Imunitatea

2. Imunitatea specifică

Șef lucrări dr. bioing. Mădălina Poștaru

 Imunitatea • Prima linie de apărare
înnăscută • Răspuns imun antigen
(nespecifică) nespecific

Imunitatea • Antigen dependentă

adaptativă • Răspuns dirijat exclusiv
(specifică) către factorul declanșator
 Antigene
J. F. Bach (1976) definește antigenele ca fiind molecule care, consecutiv introducerii în
organism pe o cale adecvată, induc un răspuns imun materializat prin proliferarea
celulelor limfoide și sinteza moleculelor de recunoaștere (anticorpi și receptori celulari),
cu care se combină in vivo și in vitro.

O molecula antigenică este alcatuită din două componente:

componenta purtător (“carrier”), care

corespunde celei mai mari părți a moleculei

grupările determinante de specificitate sau

epitopi, localizate pe suprafața componentei
purtător și formate din secvențe specifice de
monomeri
Proprietățile definitorii ale antigenelor

Imunogenitatea este proprietatea unui antigen complet, format din

gruparea purtător (”carrier”) și epitopi, de a declanșa un răspuns imun,
umoral sau celular, ori de câte ori pătrunde în organism pe o cale
adecvată.
Proprietatea de imunogenitate este asociată cu gruparea carrier a
moleculei de antigen, grupare care într-o oarecare măsura influențează și
specificitatea anticorpilor.

Specificitatea definește capacitatea antigenului întreg sau numai a

epitopilor săi de a se combina specific cu anticorpii sau cu receptorii
celulari a căror sinteză a fost indusă.
Proprietatea de specificitate este dependentă, în primul rând de epitopi,
dar este influențată într-o măsură mai mare sau mai mica și de gruparea
carrier.
Clasificarea și imunogenitatea antigenelor

1. Exogene a) Naturale

b) Artificiale

c) Sintetice
Antigene

a) Ag sechestrate

2. Endogene b) Ag alterate
 1.a. Antigene exogene naturale

Antigenele naturale formează categoria cea mai cuprinzătoare. Aici

sunt incluse toate macromoleculele naturale din virusuri, bacterii,
fungi, plante și animale.

Antigenele moleculare (solubile) constituie gruparea cea mai numeroasă,

care include toate tipurile de macromolecule: proteine, polizaharide, lipide,
acizi nucleici.
Practic, fiecare tip de moleculă proteică nonself din lumea vie este un
antigen pentru organismul animal și uman, deoarece prezintă o secvență
unică de aminoacizi, care determină o structură secundară și
tridimensională proprie și implicit, existența unor epitopi proprii ca
secvență a aminoacizilor și conformație spațială.

Antigenele corpusculare (“insolubile”) sunt reprezentate de virusuri și de

celule (procariote și eucariote).
 1.b. Antigene exogene artificiale
La origine, antigenele artificiale sunt antigene naturale modificate chimic prin cuplarea,
cel mai adesea covalentă, cu una sau mai multe specificități de combinare cu anticorpii,
în raport cu molecula de origine.

Antigenele artificiale s-au obținut, în principal, pornind de la moleculele proteice. Prin

legarea moleculelor proteice cu diferite haptene (substanțe chimice naturale sau de
sinteză, cu moleculă mică, a căror imunogenitate este condiționată de cuplarea cu o
moleculă purtator) s-au obținut trei tipuri de antigene artificiale:
conjugate haptenă-proteină
conjugate proteină-proteină
proteine legate de suporturi insolubile

1.c. Antigene exogene sintetice

Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secvența cunoscută, obtinuți in vitro.
 2. Antigene endogene

Antigenele endogene sunt componente celulare și tisulare proprii (self), față de care, în
condiții normale, sistemul imunitar nu manifestă reactivitate. Totuși, unele componente
tisulare, în anumite condiții, pot să stimuleze reactivitatea imunitară.

