Tema 5. Antigenele.

5.1 Structura unei molecule de antigen.

Antigenul reprezintă orice substanţă chimică heteroloagă, complexă, care după pătrunderea în
organism declanşează un răspuns imun mediat de anticorpi şi/sau de celule antigen reactive
sensibilizate. În sens larg al termenului, prin antigene trebuie înţelese acele substanţe care pot
induce un răspuns imun.
Denumirea de antigen rezultă din asocierea între două cuvinte greceşti: anti-contra şi genao-a
genera, a naşte, întrucât după pătrunderea în organism generează unele efecte de novo, cea mai
importantă fiind sinteza de anticorpi( imunoglobuline), care vor recunoaşte specific antigenul
inductor. Antigenele sunt substanţe care induc un răspuns umoral sau celular.
Structural molecula unui antigen este alcătuită dintr-o grupare purtătoare, care îi conferă
dimensiuni şi accesibilitate, şi una sau mai multe grupări determinante sau epitopi, care-i conferă
specificitate.
Gruparea purtătoare este reprezentată în mod obişnuit de o proteină macromoleculară cu rol de
suport coloidal, care cel mai adesea nu are o activitate specifică. Gruparea purtătoare „carrier”
conferă moleculei de antigen o anumită dimensiune, ce o face vizibilă, antrenând populaţia
limfocitară T în mecanismul răspunsului imun.
Gruparea purtătoare „carrier” poate purta un singur tip de epitopi sau un număr multiplu al
acestora, cu una sau mai multe specificităţi antigenice. Pentru fiecare tip de epitop, în populaţia de
celule limfoide există o clonă care are la suprafaţă receptori unic ţi specifici, prin intermediul cărora
clona respectivă este capabilă să.l recunoască şi să-l fixeze.
Gruparea determinantă (epitopii) numită şi componentă de specificitate sau epitop, reprezintă
părţile din molecula de antigen care conferă specificitate imunologică. Din toată molecula de
antigen, numai unele arii mici situate la suprafaţa ei, conferă specificitatea antigenică, rezultând că
imunogenitatea este o expresie a structurilor de suprafaţă. Epitopii reprezintă nişte segmente, mai
mari sau mai mici, din lungimea unui lanţ polipeptidic, la nivelul căruia aminoacizii se succed într-o
secvenţă particulară, formând grupări secvenţiale, care diferă de cele din lanţurile proteice al gazdei
şi care generează formarea unor situsuri antigenice recunoscute ca non-proprii de către sistemul
imun al acesteia. Densitatea epitopilor în molecula de antigen are importanţă, fiindcă cu cât
densitatea lor este mai mare, cu atât scade imunogenitatea şi creşte toleranţa. Epitopul constituie
gruparea chimică care conferă specificitate antigenului şi faşă de care este îndreptată
specificitatea anticorpilor. Se admite că între determinanţii antigenici (epitopi) şi situsurile de
combinare ale anticorpilor există o configuraţie complementară, care condiţionează cuplarea în
reacţiile antigen-anticorp. Din punct de vedere chimic gruparea determinantă poate fi o proteină, o
polizaharidă sau o altă substanţă. La majoritatea ag proteice, grupările determinante sunt diferite,
comparativ celor polizaharidice şi celor proteice polimerizate care sunt repetitive. Numărul de
determinanţi antigenici dintr-o moleculă este variabil, fiind corelat cu dimensiunile moleculei. Un
ag trebuie să aibă cel puţin două grupări determinante, pentru constituirea unui precipitat în urma
reacţiei sale cu anticorpi. Numărul total de grupări determinante sau epitopi constituie valenţa
antigenului. Acest număr variază de la antigen la antigen, fiind cu atât mai mare cu cât
dimensiunile moleculei sunt mai mari. În cadrul reacţiilor antigen-anticorp, valenţa se exprimă prin
numărul maxim de molecule de imunoglobuline specifice, care se uneşte cu molecula de antigen.
5.2 Condiţiile antigenităţii.
Antigenele posedă două calităţi esenţiale: imunogenitatea şi specificitatea
1.Imunogenitatea depinde de: 1.condiţia de „ non-self”,care defineşte sistemul imunoformator ce
este capabil să iniţieze un răspuns imun numai faţă de factorii care nu fac parte din structura
organismului. Aceşti factori au fost denumiţi generic, antigen străin sau „non-self”.
