DE CE STUDIEM IMUNOLOGIA?

• Boli infecţioase
• Boli produse prin dereglarea sistemului imun
ALERGIA: Răspuns imun faţă de materiale inofensive, ex: ASTM
AUTOIMUNITATEA: Răspuns anti-self, ex: SCLEROZA MULTIPLĂ
REJETUL GREFEI: Răspuns imun faţă de ţesutul transplantat
IMUNODEFICIENŢA: Răspuns imun deficitar
• Manevrarea imunităţii în scop terapeutic
IMUNOSUPRESIA: Tratament al bolilor autoimune
IMUNOREGLAREA: Intervenţii imunoterapeutice (vaccinuri, seruri)

Imunologia = stiinta care studiaza funcţia de apãrare a organismului.

Sistemul imunitar - esenţial pentru supravieţuirea organismelor, datoritã
agresiunii permanente a agenţilor infecţioşi.
Disfuncţia severa congenitalã sau dobanditã a funcţiei imunitare - incompatibilã
cu viaţa.
Termenul de imunitate
provenienţã socialã: în Roma anticã, persoanele scutite de impozite cãtre
stat, erau considerate imune.
sensul termenului s-a extins - persoanele scutite de a suferi efectele infecţiei
cu agenţi patogeni.
Daca se face abstractie de primele descoperiri asupra vaccinarii impotriva
variolei, imunologia nu are decat 100 de ani;
Intre 1880-1910, principalele lucrari au descris cele mai importante
vaccinuri, diferitele componente ale imunitatii umorale si tipurile de
hipersensibilitate;
Dupa 1956 a avut loc o explozie de descoperiri fundamentale: rolul
timusului si al bursei lui Fabricius, toleranta, rolul MHC, hibridoamele, productia
de anticorpi monoclonali, citokinele, genele imunoglobulinelor si receptorii
limfocitelor T;
Studiile acuale exploreaza caracterele polifactoriale ale imunitatii si ale
alergiei.
• -300: vaccinarea prin cruste de variola (China)
• 1798: vaccinarea antivariolica (Jener)
• 1884: fagocitoza (Metchnikoff – premiul Nobel in 1908)
• 1885: vaccinarea antirabica (Pasteur)
• 1890: hipersensibilitatea intarziata (Koch – premiul Nobel in 1905)
• 1890: imunitatea antitoxica (Erlich - 1908)
• 1890: imunitatea umorala (Von Behrling - 1901)
• 1895: complementul (Bordet - 1919)
• 1900: grupele sanguine ABO (Landsteiner - 1930)
• 1902: hipersensibilitatea imediata sau anafilaxia (Richet – 1913 si Portier)
• 1936: MHC la soarece (Gorer si Snell - 1980)
• 1939: incompatibilitatea feto-materna (Levine)
• 1956: auto-anticorpii anti-tiroglobulina (Roitt si Doniach)
• 1958: teoria selectiei clonale (Burnet – 1960 si Jerne - 1984)
• 1958: MHC la om, HLA (Dausset - 1980)
• 1958: toleranta (Medawar - 1960)
• 1958: structura anticorpilor (Perter si Edelman -1972)
• 1960: radioimunologia (Yalow – 1977 si Berson)
• 1962: rolul timusului (Miller)
• 1963: genele raspunsului imediat (Benacerraf – 1980 si McDewitt)
• 1974: restrictia allogenica (Doherty si Zinkernagel - 1996)
• 1975: hibridoamele si anticorpii monoclonali (Tonegawa – 1987 si Leder)
• 1984: genele TCR (Davis)
• 1995: genele susceptibilitatii la diabetul autoimun (Todd si colab.)
În urmă cu 100 de ani, copiii primeau un singur vaccin - cel antivariolic.
Azi pot primi până la 11 vaccinuri de rutină. Deşi unele vaccinuri sunt în
combinaţie, unii copii pot primi pînă la 20 de injecţii până la vârsta de 2 ani.

Imunobiologia studiazã fenomenele imunitare ca manifestãri ale unei funcţii

biologice esenţiale – funcţia de apãrare.
Imunochimia este o disciplinã de graniţã care studiazã funcţia imunitarã sub
aspect biochimic.
Imunogenetica studiazã determinismul genetic al rãspunsului imun:
mecanismele genetice care asigurã diversitatea anticorpilor şi a antigenelor de
histocompatibilitate.
Imunohematologia s-a nãscut odatã cu stabilirea diferenţelor antigenice ale
eritrocitelor umane şi cu precizarea grupelor sanguine (K. Landsteiner, 1901) şi s-a
dezvoltat dupã ce s-a stabilit existenţa unor diferenţe fine între diferite tipuri de
eritrocite şi, în special, dupã descoperirea factorului Rh şi a rolului sãu în patologia
sarcinii.
Imunologia medicalã umanã şi veterinarã s-a dezvoltat în trei direcţii:
direcţia profilacticã, orientatã spre descoperirea şi producerea unor noi
vaccinuri, capabile sã creeze o stare de rezistenţã. Ea se preocupã, de asemenea,
de schemele de vaccinare, de posibilitatea asocierii diferitelor vaccinuri şi de
posibilitatea stimulãrii rãspunsului imun cu ajutorul adjuvanţilor;
 direcţia terapeuticã studiazã posibilitatea obţinerii serurilor imune. Ele conţin
anticorpi şi se administreazã organismelor care prezintã riscul îmbolnãvirii prin
infecţii;
direcţia diagnosticului studiazã posibilitatea identificãrii agenţilor etiologici ai
diverselor maladii infecţioase, cu ajutorul reactanţilor imunologici (seruri imune
şi antigene).
Imunopatologia studiazã fenomenele imunitare în relaţie cu diferite maladii.
Afecţiunile generate de activarea sistemului imunitar (imunopatii) se grupeazã în
douã categorii:
- stãrile de hipersensibilitate (alergiile);
- maladiile autoimune.
Imunopatologia studiazã, de asemenea, imunodeficienţele (înãscute şi
dobândite), imunitatea de transplant şi imunitatea antitumoralã, rãspunsul imun în
maladiile infecţioase virale şi bacteriene, precum şi în maladiile parazitare.
Imunoserologia s-a dezvoltat ca o ramurã practicã, dedicatã studiului
tehnicilor de explorare a reacţiilor imune in vitro.
Starea de rezistență sau imunitate se clasifică după următoarele criterii:
1. După natura imunității:
• Imunitate naturală sau esențială, care poate fi absolută sau relativă;
• Imunitate dobândită natural în timpul vieții prin îmbolnăvire sau
provocată experimental prin vaccinare (activă) sau serumizare
(pasivă);
2. După specificitatea imunității:
• Imunitate specifică față de un antigen (ex: imunitatea anticărbunoasă,
antirabică);
• Imunitatea paraspecifică față de un antigen înrudit.
Imunitatea înnăscută, constitutivă sau nespecifică grupează mecanismele
imune care formează prima linie de apărare împotriva infecţiilor. Acest tip de
răspuns imun nu este specific unui antigen, cu toate că include mecanisme celulare
şi moleculare care recunosc anumite clase moleculare antigenice.
Aceste mecanisme de apărare sunt prezente înainte de contactul organismului
cu agentul agresor, iar acţiunea lor oferă răgazul intrării în funcţiune a răspunsului
imun adaptativ.
Imunitatea înnăscută este moştenită de la părinţi şi nu mai poate fi influenţată
până la sfârşitul vieţii.
Imunitatea înnăscută sau nespecifică este antigen independentă şi nu prezintă
memorie imunologică.
 Imunitatea adaptativă sau specifică se referă la rezistenţa organismului faţă
de agenţii microbieni. Este imunitatea selectivă, când răspunsul imun este dirijat
exclusiv împotriva structurilor factorului declanşator, structuri denumite antigene.
Efectele sistemului imun pot fi:
• Pozitive:
Protecţie anti non-self
Eliminarea selfului alterat
• Negative:
Discomfort (inflamaţie)
Afectarea selfului (autoimunitate)