2.a. Antigenele sechestrate sunt substanțe cu localizare intracelulară și

de aceea nu sunt accesibile sistemului imunitar pentru a fi recunoscute în
cursul dezvoltării ontogenetice. Sub acțiunea unor factori (fizici, chimici,
biologici), inductori ai unor procese de liză celulară, moleculele cu
localizare intracelulară se pot elibera și sunt recunoscute ca nonself de
sistemul imunitar.

2.b. Antigenele alterate sunt molecule normale ale suprafeței celulare

legate de membrană care, din diferite cauze (uzura fiziologică sau sub
acțiunea diferiților factori – fizici, chimici, biologici), își modifică structura
chimică și sunt recunoscute ca molecule nonself.
 2. Imunitatea specifică
(adaptativă)
Antigen Răspuns
dependentă dirijat

Componenta Anticorpi
celulară secretați de
(LB și LT) plasmocite
I. Imunitate dobândită natural: dobândită în cursul vieţii
A. Imunitate naturală dobândită activ:
 Antigenele sau patogenii intră în organism în mod natural.
 Corpul generează un răspuns imun la antigene.
 Imunitatea poate dura toată viaţa sau poate fi temporară (ex.
gripă sau infecţii intestinale).
B. Imunitatea naturală dobândită pasiv:
 Anticorpii trec de la mamă la făt prin placentă sau prin secreţia
lactată (colostrum).
 Nu există un răspuns imun la un antigen.
 Imunitatea este în mod obişnuit de scurtă durată (de la
săptămâni până la câteva luni).
 Protejează până când se dezvoltă sistemul imun al copilului.
II. Imunitate dobândită artificial: dobândită prin
administrarea unui vaccin sau ser imun
A. Imunitate artificială dobândită activ:
 Antigenele sunt introduse în vaccinuri (imunizare).
 Corpul generează un răspuns imun la antigene.
 Imunitatea poate dura toată viaţa (ex. vaccinul polio oral) sau
poate fi temporară (ex.toxoidul tetanic).
B. Imunitatea artificială dobândită pasiv:
 Anticorpii sunt introduși în corp prin injectare (antiser). De ex.,
injectare de antivenin de șarpe (de la cal sau iepure).
 Imunitatea este de scurtă durată (timp de înjumătățire ~ 3
săptămâni).
 Sistemul imun al gazdei nu răspunde la antigene.
Celulele implicate în răspunsul imun specific

Cele mai importante celule ale imunității adaptative sunt limfocitele. Există
două clase principale de limfocite. Limfocitele B (numite astfel deoarece
ele se maturează în măduva osoasă), secretă proteine numite anticorpi
care se leagă de și elimină microbii extracelulari. Limfocitele T (care se
maturează în timus), funcționează mai ales pentru a combate microbii care
au învățat să trăiască în celule (unde sunt inaccesibili anticorpilor).

celulele T helper care „ajută” limfocitele B să producă cei mai

eficienți anticorpi și “ajută” macrofagele să ucidă microbii ingerați

limfocitele T citotoxice (citolitice - CTL) care ucid celulele

gazdă infectate și servesc astfel la eliminarea rezervoarelor de
infecție

celule T regulatorii care controlează răspunsul imun și previn

reacțiile inadecvate
 Celulă Situs de legare
dendritică

Limfocit “naiv”

În scopul de a declanșa răspunsurile imune, substanțele

străine trebuie capturate și “oferite” limfocitelor. Celulele
care realizează această sarcină sunt numite celule
prezentatoare de antigene (APC).
 Imunitatea adaptativă mediată celular

