.

Foliculita bacteriană
Foliculita este o inflamație a foliculilor de păr, ca urmare a unei infecții, iritații
chimice sau leziuni fizice. Foliculita bacteriană este cea mai comună formă de
foliculită. Poate afecta toate grupele de vârstă și este răspândită în întreaga lume.
Cauzele cele mai frecvente ale foliculitei includ: Staphylococcus
aureus, Streptococcus pyogenes, Pseudomonas spp. și Proteus spp. Infecția se
produce, în mod tipic, în urma unor leziuni la nivelul foliculilor.
Factori de risc ai foliculitei bacteriene:

 Bărbierire frecventă, epilare cu ceară sau alte forme de depilare/epilare.

 Frecare prin îmbrăcăminte strâmtă.
 Dermatită atopică.
 Acnee sau alte leziuni la nivelul foliculilor piloși.
 Utilizarea de corticosteroizi topici.
 Utilizarea pe termen lung a antibioticelor.
 Comorbidități: anemie, obezitate, diabet, HIV/SIDA, hepatită, cancer și alte
boli cronice.
 Baie în cadă sau piscină - curățate inadecvată.

Figura 2. Foliculită la nivelul

membrului inferior
Prezentarea clinică a foliculitei depinde de severitatea ei, variind de la inflamații
superficiale ale unui folicul de păr individual la o infecție mai profundă a foliculului și
la grupuri de abcese fuzionate, găsite mai adânc în țesuturile subcutanate
(furuncule)(25). Aceasta poate apărea pe orice zonă a corpului, dar este cel mai frecvent
diagnosticată pe scalp, zona bărbii, axilă, fese și extremități.
Foliculita stafilococică superficială se prezintă ca una sau mai multe pustule în jurul
foliculului de păr, care se pot asocia cu prurit sau ușoare dureri. Foliculita superficială
se vindecă fără cicatrice.
Furunculul este o leziune solitară, care apare la nivelul foliculilor de păr și care, de
multe ori, se extinde cu abcedare adâncă în derm. Apariția simultană a unui număr de
furuncule sau apariția secvențială persistentă de furuncule pe o perioadă de câteva
săptămâni sau luni este menționată ca furunculoză.
Foliculita este, în general, diagnosticată clinic. Semnele și simptomele diferitelor
tipuri de foliculită includ: prurit, papule și pustule foliculare. Semnele sistemice, cum
ar fi febră, stare generală alterată, sunt mai puțin frecvente și pot fi un indiciu al
bacteriemiei(25).
Complicații ale foliculitei

 Celulită
 Limfangită
 Bacteriemie care ar putea cauza osteomielită, artrită septică sau pneumonie(26).

Tratamentul foliculitei depinde de severitatea acesteia și constă în:

 Aplicarea de comprese calde pentru a calma pruritul și durerea.

 Analgezice și antiinflamatoare pentru calmarea durerii.
 Curățare cu antiseptice (de exemplu, peroxid de hidrogen, clorhexidină,
triclosan, baie zilnică cu săpun antiseptic sau antibacterian).
 Aplicarea de unguent antiseptic sau antibiotic intranazal pentru eliminarea
colonizării bacteriene.
 Incizia şi drenajul leziunilor fluctuante și al abceselor.
 Antibiotice topice, cum ar fi eritromicina, clindamicina, mupirocina și acidul
fusidic. Pentru a reduce rezistența bacteriană, acestea ar trebui să fie aplicate
pentru o perioadă care să nu depășească mai mult de o săptămână.
 Antibiotice pe cale orală sau intravenoasă - pentru infecțiile mai extinse sau
severe.

3. Hidrosadenita supurativă
Este cauzată de o obstrucție a canalelor de drenaj ale glandelor apocrine sudoripare de
la nivelul axilelor și organelor genitale, având ca rezultat dilatarea nodulară a acestor
glande. Secrețiile cumulate sunt adesea infectate cu bacterii gram-pozitive și gram-
negative (ex.: Staphylococcus spp., Streptococcus spp., Bacteroides spp., Escherichia
coli, Pseudomonas spp.)(27).
Factorii de risc pentru dezvoltarea hidrosadenitei supurative includ factorii
hormonali și obezitatea.
Pentru un număr semnificativ de pacienți, această infecție reprezintă o problemă
cronică și dificil de tratat, care necesită de obicei multiple drenaje chirurgicale.
Accesele repetate de infecție pot provoca cicatrice și formarea de fistule în zona
afectată, ceea ce complică managementul pe termen lung al bolii(28).
4. Erizipelul
Erizipelul este o formă superficială de celulită acută necomplicată, nesupurativă.
Cauzele erizipelului
Spre deosebire de celulită, aproape toate cazurile de erizipel sunt cauzate de
streptococii b-hemolitici de grup A (Streptococcus pyogenes).
Staphylococcus aureus, inclusiv tulpinile rezistente la meticilină
(MRSA), Streptococcus pneumoniae, Klebsiella pneumoniae, Yersinia
enterocolitica, Haemophilus influenzae au fost mai rar evidențiați ca agenți etiologici
ai erizipelului(29).
Erizipelul bulos poate fi cauzat de coinfecția Streptococcus
pyogenes și Staphylococcus aureus (inclusiv MRSA).
Factorii de risc ai erizipelului

 Episoade anterioare de erizipel.

