Curs 1

CONCEPTE DE BAZĂ

IMUNOLOGIE - IMUNITATE

 Imunologia este definită ca ştiinţă a imunităţii.

Cuvântul « imunitate » vine din latină, immunitas, cu sensul de excepţie, scutire, cuvânt
derivat din immunis, care în dreptul roman semnifică « scutire de taxă, de impozit ».

Imunologia se referă la capacitatea unui organism viu de a reacționa la un agent patogen.

 Imunologia este o ramură complexă a ştiinţelor biologice, care studiază sistemele de

apărare ale organismelor vii împotriva efectelor patogene ale anumitor substanțe.
 Imunitatea este ansamblul mecanismelor biologice care permit unui organism
pluricelular să-şi menţină coerenţa celulelor şi ţesuturilor constituente şi să-şi asigure
integritatea, prin recunoaşterea şi acceptarea a ceea ce îi aparţine (self) şi recunoaşterea şi
eliminarea a ceea ce nu îi aparţine (non-self).
« Aparţine » unui organism sau este considerat self, ansamblul moleculelor rezultate din
expresia genomului organismului respectiv (molecule membranare, proteine structurale,
enzime, hormoni, proteine plasmatice).
« Nu aparţine » unui organism sau este non-self, ansamblul moleculelor diferite de self
(necodificate de genomul organismului) a căror prezenţă în organism declanşează mecanisme
de apărare şi protecţie. Moleculele non-self pot fi exogene - elemente străine organismului,
patogene sau nepatogene (exp. bacterii) sau endogene - modificări ale strucuturilor
moleculare proprii (exp. celule canceroase). Moleculele non-sel sunt numite antigene şi pot
avea natură foarte variată (Figura 1).

Imunitatea oferă organismului viu capacitatea de dezvoltare a mediilor specifice de apărare

(înăscute sau dobândite) contra unui agent patogen exterior (infecţios, toxic, tumoral) sau
contra unui corp străin (grefă).

Iniţial Imunologia a apărut ca un domeniu particular al Microbiologiei, deoarece noţiunea de

imunitate definea starea de nereactivitate sau de rezistenţă a organismului faţă de un agent
microbian. Ulterior, domeniul limitat numai la efectele benefice ale răspunsului imun, a fost
extins, pentru a include şi efectele negative. Astfel s-a demonstrat că imunitatea nu este
întotdeauna benefică pentru organism, putând uneori să reprezinte prin ea însăşi un fenomen
patologic, determinat de stările de hipersensibilitate, respingerea transplanturilor de ţesuturi şi
organe, boli autoimune etc.

1
 Figura 1 : Sel şi non-self. Schemă adaptată după un model realizat de Servier Medical Art.

Progresele moderne ale imunologiei experimentale şi clinice au permis trecerea bagajului de

cunoştinţe imunologice din domeniul laboratorului în cel al practicii medicale imediate. Un
exemplu în acest sens îl constituie imunoprofilaxia, activă prin vaccinuri şi imunoterapia
unor boli cronice.

SISTEM IMUNITAR. COMPONENTELE SISTEMULUI IMUNITAR

Un organism viu, indiferent de poziţia lui pe scara evolutivă, are un sistem de apărare şi de
rezistenţă în faţa agresiunilor exercitate de numeroşi factori. Coexistenţa organismelor
superioare cu microorganisme patogene şi/sau nepatogene a dus la apariţia şi selectarea unor
mecanisme eficiente de protecţie.

 Sistemul imunitar este unul dintre marile sisteme fiziologice ale unui organism,
constituit dintr-un ansamblu de elemente interconectate, care pot recunoaşte şi tolera ceea ce
aparţie organismului - self - şi apără organismul, eliminând agenţii străini, a căror proliferare
ar duce la distrugerea organismului - non-self. Ceea ce este recunoscut şi diferenţiat ca non-
self este distrus, fiind considerat patogen (viruşi, bacterii, paraziţi, toxine, anumite particule
sau molecule străine).

2
Spre deosebire de alte sisteme fiziologice, sistemul imunitar nu are individualitate anatomică
sau temporală. Practic el se găseşte în tot corpul, fiind o reţea complexă de organe limfoide şi
ţesuturi între care circulă, în mod constant, celule şi molecule imunocompetente.
Perturbarea unui component al acestei reţele este la originea unor tulburări patologice grave
(exp. deficienţe imune, boli autoimune sau stări de hipersensibilitate).

 Organele şi ţesuturile limfoide reprezintă « sediul » celulelor sistemului imunitar. Se

disting în două grupuri:
 organe limfoide primare sau centrale - măduva osoasă şi timusul ; la păsări
echivalentul pentru măduva osoasă este bursa lui Fabricius ; aceste organe au
capacitatea de a produce şi/sau induce proliferarea şi maturizarea celulelor imunităţii ;
 organe limfoide secundare sau periferice – ganglioni limfatici, splina şi ţesuturile
limfoide asociate mucoaselor (MALT - Mucosa-Associated Lymphoid Tissue) ;
aceste organe reprezintă locul de stocare ale celulelor imunităţii.

 Celulele sistemului imunitar sunt celule sanguine, care provin din măduva osoasă. Ele
pot fi diferențiate criterii multiple. În funcție de originea lor, există două clase de celule :
 celule mieloide - granulocitele (neutrofile, eozinofie, bazofile), monocito-macrofage
şi celulele dendritice ;
 celule limfoide - limfocitele T, limfocitele B şi celulele NK

În funcţie de rolul lor în organism, celulele sistemului imunitar pot fi :

 celule fagocitare, reprezentate de monocito-macrofage, neutrofile, eozinofile şi
celulele dendritice ;
 celule citotoxice, reprezentate de monocito-macrofage, limfocitele T citotoxice şi
celulele NK ;
 celule reglatoare, reprezentate de limfocitele T helper, limfocitele B şi macrofage ;
 celule de memorie, reprezentate de limfocitele T şi limfocitele B.

Memoria imunologică este o subpopulație de limfocite T și B care păstrează o « amintire » a

antigenului după primul contact cu acesta.

 Moleculele sistemului imunitar sunt grupate în imunoglobuline (anticorpi), citokine

(interleukine, interferoni, prostaglandine,…) şi proteinele sistemului complemet.

Celulele şi moleculele sitemului imunitar coordonează anumite reacţii împotriva agenţilor

infecţioşi. Aceste reacţii formează răspunsul imun.

REACŢII IMUNITARE - RĂSPUNS IMUN

 Reacție imunitară este o interacțiune biochimică între un receptor imunitar (anumite

celule imune) și ligandul său (oricare specie moleculară non-self recunoscută de celule
imunitare adecvate și care trebuie distrusă). O reacție imunitară este urmată de un răspuns
imun.

3
 Răspunsul imun reprezintă activarea mecanismelor de apărare ale organismului, care
distinge « self » de « non-self ». Un răspuns imun este declanșat deoarece sistemul imunitar
primește semnale de pericol. Un răspuns imun este precedat de o reacție imunitară, dar nu este
o consecință necesară. În majoritatea cazurilor, o condiție esenţială pentru declanșarea unui
răspuns imun este legătura specifică și afinitate ridicată dintre receptorul imunitar și ligandul
în cauză.
Reacțiile imunitare nu sunt întotdeauna benefice. Un răspuns imun poate duce uneori la reacții
de hipersensibilitate (alergie) sau poate ataca propriile țesuturi ale corpului, ducând la o boală
autoimună.
Sistemul imunitar se bazează pe cooperarea foarte fină între două forme de mecanisme de
apărare: imunitatea naturală și imunitatea dobândită.

IMUNITATEA NATURALĂ. IMUNITATE DOBÂNDITĂ.

 Imunitatea naturală (înnăscută) denumită şi nespecifică, constituie prima linie de

apărare a organismului împotriva agenților patogeni și a elementelor străine care au depășit cu
succes barierele fizice și fiziologice. Ea reprezintă răspunsul organismului la prima întâlnire
cu un antigen dat (→ este un răspuns imun primar). Imunitate naturală:
 există înainte de orice contact prealabil cu antigenul, fiind întotdeauna prezentă la
subiecţii sănătoși, gata să blocheze intrarea microbilor și să elimine rapid ceea ce a
reușit să pătrundă în organism ;
 este un răspuns imun imediat;
 reprezintă imunitate nespecifică deoarece reacționează în același mod faţă de o mare
varietate de antigeni, prin intermediul fagocitelor (celulele ale imunității naturale) care
exprimă un ansamblu de receptori capabili să recunoască orice substanță străină,
potențial periculoasă;
 nu are memorie imunologică după expunerea la un agent patogen.

 Imunitatea dobândită (adaptativă) denumită şi specifică, este a doua linie de apărare a

organismului împotriva agenților infecțioși, care intervine alături de imunitatea înnăscută.
Imunitatea dobândită există doar la vertebratele superioare și reprezintă răspunsul
organismului când este reexpus la același antigen (→ este un răspuns imun secundar).
Imunitate dobândită:
 necesită recunoaşterea anterioară a antigenului ;
 este un răspuns imun lent, cu o întârziere de apariţie;
 reprezintă o imunitate specifică deoarece reacționează dirijat, ţintit împotriva unui
singur antigen (cel care a indus răspunsul imun), prin specificitate antigenică:
celulele imunității dobândite (limfocitele) au un singur tip de receptor capabil să
recunoască antigenul corespunzător;
 prezintă memorie imunologică după expunerea la un agent patogen și reacționează
mai repede după reexpunerea la același antigen; memoria imunologică este
proprietatea fundamentală a imunității dobândite.

4
Răspunsul imun dobândit implică cinci paşi :
- recunoașterea antigenului de către limfocitele cu receptor complementar;
- activarea și expansiunea clonală a limfocitelor reactive;
- cooperarea imunității umorale și a imunității celulare pentru eliminarea antigenului;
- revenirea la starea inițială (homeostazie) prin apoptoza limfocitelor efectoare specifice,
care dispar odată cu distrugerea stimulului;
- persistența strictă a limfocitelor de memorie.

Derularea unui răspuns imun are loc în două etape, prin mobilizarea succesivă a celor două
tipuri de imunitate - naturală și apoi dobândită - care deşii au funcții distincte, sunt
interdependente, deoarece :
- compuşii imunităţii naturale influenţează imunitatea dobândită şi invers ;
- imunitatea înnăscută oferă un răspuns imun imediat activabil, aşteptând ca imunitatea
dobândită să devină operațională.

Răspunsul organismului la atacul unui microorganism patogen are trei etape fundamentale, a
căror derulare logică este esențială pentru eliminarea agresorului.
 Prima etapă, intrată în joc imediat, se bazează pe mobilizare elementelor preexistente
ale imunităţii naturale (nespecifice) şi anume:
 barierele anatomice - pielea, epitelii interne, peristaltismul intestinal, oscilațiile
cililor bronho-pulmonari, spălarea tractului urinar; există, de asemenea, agenți
chimici și biologici asociați cu aceste bariere (pH-ul diferit în funcție de specie,
flora bacteriană normală a pielii și a tractului gastro-intestinal etc.)
 compuşii celulari și moleculele secretate - neutrofilele, macrofagele, celulele NK
(killer natural), eozinofilele, sistemul complement, citokinele, proteinele inflamatoii
de fază acută, lizozimul.
 A doua etapă se derulează în orele următoare, prin recrutarea factorilor inductibili ai
imunității naturale, factori care nu sunt specifici antigenului (exp. proteinele inflamatorii de
fază acută). Dacă infecția se oprește în acest stadiu, nu există memorie imunologică.
 A treia etapă începe după câteva zile (întârziat), prin intrarea în joc a răspunsului imun
dobândit, pe baza selecției clonale a limfocitelor specifice.

Deci imunitatea naturală are un rol fundamental în circumscrierea infecției și în furnizarea

moleculelor cu funcții stimulatoare pentru inducerea răspunsului imunitar dobândit.
Trebuie făcută o distincție între două categorii de imunitate dobândită: imunitatea dobândită
activ și imunitatea dobândită pasiv.
A. Imunitatea dobândită activ reprezintă o stare de rezistenţă a organismului, dezvoltată ca
urmare a contactului cu un agent infecţios. Ea poate fi :
 naturală, dacă este rezultatul unei infecții clinice sau inaparente: organismul infectat
secretă anticorpi și elemente diferite ale răspunsului nespecific și specific, astfel încât
elimină agresorul; limfocitele de memorie rețin informația și vor fi sursa unui răspuns
rapid și eficient la re-expunerea la același agent infecțios. Este o imunitate durabilă,
care poate fi permanentă sau temporară.

5
  artificială, dacă este rezultatul vaccinării, adică administrarea de « copii » inofensive
ale unui agent patogen responsabil de o boală infecțioasă unui organism care nu a fost
niciodată în contact cu acest agent patogen.

Un vaccin este o substanță preparată din viruși, bacterii sau paraziți, inactivaţi sau atenuaţi,
care inoculată într-un organism, stimulează sistemul imunitar și intensifică apărarea naturală a
organismului împotriva unui agent patogen specific. Dezvoltarea vaccinării și a rapel-ului de
vaccin se bazează pe memoria imunologică: vaccinarea stimulează generarea celulelor de
memorie (limfocite B și limfocite T) printr-un prim contact cu un agent infecțios a cărui
virulență a fost anulată, dar care are antigenicitatea conservată (vaccinul); rapel-ul de vaccin
re-stimulează celulele de memorie, inducând o protecție mai eficientă și durabilă.

B. Imunitatea dobândită pasiv este rezultatul unui transfer de anticorpi. Ea poate fi :

 naturală, dacă transferul de anticorpi are loc transplacentar - imunoglobulinele
materne trec la făt (situație specifică primatelor) - sau după naștere - prin laptele
matern și mai ales prin colostru, mai bogat în imunoglobuline. Este o imunitate
temporară (aproximativ 5-6 săptămâni) care ajută în principal la protejarea tractului
digestiv al sugarului.
 artificială, dacă transferul de anticorpi se efectuează utilizând un ser hiperimun (de la
un subiect imunizat anterior). Administrarea serurilor hiperimune poate fi utilizată în
scopuri preventive (seroprevenție) sau curative (seroterapie).

Imunitate naturală Imunitate dobândită

Răspunsul este antigen-independent
Răspuns maxim imediat
Nespecific la antigen
Fără memorie imunologică
după expunere la patogen
Răspunsul este antigen-dependent
Există un întârziere între expunere
şi răspunsul maxim
Specific la antigen
Cu memorie imunologică
după expunere la patogen

6
 Curs 2

ANTIGENE

DEFINIŢII

Conform conceptelor clasice, antigenele pot fi definite drept substanţe non-self care, odată
pătrunse într-un organism, declanşează sinteza de anticorpi specifici.
 Antigenul este structura care induce sinteza propriului său opus, sub forma moleculelor
cu funcţii de anticorp.
Odată cu evoluţia şi dezvoltarea Imunologiei, această primă definiţie apare incompletă şi nu
redă în profunzime cunoştinţele acumulate. Astfel, s-a demonstrat experimental că nu toate
antigenele induc obligatoriu sinteza anticorpilor specifici. Reacţia de apărare a organismului
afectat, se poate manifesta şi prin alte mecanisme de răspuns imun, nu numai prin cele bazate
pe producţia de anticorpi.
Pentru definirea antigenului, J.F. Bach utilizează conceptul de moleculã inductoare de
răspuns imun, manifestat prin proliferarea celulelor limfoide şi sinteza moleculelor de
recunoaştere de tipul anticorpilor şi receptorilor celulari.
 Antigenul (Ag) este o specie moleculară de origine biologică sau sintetică capabilă să
mobilizeze sistemul imunitar al unui organism animal, să provoace un răspuns imun și să
se lege specific cu produsul răspunsului imun (anticorpi, receptori ai limfocitelor T și B
sensibilizate).
Antigenul este ținta finală a oricărui răspuns imun.
Majoritatea antigenelor sunt molecule mari, complexe, care nu se găsesc în mod normal în
organism, astfel încât sistemul imunitar al organismului le consideră intruși sau molecule de
tip non-self.

Exemple de antigene

Antigenele pot fi recunoscute într-un mod specific de sistemul imunitar adaptiv și sunt
definite de două proprietăți esențiale distincte: imunogenitate și antigenicitate sau
reactivitate.
 Imunogenitatea este capacitatea unui antigen de a stimula sistemul imunitar pentru
dezvoltarea unui răspuns imun eficient (pentru a stimula proliferarea limfocitelor
specifice și formarea de anticorpi specifici).
Imunogenitatea unei molecule este relativă, deoarece este întotdeauna dependentă de
destinatar și influenţată în special de genomul său, de istoricul său imunologic și de condițiile
sale fiziologice la momentul respectiv.
Termenul imunogen este adesea folosit ca sinonim pentru antigen complet, atunci când se
dorește sublinierea imunogenității moleculei antigenice, adică evidenţiere capacităţii acesteia
de a induce reacția imună specifică.
 Antigenicitatea este capacitatea unui antigen de a se combina în mod specific cu efectori
umorali și / sau celulari (anticorpi eliberați în timpul reacțiilor imunogene, limfocite T și
B activate) prin complementaritate structurală.
Moleculele imunogene sunt toate antigene, dar inversul nu este adevărat, nu toate
antigenele sunt imunogene. Există molecule antigenice prea mici pentru a induce singure un
răspuns imun specific, deci sunt lipsite de imunogenitate. → conceptul de antigen trebuie
completat cu cel de haptenă (lb gracă haptein - a atașa la), propus în 1921 de K. Landsteiner.
 Haptena este o substanță non-antigenică în sine, dar care poate deveni antigenică
atunci când este cuplată la o macromoleculă purtătoare (carrier).
Deci haptena este orice specie moleculară (în principal substanțe organice cu masă moleculară
redusă) care, în contact cu sistemul imunitar al unui organism, este incapabilă să provoace un
răspuns imun, dar care, asociată sau cuplată chimic la o macromoleculă biologică sau sintetică
(purtător), poate induce un astfel de răspuns.
Haptenele, denumite şi antigene incomplete, sunt substanţe chimice cu structura relativ
simplă, precum dinitrofenol – DNP – substanţă foarte toxică pentru metabolismul celular. O
moleculă de DNP nu poate activa singură o reacţie imunitară. Dar cuplată cu albumina serică,
poate induce sinteza de anticorpi anti-DNP. Dinitrofenolul ca atare, nelegat de proteine, poate
reacţiona specific cu anticorpi anti-DNP, împiedicând interacţiunea acestora cu proteina
dinitrofenilată, deci cu antigenul care a indus formarea lor.

PARAMETRII STRUCTURALI ŞI BIOCHIMICI

 Din punct de vedere structural, molecula de antigen are două componente distincte:
- gruparea purtătoare sau carrier (componenta predominată structural)
- determinanţi antigenici sau epitopi (mici subunităţi structurale)
 Carrier-ul este considerat suportul macromolecular al antigenului, deoarece
conferă antigenului volumul şi complexitatea structurală necesară detectării sale de către
celulele antigen reactive. Răspunsul imun este orientat parţial şi faţă de gruparea carrier.
Acest fenomen de orientare a răspunsului imun, este denumit efect de carrier şi prezintă o
importanţă deosebită, deoarece modulează proprietăţile de antigen ale unei molecule.

 Epitopul sau determinantul antigenic este reprezentat o suprafaţă limitată din

mlecula de antigen, care se combină cu situsul activ al moleculei de anticorp şi determină
specificitatea reacţiei antigen-anticorp. Capacitatea unei suprafeţe de pe molecula de antigen
de a funcţiona ca un epitop şi de a induce formarea anticorpilor specifici este denumită
imunopotenţă.
Dispunerea spaţială a epitopilor este corelată cu mobilitatea atomilor în molecula de antigen.
Prin tehnici de cristalografie a fost posibilă identificarea atomilor din structura epitopului şi
determinarea mobilităţii lor, exprimată în factori de temperatură atomică.
Din punct de vedere a mobilităţii, la suprafaţa antigenului se disting două tipuri de regiuni:
 regiuni cu mobilitate atomică înaltă numite şi regiuni calde; aceste regiuni au
nevoie de cantităţi mici de energie pentru a trece de la o conformaţie la alta;
 regiuni cu mobilitate atomică redusă numite regiuni reci, care necesită o cantitate
mai mare de energie pentru schimbarea conformaţiei.
Majoritatea epitopilor sunt localizaţi în regiunile calde ale moleculei.
Prin intermediul analizei proteinelor globulare, au fost evidenţiate două aspecte importante
lgate de structura epitopilor sau determinaţilor antigenici:
 capacitatea antigenică a unei proteine (epitop) este condiţionată de structura ei terţiară
 modificările de structură terţiară apărute într-o proteină denaturată (epitop denaturat)
induc apariţia unor noi determinanţi antigenici.
Epitopii au capacitatea de a interacţiona atât cu anticorpii specifici cât şi cu receptorii de
membrană existenţi la suprafaţa limfocitelor B şi T.
Chiar dacă structural, reprezintă mici subunităţi ale antigenului, datorită multiplelor funcţii pe
care le îndeplinesc, epitopii constituie partea cea mai activă a moleculei de antigen.
 Din punct de vedere structural, haptenele reprezintă structuri chimice particulare care pot
reacţiona cu anticorpi, dar nu sunt capabile să provoace sinteza acestora. Pentru a induce
sinteza de anticorpi, haptena trebuie cuplată cu o moleculă mare de tip carrier.
Grupările purtătoare/carrier sunt în general proteine, dar pot avea şi o structură complexă, de
tip hematii, bacteriofagi sau simple particule de agaroză.
Ataşarea haptenei la carrier se realizează prin interacţiuni de tip covalent stabilite la nivelul
unor grupări funcţionale existente pe cele două structuri. După ataşarea de carrier, haptena
preia rolul de epitop sau determinant antigenic. Manifestarea acestui rol este posibilă
datorită unui edificiu molecular nou creat între haptenă şi carrier, prin intermediul unor atomi
de pe molecula purtătoare, atomi implicaţi şi în stabilirea legăturilor covalente. Acest edificiu
molecular este denumit grupare haptenică sau determinant haptenic.
Studiul haptenelor a permis descifrarea şi unor mecanisme ale reacţiei antigen-anticorp:
 nu toată molecula de antigen este imunogenă, imunogenitatea reduzumându-se la
câteva secvenţe structurale particulare ale moleculei.
 antigenele cu structură chimică asemănătoare pot induce sinteza unor anticorpi
diferiţi, dar la rândul lor aceşti anticorpi pot reacţiona cu antigenele care prezintă analogie de
structură cu antigenul inductor. Acest fenomen este posibil deoarece specificitatea
imunologică nu este absolută.
 antigenele pot fi proteine, glucide sau lipide, structura lor chimică având un rol
esenţial în capacitatea lor imunogenă.
Specificitatea este capacitatea antigenului de a se combina în mod specific cu molecule
anticorp sau cu receptorii celulari a căror sinteză a indus-o. Această capacitate este
dependentă în primul rând de epitopi, dar este influenţată şi de gruparea carrier.
 Antigenele proteice sunt foarte imunogene, reprezentând cea mai importantă grupă de
antigene. Teoretic orice structură proteică cu masa moleculară mai mare de 1000 Da
are capacităţi imunogene. Este dificil de delimitat structural componentele cu rol de
carrier de cele cu rol de epitop. Experimental s-a demonstrat că o anumită regiune a
moleculei proteice poate avea atât rol de carrier cât şi rol de epitop, iar o serie de factori
fizico-chimici pot induce modificări conformaţionale, care schimbă funcţia imunologică
a structurilor respective. Unele proteine, precum enzimele şi hormonii sunt slab
antigenice, datorită uniformităţii relative a structurii lor chimice în regnul animal.
 Antigenele glucidice sunt slab imunogene. Antigenitatea lor se datorează unei bogate
configuraţii spaţiale a moleculei glucidice şi succesiunii unităţilor componente.
Antigenitatea acestei molecule creşte după cuplarea cu o structură proteică, realizând
complexe glicoproteice de mare specificitate. Un caz particular îl reprezintă glucidele
din structura capsulei bacteriene care sunt foarte bune antigene.
 Antigenele lipidice şi antigenele provenite din acizi nucleici sunt neimunogene, dar
se pot cupla la proteine, comportându-se ca haptene. Acizii nucleici în stare purificată
sunt molecule lipsite de imunogenitate deorece prezintă uniformitate structurală în
lumea vie. Doar prin asocierea lor cu proteine de legare sau cu poliglucide se pot obţine
conjugate cu efect imunogen.

CONDIŢII DE IMUNOGENITATE

Capacitatea imunogenă este un fenomen complex, influenţat de factori multipli, de cele mai
multe ori interdependenţi.
I. Factori dependenţi de particularităţile antigenului
Caracterul non-self
În general un organism reacţionează imunologic doar cu structurile moleculare străine lui.
O moleculă este cu atât mai imunogenă, cu cât este mai diferită de componentele omologe ale
organismului receptor.
De cele mai multe ori proteinele unei specii sunt non-self pentru alte specii, dar s-a
demonstrat că la animale din specii diferite pot fi identificate proteine înrudite chimic. După o
modificare chimică atipică, proteinele proprii devin imunogene.
Exemplu: albumina serică de iepure, după acetilare in vitro devine antigenică pentru
organismul donor, declanşând o reacţie imunitară.