Imunitatea nespecifică, Imunitatea

specifică, câştigată
constitutivă sau înnăscută sau adaptativă
Polimorfonucleare neutrofile
(PMN)
Componenta Limfocite T (LT)
Macrofage (MF)
celulară Limfocite B (LB)
Celule natural killer (NK)
Celule dendritice
Lizozimul
Sistemul complement
Anticorpii (Ac) –
Componenta Properdina
secretaţi de
umorală Proteina C reactivă (PCR)
plasmocite
Opsoninele
Interferonul

CELULELE SISTEMULUI IMUN:

1. Celulele efectoare ale imunitatii specifice (limfocitele B-LB si limfocitele T-
LT)
2. Celulele efectoare ale imunitatii nespecifice (limfocitele natural ucigase NK,
celulele mononucleare fagocitare – monocite/macrofage, celulele
granulocitare)
3. Celulele prezentatoare de antigen APC
ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUN
Organele limfoide:
1. Organele limfoide primare (maduva osoasa hematogena, timusul)
2. Organe limfoide secundare (ganglioni limfatici, splina, tesutul limfoid
asociat mucoaselor, sistemul imun al pielii)
 SISTEMUL IMUNITAR

Existenţa tuturor organismelor vii este condiţionatã de activitatea unor mecanisme de

rezistenţã şi de imunitate, capabile sã protejeze individualitatea lor chimicã, prin mecanisme de
recunoaştere şi diferenţiere a substanţelor proprii (self) de cele strãine (nonself). In mod normal,
aceste mecanisme sunt perfect tolerante faţã de moleculele self, dar se activeazã şi reacţioneazã
mai mult sau mai puţin viguros pentru a îndepãrta, a neutraliza sau a distruge substanţele nonself.
Mecanismele de rezistenţã şi imunitate sunt prezente pe toatã scara evolutivã a
organismelor, începând cu bacteriile şi se complexeazã în evoluţie.
Celulele bacteriene posedã mecanisme de protecţie a individualitãţii genetice, reprezentate
de:
• fenomenele de restricţie mediate de prezenţa unor sisteme enzimatice specifice (enzime de
restricţie), care recunosc moleculele strãine de ADN, le cliveazã la nivelul unor situsuri
specifice, rezultând fragmente mai mici, sensibile la acţiunea exo- şi endonucleazelor;
• fenomenele de reparaţie geneticã dependente de activitatea unor sisteme enzimatice care
recunosc modificãrile ADN induse de mutaţii sau de lipsa de fidelitate a mecanismelor de
replicare, transcriptie şi translatie geneticã, corectându-le fie complet (sistemele error free)
sau minimalizând erorile în cazul sistemelor reparatorii predispuse la erori (error prone
systems).
La plantele superioare existã o gamã largã de modalitãţi de apãrare nespecificã:
• Bariere structurale - continuitatea şi integritatea ţesuturilor epidermice, acoperite sau
impregnate cu substanţe impermeabile pentru virusuri şi microorganisme, fungi;
• Reacții biochimice - rezistenţa fiziologicã conferitã de conţinutul înalt de zaharuri
reducãtoare, prezenţa taninurilor, a diferiţilor acizi organici, a pseudoanticorpilor cu
activitate hemaglutinantã în sucurile vegetale.
Combinația de arme defensive depinde de diverși factori: specie, vârstă, tipul de organ
sau țesut atacat, starea de nutriție a plantelor, conditiile topometeoclimatice. Fitoalexinele
produse in plante acționează ca toxine in cazul atacului asupra organismului vegetal sau la stress
(Mert-Türk, 2002; Ejikeet.al., 2013). Ele pot întârzia maturarea, pot perturba metabolismul sau
preveni reproducerea agentul patogen respectiv. Importanța lor în apărarea plantelor este indicata
printr-o creștere a sensibilității tesuturilor atunci când biosinteza fitoalexinelor este inhibată.
Mutanții incapabile de a produce fitoalexine, sunt colonizate mai intens în comparație cu tipul
sălbatic (Glazebrook & Ausubel, 1994). Fitoalexinele de la Solanaceae și Malvaceae sunt de
obicei sequestiterpene, cele de la Leguminosae sunt isoflavonoide sau poliacetilene, iar
fitoalexinele orhideelor sunt dihidrofenantreni.
La protozoare, procesele de recunoaştere asigurã selecţia hranei, identificarea partenerilor
pentru conjugare la parameci, iar la cele parazite, procesele de recunoaştere mediazã
interacţiunea cu gazda.
Deşi nu au sistem limfoid, nevertebratele recunosc şi rãspund la substanţele nonself, la
fel de eficient ca şi vertebratele. La ele funcţioneazã o diversitate de mecanisme, unele fiind
inductibile. Rãspunsul este de scurtã duratã şi nu are specificitate faţã de agentul infecţios
patogen. Rãspunsul imun al nevertebratelor se aseamãnã calitativ cu cel înãscut al vertebratelor
mediat de celulele fagocitare şi de moleculele neimunoglobulinice.
La nevertebrate, apãrarea organismului este asiguratã de bariere fizico-chimice complexe.
Secreţia mucoasã care acoperã corpul celenteratelor, anelidelor, moluştelor şi protocordatelor,
omoarã potenţialii patogeni. Exoscheletul dur al celenteratelor, moluştelor, artropodelor,

