Subiecte Imunologie

1. Ce este imunologia si care sunt diviziunile ei?:

Este o stiinta relativ tânara, care a aparut initial ca un domeniu a Microbiologiei, care la începuturile sale a
studiat mecanismele reactiilor de aparare a organismului uman si animal fata de agresiunea infectioasa.
Imunologia a fost fundamentata de descoperirile lui Pasteur si Metchnikoff si pastreaza înca legaturi de esenta
cu disciplina mama - Microbiologia, desi astazi ea este una dintre ramurile cele mai importante si mai dinamice
ale stiintelor biologice.
Imunologia studiază funcţia de apărare a organismului uman şi animal, care face parte din categoria funcţiilor de
relaţie şi este esenţialã pentru supravieţuire. Sistemul imunitar este esenţial pentru supravieţuirea organismelor
multicelulare, datoritã agresiunii permanente a agenţilor infecţioşi (microorganisme şi virusuri). Omul adult
poartã pe suprafaţa mucoaselor şi a tegumentului, un număr uriaş de celule bacteriene (circa 1014), mai multe
decât propriile celule, unele având potenţialul de a iniţia procese infecţioase. Disfuncţia severã congenitalã sau
dobânditã a funcţiei imunitare este incompatibilã cu viaţa.
DIVIZIUNI
Imunobiologia este cea mai cuprinzatoare dintre ramuri. Ea studiaza fenomenele imunitare ca manifestari ale
unei functii biologice esentiale – functia de aparare.
Imunochimia este o disciplina de granita ce apartine Imunologiei si Biochimiei, care studiaza functia
imunitara sub aspect biochimic.
Imunogenetica studiaza determinismul genetic al raspunsului imun: mecanismele genetice care asigura
diversitatea anticorpilor si a antigenelor de histocompatibilitate.
Imunohematologia s-a nascut odata cu stabilirea diferentelor antigenice ale eritrocitelor umane si cu precizarea
grupelor sanguine si s-a dezvoltat dupa ce s-a stabilit existenta unor diferente fine între diferite tipuri de
eritrocite si, în special, dupa descoperirea factorului Rh si a rolului sau în patologia sarcinii.
Imunologia medicala umana si veterinara s-a dezvoltat în trei directii:

- directia profilactica, orientata spre descoperirea si producerea unor noi vaccinuri, capabile sa creeze o stare de
rezistenta.

- directia terapeutica studiaza posibilitatea obtinerii serurilor imune. Ele contin anticorpi si se administreaza
organismelor care prezinta riscul îmbolnavirii prin infectii;

- directia diagnosticului studiaza posibilitatea identificarii agentilor etiologici ai diverselor maladii infectioase,
cu ajutorul reactantilor imunologici (seruri imune si antigene).
Imunopatologia studiaza fenomenele imunitare în relatie cu diferite maladii.
Serologia (Imunoserologia) s-a dezvoltat ca o ramura practica, dedicata studiului tehnicilor de explorare a
reactiilor imune in vitro.
2. Antigene, definitie:
Termenul de antigen a fost folosit pentru prima dată de către L. Deutsch în anul 1989, prin el înţelegându-se
orice structură care este recunoscută ca străină de un organism şi care este capabilă să declanşeze reacţii imune
specifice şi să reacţioneze cu produsele acestor reacţii, respectiv cu anticorpii. Antigenele (Ag) sunt structuri
moleculare care sunt recunoscute în mod specific de către celulele sistemului imunitar. Iniţial, antigenul a fost
definit ca şi o moleculă, sau mai multe, care stimulează producerea de anticorpi (Ac). În prezent această
definiţie restrictivă a fost abandonată, fiind considerat antigen orice moleculă care este recunoscută ca străină de
către receptorii limfocitari specifici, denumiţi receptori de antigen. Aceşti receptori limfocitari sunt de două
tipuri: a) cei prezenţi pe limfocitele T, numiţi TCR (de la “T cell receptor); b) cei de pe suprafaţa limfocitelor B,
BCR (de la “B cell receptor”), denumiţi şi imunoglobuline de membrană (mIg), care pot fi secretaţi sub formă
de anticorpi (Ac). Antigenul este o substanta nonself, care, la contactul cu celulele sistemului imunitar,
declanseaza sinteza anticorpilor specifici si a receptorilor celulari cu care se combina in vitro si in vivo.
Definitia este incompleta din câteva motive.
 1.Calea digestiva de administrare a antigenelor nu exclude totdeauna posibilitatea declansarii raspunsului imun.
Pentru agentii infectiosi care se multiplica în tractul digestiv, administrarea orala asigura o buna imunizare (de
exemplu, vaccinul polio se administreaza oral, desi calea parenterala este mai eficienta).
2. Unele substante nonself sunt în mod eronat considerate ca neantigenice, deoarece, desi in vivo stimuleaza
reactivitatea imunitara si induc sinteza unei cantitati mici de anticorpi, in vitro nu produc reactii vizibile antigen-
anticorp.
3. Fata de unele antigene, organismele nu declanseaza raspunsul imun, ci manifesta o stare de toleranta.
4. Unele molecule în stare nativa nu induc un raspuns imun, ci numai dupa cuplarea covalenta cu o molecula
purtator. Molecula native îsi pastreaza proprietatea de a se combina specific cu anticorpii sintetizati. Astfel de
molecule se numesc haptene.
J. F. Bach (1976) defineste antigenele ca fiind molecule care, consecutiv introducerii în organism pe o cale
adecvata, induc un raspuns imun materializat prin proliferarea celulelor limfoide si sinteza moleculelor de
recunoastere (anticorpi si receptori celulari), cu care se combina in vivo si in vitro.
3. Modelul general de structura al unui antigen:
O moleculă antigenică este alcătuită din două componente:
- componenta purtător (“carrier”), care corespunde celei mai mari părţi a moleculei:
- grupările determinante de specificitate sau epitopi, localizate pe suprafaţa componentei purtător şi formate din
secvenţe specifice de monomeri. Epitopii, prin secvenţa proprie a monomerilor şi prin configuraţia spaţială
specifică, conferă individualitate chimică şi specificitate antigenică moleculei nonself. Grupările determinante
de specificitate sunt echivalenţii moleculari şi funcţionali ai haptenei. Grupările determinante de specificitate se
găsesc în număr variabil pe suprafaţa purtătorului şi pot fi identice atât în ceea ce priveşte compoziţia chimică,
cât şi configuraţia spaţială (ca în cazul antigenelor polizaharidice cu epitopi repetitivi) sau sunt diferite, atât ca
secvenţă a monomerilor cât şi în privinţa configuraţiei spaţiale. Trebuie subliniat faptul că nu întreaga moleculă
de Ag reacţionează cu un receptor limfocitar, ci doar o mică porţiune din antigen (epitop sau determinant
antigenic). Un epitop corespunde unei zone mici, cu diametrul de aproximativ 3nm, care interacţionează cu o
porţiune restrânsă a receptorului specific numită paratop.