Masa moleculară
Un bun imunogen are în general masa moleculară mai mare de 10000 Da. Proteinele mari, tip
albumină serică (70000 D) sau ovalbumină (40000 D) sunt imunogene foarte bune.
Proteinele mici, de tip insulină (5700 D) sau glucagon (3500 D) sunt slab imunogene.
Imunogenele tipice au masa moleculară între 10000 - 100000 Da. Pentru moleculele sintetice,
limita inferioară pentru a fi imunogene este de 1400 Da. Moleculele mici neantigenice sau
slab imunogene pot deveni antigene foarte bune dacă sunt adsorbite pe particule organice
(cărbune, caolin, bentonită, etc.), asigurându-se astfel o creştere semnificativă a masei
moleculare.
Complexitatea moleculei
O dimensiune mare a moleculei non-self nu presupune automat calitatea de bun imunogen.
Exemple în acest sens sunt moleculele de nylon sau poliacril-amida, polimeri sintetici,
macromolecule, dar fără complexitate moleculară.
Majoritatea moleculelor naturale, în special moleculele proteice, sunt structuri foarte
complexe. De exemplu, mioglobina, proteină globulară, care conţine 153 de aminoacizi, are
proprietăţi imunogene semnificative datorate prezenţei a cel puţin 4 regiuni cu structuri
distincte, care îi conferă caracterul non-self. Polipeptidele formate din 3-4 aminoacizi diferiţi
sunt imunogene pentru toate speciile, ceea ce demonstrează condiţia unui grad minim de
complexitate chimică pentru exprimarea capacităţii imunogene.
Complexitatea unei molecule depinde şi de secvenţa monomerilor, prin efectul acesteia asupra
structurii secundare, terţiare şi cuaternare. În acest mod se poate explica antigenitatea mai
ridicată a proteinelor în raport cu polizaharidele, lipidele sau acizii nucleici.

Configuraţia spaţială a epitopilor

Specificitatea antigenică este influenţată în mare măsură şi de gradul de pliere spaţială a
moleculei de antigen. Configuraţia spaţială presupune o aranjare particulară a atomilor.
Epitopii conferă individualitate chimică şi specificitate moleculei de antige. Epitopii pot fi:
 epitopii secvenţiali - comuni pentru toate polipeptidele care au o secvenţă de
aminoacizi identică. Reprezintă o sursă de reacţii serologice încrucişate. Specificitatea
lor este dată de secvenţa subunităţilor componente, indiferent de structura lor spaţială.
 epitopii conformaţionali continui şi discontinui - epitopii continui pot să-şi păstreze
sau să piardă configuraţia avută în molecula originală. Epitopii discontinui cuprind
regiuni distincte ale moleculei, care se apropie când molecula se pliază în conformaţia
sa naturală. Specificitatea epitopilor conformaţionali derivă din configuraţia sterică a
moleculei. Modificarea conformaţiei moleculare prin suprimarea legăturilor disulfidice
(-S-S-) determină pierderea epitopilor conformaţionali.
**Anticorpii sintetizaţi faţă de proteinele naturale sunt în primul rând specifici faţă de epitopii
conformaţionali şi mai rar faţă de cei secvenţiali.

Rigiditatea moleculei
Rotaţia liberă a peptidelor în macromolecula de antigen duce la scăderea imunogenităţii.
Lipsa rigidităţii epitopilor, corelată cu o slabă imunogenitate a fost demonstrată în cazul
gelatinei. Proteină bogată în glicocol, gelatina se obţine prin hidroliza colagenului. Glicocolul
nu are ramificaţii în poziţia alfa, ceea ce face ca molecula de gelatina să se rotească liber în
jurul axului longitudinal, fără a avea o configuraţie cât de cât fixă. Legarea tirozinei şi a
triptofanului în structura gelatinei duce la o creştere semnificativă a imunogenităţii.

Solubilitatea
Capacitatea imunogenă este influenţată de solubilitatea structurii antigenice. O dovadă în
acest sens este lipsa de imunogenitate a polimerilor macromoleculari sintetici insolubili. În
cazul antigenelor corpusculare (bacterii, virusuri, unele celule), solubilizarea şi eliberarea
constituenţilor imunogeni are loc după înglobarea lor de către macrofage.
II. Factori dependenţi de organismul gazdă

Specia animalului
Unele antigene sunt imunogene pentru anumite specii de animale şi neimunogene pentru
altele. Cu cât organismul la care este inoculat antigenul este mai îndepărtat din punct de
vedere filogenetic de acesta, cu atât răspunsul imun va fi mai intens. Mai presus de condiţiile
de imunogenitate ale antigenelor naturale, esenţial rămâne existenţa unui control genetic din
partea organismului, asupra potenţialului antigenic al structurii de tip non-self.
Exemplu: polizaharidele capsulare de pneumococ sunt imunogene la om şi şoarece, dar la
cobai şi iepure nu au efect imunogen decât dacă inocularea antigenului se face sub formă de
celule bacteriene integrale.
Uneori se înregistrează diferenţe mari în imunogenitatea unei structuri antigenice, la
organisme ale aceleiaşi specii. Sunt animale mai uşor de imunizat, în timp ce altele
reacţionează slab sau sunt chiar refractare la imunizare.

Gradul de maturitate al sistemului imunitar

Inocularea unui antigen la un animal incomplet maturizat din punct de vedere imunologic
nu duce la apariţia unui răspuns imun. În primele zile de viaţă sistemul imunitar nu este pe
deplin dezvoltat funcţional → majoritatea limfocitelor antigen reactive nu au exprimat la
suprafaţă receptorii specifici pentru antigen. Se poate afirma că în această fază, organismul
animal este descoperit din punct de vedere imunologic şi administrarea unui antigen poate
avea consecinţe grave, până la toleranţă sau chiar paralizie imunologică.

Starea fiziologică a organismului

Reacţia imunologică la contactul cu antigenul depinde de starea fiziologică a animalului:
- în timpul gestaţiei sau în cazul evoluţiei unor boli cronice, stimulului antigenic
este redus sau chiar inoperant, deoarece sistemul imunitar al animalului nu
reacţionează în parametrii fiziologici.
- la animalele bătrâne intervin modificări fiziologice care provoacă declinul
răspunsului imun.
În ambele cazuri se instalează o imunodepresie fiziologică având drept consecinţă creşterea
incidenţei bolilor contagioase şi neoplazice.

III. Factori dependenţi de particularităţile administrării

Calea de administrare
Pentru declanşarea unui răspuns imun eficient este indicată administrarea antigenului pe cale
intraparenterală cu toate modalităţile ei de realizare. Imunizările subcutanate,
intramusculare, intravenoase şi intraperitoneale declanşează reacţii imunitare mult mai
intense comparativ cu cele realizate pe cale respiratorie sau digestivă.

Eficienţa mărită a administrărilor intraparenterale este datorată contactului rapid pe care îl are
antigenul cu celulele imunocompetente:
În administrarea intravenoasă antigenul ajunge în splină, unde se desfăşoară un răspuns
imun bazat pe sinteza de anticorpi specifici.
În administrarea intramusculară, subcutanată sau intraperitoneală, răspunsul imun se
derulează în principal în ganglionii limfatici, cu participarea simultană a componentelor
celulare şi umorale.
Inocularea antigenului în structuri anatomice puţin vascularizate nu provoacă reacţii
imunitare. Este cazul ţesutului nervos sau al camerei anterioare a ochiului, unde antigenul
administrat are puţine şanse să întâlnească celulele antigen reactive.

Cantitatea de antigen administrată

Cantitatea optimă de antigen necesară declanşării unui răspuns imun eficient diferă, în funcţie
de natura organismului receptor şi a antigenului administrat.
Un exces de antigen produce o blocare a mecanismului de răspuns imun ajungându-se la o
blocare imunologică.
Organismul animal manifestă pentru fiecare antigen un echilibru între paralizia imunologică
şi stimularea imună, printr-un mecanism controlat genetic.
Administrarea antigenelor sub formă de doze fracţionate, asigură producerea unei cantităţi de
anticorpi mult mai mare decât folosirea aceleiaşi doze într-o administrare unică.

Utilizarea adjuvanţilor
Adjuvanţii sunt substanţe care, în amestec cu un antigen, intensifică răspunsul imun specific
faţă de antigenul respectiv. Emulsia de adjuvant vehiculează antigenul pe cale limfatică în tot
organismul spre limfonoduri şi limfocentri, unde se va declanşa răspunsul imun.
Utilizarea adjuvanţilor permite amplificarea şi prelungirea stimulului antigenic. Adjuvanţii
determină persistenţa antigenului în organism prin întârzierea degradării sale şi eliberarea
treptată în circulaţie.
Pot fi utilizate ca adjuvanţi: săruri minerale insolubile (hidroxid de aluminiu), substanţe
tensioactive (lanolina şi sărurile cuaternare de amoniu), extracte microbiene şi endotoxine.
CLASIFICAREA ANTIGENELOR

Există mai multe criterii de clasificare a antigenelor, majoritatea fiind legate de origine şi
mecanismul activării răspunsului imun.
După origine se disting următoarele categorii de antigene:
 Antigenele naturale - includ toate structurile moleculare de origine naturală, de la
antigenele microbiene (bacterii, virusuri, ciuperci etc.), până la antigenele existente pe
suprafaţa unor celule şi ţesuturi animale (antigene de histocompatibilitate, antigene de
grup sanguin etc. ).
 Antigenele artificiale - provin din antigene naturale modificate chimic, prin cuplarea
la structura iniţială a unor molecule mici.
 Antigenele sintetice - sunt rezultatul sintetizării în condiţii de laborator a tuturor
pieselor componente; în general ele sunt secvenţe polimerice de aminoacizi având o
structură ramificată rezultată din ataşarea polimerilor liniari la un miez
multifuncţional.
După mecanismului activării răspunsului imun au fost evidenţiate două clase majore de
antigene:
 Antigenele timodependente - sunt antigene cu cel puţin două tipuri de epitopi care
pot interacţiona cu limfocitele T şi B, astfel încât stimularea producerii anticorpilor
specifici să fie rezultatul cooperării celulare dintre aceste limfocite.
 Antigenele timoindependente - sunt antigene care declanşează răspunsul imun prin
activarea directă a limfocitelor B, fără a fi necesară cooperarea cu limfocitele T.
Activarea directă a limfocitelor B de către aceste antigene se datorează prezenţei unui
număr suficient de mare de epitopi de acelaşi tip, la care se adaugă o structură
tridimensională favorabilă interacţiunii cu receptorii limfocitelor B.
Trebuie subliniat însa că între cele două categorii de antigene nu există delimitări stricte
privitoare la mecanismul de activare a răspunsului imun.

ANTIGENE NATURALE
Antigenele naturale reprezintă grupa cea mai complexă, reprezentată de macromoleculele
de origine microbiană, vegetală sau animală. Din punct de vedere al dimensiunii se disting
două categorii de antigene naturale:
- Antigene moleculare (solubile): proteine, glucide, lipide şi acizi nucleici.
- Antigene corpusculare (insolubile): virusuri, celule eucariote şi procariote.
Pentru o prezentare didactică, antigenele naturale au fost grupate în antigene de origine
microbiană şi antigene celulare nemicrobiene.

Antigene de origine microbiană

Acestea constituie un grup numeros şi foarte important de antigene naturale. Răspunsul imun
faţă de microorganismele patogene este mult mai complex decât cel realizat faţă de un antigen
macromolecular.
Virusurile, bacteriile şi ciupercile microscopice patogene reprezintă de fapt amestecuri
multimoleculare de epitopi.
Bacteriile sunt diferite prin complexitatea structurală şi eterogenitatea antigenelor conţinute.
Localizarea epitopilor pe suprafaţa celulei bacteriene este dificilă din cauza diversităţii
moleculelor cu potenţial de a activa mecanismele imunitare. Fiecare tip molecular prezent pe
suprafaţa celulei bacteriene poate conţine epitopi cu structură repetitivă sau cu structură
chimică diferită.
Virusurile zoopatogene exprimă anumite antigene distincte, dar o evaluare a imunogenităţii
lor este dificilă deoarece îşi pot modifica configuraţia când sunt introduse într-o soluţie.
Diferenţele de structură derivă din raporturile spaţiale cu moleculele învecinate.

Antigene celulare nemicrobiene

O serie de celule eucariote poartă pe suprafaţă molecule care se comportă ca antigene,
conferind unui grup de indivizi o anumită specificitate.
Antigenele eritrocitare, sunt glicoproteine prezente pe suprafaţa eritrocitelor şi conferă
specificitate de grup sanguin. Cunoaşterea lor a făcut posibilă transfuzia de sânge.
Antigenele de histocompatibilitate sunt prezente pe suprafaţa celulelor fiecărui organism,
asigurând o individualitate chimică oricărui individ din regnul animal. Deoarece ele intervin
în reacţiile de respingere a grefelor prin declanşarea unui răspuns imun, sunt denumite şi
antigene de transplantare. În funcţie de raportul genetic existent între organismul donor şi cel
receptor, antigenele de histocompatibilitate pot fi grupate în:
 Heteroantigene sunt molecule prezente în structura celulară a tuturor indivizilor unei
specii. Se comportă ca antigene faţă de organismele altei specii şi se evidenţiază prin
imunizarea unui organism cu celule provenite de la organismul unei specii diferite.
Inocularea unui astfel de preparat este o metodă utilizată pentru a induce experimental
sinteza anticorpilor. Sunt numite şi antigene ubicvitare sau xenoantigene.
 Aloantigene sunt moleculele care, după inoculare în organismul animal, declanşează
răspuns imun la organisme din aceeaşi specie, dar neînrudite genetic cu organismul
donor. Aloantigenele sunt inegal răspândite la indivizii unei specii şi induc răspunsul
imun la animalele care nu au antigenul respectiv. Evidenţierea acestor antigene se face
după imunizarea unui organism cu celule provenite de la organisme ale aceleaşi specii,
dar aparţinând unui alotip diferit.
 Autoantigene sunt antigene proprii de histocompatibilitate, care în condiţii normale
sunt acceptate de către sistemul imunitar. Antigenele de histocompatibilitate sunt
prezente pe suprafaţa celulelor fiecărui organism animal şi ele conferă individualitate
chimică fiecărui individ. Sub acţiunea unor factori fizici sau chimici aceste antigene se
modifică devenind antigene reactive care pot declanşa boli autoimune.
 Izoantigene sunt antigene comune organismelor identice din punct de vedere genetic.
Aceste antigene caracterizează animalele care aparţin unor linii genetic pure (inbred).
Pentru a verifica puritatea genetică a unui populaţii se realizează transplantul de piele.
Lipsa reacţiei post operatorii arată inacceptarea grefei, deci animalele aparţin aceleaşi
linii genetice.
Antigenele de organ reprezintă suma particularităţilor biochimice ale diferitelor categorii de
celule care alcătuiesc un organ. Astfel proteinele din glanda mamară sunt diferite structural de
proteinele ţesutului renal la acelaşi organism, ducând la o amprentă biochimică proprie
fiecărui organ în parte.
ANTIGENE ARTIFICIALE
Antigenele artificiale provin din antigene naturale modificate chimic, prin cuplarea la
structura iniţială a unor molecule mici. Această cuplare, cel mai adesea realizată prin legături
covalente, duce la apariţia unei noi configuraţii antigenice. S-au obţinut antigene artificiale
din conjugate haptenă-proteină, conjugate proteină-proteină şi din proteine legate de
suporturi insolubile.
Conjugatele haptenă-proteină au permis descifrarea mecanismelor de realizare a
răspunsului imun şi studiul influenţei aranjamentului spaţial al haptenei asupra specificităţii
antigenice. La acest tip de conjugat antigenic, haptenele îndeplinesc rolul grupării
determinante şi moleculele proteice reprezintă gruparea purtătoare.
Conjugatele proteină-proteină au fost obţinute cu ajutorul unor agenţi de legare
bifuncţionali de tipul diizocianaţilor şi carbodiamidelor. Astfel au fost obţinute conjugate
proteice, ca de exemplu insulină-albumină sau globulină-feritină.
Conjugatele suport insolubil-proteină utilizează ca suporturi solide derivaţi celulozici de tip
Sephadex, Sepharose, etc., cuplarea proteinelor la suport având loc ptintr-o de diazotare.
Conjugatele anticorpi-suport insolubil (imunosorbenţi) sunt utilizate pentru purificarea
proteinelor, datorită specificităţii lor de combinare cu anticorpi corespunzători, fixaţi într-o
coloană de material inert.

ANTIGENE SINTETICE
Antigenele sintetice au o structură cunoscută, ele fiind de regulă secvenţe polimerice de
aminoacizi, obţinute in vitro. Cele mai multe dintre aceste antigene au catene ramificate,
rezultate prin ataşarea polimerilor liniari la un miez multifuncţional. Aceste antigene prezintă
importanţã pentru studiul poziţiei spaţiale a aminoacizilor existenţi în grupările determinante
de specificitate antigenică.

ANTIGENE TIPURI DE ANTIGENE

Antigene endogene - sunt componente celulare proprii organismului, care în funcţie de
evoluţia celulei de origine, pot fi:
 Antigenele sechestrate - molecule localizate intracelular şi care nu vin în contact cu
celulele imunocompetente în timpul dezvoltării ontogenetice a organismului. În urma
intervenţiei unor factori fizici chimici sau biologici, aceste antigene sunt eliberate din
celulă şi se comportă ca structuri non-self. În unele situaţii existenţa unor bariere
anatomice duce la izolarea unor componente chimice ale organismului de contactul cu
celulele antigen-reactive. Astfel proteinele cristalinului sau proteinele spermatice
ajunse în circulaţia sanguină prin intervenţii chirurgicale, induc sinteza locală de
anticorpi specifici cu efecte nedorite asupra organismului.
 Antigenele alterate - structuri normale prezente pe suprafaţa celulelor şi care sub
acţiunea unor factori externi (medicamente, virusuri, toxine) sau interni (uzură
fiziologică), îşi modifică structura chimică, devenind componente non-self. Dereglarea
funcţiilor imunitare duce la orientarea răspunsului imun faţă de aceste componente,
existând posibilitatea declanşării unor boli autoimune grave.
Antigene heterofile - sunt substanţe neidentice, dar înrudite din punct de vedere chimic,
prezente la numeroase specii de animale şi plante. Aceste antigene induc reacţii imunologice
încrucişate, iar anticorpii generaţi de un astfel de antigen sunt capabili să reacţioneze cu toate
antigenele grupului.
Prototipul antigenelor heterofile este antigenul Forssman prezent în ţesuturile a numeroase
specii de animale (cobai, cal, pisică, şoarece, păsări), precum şi pe suprafaţa hematiilor de
oaie. Acest antigen lipseşte la iepure şi pentru acest motiv serul imun specific antigenului
Forssman se obţine prin imunizarea iepurelui. Antigenul Forssmann a fost detectat şi la
bacterii patogene (Salmonella, Streptococcus, Shigella) şi chiar în flora microbiană din tubul
digestiv, ceea ce explică prezenţa anticorpilor naturali anti-hematie de berbec în serul uman.
Structura chimică a antigenelor heterofile este foarte asemănătoare şi predominant de natură
glucidică. Prezenţa lor la specii diferite de animale explică în mare parte existenţa unor reacţii
imunologice încrucişate.
 Curs 3

ORGANELE ŞI ŢESUTURILE SISTEMULUI IMUN

CONCEPTE - ORGAN LIMFOID. ŢESUT LIMFOID

Sistemul limfoid reprezintă suportul imunităţii. El este un ansamblu alcătuit din vase
limfatice, organe limfoide, ţesuturi limfoide şi celule dotate cu potenţial imunitar.
 Organele limfoide sunt aglomerări celulare delimitate printr-o capsulă de ţesut
conjunctiv. Ele pot reprezenta sediul de maturare funcţională a celulelor limfoide sau
sediul în care celulele limfoide îndeplinesc funcţii imune.
 Ţesuturile limfoide sunt aglomerări celulare nedelimitate printr-o capsulă de ţesut
conjunctiv, astfel încât se prezintă sub formă de grupări celulare dispersate sub
mucoasa tractului digestiv, respirator sau al celui urogenital.
Deoarece la nivelul organelor limfoide sunt generate şi „educate” funcţional o mare parte a
celulelor imunocompetente, se impune ca studiul acestor organe să preceadă studiul celulelor
imunitare.
Din punct de vedere imunologic în sistemul limfoid (sau imunitar) se disting:
- organele limfoide primare sau centrale
- organele limfoide secundare sau periferice.

ORGANELE LIMFOIDE PRIMARE (CENTRALE)

 Organele limfoide primare reprezintă sediul limfogenezei, fiind cele care reglează
dezvoltarea limfocitelor. Organele limfoide primare sunt reprezentate de timus şi de
bursa lui Fabricius la păsări. La mamifere nu poate fi identificat un organ similar cu
bursa lui Fabricius. Studiile au demonstrat că echivalentul bursal la mamifere este
măduva osoasă şi ficatul embrionar la fetus.
Limfocitele se încadrează în două populaţii majore numite limfocite T şi limfocite B, pe baza
organului primare în care se maturizează: limfocitele T se maturizează în Timus, iar
limfocitele B se maturizează în Bursa lui Fabricius sau în alte organe, în funcție de specie.
Organele limfoide primare sunt structuri limfoepiteliale care apar timpuriu, în dezvoltarea
embrionară şi sunt colonizate de celule stem provenite din sacul vitelin. Pe măsură ce
animalele se dezvoltă, limfocitele imature recent produse, migrează de la măduva osoasă la
organele limfoide primare, unde se maturizează. Organele limfoide primare nu sunt locuri în
care limfocitele întâlnesc antigene exogene și nu se măresc ca răspuns la stimularea
antigenică.
Celulele generate şi „educate” în organele limfoide primare migrează în organele limfoide
secundare, unde îşi manifestă activitatea la nivelul unor compartimente funcţionale distincte.
 Organele limfoide primare la pasăre şi principalele organe şi ţesuturi limfoide la porc

TIMUSUL

 Timusul este primul organ limfoid care apare în cursul dezvoltării embrionare.
Timusul este situat în cavitatea toracică în fața și sub inimă. La cai, bovine, oi, porci și găini,
acesta se extinde și pe gât până la glanda tiroidă. Dimensiunea timusului variază, dimensiunea
sa relativă fiind cea mai mare la nou-născutul, iar dimensiunea sa absolută fiind cea mai mare
înainte de pubertate. Poate fi foarte mic și greu de găsit la animalele adulte.
În funcţie de topografia şi conformaţia anatomică au fost descrise trei tipuri de timus:
- timus cervical, prezent la cobai şi pasăre;
- timus toracal, prezent la carnivore şi om;
- timus cervicotoracal, prezent la rumegătoare, ecvine şi suine.
Timusul este acoperit de o capsulă de ţesut conjunctiv, care se continuă cu travee
conjunctivale ce împart organul în lobi şi în numeroase replici interne numite lobuli.
 Lobul timic este unitatea funcţională a timusului.
Lobulul timic are dimensiuni variabile şi nu reprezintă o unitate anatomică independentă,
deoarece are o zonă de continuitate cu lobulii adiacenţi.
Fiecare lobul este constituit dintr-un ţesut reticular şi prezintă două zone distincte din punct de
vedere morfologic şi funcţional:
 zona periferică sau cortexul, care este o reţea complexă de celule epiteliale
dendritice care împiedică pătrunderea antigenelor în interiorul lobulului. Aici se găsesc o
serie de celule care au originea în măduva osoasă şi care vor evolua ulterior în celule limfoide
tinere denumite timocite. Celulele epiteliale dendritice delimitează în cortex o serie de spaţii
plasate la graniţa dintre zona corticală şi cea medulară unde se acumulează timocitele
pregătite pentru migrarea în zona centrală.
 zona centrală, numită şi zona medulară, este mai săracă în limfocite şi relativ mai
bogată în celule epiteliale. La nivelul reţelei epiteliale din medulară, sunt prezente celule
prevăzute cu prelungiri, care, interconectate formează spaţii necesare procesului de maturare a
limfocitelor T. Unele celule epiteliale se grupează concentric, formând structuri aproximativ
sferice, numite corpusculii Hassal.
A. Secțiune a unui timus mărită de 10 ori: fiecare lobul are o zonă periferică (cortex) bogată în limfocite
(culoare intensă) și o zonă medulară (mai deschisă la culoare) formată în principal din celule epiteliale.
B. Imgine a zonei medulare (mărită de 1000 ori) bogată celule epiteliale (mai deschise la culoare) și multe
limfocite rotunde (culoare intensă).

