Carte Semiologie

Prof. univ.
Sef lucrari
Dr. Constantin VLAGIOIU Dr. Niculae TUDOR
Doctor in Medicina Veterinara Doctor in Medicina Veterinara
Medic primar veterinar Medic primar veterinar
SEMIOLOGIE VETERINARA
SI TEHNICI DE EXAMINARE
REEDITARE
F.M.V. '
BIBLIOTECA
donatie de la
Editura SITECH
Craiova, 2012
CUPRINS
Introducere .......................................................................................................................... 5
PARTEA I - SEMIOLOGIE VETERINARA
1. Categorii semiologice de baza ....................................................................................... 7
2. Metodologia examinarii clinice ................................................................................... 13
3. Examinarea si semiologia generala.............................................................................. 38
4. Semiologia aparatului digestiv .................................................................................... 58
5. Semiologia aparatului respirator .................................................................................. 89
6. Semiologia aparatului circulator ................................................................................ 106
7. Semiologia aparatului urinar ..................................................................................... 132
8. Semiologia aparatului genital .................................................................................... 139
9. Semiologia aparatului locomotor ............................................................................... 146
10. Semiologia sistemului nervos .................................................................................. 151
11. Semiologia sistemului endocrin ............................................................................... 173
12. Semiologia particulara a unor specii de animale (albine, pesti, viermi de

matase) ........................................................................................................................... 181
PARTEA A Il-A - TEHNICI DE EXAMINARE
A, EXAMINAREA CLINICA A ANIMALELOR ..................................................... 185
13. Masuri premergatoare examinarii clinice.................................................................. 185
14. Metode de examinare clinica ................................................................................. 192
15. Foaia de observatie clinica....................................................................................... 202
16. Examinarea generala a animalelor ........................................................................... 208
17. Examinarea aparatului digestiv .............................................................................. 215
18. Examinarea aparatului respirator ........................................................................... 237
19. Examinarea aparatului circulator ........................................................................... 245
20. Examinarea aparatului urinar ................................................................................ 252
21. Examinarea aparatului genital ............................................................................... 256
22. Examinarea aparatului locomotor ........ ... ............................................................... 258
23. Examinarea sistemului nervos ................................................................................. 260
24. Examinarea glandelor endocrine ........................................................................... 268
25. Examinarea particulara a unor specii de animale...................................................... 270
B. EXAMENE DE LABORATOR ............................................................................. 272
26. Examinarea continutului ruminal ............................................................................ 273
27. Examinarea materiilor fecale................................................................................... 279
2 8. Examinarea sange lui ............................................................................................ 282
29. Examinarea urinei................................................................................................... 291
30. Alte examene de laborator ...................................................................................... 298
B ibliografie se lectiva ................................................................................................... 307

INTRODUCERE
SEMIOLOGIA, SEMEIOLOGIA sau SEMIOTICA (grec, semeion = simptom, semn)

este stiinta care se ocupa cu descoperirea, denumirea, descrierea si interpretarea semnelor de
boala. Semiologia medical veterinara studiaza semnele prezentate de un animal pe parcursul
evolutiei unei stari patologice.
Aceasta este cea mai veche dintre disciplinele medical veterinare, stiindu-se ca primele
aspecte pe care omul le-a pus in evidenta la un animal bolnav au fost semnele/ simptomele
(simptoamele).
Pentru evidentierea acestor semne/simptome, medicul utilizeaza anumite tehnici de
examinare, unele mai simple si usor de aplicat in conditiile specifice practicii medical veterinare
(inspectia, palpatia, percutia, ascultatia, aprecierea temperaturii corporale, masuratorile etc.),
altele mai complexe si care se pot efectua numai in unitatile medical veterinare bine dotate tehnic
si cu personal specializat (examinarea electro-cardiografica, examinarea radiologica, rezonanta
magnetica nucleara, tomografia computerizata, endoscopia exploratoare, ecografierea,
laparatomia exploratoare, examenele microscopice, biochimice, bacteriologice etc.).
Aplicarea acestor tehnici nu se face la intamplare, ci pe baza unui plan de examinare
bine stabilit si urmat, in asa fel incat sa se culeaga toate semnele de boala, semne care sunt folosite
pentru stabilirea diagnosticului.
Notiunile de semiologie in medicina veterinara din tara noastra au fost studiate inca de
la infiintarea invatamantului medical romanesc (1856), dar cel care pune bazele acestei discipline
este IOAN D. POENARU (1868-1939), profesor la Catedra de patologie si clinica medicala intre
anii 1897-1938. Nominalizarea ca entitate de sine statatoare a disciplinei de Semiologie in
planurile de invatamant ale Facultatii de Medicina Veterinara Bucuresti este consemnata in anul
universitar 1928-1929. Contributii valoroase la definirea Semiologiei ca disciplina aparte, precum
si la imbogatirea metodologiei de examinare si introducerea de noi aspecte semiologice au adus
si urmasii profesorului Poenaru: Alexandru PANU (1890-1972), Ion ADAMESTEANU (1911-
1976), Ion ROSCA (1924-1985), Aureliu NICOLAU (19112001), Horea BARZA si Vasile Viorel
POPA.
PARTEA I - SEMIOLOGIE VETERINARA
1. CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZA
1.1. PRODROMUL
Prodromul (grec, pro = inainte, dromos - drum) sau starea prodromica este stadiul de
inceput in evolutia clinica a unei boli, ce dureaza din momentul aparitiei primelor semne de boala
pana la conturarea simptomelor specifice unei boli. Aceasta perioada este caracterizata de semne
clinice generale, discrete, incomplete, dubioase, neclare, necaracteristice, deci nespecifice unei
boli. Aceasta faza a evolutiei unei boli este redata de catre proprietar la anamneza, cu expresia
„animalul nu se simte bine“.
Uneori aceasta notiune este confundata cu perioada de latenta, de incubatie sau de
invazie intalnita in bolile infectioase si care este cuprinsa intre momentul patrunderii agentului
patogen in organism si aparitia primelor semne de boala (aparitia starii prodromice). Deci in
evolutia unei boli intalnim:
-perioada de latenta (incubatie, invazie) - fara semne de boala;
-perioada prodromica - prezinta semne clinice generale, nespecifice unei boli;
-perioada de stare clinica - prezinta semne specifice (tipice) unei boli;
-perioada terminala - care presupune cronicizarea bolii, vindecarea sau moartea
animalului.
1.2. SEMNUL/SIMPTOMUL
Semnul (latin, signum) sau simptomul (grec, symptoma) (sym = syn = cu, piptein = a
ajunge) este o modificare functionala sau morfologica produsa de boala intr-un organism animal
(pl. simptome, simptoame).
Clasificarea simptoamelor:
-dupa modificarea pe care o exprima:
-simptoame functionale - exprima modificarea functiei unui organ (ex. disfagia,
vomitarea, tusea, stranutul, schiopatura, hiperhidroza);
8 CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ
-simptoame morfologice, anatomice sau fizice - modificari structurale ale unui