1
echinodermelor şi protocordatelor, formeazã o barierã protectoare eficace faţã de agenţii
infecţioşi.
Majoritatea nevertebratelor superioare au sistem circulator cu celule albe, denumite
hemocite sau celomocite, în funcţie de natura cavitãţii corpului. Acestea se găsesc în hemolimfa.
Lipsesc hematiile. Unele tipuri de hemocite frecvent observate sunt ilustrate în Fig. 1.
Prohemocitele sunt celule mici, rotunde, care pot fi precursori de la care se dezvoltă alte tipuri de
celule. Hemocitele granulare conțin granule citoplasmatice vizibile, care pot fi evacuate ca parte
a unui raspuns defensiv la paraziți invadatori. Plasmatocitele conțin de obicei câteva granule și
sunt caracterizate prin capacitatea lor de a trece de la forma rotunda pana la forma ameboida
după atașarea la un substrat. Sferulocitele conțin granule citoplasmatice foarte mari, care pot
conține mucopolizaharide. Oenocitoidele sunt celule mari, care sintetizează profenoloxidaza. La
Drosophila melanogaster, plasmatocitele participa, într-o oarecare măsură, în sinteza peptidelor
antimicrobiene în timpul răspunsului umoral [Meister et al. 1994; Samakovlis et al. 1990] și
preiau funcția de fagocitoză a microorganismelor [Ratcliffe, 1993] în timp ce lamellocitele și
celule cristaline joaca rolurile de încapsulare și melanizare a intrușilor mai mari [Nappi
&Vass,1998].

Exemple de hemocite la lepidopterul

Manduca sexta. (A) Plasmatocit (B)
Granulocite; (C) Oenocitoide; (D)
Sferulocite.

În mediul intern al nevertebratelor se gãsesc fagocite, factori antimicrobieni constitutivi şi

inductibili cu efect neutralizant şi litic, factori de coagulare a macromoleculelor strãine. Toate
nevertebratele, chiar cele care nu au cavitãţi ale corpului (spongieri, anemone, viermi laţi), au
fagocite, uneori de mai multe tipuri. Ca şi la vertebrate, fagocitele sunt efectorii rãspunsului
inflamator, sintetizeazã enzime lizosomale şi posedã mecanisme citocide dependente de
superoxid. Reacţiile de apãrare (repararea tisularã, fagocitoza, reacţia de încapsulare) sunt
mediate de fagocite şi de celulele hemostatice. Ingestia microorganismelor invadatoare este

2
rezultatul acţiunii fagocitelor, iar un numãr mare de microorganisme şi de metazoare parazite
este încapsulat de celulele hemostatice şi de tip fagocitar. Endoparazitul care pãtrunde în
organismul nevertebratelor este fagocitat, sau dacã are dimensiuni prea mari, este încapsulat.
Incapsularea este rezultatul unei fagocitoze fruste. Adeseori, endoparazitul încapsulat, este
omorât sub acţiunea intermediarilor toxici ai unei cascade enzimatice.
Un număr de nevertebrate, inclusiv tunicate, posedă celule citotoxice care au fost
comparate cu celulele natural killer (Parrinello, 1996). Cu toate că nevertebratelor le lipsesc
mecanismele de imunitate adaptive gasite la vertebrate, unele arată răspuns la a doua expunere
la antigeni (Arala-Chaves, 2000). Insectele sociale au o anumită formă de imunitate de adaptare
în sensul că acestea prezintă reacții îmbunătățite la un antigen după ce alți membri ai coloniei au
fost expusi, iar la artropodul Daphnia a fost demonstrat transferul imunitatii între mame și urmași
(Little, 2003).
Factori umorali de apãrare la nevertebrate
Hemolimfa multor insecte conține lizozim, o enzima care degradeaza peretii celulelor
bacteriene. La nevertebrate lipsesc limfocitele şi moleculele de imunoglobuline, dar acestea sunt
compensate de o varietate de factori umorali de apãrare: aglutinine, bactericidine, enzime
lizosomale, factori de imobilizare. La insecte s-au detectat peste 15 tipuri de proteine
antibacteriene inductibile în câteva ore dupã injectarea unui antigen.
Nevertebratele nu au proteinele cascadei complement, dar viermii, insectele, crustaceii
conţin sistemul profenoloxidazei (proPO). La capãtul cascadei de activare se formeazã enzima
activã fenoloxidaza, cu rol esenţial în îndepãrtarea substanţelor nonself. Ca răspuns la infecții sau
leziuni, prophenoloxidaza din hemocite este activata la fenoloxidaza și catalizează producerea de
chinone care polimerizează pentru a forma melanina, care ajuta la uciderea organismelor
invadatoare.
Fagocitoza este foarte activã şi este stimulatã de aglutininele şi bactericidinele cu rol de
opsonine. Din punct de vedere funcţional, aglutininele şi bactericidinele sunt similare
anticorpilor. Acestea sunt lectine, cu rolul de a lega componenta glucidicã a glicoproteinelor de
pe suprafaţa celulelor nonself, rezultatul fiind aglutinarea. Lectinele sunt molecule care au apãrut
timpuriu în evoluţie şi sunt ubicvitare: se gãsesc la bacterii, plante (PHA - phytohemagglutinins),
nevertebrate şi vertebrate. Ele tapeteazã microorganismele invadatoare şi au rolul de a le
imobiliza, dar au şi rol opsonizant, uşurând fagocitoza. In funcţie de specificitatea lor de legare
cu glucidele, lectinele sunt foarte diferite. În corpul gras al insectelor superioare s-au caracterizat
circa 100 de peptide antimicrobiene, a cãror sintezã rapidã este indusã de infecţie. Din punct de
vedere structural sunt de douã tipuri:
- peptide ciclice, care conţin punţi S-S (de exemplu, drosmycina), active faţã de bacteriile
Gram pozitive şi faţã de fungi;
- peptide lineare (cecropine bogate în Gly şi Pro), active faţã de bacteriile Gram negative.
Componentele celulare şi humorale cu funcţii protectoare mediazã reacţii de
apãrare nespecifice (înãscute), fãrã rãspuns accelerat la stimularea antigenicã secundarã.

ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUNITAR

LA VERTEBRATE
La vertebrate, apãrarea este asiguratã de mecanisme complicate celulare şi humorale, de
rezistenţã şi imunitate. Funcţia esenţialã a sistemelor de apãrare este protecţia faţã de agenţii
patogeni invadatori. Interacţiunea permanentã cu microorganismele are un rol hotãrâtor în
dobândirea complexitãţii structurale şi funcţionale a sistemului imunitar. Dovada o constituie

3
faptul cã la animalele germ-free (axenice), numãrul limfocitelor B şi titrul anticorpilor serici
naturali sunt de 5-10 ori mai mici decât la organismele convenţionale. Evoluţia a generat tipuri
celulare specializate, tot mai eficiente funcţional, care neutralizeazã, sechestreazã, omoarã sau
îndepãrteazã agenţii infecţioşi.
La vertebrate, reacţiile de apãrare sunt rezultatul acţiunii unor factori humorali nespecifici
(complement, substanţe bactericide) şi specifici (anticorpi) şi a unor populaţii de celule
specializate, cu acţiune nespecificã (fagocite) sau specificã (limfocite).

Din punct de vedere structural, în concepţia modernã, sistemul imunitar al organismelor

superioare este considerat ca un organ difuz sui-generis, alcãtuit dintr-un numãr foarte mare de
molecule şi celule, reunite într-o reţea de interacţiuni complexe, a cãrei funcţie este asigurarea
integritãţii şi individualitãţii structurale a organismului.
În concepţia restrictivã a lui N.K. Jerne, sistemul imunitar este reprezentat în exclusivitate
de limfocite, iar într-o accepţiune mai largã, pe lângã limfocite, în alcãtuirea sistemului imunitar
intrã o serie de celule accesorii cu rol esenţial în declanşarea rãspunsului imun: macrofagele şi o
serie de celule înrudite (celulele Lagerhans din tegument, celulele dendritice şi cele
interdigitate).
Se apreciazã cã numãrul limfocitelor, la adultul normal, este de 1012, iar al moleculelor de
imunoglobuline, de ordinul a 1020. Impreunã, aceste componente formeazã organul difuz, cu
greutatea de circa 910 g (1-2% din greutatea corpului), a cãrui existenţã este adeseori ignoratã,
datoritã caracterului sau difuz, în tot organismul. Celulele şi moleculele sistemului imunitar sunt
prezente în toate ţesuturile, dar în unele organe (splinã, ganglioni limfatici, plãci Peyer,
amigdale, timus), componentele celulare au o densitate maximã.
Sistemul imunitar este unul din cele mai complexe ale organismului. Complexitatea lui
derivã din structura de reţea complicatã de comunicaţii intercelulare, din ubicvitatea sa în
organism şi din efectele multiple pe care le determinã un numãr mic de categorii celulare.
Sistemul imunitar este considerat un adevãrat “creier mobil”.
Din punct de vedere structural şi funcţional, sistemul de apãrare al organismelor superioare
prezintã numeroase dualitãţi:
• existenţa unui compartiment al rezistenţei nespecifice şi neadap-
tative (înãscutã) şi a unui compartiment cu acţiune specificã şi adaptativã;
• prezenţa a douã populaţii înclinate de limfocite (T şi B), care mediazã imunitatea celularã şi
respectiv humoralã;
• activitatea limfocitelor este modulatã fie stimulator, fie inhibitor, sub acţiunea unor celule şi
a unor factori humorali;
• existenţa organelor limfoide centrale (primare) şi periferice (secundare);
• existenţa unui rãspuns imun primar şi a unui rãspuns imun secundar;
• dualitatea structuralã (douã perechi de catene polipeptidice) şi funcţionalã (bivalenţa) a
moleculei de anticorp;
• comportamentul dublu al moleculei de anticorp: molecula de anticorp recunoaşte epitopul
specific şi la rândul ei este recunoscutã de molecule cu rol receptor.
Numãrul celulelor sistemului imunitar (cu un ordin de mãrime superior neuronilor) şi al
moleculelor sale nu reflectã fidel potenţialul de apãrare a organismului, deoarece în cursul
rãspunsului imun are loc proliferarea şi amplificarea numericã a limfocitelor, precum şi a
potenţialului de biosintezã. La aceasta se adaugã o ratã înaltã de reînoire şi refacere a rezervelor
sale celulare.

4
 La om se produc zilnic un miliard de limfocite ce trec în circulaţie. Circulând şi recirculând
prin reţeaua vaselor sanguine şi limfatice, celulele şi moleculele sistemului imunitar asigurã
supravegherea organismului, recunoaşterea moleculelor şi a celulelor nonself, pentru a le
elimina.

Sistemul imun are un compartiment central,

reprezentat de organele limfoide primare şi unul periferic,
reprezentat de organele limfoide secundare.
• LB şi LT mature sunt produse de organele limfoide
primare sau compartimentul central - măduva hematogenă şi
timusul.
• Activarea LB şi LT se produce în organele limfoide
secundare - compartimentul periferic.

5
 Măduva osoasă hematogenă este sediul celulelor de origine a liniilor limfocitare. Aici
se află celula comună de origine pentru toate liniile celulare, celula comună de origine = celula
stem cu multipotențial hematopoietic (hemocitoblast). Celula stem se multiplică şi formează
clone celulare care apoi se diferenţiază ireversibil în două linii:
* liniile mieloide care pot fi: monocitare şi se termină cu monocitul şi macrofagice care se
îndreaptă spre macrofage,
* liniile limfocitare care prezintă 2 particularităţi:
o parte din celulele limfoide se diferenţiază pe loc în măduvă şi dau naştere la
limfocitele şi plasmocitele medulare,
o parte din ele părăsesc măduva trec în sânge şi se distribuie la organele limfoide
centrale: timusul de la mamifere sau bursa lui Fabricius de la păsări.