Transformarea celulelor epiteliale în corpusculi Hassal are loc prin hialinizarea citoplasmei şi
gruparea celulelor sub forma unor lame concentrice în jurul unei zone centrale de tip
eozinofilic, foarte omogenă. Prezenţa corpusculilor Hassal este corelată cu eventuale funcţii
secretorii şi fagocitare. Se presupune că în corpusculii Hassal este sediul unde are loc
distrugerea limfocitelor care nu s-au maturat corespunzător pentru a îndeplinii funcţii imune.
Numărul corpusculilor Hassal, precum şi dimensiunile lor cresc o dată cu vârsta şi cu
impactul organismul animal cu microorganismele patogene.
Pe măsură ce animalul îmbătrânește, timusul se micșorează și este înlocuit treptat cu ţesut
adipos. Cu toate acestea, timusul îmbătrânit mai conține insule de țesut limfoid, astfel încât
rămâne activ funcțional.
Limfocitele educate în timus alcătuiesc clasa de limfocite T sau celule T. Proliferarea
continuă a acestor limfocite nu este dependentă de stimuli exogeni.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă animalele gnotobiotice, posesoare a unei flore
microbiene cunoscută şi controlabilă, la care, în lipsa stimulului antigenic, timusul rămâne
nemodificat, iar organele limfoide secundare se atrofiază.
Mitoza la nivelul timusului este foarte ridicată, populaţia de timocite fiind înlocuită în
totalitate după 4-5 zile. Aceasta nu înseamnă că toate celulele generate ajung la maturitate
funcţională. Doar aproximativ 5 - 7% dintre aceste celule ajung la stadiul de limfocit
imunocompetent. Raportul dintre numărul limfocitelor şi cel al celulelor epiteliale reticulare
înregistrează diferenţe semnificative, el fiind 100 : 1 în corticală şi 20 : 1 în medulară.
 Funcțiile timusului au fost demonstrate cel mai bine prin studierea efectelor îndepărtării
acestuia la rozătoare. Aceste efecte depind de vârsta animalului.
Timectomia neonatală sau atimia congenitală este urmată de grave deficienţe ale răspunsului
imun, de regulă incompatibile cu supravieţuirea. Animalele atimice nu pot sintetiza anticorpi
faţă de antigenele timodependente, nu pot respinge grefele de ţesuturi sau organe şi prezintă o
mare sensibilitate la microbi condiţionat patogeni. Ablaţia chirurgicală a timusului realizată la
animale mature nu influenţează la fel de mult reactivitatea imunologică, deoarece organele
limfoide secundare au fost deja populate cu limfocite T mature.
Declinul sistemului imunitar, semnalat odată cu îmbătrânirea organismului animal, poate fi
corelat şi cu involuţia timusului care începe la pubertate. Apariţia hormonilor sexuali şi
creşterea nivelului de steroizi suprarenali determină iniţial atrofia lentă a zonei corticale, care
se îngustează progresiv şi se infiltrează cu ţesut adipos. Timusul nu involuează complet
asigurând organismului un nivel redus dar constant de limfocite T întreaga viaţă.
Timusul reprezintă sediul de generare şi specializare funcţională a populaţiei de limfocite T.
Odată ajunşi în timus, precursorii limfocitari se multiplică în zona corticală a lobului timic şi
se maturizează din punct de vedere funcţional în zona medulară. După maturare, limfocitele T
traversează peretele vaselor sanguine din medulară, se angajează în circulaţie şi se îndreaptă
către zonele timodependente ale organelor limfoide secundare sau în diferite ţesuturi limfoide.
Diferenţierea şi maturarea limfocitelor T se realizează sub influenţa unor factori chimici
precum timopoetina, timozina sau timulina. Denumiţi şi hormoni timici, aceşti compuşi au
masă moleculară redusă şi sunt secretaţi de celulele epiteliale sau de celulele corpusculilor
Hassal.
Se poate afirma că timusul joacă un rol esenţial în mecanismul imunologic prin faptul că este
sediul în care sub influenţa hormonilor timici are loc diferenţierea şi dobândirea
imunocompetenţei limfocitelor T. La aceasta se adaugă existenţa în timus a celulelor epiteliale
dendritice, care poartă pe suprafaţa lor antigenele CMH, cu rol în educarea limfocitelor T
pentru a recunoaşte structurile self.

BURSA LUI FABRICIUS

 Bursa lui Fabricius se găsește numai la păsări.

Descrisă pentru prima dată de Hieronymus Fabricius (1621), bursa este un organ
limfoepitelial dezvoltat ca o piesă modificată a intestinului în apropiere de cloacă. Primordiul
bursal apare în a patra zi de incubare, ca un rudiment epitelial ectodermal sau endodermal.
Între zilele 13 şi 20 de incubare, bursa embrionului de găină devine o structură predominant
limfoidă. La fel ca timusul, bursa atinge cea mai mare dimensiune la pui la aproximativ 1
până la 2 săptămâni după eclozare și apoi se micșorează pe măsură ce păsările îmbătrânesc.
Este foarte dificil de identificat la păsările mai în vârstă.
Bursa lui Fabricius are la păsări rolul unui sediu de educare a populaţiei de limfocite B, celule
care răspund la stimulul antigenic prin sinteză de anticorpi specifici.

Bursa lui Fabricius secţionată, obţinută de la un pui de o săptămână

Din punct de vedere morfologic, bursa lui Fabricius se prezintă ca un diverticul al cloacei
divizat într-o zonă corticală şi o zonă medulară.

Structura bursei lui Fabricius

În zona corticală populaţia celulară predominantă este reprezentată de limfocite grupate dens
şi aflate într-o rapidă diviziune. Zona medulară prezintă o reţea de celule epiteliale în
ochiurile căreia se găsesc limfocite B. Este posibil ca o singură celulă stem să dea naştere în
bursa lui Fabricius la mai multe clone diferite de limfocite B. Epiteliul bursal creează mediul
necesar maturării limfocitelor B prin secreţia unor factori hormonali. Ca exemplu în acest
sens este bursopoetina, un polipeptid capabil să inducă şi in vitro diferenţierea selectivă a
limfocitelor B. Celule diferenţiate intră în vasele sanguine care irigă zona medulară, părăsesc
bursa şi migrează în organele limfoide secundare începând din a 16-a zi de incubare.

 Funcţiile bursei lui Fabricius - organ limfoid primar responsabil de diferenţierea şi

maturarea funcţională a populaţiei de limfocite B care vor secreta anticorpi în urma
stimulării antigenice.
Bursa poate fi îndepărtată fie chirurgical, fie prin infectarea puilor nou-născuți cu un virus
care distruge bursa (virusul bolii infecțioase bursale). Deoarece bursa se micșorează atunci
când puii devin maturi sexual, atrofia bursală poate fi provocată și prin administrarea de
testosteron.
Păsările bursectomizate au niveluri foarte scăzute de anticorpi în sânge, iar celulele
producătoare de anticorpi dispar din organele limfoide, dar încă posedă limfocite circulante și
pot respinge grefele de piele străine. Astfel, bursectomia are un efect redus asupra răspunsului
imun mediate de celule.
Bursa lui Fabricius creşte rapid în volum în primele 2 - 3 săptămâni după ecloziune, atingând
dimensiunea maximă la 8 - 10 săptămâni. Odată cu instalarea maturităţii sexuale, datorită
hormonilor sexuali bursa involuează complet.
MĂDUVA OSOASĂ

 Măduvă osoasă - țesutul conjunctiv moale și flexibil din cavitățile osoase, este
echivalentul bursal la mamifere, chiar dacă nu este un organ limfoid propriu-zis.
Echivalarea măduvei osoase cu bursa lui Fabricius este demonstrată prin evidenţierea la
nivelul măduvei hematogene a celulelor stem, împreună cu numeroşi descendenţi aflaţi în
diferite stadii de maturare.
Măduva conţine precursori ai limfocitelor B, limfocite B mature funcţional şi uneori chiar
şi plasmocite capabile să secrete anticorpi. Limfocite T mature nu sunt prezente în măduva
hematogenă, ci numai precursorii care vor migra către timus.
 Funcţia principală a măduvei osoase este cea de organ hematopoietic generator de
celule sanguine.
Odată cu consolidarea scheletului embrionar are loc popularea canalului medular cu celule
stem provenite din ficatul embrionar.
Structural, măduva osoasă este constituită dintr-o reţea de vase sanguine alcătuită în principal
din capilare şi sinusuri venoase. Ţesutul hematopoietic activ este încarcerat în această reţea.
El conţine toate liniile celulare sanguine pornind de la precursori până la celulele mature.
Majoritatea celulelor formate părăsesc măduva osoasă traversând peretele sinusurilor venoase
şi ajung în circulaţia sanguină. Vehiculate prin sânge, aceste celule vor popula organele
limfoide primare şi secundare. Precursorii care urmează a se matura funcţional în timus, vor
migra spre acest organ devenind limfocite T, iar cei educaţi în măduvă pentru a deveni
limfocite B vor rămâne pe loc, deşi nu poate fi exclus faptul că o mică parte din ei să migreze
spre ţesutul limfoid asociat intestinului unde să dobândească competenţă funcţională. Un alt
contingent de celule generate în măduva osoasă rămân pe loc şi formează limfocitele şi
monocitele medulare.

La animalele adulte măduva osoasă hematogenă se găseşte în oasele plate, coaste, stern,
bazin, dar şi în epifizele oaselor lungi (femur, humerus). Odată cu înaintarea în vârstă ariile
măduvei hematopoietice se restrâng, transformându-se în măduvă grasă nehematogenă.
 Curs 4

ORGANELE ŞI ŢESUTURILE SISTEMULUI IMUNOLOGIC

ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE (PERIFERICE)

 Organele limfoide secundare (sau periferice) reprezintă sediul la nivelul căruia are loc
concentrarea limfocitelor şi activarea răspunsului imun adaptiv, cu alte cuvinte activarea
limfocitelor, care se vor diferenția în celule efectoare și celule de memorie. Acestea sunt
splina, limfocentrii, ganglionii limfatici şi formaţiunile limfoide asociate mucoaselor
sistemului digestic, respirator şi urogenital (MALT - Mucosa Associated Lymphoid
Tissue).
Organele limfoide secundare sunt organe efectuare ale imunităţii, iar structura lor explică
atât modul în care aceste organe au capacitatea de a capta antigenele transportate prin sânge
şi limfă, cât şi mecanismele cooperările celulare aflate la originea reacţiilor imunitare.
Organele limfoide secundare sunt populate de limfocite deja diferenţiate la nivelul organelor
limfoide primare. Preluarea şi continuarea capacităţii de proliferare şi diferenţiere a
limfocitelor în organele limfoide periferice permite realizarea răspunsului imun şi după
involuţia organelor limfoide primare. Alături de limfocite, în organele limfoide secundare se
găsesc plasmocite, macrofage, celule dendritice şi granulocite (foarte rar).

 Structura generală a organelor limfoide secundare

Organele limfoide periferice sunt constituite din compartimente specializate pentru cele două
categorii de limfocite:
- arii T - dependente sau compartimentele în care sunt predominante limfocitele T
- arii B - dependente sau compartimentele în care predomină limfocitele B.
Între aceste compartimente nu există o delimitare netă, rigidă, ceea ce face posibilă trecerea
celor două categorii de limfocite dintr-un compartiment la altul.
Numeroase capilare sinusoidale şi sinusuri venoase traversează organele limfoide
secundare. Calibrul lor este neregulat, debitul are viteză redusă, iar endoteliul prezintă celule
disjuncte, care formează o structură discontinuă. Aceste particularităţi facilitează pasajul
celular şi schimburile de lichide. Se consideră că limfocitele T aflate într-o permanentă
mişcare au ca sediu de recirculare organele limfoide secundare. Această recirculare nu
implică niciodată organele limfoide primare.
Comparativ cu organele limfoide primare, ontogeneza organelor limfoide secundare este mai
târzie. Dezvoltarea lor completă are loc după naştere, sub influenţa stimulărilor antigenice.
Producerea celor două clase de limfocite la nivelul organelor limfoide primare este urmată de
localizarea lor la nivelul organelor limfoide secundare. Intervenţia ulterioară a stimulului
antigenic duce la proliferarea şi diferenţierea limfocitelor în celule efectoare şi celule de
memorie.
GANGLIONI LIMFATICI (LIMFONODULI)

 Ganglionii limfatici numiţi şi limfonoduli sunt reprezentaţi de organe limfoide

secundare plasate în zone strategice ale organismului, de-a lungul vaselor limfatice. Ei
funcţionează ca filtre interpuse în circulaţia limfatică, drenând lichidul limfatic şi
îndepărtând structurile non-self care pot fi vehiculate prin sânge.
Limfonodulii pot fi izolaţi sau reuniţi în grupe. Au formă rotunjită sau reniformă şi
dimensiuni variabile, cuprinse între 1 şi 25 mm.

 Structura morfologică a ganglionilor limfatici

Ganglionii limfatici sunt acoperiţi de o capsulă conjunctivă de la nivelul căreia pornesc
prelungiri interne, numite trabecule, care împreună cu fire de reticulină formează suportul
componentelor celulare.
Parenchimul limfonodulilor cuprinde trei zone distincte din punct de vedere structural:
- zona corticală externă numită şi cortex sau cortex periferic
- zona paracorticală sau cortex profund
- zona medulară

 Zona corticală externă conţine alături de ţesutul reticular corespunzător, numeroase

limfocite aglomerate sub formă de foliculi limfoizi cu diametrul de aproximativ 1 mm.
Se disting două categorii de foliculi limfoizi : foliculi primari şi foliculi secundari.
Foliculii primari sunt unităţi funcţionale în stare de repaus. Ei nu conţin decât celule
dendritice implicate în recunoaşterea antigenului şi limfocite mici.
Foliculii secundari sunt foliculi primari intraţi în activitate ca urmare a unei stimulări
antigenice. Ei sunt caracterizaţi prin prezenţa unei zone de proliferare celulară, denumită
centru germinativ.
Structural, centrul germinativ este alcătuit din două zone distincte: o zonă centrală bogată în
limfocite mici, active şi o zonă periferică bogată în limfocite B diferenţiate, care proliferează
intens. Zona periferică mai conţine limfoblaste sau plasmocite în faza de maturare. Centrii
germinativi mai conţin macrofage, celule dendritice şi un număr redus de limfocite T.
Toate limfocitele B prezente într-un centru germinativ formează o clonă unică deoarece ele
provin de la aceeaşi celulă matcă. Acesta este motivul pentru care anticorpii secretaţi sunt
identici din punct de vedere al clasei şi specificităţii antigenice.
Evoluţia foliculului secundar depinde de stimularea antigenică. Dacă aceasta dispare, centrii
germinativi regresează. După câteva săptămâni ei capătă un aspect asemănător cu cel al
foliculului primar. Datorită preponderenţei populaţiei de limfocite B, zona corticală externă
reprezintă o arie B - dependentă.
 Zona corticală profundă denumită şi paracortex este imprecis delimitată între cortex şi
zona medulară, fiind alcătuită din mase neregulate de ţesut limfoid dens. Este o arie T
– dependentă în care predomină limfocitele T. Reţeaua vasculară este bogată şi cuprinde
venule postcapilare prin care limfocitele circulante părăsesc organul.
 Zona medulară corespunde zonei centrale din limfocentrii şi conţine o populaţie celulară
mixtă, predominată de limfocitele B, asociate cu plasmocite, macrofage şi limfocite T.
Aceste celule sunt dispuse în rânduri regulate formând cordoanele medulare între care
circulă sinusurile medulare.
Sinusurile medulare colectează limfa provenită din sinusurile corticale şi din sinusurile
periferice. La nivelul hilului, sinusurile medulare se varsă în vasele limfatice eferente care
părăsesc organul. În sinusul medular limfa este filtrată prin curgere lentă, traversând o reţea
celulară bogată în macrofage. Tot la acest nivel, limfocitele T circulante părăsesc limfonodulii
şi avansează în circulaţia sanguină, pe calea vaselor limfatice şi a canalului toracic. Având în
vedere preponderenţa limfocitelor B în cadrul populaţiei celulare din zona medulară, aceasta
poate fi considerată o arie B - dependentă.

 Vascularizaţia ganglionilor limfatici

Ganglionii limfatici au o vascularizare dublă, de tip limfatic şi de tip sanguin.
Eliminarea antigenelor ajunse în limfă, se realizează prin traversarea succesivă a unui sistem
complex de filtrare alcătuit din reţeaua celulară existentă în limfonoduli.
 Limfa pătrunde în limfonoduli prin vasele limfatice aferente care traversează capsula
organului pe la nivelul suprafeţei convexe. Conţinutul limfatic se varsă în sinusul
marginal subcapsular de la care pornesc sinusurile corticale. Traseul se continuă în
zona medulară la sinusurile medulare, care converg în hil, unde confluează pentru a
forma vasele limfatice eferente.
 Sângele circulă în sens invers limfei, intrând în limfonodul printr-o arteră situată la
nivelul hilului. Aceasta se ramifică în arteriole, care la rândul lor se termină într-un
plex capilar dispus în zona corticală. În cortexul profund se structurează primele
venule postcapilare. Venulele au o cavitate centrală foarte mică, formată din celule
endoteliale cuboidale şi un strat subendotelial de ţesut conjunctiv, infiltrat cu limfocite
care trec din sânge spre parenchimul ganglionar.
 Transferul limfocitelor T şi B se face prin endoteliile venulelor postcapilare şi este
condiţionat de o fază prealabilă de legare specifică a unor glucide de pe suprafaţa
limfocitelor, de receptorii specifici ai endoteliului. Migrarea limfocitelor continuă spre
ariile specifice, respectiv în foliculii primari în cazul limfocitelor B şi în paracortex
pentru limfocitele T. După travesarea lentă a zonelor corticale, limfocitele sunt colectate
în sinusurile medulare care se continuă cu vasele limfatice eferente, prin care limfa
părăseşte organul.

Circulaţia prin limfonoduli face posibil ca un număr mare de limfocite să traverseze ariile T -
dependente sau B - dependente, unde pot întâlni antigenul specific şi pot reacţiona cu el.
(La suine s-a constatat o modalitate diferită de realizare a fluxului limfatic: limfonodulii au
arhitectură relativ inversă celei prezentate, aria T - dependentă fiind plasată la periferie iar cea
B - dependentă spre centru. De unde ipoteza conform căreia la suine sarcina vehiculării
limfocitelor este preluată în mare parte de circulaţia sanguină)

 Funcţiile ganglionilor limfatici

1. Ganglionii limfatici reprezintă locul de stocare şi proliferare a numeroase celule
participante la realizarea răspunsului imun. Prezente în număr mare în limfonoduli,
macrofagele distrug structurile non-self prezente în limfă. Macrofagele prelucrează
antigenele fagocitate pe care le prezintă limfocitelor. Limfocitele asigură reacţii imunitare
specifice: limfocitele T intervin în reacţiile mediate celular şi stimulează limfocitele B,
care astfel devin celule producătoare de anticorpi.
2. Ganglionii limfatici reprezintă sediul de filtrare a limfei. Experimental s-a demonstrat o
capacitate de filtrare şi prelucrare a aproximativ 99% dintre bacteriile angajate în traversarea
unui limfonodul.
3. Limfonodulii sunt structuri dinamice în care se realizează recircularea limfocitelor.
Majoritatea limfocitelor din limfonoduli sunt celule circulante, care migrează din sânge în
ţesutul limfonodulilor şi invers, prin venulele postcapilare şi vasele limfatice eferente, din
limfonodul în circulaţia sanguină.
La pătrunderea în limfonoduli a unor antigene microbiene, se observă o serie de modificări
structurale: se produce o mărire în volum a limfonodului ca rezultat al dilatării vaselor
sanguine sub efectul unor factori chimici secretaţi de către limfocite; totodată apare o
acumulare a celulelor fagocitare, ceea ce duce la eliberarea de lichid plasmatic.
Aceste modificări complexe, asociate cu reţinerea unui număr mare de limfocite circulante,
cu proliferarea lor specifică, cu numărul crescut de celule nelimfoide şi cu edemul,
determină o mărire considerabilă a volumului organului limfoid. Limfonodulul revine la
structura normală după finalizarea răspunsului imun sau eliminarea infecţiei.

SPLINA

 Splina este cel mai voluminos organ limfoid, având rolul unui filtru imens interpus pe
fluxul sanguin. Ea reprezintă pentru sistemul circulator ceea ce reprezintă limfonodurile
pentru sistemul limfatic: reţine structurile antigenice străine, resturile celulare şi tot
ceea ce poate fi catalogat ca non-self. Datorită intervenţiei celulelor imunitare existente la
acest nivel, splina poate fi considerată un important sediu de desfăşurare a
răspunsului imun.

 Structura morfologică a splinei

În exterior splina este protejată de o capsulă din ţesut conjuctiv. Prelungirile interne ale
capsulei formează baza structurală a organului, constituită dintr-o reţea ramificată de
trabecule care împart organul în compartimente ce pot comunica între ele.
Compartimentele splenice pot fi alcătuite din două tipuri de ţesuturi bine diferenţiate,
denumite pulpa albă şi pulpa roşie. Zona aflată la limita de separare a celor două ţesuturi
poartă numele de zonă marginală.
 Pulpa albă are o complexă structură orgnizatorică, bogată în ţesut limfoid dispus sub
forma unui manşon limfoid în jurul unei arteriole centrale.
Acest ţesut constituie tecile limfoide periarteriolare şi include o zonă internă bogată în
macrofage şi limfocite T (aria T- dependentă) şi o zonă externă bogată în limfocite B (aria
B - dependentă).
Limfocitele din aria B - dependentă constituie formaţiuni mai mult sau mai puţin sferice,
denumite foliculi splenici sau corpusculi Malpighi. Aceştia sunt răspândiţi în interiorul sau
în afara tecilor limfoide periarteriolare, la nivelul bifurcaţiilor arterei centrale sau a
principalelor ei ramificaţii. În timpul desfăşurării răspunsului imun foliculii splenici produc
centrii germinativi asemănători cu cei din limfonoduli.
 Pulpa roşie reprezintă cea mai mare parte a parenchimului splenic. Ea este constituită din
numeroase sinusuri venoase şi cordoane celulare splenice (cordoane Billroth).
Sinusurile venoase sunt tapetate de un endoteliu discontinuu, ceea ce permite celulelor
sanguine să treacă rapid prin cordoanele celulare.
Între cordoane splenice apar sinusurile venoase care conţin numeroase macrofage mobile şi
fixe, limfocite T şi limfocite B, alături de plasmocite provenite din pulpa albă.
Macrofagele sunt implicate în eliminarea particulelor străine, în distrucţia celulelor alterate
vehiculate prin sânge şi în captarea antigenelor.
Limfocitele B şi plasmocitele producătoare de anticorpi, prezente într-un număr mare, fac
pulpa roşie splenică să fie considerată o arie B - dependentă.
 Zona marginală «separă» pulpa albă de pulpa roşie, având are o vascularizaţie bogată
alcătuită capilarele arteriolare şi sinusuri venoase. Zona marginală reprezintă punctul
de tranzit între pulpa albă şi pulpa roşie, o adevărată intersecţie strategică a splinei, în
care sunt reţinute cele mai multe antigene provenite din sânge. Sub raport celular,
este o zonă mixtă, mai bogată în limfocite şi plasmocite decât pulpa roşie.
 Vascularizaţia splinei
În splină limfocitele intră şi ies direct pe calea curentului sanguin, deoarece nu există o
circulaţie limfatică separată.
 Limfocite pătrund pe calea arterei splenice, care se ramifică ulterior, formând arterele
trabeculare ce pătrund în pulpa albă, sub numele de arteriole centrale. Ramificaţiile
acestora formează capilarele «poroase» plasate la graniţa dintre tecile limfoide
periarteriolare şi zona marginală. În final, sângele pătrunde prin sinusoidele venoase
în pulpa roşie, trece prin venele pulpare şi trabeculare în vena splenică de unde ajunge
în vena portă.

 Funcţiile splinei
1. Splina asigură reţinerea şi îndepărtarea particulelor străine prezente în circulaţia
sanguină. Celulele responsabile de eliminarea structurilor non-self sunt macrofagele fixe sau
libere prezente în număr mare în splină.
2. Ariile B - dependente sunt populate cu numeroase plasmocite ceea ce face ca splina să
fie un important sediu de sinteză a anticorpilor.
3. La nivelul splinei se realizează cooperările celulare între celulele prezentatoare de
antigen şi limfocitele T sau B. Antigenele pătrunse prin circulaţia sanguină şi ajunse în
foliculii splenici sunt prelucrate în principal de macrofagele din zona marginală. Antigenele
sunt degradate până la nivel de peptide antigenice, după care sunt prezentate limfocitelor T
sau B.

FORMAŢIUNI LIMFOIDE ASOCIATE MUCOASELOR

Mucoasele sistemelor digestiv, respirator şi uro-genital constituie, din punct de vedere al

contactului cu antigenele microbiene, structurile cele mai expuse şi vulnerabile ale
organismului uman şi animal. Urmare a contactului permanent cu microorganismele patogene
şi nepatogene, mucoasele capătă particularităţi structurale şi funcţionale distincte.
Sistemul imunitar al mucoaselor are rolul de a bloca pătrunderea în mediul intern a
antigenelor exogene, dar totodată trebuie să rămână insensibil la flora microbiană normală
existentă la acest nivel.
Deficienţele funcţionale exprimate la nivelul formaţiunilor limfoide asociate mucoaselor,
expun organismul animal - implicit sistemul imunitar - unei permanente stări de activare,
situată peste limitele fiziologice. Consecinţa acestei disfuncţii este declanşarea unei boli
autoimunitare.
Ca mijloc de protecţie, toate mucoasele sunt prevăzute cu celule izolate sau aglomerări de
celule, capabile să reacţioneze la contactul cu fiecare tip de antigen. Se găsesc celule
specializate, precum limfocite T şi B, care se pot asocia funcţional cu macrofage şi
polimorfonucleare neutrofile. Populaţia celulară existentă la acest nivel este complectată cu
celule dendritice, eozinofile, mastocite şi celule NK. În anumite zone ale mucoaselor,
celulele limfoide sunt mai numeroase şi constituie adevărate aglomerări limfoide, în care
limfocitele T şi B au o dispunere caracteristică, constituind arii T - dependente sau B -
dependente.
 Formaţiuni limfoide asociate mucoaselor tubului digestiv reprezintă sistemul GALT
(Gut Associated Lymphoid Tissue) format din structurile limfoide asociate tubului
digestiv, care participă la realizarea răspunsului imun. Cele mai importante formaţiuni ale
acestui sistem sunt : amigdalele, plăcile Player, apendicele. Acestora li se adaugă pentru
păsări amigdalele cecale, diverticulul Meckel şi glanda Harder.
 Amigdalele sunt structuri limfoide, mai dezvoltate la primate, situate în fosetele
tonsilare între arcurile palatinului. Ele reprezintă organul principal al inelului
limfatic Valdeer. Sunt singurele structuri limfoide asociate tractului digestiv.
Structural, amigdalele sunt acoperite de o capsulă conjunctivală care aderă intim la
ţesutul limfoid subiacent. Capsula prezintă prelungiri care pătrund în parenchim şi
formează trabecule. În interiorul acestora se găseşte ţesutul limfoid al amigdalelor
constituit din foliculi limfoizi în care predomină limfocitele B şi din zone bogate în
limfocite T asociate cu macrofage şi dispuse mai ales în jurul venulelor post-
capsulare. Amigdalele contribuie la reglarea florei microbiene existentă în
cavitatea buco-faringiană şi asigură o primă protecţie căilor respiratorii.
 Plăcile Peyer sunt structuri limfoide caracteristice intestinului. Se găsesc distribuite pe
întreaga întindere a intestinului, dar mai ales la partea distală a acestuia. Numărul
plăcilor Peyer variază în funcţie de specie. Astfel la şoarece sunt în număr de 12, la
şobolan 15, la câine 20 iar la om aproximativ 200. La porc şi oaie sunt foarte
numeroase (peste 10000) şi au o dezvoltare mai mare la nivelul ileonului. Plăcile
Peyer au formă circulară sau alungită şi dimensiuni cuprinse între 0,3 – 0,5 mm. Au
culoare albă datorită aglomerării de limfocite la care se adaugă lipsa fibrelor
musculare. Sunt poziţionate pe marginea liberă a intestinului, niciodată pe marginea
mezenterică. Plăcile Peyer sunt separate de lumenul intestinal de un epiteliu cubic
subţire, constituit din celule particulare denumite celule M (microfold). Aceste celule
captează antigenele solubile prezente în lumenul intestinal. Tot la nivelul epiteliului
se găsesc numeroase limfocite. Ţesutul limfoid de sub epiteliul plăcii Peyer, conţine
mai mulţi foliculi limfoizi cu centrii germinativi, în care predomină limfocitele B (arie
B - dependentă) iar în spaţiile dintre foliculi se găsesc preponderent limfocite T (arie T
- dependentă). Partea din epiteliu situată imediat deasupra foliculilor, denumită
regiunea domului, este infiltrată şi cu limfocite având molecule de IgA ca marker de
suprafaţă. Acest fapt face ca plăcile Peyer să reprezinte un sediu de sinteză cu
predilecţie a imunoglobulinelor din clasa IgA cu rol important în apărarea specifică
locală, dar şi în reglarea microflorei intestinale.