Antigenele sunt de cele mai multe ori exogene (din afara organismului), cele mai cunoscute şi mai frecvente
fiind cele bacteriene, virusale, ale protozoarelor, paraziţilor şi ciupercilor, dar şi endogene (din interiorul
organismului), molecule proprii alterate (îmbătrânite, tumorale).
4. Proprietatile definitorii ale antigenelor:
Imunogenitatea sau antigenitatea este proprietatea unui antigen complet, format din gruparea carrier si epitopi,
de a declansa un raspuns imun, humoral sau celular, ori de câte ori patrunde în organism pe o cale adecvata.
Proprietatea de imunogenitate este asociata cu gruparea carrier a moleculei de antigen, grupare care într-o
oarecare masura influenteaza si specificitatea anticorpilor.
Specificitatea defineste capacitatea antigenului întreg sau numai a epitopilor sai de a se combina specific cu
anticorpii sau cu receptorii celulari a caror sinteza a fost indusa. Proprietatea de specificitate este dependenta, în
primul rând de epitopi, dar este influentata într-o masura mai mare sau mai mica si de gruparea carrier.
Notiunea de imunogen, uneori, este distincta de aceea de antigen. Notiunea de imunogen este mai restrictiva si
semnifica proprietatea unei substante, în stare nativa, de a stimula raspunsul imun, fara sa necesite conjugarea cu
o alta molecula.
Notiunea de antigen este mai larga, deoarece desemneaza molecule nonself care sunt imunogene în stare nativa
sau devin imunogene dupa conjugarea cu o molecula purtator. Antigenul poate fi uneori inacapabil, în forma sa
nativa, sa stimuleze raspunsul imun.
5. Antigene exogene, definiti si dati exemple:
Antigenele exogene sunt cele mai numeroase si pot fi împartite în trei categorii: 1) naturale; 2) artificiale; 3)
sintetice. Antigene naturale Formeaza categoria cea mai cuprinzatoare. Aici sunt incluse toate
macromoleculele naturale din virusuri, microorganisme, fungi, plante si animale. Dupa dimensiuni se disting
a).antigene moleculare (“solubile”) si b).antigene corpusculare. Antigenele moleculare (solubile) constituie
gruparea cea mai numeroasa, care include toate tipurile de macromolecule: proteine, polizaharide, lipide, acizi
nucleici . Antigenele corpusculare (“insolubile”) sunt reprezentate de virusuri si de celule (procariote si
eucariote).
Antigene artificiale La origine, antigenele artificiale sunt antigene naturale, modificate chimic prin cuplarea,
cel mai adesea covalenta, cu una sau mai multe specificitate de combinare cu anticorpii, în raport cu molecula
de origine. Antigenele artificiale s-au obtinut, în principal, pornind de la moleculele proteice. Prin legarea
moleculelor proteice cu diferite haptene s-au obtinut trei tipuri de antigene artificiale: a) conjugate haptena-
proteina, prin reactia de diazotare, iodurare si respectiv substitutie nucleofila; b) conjugate proteina-proteina,
prin intermediul unor agenti bifunc-tionali de legare (diizocianatii si carbodiimidele); c) proteine legate de
suporturi insolubile , prin reactia de diazotare sau prin intermediul carbodiimidelor.
Antigene sintetice Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secventa cunoscuta, obtinuti in vitro.
Proprietatile imunogenice ale homopolimerilor (poli-Lys, poli-Glu, poli-Pro) si ale heteropolimerilor au fost
studiate de M. Sela. Studiul imunogenitatii heteropolimerilor are avantajul ca ofera posibilitatea studiului
influentei compozitiei chimice, a greutatii moleculare si a conformatiei moleculare, usurând studiul
imunochimic al gruparilor determinante de specificitate antigenica. Catenele polipeptidice sintetice pot fi lineare
sau ramificate. Cele ramificate rezulta prin atasarea polimerilor lineari, la o catena polifunctionala. Ramificarea
se obtine mai usor cu aminoacizi aromatici.
Exemple: bacterii, paraziti, alergene, substante chimice industrial (medicamente, coloranti, etc).
6. Antigene endogene, definiti si dati exemple:
Antigenele endogene sunt componente celulare si tisulare proprii (self), fata de care, în conditii normale,
sistemul imunitar nu manifesta reactivitate. Totusi, unele componente tisulare, în anumite conditii, pot sa
stimuleze reactivitatea imunitara. Se disting doua categorii de antigene endogene: antigene sechestrate
(mascate) si antigene alterate. Antigenele alterate sunt molecule normale ale suprafetei celulare, legate de
membrana, care, din diferite cauze(uzura fiziologica sau sub actiunea diferitilor factori – fizici, chimici,
biologici) îsi modifica structura chimica si sunt recunoscute ca molecule nonself. De exemplu, unele
medicamente, dupa legarea cu diferite molecule din plasma sau de pe suprafata eritrocitelor, le modifica
conformatia nativa si acestea sunt recunoscute ca nonself. Virusurile induc sinteza în celula infectata, a
antigenelor proprii, dar adeseori moleculele specific virale determina modificarea unor molecule self, care sunt
recunoscute ca molecule straine si initiaza conflictul autoimun.
Exemple:- auto-antigene propria (normal-sunt isolate prin bariere anatomica sau functionale, si patologic-vin in
contact cu sistemul imun rezultand boli autoimmune);
-neo-antigene produse de celele neoplazice;
-antigene virale- virusurile se include in genomul gazdei.
7. Haptenele, definitie si exemple:
Haptenele(haptein, grec = a apuca) sunt substante chimice naturale sau de sinteza, cu molecula mica, a caror
imunogenitate este conditionata de cuplarea cu o molecula purtator, dar îsi pastreaza proprietatea de
specificitate, adica reactioneaza cu anticorpii specifici a caror sinteza a fost indusa de haptena conjugata cu o
molecula cu rol de purtator.
Conjugatul este imunogen nu numai în raport cu epitopii moleculei purtator, ci si cu epitopul haptenei.