Factori de creştere cu rol în hematopoieză

IL-3
Factorul de stimulare al coloniilor granulo-monocitare (GM-CSF)
Factorul de stimulare al coloniilor macrofagice (M-CSF)
Factorul de stimulare al coloniilor granulocitare (G-CSF)
Eritropoietina, trombopoietina
Citokine: IL-4, IL-5, IL-6, IL-7, IL-8

6
 Timusul este o glandă cu structură mixtă,
cu rol secretor și organ limfatic (organ rgan limfoepitelial).
limfoepitelial)
Acesta se dezvoltă în copilărie, atingând un maxim în
pubertate după care involuează, dar nu dispare complet.
Timusul este un organ mic, situat în cavitatea toracală, între
cei doi plămâni, retrosternal. Acesta face parte din sistemul
endocrin. Greutate: la naştere 12 -15 g; la pubertate 35 -
40 g; la bătrâni 10 -15 g. Secretă hormoni (timozina,(
timopoetina),
), care induc maturarea celulelor T şi menţin
imunitatea mediată celular. Este alcătuit tuit din 2 lobi mari
uniţi prin ţesut
esut conjunctiv, fiecare constituit din sute de
lobuli (lobulaţia este incompletă). Capsula este subţire,
alcătuită din ţesut
esut conjunctiv dens neordonat. Din in capsulă se desprind trabecule care
pătrund în parenchim şi divid lobii în lobuli incompleţi. Lobulul este unitatea morfo -
funcţională a timusului prezintă
o zonă periferică (corticala)
corticala) – aspect întunecat
zonă centrală (medulara
medulara) – palid colorată
Funcțiile timusului:
Limfopoieza – are loc înn principal în viaţa fetală şi post natală pâna na la pubertate, după
dup
care începe involuţia. Timusul este responsabil pentru producerea rezervorului
rezervoru de LT
circulante. Limfocitele T migreaz
migrează spre organele limfoide periferice - formează zonele
timus-dependente
dependente (paracorticala ggl. limfatic, tecile periarteriale ale splinei, plăcile
pl Peyer
din intestin)
Timusul produce câtevateva proteine care acacţionează ca factori de creştere
tere → stimulează
proliferarea şi diferenţierea
ierea LT. Au fost identificaţi cel puţin
in 4 hormoni: timozina - α,
timopoetina - stimuleaz
stimulează dezv ţes limfoid în general şi realizează diferenţierea
diferen LT;
factorul timic umoral (favorizeaz
(favorizează reacţia grefă contra gazdă); timulina - induce dezv
markerilor în LT.

7
 ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE
Compartimentul periferic cuprinde ţesutul limfoid capsular şi ţesutul limfoid necapsular sau
difuz, aşezat la porţile de intrare:
• Ţesutul limfoid capsular cuprinde splina şi ganglionii limfatici.
• Ţesutul limfoid necapsular (sau difuz) formează MALT (mucosal associated lymphoid tissue) și
SALT (skin associated lymphoid tissue).
MALT apare in tracturile respirator, gastrointestinal, urinar și reproductiv. Amploarea
exactă a acestor agregate ale limfocitelor nu este ușor sesizabilă, deoarece acestea nu au o
capsulă distinctă ca și cea a ganglionilor limfatici. Distribuția MALT:
În sistemul digestiv:
- în peretele faringelui - amigdale (palatine, linguale, faringiene)
- în peretele intestinului subtire - plăcile Peyer
- în peretele colonului - noduli limfoizi agregați
- în pereții apendicelui ileocecal
În sistemul de reproducere: peretele vaginului.
În literatura de specialitate distribuția este atribuită după cum urmează :
• Ţesut limfoid asociat mucoasei intestinale = GALT Gut Associated Lymphoid Tissue
• Ţesut limfoid asociat mucoasei nazale = NALT Nasal Associated Lymphoid Tissue
• Ţesut limfoid asociat mucoasei respiratorii = BALT Bronchus Associated Lymphoid Tissue
În ganglionii limfatici sunt prezentate antigenele drenate din ţesuturi. În splină sunt
prezentate antigenele provenite din circulaţia sanguină, la nivelul MALT sunt prezentate antigenele
de la nivelul mucoaselor, iar la nivelul SALT (skin associated lymphoid tissue) sunt prezentate
antigenele care pătrund prin piele.
În sânge proporţia LB şi LT diferă faţă de organele limfoide:
• În sânge LT reprezintă 70-80% dintre limfocite, LB reprezintă 15-25%, iar restul sunt limfocite
nonB-nonT.
• În organele limfoide există LB şi LT în proporţii aproape egale.

Microfotografie - colon de porc Micrografie de vagin uman care arată prezența

MALT -agregate ce conțin numeroase limfocite.

8
 Ţesut limfoid în
n apendice
Plăci Peyer
SALT (skin
skin associated lymphoid tissue
tissue)
Structura pielii reflectă complexitatea func
funcțiilor
țiilor sale ca o barieră protectoare, în menținerea
temperaturii corpului, în colectarea de informații ții senzoriale din mediu și în a avea un rol activ în
sistemul imunitar. Epiderma conconține
ține stratul bazal, strat spinosum, stratul granulos și stratul exterior
cornos, care este responsabil pentru func funcția
ția de barieră vitala a pielii. Celulele specializate
specializ in
epiderma includ melanocite, care produc pigment (melanina), și celule Langerhans. Celulele T rare,
în principal celule T citotoxice CD8 +, pot fi găsite în stratul bazal și spinos strat. Dermul este
format din colagen, țesut elastic și fibrele retic
reticulare. Acesta conține
ține mai multe celule specializate,
cum ar fi celule dendritice (DC), inclusiv DCs dermice și DCs plasmacytoid (PDCS) și subseturi de
celule T, inclusiv CD4 + T helper 1 (TH1), celule TH2 si TH17 și natural killer. In plus, macrofage,
mastocite și fibroblaste, vase și nervi.