Plăci Peyer intestinale

 Folicul limfoid apendiceal: 1-limfocite intraepiteliale; 2-zona de celule mixte (limfocite T,
limfocite B, macrofage) 3-zona B-dependentă (limfocite B mici, plasmocite); 4-centru germinativ
(celulele dendritice foliculare, macrofage); 5-zona T-dependentă (limfocite T, macrofage)

 Apendicele este o structură limfoidă asociată tubului digestiv, prezentă numai la om,
maimuţe antropoide şi iepure. Iniţial a fost considerat un organ limfoid primar, un
echivalent al bursei lui Fabricius, dar studiile au demonstrat că el reprezintă o structură
limfoidă asociată tubului digestiv, cu organizare similară plăcilor Payer. Structural,
apendicele prezintă numeroase aglomerări de celule limfoide, organizate sub formă de
foliculi limfoizi având în centru o arie B - dependentă în care proliferează intens
limfocite B şi plasmocite. Această arie care poate fi considerată un centru germinativ,
este foarte dezvoltată atunci când animalul este supus unor stimulări antigenice
intense. Spaţiile dintre foliculii limfoizi constituie zonele T - dependente în care
predomină limfocitele T. Epiteliul de acoperire al apendicelui este constituit ca şi în
cazul plăcilor Peyer dintr-un singur strat de celule M.
 Formaţiuni limfoide asociate mucoaselor respiratorii reprezintă sistemul BALT
(Bronchial Associated Lymphoid Tissue) cuprinde structurile limfoide situate sub
mucoasele aparatului respirator sau în parenchimul pulmonar. Aglomerările de limfocite
sunt localizate în diferite zone densitatea maximă, fiind înregistrată mai ales la nivelul
limfocentrilor situaţi pe traiectul bronhiilor mari şi seamănă mult din punct de vedere
structural cu plăcile Peyer, având însă ţesutul limfoid acoperit de celule epiteliale
aplatizate şi neciliate. În parenchimul pulmonar se găsesc aglomerări de celule limfoide
la nivelurile bronhiolelor terminale, septumurilor interlobulare precum şi la nivelul
pleurei. Pe lângă aglomerările de celule limfoide pot fi întâlnite şi limfocite izolate
prezente în lumenul alveolar. La animalele sănătoase, acestea nu depăşesc 15% din
numărul total de celulele libere existente în alveole. În afara limfocitelor, pe întreaga
întindere a mucoasei respiratorii se găsesc diferite tipuri de macrofage (alveolare,
bronhice, interstiţiale, intravasculare), care au o intensă activitate fagocitară. La nivelul
bronhiilor se găsesc numeroase fagocite polimorfonucleare neutrofile, care însă lipsesc
din alveole. Toate aceste celule conlucrează la îndepărtarea structurilor non-self de la
nivel local sau contribuie la realizarea mecanismelor generale de apărare specifică a
organismului.
Caracteristici Organe limfoide primare Organe limfoide secundare

Momentul dezvoltării Timpuriu, în embriogeneză Târziu, în embriogeneză

Originea celulelor Din celule educate în organe

Din celula matcă
care le populează limfoide primare

Momentul populării
În perioada embrionară După naştere
cu celule limfoide

Condiţii de proliferare În absenţa unui stimul Sub influenţa unui stimul

a celulelor antigenic antigenic

În sens unic; celulele care În sens dublu; celulele pot

Circulaţia limfocitelor
părăsesc organul nu revin reveni la organul de origine

Durata activităţii Se reduce odată cu vârsta Nemodificată întreaga viaţă

Reacţii imune sunt Reacţiile imune nu sunt

Efectul extirpării
influenţate semnificativ influenţate semnificativ

Centre de proliferare,
Funcţia esenţială maturare şi diseminare a Sedii ale răspunsului imun
limfocitelor
 Curs 5

CELULELE SISTEMULUI IMUNITAR

CELULA MATCĂ

Toate celulele prezente în circulaţia sanguină, implicate sau neimplicate în realizarea

răspunsului imun, au o origine comună, celula matcă sau celula stem hematopoietică
pluripotenţială. Ea poate fi considerată prima celulă generată în viaţa embrionară, iniţial în
insulele sacului vitelin şi apoi în ţesutul hematopoietic al ficatului embrionar. La mamiferele
adulte celula stem este prezentă în măduva osoasă hematogenă.
Sub acţiunea micromediului inductor şi a factorilor de stimulare a coloniilor celulare, celula
stem se diferenţiază în două mari linii celulare - linia limfoidă şi linia mieloidă.

CELULELE LINIEI LIMFOIDE

 Limfocitele sunt celule mononuclare, mobile, prezente în sânge, în limfă și în toate

organele limfoide.
Studiile efectuatuate privind rolul central al limfocitele în derularea răspunsului imun au
evidenţiat existenţa a două populaţii distincte de limfocite: limfocitele T - implicate
preponderent în reacţii mediate celulare - şi limfocite B - implicate în reacţii mediate
umoral. Existenţa acetor două tipuri de populaţii limfocitare confirmă dualitatea
mecanismelor imunitare.
 Limfocite într-un vas de sânge capilar

 Morfologie şi ultrastructură: limfocitele sunt celule rotunjite, cu un nucleu mare

(aproximativ 9/10 din volumul celulei) care poate fi rotund, oval sau reniform. Cromatina
celulei limfocitare este structurată într-un bloc dens. Citoplasma este bazofilă, puţin
abundentă, fără organite vizibile. Celulele limfocitare au diamentru variabil, astfel încât
se poate distinge limfocite mici (5 - 9 μm) şi limfocite mari (9 - 16 μm).

Studiile realizate prin microscopie electronică de baleiaj au permis evidenţierea unor

particularităţi morfologice de diferenţiere a celor două categorii de limfocite. Astfel,
limfocitele T circulante prezintă o suprafaţă mai netedă, în timp ce limfocitele B prezintă
pe suprafaţa celulară numeroase vilozităţi.
 Proprietăţi biochimice: în bagajul enzimatic al limfocitelor sunt prezente esteraze
particulare, dar sunt absente peroxidazele şi fosfolipazele, ceea ce permite diferenţierea
lor de monocite.
 Proprietăţi biofizice: densitatea limfocitelor este în intervalul 1,05 - 1,10 g/cm3, în
funcţie de talia nucleului şi de raportul citoplasmă/nucleu (direct proporţional).
Densitatea limfocitelor favorizează separarea lor de celelalte celule sanguine prin tehnici
speciale de sedimentare sau centrifugare. Capacitatea de aderenţă la suprafaţa unor
suporturi solide din sticlă sau mase plastice, specifică limfocitelor B este utilizată în
tehnicile de separare a lor de alte populaţii limfocitare.
 Proprietăţi biologice:
 Limfocitele sunt celule mobile capabile să se deplaseze în structuri tisulare diferite,
datorită formei caracteristice, uşor alungită (oglindă de mână) în care nucleul este avansat,
alcătuind partea cea mai voluminoasă a celulei; partea posterioară a celulei formează o
prelungire citoplasmatică, numită uropod, care permite ataşarea la suportul de deplasare
prin filamente citoplasmatice foarte fine. În deplasarea limfocitelor nu se manifestă
chimiotactismul.
 Limfocitele prezintă la suprafaţa celulară o serie de molecules pecifice de tip antigene
de suprafaţă - semnale de recunoaştere care permit limfocitelor să facă distincţie între self
şi non-self - sau receptori de membrană - molecule particulare aflate la originea
activităţii funcţionale a limfocitelor.
 Limfocitele nu au capacitate fagocitarã, fiind incapabile de ingerarea particulelor mari.
Totuşi, limfocitele au capacitatea de endocitoză şi pinocitoză selectivă, modalitate prin
care ingeră o serie de macromolecule sau substanţe simple solubile. Capacitatea de
endocitoză poate fi corelată cu fenomenul de «capping» de redistribuire a receptorilor de
membrană.
 Limfocitele au capacitatea de a adera şi de a se deplasa în jurul unor celule prin
contact intim de suprafaţă. Acest contact, denumit peripoleză, favorizează un
anumitschimb de informaţii între celulă şi limfocit.
 Limfocitele pot suferi procese de multiplicarea celulară şi transformare blastică în
contact cu o serie de substanţe mitogene. Transformarea blastică desemnează ansamblul
modificărilor celulare pe care le suferă limfocitele atunci când se transformă în limfoblaste
efectoare. Studierea reacţiilor limfocitare sub acţiunea agenţilor mitogeni este importantă
în testele de evaluare funcţională a limfocitelor, deoarece permite măsurarea capacităţii
limfocitelor T şi B de a prolifera în urma unor stimulări antigenice specifice. Acest tip de
teste se aplică în general pentru diagnosticarea unor boli autoimune sau imunodeficienţe
cu etiologie polifactorială.

 Localizare şi circulaţie:
Limfocitele T şi B migrează selectiv către ariile T-dependente şi T-independente din
organele limfoide secundare, printr-un mecanismnumit ecotaxie sau «homing». Un rol
central în derularea ecotaxiei îl au receptorii de membrană existenţi pe fiecare limfocit.
Implicarea receptorilor de membrană în ecotaxie este demonstrată de imposibilitatea migrării
limfocitelor dacă membrana citoplasmatică este alterată.
Recircularea limfocitelor pe traseul sânge → ţesut limfoid → sânge este repetitivă şi
independentă de stimularea antigenică. Milioane de limfocite trec zilnic prin fiecare organ
limfoid secundar, astfel încât, fiecare antigen pătruns în organism va fi expus întregului
repertoriu de receptori pentru antigeni prezenţi pe limfocite. Recunoaşterea antigenului de
către limfocite la nivelul organelor limfoide secundare iniţiază derularea răspunsului imun.
În ţesuturile nelimfoide, recircularea limfocitelor este mai puţin intensă, dar esenţială pentru
supravegherea imunologică. Recircularea limfocitelor evidenţiază o afinitate evidentă pentru
un anumit tip de ţesut limfoid. Limfocitele circulate iniţial printr-un limfonod, la un viitor
circuit se vor întoarce în acelaşi limfonod, iar cele din sistemul GALT vor urma traseul
aceloraşi structuri limfoide.
LIMFOCITE T - POPULAŢII ŞI SUBPOPULAŢII

 Din punct de vedere funcţional limfocitele T formează o populaţie eterogenă în cadrul

căreia se disting mai multe subpopulaţii.
După dobândirea imunocompetenţei în timus, limfocitele T sub formă de celule virgine care
nu au venit în contact cu antigenul, ajung în circulaţie, unde vor îndeplinii funcţii reglatoare
sau efectoare. Astfel, se disting două mari grupe de Limfocitele T: limfocitele T reglatoare şi
limfocitele T efectoare.
Subpopulaţiile de limfocite sunt identice din punct de vedere morfologic, dar se deosebesc
din punct de vedere funcţional şi antigenic. Principalele subpopulaţii de limfocite T:
- grupul limfocitelor T reglatoare: limfocite T ajutătoare, limfocitele T
amplificatoare, limfocitele T supresoare şi limfocitele T contrasupresoare
- grupul limfocitelor T efectoare: limfocitele T citotoxice şi limfocitele T de
hipersensibilitate de tip întârziat.
 Limfocitele T ajutătoare, numite şi limfocite T helper (LTh) reprezintă aproximativ
2/3 din totalul limfocitelor T. Acest tip de limfocite secretă interleukine prin intermediul
cărora pot realiza următoarele funcţii:
- stimulează diferenţierea limfocitelor B spre plasmocit
- stimulează funcţia citolitică a celulelor NK
- stimulează activitatea macrofagelor
În funcţie de tipul interleukinelor secretate in vitro, LTh sunt grupate în două seturi de celule:
 setul 1 - secretă interleukine 3, 4 şi 5 având ca efect principal stimularea producerii
imunoglobulinelor din clasele IgA şi IgE alături de favorizarea proliferării şi
maturării mastocitelor şi eozinofilelor
 setul 2 - secretă interleukina 2 şi interferonul gamma având rolul de a favoriza
reacţia inflamatorie asociată cu reacţia de hipersensibilitate întârziată; prin
intermediul interferonului gamma, limfocitele acestui set stimulează exprimarea pe
suprafaţa macrofagelor a receptorilor pentru fragmentul Fc al imunoglobulinelor.
O parte dintre LTh care au venit în contact cu antigenul constituie substratul material al
memoriei imunologice prin transformare în limfocite T de memorie, celule cu viaţă lungă,
care pot declanşa un răspuns imun rapid şi amplificat la recontactul cu antigenul inductor.
Datorită efectelor induse, limfocitele Th reprezintă principalele celule care stimulează
mecanismele de răspuns imun.
 Limfocitele T amplificatoare (LTa) sunt celule evidenţiabile doar în primele două-trei
săptămâni de viaţă. Ele activează selectiv diferenţierea şi multiplicarea limfocitelor B
care exprimă anumiţi receptori de membrană pentru antigene.
 Limfocitele T supresoare (LTs) diminuează intensitatea răspunsului imun prin
inhibarea activităţii limfocitelor T helper. Totodată, LTs intervin în inducerea stării de
toleranţă faţă de antigenele exogene şi faţă de moleculele self. Deficienţa funcţională a
acestor limfocite generează boli autoimune. Proliferarea şi activarea funcţională a
limfocitelor Ts, este favorizată de persistenţa prelungită a antigenului în organism şi
dozele mici de antigen.
 Limfocitele T contrasupresoare (LTcs) sunt celule care acţionează sinergic cu celulele
T efectoare sau cu limfocitele T helper contracarând activitatea limfocitelor T
supresoare. Activarea limfocitelor Tcs desfăşoară secvenţial, pornind de la o
subpopulaţie de celule T inductoare a contrasupresiei (Tics) care acţionează asupra
altei subpopulaţii, celule T traducătoare ale contrasupresiei (Tcst). Cel puţin teoretic,
limfocitele Tcs suprimă activitatea limfocitelor Ts sau acţionează direct asupra celulelor
supresate de limfocitele Ts, activându-le funcţional.
 Limfocitele T citotoxice (LTc) sunt celule capabile să exercite efect letal asupra
celulelor care exprimă antigene străine pe suprafaţa lor. Efectele letale pot fi induse şi
asupra celulelor proprii organismului, dacă acestea au fost modificate în urma unor
infecţii virale sau procese neoplazice. Mecanismul de acţiune a limfocitele Tc asupra
celulelor ţintă presupune un contact direct fără prezenţa anticorpilor specifici şi a
sistemului complement. Derularea mecanismului citotoxic poate fi structurat în patru faze
- recunoaşterea celulei ţintă şi ataşarea la aceasta prin receptorii de membrană
- activarea mecanismelor litice
- lansarea loviturii letale
- desprinderea de celula ţintă
În condiţii naturale limfocitele T citotoxice sunt celule efectoare cu rol important în
controlul infecţiilor virale. Odată ce au pătruns în celula gazdă, virusururile infectante nu mai
pot fi detectate de anticorpii specifici. În acest moment intervin limfocitele Tc care recunosc
proteina virală exprimată pe membrana celulei gazdă, o ucid şi astfel blochează multiplicarea
virusului. Deoarece limfocitele Tc sunt principalele celule care omoară celulele ţintă alogene,
cu antigene de histocompatibilitate diferite, limfocitele Tc au rol major în respingerea
grefelor de ţesuturi şi organe. Pentru a-şi exercita activitatea citotoxică, limfocitele T
citotoxice solicită intervenţia reglatoare a limfocitelor T helper şi a limfocitelor T supresoare,
precum şi alte forme de cooperare celulară.
 Limfocitele T de hipersensibilitate întârziată (LTd) reprezintă o subpopulaţie aparte
de celule T, care participă, în principal, la anumite reacţii de hipersensibilitate întârziată
Sensibilizate în prezenţa unui antigen, limfocitele Td produc reacţii de hipersensibilitate
deoarece au capacitatea de a recruta alte tipuri de celule la locul reacţiei faţă de
antigenul respectiv. Antrenarea altor celule se face prin eliberarea unor interleukine
specifice. Declanşarea reacţiei de hipersensibilitate se face cu aportul limfocitelor T
helper, după ce limfocitele T de hipersensibilitate întârziată au recunoscut prezenţa
antigenului sensibilizant pe suprafaţa celulelor Langerhans din piele. Prin transfuzii de
sânge se poate transfera starea de hipersensibilitate de la un animal la altul, prin
intermediul acestor celule.

MARKERII LIMFOCITELOR T

Termenul de marker desemnează o structură chimică particulară, un tip de « semnătură

biochimică » prezentă la un grup de limfocite, ceea ce permite diferenţierea lor de alte celule.
Markerii pot fi prezenţi pe toată durata vieţii celulei, sau pot fi exprimaţi numai în anumite
stadii de dezvoltare a acesteia.
Utilizarea anticorpilor monoclonali a permis identificarea unui număr mare de markeri. O
clasificare a lor, unanim recunoscută nu a fost realizată, dar din punct imunologic cei mai
importanţi markeri ai limfocitelor T sunt markerii antigenici.
 Markerii antigenici sunt glicoproteine prezente la nivelul membranei celulare. Pot exista
markeri antigenici comuni mai multor tipuri de celule sau markeri specifici unei
populaţii sau subpopulaţii celulare. Denumiţi şi antigene de membrană, markerii
antigenici reprezintă instrumente de identificare a unor seturi de limfocite T.
Conform nomenclaturii anglo-saxone, markerii antigenici au denumirea prescurtată CD
(cluster differentiation - diferenţierea din ciorchine).
Limfocitul T recunoaşte antigenul prezentat pe suprafaţa unei celule (celulă prezentatoare de
antigen sau celulă APC).
Sunt caracterizaţi peste 150 de markeri antigenici. Cei mai cunoscuţi markeri antigenici sunt
cei de tip CD4 şi CD8.
 Markerul de tip CD4 recunoaşte antigenele de clasa II codificate de genele
Complexului Major de Histocompatibilitate. Markerul CD4 este un monomer
polipeptidic format din 433 aminoacizi, dintre care 370 formează domeniul extracelular,
iar 37 în domeniul intracitoplasmatic. Markerul CD4 este exprimat pe limfocitele T
helper, limfocitele T contrasupresor şi limfocitele T de hipersensibilitate întârziată.
 Markerul de tip CD8 recunoaşte antigenele de clasa I codificate de genele
Complexului Major de Histocompatibilitate. Markerul CD8 este un heterodimer format
din lanţurile α şi β. Lanţurile polipeptidice sunt mai scurte decât cele existente la
markerul CD4, având 210 aminoacizi dintre care 162 formează domeniul
extracitoplasmatic şi 23 pe cel intracitoplasmatic. De la nivelul aminoacidului 120 şi până
la nivelul celui plasat la poziţia 150, atât lanţul α cât şi β sunt pliate, fără a avea legături
disulfidice. Markerul CD8 este exprimat pe limfocitele T citotoxice şi limfocitele T
supresoare.
După trecerea limfocitelor prin medulara timică se diferenţiază două populaţii majore de
celule care se îndreaptă către organele limfoide secundare : 65% dintre limfocite prezintă
markerul antigenic CD4 şi aproximativ 35% dintre limfocite, markerul CD8. Aceste două
populaţii celulare au proprietăţi funcţionale distincte. Intervenţia limfocitelor de tip CD4 şi
CD8 se regăseşte în majoritatea mecanismelor de răspuns imun, unde acţionează ca celule
reglatoare sau efectoare.

RECEPTORII DE MEMBRANĂ AI LIMFOCITELOR T

 Receptorii de membrană sunt molecule cu rol în transmiterea unor semnale

intercelulare şi în recunoaşterea celulară. Aceşti receptori stau la baza unui mecanism
informaţional prin care se activează sau se inhibă unele funcţii celulare.
În anumite situaţii receptorii de membrană sunt şi markeri pentru celulele respective. De
exemplu, în cazul limfocitelor T receptorul pentru eritrocitele de oaie reprezintă şi un marker
antigenic.
  Receptorii pentru ecotaxie (homing) au rolul de a orienta precursorii limfocitari şi
limfocitele imunocompetente spre organele limfoide primare şi respectiv spre ariile T
dependente din organele limfoide secundare. Ei ajută celulele să-şi găsească drumul spre
locul de maturare sau de realizare a funcţiilor imune. Orientarea selectivă a
subpopulaţilor limfocitare spre ariile lor specifice, se bazează pe recunoaşterea
determinanţilor specifici de tip glucozaminoglicano sau fosfomanozil prezenţi pe
membrana celulelor endoteliale care căptuşesc vasele sanguine din organele limfoide.
 Receptorii pentru antigen. Detectarea unor molecule de imunoglobuline ataşate de
membrana limfocitului T a dus la emiterea ipotezei conform căreia receptorii pentru
antigen au şi ei natură imunoglobulinică. Analiza ulterioară a stabilit că imunoglobulinele
de la nivelul membranei limfocitului T sunt ataşate citofil şi nu implementate în dublul
strat lipidic al membranei. Receptorul pentru antigen exprimat pe limfocitul T
prezintă un domeniu transmembranar şi un domeniu intracitoplasmatic prea puţin
implantate în citoplasmă, astfel încât nu se pot transmise semnale în interiorul celulei.
Din această cauză pentru a se activa, receptorul pentru antigen se asociază cu alte
proteine de la nivelul membranei sau citoplasmei care preiau sarcina transmiterii
semnalelor.
 Receptorii pentru citokine reprezintă structurile chimice prezente la nivelul membranei
celulare, care fac posibilă legarea diferiţilor mediatori solubili participanţi la
mecanismele de cooperare celulară. Receptorii citokinici prezintă similarităţi de
structură, corespunzătoare unui domeniu comun. Totuşi o serie de particularităţi permit
încadrarea acestor receptori în două familii distincte: familia receptorilor hematopoetici
şi familia receptorilor imunoglobulinici.
- Receptorii hematopoetici includ majoritatea receptorilor pentru interleukine.
Structural, sunt glicoproteine implantate în membrana celulară, cu extremitatea
amino terminală orientată extracelular şi cu un domeniu transmembranar hidrofob.
- Receptorii imunoglobulinici includ receptori pentru interleukina 1, receptori
pentru interleukina 6 şi receptori pentru factori de stimulare a coloniilor
celulare (CSF-R).
 Receptorii pentru lectine. La nivelul membranei plasmatice a limfocitelor T se află
glucide ataşate la proteinele sau lipidele structurale. Proteinele care leagă glucide au
situsuri de legare sub forma unor escavaţii în moleculă. La situsurile în care s-au fixat
glucide, se pot lega şi diferite lectine. Pentru studiul capacităţii de transformare
limfoblastică se utilizează lectinele de origine vegetală, ca de exemplu fitohemaglutinina
(PHA) şi concanavalina A. Maniera de legare a lectinelor la membrana plasmatică a
limfocitelor T diferă în funcţie de tipul lectinei utilizate. În general limfocitele T au
receptori pentru mai multe tipuri de lectine şi totodată, mai multe populaţii celulare pot
avea receptori pentru aceeaşi lectină.