 Infecție orofaringiană recentă.
 Leziuni ale pielii prin înțepături de insecte, eczemă, psoriasis.
 Infecție cu dermatofiți (localizată între degetele de la picioare sau la nivelul
unghiilor de la picioare).
 Staza venoasă cronică și ulcere ale picioarelor.
 Sistemul imun depresat prin diferite boli (diabet, alcoolism, obezitate, HIV etc.)
sau tratamente imunosupresoare.

Prezentarea clinică
Această infecție se caracterizează printr-un debut acut, cu eritem cutanat, asociat cu
febră, frisoane și limfangită. Leziunea clasică este bine demarcată, eritematoasă,
fermă și edemațiată, cu denivelări asemănătoare coajei de portocală. Acest aspect
caracteristic se datorează infecției localizate la nivelul dermului şi hipodermului. Sunt
prezente durerea și căldura crescută a pielii afectate. Erizipelul se dezvoltă cel mai
adesea la nivelul membrelor inferioare, contrar tendințelor din trecut, când implicarea
facială era cea mai comună prezentare(30,31), cu o distribuție caracteristică „în fluture”
pe obraji și peste piramida nazală.

Figura 3. Erizipel „în fluture” la

nivelul feței
Complicațiile erizipelului sunt rare, dar pot fi:

 Abcesul
 Gangrena
 Tromboflebita
 Edemul cronic al picioarelor
 Infecții la distanță de locul erizipelului: endocardita infecțioasă, artrita septică,
tendinita, glomerulonefrita post-streptococică, sindromul de șoc toxic
streptococic (foarte rar).

Diagnosticul erizipelului
Se realizează pe baza:

 Caracteristicilor clinice prezentate mai sus.

 Testelor de laborator care pot evidenția:
o Izolarea și identificarea agentului patogen prin hemocultură, dar și prin
cultura eventualelor secreții de la nivelul leziunii cutanate și/sau cultura
exsudatului nazo-faringian.
o Leucocitoză cu neutrofilie.
o Proteina C reactivă crescută.

Tratamentul erizipelului cuprinde:

  Tratamentul adjuvant
o Comprese reci și analgezice pentru a calma disconfortul local.
o Ridicarea membrului infectat pentru reducerea edemului local.
o Ciorapi cu compresiune.
o Îngrijirea plăgilor cu pansamente saline, schimbate frecvent.
 Antibioterapia - durata tratamentului, de obicei, este de 10-14 zile, cu:
o Penicilină, antibioticul de elecție, cu administrare orală sau intravenoasă,
sau
o Macrolide (eritromicină, roxitromicină sau pristinamicină) - la pacienții
cu alergie la penicilină.
o În cazul erizipelului cauzat de MRSA, se recomandă antibioterapia,
conform rezultatelor antibiogramei.

Tratamentul corect al erizipelului va determina dispariția semnelor de boală generală

în decurs de 1-2 zile, în timp ce modificările cutanate pot dura câteva săptămâni. Nu
lasă nici o cicatrice.
Pe termen lung, trebuie luat în considerare un tratament preventiv cu penicilină pentru
prevenirea atacurilor recurente ale erizipelului (din cauza persistenței factorilor de risc
și a afectării drenajului limfatic).
5. Celulita
Celulita este o infecție răspândită la nivelul dermului și al țesuturilor subcutanate, cu
marginile slab delimitate.
Cauzele celulitei
Cele mai comune bacterii care cauzează celulita sunt: Streptococcus pyogenes (2/3 din
cazuri) și Staphylococcus aureus (1/3 din cazuri). Speciile stafilococice și
streptococice sunt cel mai frecvent izolate(3,32), ca și în celulita recurentă(15,33).
Cauze rare ale celulitei includ:

 Pseudomonas aeruginosa, de obicei în cazul unei răni prin înțepare - la picior

sau mână.
 Haemophilus influenzae, mai frecvent la copii - celulita facială.
 Germeni anaerobi, Streptococcus viridans, prin mușcătura umană.
 Pasteurella multocida, din cauza mușcăturii de pisică sau câine.
 Vibrio vulnificus, din cauza expunerii la apă sărată (ex.: leziuni de coral).
 Aeromonas hydrophila, prin expunerea la apă dulce sau sărată (ex.: în urma
mușcăturii de lipitoare).
 Erysipelothrix, în măcelării.