9
 Ganglionii limfatici
Ganglionii limfatici sunt aşezaţi în punctele de confluenţă a vaselor limfatice. Ei sunt
formaţi din parenchim învelit într-o capsulă conjunctivă, sunt ovali şi au diametrul sub 3 cm. În tot
parenchimul ganglionar se găsesc diseminate APC: MF şi celule dendritice. Fiecare ganglion are o
reţea de arteriole, capilare şi venule. Capilarele şi venulele au un tip particular de endoteliu – HEV
(high endotelial venule), care este implicat în trecerea limfocitelor din sânge în ţesutul limfoid
ganglionar.
Parenchimul este împărţit în trei zone: cortexul superficial, cortexul profund şi medulara.
• Cortexul superficial, sau zona B-dependentă, conţine LB aşezate în foliculi limfoizi primari
(înainte de stimularea antigenică) sau secundari (după stimularea antigenică). Antigenele ajung
în cortexul superficial prin limfaticele aferente. În cortexul superficial se iniţiază RIU. Centrul
germinal (GC) al unui folicul limfoid conține celule pal-colorare. Colorarea pală a nucleelor
acestor celule indica faptul ca acestea sunt limfocite B in curs de proliferare activă. Alte celule:
celulele dendritice foliculare care captează, concentrează şi prezintă antigenele spre LB și
macrofage care au „înghițit” celulele moarte LB care au murit prin apoptoză.
• Cortexul profund sau paracorticala, numită şi zona T-dependentă, conţine LT aşezate uniform.
În paracorticală se iniţiază RIC. Celulele dendritice interdigitate sunt principalele APC în zona
paracorticală.
• Medulara are o celularitate mixtă: LB, LT, plasmocite. În medulară migrează LB stimulate, care
se transformă în plasmocite şi secretă anticorpi. Anticorpii părăsesc ganglionul limfatic prin
vasul limfatic eferent care iese prin hilul ganglionului.

Micrografii de nodul limfatic la pisică.

Ganglionii limfatici participă la răspunsul imun faţă de antigenele drenate prin vasele
limfatice din teritoriile din apropiere. RIU se produce integral în ganglionii limfatici, de la
prezentarea antigenelor până la producţia de anticorpi care sunt eliberaţi în sânge.

10
 Splina
Splina îndeplineşte mai multe roluri, fiind un organ limfoid secundar şi un organ de control
şi rezervă pentru sânge. Splina este formată din parenchim şi o capsulă care trimite spre interior
septuri fibroase. Parenchimul se împarte în pulpa albă şi pulpa roşie. Histologic, pulpa roșie este
"roșie" datorită prezenței unui număr mare de eritrocite din vasele sanguine, numite sinusuri și
pulpa albă este "albă" din cauza lipsei sinusurilor și, în consecință mai puține eritrocite.
Pulpa roşie este formată din sinusuri venoase şi cordoane splenice care conţin elemente
figurate. Ea nu are funcţie imună. În pulpa roşie este verificată calitatea elementelor figurate şi a
plasmei. Sângele este filtrat printre celulele endoteliale din sinusurile venoase. Hematiile
îmbătrânite sau anormale sunt reţinute şi fagocitate de către MF locale, care recuperează fierul din
ele.
Pulpa albă are straturi de celule cu rol imun aşezate în două zone concentrice în jurul unei
arteriole centrale: PALS (stratul limfoid periarteriolar -periarterial lymphoid sheath) şi zona
marginală.
Zona marginală este dispusă între PALS externă şi pulpa roşie şi conţine LB şi LT.
Limfocitele B şi T activate pot să iasă din PALS prin capilarele din zona marginală.
Pulpa albă este implicată în RIU sau RIC declanşate de antigenele care ajung la splină pe
cale sanguină. Splina nu are circulaţie limfatică. RIU se produce în întregime în splină, de la
prezentarea antigenelor până la producţia de anticorpi care sunt eliberaţi în sânge.

Microfotografie a splinei de câine PALS este indicată de săgețile mici din

jurul arterei centrale.

Pulpa albă a splinei

(1) un folicul limfoid subliniat de linia
punctată
(2) PALS situat în jurul arterei centrale în
care se găsesc celulele T.
Foliculul limfoid are un centru germinal pal
colorat (GC), în care celulele B sunt
proliferative. Zone manta (ManZ) conține
limfocite mici și o zonă marginală exterioară
(MarZ) care conține limfocite mari care sunt
mai dense decât celulele din zona de manta.
În afara zonei marginale este pulpa roșie.

11
 Limfocitele
Sistemul imunitar este reprezentat de ţesuturi derivate din mezoderm, a cãror principalã
componentã celularã este limfocitul. De aici derivã denumirea de sistem limfoid. In ultimul timp
se foloseşte denumirea de “limfon”, care semnificã totalitatea organelor limfoide – primare şi
secundare, precum şi celulele componente cu funcţia de a recunoaşte antigenul.
Limfocitele sunt celule care în cursul elaborãrii rãspunsului imun, recunosc specific
antigenul şi de aceea se mai numesc imunocite. De aici derivã denumirea de sistem imunocitar,
echivalentã celei de sistem limfoid. Toate celulele acestui sistem poartã pe suprafaţa lor,
molecule cu rol receptor, capabile sã recunoascã specific determinanţii antigenici strãini.
Sistemul imunitar funcţioneazã pe baza interacţiunii dintre semnal (antigen) şi receptorul
specific limfocitar preformat.
În concepţia modernã, limfocitul este celula centralã a sistemului imunitar. Ea nu este
celula “cap de serie” – aşa cum o considerau vechii histologi, ci prezintã o extraordinarã
capacitate de reactivitate şi diferenţiere.
Copiii au un numãr mai mare de limfocite şi de aceea vârsta trebuie consideratã ca un
parametru fiziologic de variaţie, în evaluarea numericã a acestor celule. Ele reprezintã 25-33%
din totalul leucocitelor, în medie 2100 celule/mm3 de sânge. Valori mai mici de 1500
limfocite/mm3 semnificã starea de limfocitopenie şi cel mai adesea semnificã un deficit numeric
al limfocitelor T.
Pânã în anii ’50, limfocitele erau distinse numai dupã dimensiuni: mari, mijlocii şi mici.
Cele mai multe limfocite circulante au dimensiuni mici: 7-10 µm diametru. La microscopul
optic, pe frotiul colorat May Grunwald – Giemsa, limfocitele se disting de celelalte dupã
dimensiuni, sunt agranulare şi au cel mai mare raport nucleocitoplasmatic. Limfocitele mari au
un raport nucleocitoplasmatic mai mic şi în citoplasmã se gãsesc granulaţii azurofile. Se numesc
limfocite granulare mari (LGL). In vitro, limfocitele sunt neaderente şi nu fagociteazã.

12
 Limfocit normal si limfocite
modificate in leucemii cronice
Frotiu de sânge de la un câine -
microfotografie. Limfocitele pot fi
recunoscute prin forma rotundă, nucleul
rotund mare și o mică cantitate de
citoplasmă.