PREZENTAREA ŞI RECUNOAŞTEREA ANTIGENULUI

 Limfocitele T recunosc antigenul doar după prelucrarea şi prezentarea acestuai la

suprafaţa unor celule specializate, denumite generic celule prezentatoare de antigen.
 Antigenele sunt prezentate în asociere cu moleculele clasa I şi clasa II ale Complexului
Major de Histocompatibilitate, ceea ce are două semnificaţii majore:
 celulele sistemului imunitar interacţionează cu proteinele proprii doar dacă
acestea sunt asociate cu un determinant antigenic non-self, de origine virală,
tumorală sau indus de unii agenţi chimici
 recunoaşterea antigenului este condiţionată de existenţa a două categorii de
celule, celulele prezentatoare de antigen şi limfocitele T ; ambele tipuri de celule
trebuie să exprime pe suprafaţa lor molecule CMH identice.
Deoarece limfocitele T nu interacţionează direct cu antigenul, prezentarea antigenelor este o
etapă obligatorie în realizarea răspunsului imun.
Capacitatea sistemului imunitar de a recunoaşte diversitatea structurilor antigenice este
determinată de prezenţa unor molecule specializate prezente la suprafaţa limfocitelor şi
denumite receptori pentru antigen. Pentru a deveni disponibili interacţiunii cu receptorii
specifici, epitopii antigenici sunt legaţi intracelular cu moleculele CMH şi sunt transportaţi la
suprafaţa celulelor prezentatoare, ca fragmente peptidice sau ca proteine intacte. Moleculele
CMH trebuie să exprime simultan pe suprafaţa celulei un număr suficient de mare de peptide
non-self, astfel încât să permită limfocitelor T să inspecteze fiecare celulă.
 Antigenele exogene sunt prezentate limfocitelor T helper în asociere cu molecule
CMH din clasa II.
 Antigenele sintetizate în interiorul celulelor gazdă (antigene virale sau tumorale),
sunt prezentate în asociaţie cu moleculele CMH din clasa I care au rolul unor ţinte
pentru limfocitele T citotoxice.
Această diferenţiere legată de asocierea moleculelor CMH are numeroase excepţii, astfel încât
mecanismele moleculare ale prezentării şi recunoaşterii antigenului sunt încă neelucidate.
 Curs 6

CELULELE SISTEMULUI IMUNITAR

LIMFOCITE B - POPULAŢII ŞI SUBPOPULAŢII

 Limfocitele B reprezintă cea de a doua clasă majoră a populaţiei limfocitare. Ele derivă
tot din celula matcă şi sunt educate în măduva osoasă la mamifere sau în bursa lui
Fabricius la păsări. Sunt celule responsabile de reacţiile imune mediate umoral şi se
caracterizează prin prezenţa receptorilor pentru antigen de natură imunoglobulinică.
Diferenţierea limfocitelor B de la stadiul de progenitor sau hemocitoblast până la stadiul de
celulă imunocompetentă, este controlată de factori independenţi de stimulul antigenic.
După contactul cu antigenul, limfocitul B poate evolua spre stadiul de plasmocit, sau poate
devenii o celulă de memorie. Deci :
 Limfocitele B reprezintă o populaţie eterogenă alcătuită din subpopulaţii celulare
selectate evolutiv pentru a devenii celule care secretă anticorpi sau celule care asigură
memoria imunologică a organismului. Sedii de selecţie a populaţiilor de limfocite B pot fi
considerate măduva osoasă, patul vascular şi organele limfoide secundare:
 prima selecţie are loc la nivelul măduvei osoase, unde precursorii limfocitelor B
sintetizează intracitoplasmatic lanţuri polipeptidice care alcătuiesc receptorii
imunoglobulinici de tip IgM şi IgD. În timpul primei selecţii majoritate celulelor
mor (la oaie peste 95%) fiind rapid fagocitate.
 a doua selecţie se produce atunci când celulele care au exprimat aceşti receptori ajung
în circulaţie sub formă de limfocite B virgine, majoritatea lor fiind omorâte şi stocate
în splină. Celulele care rezistă, ajung în ariile B - dependente din organele limfoide
secundare, unde trăiesc 6 - 7 săptămâni. Dacă nu întâlnesc antigenul corespunzător,
mor şi sunt înlocuite de alte celule virgine.
 a treia selecţie se produce atunci când celulele întâlnesc antigenul pentru care au
receptori şi suferă intense mutaţii somatice, care permit evoluţia către plasmocit sau
celule de memorie.
 Plasmocitele sunt celule voluminoase care au pierdut receptorii de membrană, dar
dezvoltă foarte mult organitele celulare de sinteză, respectiv reticulul endoplasmic şi
aparatul Golgi. Sunt celule care sintetizează şi secretă molecule de imunoglobulină cu
funcţie de anticorp. S-a demonstrat că un plasmocit poate sintetiza o singură clasă de
imunoglobuline cu specificitate pentru antigenul faţă de care celula a fost „educată” din
punct de vedere imunologic.
 Limfocitele B de memorie sunt celule cu viaţă lungă a căror mecanism de generare este
controversat. O teorie consideră că limfocitele B de memorie, dar şi plasmocitele provin
dintr-o celulă unică care evoluează diferit în urma stimulării antigenice. O altă teorie
susţine că atât limfocitele B de memorie cât şi plasmocitele provin din celule diferite.
 Conform acestei teorii, se consideră că precursorii celulari ai unei clone de limfocite B
sunt programaţi să devină celule de memorie sau plasmocite, înainte de stimularea
antigenică.
Unii autori susţin că în afară de cele plasmocite şi limfocite B de memorie există o a treia
categorie de celule - limfocite B reglatoare - care poate intervenii în mecanismele de reglare
a răspunsului imun şi are capacitatea de a prezenta antigenul limfocitelor T, putând fi incluse
în grupul celulelor prezentatoare de antigen (celule APC).

MARKERII LIMFOCITELOR B
Termenul de marker desemnează o structură chimică particulară, un tip de « semnătură
biochimică » prezentă la un grup de limfocite, ceea ce permite diferenţierea lor de alte celule.
Markerii pot fi prezenţi pe toată durata vieţii celulei, sau pot fi exprimaţi numai în anumite
stadii de dezvoltare a acesteia.
În cazul limfocitelor B markerii celulari se diferenţiază greu de moleculele cu funcţie de
receptor. Deoarece este un număr enorm de clone celulare care generează limfocite B,
markerii existenţi pe suprafaţa acestora sunt multiplii.
 Markerii antigenici ai limfocitelor B sunt ca şi în cazul limfocitelor T glicoproteine
de membrană cu funcţii în recunoaşterea celulară sau în transmiterea intracelulară
a unor diferite semnale biochimice.
Nomenclatura este identică cu cea utilizată pentru limfocitele T, fiind denumiţi markeri CD
(cluster differentiation). Fără a exista markeri specifici unei subpopulaţii de limfocite B, se
consideră că markerii CD9, CD19, CD20, CD21, CD22 şi CD23 sunt cei mai frecvent semnalaţi la
această populaţie celulară.

RECEPTORII DE MEMBRANĂ AI LIMFOCITELOR B

 Receptorii de membrană sunt structuri moleculare cu rol în recunoaşterea specifică

sau nespecifică a unor componente străine de celulă denumite generic de liganzi.
Distincţia între liganzi şi receptorii care îi recunosc este relativă, deoarece un ligand
exprimat pe o celulă poate funcţiona ca un receptor pe altă celulă.
În numeroase situaţii receptorii de membrană au şi rol de markeri celulari. Un exemplu în
acest sens sunt receptorii pentru antigen prezenţi pe suprafaţa limfocitelor B, care au şi
rol de markeri pentru aceste celule, deoarece limfocitele B sunt singurele celule din
organism care au molecule de imunoglobulină legate în membrana plasmatică.
 Receptorii pentru ecotaxie (homing) orientează limfocitele B pătrunse în circulaţia
periferică după maturare, spre organele limfoide secundare, localizându-le în ariile B-
dependente. Această orientare este determinată de capacitatea receptorilor pentru
ecotaxie de a recunoaşte o serie de determinanţi specifici celulelor endoteliale care
căptuşesc vasele sanguine ale organelor respective.
 Receptorii pentru antigen ai limfocitelor B au aceiaşi specificitate pentru antigen ca
şi imunoglobulinele pe care le vor sintetiza şi secreta după activare. Un limfocit B are pe
suprafaţa sa aproximativ 105 receptori cu specificitate pentru un singur epitop, epitop care
va fi recunoscut deoarece celula este educată în acest sens.
 Majoritatea limfocitelor au ca receptor de antigen, molecula de IgM şi IgD. Doar 10%
dintre limfocitele B au pe suprafaţă molecule de IgG exprimate sub formă de receptori
pentru antigen. La nivelul mucoaselor digestive şi respiratorii majoritatea limfocitelor au
ca receptori pentru antigen molecule de IgA sau IgE.
 Receptorii pentru complement (CR) sunt structuri de pe membrana limfocitelor B
capabile să interacţioneze cu proteinele rezultate din clivarea sistemului
complement. Aceste structuri au multiple funcţii în reglarea mecanismelor de acţiune a
sistemului complement. Au fost evidenţiaţi trei receptori specifici notaţi CR1, CR2 şi
CR3. Cel mai studiat este receptorul CD1 care leagă fragmentele C1q, C3b şi C4b. Acest
receptor este un complex macromolecular glicoproteic de 60 - 70 kD, care conţine
aproximativ 23% acid uronic şi 22% galactozamină. Fixarea componentelor sistemului
complement la receptorii CR exprimaţi pe limfocitele B face posibilă identificarea
microscopică a acestor celule prin tehnica de rozetare Eritrocit-Anticorp-Complement.
 Receptorii pentru fragmentul cristalizabil al moleculelor de imunoglobulină.
Majoritatea limfocitelor B exprimă pe suprafaţa lor receptori pentru fragmentul
cristalizabil (Fc) al moleculelor de imunoglobulină. Aceşti receptori recunosc şi leagă
ultimele domenii (CH3, CH4) ale moleculei de imunoglobulină şi sunt codificaţi cu
simbolul FcR.
Limfocitul B exprimă la suprafaţă o gamă largă de receptori pentru citokine şi
receptori pentru lectine, care au în mare măsură caracteristici comune cu receptori de
acelaşi tip prezenţi şi la limfocitele T

ACTIVAREA LIMFOCITELOR B

Comparativ cu limfocitele T, care recunosc antigenul prelucrat şi prezentat într-o formă înalt
imunogenă, în asociaţie cu moleculele Complexului Major de Histocompatibilitate,
limfocitele B recunosc antigenul în forma sa nativă.
Antigenele corpusculare timodependente sunt prelucrate, iar epitopii lor sunt prezentaţi pe
suprafaţa macrofagului. Aceştia vor fi recunoscuţi de către limfocitele B şi limfocitele T
helper, care sintetizează interleukina 2, cu efect stimulator asupra proliferării şi diferenţierii
limfocitelor B.
Semnalul principal de activare este primit de la antigen, prin imunoglobulinele de
membrană din clasele IgM şi IgD care au funcţie de receptori pentru antigen. Ulterior se
exprimă şi receptori pentru citokine, care fac posibil ca limfocitul B să primească mesaje
secundare de la diferite molecule secretate de către alte celule participante la realizarea
răspunsului imun.
Antigenele timoindependente pot activa limfocitele B printr-un mecanism asemănător.
Aceste antigene au de regulă epitopi repetitivi care leagă simultan mai mulţi receptori pentru
antigen, prezenţi pe suprafaţa membranei limfocitului şi realizează punţi moleculare între
receptori. Consecutiv legării antigenului, se declanşează semnalele de proliferare a
limfocitului.
PLASMOCITE – MORFOLOGIE. FUNCŢII. LOCALIZARE

Morfologic, plasmocitele sunt celule voluminoase, ovoidale cu diametrul de 12 - 15 μm.

Nucleul este plasat excentric şi colorat inegal, de unde şi aspectul unor spiţe de roată.
Citoplasmă este abundentă şi intens bazofilă. Ea conţine numeroase organite celulare
specializate în funcţii de sinteză şi secreţie.
Funcţii. Un plasmocit sintetizează o singură clasă de imunoglobuline, respectiv anticorpul
specific antigenului care a declanşat procesul de diferenţiere a limfocitului B iniţial.
Anticorpii produşi au aceeaşi specificitate ca şi moleculele de imunoglobuline membranare
ale clonei de limfocite B din care provin plasmocitele. Dacă pentru limfocitele B peste 90%
din moleculele de imunoglobulină sintetizate sunt depuse pe membrana celulară sub formă de
receptori pentru antigen, pentru plasmocite 90% reprezintă moleculele secretate. Capacitatea
de sinteză a plasmocitelor este foarte mare, estimându-se o rată de producere cuprinsă între
2000 şi 10000 de molecule de imunoglobulină pe secundă.
Localizare. Plasmocitele sunt rar prezente în circulaţie. Ele sunt concentrate în medulara
limfonodurilor, pulpa roşie splenică, în ţesuturile limfoide asociate sistemului digestiv
(GALT) şi respirator (BALT), dar şi în sinusoidele măduvei osoase.

CELULELE K

 Celulele NK (Natural Killer - ucigaşe native) sunt celule prezente în principal în

circulaţie şi în organele limfoide. Au ca origine o populaţie limfocitară distinctă,
denumită limfocite mari granulate (LGL - large granular lymphocytes).
Principala caracteristică morfologică a acestor celule este prezenţa în citoplasmă a
granulaţiilor azurofile. S-a demonstrat că aproximativ 75% din celulele LGL devin celule
NK cu funcţii specifice. Probabil ipoteza cea mai realistă privind evoluţia celulelor NK, este
cea legată de originea acestor celule în linia celulară limfoidă, respectiv o a treia clasă
diferenţiată în stadiul pretimic.

MORFOLOGIE
Examenul microscopic nu permite o diferenţiere netă a celulelor NK de restul limfocitelor.
Celulele NK se aseamănă cu limfocitele mari. Nucleul este sferic iar citoplasma abundentă,
cu numeroase granulaţii azurofile.
Celulele NK prezintă markeri comuni cu limfocitele T (CD2, CD8), cu mielomonocitele
(CD11) şi celulele LGL (CD3). De asemenea, celulele NK prezintă receptori pentru Fc şi
receptori pentru eritrocitele de oaie.
Celulele NK se găsesc în majoritatea ţesuturilor şi organelor. În ţesuturile limfoide sunt
prezente în special în centrii germinativi, mai frecvent în splină şi mai rar în limfonoduri.

FUNCŢII
Celulele NK recunosc şi leagă spontan celula ţintă, pe care o distrug printr-un mecanism
litic asemănător celui existent la limfocitele T citotoxice.
Gradul de funcţionalitate al celulelor NK este influenţat de o serie de factori: determinismul
genetic, specia, vârsta, starea de întreţinere la care se adaugă efectul unor citokine. Astfel s-a
demonstrat că interleukina 2 şi interferonul activează funcţional celula NK. O serie de
prostaglandine, în special prostaglandina E-α activează maturarea precursorilor NK.

CELULELE K
 Celulele K (Killer - ucigaş) reprezintă cel de al doilea tip de celule ucigaşe. Au origine
în celula NK.
Sunt teorii care susţin că celulele K şi NK sunt identice, ambele tipuri de celule având
receptorilor Fc. S-a demonstrat însă că, la purceii nou-născuţi, celulele K apar mai timpuriu
decât cele NK şi se distribuie diferit în organele limfoide. De asemenea, interferonul activează
numai funcţiile celulelor NK nu şi pe cele ale celulelor K.

MORFOLOGIE
Din punct de vedere morfologic, nu se poate face o distincţie între celulele NK şi K. Celulele
K sunt celule mari, cu citoplasmă abundentă, bogate în granulaţii azurofile. Ele exprimă
net la suprafaţă receptorul pentru Fc.

FUNCŢII
Celulele K sunt prezente în circulaţie şi în organele limfoide secundare la indivizi
neimunizaţi. Ele pot liza prin mecanisme citotoxice celule ţintă care au fixat pe suprafaţa lor
molecule anticorp. Fenomenul se numeşte citotoxicitate mediată celular dependentă de
anticorp sau ADCC (Antibody - Dependent - Cellular - Cytotoxicity).
Pentru realizarea acestui mecanism litic este necesar ca la suprafaţa celulei ţintă să se lege
molecule de imunoglobuline specifice, prin intermediul fragmentului de legare a antigenului
(Fab). Celulele K se fixează la celula ţintă prin fragmentul cristalizabil Fc al moleculei
anticorp. Se poate afirma că celulele K atacă orice ţintă la care s-au ataşat specific molecule
anticorp.
Pentru a declanşa mecanismele litice este necesar ca la celula ţintă să fie fixate aproximativ
100 de molecule de imunoglobulină G. Excesul de anticorpi poate duce la inhibarea
procesului litic. Intervenţia celulelor K are loc în fazele timpurii de sinteză a anticorpilor
specifici, respectiv în perioada comutării sintezei de la moleculele de IgM la cele de IgG.
Odată cu creşterea titrului de anticorpi, activitatea celulelor K este preluată de alte mecanisme
de apărare, respectiv citotoxicitatea mediată de limfocitele T citotoxice la care se adaugă
intervenţia sistemului complement.
 Curs 7

CELULELE SISTEMULUI IMUNITAR

MONOCITE - MACROGAGE
După o evoluţie scurtă la nivelul măduvei osoase prin stadiile de monoblast şi promonocit,
fagocitele mononucleare trec în circulaţia sanguină sub formă de monocit. Rămân în
acest stadiu aproximativ 20-24 de ore, în căutarea unui focar inflamator. În absenţa acestuia,
ele migrează aleatoriu într-un ţesut, unde devin macrofage.

Pătrunderea macrofagelor în ţesuturi este controlată de receptorii de adeziune, care

interacţionează cu liganzii caracteristici ţesutului respectiv.
 Macrofagele au denumiri diferite funcţie de ţesutul în care are loc maturarea celulei:
- macrofagele din splină şi limfonoduri reprezintă macrofage libere şi fixe
- macrofagele din ficat sunt reprezentate de celulele Kupffer
- macrofagele de la nivelul epiteliilor sunt denumite celule Langerhans
- macrofagele din ţesutul osos sunt numite osteoclaste
- macrofagele din sistemul nervos reprezintă celulele microgliale
- macrofagele de la nivelul peritoneului şi al plămânului sunt denumite
macrofage peritoneale şi alveolare.

MORFOLOGIE ŞI ULTRASTRUCTURĂ
 Monocitele sunt celule cu diametrul de aproximativ 12 - 18 μm cu nucleu în formă de
potcoavă şi citoplasmă abundentă cu granulaţii.
 Macrofagele prezintă diferenţieri morfologice corelate cu natura ţesuturilor unde s-au
cantonat, iar o prezentare morfologică se poate face pe baza unor caractere comune.
Dimensiunile macrofagelor sunt variabile, cu diametre cuprinse între 50 şi 220 μm.

Nucleul rotund sau oval este dispus central. În urma activării celulei, nucleul poate dobândi
aspect de potcoavă şi se plasează la periferia celulei.
Citoplasma este abundentă şi conţine granulaţii mari. Conţin peroxidaze şi hidrolaze acide
substanţe care reprezintă principala armă de distrugere intracelulară a materialului fagocitat.
Marginile macrofagelor sunt neregulate cu prelungiri denumite voaluri hialoplasmatice,
care tind să ajungă la particulele fagocitabile. Peretele celular prezintă microvili proeminenţi
care asigură o aderenţă crescută la substraturile celulare.
Pe suprafaţa macrofagelor se găsesc diferite tipuri de receptori. Cei mai numeroşi sunt
receptorii pentru Fc al moleculei de IgG. Molecula de IgG se cuplează mai întâi de
receptorii pentru Fc ai macrofagului şi ulterior poate să reacţioneze cu antigenul. În timpul
fagocitozei, receptorii pentru Fc dispar şi reapar după 7 - 20 de ore. În număr semnificativ
sunt şi receptorii pentru Fc al moleculei de IgE. Macrofagele alveolare au un numar mare
de receptori pentru Fc al moleculei de IgA. Receptorii pentru complement sunt în
principal cei pentru fragmentele C5a şi C3b. Macrofagele au şi receptori pentru proteine
care conţin fier ceea ce constituie o explicaţie a implicării acestor celule în metabolismul
fierului. Pe lângă receptorii pentru lectine (concanavalina A), au fost identificaţi şi
receptori pentru fibronectină cu rol în asigurarea aderenţei acestor celule la zonele de
dicontinuitate ale endoteliului vascular dar şi în ingestia particulelor opsonozate (învelite) cu
fibronectină.

FUNCŢII
Celulele sistemului fagocitar mononuclear îndeplinesc funcţii multiple, cu rol major în
derularea răspunsului imun. Teoretic, aceste funcţii pot fi grupate în funcţii fagocitare,
funcţii secretorii, funcţii citotoxice - citostatice şi funcţii reglatoare.
Funcţii fagocitare (antixenice)
Macrofagele asigură alături de granulocite prima linie de apărare la invadarea organismului
de structuri non-self, majoritatea de natură microbiană.
Mecanismul fagocitar presupune o seleţie controlată de interacţiunea dintre membrana
celulară a celulei fagocitare şi suprafaţa particulei care urmează a fi înglobată.
Particulele mici (0,1 μm) solubilizate în mediu sunt înglobate prin pinocitoză, iar cele mai
mari sunt înglobate prin fagocitoză propriu-zisă.
Secvenţa de realizare a fagocitozei presupune realizarea următoarelor etape: chemotaxia,
ataşarea particulei la suprafaţa macrofagului, emiterea de pseudopode şi înglobarea
intracitoplasmatică a particulei. Procesul continuă cu formarea fagozomilor şi fuzionarea
acestora cu lizozomii având ca rezultat constituirea fagolizozomilor în care are loc liza
intracelulară a particulei.

Mecanismul de iniţiere a fagocitozei realizată de către macrofage se poate diferenţia pe baza

intervenţiei moleculelor de imunoglobulină cu sau fără asocierea sistemului complement. Din
acest punct de vedere pot fi diferenţiate două modalităţi de fagocitare:
 Fagocitoză imună sau fagocitoză opsonică determinată de formarea complexului
antigen-anticorp prin legarea particulei care urmează a fi fagocitată, respectiv a
antigenului microbian, la molecula de imunoglobulină specifică acestuia. Complexul
antigen - anticorp care se fixează la receptorul Fc existent pe suprafaţa macrofagului.
Dacă la complexul antigen - anticorp se asociază sistemul complement, legarea la
nivelul macrofagului se face prin intermediul receptorului pentru complement (CR).
Fagocitoza imună este mediată de receptorii specifici prezenţi la nivelul fagocitului.
 Fagocitoză neimună declanşată de interacţiunea iniţială dintre particulă şi fagocit,
interacţiune condiţionată de forţe ionice. Procesul de legare se realizează printr-un
proces selectiv, dar nespecific. Astfel sunt ingerate particulele de latex, de carbon,
moleculelel agregate de albumină, etc.
Macrofagele au un echipament enzimatic deficitar, comparativ cu granulocitele, de aceea
degradează parţial antigenul cu protejarea epitopilor. După digestie, epitopii sunt exprimaţi
la suprafaţa macrofagului şi prezentaţi limfocitelor T şi B care îi vor recunoaşte specific.
La animalele imunizate (care au avut un contact anterior cu acelaşi antigen), macrofagele
primesc un semnal activator eliberat de limfocitele T, denumit factorul de activare a
macrofagelor (MAF - macrofage activating factor). Acesta induce exarcebarea funcţilor
celulare, macrofagele activate astfel fiind denumite şi macrofage furioase. Activarea
determină apariţia unor modificări morfologice, tip creştere în volum, dantelarea accentuată a
marginilor celulare, creşterea aderenţei şi a activităţii enzimatice. Activarea macrofagelor
poate fi indusă şi nespecific, respectiv fără intervenţia factorului de de activare. O astfel de
activare realizează substanţe de genul endotoxinelor bacteriene, fragmente de perete celular
bacterian, ARN viral sau diverşi adjuvanţi.
Dacă la receptorii Fc prezenţi la suprafaţa macrofagelor se fixează molecule de
imunoglobulină, acestea pot fixa mult mai rapid şi mai energic antigenul. Fenomenul este
numit armare, iar magrofagele echipate astfel sunt denumite macrofage armate.

Funcţii secretorii
Funcţia secretorie a monocitelor şi macrofagelor constă în sinteza şi eliberarea în mediul
înconjurător a peste 50 de compuşi de secreţie, cu structură chimică foarte variată, care
îndeplinesc funcţii multiple în derularea răspunsului imun. Compuşii de secreţie pot fi
rezultatul unei sinteze active sau compuşi preformaţi, prezenţi în citoplasma macrofagului şi
eliberaţi în urma unor stimuli externi:
 enzime implicate în realizarea răspunsului imun - lizozim, lipaze, fosfolipaze,
hidrolaze acide, etc. Lizozimul are efect antineoplazic, prin acţiunea sa directă asupra
membranei celulelor tumorale. Nivelul lizozimului seric reprezintă o reflectare a
activităţii fagocitare a macrofagelor.
 componentele sistemului complement. Nivelul componentelor C3a, C3b, Bb, C9,
factorilor B şi Dreflectă buna funcţionalitate a macrofagelor.
 factori reglatori ai răspunsului imun de tipul citokinelor fiind demonstrate
capacitatea de sinteză în cazul interleukinelor 1 şi 6, a factorului de necroză a
tumorilor (TNF = tumor necrosis factor), a interferonului γ sau a eritropotinei. Un alt
grup de compuşi de secreţie este cel al compuşi neproteici din categoria
prostaglandinelor şi leucotrienelor (lipide biologic active).
 factor stimulator al diviziunii fibroblastelor şi concomitent al biosintezei de
colagen, favorizând procesul de reparaţie tisulară consecutiv unui proces inflamator.