2.factorii intrinseci care fac parte din structura organismului şi sistemul imuno-formator care prin
urmare nu reacţionează prin răspuns imun, care poartă denumire de „self” sau ag propriu.
3.mărimea moleculei, care exprimă că cu cât edificiul molecular antigenic este mai mare, cu atât ag
este mai imunogen. Prin urmare s-a constatat că proteinele cu greutate moleculară sub 10000D sunt
slab imunogene, iar proteinele cu greutate moleculară de peste 1000000D sunt puternic antigenice.
4.forma moleculară, care denotă structura complicată a antigenului şi efectul imunogen al acestuia.
5.natura fizico-chimică a grupărilor determinante determină aminoacizii de pe suprafaţa haptenei,
care poartă denumirea de grupări determinante şi de ele depinde imunogenitatea antigenului.
6.modul de administrare al antigenului se exprimă prin cantitatea sau numărul de contacte cu
organismul şi calea de pătrundere în organism care sunt parametrii importanţi în iniţierea unui
răspuns imun din partea unui organism, care pentru un răspuns normal trebuie să fie în stare de
echilibru fiziologic.
7.factorii genetici,care denotă asupra faptului că speciile de animale se comportă diferit faţă de
acelaşi antigen datorită unei reactivităţi imunologice genetic diferite.
2. Specificitatea antigenică.
Nu este determinată de întreaga moleculă, ci numai de grupările lui determinante. Două antigene
au aceeaşi specificitate antigenică când epitopii lor sunt identici, chiar dacă restul moleculei este
complet diferit. Două antigene sunt diferite, atunci când epitopii lor sunt diferiţi. Specificitatea
antigenică nu este absolută, ceea ce determină manifestarea reacţiilor încrucişate între antigene.
Antigenul care reacţionează cu un anticorp, produs ca răspuns faţă de un alt antigen, se numeşte
antigen crossreactiv. Antigenele prezintă o specificitate de specie cea ce a determinat clasificarea
lor în eteroantigene şi alloantigene. Eteroantigenele sunt antigene prezente la toţi indivizii unei
specii, în timp ce alloantigenele sunt prezente numai la unii indivizi care, deşi fac parte din aceeaşi
specie, diferă genetic între ei. În această ultimă categorie intră antigenele de grup sangvin şi
antigenele de histocompatibilitate. Se cunosc şi antigene specifice pentru anumite organe, ţesuturi
sau celule. Antigenele specifice celulelor sunt denumite markeri antigenici de suprafaţă şi permit
identificarea unor populaţii celulare cu funcţii distincte. De obicei două organe diferite, posedă atât
antigene comune cât şi antigene organo-specifice. Dintre acestea din urmă, unele nu sunt găsite în
nici un alt organ şi de aceea pot fi considerate caracteristice organului respectiv
( exemplu:tireoglobulina din tiroidă).

5.3 Clasificarea antigenelor.

Antigenele existente în natură alcătuiesc un adevărat univers antigenic, căruia sistemul imunitar al
organismelor se opune prin mecanismele adecvate de recunoaştere, descriminare, neutralizare şi
eliminare cu ajutorul efectorilor imuni, în scopul menţinerii homeostaziei normale. Se cunosc
antigeni infecţioşi şi neinfecţioşi. Antigenele neinfecţioase sunt de două categorii: -solubili,
reprezentaţi de proteine heterologe structurale (mioglobina, ovalbumina) şi proteinele
heteroloage catalitice ( enzime, hormoni etc.). -corpusculari ăn care sunt incluse antigene
histocompatibile şi antigene tumorale. Antigenele infecţioase se pot clasifica în: -bacteriene:
corpusculare ( ciliare, somatice, capsulare, fimbriale)şi solubile (exotoxine, exoenzime). -virotice ( de
înveliş, capsidale, ale acizilor nucleici). –parazitare.
După gradul de complexitate a moleculei de antigen antigenele se clasifică: -antigene complete,
care posedă atât suportul coloidal, cât şi grupările de specificitate (epitopii). -antigene
incomplete(haptene), care sunt considerate ca „fragmente” ale moleculei de antigen complet, care
nu sunt capabile să inducă formarea de anticorpi specifici.