organ sau tesut (ex. fractura, edemul, plaga, tumorile, flegmonul); -dupa amploarea
(extinderea) lor:
-simptoame generale - presupun participarea intregului organism la starea de
boala (ex. hipertermia, transpiratia, horipilatia- generalizate);
-simptoame locale, de organ, circumscrise sau semne directe — exprima o
modificare limitata a unui organ sau tesut (ex. edemul localizat, abcesul, pustula, crusta);
-dupa valoarea clinica a simptoamelor in stabilirea diagnosticului:
-simptoame patognomonice (grec, pathognomonikos: pathos = boala + gnomon
~ indicator) - sunt acele modificari care permit precizarea prin ele insele a diagnosticului
de boala (ex. fractura osoasa completa, deschisa; pulsul venos retrograd pozitiv din
insuficienta atrio-ventriculara dreapta, hiperglicemia in diabetul zaharat);
-simptoame tipice (caracteristice, specifice) - sunt modificari care se intalnesc
constant intr-o boala sau la un grup de boli cu etiologie asemanatoare, dar pentru
stabilirea diagnosticului, aceste simptoame tipice trebuie coroborate si cu alte semne (ex.
afta in febra aftoasa, stranutul in rinita, ulcerul mucoasei nazale - sancrul morvos - in
morva);
-simptoame atipice (necaracteristice, nespecifice) - sunt modificari comune mai
multor boli (ex. anorexia poate fi prezenta in afectiuni ale aparatelor digestiv, respirator,
urinar, nervos; tusea poate avea origine bulbara, respiratorie sau extrarespiratorie);
-simptoame dubioase (derutante, incerte, confundabile) - sunt intalnite in
special in faza prodromica (ex. tremuraturile musculare datorate fricii, frigului sau in
afectiuni ale sistemului nervos).
-dupa consecventa (constanta) aparitiei lor:
-simptoame constante - mereu prezente (ex. suflul de stenoza orificiala si
insuficienta valvulara in boala mitrala);
-simptoame inconstante (ex. hipertermia in bolile infectioase, voma in gastrite,
ralurile in bolile pulmonare).
-dupa modalitatea exprimarii de catre animal:
-simptoame directe (de la locul suferintei) - indeosebi semnele de organ, locale
(ex. plaga, prolapsul, suflul tubar pulmonar, rinoragia);
-simptoame indirecte (la distanta) - edemele pasive, declive in insuficienta
cardiaca sau renala, eczemele in afectiunile renale.
-dupa modalitatea perceperii simptoamelor de catre medic:
-simptoame obiective - descoperite de catre medic in urma examinarii directe
(ex. valoarea hipertermiei, glicemiei, proteinuriei; suflurile etc.);
-simptoame subiective - deduse de catre medic in urma manifestarilor
animalului (ex. indepartarea olecranelor in pleurodinie, reactia de aparare la incercarea
de palpare a unei zone dureroase).
-simptoame cu nume de persoane, obiecte, regiuni anatomice etc.:
-simptoame cu nume de persoane :
CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ 9
-semnul Babinski - extensia degetelor la aprecierea reflexului plantar;
-semnul Magazzari - ectazia venei toracice externe (vena pintenului) in
emfizemul pulmonar cronic la cabaline;
-semnul Romberg - accentuarea dezechilibrarii dupa acoperirea ochilor;
-semnul Bright - frecatura peritoneala la ascultatia abdomenului; -semnul
Argyll Robertson - inegalitate pupilara la aprecierea reflexului pupilar.
-semne cu nume de obiecte:
-semnul termometrului - prezenta de mucus, sange pe termometru dupa
aprecierea temperaturii corporale;
-semnul de arama - se obtine la percutia cu doua monede a toracelui
evidentiind caverne pulmonare de dimensiuni mari (cu diametrul de peste 6
cm);
-semne cu nume de regiuni anatomice:
-semnul bratului/degetului - prezenta mucusului, sangelui pe brat/deget
dupa exploratia/tuseul rectal.
Totalitatea simptoamelor care caracterizeaza o boala reprezinta simptomatologia sau
tabloul clinic al bolii. Simptomatologia poate fi completa sau incompleta.
1.3. SINDROMUL
Sindromul (syndrome: syn = impreuna + drome = drum) reprezinta un grup de semne,