Imunitatea specifică este mediată de celulele T și este eficientă împotriva microbilor

intracelulari. Diferitele tipuri de limfocite T lucrează în moduri diferite pentru a elimina
microbii intracelulari. Celulele T “helper” acționează asupra macrofagelor care au ingerat
microbi și activează macrofagele pentru a ucide acești microbi. Celulele T citotoxice
recunosc microbii ascunși în citoplasma celulelor infectate (de ex. virusuri) și ucid celulele
infectate.
Celulele T reglează proliferarea și activitatea altor celule ale sistemului imun: celule B,
macrofage, neutrofile etc.
Receptorii pentru antigene ai celulelor T recunosc numai peptidele mici care sunt
expuse pe molecule peptidice specializate. Aceste molecule peptidice sunt numite
molecule MHC (“major histocompatibility complex” – Complex Major de
Histocompatibilitate). Moleculele MHC umane sunt numite HLA (“human leukocyte
antigens” – antigene leucocitare umane, deoarece ele au fost detectate cu anticorpi creați
împotriva leucocitelor).
Moleculele HLA preiau peptidele de la microbii intracelulari și expun aceste peptide pentru
recunoașterea de către celulele T. Astfel, celulele T sesizează prezența microbilor în
interiorul celulelor infectate.
Complexul Major de Histocompatibilitate (MHC)

20 de gene din ADN (fiecare cu 50 alele)

20 glicoproteine

combinații

MCH
 Celulele T helper (Th)

 rol central în răspunsul imun

 recunosc Ag de pe suprafaţa celulelor prezentatoare de antigene
 activează macrofagele
 induc formarea de celule T citotoxice
 stimulează celulele B să producă anticorpi

Celulele T citotoxice (Tc)

 recunosc Ag de pe suprafaţa tuturor celulelor (recunosc și distrug

celulele gazdă care sunt infectate cu virusuri sau bacterii, celulele
canceroase, țesuturi transplantate)
 eliberează proteina numită perforin care formează un por în celula
ţintă, determinând liza celulelor infectate
 suferă apoptoză când Ag stimulant a dispărut
Cum răspund și cum atacă limfocitele T antigenele
Antigenele asociate celulei sunt expuse de moleculele MHC și sunt recunoscute de
celulele T helper CD4+ sau de către CD8+ CTL.
În scopul de a declanșa răspunsurile celulelor T, limfocitele trebuie “să vadă” antigenul cu
ajutorul receptorilor lor pentru antigen și de asemenea “să vadă” moleculele care sunt
induse în APC de către microbi.
După recunoașterea antigenului, celulele T antigen-specifice cresc în număr și încep să
se diferențieze în celule efector care realizează sarcina de a ataca și elimina microbii
(“efectul” răspunsului imun).

Celulele T CD4+ efector acționează larg prin secreția de proteine solubile numite
citokine (mediază comunicările între leucocite și de aceea sunt numite interleukine):
IL-2 este un factor de creștere pentru celulele T
IL-4 stimulează producția de IgE de către celulele B
IL-5 activează eozinofilele.

Celulele T CD8+ se diferențiază în CTL care omoară celulele gazdă purtătoare de

microbi intracitoplasmatici și în acest fel participă la eradicarea infecției. CTL sunt
celulele efector a liniei CD8+.
 activarea stimularea
Reacții macrofagelor, producției de IgE;
Recrutarea de
imunologice stimularea activarea
neutrofile, monocite
declanșate producției de mastocitelor și
anticorpi IgG eozinofilelor
Apărarea
bacterii
gazdei microbi intracelulari paraziți helmintici
extracelulare, fungi
împotriva
boli autoimune boli inflamatorii
Rol în boală (organ-specifice alergii (autoimunitate
sau sistemice) organ-specifică)
 Imunitatea adaptativă umorală
Imunitatea umorală este tipul de apărare al gazdei care este mediată de anticorpii
produși de celulele B.

Anticorpii sunt secretați în lumenele mucoase și fluidele interstițiale și combat microbii din
toate aceste localizări. Sunt capabili să recunoască toți microbii și macromoleculele,
precum și substanțele chimice cu moleculă mică (libere în circulație sau atașate de
componentele peretelui celular microbian).

Acest tip de imunitate este eficient împotriva microbilor extracelulari care sunt accesibili
anticorpilor.