Funcţii citotoxice-citostatice
Activitatea citostatică se manifestă prin blocarea multiplicării unei celule ţintă ca un prim
efect al acţiunii macrofagelor, în general asupra celulelor canceroase. Efectul citostatic este de
scurtă durată (10-20 ore) şi este înlocuit de activitatea citotoxică. Pentru declanşarea funcţiei
citostatice este necesar un contact direct între celula ţintă şi macrofag.
Macrofagele îşi pot exprima activitatea citotoxică diferenţiat, fapt ce a permis evidenţierea a
două mecanisme - citotoxicitate specifică şi citotoxicitate nespecifică.
  Citotoxicitatea specifică, influenţată de limfocitele T, se realizează prin intermediul
unor anticorpi anti celula-ţintă. Pentru realizarea acestui tip de citotoxicitate
dependentă de anticorp este necesar un contact intim între macrofag şi celula ţintă.
Segmentul Fc al moleculelor de imunoglobulină fixate pe celula ţintă este recunoscut
de către macrofag, prin intermediul receptorilor pentru Fc. Punţile moleculare între
macrofag şi celula ţintă favorizează un contact strâns şi transferul unor factori litici.
 Citotoxicitatea nespecifică se poate realiza datorită prezenţei unor factori stimulatori
neimunoglobulinici recunoscuţi de macrofage pe celula ţintă. Citotoxicitatea
nespecifică presupune distrugerea unor celule îmbătrânite sau transformate în sens
patologic, care sunt recunoscute în urma emiterii unor semnale chimice adecvate.

Funcţii reglatoare
Macrofagele păstrează intacţi epitopii antigenelor fagocitate şi îi prezintă limfocitelor într-
o formă înalt imunogenă. În acest fel se creează stocuri de epitopi care la o anumită
concentraţie permit declanşarea răspunsului imun. Prin prezenţa lor, epitopii stocaţi în
fagolizozomii macrofagului, au rolul în evitarea toleranţei imunologice de „zonă joasă”,
determinată de insuficienţa stimulului antigenic. Reţinerea epitopilor şi eliberarea lor treptată,
evită suprastimularea antigenică a limfocitelor şi apariţia toleranţei de „zonă înaltă”.

CELULE DENDRITICE
 Celulele dendritice sunt celulelor accesorii ale răspunsului imun, cu origine în seria
celulară monocitar - macrofagică. Particularităţile lor morfologice şi antigenice indică o
evoluţie independentă de cea a monocitelor. Sunt celule care se găsesc în proporţie
foarte redusă în ţesuturile organismului şi izolarea lor se bazează pe proprietatea de a
adera un timp limitat (aproximativ 24 de ore) la suprafeţe. În organele limfoide
populează ariile T dependente.

MORFOLOGIE
Celulele dendritice sunt celule cu formă neregulată, cu multiple proeminenţe
citoplasmatice care dau celulei un aspect particular, fiind denumite şi celulele interdigitate.
Nucleul este oval sau neregulat, cu o citoplasmă bogată în mitocondrii şi reticul
endoplasmatic neted. Numărul poliribozomilor este redus ca şi reticulului endoplasmatic
rugos.
Celulele dendritice nu exprimă receptori pentru Fc sau sistemul complement, dar numărul
antigenelor Complexului Major de Histocompatibilitate de clasa I şi II este foarte mare, ceea
ce face posibilă ataşarea la limfocitele T.
FUNCŢII
Celulele dendritice se caracterizează prin capacitatea de stimulare a limfocitelor T, prin
prezentarea antigenului în asociere cu moleculele CMH, într-o formă amplificată. Astfel,
celulele dendritice pot fi considerate celule prezentatoare de antigen (APC - Antigen
Presenting Cells), care participă la cooperările celulare necesare declanşării răspunsului imun
specific.
Sunt celule care nu au funcţii fagocitare, iar spre deosebire de macrofage, au o capacitate
redusă de a sintetiza citokine (interleukina 1 şi 6).
 Curs 8

CELULELE SISTEMULUI IMUNITAR

GRANULOCITE
 Celulele sistemului fagocitar polimorfonuclear denumite şi granulocite reprezintă o
populaţie celulară capabilă să fagociteze particule non-self de dimensiuni mai reduse.
Numele acestor celule este determinat de prezenţa în citoplasmă a unor granulaţii
observabile la miscroscop, ce conţin substanţe toxice pentru agenţii patogeni.
Granulocitele sunt divizate în trei populaţii distincte - neutrofile, eozinofile şi bazofile – care
prezintă următoarele caracteristici comune:
 prezintă un nucleu polilobat sau polimorf (celule polimorfonucleare), lobii fiind uniţi
între ei prin filamente de cromatină
 au în citoplasmă două tipuri de granulații: granulații primare nespecifice, comune
tuturor celulelor polinucleare, bogate în hidrolaze și peroxidaze și granulații
secundare specifice pentru fiecare tip de celule, cu proprietăţi sau afinităţi tinctoriale
diferite, pe baza cărora pot fi diferenţiate şi identificate granulocitele
 au o durată de viață mai scurtă decât cea a monocitelor și limfocitelor
 sunt produse în mod constant și mai rapid decât alte celule imune
 intervin în număr mai mare în timpul unei infecții.

NEUTROFILE
 Neutrofilele sunt cele mai abundente celule în fluxul sanguin, reprezentând 60 -70% din
totalul leucocitelor. Neutrofilele sunt recunoscute după nucleul unic polilobat. Durata
lor de viață este de aproximativ 24 ore. Neutrofilele sunt prin excelenţă celule fagocitare,
cu rol major în apărarea antimicrobiană și în inflamația acută. Neutrofilele sunt celule cu
dimensiuni variabile (12-15 μm) şi nucleu alcătuit din 2-6 lobuli uniţi prin filamente de
cromatină.

 Citoplasma neutrofilelor include două tipuri de granulaţii: granulaţiile primare,

azurofile care conţin mieloperoxidază, hidrolaze acide, lizozim şi proteine cationice,
granulaţiile secundare specifice, de dimensiuni mici (0,3 - 0,8 μm), împrăştiate în
citoplasmă, bogate în lactoferitină, lizozim şi o proteină liant la vitamina B12.
Rezervele mari de glicogen intracitoplasmatic permit neutrofilului o bună funcţionare în
condiţii de anaerobioză.
Neutrofilele sunt distribuite în proporţii diferite în sânge şi în ţesuturi. Formele mature pot fi
împărţite într-o populaţie circulantă și o populaţie marginală aderentă la endoteliile
vasculare și aduse în circulație în funcție de nevoi. În circulaţia sanguină neutrofilele sunt
prezente 10-15 ore, apoi trec în ţesuturi, unde rămân aproximativ 3-4 zile.
 Membrana neutrofilă are o importanță esenţială, deoarece conține receptori care
detectează mediatori inflamantri și molecule de aderenţă implicate în preluarea
semnalelor antigenice în răspunsuri celulare.
 Funcția neutrofilelor este de apărare nespecifică a organismului, fiind implicate în
lupta antibacteriană (ele constituie prima barieră de apărare împotriva unui agent
patogen invaziv). Această funcție este activată de proprietățile neutrofilelor: mobilitate,
diapedeză (migrare in afara vaselor de sânge închise), chimiotaxie și fagocitoză:
 mobilitatea asigură neutrofilelor capacitatea de a realiza o redutabilă barieră de
protecţie a organaismului animal în faţa invaziei microbiene.
 diapedeza permit neutrofilelor părăsirea fluxul sanguin trecând între celulele
endoteliale. Aceste fenomene sunt asigurate de citokine secretate la locul infecției, în
special interleukina 8 (IL-8) care activează neutrofilele și moleculele de aderență.
 chimiotaxia asigură deplasarea neutrofilele către zona de inflamație. În
chimiotaxie este implicată IL-8 secretată de monocite și anumite fracții ale
complementului, în special prin inducerea unei reorientări a citoscheletului și a
organitelor celulare.
 fagocitoza permite neutrofilelor să distrugă agenți străini, în special bacteriile.
Acțiunea mieloperoxidazei din granulațiile azurofile conferă neutrofilelor activitate
bactericidă, care le permite să distrugă bacteriile fagocitate.

EOZINOFILE
 Eozinofilele reprezintă aproximativ 3-7% din totalul populaţiei granulocitare. Au un timp
de înjumătățire în sângele circulant de 4 până la 5 ore, apoi trec în țesuturi (piele,
plămâni, tract digestiv), unde rămân 8-10 zile. Proporția eozinofilelor în țesuturi este de
100 de ori mai mare decât cea a sângelui. Eozinofilele sunt celule cu diametrul cuprins
între 10 şi 15 μm şi nucleu bilobat.

 Citoplasma include granulații specifice, voluminoase cu o matrice granulară care în

prezenţă de eozină se colorează roșu-portocaliu, astfel încât sunt numite şi granulaţii
eozinofile. Granulațiile conțin o peroxidază (diferită de mieloperoxidaza neutrofilelor
sau monocitelor), glucoronidază, ribonuclează și hidrolaze acide.
 Membrana plasmatică a eozinofilelor conţine receptori multiplii pentru fragmentul Fc,
pentru complement (componenta C3b) şi pentru interleukine (IL2, IL3, IL5).
 Funcția eozinofilelor este de a participa împreună cu alte celule la reacțiile de
hipersensibilitate imediată și întârziată.
Eozinofilele au capacitate de fagocitoză mai slabă decât neutrofilele, manifestată asupra unor
bacterii, fungi dar în special la nivelul complexelor antigen-anticorp. Eozinofilele sunt
implicate în principal în distrugerea paraziților de mari dimensiuni (în special protozoare
și helminți) care nu pot fi eliminaţi prin fagocitoză. Prin intermediul proteinelor cu greutate
moleculară mare conținute în cristaloizii granulațiilor, eozinofilele perforează membrana
parazitului printr-un mecanism de distrucţie celulară, numit exocitoză: granulaţiile migrează
către membrana celulară şi descarcă conţinutul antimicrobian în învelişurile parazitului. Astfel
se poate explica de ce în infestaţiile cu helminţi apare o eozinofilie accentuată la nivel
intestinal, iar în jurul parazitului se pot forma granuloame eozinofilice.
Eozinofilele reprezintă şi sursa unor procese cu rol major în declanşarea unor stări de
hipersensibilitate. Astfel proteina bazică majoră, proteină cationică capabilă să lege şi să
inactiveze heparina, este responsabilă de lezarea epiteliului gastro-intestinal în alergii
alimentare sau lezarea epiteliului bronşic în astmul bronşic alergic.

BAZOFILE
 Bazofilele sunt cele mai puţin numeroase celule polimorfonucleare (maxim 1%),
distribuite predominant tisular (cu excepţia ţesutului conjunctiv). Sunt cele mai mari
granulocite, cu un diametru cuprins între 15 şi 20 μm. Au o durată de viaţă de 3-4 zile.

Bazofilele au nucleu bilobat, mascat de numerooase granulaţii specifice omogene, formate

din mici granule dense, de culoare violet, care conţin histone, peroxidază, dehidrogenază şi
alte enzime cu rol de mediatori implicaţi în declanşarea unor stări de hipersensibilitate.
 Membrana bazofilelor prezintă numeroşi receptori celulari cu înaltă afinitate pentru
fragmentul Fc al imunoglobulinelor de tip IgE. Legarea la aceşti receptori declanşează
degranularea bazofilelor prin care se elimină numeroşi mediatori activi.
 Funcția. Bazofilele au funcţii fagocitare reduse, intervenţia lor în procesele de apărare
imună nespecifică, de tip inflamator, manifestându-se în special la reacţii anafilactice ale
hipersensibilităţii de tip imediat. Legarea la receptorii celulari ai moleculelor de IgE este
urmată de degranularea bazofilelor în cursul căruia sunt eliminaţi mediatori activi ai
hipersensibilităţii.
FAGOCITOZA - ETAPE ŞI MECANISME
 Fagocitoza este un mecanism complex derulat în mai multe etape, prin care sistemul
imunitar interpune o barieră de apărare în calea agenţilor microbieni pătrunşi în organism.
Cel mai bine cunoscut mecanism de fagocitoză este cel realizat în cazul bacteriilor.
Fagocitoza bacteriilor se realizează în două momente distincte:
- realizarea unei prime bariere fagocitare cu acţiune imediat după invazia germenilor
dincolo de poarta de intrare în organism, în care intervin în principal neutrofilele.
- realizarea celei de a doua bariere de apărare prin mecanisme fagocitare asigurate
ulterior de către magrofage care au rolul de a elimina germenii ce au supravieţuit după
intervenţia neutrofilelor.
Procesul de fagocitoză realizat de către ganulocitele neutrofile este în linii mari asemănător cu
cel realizat de macrofage. Recunoaşterea şi fagocitarea materialului non-self, în special al
bacteriilor poate fi structurată în următoarele etape: chemotaxia, aderarea, ingestia
(endocitoza) şi digestia.
 Chimiotaxia reprezintă capacitatea fagocitelor de a recunoaşte şi de a răspunde la un
gradient chimic adecvat, cu o deplasare orientată. Mediatorii care influenţează acest
proces au origine variată şi reprezintă molecule care induc migrarea direcţionată a
fagocitelor. Aceste molecule denumite şi factori chimiotactici sau citotaxine pot fi
produşi de natură bacteriană, complexe antigen-anticorp, lipide oxidate, produse
sintetizate şi eliberate de de către limfocitele T şi B activate, derivaţi ai cascadei de
activare a sistemului complement sau produşi ai coagulării şi fibrinolizei.
Alături de stabilirea direcţiei de deplasare a fagocitelor, chimiotaxia declanşează mărire
capacităţii de aderenţă, scăderea sarcinilor electronegative de suprafaţă şi intensificarea
metabolismului oxidativ. S-a demonstrat existenţa unor substanţe chimiotactic negative
care împiedică atracţia fagocitelor. Un rol central în grupul acestor substanţe îl au
poliglucidele bacteriene care pot bloca desfăşurarea procesului de fagocitoză.
 Aderenţa reprezintă contactul fizic dintre particula non-self şi membrana celulară a
fagocitului. În funcţie de elementele participante în procesul aderării, se pot diferenţia trei
tipuri de mecanisme de aderare:
 aderarea mediată de moleculele de suprafaţă (receptori)
 aderarea mediată de sarcinile electrice existente pe membrana fagocitului şi
învelişul particulei fagocitate
 aderarea mediată de opsoninele prezente în umorile organismului.
Fără a fi primordială, aderarea prin intermediul opsoninelor, numită în mod curent şi
opsonizare, reprezintă un mecanism important care facilitează procesul de fagocitoză. Toate
opsoninele acţionează în sensul legării particulei fagocitate la suprafaţa fagocitului şi
stimulează ingestia sa.
Cele mai active opsonine sunt moleculele specifice de imunoglobulină din clasele IgG, IgM
şi IgA precum şi peptidele derivate din fixarea complementului. Dintre peptidele derivate
din cascada de reacţii ai fixării complementului, puternice proprietăţi opsonizante are
fragmentul C3b.
 Ingestia. Contactul bacteriei cu fagocitul determină activarea structurilor
submembranare care au rol major în biomecanica fagocitelor. Dacă receptorii
fagocitului nu sunt suficient de mobili ingestia este blocată.
În urma acestor interacţiuni, fagocitul dezvoltă formarea unor pseudopode, care se
deplasează în jurul particulei fagocitabile, înconjurând-o progresiv până când extremităţile
pseudopodelor fuzionează şi particula este înglobată într-o veziculă fagocitară numită
fagozom. Odată format, fagozomul se deplasează spre interiorul celulei, prin intermediul unor
microtubuli contractili din citoplasmă şi fuzionează cu lizozomii devenind fagolizozom.
Ingestia implică interacţiuni secvenţiale între liganzii opsonici, distribuiţi omogen pe
suprafaţa bacteriei şi receptorii de pe fagocit, fenomen numit şi endocitoză.
Ingestia este un proces activ, dependent în mare parte de metabolismul fagocitului. Pentru
realizarea lui sunt necesare cantităţi mari de energie, furnizată prin glicoliză anaerobă.
 Digestia este faza care presupune degradarea particulei ingerate prin eliberarea
echipamentului enzimatic din lizozomi. Se cunosc peste 40 de enzime specifice care
pot intervenii în acest mecanism. Activarea acestor enzime are loc la un pH acid.
Procesul de digestie realizat de către neutrofile are căi metabolice distincte. Sistemul
antimicrobian predominant variază în raport cu specia organismului gazdă, cu natura
microbului fagocitat şi cu disponibilităţile fagocitului în molecule de oxigen.
În funcţie de dependenţa sau independenţa faţă de oxigen a mecanismelor prin care se
realizează digestia intracelulară, au fost descrise două sisteme majore de activitate
antimicrobiană, caracteristice tuturor celulelor fagocitare.
Sisteme antimicrobiene dependente de oxigen. Imediat după ingestia unei bacterii, în
neutrofil are loc o intensificare a proceselor respiratorii, ceea ce determină creştere
consumului de oxigen şi apariţia unor produşi intermediari, de tipul oxigenului singlet (1O2 –
oxigen molecular divalent), radicalul superoxid (O2-), radical hidroxil (HO-). Există două
tipuri majore de sisteme antimicrobiene dependente de oxigen, diferenţiate în funcţie de
asocierea sau neasocierea lor cu mieloperoxidază (MPO):
 Sistemul antimicrobian dependent de mieloperoxidază. Mieloperoxidaza este o
proteină bazică eliberată în cursul degranulării în vacuolele fagocitare. Asocirea
mieloperoxidazei cu peroxidul de hidrogen (agent puternic oxidant) şi cu in halogen
(clor în exces faţă de necesarul de mieloperoxidază sau iod adsorbit ca atare sau din
deiodarea hormonului tiroidian), determină formarea în fagolizosom a unui sistem
microbicid foarte activ. În monocite, mieloperoxidazele sunt în cantităţi comparativ
egale cu cele prezente în neutrofile. Macrofagele tisulare nu conţin mieloperoxidaze,
acestea fiind înlocuit de un sistem enzimatic în care predomină catalazele.
 Sistemul antimicrobian independent de mieloperoxidază. La unii indivizi,
indiferent de specie, s-a constatat absenţa mieloperoxidazei în neutrofile. Cu toate
acestea animalele respective nu prezintă o predispoziţie crescută la infecţii, ceea ce
demonstrează existenţa unor sisteme alternative de apărare în care sunt implicaţi
agenţi oxidanţi de tip peroxid de hidrogen, anionul superoxid, radical hidroxil şi
oxigenul singlet. Acţiunea acestor agenţi oxidanţi se manifestă prin oxidarea lipidelor
structurale, degradarea proteinelor, lezionarea ADN-ului microbian, ceea ce duce la
liza bacteriei fagocitate.
Peroxidul de hidrogen este principalul produs de reducere al oxigenului, cu efect
antimicrobian. În concentraţii mari peroxidul de hidrogen poate fi toxic pentru neutrofilele
şi celulele învecinate, toxicitate amplificată de prezenţa unor agenţi cu greutate moleculară
mică, cum este de exemplu acidul ascorbic.
Celula fagocitară este dotată cu o gamă largă de mecanisme antimicrobiene. Cel mai eficient
sistem bactericid este cel dependent de acţiunea mieloperoxidazei. Acţiunea bactericidă în
sistemul antimicrobian independent de mieloperoxidază este mai lentă.
De exemplu, o tulpină de Staphylococcus aureus este distrusă în 30 de minute, în sistemul
dependent de mieloperoxidază, comparativ cu sistemul independent în care distrugerea
aceleaşi tulpini bacteriene se realizează în 3-4 ore.
Sisteme antimicrobiene independente de oxigen. Aceste sisteme se realizează prin
intervenţia unui complex enzimatic foarte variat, la care se asociază condiţii fiziologice
incompatibile cu viaţa bacteriilor ingerate, cum ar fi mediul acid din vacuola fagocitară şi
lipsa substanţelor nutritive.
 Lizozimul este o enzimă bactericidă prezentă în granulaţiile secundare ale
neutrofilelor şi are un rol central în realizarea sistemelor antimicrobiene independente
de oxigen. Efectul lizozimului este foarte eficient în cazul peretelui bacteriilor Gram
pozitiv, la care peptidoglicanul reprezintă peste 50% din conţinutul peretelui. La
bacteriile Gram negativ, eficienţa lizozimului este mult mai scăzută deoarece
peretele bacterian conţine o cantitate mai mică de peptidoglican, mascat de lipidele
prezente la suprafaţă.
 Lactoferitina este o enzimă prezentă în special în granulaţiile secundare. Prin
acţiunea ei, lactoferitina se leagă de moleculele de fier, lipsind bacteria de fierul
necesar proceselor de multiplicare.
 Proteinele cationice (bazice) numite şi fagocitine sunt bogate în lizină şi au o intensă
activitate bactericidă. Una dintre aceste proteine este catepsina G, o enzimă
proteolitică activă faţă de numeroase specii bacteriene.
 Proteazele neutre se găsesc în granulaţiile azurofile şi au activitate antimicrobiană
la pH 7. Elastaza este cea mai cunoscută protează neutră. Ea are proprietatea de a
cliva proteine foarte diverse, solubile sau structurale, ceea ce duce la permeabilizarea
şi lezionarea peretelui bacterian.
O analiză comparativă a eficienţei sistemelor antimicrobiene dezvoltate în celulele fagocitare
indică o superioritate a sistemelor dependente de mieloperoxidază.
Uneori bacteria fagocitată poate să persiste structural şi funcţional în interiorul celulei
fagocitare. Alteori poate duce chiar la distrugerea fagocitului. Persistenţa microorganismelor
patogene în interiorul fagocitului se poate datora unor mecanisme elaborate al căror rezultat
este evitarea digestiei. Consecinţa este că agenţii patogeni respectivi produc infecţii endogene,
latente, de lungă durată, care se pot acutiza atunci când rezitenţa organisnului scade.
În unele cazuri are loc multiplicarea microorganismelor în fagocit (ex. bacterii din genul
Micobacterium, Listeria, Salmonella, Brucella etc.) iar celulele infectate acumulează mari
cantităţi de germeni.
MASTOCITE
 Mastocitele au o origine medulară, de la un precursor anterior celui al liniei
granulocitare. O perioadă mastocitele au fost confundate cu bazofile din cauza
asemănărilor morfologice: amândouă fixează coloranţii bazici, au numeroase granulaţii
bogate în heparină şi histamină, au receptori pentru imunoglobuline şi sunt implicate în
reacţiile de hipersensibilitate imediată.
Originea mastocitelor nu este pe deplin cunoscută. Sediul de generare este măduva osoasă şi
odată ajunse în circulaţie mastocitele migrează în diferite ţesuturi unde se diferenţiază în
mastocite ale ţesutului conjunctiv şi mastocite ale mucoaselor.
Mastocitele de tip conjunctiv conţin granulaţii bogate în heparină şi histamină, ceea ce
sugerează implicarea lor în reacţii de hipersensibilitate.
Mastocitele de tip mucoasă conţin mari cantităţi de leucotriene cu rol în declanşarea unor
procese inflamatorii.
 Morfologic mastocitele sunt celule ovale sau alungite cu nucleu sferic şi citoplasmă
abundentă. În citoplasmă se găsesc granulaţii care maschează nucleul. Când celula este
activată, granulaţiile sunt dispuse în formă de grilaj. Mastocitele prezintă la suprafaţă
receptori pentru moleculele de IgE şi IgG, precum şi receptori pentru diferite
fragmente ale complementului ( C3a, C3b etc.).
 Funcţii. Mastocitele sunt distribuite în diferite ţesuturi şi sunt prezente chiar în circulaţia
sanguină. Ele se găsesc în mucoasele căilor respiratorii şi digestive, în piele dar mai
ales în endoteliile postcapilare în zonele unde se produce permeabilizarea vasculară.
Această distribuţie permite mastocitelor să asigure protecţie organismului la apariţia
unor focare inflamatorii.
Modalitatea de intervenţie a mastocitelor în declanşarea proceselor inflamatorii se
materializează în eliberarea unor mediatori chimici care stimulează afluxul
granulocitelor şi al monocitelor la locul inflamaţiei. Mediatorii chimici eliberaţi din
mastocite pot fi compuşi preformaţi existenţi în granulele secretorii înainte de activarea
celulei (histamina, factori chimiotactici neutrofili, peroxidaza, heparina, serotonina etc.) sau
pot fi sintetizaţi consecutiv activării celulei (leucotriene, prostaglandine, tromboxani etc.).
S-a demonstrat că mastocitele sunt celule mobile, capabile de a efectua o deplasare dirijată
şi pot îndeplinii funcţii fagocitare.
 Curs 9

MOLECULELE SISTEMULUI IMUNITAR

MEDIATORI MOLECULARI AI RĂSPUNSULUI IMUN

Răspunsul imun mediat de molecule, denumit şi răspuns imun umoral se materializează prin
intervenţia unor molecule specifice şi molecule nespecifice faţă de antigenul inductor. Astfel,
moleculele participante la răspunsul imun umoral pot fi grupate în mediatori umorali
imunoglobulinici şi mediatori umorali neimunoglobulinici.

I. MEDIATORI UMORALI IMUNOGLOBULINICI

 Imunoglobulinele sunt macromolecule de natură proteică - glicoproteine - sintetizate în

organismul animal de către celulele plasmatice ca răspuns la pătrunderea unui antigen,
macromolecule care funcționează ca anticorpi.
Imunoglobulinele (Ig) au această denumire deoarece migrează odată cu proteinele globulare
atunci când serul imun este plasat într-un câmp electric, reprezentând fracţiunea γ-globuline.

Imunoglobulinele se găsesc în plasmă (unde reprezintă 20-23% din totalul proteinelor

plasmatice), în lichidele interstiţiale, în secreţii exocrine (salivă, lacrimi, lapte, colostru) sau
sunt ataşate pe suprafaţa limfocitelor B, granulocitelor PMN, mastocitelor, bazofilelor..., unde
au rol de receptori.