intotdeauna aceleasi, dar care se manifesta in boli cu etiologie foarte variata, dintre care
exemplificam:
-sindromul de febra presupune cresterea temperaturii corporale (hipertermie), la care se
adauga manifestari nervoase, respiratorii, circulatorii, urinare, musculare, cutanate etc.
-sindromul de colica este o manifestare dureroasa, dramatica, brutala, exprimata clinic
prin semne digestive, nervoase, respiratorii, circulatorii, urinare, cutanate, mucoase, oculare si
care apare in afectiuni organice, in special la nivel abdominal;
-sindromul de icter consta in ingalbenirea pielii si a mucoaselor datorita impregnarii cu
pigmenti biliari a acestora (bilirubina in exces):
-icterul hepatic (icterul adevarat) poate fi produs prin supraproductie de bila
(icterul hepatocelular) sau prin obstructia canalelor biliare (icterul mecanic). Icterul
hepatic este insotit de colica, aceasta colica fiind determinata de prezenta sarurilor biliare
foarte toxice la nivelul organismului animal;
-icterul hematie (hemolitic) apare in urma distrugerii masive a globulelor rosii;
-icterul fals poate fi produs de o alimentatie excesiva cu morcovi, lucema
(icterul alimentar) sau de administrarea unor medicamente care coloreaza in galben
mucoasele si pielea (icterul medicamentos).
-sindroame cu nume de persoane-.
-sindromul Hoflund - presupune atonia vagala a prestomacelor (asin-

cronismul functional al compartimentelor gastrice la bovine);
-sindromul Parhon - este o retentie hidrica intalnita in afectiuni
posterohipofizare;
-sindromul Cushing - este produs prin hiperproductie de glucocorticoizi de
catre corticosuprarenala.
1.4. DIAGNOSTICUL
Diagnosticul (grec, diagnosis: dia = prin + gnosis = a cunoaste) este notiunea

semiologica ce defineste starea clinica - de sanatate sau de boala - a animalului examinat.
Pentru stabilirea diagnosticului unui animal bolnav medicul veterinar trebuie sa urmeze
anumite etape si anume:
-etapa de culegere a tuturor aspectelor clinice (semnelor de boala) prin
anamneza si in urma examinarii clinice prin metodele generale si speciale;
-etapa de verificare, confruntare, prelucrare si analiza a semnelor de boala
culese;
-etapa finala, care are scopul de a concluziona informatiile obtinute si de a
stabili diagnosticul pozitiv. Aceasta este etapa hotaratoare in stabilirea ulterioara a terapeuticii
specifice si a prognosticului animalelor bolnave. Realizarea acestor etape presupune ca medicul
veterinar sa beneficieze de o buna pregatire teoretica si practica, precum si de o mare putere de
sinteza si intuitie.
Clasificarea diagnosticului:
-dupa gradul de certitudine, acesta poate fi:
-cert, sigur - cand diagnosticul este stabilit cu precizie;
-probabil sau posibil - cand este vorba despre o incertitudine a stabilirii
diagnosticului, cum sunt cazurile mai dificile si care presupun utilizarea unor
examene suplimentare sau o perioada mai lunga de asteptare;
-dupa forma de participare a medicului veterinar, acesta poate fi: -pozitiv -
stabilit in urma examinarii clinice a animalului si a utilizarii cunostintelor
teoretice si practice;
-pasiv - stabilit fara examinarea animalului bolnav, ci numai prin
asemuirea unora din semnele acestuia cu ale altui animal cu care de obicei
coabiteza si care a fost examinat si diagnosticat (este cazul bolilor infectioase
ale pasarilor si porcilor, cand se stabileste asa numitul „diagnostic de grup“);
-negativ - stabilit printr-o examinare necorespunzatoare, incompleta sau
chiar in absenta animalului ce ar fi trebuit examinat; -dupa etapa procesului de
cunoastere, acesta poate fi:
-simptomatic (semiologic) - stabilit pe baza semnelor si sindroamelor
prezentate de animal in cursul bolii (ex. sindromul de icter: icter + colica
dramatica);
-topografic - prin evidentierea regiunii afectate;
CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ 11
-anatomic - prin identificarea organului lezat;
-functional - prin depistarea functiei modificate;
-evolutiv - cum evolueaza afectiunea;
-patogenetic - modul in care se produce boala;
-etiologic - cauza care produce boala. i
Tinand seama de aceste trei clasificari, un diagnostic complet nu poate fi decat cert,
pozitiv si etiologic, aceasta fiind sarcina primordiala a oricarui medic veterinar.
-dupa procedeul folosit de medic in stabilirea diagnosticului, acesta poate fi:
-direct sau prin deductie - cand stabilirea diagnosticului bolii se face
pe baza simptoamelor aparute la animalul examinat si care sunt comparate cu
simptoamele patognomonice sau cele specifice bolii respective;
-diferential - acesta presupunand excluderea (eliminarea) bolilor ale
caror semne nu sunt prezente la animalul bolnav;
-terapeutic sau prin ajutor - cand se efectueaza un tratament si se
urmareste vindecarea sau nu a animalului; daca animalul s-a vindecat, inseamna
ca tratamentul utilizat a fost eficient pentru boala stabilita ca fiind posibila din
cadrul mai multor boli asemanatoare clinic (simptomatologie);
-expectativ sau prin asteptare - cand animalul este tinut sub observatie
o perioada de timp, pentru o mai buna evidentiere a semnelor specifice bolii.
-dupa metodologia utilizata sau din punct de vedere administrativ, diagnosticul
poate fi:
-clinic - stabilit pe animalul viu (este diagnosticul care presupune
identificarea bolii si stabilirea tratamentului specific);
-anatomopatologic (necropsie) - stabilit dupa moarte;
-de laborator: bacteriologic, virusologie, parazitologic, micologic,
alergic, hematologic, citologic, serologic, imunologic, biochimic,
histopatologic, microscopic, electronomicroscopic, radiologie, ecografic,
electrocardiografie etc.
1.5. PROGNOSTICUL
Prognosticul (pro = inainte, gnosis = a cunoaste) este notiunea semiologica prin care se
face o apreciere anticipativa asupra evolutiei bolii si a bolnavului. Aceasta previziune trebuie sa
tina seama de particularitatile individuale ale animalului examinat, de afectiunea diagnosticata, de
posibilitatile terapeutice existente, de ingrijirea acordata etc.
Pentru medicina veterinara prognosticul se apreciaza atat din punct de vedere vital
(posibilitatea ramanerii in viata si a vindecarii animalului), cat si din punct de vedere economic
(restabilirea tuturor functiilor, refacerea capacitatii de productie, precum si evaluarea costurilor
cu interventiile si medicatia) si poate fi:
-favorabil:
-viata animalului nu este periclitata si se vindeca complet; -recuperare totala a