Din punct de vedere functional, haptenele s-au numit “jumatati de antigene”, deoarece au numai una din cele
doua proprietati esentiale ale antigenelor: nu sunt imunogene, dar îsi pastreaza proprietatea de specificitate. De
aceea, termenul “antigenic” nu este sinonim cu cel de “imunogenic”. Haptena este un antigen, dar în forma sa
nativa, nu este imunogena. În general, haptenele sunt molecule mici, desi uneori, macromoleculele pot functiona
ca haptene. Haptenele sunt molecule prea mici pentru a fi imunogenice; ele sunt cunoscute şi sub denumirea de
antigene “incomplete” sau “parţiale”. Haptenele nu pot induce un răspuns imun prin ele însele, dar pot reacţiona
cu produşii acestui răspuns (celule şi molecule) (antigenicitate). Exemple de haptene: antibiotice, analgezice şi
alţi compuşi cu greutate moleculară mică (metil-dopa).
Extractul alcoolic de rinichi de cal este o haptena complexa.

Haptenele simple sunt reprezentate de polinucleotide, alcooli, formaldehida, unele medicamente etc.
8.Antigene corpusculare, definitie si exemple:
Antigenele corpusculare sunt, în esenta, antigene moleculare asociate virusurilor si celulelor. Proteinele
capsidale si glicoproteinele învelisului viral sau proteinele prezentate pe suprafata celulelor infectate cu virusuri,
sunt foarte imunogene si stimuleaza raspunsul imun al gazdei. De aceea, imunitatea consecutiva infectiei virale
este, de obicei, de lunga durata.
Antigenele bacteriene sunt fie solubile (eliminate în mediul extracelular), fie corpusculare (legate de celula).
Din prima categorie fac parte exotoxinele si polizaharidele capsulare libere, iar din cea de a doua, antigenul
somatic O (endotoxina bacteriilor Gram negative), antigenele polizaharidice din glicocalix, flagelina, pilina,
acizii teichoici, mureina etc.
Antigenele eritrocitare sunt glicoproteine ale suprafetei eritrocitare, cu determinism biochimic cunoscut, în
sistemul A, B, 0. Glicoproteinele eritrocitare de grup sanguin se gasesc si pe suprafata celulelor tisulare, dar si în
secretiile exocrine (saliva, suc gastric etc.), la circa 75% dintre indivizi, denumiti “secretori”.
Glicoproteinele din secretii sunt hidrosolubile si studiul lor a fost mai usor decât al moleculelor
eritrocitare.Gruparile glucidice ale glicoproteinelor membranei eritrocitare au rol dominant în determinarea
specificitatii de grup sanguin, asa cum au evidentiat studiile de digestie enzimatica controlata.
Eritrocitele tuturor grupelor sanguine au un precursor antigenic comun – antigenul H (codificat de gena H), bine
exprimat pe suprafata antigenelor de grup 0 si în cantitati progresiv descrescânde pe hematiile de grup A, B si
AB. Specificitatea antigenica de grup 0 este conferita de L-fucoza.
9.Enumerati factorii care conditioneaza imunogenitatea unui antigen:
1. Caracterul strain al moleculei este conditia majora a imunogenitatii. O molecula nonself este cu atât mai
imunogena, cu cât este mai diferita de moleculele organismului receptor.
2. Marimea moleculei influenteaza imunogenitatea moleculelor nonself. Pentru a fi imunogena, o molecula
trebuie sa aiba dimensiuni care sa depaseasca un prag limita. Moleculele cu o buna imunogenitate sunt mai mari
de 10 kD.
3. Complexitatea moleculara. Dimensiunile mari ale unei molecule nonself nu sunt totdeauna suficiente pentru
a-i conferi imunogenitate.
4. Starea fizica a antigenului. Imunogenitatea unei molecule este
conditionata de o anumita rigiditate a epitopilor sai.
5. Solubilitatea. Hidroliza enzimatica a antigenului nu este totdeauna o conditie prealabila obligatorie a
imunogenitatii.

6. Accesibilitatea determinantilor antigenici . Pentru ca un epitop sa fie imunogen, trebuie sa fie expus la
suprafata moleculei, pentru a fi accesibil mecanismelor de recunoastere imunitara.

7. Configuratia spatiala a moleculei este un factor decisiv pentru imunogeneza.

10.Antigene heterofile, definitie si exemple:

Antigenele heterofile au fost denumite astfel pentru că se găsesc la organisme aflate la distanţă în arborele
filogenetic. Antigenele heterofile au în comun unul sau mai mulţi apitopi; aceasta stă la baza înrudirii lor
antigenice. Astfel, ele dau reacţii încrucişate: se combină cu acelaşi anticorp specific din cauza prezenţei
epitopilor comuni. Exemple clinice: Reacţia încrucişată a antigenelor heterofile are o serie de aplicaţii practice
stând la baza câtorva teste clinice. 1) Testul pentru diagnosticarea sifilisului. Spirocheta care produce sifilisul
(Treponema pallidum) are epitopi în comun cu cardiolipinum, un lipid din structura miocardului. Prezenţa
acestui antigen stă la baza estului screening de diagnostic a sifilisului. Indivizii afectaţi cu Treponema pallidum
sintetizează anticorpi care reacţionează încrucişat cu cardiolipinum. 2) Testul screening pentru diagnosticul
mononucleozei infecţioase. Agentul etiologic al mononucleozei infecţioase este virusul Epstein-Barr.
Majoritatea bolnavilor au anticorpi serici care reacţionează încrucişat cu hematiile de oaie. 3) Teste screening
pentru tifosul exantematic (Rickettsia proeazekii) şi febra pătată a Munţilor Stâncoşi (Rickettsia rickettsii). Serul
pacienţilor cu infecţie rickettsiană aglutinează unele linii de Proteus vulgaris. Acest răspuns imun heterofil se
numeşte reacţie Weil-Felix şi este folosit în investigarea serologică a pacienţilor cu tifos exantematic şi febră
pătată a Munţilor Stâncoşi.
11.Modalitati de aparare a organismului:
Apărarea este asigurată de mecanisme complicate celulare şi umorale, de rezistenţă şi imunitate. Funcţia
esenţială a sistemelor de apărare este protecţia faţă de agenţii patogeni invadatori. Interacţiunea permanentă cu
microorganismele are un rol hotărâtor în dobândirea complexităţii structurale şi funcţionale a sistemului
imunitar. Dovada o constituie faptul că la animalele germ-free (axenice), numărul limfocitelor B şi titrul
anticorpilor serici naturali sunt de 5-10 ori mai mici decât la organismele convenţionale. Evoluţia a generat
tipuri celulare specializate, tot mai eficiente funcţional, care neutralizează, sechestrează, omoară sau
îndepărtează agenţii infecţioşi. În funcţie de performanţele antigenului (natura, cantitatea, calea de pătrundere în
organism) precum şi de calitatea genetică şi starea fiziologică a organismului în cauză, imunitatea poate fi
naturală (imunitatea de specie) şi sau dobândită (individuală). La aceste două forme clasice s-a adăugat în
ultimul timp şi cea de toleranţă imună.