Astãzi, Imunologia are la bazã conceptul unei heterogenitãţi funcţionale nelimitate a

limfocitelor, care derivã din diversitatea specificitãţii receptorilor suprafeţei lor.
Populaţia de limfocite care are receptori identici de antigen şi recunoaşte un singur epitop
(sau câţiva înrudiţi) formeazã o clonã. Toate celulele unei clone sunt descendente ale unei
singure celule-mamã. In consecinţã, în organism sunt tot atâtea clone de limfocite, câte tipuri de
determinanţi antigenici existã (teoretic) în naturã. Corespondenţa complementaritãţii spaţiale
dintre receptorii limfocitari de antigene şi epitopii antigenici asigurã posibilitatea elaborãrii unui
rãspuns imun specific, dupã contactul limfocitelor cu oricare dintre epitopi.
Caracterizarea funcţionalã a limfocitelor este rezultatul cercetãrilor întreprinse dupã anul
1960. În raport cu organul limfoid primar în care se produce diferenţierea şi maturarea, Roitt şi
col. (1966) au împãrţit limfocitele în douã categorii distincte;
• limfocite T, care se diferenţiazã şi se matureazã în timus;
• limfocite B, care se diferenţiazã şi se matureazã în bursa lui Fabricius la pãsãri şi în
echivalenţii ei funcţionali, la mamifere.
În funcţie de capacitatea lor de a interacţiona cu antigenul specific, limfocitele sunt:
• incompetente (imature), cele care nu recunosc antigenul;
• competente (mature), cele care recunosc antigenul specific.
Starea de competenţã este condiţionatã de prezenţa receptorilor prin intermediul cãrora
antigenele sunt recunoscute. Pe suprafaţa unei celule pot fi pânã la 100 000 de molecule
receptoare identice, care aşteaptã întâlnirea cu substanţele nonself corespunzãtoare.
Dupã ce limfocitul şi-a dobândit competenţa în unul din organele limfoide primare, poate
sã rãmânã în repaus, dacã organismul nu a recepţionat mesajul antigenic corespunzãtor. Aceste
limfocite sunt neangajate (neinformate sau naive). Cele care au venit în contact cu antigenul
specific sunt limfocite angajate (informate). Ele constituie substratul material al memoriei
imunologice şi ori de câte ori se vor reîntâlni cu antigenul, vor produce un rãspuns imun rapid şi
amplu.
Dupã durata vieţii, limfocitele sunt:
- cu viaţã scurtã (efectoare ale rãspunsului imun);
- cu viaţã lungã (de memorie). Ele recirculã în organism perioade îndelungate (de ordinul
anilor). La om, limfocitele de memorie ar supravieţui circa 10 ani, fãrã sã se dividã.
În raport cu funcţia pe care o îndeplinesc, se disting urmãtoarele categorii de limfocite:

13
 - efectoare, cele care direct sau indirect, prin molecule efectoare, neutralizeazã antigenul;
- reglatoare, cele care realizeazã echilibrul optim al rãspunsului imun.
Limfocitele B
Limfocitele B reprezintã 5-15% din totalul limfocitelor circulante şi constituie o diviziune
funcţionalã majorã a populaţiei limfocitare. Impreunã cu descendenţii lor diferenţiaţi
(limfoblastul, plasmocitul), limfocitele B sintetizeazã anticorpi, efectorii rãspunsului imun
mediat humoral (RIMH).
Limfocitul B imunocompetent (matur, neangajat) sintetizeazã cantitãţi mici de molecule
ale unui izotip de imunoglobuline, care rãmân legate de membrana limfocitului, având rol de
receptori de antigen, adevãrate “antene” de detectare a antigenului specific.
Sub aspectul specificitãţii de legare a antigenului, fiecare organism posedã milioane de
clone de limfocite B, adicã mici populaţii celulare identice, descendente din aceiaşi celulã mamã,
care recunosc şi leagã acelaşi antigen şi produc anticorpi cu aceiaşi configuraţie spaţialã a
situsului de combinare.
Dupã activare, toţi descendenţii limfocitului B sintetizeazã imunoglobuline şi le secretã ca
anticorpi, cu aceiaşi specificitate de legare pe care a avut-o receptorul.
Receptorul de antigen al limfocitelor B. Majoritatea limfocitelor B umane din sângele
periferic exprimã douã izotipuri de imunoglobuline pe suprafaţa lor: IgM şi IgD sau numai IgD.
Situsurile de legare ale celor douã izotipuri sunt identice. Numai 10% dintre limfocitele B au pe
suprafaţa lor, ca receptor de antigen, molecule de IgG, IgA sau IgE. Cele care au ca receptor
molecule de IgA, sunt localizate în ţesutul limfoid asociat mucoaselor.

Limfocitul B are receptori membranari pentru substanţele mitogene, pentru complement

(C3b), pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor, pentru insulinã etc. Receptorul pentru C3b
funcţioneazã şi ca receptor pentru virusul Epstein-Barr. Limfocitele B neactivate au receptori de
micã afinitate pentru IL-2, dar dupã stimularea antigenicã, ele exprimã rapid, receptori pentru IL-
2 de înaltã afinitate. Limfocitele B rãspund la efectul stimulator al IL-2, prin proliferare rapidã şi
secreţia IgM. Pe suprafaţa limfocitelor B se gãsesc la densitate înaltã, moleculele CMH II.