capacitatii de productie, de munca etc.
-rezervat'.
-sanse mari de salvare a vietii animalului;
-recuperare economica incerta, mai ales daca apar complicatii;
-grav-.
-sanse mici de salvare a vietii animalului, eventual cu vindecare dificila si de
lunga durata, dar si cu invaliditate functionala sau morfologica (tare organice);
-pierderi economice mari sau cheltuieli mari cu medicatia;
-defavorabil (fatal):
-cand viata animalului nu poate fi salvata.
Intre cele doua forme de prognostic (vital si economic) pot exista si neconcordante, ca
de exemplu amputarea unui membru sau extirparea mamelei (mamectomia), care reprezinta un
prognostic grav - economic, dar este favorabil din punct de vedere vital.
re 2. METODOLOGIA EXAMINARII CLINICE
că
Examinarea clinica se face dupa o prealabila acomodare a animalului cu mediul

ambiental si personalul medical veterinar. Atentie deosebita trebuie acordata si abordarii
animalelor in asa fel incat sa se evite accidentarile, iar daca este nevoie se poate recurge si la masuri
Si de contentie manuala sau instrumentala, pentru ca medicul sa poata face o examinare corecta,
ei completa si fara riscul accidentarii.
in Metodologia examinarii clinice a animalelor presupune cunoasterea, insusirea si
aplicarea metodelor generale si speciale de examinare, alcatuirea si respectarea planului
examinarii clinice a animalelor, precum si completarea foii de observatie clinica.
2.1. METODE PENTRU EXAMINAREA CLINICA A ANIMALELOR
Acestea sunt mijloace de investigare, cu ajutorul carora medicul pune in evidenta anumite
modificari morfologice si functionale la animalul pe care il examineaza in vederea stabilirii
tabloului clinic (simptomatologia unei boli).
Metodele de examinare clinica se grupeaza in metode generale (obligatorii) si metode
speciale (complementare).
In continuare, se vor enunta doar principiile generale ale acestora. Descrierea pe larg si
modul de utilizare a acestor metode vor fi studiate in cadrul Tehnicii de examinare a animalelor.
2.1.1. Metodele generale (obligatorii) de examinare sunt acele metode care se folosesc
obligatoriu in toate examinarile clinice ale animalelor. Acestea se utilizeaza in ordinea expunerii
lor - inspectia, palpatia, percutia, ascultatia si aprecierea temperaturii corporale - schimbarea
acestei ordini facandu-se de catre medicul examinator numai in mod justificat si intotdeauna dupa
ce s-a facut inspectia. Este cazul bolilor infectioase care beneficiaza, dupa inspectie, de aprecierea
obiectiva a
14 METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE
temperaturii corporale (termometrie) cu scopul separarii animalelor cu hipertermie de cele cu
temperatura normala, dupa care se continua cu celelalte metode de examinare. Neutilizarea unei
metode generale, fiind considerata ca periculoasa sau inadecvata situatiei existente, este hotarata
de medicul veterinar.
2.1.1.1. Inspectia (latin, inspectia = a privi, a cerceta) sau observatia este prima metoda
generala de examinare a animalelor, care consta in culegerea datelor clinice (semnelor de boala)
in special cu ajutorul vazului si in mai mica masura utilizand auzul si mirosul.
Aceasta se realizeaza obligatoriu in doua etape, respectiv in prima etapa se face o
inspectie de la distanta, care se continua si se completeaza in etapa a doua cu inspectia din
apropiere.
Prin inspectia de la distanta se culeg date privitoare la:
-identificarea animalului (specia, rasa, varsta, sexul, culoarea, particularitatile de
culoare, utilizarea etc.);
-comportamentul animalului (loveste, musca, impunge etc.);
-habitusul sau starea generala prezenta (conformatia, constitutia, starea de
intretinere, faciesul, temperamentul, atitudinile);
-semnele de boala (localizare anatomica, descriere, caracteristici si conditiile in
care se manifesta).
Inspectia din apropiere (din pozitia de abordare) are ca scop clarificarea si completarea
semnelor evidentiate iri prima faza a inspectiei si culegerea de semne noi, care nu au fost observate
la inspectia de la distanta.
Cand inspectia se face cu ochiul liber se numeste inspectie directa si este utilizata in
special pentru examinarea exteriorului animalului, iar cand aceasta se face cu ajutorul unor
instrumente (endoscoape) se numeste inspectie mediata si este de un real folos pentru examinarea
interna a organelor cavitare (nas, laringe, trahee, esofag, stomac, colon, vezica urinara, vagin,
cavitatea abdominala etc.), urmand a fi descrisa in cadrul metodelor complementare.
2.1.1.2. Palpatia (latin, palpatio = a atinge) este a doua metoda generala de examinare
clinica a animalelor si consta in perceperea tactila (prin pipait) a semnelor clinice, sesizabile la
usoara atingere sau la apasarea profunda a suprafetei corporale, a diverselor organe ori tesuturi.
Prin aceasta metoda se culeg date clinice manifestate prin sensibilitate (termica, tactila,
dureroasa), umiditate, pozitie, forma, dimensiune, consistenta, mobilitate, integritate, senzatii