STRUCTURA DE BAZĂ A IMUNOGLOBULINELOR

Moleculele de anticorpi sunt diferite din punct de vedere structural datorită specificităţii de
combinare corespunzătoare multitudinii de epitopi existenţi în natură. Această diversitate
structurală a constituit un obstacol major în stabilirea unui model structural general. Soluţia a
fost găsirea unei surse de molecule anticorp omogene, care să aibă specificitate unică nu faţă
de un antigen - care de regulă este un mozaic de epitopi - ci faţă de un singur epitop.
Sursa naturală de imunoglobuline identice din punct de vedere structural a reprezentat-o
mielomul multiplu sau plasmocitomul, o afecţiune de tip tumoral, iniţiată în măduva osoasă
şi care produce molecule de imunoglobulină identice.
Unitatea structurală de bază a moleculei de imunoglobulină este de tip monomeric. Ea este un
tetrapeptid cu formula H2L2, rezultat prin asocierea a patru lanţuri polipeptidice: două
lanţuri grele H (Heavy) identice şi două lanţuri uşoare L (Light) identice.
Fiecare tip de lanţ este o secvenţă de aminoacizi care prezintă o extremitate amino (–NH2) şi o
extremitate carboxil (–COOH).
 Lanţurile grele H sunt alcătuite din aproximativ 450 aminoacizi şi au o greutate
moleculară de 50 - 70 kD.
 Lanţurile uşoare L includ 216 aminoacizi, având o greutatea moleculară de 20 - 25 kD.
Lanţurile grele şi lanţurile uşoare sunt menţinute împreună prin punţi sau legături disulfidice
(–S–S–) intercatenare dar şi prin legături necovalente. Totodată, în interiorul fiecărui tip de
lanţ polipeptidic sunt legături disulfidice intracatenare. Prezenţa legăturilor disulfidice,
stabilite la nivelul resturilor de cisteină din fiecare secvenţă de aminoacizi, asigură
configuraţia tridimensională a moleculei şi funcţionalitatea ei. Pe ansamblu, molecula
monomerică de imunoglobulină are aspectul literei Y.

Fiecare lanţ polipeptidic este o serie de regiuni reprezentate de secvenţe relativ similare de
aproximativ 110 aminoacizi fiecare. În funcţie de variabilitatea secvenţei de aminoacizi
constituenţi, pe fiecare lanţ sunt regiuni variabile amplasate spre extremitatea -NH2 a
lanţurilor polipeptidice, în care secvenţa de aminoacizi este diferită de la o structură la alta şi
regiuni constante, în care secvenţa de aminoacizi are o variabilitate foarte scăzută. Astfel:
- fiecare lanţ uşor L are o regiune variabilă VL şi o regiune constantă CL
- fiecare lanţ greu H are o regiune variabilă VH şi trei până la patru regiuni constante,
notate CH1, CH2, CH3 şi C4.
Între regiunile contante CH1 şi CH2 de pe lanţurile grele există o secvenţă de 15 aminoacizi
care reprezintă regiunea balama.
 Regiunea balama este amplasată la jumătatea fiecărui lanţ greu, în zona în care braţele
moleculei de imunoglobulină au forma Y. Ea include legături disulfidice intercatenare şi
asigură o mare flexibilitate moleculei de imunoglobulină şi o geometrie variabilă care
condiţionează funcţionalitatea moleculei. Absenţa regiunii balama determină rigiditatea
structurii moleculare, o conformaţie în forma literei T şi alterarea funcţiilor specifice.
O moleculă de anticorp are patru regiuni variabile situate la capetele celor două „brațe” spre
extremităţile -NH2. Asocierea dintre regiunea variabilă al lanţului greu (VH) şi regiunea
variabilă adiacentă de pe lanţul uşor (VL) determină o regiune hipervariabilă numită şi
regiune determinantă complementar (CDR) deoarece forma ei este complementară cu cea
a unui antigen. Secvenţele de aminoacizi din această regiune reprezintă situsul de combinare
cu antigenul sau paratopul, prin care molecula de anticorp recunoaşte şi leagă specific
antigenul. Astfel, o moleculă de imunoglobulină are două situsuri de legare a
antigenului, unul la capătul fiecărui braţ.
Cele două situsuri de combinare ocupă o suprafaţă de aproximativ 1000 Å2 din cei 70000 Å2
ai unei molecule de imunoglobulină. Aceste două situsuri sunt identice dar destinate unor
epitopi diferiţi, de unde posibilitatea legării a două molecule de antigen la un anticorp.

CONFORMAŢIA ŞI STRUCTURA SPAŢIALĂ A IMUNOGLOBULINELOR

Imaginea tridimensională a moleculei de imunoglobulină ilustrează o structură mult mai
complexă, în care lanţurile polipeptidice sunt torsionate şi pliate prin intermediul punţilor
disulfidice, formând zone compacte cu aspect globular tip buclă, numite domenii.
Domeniile sunt legate între ele prin scurte segmente polipeptidice liniare.

Pe fiecare lanţ uşor sunt două domenii - un domeniu variabil VL corespunzător regiunii
variabile şi un domeniu constant CL corespunzător regiunii constante.
Pe fiecare lanţ greu sunt patru până la cinci domenii - un domeniu variabil VH corespunzător
regiunii variabile şi trei sau patru domenii constante CH1, CH2, CH3, C4 corespunzătoare
regiunilor constante de pe lanţ.
Stabilizarea unui domeniu este asigurată prin legături de tip trans cu domeniul omolog din
lanţul opus şi prin legături de tip cis cu domeniul vecin de pe acelaşi lanţ.
Agenţii reducători şi enzimele au capacitatea de a rupe legăturile disulfidice, scindând astfel
molecula de imunoglobulină în fragmente separate. Fragmentele de imunoglobulină generate
sub acţiunea proteazelor s-au dovedit utile în înţelegerea relaţiilor structură-funcţie.
Papaina scindează molecula de imunoglobulină la nivelul regiunii balama formându-se două
fragmente identice notate Fab (Fragment antigen binding) şi un fragment notat Fc
(Fragment cristalizabil).

Fragmentele Fab (ramurile formei Y) conţin lanţurile uşoare L şi jumătatea amino-terminală

(-NH2) a fiecărui lanţ greu H. În fragmentele Fab sunt incluse domeniile VH, VL, CH1 şi CL.
Fragmentul Fc (trunchiul formeiY) este format din jumătăţile carboxi-terminale (–COOH)
din fiecare lanţ greu H unite prin punţi disulfidice intercatenare. Astfel, domeniile incluse în
fragmentul Fc sunt CH2, CH3 şi eventual CH4.
Scindarea moleculei de imunoglobulină poate fi dirijată şi transversal, rezultând fragmentul
Fv (variabil) format din regiunile VL şi VH, separat de regiunile CL şi CH1.
Fragmentele Fab şi Fc reprezintă sediul dualităţi funcţionale a moleculei de imunoglobulină,
deoarece Fab leagă specific antigenul, iar Fc prezintă antigenul fixat celulelor specializate
pentru neutralizarea lui. În plus, fragmentul Fc permite interacţiunea moleculei de
imunoglobulină cu proteinele sistemului complement, prin intermediul unui situs de legare
plasat la nivelul domeniului CH2. Moleculele de imunoglobulină au o perioadă de catabolizare
diferită, denumită perioadă de înjumătăţire. Zona responsabilă pentru controlul catabolizării
imunoglobulinelor este la nivelul fragmentului Fc, respectiv pe domeniul CH2.
Legarea antigenului la situsul combinativ al imunoglobulinei induce o serie de modificări
conformaţionale: fragmentul Fab se roteşte în zona regiunii balama, iar fragmentul Fc rămâne
expus. Astfel sunt activate o serie de funcţii la nivelul fragmentului Fc: capacitatea de activare
a complementului, capacitatea de fixare a moleculei la receptorii pentru Fc existenţi pe celule.
Declanşarea acestor modificări conformaţionale este indusă de semnale transmise longitudinal
prin interiorul moleculei, de la nivelul regiunilor hipervariabile către fragmentul Fc.
HETEROGENITATEA MOLECULELOR DE IMUNOGLOBULINE
Moleculele de imunoglobulină prezintă o mare diversitate structurală raportată la succesiunea
aminoacizilor din regiunile hipervariabile dar şi din regiunea constantă. Această diversitate se
explică prin numărul mare de epitopi existenţi în natură, care induc sinteza moleculelor
anticorp. Pornind de la nivelul componentelor structurale ale moleculei de imunoglobulină se
pot defini trei variante de heterogenitate.
 Heterogenitatea izotipică (isos - acelaşi) defineşte variantele biochimice ale moleculelor
de imunoglobulină, variante comune pentru toţi indivizii unei specii, ca rezultat a
variaţiilor de structură a regiunii constante de pe lanţurile grele H şi uşoare L. Aceste
variante biochimice ale moleculelor se comportă ca antigene dacă sunt inoculate în
organismul altor specii.
Lanţul greu H prezintă cinci tipuri antigenice distincte, notate cu γ, μ, α, δ şi ε, care
determină 5 clase de imunoglobuline: IgG, IgM, IgA, IgD şi IgE. Lanţurile H ale claselor de
imunoglobuline prezintă mari diferenţe de ordin biochimic între domeniile echivalente,
mergând până la aproximativ 60% din totalul aminoacizilor.
Lanţul uşor L are doar două variante antigenice notate κ şi λ, prezente în toate clasele de
imunoglobuline. O moleculă de imunoglobulină are fie două lanţuri L de tip κ, fie două
lanţuri L de tip λ. Izotipurile lanţului L nu influenţează funcţia de legare a antigenului, acelaşi
antigen putând fi legat de oricare dintre cele cinci clase de imunoglobuline. Determinanţii
antigenici de izotip ai unei clase de imunoglobuline sunt comuni tuturor indivizilor unei
specii. Variantele izotipice nu sunt controlate de legile mendeliene.
În interiorul fiecărei clase de imunoglobuline sunt diferenţe ale proprietăţilor fizico-chimice şi
biologice, corespunzătoare unor subclase antigenice. Aceste variante sunt prezente în serul
normal al animalelor şi se notează cu litera clasei de imunoglobuline urmată de un număr
(exp. IgG1). Moleculele de imunoglobulină dintr-o subclasă au în comun determinanţi
antigenici specifici clasei şi determinanţi antigeni proprii fiecărei subclase. Moleculele
aparţinând unor subclase diferite de imunoglobuline sunt sintetizate de plasmocite distincte.
 Heterogenitatea alotipică (alos - altul) defineşte variantele biochimice ale moleculelor
de imunoglobuline, variante comune unor grupe de indivizi. Aceste imunoglobuline
apar ca urmare a unor modificări minore în secvenţele aminoacizilor din regiunile
constante ale lanţurilor H şi L.
Inocularea într-un organism a imunoglobulinelor provenite de la alt organism aparţinând
aceeaşi specii, determină apariţia unor anticorpi faţă de determinanţii antigenici ai
moleculelor de imunoglobulină ale donorului.
Evidenţierea fenomenului de alotipie a pornit de la studierea serul bolnavilor de artrită cronică
reumatoidă, ser în care s-au identificat imunoglobuline de tip special, denumite factor
reumatoid. Aceste molecule sunt de tip auto-anticorp, respectiv molecule IgM anti IgG.
Variantele alotipice sunt rezultatul existenţei genelor alele care codifică pentru regiunile
constante ale lanţurilor grele (CH) şi uşoare (CL). Variantele alotipice sunt controlate de
legile mendeliene. Semnificaţia variantelor alotipice ale moleculelor de imunoglobulină este
analogă celei a antigenului de grup sanguin.
 Heterogenitatea idiotipică (idios - individ) defineşte variantele biochimice omogene
ale moleculelor de imunoglobuline, produse de descendenţii unei clone de limfocite B,
care recunosc un singur epitop (determinant antigenic).
Determinanţii idiotipici sunt localizaţi la nivelul regiunilor hipervariabile ale lanţurilor H şi L.
Variantele idiotipice sunt determinate de particularităţi structurale ale situsului combinativ.
Idiotipul este rezultatul cofiguraţiei spaţiale unice a regiunilor hipervariabile de pe lanţurile
grele şi uşoare şi este caracterizat de o secvenţă unică de aminoacizi.
 Curs 10

MOLECULELE SISTEMULUI IMUNITAR

CLASE DE IMUNOGLOBULINE
Pe baza diferenței de structură din regiunea constantă a lanțurilor grele, la majoritatea
mamiferelor se pot distinge cinci clase principale de imunoglobuline, care sunt desemnate
prin abrevierile: IgG (lanț greu gama, γ), IgA (lanț greu alfa , α), IgM (lanț greu miu, μ), IgD
(lanț greu delta, δ) și IgE (lanț greu epsilon, ε). Cele cinci clase de imunoglobuline au
compoziție diferită în aminoacizi și glucide, deci au masă moleculară diferită şi sarcină
electrică globală diferită. Două dintre cele cinci clase de imunoglobuline sunt împărțite în
subclase.

CLASA IMUNOGLOBULINELOR G (IgG)

 Clasa IgG este clasa majoritară de gama-globuline plasmatice, imunoglobulina G

reprezentând 70-80% din totalul imunoglobulinelor serice. Ele sunt distribuite uniform în
compartimentele intra- şi extravasculare, fiind prezentă şi în limfă sau în lichidele
interstiţiale.
Imunoglobulinele G sunt molecule tip monomer, constituite din două lanţuri grele de tip γ
(gamma) identice şi două lanţuri uşoare identice de tip κ (kappa) sau de tip λ (lambda).
Greutatea moleculară al imunoglobulinelor G este cuprinsă între 150 şi 180 kDa, având
timpul de înjumătăţire de aproximativ 23 de zile.
Moleculele de IgG sunt grupate în subclase diferite între ele atât din punct de vedere
antigenic, cât şi prin poziţia legăturilor disulfidice dintre lanţurile grele şi prin unele
proprietăţi biologice. La om sunt identificate patru subclase de imunoglobuline, IgG1, IgG2,
IgG3 şi IgG4.

Structura unei molecule de IgG (monomer)

Regiunea balama a moleculei de IgG prezintă maxim de flexibilitate, particularitate care se

regăsește în funcționalitatea moleculei. Structura regiunii balama și numărul punților
disulfidice incluse influențează durata de viață a moleculei: cu cât sunt mai multe punți
disulfidice cu atât durata de viață a moleculei este mai mică, deoarece aceste legături sunt
foarte sensibile la acţiunea enzimelor și al radicalilor liberi de oxigen.
 Proprietăţi. Clasa IgG prezintă toate funcțiile efectoare pe care le pot fi realizate de
moleculele de imunoglobuline:
 Imunoglobulinele G constituie majoritatea anticorpilor antibacterieni şi antivirali.
Moleculele de IgG apar după stimulul antigenic secundar şi pot neutaliza bacterii,
virusuri sau unele toxine microbiene.
 Imunoglobulinele G fixează şi activează sistemul complement (cu excepţia moleculei
de IgG4).
 Moleculele de IgG opsonizează, aglutineză sau precipită antigenul şi structurile non-
self sub acţiunea cărora s-au sintetizat.
 În urma reacţiilor specifice antigen - anticorp rezultă complexe imune, care pot fi
îndepărtate din organism prin mecanisme specifice desfăşurate în cursul unui răspuns
imun: fagocitoză, citotoxicitate mediată celular anticorp dependentă, citoliză
mediată de sistemul complement, etc).
 Imunoglobulinele G pot traversa bariera placentară, proprietatea importantă în
protejarea fătului în timpul dezvoltării sale și după naștere. Transferul este posibil
datorită unui receptor pentru regiunea Fc a IgG exprimat de celulele placentare.

CLASA IMUNOGLOBULINELOR M (IgM)

 Clasa IgM constituie cea mai mare parte a anticorpilor naturali, fiind primele
imunoglobuline apărute în evoluţia filogenetică.
Din punct de vedere structural, molecula de imunoglobulină M poate fi moleculă tip
pentamer sau moleculă de tip monomer.
Molecula IgM pentamer este constituită din zece lanţuri grele de tip μ (miu) identice şi
zece lanţuri uşoare identice de tip κ (kappa) sau de tip λ (lambda) care formează cinci
unităţi monomerice, cu structuri similare moleculei IgG. Lanțul greu μ are un domeniu CH4
suplimentar. Cele cinci unități monomerice sunt aranjate radiar, cu regiunile Fc orientate
spre centru şi regiunile Fab spre exterior, fiind asociate covalent printr-o punte disulfură la o
altă proteină numită lanț J (joint - legare) → molecula IgM pentamer are o structură
caracteristică în stea.

Structura unei molecule de IgM (pentamer)

Deşii are zece fragmente Fab, din raţiuni stereochimice, molecula de IgM leagă numai cinci
molecule de antigen, cu excepţia haptenelor, care se pot lega la toate cele zece situsuri
combinative.
Greutatea moleculară pentru IgM penatamer este de aproximativ 900 de kDa. Molecula IgM
forma pentameră reprezintă doar 5 - 10% din totalul imunoglobulinelor serice şi se găseşte
distribuită predominant intravascular (80% din total).
 Proprietăţi. Moleculele IgM apar la începutul vieții fetale și sunt primii anticorpi
sintetizaţi în timpul răspunsului imun umoral primar, asigurând o imunitate mai eficientă
în comparație cu alte Ig, datorită structurii pentamerice care le permite o valență ridicată
și o legare la Ag multidimensional (viruși, globule roșii). IgM pentamer sunt limitate în
compartimentul intravascular, asigurând diferite funcții:
 IgM este prima imunoglobulină biosintezizată de făt, precum și prima
imunoglobulină produsă de limfocitele B « naive » după ce au fost stimulate de
antigen.
 Moleculele de IgM pot traversa barierele vasculare alterate fiind principala
imunoglobulină ce apare în procesele inflamatorii.
 Datorită structurii pentamerice, molecula clasa IgM fixează şi leagă bine
complementul, fiind cea mai activă clasă de imunoglobuline în ceea ce priveşte fixarea
complementului:prezenţa unei singure molecule de IgM este suficientă pentru activarea
complementului. Ca efectal al activării complementului se produce distrugerea litică a
antigenului celular şi ingestia sa de către macrofage. De aceea IgM este deosebit de
eficient în apărarea faţă de bacterii şi toxinele bacteriene.
 datorită structurii sale pentamerice, IgM este un bun anticorp aglutinant. Astfel, IgM
sunt anticorpi buni pentru aglutinarea microorganismelor, ceea ce duce la eliminarea lor
de către organism.
 Imunoglobulinele IgM pentamer se atașează la anumite celule prin receptorii Fc.
Prin numărul mare de situsuri combinative, este considerată cea mai eficientă clasă de
imunoglobuline. Aviditatea globală, respectiv energia medie a interacţiunii de legare a
IgM cu un antigen care posedă epitopi multipli şi diferiţi, este foarte mare faţă de
antigenele solubile complexe şi faţă de celule, ambele categorii având epitopi repetitivi.
Aviditatea condiţionează eficienţa moleculei de anticorp în legarea antigenului.
 Moleculele de IgM participă la opsonizarea antigenului.
 Moleculele IgM nu pot traversa bariera placentară, dar apar în concentraţii reduse în
colostru, preluând o parte dintre funcţiile imunoglobulinelor de tip IgA.
 Timpul de înjumătăţire este de aproximativ cinci zile.
Molecula de IgM monomer găseşte pe membrana limfocitelor B sub formă de receptori
pentru antigen. Este numită şi IgM membranară sau IgM de suprafaţă. Faţă de structura
monomerică de la IgG, molecula monomerică IgM are are o extensie de 20 de aminoacizi
suplimentari spre extremitatea carboxil-terminal, care permite ancorarea la structura
plasmalemei şi întrerupe transportul lanţului μ prin membrana limfocitului. Formele
monomerice se găsesc şi în serul sanguin dar în concentraţii foarte mici. Concentraţii crescute
ale acestui tip de imunoglobulină se semnalează în anumite imunopatii.
CLASA IMUNOGLOBULINELOR A (IgA)
 Clasa IgA se găseşte în serul sanguin unde reprezintă a doua imunoglobulină ca
abundenţă, fiind totodată principalele imunoglobuline din salivă, lacrimi, colostru, lapte
matern, mucus, secreții nazale, bronșice, genitale și gastrointestinale.
Din punct de vedere structural, molecula de imunoglobulină A poate fi moleculă tip
monomer sau moleculă de tip dimer.
Molecula IgA monomer (mai mult de 80% din IgA) este prezentă în cantități limitate în
plasmă, fiind numită şi IgA plasmatică. Este alcătuită din două lanţuri grele de tip α (alfa)
identice şi două lanţuri uşoare identice de tip κ (kappa) sau de tip λ (lambda). Greutatea
moleculară este de aproximativ 180 kDa
Molecula IgA dimer se numește IgA secretorie și se găsește în secreții. Dimerii sunt uniți
între ei printr-un lanț polipeptidic J și o piesă secretorie de natură glicoproteică.

Structura unei molecule de IgA (dimer)

Lanţul J se leagă prin punţi disulfidice de penultima cisteină a octapeptidului terminal al

fiecărui lanţ greu. Greutatea moleculară a IgA dimer este de 385-390 kDa.
Piesa secretorie numită şi piesă de transport este de natură neimunoglobulinică, fiind
secretată de celule epiteliale şi de limfocite. Ea are şi rol de receptor celular facilitând
transportul transmembranar al moleculei. După prelucrarea în complexul Golgi, unde are loc
glicozilarea, piesa secretorie migrează în citoplasmă pentru a fi integrată în plasmalema
bazală şi laterală a celulelor. Sinteza piesei secretorii este independentă de sinteza moleculei
de IgA şi este ataşată la membrana bazală a celulei epiteliale. Din această poziţie leagă
dimerii de IgA care conţin lanţul J. Se consideră că aproximativ 80% dintre moleculele de
IgA prezente în secreţii sunt molecule dimer, iar restul moleculelor fiind monomeri la care se
poate ataşa o piesă secretorie, protejându-le astfel faţă de digestia proteolitică.
Rezistenţa la proteoliză a moleculei de IgA se datorează conformaţiei speciale dobândită
după lagarea lanţului J şi a piesei secretorii, precum şi datorită capacităţii sale de a se lega de
mucinele din secreţii.
Pentru a fi transportate la suprafaţa mucoasei epiteliale este necesar ca moleculele de IgA
dimerice să ajungă în contact cu celulele epiteliale. Transportul transepitelial al moleculei de
IgA este însoţit de pierderea unor receptori care după exocitoza la suprafaţa celulei epiteliale
nu sunt recirculaţi şi nu se resintetizează.
IgA secretorie are o puternică activitate antibacteriană și antivirală datorită unei puternice
capacităţi de aglutinare. Ajută la prevenirea atașării agenților patogeni la suprafața celulelor
epiteliale, inclusiv a mucoasei și a epidermei, prin formarea de complexe cu antigeni.
Pe baza unor diferenţe de structură moleculară (numărul punţilor disulfidice, secvenţa
aminoacizilor în regiunea balama), au fost descrise două subclase de IgA : IgA1 şi IgA2.
CLASA IMUNOGLOBULINELOR D (IgD)

 Clasa IgD se găsește la niveluri scăzute în ser, unde reprezintă mai puțin de 1% din toate
imunoglobulinele serice.
Imunoglobulina D a fost identificată pentru prima dată la persoane care prezentau mieloame
multiple, din cauza cărora producţia acestei imunoglobuline era anormal de mare.

Structura unei molecule de IgD (monomer)

Structura generală a moleculei de IgD este similară cu cea a moleculei de IgG, fiind formată
din două lanţuri grele de tip δ (delta) identice şi două lanţuri uşoare identice de tip κ
(kappa) sau de tip λ (lambda). Lanţurile grele sunt reunite printr-o punte disulfidică şi conţin
5-10% glucide. În structra fiecărui lanţ greu sunt patru domenii şi o secvenţă suplimentară de
aminoacizi la extremitatea carboxil-terminal. Greutatea moleculară este de aproximativ 180
kDa
Masa moleculară a moleculei IgD este de aproximativ 180 kDa, cu un coeficient de
sedimentare 7S. Timpul de înjumătăţire este de trei zile, având un nivel de sinteză zilnică de
0,4 mg/kg.
Moleculele de IgD sunt foarte sensibile comparativ cu celelalte clase de imunoglobuline,
putând fi uşor distruse la căldură sau sub acţiunea enzimelor proteolitice.
 Proprietăţile moleculelor de IgD sunt puţin elucidate. Ele nu fixează complementul, nu
pot traversa bariera placentară şi în general nu au proprietăţile biologice ale altor clase de
imunoglobuline. Experimental s-a demonstrat funcţia de anticorp faţă de o serie de
antigene (anticorpi specifici dirijaţi contra insulinei, penicilinelor sau faţă de o serie de
proteine existente în lapte), dar cert activitatea de anticorp nu reprezintă funcţia de bază a
moleculei de IgD. Identificarea a numeroase molecule de tip IgD pe suprafaţa
limfocitelor B mature a permis emiterea ipotezei că acestea joacă rolul unor receptori
pentru antigen. Acest rol este conferit de secvența suplimentară de aminoacizi, care
permite ancorarea la membrană. După stimularea limfocitelor B, diferenţierea izotipurilor
nu urmează o cale din care să rezulte celule angajate în secreţia de IgD. Excepţia o
reprezintă sistemul imunitar al mucoaselor, unde există un număr mic dar semnificativ de
descendenţi ai limfocitelor, angajate în secreţia de IgD. La indivizii cu deficit al sintezei
de IgA, în glandele lacrimale şi nazale, plasmocitele producătoare de IgA sunt înlocuite
cu celule producătoare de IgD. Cu toate acestea IgD-ul nu este o imunoglobulină a
secreţiilor, concentraţia la nivelul acestora nedepăşind-o pe cea serică.
CLASA IMUNOGLOBULINELOR E (IgE)

 Clasa IgE se găsește la cel mai redus nivel în ser, sub formă de urme (în medie 0,004%
din totalul imunoglobulinelor serice). Distribuţia acestui tip de imunoglobuline este
predominant tisulară.

