta este raportată
la greutatea corporală, vârstă şi sex.
Au fost create nomograme care permit
determinarea rapidă a clearance-ului de
creatinină în funcţie de creatinina plasmatică,
greutate corporală, vârstă şi sex.
- cu ajutorul unei rigle se
uneşte punctul cores-
punzător greutăţii cu
cel corespunzător al
vârstei.
- se ţine rigla la punctul
de intersecţie de pe R
apoi se deplasează
partea dreapta a riglei
către valoarea cores-
punzătoare a
creatininei plasmatice
- citeşte valoarea
clearan-ce-ului pe scala
din partea stângă.
Se mai poate calcula clearance-ul creatininei
plasmatice utilizând formule matematice cum ar
fi cea modificată de Cockroft şi Gault:
Clearance-ul creatininei (ml/min )= [140 – V
(ani)] x G (Kg) / 72 x Creatinina plasmatică
(mg/dl)

La femei rezultatul trebuie înmulţit cu 0,85.

Formula aceasta este orientativă şi trebuie

adaptată în funcţie de starea pacientului şi de
parametrii săi biochimici.
 FILTRAREA GLOMERULARA
Factori de variaţie a filtrării glomerulare
arteriola aferentă:
constricţie – scade fluxul sanguin  scade filtrarea
dilataţie – presiunea intraglomerulară creşte ↑ filtrarea
arteriola eferentă:
constricţie  creşte presiunea intraglomerulară ↑ volumul
constricţie de durată îndelungată  ↓ filtrarii:
transvazare plasmatică
presiune oncotică crescută
stimularea simpatică:
moderată  constricţie a. aferentă
puternică  constricţia a. aferentă > a. eferentă
 FILTRAREA GLOMERULARA
variaţiile presionale sistemice:
 70-200 mmHg = autoreglare
 > 200 mmHg  creşte volumul filtrării glomerulare
 < 70 mmHg  scade filtrarea glomerulară
presiunea coloid osmotică:
 creştere  scade filtrarea glomerulară
 scădere: hiperhidratare  creşterea filtrării glomerulare
 reducerea cu 2-3 mmHg  creştere 15-20% a filtrării glomerulare
starea membranei filtrante:
 condiţii patologice: glomerulonefrite, nefroze, scleroză renală
 fiziologice: efort fizic, sarcină  proteine g.m.  70.000
Scaderea capacitatii de filtrare→ tulburari grave:
- acumulare de cataboliţi
- acidoza metabolică
- acumulare de apă şi electroliţi  hiperhidratare
REGLAREA FILTRARII
GLOMERULARE
Deşi presiunea arterială variază permanent,
presiunea hidrostatică la nivelul capilarelor
glomerulare nu se modifică în mod semnificativ.
Factori determinanţi:
- presiunea din arteriola aferentă şi
- presiunea din arteriola eferentă.
Vasodilataţia arteriolei aferente creşte fluxul
sanguin la glomerul, ceea ce va creşte GFR.
Vasoconstricţia arteriolei eferente creşte
presiunea glomerulară şi creşte filtrarea → efectele
sunt de mică amploare.
1. Reglarea simpatică
Tubii proximali şi distali şi ramul ascendent gros al
ansei Henle → inervaţie simpatică bogată.
Noradrenalina: efecte vasoconstrictoare puternice
(pe arterele interlobulare cât şi pe cele aferente).
Efect: stimularea receptorilor α-adrenergici vasculari
si a receptorilor β1-adrenergici de la nivelul celulelor
sistemului juxtaglomerular → creşte reabsorbţia de Na +
prin efect direct asupra celulelor tubular.
Stimularea simpatică face parte din reacţia de stres
şi reduce eliminările de apă şi Na+ pentru a păstra un
volum circulant optim.
 2. Controlul hormonal şi prin autacoizi al
circulaţiei renale
- endotelinul (eliberat de endoteliul vascular) →
vasoconstrictor → ↓ GFR în condiţii traumatice şi
patologice.
- angiotensina II (vasoconstrictoare) → mai ales
asupra arteriolelor eferente → creste presiunea
hidrostatică glomerulară şi reduce fluxul sanguin
renal.
- oxidul nitric (endoteliu) → rezistenţa vasculară
renală şi creşte GFR.
- prostaglandinele (PGE2 and PGI2) şi bradikinina
(vasodilatatoare) → implicaţi în contracararea unor
efecte adrenergice prea puternice, prevenind
reduceri excesive ale GFR în condiţii de stres
excesiv sau prelungit.
 Complexul hormonal
renină-angiotensină
Renina este o enzimă
secretată şi stocată în
celulele granulare ale
aparatului
juxtaglomerular.
Stimularea acestora
este asociată cu multiple
efecte biologice:
- vasoconstricţia
arteriolară şi
- stimularea secreţiei de
aldosteron.
Scăderea presiunii arteriale reduce presiunea
glomerulară → reduce filtrarea glomerulară →
modifică caracteristicile osmotice şi saline ale
fluidului tubular la intrarea în tubul proximal.

Sistemul renină angiotensină are trei modalităţi

de modificare a presiunii arteriale:
1. Creşterea presiunii sistemice prin intermediul
angiotensinelor vasoconstrictoare;
2. Creşterea răspunsului la mediatorii sistemului
vegetativ simpatic;
3. Creşterea secreţiei de aldosteron.
 3. Autoreglarea renală

Capacitatea rinichilor de a păstra o GFR relativ

constantă în faţa presiunii sanguine fluctuante =
autoreglare renală.
Acest fenomen se produce prin reacţiile miogene
ale musculaturii netede arteriale de la nivelul mai
ales al arteriolelor aferente.
Când presiunea arterială sistemică scade către o
medie de 70 mm Hg, arteriolele aferente se dilată,
iar când presiunea creşte, se contractă.
Fenomenul este mediat prin stresul parietal al
arterelor, şi de asemeni şi NO endotelial pare a avea
o contribuţie în această situaţie.
 4. Feedback tubuloglomerular

Macula densa se află în contact direct cu

aparatul juxtaglomerular.
Când fluxul de filtrat este prea redus, se
iniţiază un semnal de la macula densa care
acţionează pe două căi:
produce vasodilataţie la nivelul arterelor
aferente, ceea ce creşte presiunea
hidrostatică glomerulară
readuce GFR la normal şi eliberează renină
de la nivelul granulelor de depozit →
angiotensină II