12.Imunitatea naturala, definitie si particularitati:
Imunitatea naturală (de specie) are un substrat genetic şi înseamnă lipsa de receptivitate faţă de un anumit agent
infecţios. De aceea, corect în acest caz se foloseşte denumirea de rezistenţă înnăscută, rezistenţă nespecifică sau
rezistenţă naturală (constituţională). Principalele sale particularităţi sunt: - cuprinde toţi indivizii unei specii fără
excepţii; - s-a realizat şi perfecţionat printr-o îndelungată dezvoltare filogenetică; - se manifestă nespecific şi
nediferenţiat, indiferent de natura agentului infecţios; - are un caracter genetic şi prin urmare transmitere
ereditară; - poate interesa chiar unii indivizi din cadrul unei specii susceptibile.
13.Factori care asigura rezistenta naturala, enumerare, exemple:
Factorii care asigură rezistenţa naturală sunt pasivi şi activi. Factorii pasivi sunt cei tisulari – barierele naturale
în calea invaziei microbiene – iar cei activi pot fi umorali sau celulari.
.1. Factori pasivi (tisulari)
Factorii pasivi sunt reprezentaţi de structurile anatomice de înveliş ale organismului şi care, atât timp cât sunt
intacte structural şi funcţional, realizează o barieră primară prin care se împiedică pătrunderea “nonself”-ului.
Intrarea în organism a majorităţii agenţilor microbieni patogeni este împiedicată prin diverse mecanisme
nespecifice:
- Pielea se opune pătrunderii microorganismelor, în cazul în care este intactă, nu prezintă soluţii de continuitate,
datorită unui cumul de proprietăţi: - integritatea anatomică se constituie într-o barieră ideală de protecţie; -
descuamarea continuă a stratului cornos al epidermului care se opune colonizării de durată a microorganismelor
de suprafaţă; - aciditatea (PH: 3-5) datorită acizilor graşi nesaturaţi; - secreţia glandelor sebacee şi sudoripare
care sunt concentrate în zone cu risc de infecţie.
- Mucoasele au rol în realizarea unei bariere de protecţie prin mai multe proprietăţi: - Prezenţa mucusului
formează un strat vâscos, aderent cu rol protector şi care antrenează fixarea şi neutralizarea bacteriilor; -
Producerea unui PH acid (mucoasa gastrică, vaginală) se opune colonizării bacteriene în exces a acestor organe
cavitare.
-Microbiocenozele locale dispersate în întreg organismul, s-au constituit în specii de cele mai multe ori
comensale (nepatogene) şi împiedică în mod normal dezvoltarea unor populaţii patogene. Microbiocenoza
cavităţii bucale sau cea a colonului în condiţiile unor tratamente intempestive, brutale şi greu de justificat pot fi
distruse, favorizând dezvoltarea ulterioară a unor bacterii patogene sau a ciupercilor (micoze).
2.1 Factorii activi umorali
Factorii umorali sunt factori activi care asigură rezistenţa naturală şi sunt prezenţi în sânge, limfă, lichid
articular, lichid cefalorahidian, diverse secreţii (lapte, salivă, lacrimi). Cei mai bine caracterizaţi şi mai
importanţi factori umorali sunt: lizozimul, properdina, sistemul complement, lizina, spermina.
2.2 Factori activi celulari
Fagocitoza este ingerarea şi distrugerea în interiorul celulelor a substanţelor particulate (bacteriile). Fagocitoza
reprezintă o formă de endocitoză, o alta fiind pinocitoza (internalizarea fluidelor). Fagocitoza necesită energie
(generată pe calea metabolismului glucidic), sinteză de noi membrane celulare şi un sistem al proteinelor
contractile citoplasmatice foarte activ. Există mai multe tipuri de celule fagocitare. Metchnikoff a descris două
tipuri de fagocite pe care le-a denumit: microfage şi macrofage. Se consideră că factorii celulari au rolul
principal în apărarea rapidă, iniţială faţă de infecţii. Ei intervin în procesele de apărare, ca celule efectoare
nespecifice, atât prin fagocitoză cât şi prin pinocitoză şi produc în acest fel distrugerea microorganismelor. Cele
mai cunoscute şi importante celule cu rol fagocitar sunt granulocitele sau polimorfonuclearele (au granule în
citoplasmă şi nucleul multilobat – polimorf): neutrofilele, eozinofilele, bazofilele, mastocitele şi celulele
fagocitare mononucleare – macrofagele. Toate aceste celule provin dintrun strămoş comun – celulă suşe (stem)
mieloidă, care, la rândul ei provine dintr-o celulă suşe (stem) hematopoietică pluripotentă.
14.Sistemul complement, definitie:
Complementul este principalul constituent al apărării naturale al imunității umorale și respectiv unul dintre
elementele importante ale reacției imune survenite ca urmare a acțiunii anticorpilor. Complementul reprezintă
un complex de 20 de proteine, care împreună cu sistemul coagulării, fibrinolizei şi cel formator de kinină,
constituie o parte din sistemele enzimatice plasmatice. Particularitatea comună a acestor sisteme este
producerea unui răspuns rapid şi, mult amplificat la un stimul declanşator, prin fenomenul de “cascadă”. Acest
fenomen este posibil datorită faptului că o parte din factorii complementului sunt zimogeni (pro-enzime) a căror
activitate necesită clivajul proteolitic. Componentele complementului sunt sintetizate în principal de ficat, dar
macrofagele şi fibroblastele pot sintetiza şi ele unii factori (C2, C3, C4, C5, B, D, P, Există două căi de activare
a sistemului complement: calea alternă şi calea clasică.
15. Functiile sistemului complement:
Complementul are trei funcții: 1. apărarea nespecifică contra infecției;
2. eliminarea complexelor imune;
3. reglarea fiziologică a răspunsului uman imun.
Cu toate că în mod obișnuit are un rol benefic, complementul poate avea și efecte negative.
În patologie actiunea complementului se întâlneste în:
- unele cazuri de reacție analfilactoidă. O activare masivă a complementului prin diferite substanțe cum ar fi
produsele de contrast pentru radiografii conduc la reacții anafilactoide generalizate. Alegerea substanțelor de
sinteză pentru perfuzii trebuie să fie foarte selectivă .
- unele procese litice. Hemolizele intravasculare provin de la anticorpii care au fixat complementul
(hemolizinele). Ele pot fi intratisulare și fac să intervină macrofagele, în principal celulele Kuppfer. - afecțiunile
în care sunt implicate complexele imune. Complexele imune împreună cu complementul , depuse în țesut,
participă în leziunile vasculare prin reacții de hipersensibilitate de tip II. Fenomenul lui Arthus asociat unor
pneumopatii profesionale face să intervină precipitinele care fixează complementul.