Structura moleculei de IgE corespunde modelului structural general, respectiv două lanţuri
grele tip ε (epsilon) identice şi două lanţuri uşoare identice de tip κ (kappa) sau de tip λ
(lambda). Lanţuri sunt legate între ele prin punţi disulfidice. Lanţurile grele de tip ε prezintă un
domeniu suplimentar în regiunea constantă.

Structura unei molecule de IgE (monomer)

Masa moleculară pentru IgE este de 200 kDa, iar coeficientul de sedimentare 8S. Timpul de
înjumătăţire este sub trei zile şi nivelul sintezei zilnice de aproximativ 0,003 mg/kg.

 Proprietăţi. Chiar dacă sunt prezente în cantități infime în organism, moleculele de tip
IgE joacă un rol important în mecanismele imunologice, având capacitatea de a se fixa
la suprafața bazofilelor și a mastocitelor. În urma legării moleculelor de IgE, bazofilele
şi mastocitele se activează. Activarea este rezultatul formării unor punţi între două
molecule de IgE adiacente, care au legat un antigen multivalent. Molecula de IgE are
numai rolul de a reuni receptorii segmentului Fc (prin domeniul CH4), iar această
reunire poate fi sursa semnalului de activare, a cărei consecintă este eliberea histaminei,
serotoninei şi a unui factor chemotactic specific eozinofilelor (SRSA). Acest mecanism
poate duce la îndepărtarea paraziţilor intestinali. Prin prezenţa lor moleculele de IgE
atrag eozinofilele în focarul de parazitoză şi totodată determină o creştere a
permeabilităţii vasculare, facilitând accesul anticorpilor serici şi a fagocitelor în
reacţiile de apărare.
Moleculele de tip IgE au proprietatea de a se combina prin intermediul situsului de
combinare cu antigene particulare denumite alergene. Formarea cuplului IgE-alergen
duce la eliberarea de către bazofile şi mastocite a numeroşi mediatori chimici
responsabili de apariţia unor modificări vasculare specifice manifestărilor alergice (reacţii
de hipersensibilitate imediată).
IgE este o moleculă citotropă iar celulele care sintetizează această imunoglobulină au
fost evidenţiate preponderent în mucoasa respiratorie, gastrointestinală şi în limfonoduri.
Nu s-a demonstrat transferul transplacentar al acestei clase de imunoglobuline.
 Curs 11

CITOKINE

Dezvoltarea și funcționarea tuturor sistemelor biologice necesită o comunicare intercelulară

care se bazează fie pe contacte directe și specifice între diferite tipuri de celule, fie pe acțiunea
mediatorilor solubili.
 Citokinele sunt molecule de natură proteică sintetizate de anumite celule cu sau fără
funcţii imune şi care transmit semnale de la celulă la celulă. Citokinele reprezintă
suportul de limbaj molecular al comunicării între celulele sistemului imun.
Transmiterea semnalelor chimice cu o anumită specificitate de la o celulă la alta este foarte
flexibilă, putând induce activarea sau inhibarea celulelor cu funcţii imunitare. Totodată,
prin semnalele transmise, o citokină poate influenţa sinteza altor citokine sau poate influenţa
acţiunea altor citokine. Efectele citokinelor pot fi antagoniste, aditive sau sinergice.
Majoritatea citokinele nu sunt stocate ca proteine preformate. Ele sunt produse în funcție de
necesarul răspunsurilor imune. Multe citokine sunt produse de mai multe tipuri de celule
implicate atât în răspunsul imun înnăscut, cât și în cel adaptiv.
În general citokinele acţionează local, într-o zonă limitată, dar atunci când sunt sintetizate
în cantităţi mai mari, pot să acționeze şi la distanţă, fiind vehiculate prin circulaţia sanguină.
Acţiunea citokinelor asupra celulelor ţintă este de scurtă durată, fiind favorizată de
interacţiune cu receptori specifici - receptori pentru citokine - existenţi la nivelul
membranelor celulare.
Citokinele sunt mediatori nespecifici ai antigenului care pot avea una sau mai multe surse
celulare și una sau mai multe ținte.
Termenul de citokină este un termen general folosit pentru a descrie o familie importantă de
proteine cu rol de mediatori solubili. În funcţie de particularităţile structurale şi funcţionale,
în familia citokinelor se pot diferenția mai multe tipuri de molecule: interleukinele (IL),
factorul de stimulare a coloniilor granulocitare şi a macrofagelor (MAF), factorul de
necroză tumorală (TNF), interferonii (IFN), prostaglandinele şi leucotrienele.

INTERLEUKINE

 Interleukinele (IL) sunt un grup de citokine, numite astfel pentru că primele observații
(1979) păreau să arate că acestea au fost exprimate de celule albe din sânge (leucocite, de
unde -leukină) ca mijloc de comunicare (de unde inter-). Ulterior s-a descoperit că
interleukinele erau produse de o mare varietate de țesuturi și celule.
Iniţial aceste molecule au fost numite monokine deoarece prima molecula analizata era
sintetizata de monocite, macrofage.
Sinteza interleukinelor este generată în urma unei stimulări antigenice. S-a demonstrat ca
aceeași stimulare poate fi indusă de substanţe mitogene de tipul lectinelor.
Interleukinele se sintetizează în cantităţi foarte mici, fiind secretate paracrin şi îşi exercită
acţiunea în micromediul celulei producătoare - acţiunea este îndreptată faţă de celulele
învecinate sau faţă de celulele în trecere.
Deși grupate sub această terminologie, între moleculele numite generic interleukine nu există
nicio legătură sau funcție biochimică. Interleukinele au fost clasificate pe baza unui număr
alocat în funcție de ordinea descoperiri. În prezent, mai mult de 50 de citokine sunt cunoscute
și denumite IL.
 Interleukina 1 (IL-1) numită anterior LAF (Lymphocyte Activating Factor), este o
citokină care joacă rol important în sistemul imunitar înnăscut, o citokină inflamatorie
sintetizată de monocitele şi macrofagele activate.
Sinteza IL-1 poate fi stimulata de interferonul γ, de anumite cupluri Ag-Ac sau de structuri
minerale (siliciu, săruri de beriliu, latex).
Din punct de vedere structural, IL-1 este o glicoproteină, fiind cunoscute două subtipuri de
IL-1, care au activitate biologică similară dar corespund unor gene diferite : IL-1α și IL-1β.
IL-1α rămâne stocată în celula producătoare şi nu ajunge în circulaţia sanguină, fiind activată
doar la contactul celulei producătoare cu o altă celulă.
IL-1β este eliberată extracelular, sub formă de precursori, care initial au o greutate moleculară
mare, ulterior fiind clivaţi enzimatic în mediul de reactie, până când ajung la structura de baza
(17 kDa). În general, celula producătoare sintetizează de 10-20 de ori mai multă IL-1β decât
IL-1α. IL-1β poate fi sintetizată şi de alte celule - limfocite T helper, limfocite B, celula NK şi
chiar unele celule endoteliale.
Ca activități biologice, Il-1 stimulează diferențierea, creșterea și activitatea unor tipuri diferite
de celule, în mod special a limfocitelor T și B, a celule fibroblaste. Totodată, IL-1 stimulează
sinteza imunoglobulinelor, sinteza altor citokine, chemotactismul, hematopoieza, sinteza unor
componente din sistemul complement şi aderenta limfocitelor la pereții vasculari.
IL-1 inhiba apetitul, reduce pH-ul şi presiunea sanguină, influenţează negativ sinteza
albuminei serice, absorbţia intestinală a lipidelor şi proliferarea celulelor epiteliale.
Nivelul seric al IL-1 este diferit în funcţie de starea patologică. Astfel, concentraţii mari de
IL-1 apar în tuberculoză, ulcer gastric, ciroză hepatică şi artrită reumatoidă. O sinteză redusă
de IL-1 se manifestă în cancer, psoriazis, scleroză în plăci şi în stări de malnutriţie.
 Interleukina 2 (IL-2) este o citokină cu rol important în sistemul imunitar adaptativ,
produsa de limfocitele T helper stimulate antigenic sau mitogenic.
IL-2 este glicoproteina cu masa moleculară de 15 kDa şi aspect de litera Y. Reprezintă
principalul factor de creştere al limfocitelor T. Stimulează proliferarea şi diferenţierea
limfocitelor T şi limfocitelor B, dar şi a precursorilor celulelor NK. De asemenea, IL-2
stimuleaza sinteza altor categorii de imunoglobuline, fagocitoza imună fiind stimulată în
general de IL-2.
Sinteza de IL-2 poate fi stimulată de IL-1 şi de interferoni. Cel mai mare numar de receptori
specifici IL-2 se găseste pe limfocitele T citotoxice, limfocitele B (aproape 1000 de receptori),
monocite şi macrofage. Este prima interleukină care a fost obtinuta prin sinteza genetica,
celula producatoare fiind Escherichia coli.
 Interleukina 3 (IL-3) este o glicoproteină de 15 kDa sintetizata de limfocitele T helper,
stimulate antigenic sau mitogenic, sau de unele celule tumorale.
IL-3 acţionează asupra unui grup numeros de celule, în special la nivel de progenitori ai
granulocitelor. Are o acţiune stimulantă asupra evoluției celulei stem, fiind denumita numită
anterior şi PSH (Pan Specific Hemopoietin). IL-3 stimulează creșterea și diferențierea
tuturor filiațiilor hematopoietice asigurând o relație între sistemul imunitar și celulele
hematopoietice. Există o sinergie importantă de acțiune între IL-3 și IL-6. Dereglarea
hematopoiezei în corelaţie cu o sinteză deficitară de IL-3 reprezinta unul dintre mecanismele
potenţiale ce pot duce la anumite forme de leucemie (majoritatea leucemii cu caracter
ereditar).
 Interleukina 4 (IL-4) este o glicoproteină de 20 kDa sintetizată de limfocitele T helper,
bazofile şi mastocite, alături de o serie de fibroblaste existente în stroma maduvei osoase.
Sinteza IL-4 este inhibata de interferonul γ.
IL-4 stimulează exprimarea antigenelor complexului major de histocompatibilitate (CMH),
aflate pe membrana limfocitelor B în stare de repaus. Activarea respectivă facilitează o reacţie
mai rapidă a limfocitelor B la contactul cu antigenele. IL-4 stimulează şi sinteza altor
categorii de citokine produse în special de celula NK şi de macrofage. Este considerată un
agent antitumoral deoarece stimulează acţiunea citotoxica a limfocitelor T citotoxice şi a
macrofagelor.
 Interleukina 5 (IL-5) numită anterior EDF (Eosinophil Differentiation Factor) este o
glicoproteină de 14 kDa sintetizată de limfocitele T helper.
Receptorii pentru această citokină se găsesc mai ales pe limfocitele B şi limfocitele T
eozinofile, de aceea IL-5 stimulează proliferarea eozinofilelor şi le mobilizează spre locul în
care este prezent un parazit. IL-5 stimulează limfocitele B în secreţia imunoglobulinelor din
clasele IgM şi IgA. Totodată, activează funcția citotoxică anticorp dependentă a celulelor K.
 Interleukina 6 (IL-6) este o proteină de 20 kDa sintetizată de macrofage, de anumite
linii de limfocite T, limfocite B, mastocite şi celule endoteliale sau tumorale.
IL-6 exercită activitate asupra celulelor B prin inducerea producției de imunoglobuline.
Această interleukină participă la controlul hematopoiezei și activează diferențierea anumitor
celule mieloide. Molecula IL-6 stimulează exprimarea proteinelor în reacții inflamatorii,
diferenţiera limfocitelor T, activitatea de sinteză a imunoglobulinelor. Totodată, IL-6 intervine
în sinteza factorului de necroză al tumorii şi activează funcţiile citotoxice ale celulelor NK.

FACTORUL DE NECROZĂ TUMORALĂ

 TNF (Tumor Necrosis Factor) este o moleculă complexă cu două subtipuri: TNF-α
(cachectină) o proteină non-glicozilată de 17 kDa și TNF-β (limfotoxină) o
glicoproteină de 25 kDa.
Celulele producătoare de TNF-α sunt macrofage stimulate și celule NK. Pentru TNF β,
celulele producătoare sunt limfocite T auxiliare sau limfocite T citotoxice, active de către
mitogeni sau prin stimularea antigenului.
Activitatea antitumorală a TNF nu are o anumită specificitate. Mecanismele de acţiune sunt
îndreptate asupra oricărui tip de celulă tumorală.
TNF stimulează eliberarea de către macrofag a unor specii reactive de oxigen (radicali de
oxigen), care fragmentează materialul genetic al celulei ţintă (induce o sinteză crescută de
endonucleaze). Totodată, TNF stimulează activarea enzimelor lizozomale, care distrug
peretele celulei tumorale. TNF prezintă şi activitate antivirală directă sau indirectă asemnatoare
cu cea a interferonilor.

FACTORUL DE STIMULARE A COLONIILOR GRANULOCITARE

ŞI A MACROFAGELOR
 MAF (Macrophage Activating Factor) este o citokină care apare în mod natural în
organism, o proteină a cărei funcție este de a stimula măduva osoasă și de a favoriza
proliferarea celulelor imune, în în special celulele dendritice (granulocite și macrofage).
Factorul este produs de limfocitele T active, macrofage stimulate de lipopolizaharide
bacteriene (LPS) și de celulele endoteliale.
MAF stimulează activitatea fagocitara şi activitatea citotoxică îndreptată împotriva unor
tumori aderente la celule endoteliale. Prezenţa MAF favorizează şi activitatea proteinelor
sistemului complement.

INTERFERONII
 Interferonii (IFN) sunt citokine antivirale, produse în mod natural de celulele sistemului
imunitar, dar și de alte tipuri de celule (celule dendritice, mononucleare, epiteliale etc.).
Numele lor de interferon provine din faptul că interferează cu replicarea virală în celulele
gazdă, activând celulele NK și macrofage, îmbunătățind astfel rezistența celulelor gazdă la
infecțiile virale. Prin urmare, sunt unul dintre indicatorii posibili ai unei infecții virale.
Interferonul este o moleculă produsă de celulele infectate și eliberată în organism pentru a
induce rezistență la infecție în alte celule. Producția de interferon este stimulată de prezența
virușilor dar și de prezenţa anumitor bacterii și protozoare, dezvoltându-se intracelular.
Clasificarea interferonilor este dificilă, deoarece un anumit tip de celulă poate produce mai
multe categorii de interferon. Trei tipuri de interferon sunt mai cunoscute: IFN-α, IFN-β și
IFN-γ.
Funcția interferonilor α și β este în principal antivirală. Interferonul γ acționează în
primul rând ca un regulator imunitar.
Interferonul este produs rapid de celulele producătoare și prin urmare, constituie un element
de apărare timpurie împotriva antigenului microbian, deoarece intervine eficient înaintea
anticorpilor. Pe lângă acțiunile sale antivirale, interferonul este implicat în apărarea imunitară
nespecifică în mai multe moduri:
• Stimulează fagocitoza produsă de macrofage
• Stimulează sinteza IL-1
• Stimulează activitatea citotoxică a celulelor NK
• Încetineşte creșterea celulelor tumorale
IFN-α este o moleculă produsă atât in vivo, cât și in vitro, ca răspuns la diferiți viruși, precum
și la inductori chimici. Interferonul α poate fi produs, în funcție de inducătorul considerat, de
limfocite (atât în faza de precursor cât şi de celulă adultă), macrofage și neutrofile. Semnalul
care declanșează secreția de interferon este dat de virusul însuși, de celulele cu infecție virală
sau pur și simplu de un segment de glicoproteine virale. Interferonul α produce multe efecte
imunomodulatoare, cum ar fi: activarea reacțiilor de citotoxicitate, activarea macrofagelor și
a celulelor NK.
IFN-β este o moleculă produsă de majoritatea celulelor, în special de celulele dendritice și
celulele fibroepiteliale. Inductorul este încă un virus, iar molecula are o activitate antivirală
puternică.
IFN-γ este o moleculă produsă de multe tipuri de celule – limfocite T helper, limfocite T
citotoxice, celula NK. În principal are o activitate imunomodulatoare (activare macrofagică,
stimulare a celulelor citotoxice și fagocitice).

SISTEMUL COMPLEMENT

Din punct de vedere istoric, termenul de complement a fost folosit pentru a descrie o
componentă termosensibilă (activitatea sa este distrusă prin încălzirea la 56°C timp de 30 de
minute), prezentă în ser și capabilă să lizeze bacteriile. În prezent știm că sistemul
complement participă la răspunsul imun în multe alte moduri.
 Sistemul complement este un set de peste 30 proteine serice și membranare organizate
în 9 grupe funcţionale distincte, care formează un sistem biologic complex și cu rol
major în apărarea umorală anti-infecțioasă.
Proteinele sistemului complement care reprezinta aprox 15% din globulinele serului normal şi
care intervin în procesul de distrugere a numeroase structuri microbiene.
Nivelul seric al complementului nu este influențat de stimuli antigenici sau de gradul de
activare a celulelor imunitare. Carentele proteice influențează foarte mult nivelul stimulului,
constatându-se diferențe majore legate de specia animalului producatoare de proteine
complement (cobaiul este un mare producător de proteine complement, comparativ cu
soarecele la care se manifestă disfunctii ale nivelului de sinteză).
În serul normal, proteinele complement sunt în stare nativă, inactive (proenzime), adică
enzime lipsite de activitatea lor catalitică. Acestea sunt activate secvențial în cascadă, una
după alta, într-o ordine bine definită.
Activarea proteinelor din sistemul complement se realizează pe cale enzimatica, prin două
mecanisme, numite calea clasica de activare (antigen dependentă) şi calea alternă de
activare (antigen independentă).
Reajustată periodic, nomenclatura sistemului complementului funcționează astfel:
- cele nouă componente native (grupe funcţionale biologic inactive) sunt reprezentate de
litera C şi un număr de la 1 la 9, corespunzător ordinii de activare (C1- C9)
- o literă mică permite, dacă este necesar, identificarea subunităților unei componente
clivate (C1q, C1s, C1r etc.) sau a produselor secundare rezultate din activarea
complementului nativ (C3a, C3b etc.)
- litere majusculele desemnează anumite proteine ale căii alterne de activare (factor B,
factor D etc.).
Componentele sistemului complement sunt sintetizate în principal de monocite şi macrofage,
de celule hepatice, sau, în cazul lui componentei C1, de epiteliile gastrointestinale şi
urogenitale.

ACTIVAREA SISTEMULUI COMPLEMENT

 Activarea complementului implică proteoliza secvențială a proteinelor pentru a genera
complexe enzimatice cu activitate proteolitică. Cascadele proteolitice permit o
amplificare considerabilă, deoarece fiecare moleculă enzimatică activată într-o etapă
poate genera multiple molecule enzimatice activate în etapa următoare.
Sistemul complement este activat de microbi, de anticorpi care sunt atașați de microbi și alți
antigeni. Activarea complementului este un proces complex, dar unele principii generale pot
fi identificate la nivel funcțional și operațional.
Funcțional, există două căi de activare a complementului: calea clasică declanşată în prezenţa
complexelor antigen-anticorp și calea alternativă declanşată în prezenţa unor molecule mare
de natură microbiană (pereţi de bacterii sau de miceţi, lipopoliglucide, toxine).
Operațional, sistemul complement poate fi împărțit în trei unități:
 două unități de recunoaștere, distincte, una pentru calea clasică şi una pentru calea
alternativă, ale căror reacţii au ca rezultat activarea componentei C3
 o unitate de acţiune finală comună ce asigură atacul membranei celulare.

ACTIVAREA COMPLEMENTULUI PE CALEA CLASICĂ

 Calea clasică este un mecanism inițiat de complexe imune antigen-anticorp (Ag-Ac) -
antigenele de suprafaţă ale celulelor infecţioase şi anticorpii reprezentaţi de IgM sau IgG.
Etapa inițială de recunoaștere este realizată de prima componentă C1.
Practic această componentă este un complex macromolecular format din 2
subunități unite de ioni de calciu şi de magneziu (Ca2+, Mg2+): C1q și un
tetramer format din 2 molecule C1r și 2 molecule C1s.
La nivelul C1q se află situl prin care componenta C1 se fixează de regiunea
Fc a imunoglobulinelor în prezenţa ionilor de Ca2+ şi Mg2+ (C1q nu se
poate lega de o imunoglobulină liberă; sunt necesare imunoglobuline combinate cu un antigen
specific, respectiv complexe Ag-Ac).
După fixarea la complexul Ag-Ac, C1q suferă modificări structurale în urma cărora este
activată. Această activare determină o cascadă de reacţii care se va opri atunci când ultima
componentă a sistemului complement este activată.

C1q activează C1r care induce activarea C1s. Astfel se formează complexul C1qrs a cărei
activitate enzimatică determină clivarea componentei C4 în două fragmente, C4a care este
eliberat şi C4b care se fixează specific la receptorii membranei antigenului. În paralel,
complexul C1qrs induce şi clivarea componentei C2 în două fragmente, C2a care se fixează
pe membrana antigenică şi C2b care este eliberat în mediu. Astfel se formează complexul
C4b2a care este convertaza proteinei C3 şi determină clivarea acesteia în două fragmente:
C3a eliberat în mediu, cu rol de anafilotoxină şi C3b care adiţionează la convertaza proteinei
C3 formând complexul C4b2a3b ce reprezintă convertaza proteinei C5. Următorul pas este
marcat de legarea simultană în cascadă a componentelor C5, C6, C7, C8 și C9 care împreună
formează complexul de atac al membranei.
Complexul de atac al membranei produce distrugerea stratului fosfolipidic care formează
membrana citoplasmatică a bacteriilor și capsidă sau pericapsidă a virușilor. Efectul se
manifestă prin apariția canalelor transmembranare care permit trecerea apei și a sărurilor
minerale, perturbând echilibrul osmotic celular. Toate acestea duc la liza celulară.

ACTIVAREA COMPLEMENTULUI PE CALEA ALTERNĂ

 Calea alternă este activată în absența complexului imun Ag-Ac (o cale independentă de
anticorpi) de diferite particule și substanțe biologice: bacterii gram-negative, celule
infectate cu viruși, lipopolizaharide, endotoxine bacteriene și o anumite structuri prezente
pe suprafața bacteriilor și a virușilor.
Calea alternă constituie o apărare antiinfecțioasă de primă linie, în vigoare chiar înainte de
dezvoltarea imunității specifice.
Componentele C1, C4 şi C2 sunt înlocuite cu o serie de molecule tip globulinic, considerate
un tip special de anticorpi, şi denumite factori: factorul P (o glicoproteină), factorul D (o
serină-esterază prezentă în plasmă) și factorul B (o β-globulină cu lanț unic termolabilă).
Aceşti factori determină hidroliza şi activarea componentei C3 care este clivată în fragmentele
C3a şi C3b. Ulterior, cele două fragmente urmează pașii din calea clasică de activare.

Sistemul complement face parte din sistemul imunitar umoral, dar există receptori pe
macrofage, celule polimorfonucleare și limfocite, care joacă un rol în interacțiunea acestor
celule și, prin urmare, în imunitatea de tip celular. Acest lucru este confirmat de existența unei
legături genetice între componentele complementului și anumite molecule care aparțin
complexului major de histocompatibilitate (CMH).

ROLUL BIOLOGIC AL COMPLEMENTULUI

A. Apărarea organismului împotriva agenţilor infecţioşi
Intervenția la nivelul apărării antiinfecțioase se face prin două mecanisme:
- activitatea citolitică împotriva structurilor microbiene și paraziților
- reacțiile de adeziune / opsonizare care sunt produse ca urmare a legării
componentelor complementului la membranele celulare sau la complexele imune.
Componentele fixe vor reacționa împreună cu receptorii de pe suprafețele celulare și
vor provoca aderență.
Putem diferenția două tipuri de aderență:
 imunoadeziunea complexelor antigen-anticorp-complement (de exemplu, aderă la
celulele roșii din sânge și le aglutinează)
 adeziune opsonică sau opsonizarea în care aceleași complexe antigen-anticorp-
complement pot adera la macrofage și celule polinucleare, facilitând și fagocitoza.
B. Intervenţia în reacţia inflamatorie
Complementul poate interveni la nivelul reacției inflamatorii prin: acțiunea anafilatoxinelor
(C3a, C4a, C5a sunt anafilatoxine reale), creșterea permeabilității vasculare, chimiotaxie și
hiperleucocitoză.
C. Metabolismul complexelor imune
C1q are proprietatea de a precipita complexe imune (proprietate care poate fi utilizată
pentru detectarea complexelor imune circulante). Clearance-ul complexelor imune circulante
și solubilitatea lor sunt favorizate de sistemul complement. Prin calea clasică de activare,
formarea complexelor imune circulante poate fi inhibată, iar pe calea alternă de activare,
complexele imune pot fi solubilizate.
D. Rol în patologie
Au fost descrise deficite pentru toate componentele sistemul complement. Majoritatea sunt
deficite de sinteză, deficit funcționale fiind mai rare. În general subiecții cu deficit de C3 au o
mare sensibilitate la infecții.
Deficiențele componentelor căii clasice sunt în general asociate cu anomalii autoimune (de
exemplu: lupus), comparativ cu deficiențele componentelor căii alterne asociate cu infecții
bacteriene.
În procesele citolitice, activarea complementului de către anticorpi fixați pe un antigen celular
poate duce la liza celulară (de exemplu: hemoliza intravasculară).
Activarea masivă a complementului poate duce la reacții de tip anafilactic.