tactile speciale (crepitatii, fremismente).
in functie de locul unde se aplica, palpatia poate fi externa (pe suprafata corporala) sau
interna (in cavitatile naturale sau prin deschiderile care comunica cu exteriorul).
intotdeauna palpatia se face in doua etape, la inceput superficial, prin usoara atingere cu
mana, apoi profund, prin apasarea progresiva a regiunilor examinate. Palpatia profunda se poate
face manual {direct, imediat), cu varful degetelor, cu palma ori cu pumnul, sau instrumental
{indirect, mediat), cu pense, ace, cleste de incercat sensibilitatea copitei, sonde, franghii etc. Cand
palpatia profunda se face cu intensitate
METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE 15
foarte mare si are ca scop stabilirea pozitiei, dimensiunilor si formei organelor abdominale (in
special la animalele de talie mica) se numeste palpatie profunda penetranta.
Palpatia se poate realiza prin alunecare (palpatie glisanta) sau prin apasari din loc in loc.
Aceasta apasare poate fi continua (sustinuta) sau prin impingeri repetate (socuri) cu varful
degetelor (balotare) ori cu toata palma (sucusiuni).
2.1.1.3. Percutia (latin: percussio - a lovi, a ciocani) este a treia metoda generala de
examinare si consta in ciocanirea (lovirea, percutarea) suprafetei corporale a unui animal cu scopul
de a produce vibrarea tesuturilor subiacente si aparitia de zgomote (sunete) cu anumite calitati care
ne permit aprecierea starii fizice a structurilor percutate.
Zgomotele (sunetele) de percutie rezulta in urma vibrarii mai multor componente ale
zonei percutate (ex. la percutia toracelui vibreaza pielea, tesutul conjunctiv, tesutul muscular,
structura osoasa, pleura si tesutul pulmonar cortical) si permit aprecierea starii fizice a zonei
respective pe o adancime de 6-7 cm si o suprafata cu un diametru de 4—5 cm.
Clasificarea zgomotelor (sunetelor) de percutie:
-sunete mate (sunete femurale) - obtinute pe zonele musculare, fara aer; -matitatea
absoluta (hidrica) este data de prezenta colectiilor lichide;
-sunete submate - sunt sunete intermediare intre cele mate si sonore;
-sunete sonore (clare) - obtinute la percutia tesuturilor care contin aer;
-sunete hipersonore - obtinute la percutia zonelor cu aer in cantitate mare si sub presiune;
-sunete cu rezonanta particulara, intalnite la aparatul respirator si care sunt prezente in
anumite situatii patologice (sunetul de oala sparta, sunetul metalic etc.).
Calitatile zgomotelor (sunetelor) de percutie:
-frecventa (tonalitatea) - este data de numarul de vibratii pe secunda:
-frecventa mare - caracterizeaza sunetele subtiri (inalte);
-frecventa mica - caracterizeaza sunetele groase (joase);
-intensitatea (amplitudinea, taria, puterea sunetului) - este data de marimea vibratiei:
■
-intensitatea mare - caracterizeaza sunetele puternice (clare, ample); -
intensitatea mica - caracterizeaza sunetele slabe (mate);
-durata sunetului - este data de durata vibratiei:
-sunete lungi;
-sunete scurte;
-timbrul (armonia) - permite distinctia (diferentierea) sunetelor cu aceeasi tonalitate si
este dat de suprapunerea pe un anumit sunet principal (ex. peste sonul sonor, pulmonar) a unor
vibratii secundare (date de particularitatile de specie, talie, varsta, starea de intretinere etc.), dand
doua posibilitati de timbru:
-timpanic (armonic) - produs de un numar redus de vibratii secundare (este
caracteristic toracelui animalelor mici);
-atimpanic (nearmonic) - produs de un numar mare de vibratii secundare (este
caracteristic toracelui animalelor mari);
-rezonanta - reprezinta amplificarea vibratiei si apare cand sub zona percutata se gaseste
aer in cantitate mare (ex. in torace, abdomen sau subcutanat).
in afara de producerea sunetelor, percutia mai poate fi utilizata pentru aprecierea
reflexelor neuro-musculare pe cale mecanica (vezi SNC), sau pentru aprecierea sensibilitatii
dureroase ori a unor senzatii tactile de rezistenta (percutia palpatorie).
Cand percutia se foloseste pentru stabilirea ariei de proiectie a unui organ (pozitia,
dimensiunile) se numeste percutie topografica.
2.1.1.4. Ascultatia (latin: ascultatio = a asculta) sau auscultatia (fr., en. auscultation)
este a patra metoda generala de examinare, care consta in receptionarea auditiva a zgomotelor
fiziologice sau patologice ce se produc in interiorul organismului.
Aceasta metoda se utilizeaza la nivelul aparatelor respirator, cardiocirculator si digestiv,
iar in cazul femelelor gestante pentru ascultatia cordului fetal, fiind singurele aparate care produc
zgomote in timpul activitatii lor.
Ascultatia se poate face direct (imediat), aplicand urechea pe zona ce trebuie examinata
sau indirect (mediat), cu stetoscopul (grec, stetos - piept, scopein = a cerceta, a vedea) sau
fonendoscopul (grec.fonos - sunet, endo = inauntru, scopein).
2.1.1.5. Aprecierea temperaturii corporale este a cincea metoda generala de examinare,