- fenomenele de respingere a alorgrefelor sau a heterogrefelor care fac să intervină anticorpii naturali sau
dobandiți în complementul care stă la originea coagularii intravascule și necroza organelor grefate.
16. Rolul biologic al complementului:
Sistemul complement prezinta numeroase activități biologice:
1. Reacția inflamatorie: In reacția inflamatorie sunt implicați diverși compuși solubili de talie mică C3 și C4a
au o masă moleculară apropiată de 10.000DA și sunt numite anafilatoxine. Ele pot să se fixeze pe bazofile și pe
mastocite, atrăgând eliberarea de histamină precum și vasodilatație, unul dintre primele elemente ale răspunsului
inflamator. C2b (kinina-C2)este capabilă să crească permeabilitatea vasculară. C5 posedă o activitate
chimiotactică pozitivă față de nutrofile și conduce la agregarea polinuclearelor în urma activării complementului
Complexul C5b7 fixat pe membrane. C3e induce o hiperleucocitoză.
2. Apărarea anti-infecțioasă (prin liza microorganismelor) Agenții infecțioși extracelulari pot fi acoperiți de
componente ale sistemului complement fie prin activarea directă fie prin intermediul anticorpilor care fixează
complementul. În final complexele de atac ale membranei (componentele C5-C9) lizează diferite
microorganisme, bacterii, virusuri sau paraziti. Aceasta reprezintă o activitate citolitică directă a anticorpilor. În
afară de această activitate anti-infecțioasă, complementul poate participa la liza hematiilor (imunohemoliza) sau
leucocitelor (leucocitotoxicitate și limfotoxicitate). Această proprietate poate fi utilizată in vitro pentru a decela
anticorpi responsabili de reacțiile hemolitice intravasculare, hemolizinele (ex.în cadrul anemiei hemolitice
autoimune) sau pentru a determina fenotipul HLA al clasei 1 utilizând complementul heterolog de la iepure.
 3. Apărarea anti infecțioasă (prin fenomenul aderentei imune la opsonizare) Prin mecanisme asemănătoare,
agenții infecțioși pot fi acoperiti de C3b sau C3bi care sunt recunoscuți de diferiți receptori prezenți la nivelul
diferitelor celule fagocitare esențiale neutofile și macrofage. După aderare acestea vor fagocita
microorganismele.
4. Metabolismul complexelor imune Curățarea (clereance-ul) complexelor imune este facilitată în mare măsură
de către sistemul complement. Simpla fixare a complementului inhibă formarea complexelor imune de talie
mare (calea clasică) și le solubilizează. Totuși complexele circulante acoperite de C3b pot adera la hematii iar
apoi pot fi transportate până la nivelul celulelor Kuppfer hepatice pentru a fi fagocitate. C1q are proprietatea de
a precipita complexele imuine in vitro. Această proprietate stă la baza diverselor metode de detectare a
complexelor imune circulante.
5. Reglarea răspunsului imun. Reglarea răspunsului imun implică și intervenția complementului. Pe limfocitele
B se găsesc receptori pentru C3d sau C3dg (CR2). Formarea complexelor imune acoperite de complement are
de asemenea un rol în reglarea răspunsului imun prin stimulare. Prezența pe limfocitele T nu corespunde nici
unei funcții cunoscute. Celulele dendritice intrafoliculare posedând toți receptori pentru complement ar prezenta
antigenul în mod indirect.
17.Exemple de celule cu rol in fagocitoza:
Fagocitoza este ingerarea şi distrugerea în interiorul celulelor a substanţelor particulate (bacteriile). Fagocitoza
reprezintă o formă de endocitoză, o alta fiind pinocitoza (internalizarea fluidelor).
Se consideră că factorii celulari au rolul principal în apărarea rapidă, iniţială faţă de infecţii. Ei intervin în
procesele de apărare, ca celule efectoare nespecifice, atât prin fagocitoză cât şi prin pinocitoză şi produc în acest
fel distrugerea microorganismelor. Cele mai cunoscute şi importante celule cu rol fagocitar sunt granulocitele
sau polimorfonuclearele (au granule în citoplasmă şi nucleul multilobat – polimorf): neutrofilele, eozinofilele,
bazofilele, mastocitele şi celulele fagocitare mononucleare – macrofagele. Toate aceste celule provin dintrun
strămoş comun – celulă suşe (stem) mieloidă, care, la rândul ei provine dintr-o celulă suşe (stem)
hematopoietică pluripotentă.
18.Enumerati stadiile fagocitozei:
Fagocitoza poate fi divizată în patru stadii:
 Chemotaxia reprezintă migrarea fagocitelor la sediul invaziei microbiene sub influenţa unor factori
chemotactici. Invazia bacteriană şi distrucţiile tisulare duc la producerea unei mari varietăţi de factori
chemotactici. Neutrofilele sunt primele care răspund la stimulii chemotactici şi migrează mai rapid decât
monocitele. La sediul infecţiei, neutrofilele mor şi îşi eliberează conţinutul, ceea ce duce la distrucţii tisulare şi
generarea de noi factori chemotactici. În momentul în care monocitele (macrofagele) ajung la locul invaziei,
distrug microorganismele restante şi materialele rezultate din distrugerea neutrofilelor şi a ţesuturilor şi iniţiază
procesul de reparare tisulară.
 Aderenţa bacteriei la suprafaţa fagocitului este mediată de mecanisme primitive de recunoaştere, care
probabil implică carbohidraţi.
 Alţi receptori exprimaţi de macrofagele tisulare şi neutrofile implicaţi de macrofagele tisulare şi neutrofile
implicaţi în recunoaşterea componentelor microbiene comune sunt: receptorul pentru manoză al macrofagelor,
receptorul scavenger şi CD14. Moleculele care se depun pe suprafeţele bacteriene şi stimulează fagocitoza
poartă numele de opsonine. Anticorpii sunt cele mai eficiente opsonine, dar şi multe componente ale
complementului (C3b) acţionează astfel. Izotipurile IgG1 şi IgG3 sunt cele mai active în opsonizare.
 Faza de ingestie presupune activarea sistemului contractil actină-miozină, care provoacă apariţia unei
depresiuni a membranei, care se accentuează şi avansează în citoplasma celulei. În final, bacteria este izolată
complet de restul celulei într-o vacuolă numită fagozom. Urmează fuziunea fagozomului cu lizozomii, cu
formarea unei vacuole numită fagolizozom.