După structura chimică se cunosc următoarele categorii de antigene: -antigene proteice, care
constituie proteine care îndeplinesc de cele mai multe ori condiţii de imunogenitate. După
intensitatea răspunsului imun se disting proteine cu imunogenitate ridicată(albuminele,
glicoproteinele serice etc.) şi proteine cu imunogenitate slabă ( hemoglobina şi polipeptidele cu
masa moleculară mică).Tratarea termică sau chimică a unor proteine poate modifica imunogenitatea
lor. -antigene polizaharidice, o grupă importantă de substanţe întâlnite în natură, care sunt dotate cu
caractere imunogene -antigene lipidice denotă proprietăţi imunogene manifestate prin haptene, mai
ales dacă se cuplează cu proteinele Astfel se pot obţine anticorpi anticolesterol, antilecitină,
anticefalină etc. Lipidele conferă proprietăţi antigenice şi funcţionale lipopolizaharidelor,
endotoxinelor şi altor complexe antigenice. -antigenele nucleinice reprezentate de către acizii
nucleici ADN şi ARN, care deşi sun macromolecule au slabe proprietăţi imunogene.
După modul de formare antigenele se clasifică: -antigene naturale, fiind reprezentate de diferiţi
constiruienţi naturali întâlniţi la animale, plante şi microorganisme. Pot fi substanţe solubile
(proteine, polizaharide, acizi nucleici) sau diferite particule insolubile, corpusculare ( celule, bacterii,
virusuri, paraziţi). -antigene artificiale, sunt constituite din macromoleculele naturale cu rol de
purtător, pe care se leagă în condiţii artificiale diferite haptene, care vor imprima caracterul de
specificitate. -antigene sintetice. Sunt reprezentate de polipeptide sintetizate în mod artificial prin
polimerizarea unor derivaţi ai aminoacizilor. Studiul antigenelor artificiale şi sintetice a permis
obţinerea de informaţii valoroase în privinţa structurii şi specificităţii antigenelor, în geneza
răspunsului imun, necesarul de aminoacizi întrun lanţ, greutatea moleculară eficientă etc.
După capacitatea de a stimula limfocitele- T sau limfocitele- B: -antigene T-independente ( timus
independente), sunt antigene capabile să inducă maturarea limfocitelor B purtătoare de receptori
pentru antigen, fără a necesita intervenţia limfocitelor T. În grupul antigenelor Tindependente sunt
incluse antigenele H flagelare, unele endotoxine, polizaharide pneumococice, unele glucide.
Stimularea directă a limfocitelor B de către antigenele Tindependente duc în final la producerea de
anticirpi din clasa IgM şi absenţa sintezei de IgG. -antigene T-dependente ( timus-dependente), sunt
antigene care induc formarea de anticorpi de către descendenţii celulelor B, purtătoare de receptori
pentru antigen, numai prin cooperare cu limfocitul Th. Antigenele bacteriene Se disting următoarele
categorii:
-antigene somatice”O”, sunt extrase din corpul bacteriilor, având localizarea preponderentă în
peretele celular. Sunt imunogene asigurând specificitatea de grup la bacteriile Gram negative şi de
specie la cele Gram pozitive. La bacteriile Gram negative antigenul somatic este reprezentat de
endotoxine, iar la bacteriile Gram pozitive de către acizii lipoteicoici.
-antigene flagelare „H”.Sunt obţinute din flagelii celulelor bacteriene. Din punct de vedere chimic
sunt de natură proteică, iar imunologic stimulează limfocitele B. Antigenele flagelare au fost bine
studiate la bacteriile din familia Enterobacteriaceae, în special genul Salmonella.
-antigenele fimbriale „F” se obţin din fimbriile bacteriilorMai bine studiate au fost la E.coli. Aceste
antigene au o importanţă deosebită în mecanismul patogenetic al colibacilozei, favorizând fixarea
colibacililor la suprafaţa enterocitelor.
-antigene de înveliş”K”, sunt prezente în structura cepsulară a bacteriilor capsulogene. Din punct de
vedere chimic capsula prezintă diferenţe de la o specie bacteriană la alta. La Streptococcus
pneumoniae este de natură polizaharidică, iar la Bacillus anthracis are o structură polipeptidică.
Antigenele capsulare au rol în mecanismul patogenetic inhibând fagocitoza.
-antigenele de suprafaţă”Vi” determină proprietatea de virulenţă a microorganismelor care poseda
astfel de antigene.Prezenţa lor a fost descrisă la salmonele şi la alte specii bacteriene Citrobacter.
Sunt antigene termolabile, dar insensibile la alcool şi formol.