care consta in verificarea' subiectiva sau obiectiva a caldurii corporale a animalelor.
Aprecierea subiectiva se poate face indirect (cu ajutorul datelor anamnetice, prin inspectie
si ascultatie) si direct (prin palpatie):
-inspectia - ofera date referitoare la sindromul febril (starile de excitatie sau inhibitie
corticala, hiperhidroza, uscarea botului si a mucoaselor, frisoane etc.);
-palpatia - se face cu fata dorsala a palmei cand se apreciaza temperatura locala (zonala,
regionala) sau cu fata palmara cand se apreciaza temperatura generala (aprecierea facandu-se pe
anumite regiuni corporale);
-ascultatia - se face pentru inregistrarea modificarilor cardiace si respiratorii (frecventa,
ritm, amplitudine) produse de cresterea sau scaderea temperaturii corporale generale.
Aprecierea obiectiva (valorica) a temperaturii corporale - termometria (grec. therme =
caldura, metron = a masura) - se face cu ajutorul termometrelor (cu mercur, electronice, benzi
termice, captatoare termice de la distanta), locul de electie la animale fiind la nivelul rectului
(valoarea standard a temperaturii corporale) sau la nevoie la nivel cutanat, axilar, vaginal sau in
pliul realizat la mucoasa obrajilor (aici valorile masurate au nevoie de corectie cu 0,1-1°C).
Valoarea temperaturii corporale normale la o specie are doua limite, una superioara si alta
inferioara. Valoarea superioara este inregistrata la animalele tinere, la rasele perfectionate
(ameliorate), la femele, dupa efort sau seara. Valoarea inferioara este inregistrata la animalele
batrane, la rasele neperfectionate (rustice), la masculi, in repaus sau dimineata.
Pentru ca aceste valori sa fie reale, examinatorul nu va termometru animalele imediat dupa
furajare, adapare, defecare, efort, exploratii rectale sau clisme si, de asemenea, cand sunt prezente
modificari fizice la nivelul rectului (proctite, abcese perianale) sau functionale (paralizii,
constipatie, diaree).
Valoarea temperaturii corporale se inscrie in foaia de observatie clinica, alaturi de
frecventa pulsului si a miscarilor respiratorii.
Semiologia temperaturii corporale cuprinde doua categorii de modificari, respectiv
simptoamele si sindroamele termice.
Simptoamele termice:
-normotermie - temperatura corporala normala;
-hipertermie (hiperpirexia) (pyrexis = acces de febra) - temperatura corporala
peste limita normala;
-hipotermie - temperatura corporala sub limita normala.
Sindroamele termice cuprind sindromul de febra (latin: febris) si sindromul de hipotermie.
Aceasta presupune cresterea sau scaderea temperaturii corporale, alaturi de modificari metabolice
si functionale ale organismului.
Sindromul de febra reprezinta cresterea temperaturii corporale peste limita normala, la
care se adauga manifestari nervoase (abatere, convulsii), respiratorii (tahipnee), cardio-circulatorii
(tahicardie), digestive (anorexie, constipatie), urinare (poliurie), musculare (tremuraturi), uscarea
mucoaselor (xeroftalmie, xerostomie), cutanate (horipilatie), hematologice, biochimice etc. Acest
sindrom evolueaza in trei stadii: stadiul initial (incrementam) - de ascensiune, de crestere a
temperaturii corporale; perioada de stare (fastigium) sau de varf a febrei si stadiul de scadere
(decrementam) - de declin al febrei, care se poate termina in criza (in cateva ore) sau in liza (in
cateva zile).
Clasificarea sindromului febril:
-dupa gradul hipertermiei in perioada de stare:
-febra latenta - temperatura este normala, dar sunt prezente celelalte modificari
(la animalele cahectice);
-febra relativa - temperatura este la limita superioara a valorii normale, alaturi de
celelalte modificari ale sindromului febril;
-febra adinamica - temperatura creste cu cateva diviziuni deasupra limitei
superioare normale, dar sunt prezente si celelalte modificari;
-febra usoara (subfebrilitatea) - temperatura creste cu maxim 1°C peste valoarea
normala; sunt prezente si celelalte modificari;
-febra mijlocie (moderata) - temperatura creste cu 1-2 °C peste valoarea normala
superioara; sunt prezente si celelalte modificari (in boli cronice, inflamatii localizate,
postoperator);
-febra mare (ridicata, inalta) - temperatura creste cu 2-3 °C peste valoarea
superioara normala; sunt prezente si celelalte modificari;
-febra foarte mare - temperatura creste cu mai mult de 3°C peste valoarea
superioara normala; sunt prezente si celelalte modificari (in antrax, septicemie).
-dupa durata perioadei febrile:
-febra efemera - dureaza cateva ore sau 1-2 zile (in febrele de transport);
-febra acuta - dureaza pana la 10-12 zile (in majoritatea bolilor infectioase);
-febra subacuta - dureaza intre 10 si 30 zile (in pleurezii, jigodie, gurma);
-febra cronica - dureaza luni sau chiar ani (in tuberculoza).
-dupa aspectul curbei termice in perioada de stare:
-febra continua (in platou) - cu o variatie termica zilnica mai mica de 1°C, fara
ca temperatura sa revina la normal in aceasta perioada (in pneumonia lobara, franca a
calului);
-febra remitenta (in dinti de fierastrau), cu o variatie termica zilnica mai mare
de 1°C (in nefrite, in bronhopneumonia bovinelor);
-febra recurenta (ondulata) - presupune alternarea unor perioade lungi febrile cu
perioade la fel de lungi afebrile (in tuberculoza bovina, morva, anemia infectioasa a
calului);
-febra intermitenta — alternarea de puseuri febrile scurte cu temperatura foarte
mare, cu perioade lungi de revenire a temperaturii la normal (in starile piemice, in
paraziteze);
-febra atipica - cand curba termica nu respecta nici unul din modelele descrise
(in toxiinfectii).
-dupa etiopatogenie (origine):
-febra septica - provocata de germeni infectiosi;
-febra aseptica - provocata de factori neinfectiosi:
-febra de resorbtie a proteinelor - apare in enterite, arsuri, nefrite;
-febra medicamentoasa — apare in urma administrarii de cofeina,
preparate imunoglobulinice, vaccinuri, NaCl, posttransfuzional;
-febra neurogena - consecutiv insolatiilor, socului caloric, tumorilor
localizate la SNC, muscaturilor animalelor veninoase etc.
Sindromul de hipotermie reprezinta o scadere sub limita normala a temperaturii
corporale, la care se adauga modificari ale marilor functii.
Acest sindrom este prezent in colapsul circulator, hemoragii mari, coma, endocrinoze,
uremii, paralizii, anestezii generalizate, insuficiente hepatice si renale, intoxicatii sau cand
animalele sunt tinute in locuri cu temperaturi foarte scazute (inghet). Cand temperatura corporala
scade, iar frecventa pulsului creste pe o perioada de timp, este un prognostic grav pentru animal.
2.1.2. Metodele speciale (complementare) sunt acele investigatii care completeaza