14
 Limfocitele T
Limfocitele T reprezintã pânã la 80% din totalul
limfocitelor circulante. Valorile normale în sânge, pentru
limfocitele T sunt cuprinse între 1620-4320/mm3, între una şi 18
luni de viaţã şi între 590-3090/mm3, dupã 18 luni.
Proporţia limfocitelor T se poate determina prin metoda
rozetelor cu hematii de berbec sau prin metoda
imunofluorescenţei cu anticorpi monoclonali faţã de receptorul
de antigen.
Limfocitele T mature exprimã markerul glicoproteic CD4
sau CD8 (receptori de suprafata). Aceste molecule aparţin
suprafamiliei imunoglobulinelor. Celulele CD4 au de obicei
funcţie helper, iar cele ce exprimã markerul CD8 sunt citotoxice.
Limfocitele T îndeplinesc funcţii complexe, atât efectoare ale rãspunsului imun mediat
celular cât şi reglatoare, prin intermediul unor factori humorali pe care-i secretã, denumiţi
limfochine. Limfocitele T realizeazã urmãtoarele funcţii:
– lizeazã celulele care exprimã molecule nonself pe suprafaţa lor;
– regleazã rãspunsul imun;
– mediazã reacţiile de hipersensibilitate întârziatã.
Aceste funcţii sunt rezultatul heterogenitãţii funcţionale şi se datoreazã activãrii unor
subpopulaţii distincte de limfocite T:
• limfocite Tc (Tcl, citotoxice sau citolitice) exprimã pe suprafaţa lor markerul CD8;
• limfocite Th (helper) au pe suprafaţã markerul CD4. Acestea sunt cele mai numeroase,
reprezentând 60-65% din numãrul total de limfocite T ale organismului uman;
• limfocite Ts (supresoare), purtãtoare ale markerului CD4;
• limfocite TD sau TDH (delayed hypersensitivity) exprimã markerul CD8.
Funcţiile limfocitelor Th se realizeazã prin intermediul limfochinelor secretate. In funcţie
de limfochinele pe care le sintetizeazã, limfocitele Th se clasificã în douã subseturi:Th-1 şi Th-2.
Celulele Th-1 (Th-c) secretã IFN gama, IL-2 şi TNF beta (citochine de tip 1, stimulatoare ale
imunitãţii mediate celular). Citochinele de tip 1 produc urmãtoarele efecte: stimuleazã reacţia
de citotoxicitate şi inflamatorie asociatã cu reacţiile de hipersensibilitate întârziatã. In esenţã,
limfocitele Th-1 au rol în edificarea unui rãspuns imun mediar celular (RIMC).
Celulele Th-2 (Th-b) secretã citochine de tip 2: IL-4, IL-5, şi IL-13 (dar nu secretã Il-2) şi
stimuleazã activitatea limfocitelor B de memorie. Citochinele tip 2 (IL-4, IL-5) stimuleazã
rãspunsul imun humoral faţã de paraziţii extracelulari (stimuleazã diferenţierea limfocitelor
B spre plasmocit) şi instalarea stãrilor alergice prin capacitatea lor de a induce sinteza IgE şi
de a stimula mastocitele. In esenţã, limfocitele Th-2 sunt implicate în edificarea rãspunsului
imun mediat humoral (RIMH). Prin toate aceste efecte, limfocitele Th sunt amplificatoare ale
rãspunsului imun
In 2006 trei grupuri de cercetători au demonstrat simultan existența limfocitelor TH17.

15
 Limfocitele T citototoxice - CD8 reprezintã 25-35%
35% dintre limfocitele T circulante. Funcţia
lor constã în efectul litic prin contact celular direct asupra celulelor infectate cu virusuri,
malignizate sau alogenice.

Limfocitele TD sunt mediatoare ale reacţiilor de hipersensibilitate întârziatã (delayed) de

tip tuberculinic. Ele secretã limfochine cu efecte locale asupra m macrofagelor
acrofagelor şi limfocitelor din
focarul inflamator.
Limfocitele Ts sunt inhibitoare ale amplitudinii rãspunsului imun, dupã epuizarea
antigenului. Ele au rolul de a diminua intensitatea RIMC şi RIMH, menţinând în limite
fiziologice intensitatea reacţiilor imunitare. Se pare cã îşi exercitã rolul supresor asupra
rãspunsului imun, prin inhibarea activitã
activitãţii
ţii limfocitelor Th, dar au şi efect supresor direct asupra
limfocitelor T şi B efectoare. Limfocitele Ts au rol important în inducerea stãrii de toleranţã
toleran faţã
de antigenele exogene, ca şi faţãã de moleculele self. Deficien
Deficienţele
ţele funcţionale ale limfocitelor Ts
creeazã predispoziţii
ţii pentru maladiile autoimune.

16
 Distincţia funcţionalãã între limfocitele TCD4 şi TCD8 nu este totdeauna netã. Unele clone
de limfocite TCD4 au proprietãţi ţi citotoxice, iar unele clone TCD8, dupã contactul cu antigenul,
prolifereazã şi secretã limfochine, ca şi limfocitele TCD4.

Celulele NK
Celulele NK (natural killer) reprezintã circa 15% din totalul limfocitelor sanguine. Ele
derivã din mãduva osoasã şi au origine comunã (acelaşi progenitor), ca şi celulele T. In vitro,
sunt neaderente şi nefagocitare. Din punct de vedere morfologic, celulele NK sunt mari,
granulare (LGL,, large granular lymphocytes), având citoplasmã mai bogatã decât celelalte
limfocite, cu granulaţii azurofile.
Celulele NK nu au nici unul din receptorii de antigen caracteristici limfocitelor T sau B şi
de aceea au fost denumite celule “nule”. Au însă alte te tipuri de receptori membranari.
În dezvoltarea lor, celulele NK nu sunt dependente de timus.
Celulele NK au viaţãã scurtã şi reprezintã o linie importantã, primordialã în evoluţie,
evolu cu rol
esenţial în mecanismele de apãrareãrare înãscutã a organismului: sunt active în respingerea grefelor şi
a celulelor modificate sub raport antigenic. Funcţia celulelor NK este de a recunoaşte şi de a liza
anumite celule tumorale şi celule infectate cu virusuri. Se admite cã celulele NK recunosc
moleculele CMH şi se activeazã când receptorii lor nu întâlnesc moleculele CMH pe suprafaţa
celulelor ţintãã sau când moleculele CMH au o densitate mai micã decât cea normalã. Efectul
interacţiunii este liza celulei ţintã.
ã.
Acţiunea definitorie a celulelor NK este citotoxicitatea. Ele lizeazã eazã fãrã restricţie
restric CMH,
celulele tumorale sau pe cele infectate cu virusuri.

17
 Activitatea celulelor NK este foarte înaltã la şoarecele nud (fãrã timus) sau la şoarecii
timectomizaţi neonatal. Dupãã activare, celulele NK elibereazã IFN γ.
Cel mai studiat receptor membranar al celulelor NK este receptorul de micã afinitate pentru
Fc al IgG (CD16).
O subpopulaţie distinctã
distinct a celulelor
NK o reprezintã celulele K (killer). Ele sunt
tot LGL, dar spre deosebire de celulele NK,
exprimã receptorul de mare afinitate pentru
Fc γ.. Acţiunea lor principalã principal este
citotoxicitatea mediatã de anticorpi
(ADCC), faţãã de celulele modificate
antigenic.
In vitro, limfocitele T din sânge, sub
acţiunea stimulatoare a unor citochine (IL-2,
(IL
IFN α) diferenţiazãazã o subpopulaţie,
subpopula care au
fost denumite LAK (lymphokine
ymphokine activated
killers). In vitro, prin adãugarea IL-2
IL şi a
antigenului tumoral, devin citotoxice faţãfaţ de
celulele tumorale omologe.

18