Factorii de risc:
  Celulită în antecedente.
 Fisuri la degetele picioarelor sau călcâie.
 Boală varicoasă, eczemele gravitaționale, ulcerații la nivelul picioarelor.
 O rănire curentă sau anterioară (ex.: traumatisme, răni chirurgicale,
radioterapie).
 Limfedemul a fost identificat ca un factor de risc major pentru celulita
recurentă(15,34,35). Această afecțiune este remarcată, de obicei, după proceduri
chirurgicale care afectează drenajul limfatic local.
 Imunodeficiență, ex.: infecția cu virusul imunodeficienței umane (HIV),
medicație imunosupresivă.
 Comorbidități (boli cronice - renale, hepatice, diabet, cancer, obezitate etc.), ca
și alcoolismul, fumatul, sarcina etc.

Prezentarea clinică
Celulita poate afecta orice zonă a organismului, dar cel mai adesea se observă la
nivelul membrelor. Este, de obicei, unilaterală.
 Figura 4.Celulită la nivelul
membrului inferior
Primul semn al bolii este starea generală alterată, cu febră, frisoane și tremurături.
Acest lucru se datorează bacteriemiei. Simptomele sistemice sunt urmate în curând de
eritem, edem, căldură și sensibilitate a zonei afectate. Celulita poate fi asociată cu
limfangită și limfadenită, cu formarea de abcese, mai ales în cazul în
care Staphylococcus aureus este implicat ca agent cauzal. Spre deosebire de erizipel,
zona implicată este slab demarcată(36). Într-un studiu realizat la veteranii din SUA,
fumatul, obezitatea, lipsa de adăpost, staza venoasă - netratate - au fost asociate cu un
risc crescut de a dezvolta infecții recurente(34).
Complicații ale celulitei

 Fasceita necrozantă
 Gangrena gazoasă
 Septicemie
 Infecții ale altor organe, ex.: pneumonie, osteomielită, meningită
 Endocardita infecțioasă.

Diagnosticul celulitei
Diagnosticul de celulită se bazează în principal pe caracteristicile clinice.
Investigațiile de laborator pot evidenția:

 Leucocitoză, valori crescute ale proteinei C reactive.

 Izolarea agentului patogen din hemocultură și din puroiul din pustule, cruste
sau răni.
 Imagistica poate ajuta în diagnosticul complicațiilor (radiografie în caz de
insuficiență cardiacă sau pneumonie, ecografie Doppler pentru a căuta cheaguri
de sânge în tromboza venoasă profundă, RMN în cazul fasceitei necrozante).

Tratamentul celulitei
Izolarea și studierea agentului etiologic privind patternul de rezistență sunt esențiale în
selectarea antibioterapiei adecvate. Managementul celulitei devine mai complicat din
cauza procentului crescut al tulpinilor de Staphylococcus aureus meticilino-resistente
(MRSA) și Streptococcus pyogenes rezistente la macrolide (ex.: eritromicina).

 În cazurile mai ușoare, fără semne de boală sistemică sau complicații ale
celulitei, tratamentul poate fi realizat cu antibiotice orale, la domiciliu, pentru
cel puțin 5-10 zile. În unele cazuri, antibioticele trebuie continuate până când
sunt eliminate toate semnele de infecție (roșeață, durere și edeme), uneori timp
de mai multe luni. Tratamentul ar trebui, de asemenea, să includă: un analgezic
pentru a reduce durerea, hidratare adecvată, precum și managementul
afecțiunilor coexistente ale pielii.
 În cazurile grave se recomandă începerea imediată a antibioterapiei, iar după
izolarea și identificarea agentului etiologic, antibioterapia va fi adaptată
 conform rezultatelor testării susceptibilității la antibiotice. Antibioterapia
empirică poate include:

 Betalactaminele (penicilina G sau flucloxacilină) – cel mai des utilizate.

 Amoxicilina cu acid clavulanic, asigură o acoperire cu spectru larg, în cazul în
care sunt suspectate bacterii neobișnuite.
 Cefalosporinele (ceftriaxon, cefotaxim sau cefazolina).
 meticilino-rezistent.Staphylococcus aureus Clindamicina,
sulfametoxazol/trimetoprim, doxiciclina și vancomicina sunt utilizate la
pacienții cu alergie la penicilină sau cefalosporine, sau în cazul în care se
suspectează o infecție cu
 Alte antibiotice cu spectru larg: linezolid, ceftarolin sau daptomicină.

Când semnele și simptomele bolii s-au redus (regresia fenomenelor cutanate, scăderea
febrei și a proteinei C reactive), se poate realiza trecerea la administrarea pe cale orală
a antibioterapiei.
Pentru un management cât mai eficient al celulitei este nevoie de colaborarea mai
multor specialități (medic de familie, dermatolog, infecționist, microbiolog, chirurg
etc.), în funcție de evoluția/complicațiile ce pot apărea(