metodele generale pe perioada examinarii clinice a unui animal si se grupeaza in metode fizice,
biochimice si biologice.
METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE 'V93ion9lfe
------------------------------------------- -*■ vcm
2.1.2.1. Metodele fizice VIL ,<
-masuratorile - pot fi metrice (de lungime, inaltime, circumferinta"diametru), de greutate,

de densitate, ale tensiunii arteriale etc.;
-tehnicile de laborator - vascozitatea, punctul crioscopic, hematocritul, VSH-ul,
fotometria, spectrometria, examenul microscopic, pH-ul, numararea elementelor figurate ale
sangelui etc.;
-endoscopiile (grec, endos - inauntru, scopein = a cerceta) sunt tehnici care permit
examinarea prin inspectie, cu ajutorul endoscoapelor, a unui organ cavitar. In functie de organul
examinat tehnica se numeste: rinoscopie, laringoscopie, traheoscopie, bronhoscopie,
faringoscopie, esofagoscopie, gastroscopie, ruminoscopie, rectoscopie, toracoscopie,
laparascopie, cistoscopie (pentru vezica urinara), colposcopie (pentru vagin si col uterin);
-sondajele/cateterismele - sunt tehnici de explorare a traiectului unor canale naturale sau
patologice, cu ajutorul sondelor/cateterelor (tuburi groase/subtiri din cauciuc sau plastic, flexibile)
sau tijelor (canulelor) metalice. Ex. explorarea rumenului se numeste sondaj buco-esofago-
ruminal, iar a stomacului la cal, sondaj naso- esofago-gastric (in medicina umana pentru sondajul
stomacului si duodenului se utilizeaza notiunea de tubaj gastric si duodenal);
-punctiile exploratoare (biopunctiile, centezele) - presupun inteparea (perforarea) unor
organe sau tesuturi cu ajutorul acelor sau trocarelor (ex. ruminocenteza, toracocenteza,
laparacenteza, craniocenteza, hepatocenteza etc.). Prin aceste tehnici se pot elimina gaze, se pot
drena sau recolta lichide ori se pot recolta fragmente de tesuturi;
-deschiderile cavitatilor sau organelor cavitare (ex. toracotomia, laparatomia,
ruminotomia, gastrotomia, traheotomia, trepanatiile etc.);
-raclajul (chiuretajul) - curatirea (razuirea) cu ajutorul unei chiurete a unei cavitati
naturale (uter, conduct auditiv etc.), a unei plagi sau a unei cavitati patologice (ulcer, fistula,
alveola dentara etc.) cu scop de diagnostic sau de tratament;
-biopsia - presupune prelevarea unui fragment de tesut sau organ de la un animal viu, in
vederea examinarii histologice;
-electrografiile - sunt inregistrari grafice ale biocurentilor rezultati din activitatea
energetica celulara a unui organ, ca de exemplu:
. -electroencefalografia (EEG) - inregistrarea activitatii bioelectrice a
P encefalului. Electrozii in acest caz sunt asezati pe suprafata cutiei craniene. 5 Cand electrozii
sunt plasati direct pe scoarta cerebrala, tehnica se numeste K electrocorticografie (ECoG);
-electrocardiografia (ECG) - inregistrarea biocurentilor de actiune produsi de
activitatea cardiaca;
-electromiografia (EMG) - inregistrarea biocurentilor care se produc in muschii
aflati in repaus sau in activitate;
-electrokimografia - inregistrarea motilitatii unor organe: pulmon, intestin;
-electroforeza - separarea prin migrare intr-un camp electric a diferitelor componente
proteice (ex. fractiunile proteice serice);
-termografierea - inregistrarea temperaturii (radiatia infrarosie) emisa de tesuturile in
care sunt leziuni inflamatorii sau tumori, cu ajutorul termografului;
-ecografierea = ultrasonografierea (grec, echo ~ ecou, graphein = inregistrare) -
presupune inregistrarea ecourilor produse de ultrasunete atunci cand traverseaza diferite medii sau
structuri;
-radiodiagnosticul - utilizarea radiatiilor ionizante (X, gama, beta, alfa etc.) cu scop de
diagnostic la om si animale;
-rezonanta magnetica nucleara (RMN) - tehnica pusa la punct in anul 1980, utilizeaza
un camp magnetic cu o anumita frecventa, camp care produce fenomenul de rezonanta la nivelul
protonilor atomilor de hidrogen din tesuturile biologice. Aceasta rezonanta este tradusa in semnale
electromagnetice care formeaza imaginea pe un monitor;
2.1.2.2. Metodele biochimice
Acestea sunt metode care evidentiaza calitativ si cantitativ anumite componente