Faza de ingestie constă în eliberarea conţinutului granulelor secundare (lizozomale) în interiorul fagozomului.

19.Mecanismele de distrugere a patogenilor fagocitati:

Distrugerea patogenilor fagocitaţi se poate realiza prin două mecanisme:
 Mecanisme oxigen-independente, realizate de:
- Enzime hidrolitice: catepsina G (proteinaza neutră), glicozidaze, fosfataze, fosfolipaze şi arilsulfataze;
- Proteine cationice, nu sunt enzime, ci peptide bazice cu un conţinut bogat în arginină (histonele nucleare).
Acestea ucid microorganismele prin interacţiune cu enzime microbiene esenţiale şi cu proteine transportoare ale
bacteriei.
- Lizozimul este o mucopetidază care clivează peretele bacterian.
-Lactoferina acţionează prin legarea fierului necesar bacteriei.
 Mecanisme oxigen-dependente:
Evenimentele metabolice din timpul fagocitozei se însoţesc de un puseu al metabolismului respirator al celulei,
care duce la producerea unor metaboliţi toxici ai oxigenului. Oxigenul este consumat şi convertit în anion
superoxid (oxigen molecular care a captat un electron în plus), O2 singlet, peroxid de hidrogen (H2O2) şi
radicali hidroxil (OH). Toţi aceşti compuşi sunt agenţi microbicizi puternici. Combinaţia peroxid,
mieloperoxidază şi compuşi halogenaţi (ioni de clor) constituie un sistem de halogenare foarte puternic, capabil
să distrugă atât bacterii cât şi virusuri.
20.Imunitatea dobandita si formele de imunitate:
Imunitatea dobândită poate fi definită ca fiind capacitatea de răspuns imun faţă de un antigen pe care o primeşte
un individ:  În mod activ – prin stimulare directă a sistemului imun de către antigenul respectiv (virus,
bacterie, parazit)
 În mod pasiv – datorită transferului de anticorpi (seropatie) ca atare ori transplacentar, în cazul nou-
născutului, sau prin transferul celulelor limfoide sensibilizate provenite de la un alt individ imunizat cu
antigenul corespunzător. Imunitatea dobândită (individuală) cuprinde două forme: imunitatea activă (naturală –
postinfecţioasă sau artificială - postvaccinare) şi imunitatea pasivă (naturală – transplacentară sau artificială prin
ser imun).
21.Toleranta imunologica si tipuri de toleranta:
Este o stare caracterizată prin lipsa unei reacţii specifice a ţesutului limfoid faţă de un antigen, când acesta este
administrat în anumite doze, într-un anumit ritm şi/sau pe o anumită cale de inoculare. Această stare este se
asociază cu păstrarea capacităţii organismului de a răspunde imun la toate antigenele, în afara celui care a indus-
o. Există 2 tipuri de toleranţă imunologică:
1.Toleranţa naturală (acceptare a propriului) apare în cursul dezvoltării ontogenice a sistemului imun faţă de
structurile proprii şi se menţine stabilă în cursul vieţii unui individ. Pe această cale organismul poate să
recunoască şi să-şi accepte propriile structuri şi să nu reacţioneze împotriva lor.
2.Toleranţa dobândită se realizează la animale imunologic mature, cum este cazul animalelor de experienţă
inoculate repetat cu cantităţi mari de antigen, toleranţă de doză înaltă, sau la cele inoculate repetat cu cantităţi
foarte mici de antigen, toleranţă de zonă joasă. Toleranţa indusă de stări patologice apare în cursul unor boli care
alterează răspunsul imun normal (în cursul unor infecţii cronice).
22.Tipuri de organe imune, exemple:
După secvența de intrare în funcție, se descriu trei tipuri de organe imune: stem, primare și secundare.
1.Organele Sușă(stem): Sistemul hematopoietic și celulele stem, Mezodermul embrionar și ficatul fetal, Măduva
osoasă,
2.Organele limfoide: - Organele limfoide primare: timusul, zona corticala, zona medulara, maduva osoasa.
- Organele limfoide secundare (periferice): ganglionii limfatici, splina, amigdale, placile
Peyer, apendicele.

23.Celule implicate in raspunsul imun:

Celulele implicate în răspunsul imun au trei caracteristici principale: se nasc, păzesc, luptă. Toate derivă din
celula suşă pluripotentă (matcă, stem), din măduva oaselor, capabilă se se autogenereze şi să dea naştere
precursorilor hematopoietici inclusiv celor limfocitari şi monocitari. Toate celulele provenite din sistemul
hematopoietic intervin, în grade diferite, în imunitate. Limfocitele T și B, sunt elementele centrale ale
răspunsului imun specific, urmate de celulele NK, celule fundamentale alături de fagocite în imunitatea
naturală.Monocitele/macrofagele, neutrofilele, eozinofilele, bazofilele și mastocitele acționează în diferite
momente ale răspunsului imun. Trombocitele intervin în lupta antiparazitară iar globulele roșii permit
eliminarea complexelor imune, jucând un rol important în imunitate.
24.Tipuri de limfocite si functiile lor:
Pe baza caracterelor morfologice, este posibilă identificarea a două tipuri de limfocite normale:
- limfocitele mici(small lyphocythes). Sunt celule cu un diametru între 7 și 9 µm,cu un nucleu care ocupă
aproape toată celula și o citoplasmă puțin abundentă, fără granulații. Procentul lor depășește 85% din totalul de
limfocite. Această grupă neomogenă cuprinde cea mai mare parte din limfocitele T, limfocitele B, celulele
dendritice și rarele celule stem hematopoietice circulante.
- limfocitele mari cu granulații (large granular lymphocytes). Sunt celule cu un diametru mai mare , de la 9 la 12
µm, au o citoplasmă mai abundentă, conținând câteva granule azurofile. Procentul lor este de 5% pana la 15%
din totalul limfocitelor. Sub această morfologie se regăsesc cel puțin două tipuri de celule: celulele NK și
limfocitele T citotoxice.
Funcțiile limfocitelor. Studiul acestora a demonstrat că pe lângă limfocitele B, există și o mare varietate
funcțională de limfocite T ajutătoare (helper), supresoare, citotoxice sau responsabile cu imunitatea întârziată.
Funcționalitatea diversă este dificil de studiat în practica curentă, mai ales că o celulă poate avea mai multe
funcții.
25.Celulele prezentatoare de antigen(APC), definitie si exemple:
APC au ca rol prezentarea la suprafaţa celulei (pe membrană) a epitopilor antigenelor străine, cu scopul
recunoaşterii acestora în vederea iniţierii reacţiei imune. APC au două funcţii importante:
1. Capturează şi scindează microorganismele şi/sau moleculele de Ag în peptide antigenice, de mărime adecvată
pentru a putea reacţiona cu LT
2. Conduc aceşti epitopi pe suprafaţa lor, menţinându-i la acest nivel mult timp, şi îi transportă în organele
limfoide secundare pentru a deveni accesibile limfocitelor care le traversează.