Receptorii pentru antigene ai celulelor B sunt anticorpi

legați de membrană (numiți și imunoglobuline sau Ig).
Anticorpii au structură sub formă de “Y”. Vârfurile Y
recunosc antigenul, iar “coada” Y este ancorată în
membrana plasmatică a celulei B.
 = proteine care recunosc şi se leagă la un Ag particular
Anticorpii cu specificitate foarte mare

 aparţin unui grup de proteine serice numite imunoglobuline (Ig)

 produşi ca răspuns la expunerea la un Ag

 fiecare Ac are cel puţin două situsuri identice care leagă Ag: Antigen binding sites
 un virus sau microb poate avea câteva situsuri determinante antigenic, la care
se pot lega Ac diferiţi

C – regiuni constante
– ”cu cine luptă”

V – situsuri de legare de Ag
(”cheie - lacăt”)
 Clase de imunoglobuline
IgG IgM IgA IgD IgE
Structură monomer pentamer dimer monomer monomer

Procent din Ac serici 80 % 5 – 10% 10 – 15 % 0.2 % 0.002 %

legate de
sânge, limfă, sânge, limfă, secreții, sânge, suprafața LB,
Localizare mastocite și
intestin suprafața LB limfă sânge, limfă
bazofile, sânge

Semiviața serică 23 zile 5 zile 6 zile 3 zile 2 zile

Fixare complement da da nu nu nu

Transfer placentar da nu nu nu nu

Primii Ac
Accentuează
produși în
fagocitoza, Reacții alergice,
timpul infecției. Protecție Pe suprafața LB
neutralizează apărare
Funcții toxine și
Eficienți localizată pe inițiază
împotriva
împotriva mucoase răspunsul imun
virusuri, viermilor
microbilor și Ag
protejează fătul
aglutinante
Cum răspund și cum atacă limfocitele B antigenele

Antigenele care intră prin epiteliu sau sunt prezente în sânge sunt concentrate mai întâi în
ganglionii limfatici, splină și alte țesuturi limfatice. Aici antigenele sunt recunoscute de micul
număr de celule B care exprimă receptori specifici pentru antigene.

Celulele B sunt activate și suferă două schimbări importante:

celulele B se divid conducând la creșterea numărului celulelor antigen-specifice (un
proces care ajută la menținerea echilibrului cu microbii care se multiplică rapid)
celulele B încep să secrete mai mulți anticorpi, astfel ei pot să circule liber și să
găsească antigenul și să scape de el. Celulele secretante de anticorpi, numite celule
plasmatice, reprezintă linia celulelor efector a limfocitelor B. Dacă antigenul este
o proteină, el activează de asemenea și celulele T “helper”.

Celule T “helper” interacționează cu celulele B antigen-specifice și accentuează secreția de

anticorpi. De fapt, celulele T helper sunt absolut necesare pentru eficiența răspunsurilor
anticorpilor împotriva antigenilor proteici. De asemenea, celulele Th stimulează celulele B
pentru a secreta diferite clase de anticorpi (imunoglobuline).
 Memoria imunologică

Activarea inițială a limfocitului

o mică populație de limfocite antigen-
specifică care are capacitatea de a trăi o
celule efector
lungă perioadă de timp în așteptarea
întoarcerii antigenului
= celule cu memorie

Numărul celulelor memorie crește cu vârsta: aproape toate celulele T ale nou-
născutului sunt celule naive, în timp ce la adult mai mult de jumătate sunt
celule cu memorie.

Celulele memorie răspund mai rapid și mai puternic decât limfocitele

naive. De aceea, răspunsul la expuneri repetate la un microb (“răspunsuri
secundare”) sunt mult mai eficiente decât răspunsul declanșat la prima
expunere (“răspuns primar”). Un obiectiv al vaccinării este de a stimula
răspunsuri puternice memorate (și celule plasmatice cu viață lungă).