Exemple: macrofagele (activate si armate), celulele dendritice, astrocitele, celulele Langerhans.
26.Vaccinurile, definitie si exemple: Vaccin – produs biologic cu proprietăţi imunizante, putând conferi
protecţie faţă de boală sau faţă de o infecţie cu bacterii, virusuri sau paraziţi.
Vaccinurile în funcţie de provenienţa lor pot fi bacteriene sau virale, cu virulenţa atenuată sau omorâte, obţinute
în mod natural sau prin inginerie genetică. Administrarea poate fi unică (o singură doză) sau cu rapeluri
(revaccinări). Imunitatea care se instalează poate fi de lungă durată sau de scurtă durată. Rareori pot da reacţii
adverse şi uneori au şi efecte secundare.
Orice vaccin reprezintă, într-o accepţiune globală o suspensie de germeni sau de subfracţiuni ale acesteia, tratate
astfel încât în laborator, şi-au pierdut capacitatea patogenă, dar şi-au păstrat-o pe cea imunogenă.
Exemple: Vaccinuri bacteriene – pot fi solubile sau corpusculare;
Vaccinurile virale – inactivate
27.Reactia de hipersensibilitate, definitie si tipuri de reactii cu exemple:
Reacţiile de hipersensibilitate reprezintă răspunsuri imune exagerate sau inadecvate, care pot duce uneori la
inflamaţie şi distrucţii tisulare.
După mecanismul patogen principal există 4 tipuri de reacţii de hipersensibilitate:
Hipersensibilitatea de tip I (imediată sau anafilactică): declanşată de antigene din mediu (polen ,praf) şi mediată
de IgE.
Exemple: Reacţii la alergene inhalate; Reacţii la alergene alimentare; Reacţii determinate de administrarea
alergenului pe calesistemică (şocul anafilactic); Reacţii determinate de administrarea locală la nivelul pielii a
unor mici cantităţi de alergen.
Hipersensibilitatea de tip II (hipersensibilitate citotoxică mediată de anticorpi): declanşată de antigene de pe
suprafaţa celulelor sau din matricea extracelulară; reacţia cu anticorpii generaţi duce la liza celulelor.
Exemple: Reacţii faţă de eritrocite (apar în cazul transfuziilor de sânge incompatibil, bolii hemolitice a noului-
născut şi anemiilor hemolitice); Reacţii faţă de neutrofile şi limfocite (anticorpii faţă de neutrofile şi limfocite au
fost evidenţiaţi în lupusul eritematos sistemic);
Reacţii faţă de trombocite (autoanticorpii faţăde plachete sunt prezenţi frecvent la cazurile
cu purpură trombocitopenică idiopatică şi duc la distrugerea accelerată a trombocitelor de
către macrofagele splenice); Reacţii faţă de antigene tisulare (cuprind: sindromul Goodpasture, miastenia gravis,
boala Graves şi pemfigusul)
Hipersensibilitatea de tip III (mediată prin complexe imune): apare în cazul în care complexele imune sunt
formate în exces, fie nu sunt adecvat îndepărtate din circulaţie; antigenele inductoare sunt solubile.
Exemple: reacţia Arthus, reacţii de tip Arthus intrapulmonare la antigene extrinsece
inhalate, boala serului, lupus eritematos sistemic.
Hipersensibilitatea de tip IV (hipersensibilitate de tip întârziat) este mediată de limfocitele TH1 şi T CD8+
citotoxice. Există 3 tipuri de HS IV: 1. HS de contact: se caracterizează prin apariţia unei reacţii eczematoase la
locul de contact cu un antigen (alergen); 2. HS la tuberculină; 3. HS granulomatoasă: este determinată de
persistenţa în interiorul macrofagelor a unor microorganisme intracelulare sau a altor particule pe care celula
este incapabilă să le distrugă.
28. Fazele raspunsului imun, descrieti pe scurt:
Edificarea unei reacţii imune este un proces complex realizat pe parcursul mai multor zile, în care participă un
număr mare de celule de tipuri diferite, cu scopul menţinerii homeostaziei (a eliminării antigenelor străine).
Toate răspunsurile imune sunt iniţiate de recunoaşterea Ag străine, proces care duce la activarea limfocitelor cu
receptori specifici şi culminează cu mecanisme care mediază funcţia fiziologică a răspunsului (eliminarea
antigenului). Ele pot fi împărţite în trei faze: faza de recunoaştere, faza de activare, faza efectoare.
Faza de recunoaştere a antigenului Denumită şi ramura aferentă a răspunsului imun, constă în legarea Ag străin
la receptorii specifici antigenului limfocitelor mature şi activarea acestor limfocite. Ea reprezintă faza de
inducţie a reacţiei faţă de agenţii nocivi externi, ţesuturile distruse sau transplantele străine.
Faza de activare din răspunsul imun constă dintr-o succesiune de evenimente induse în urma recunoaşterii
specifice a Ag de ătre limfocite. Ca răspuns la legarea antigenului, toate aceste celule activate suferă două
modificări majore:
1. Proliferarea – care duce la formarea unor clone de limfocite Ag-specifice şi, ca urmare, la amplificarea
răspunsurilor de protecţie.
2. Diferenţierea descedenţilor limfocitelor stimulate de Ag fie în celule efectoare, care au funcţia de eliminare a
Ag, fie în celule cu memorie, care supravieţuiesc şi sunt gata să răspundă la re-expunerea la Ag.
Faza efectoare a răspunsului imun reprezintă stadiul în care limfocitele, activate specific, îndeplinesc funcţii
care duc la eliminarea antigenului. Limfocitele care funcţionează în faza efectoare a răspunsului imun sunt
denumite celule efectoare. În această fază acţionează atât mecanisme celulare, prin citotoxicitate directă şi
fagocitoză, cât şi cele umorale – anticorpii şi citokinele. Distrugerea, liza celulelor infectate şi/sau a agenţilor
patogeni se realizează fie prin modalităţi extracelulare, fie intracelular.
29.Imunodeficientele, definitie si clasificare, exemple:
Imunodeficienţele (ID) apar atunci când una sau mai multe din componentele sistemului imun este absentă sau
funcţionează deficitar. ID se pot clasifica în:
1. ID primare (ereditare) rezultă prin defecte intrinseci ale componentelor sistemului imun şi frecvent sunt
determinate genetic (congenitale).
 2. ID secundare (dobândite) sunt induse de factori extrinseci (medicamente imunosupresoare, iradiere,
malnutriţie, infecţii). Imunodeficienţele dobândite (secundare) cuprind diverse maladii, datorate unor
cauze patologice care interferă direct sau indirect cu funcţia imunitară
ID determină o susceptibilitate crescută la infecţii:
1. Pacienţii cu deficienţe ale imunoglobulinelor, fagocitelor sau complementului fac infecţii recurente
(repetate) cu bacterii piogene.
2. Pacienţii care au defecte ale imunutăţii mediate celular (limfocite T) dezvoltă infecţii extrem de grave
cu microorganisme, care la persoane normale nu determină îmbolnăviri şi sunt numite oportunişti
(infecţii oportuniste). Pacienţii imunodeficienţi sunt susceptibili la dezvoltarea unor anumite tumori,
mai ales în cazul defectelor limfocitelor T, ceea ce demonstrează rolul acestor celule în imunitatea
antitumorală.
ID ereditare pot fi clasificate:
1. Defecte ale limfocitelor B Anomaliile congenitale ale dezvoltării şi funcţiei limfocitelor B duc la deficienţe în
producerea anticorpilor. Aceste maladii se manifestă clinic prin infecţii recurente cu bacterii piogene, care
determină pneumonii, otite, sinuzite, meningite. Tipuri: agamaglobulinemia X-linkată, deficienţa izolată în IgA,
deficienţe ale unor subclase de IgG, sindromul hiper-IgM X-linkat, imunodeficienţa variabil comuna,
hipogamaglobulinemia tranzitorie a copiilor.
2. Defecte ale limfocitelor T Pacienţii deficienţi în limfocite T sunt susceptibili la infecţii oportuniste. Defectele
limfocitelor T vor produce o ID combinată severă atât a imunităţii celulare cât şi umorale.Tipuri: ID combinată
severă (SCID) X-linkată, Deficienţa în ADA (adenozin deaminază) (inclusă în SCID), Deficienţa în fosforilaza
nucleotidelor purinice (PNP) (inclusă în SCID), Deficienţa în MHC II, Sindromul DiGeorge, Ataxia
telangiectazică ereditară, Sindromul Wiskott-Aldrich.
3. Defecte ale sistemului complement Au fost evidenţiate deficienţe genetice pentru aproape toate proteinele
componente ale acestui sistem, care determină: afectarea imunităţii umorale şi persistenţa complexelor imune.
4. Defectele fagocitelor. Fagocitele au roluri importante în apărarea faţă de bacterii piogene şi unele
microorganisme cu dezvoltare intracelulară. Tipuri: Boala granulomatoasă cronică, Deficienţe în adeziunea
leucocitelor, Boala Chediak-Higashi, Sindromul leucocitelor leneşe, Agranulocitoza congenitală.
ID secundare – infecţia HIV/SIDA - Imunodeficienţa consecutivă infecţiei cu virusul HIV este, în esenţă,
expresia incapacităţii organismului uman de a neutraliza virionii, în timpul fazei acute a infecţiei. După
contactul primar cu antigenele HIV, organismul se apără prin mecanisme imunitare specifice. Se sintetizează
anticorpi specifici, la un titru crescut. Testul ELISA pentru diagnosticul infecţiei cu HIV se bazează pe
detectarea anticorpilor anti-HIV. Titrul maxim al anticorpilor se corelează în timp, cu nivelul viremiei.
30.Anticorpii, definitie si actiune:
Un anticorp de asemenea denumit și imunoglobulină (notată Ig), este o moleculă de natură proteică (globulină),
în forma literei Y, produsă în organitele limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o
particulă străina de organism, denumită antigen, și să declanșeze o reacție imunologică, care are ca rezultat
îndepărtarea respectivei particule.
Unitatea structurală a anticorpului este o proteină tetracatenară, denumită monomer.
Anticorpii se leagă de markeri specifici - antigene - care se găsesc pe suprafața virusurilor, bacteriilor, sau a
unor toxine și le aglutinează.
Reacția antigen-anticorp este o reacție dintre anticorpii din serul imun și antigeni. Este o reacție specifică,
deoarece anticorpul reacționează numai cu acel antigen sub influența și în prezența căruia a luat naștere. Există
mai multe tipuri de astfel de reacții: unele (aglutinare, precipitare) sunt puse în evidență mai cu seamă in vitro,
altele (bacterioliză, hemoliză) atât in vitro, cât și in vivo, iar altele (neutralizarea toxinelor și a virusurilor) de
obicei numai in vivo.
In organismele superioare responsabil cu elaborarea raspunsului imun este sistemul imunoformator. Raspunsul
imun este de doua feluri:
1.umoral-reprezentat de anticorpi
2.celular-reprezentat de limfocitele T sensibilizate
Anticorpi sunt factori umorali de natura proteica, in stare coloidala, elaborati de plasmocite in urma unui stimul
antigenic.
 Actiunea anticorpilor: de aparare, in majoritatea cazurilor; nociva, in reactii de hipersensibilizare;
necunoscuta( in cazul IgD).
31. Structura anticorpilor:
1. Anticorpii sunt proteine serice care se gasesc in fractiunea electroforetica gama a globinelor serice.
2.Imunoglobulinele au cea mai mare masa moleculara dintre proteinele serice.
3.Molecula anticorpului este alcatiuta din doua lanturi grele identice(lanturile H) si doua lanturi usoare
identice(lanturile L) unite intre ele prin legaturi disulfidice.
4.Fragmente;
5.Regiunile variabile si constante;
6.Regiunile hipervariabile sunt secvente din cadrul regiunilor variabile, ce prezinta cea mai mare diversitate in
randul anticorpilor.
7.Domeniile. Fiecare lant al imunoglobinelor este alcatuit din domenii cu structura spatiala globulara
caracteristica.
8.Fixarea complementului. Daca Ac nu sunt fixati la Ag, intre bratele Ac exista un unghi de 180o. Dupa fixare
unghiul poate varia pana la 0o.
32. Clasele de anticorpi:
Pe baza structurii regiunilor constante ale lanturilor grele, imunoglobulinele au fost impartite in clase( G, A, M,
D, E), si subclase. Aceste clase si subclase se numesc izotipuri.
1.Lanturile usoare sunt de doua feluri: kappa si lambda.
2.Lanturile grele. Compozitia lor sta la baza subdiviziunii imunoglobulinelor in cinci clase: IgG contine lanturi
grele de tip gamma ; IgA contine lanturi grele de tip alfa; IgM contine lanturi grele de tip miu; IgD contine
lanturi grele de tip delta; IgE contine lanturi grele de tip epsilon.