biochimice organice sau anorganice ale organismului:
-metodele calitative semnaleaza prezenta sau absenta unei componente biochimice
normale sau patologice in proba analizata (ex. in conditii normale nu sunt prezente proteine in
urina);
-metodele cantitative se utilizeaza pentru componentele biochimice care pot fi normale
intre anumite limite, dar devin patologice cand cantitatea este mai mare sau mai mica decat limitele
normale admise (ex. cantitatea de uree din sange si urina).
in aceasta categorie se incadreaza determinarile biochimice ale continutului ruminal,
sucului gastric, materiilor fecale, sangelui, urinei, L.C.R. etc.
2.1.2.3. Metodele biologice
Metodele biologice se refera la izolarea, identificarea si tipizarea bacteriilor si virusurilor,

identificarea parazitilor si ciupercilor, diagnosticarea serologica (titrul de anticorpi specifici) sau
alergica (tuberculinarea, maleinarea) a unor boli infectioase sau parazitare, bioproba prin
inocularea unor produse in ouale embrionate sau la animalele de experienta.
***
intrucat radiodiagnosticul si ecodiagnosticul sunt tehnici speciale folosite uzual in

medicina, de asemenea in cadrul facultatii noastre, in continuare vom defini cateva notiuni de baza
din domeniile ecografici, radiologiei si a tehnicilor radiologice medicale, strict necesare oricarui
medic veterinar. Ecografierea alaturi de tehnica radiologica sunt cele doua metode de baza ale
Diagnosticului Imagistic.
Ecografierea
Ecografierea (en. ultrosonography, sonography; fr. echography) clinica este o metoda
rapida si practic „inofensiva” de examinare a organelor si tesuturilor omului si animalelor, prin
utilizarea ultrasunetelor. Folosirea ultrasunetelor in diverse domenii
de activitate a inceput dupa anul 1940, iar in medicina pentru diagnosticul diferitelor afectiuni,
tehnica a fost introdusa incepand cu anul 1970. Evolutia rapida a acestei tehnici si implicarea ei in
toate sferele medicinei este evidentiata si prin faptul ca s-a trecut intr-un timp relativ scurt de la
ecografierea cu scop de diagnostic (cu multiplele ei variante) la ecografierea interventionala
(ghidaj ecografic pentru punctie-biopsie, scanare intraoperatorie, spargerea calculilor, terapia
afectiunilor osteoarticulare etc.).
Ultrasunetele sunt radiatii utilizate in ecografiere si toate variantele acestei metode de
examinare la animale si om.
Principalele proprietati fizice ale ultrasunetelor. Ultrasunetele se propaga in mediu prin
vibratie acustica de la o molecula la alta, deci una dintre conditiile necesare pentru transmiterea
acestora o constituie prezenta unui mediu (solid, lichid, gazos), ele neputandu-se propaga in vid.
intr-un mediu omogen ultrasunetele se propaga in linie dreapta. intr-un mediu neomogen,
ultrasunetele sunt reflectate la limita de separare a medii ilor cu densitati diferite. Ultrasunetele nu
pot fi receptionate de urechea omului si a mai multor specii de animale, intrucat frecventa lor
depasesete cu mult frecventa sunetelor. Frecventa ultrasunetelor este peste 20 kHz (1 Hz = Hertz
= 1 ciclu, vibratie/sec; 1 kHz = KiloHertz = 1000 cicluri/sec; 1 MHz = MegaHertz = 1 milion
cicluri/sec). in medicina, frecventele cele mai utilizate sunt cuprinse intre 2-7 MHz sau uneori
chiar intre 1-20 MHz. Ultrasunetele sunt caracterizate si de lungimea de unda, adica de distanta
dintre o banda de compresie (densificare) si una de rarefactie, deci lungimea unui ciclu complet.
Frecventa si lungimea de unda sunt invers proportionale: cu cat frecventa este mai mare, cu atat
lungimea de unda este mai mica. Alte proprietati ale ultrasunetelor sunt legate de viteza cu care se
propaga in diferite medii (ex. in apa cu 1540 m/s, in tesut osos cu 3000-4000 m/s), intensitatea
{amplitudinea) si energia acestora.
in contact cu mediul, ultrasunetele pot suferi procese de absorbtie, atenuare si reflexie.
Practic, in orice organism exista tesuturi care absorb ultrasunete, altele care le atenueaza sau le
reflecta, dand posibilitatea ca acestea sa fie captate de sonda ecografului, prelucrate si afisate pe
un display. Reflexia, presupune reintoarcerea la emitator (transductor, sonda) a unei cantitati de
ultrasunete (ecouri), cantitate care depinde de densitatea (ecodensitatea) organului examinat
(principiul puls-ecou sau emitere-reflectare de ultrasunete) si care sta la baza ecografiei
(reflectoscopiei). O particularitate a reflexiei este fenomenul Doppler, specific structurilor
ultrasonate in momentul miscarii acestora, particularitate care este folosita in tehnica Doppler.
Efectul Doppler presupune modificarea frecventei ecoului (ultrasunetelor) cand corpurile se misca.
Cand un corp (reflectant) este stationar si asupra lui se actioneaza cu ultrasunete, frecventa undelor
emise catre acesta, cat si a celor reflectate, este aceeasi. Daca acest corp nu este stationar, deci se
misca, atunci apare fenomenul Doppler: cand corpul se apropie, frecventa undelor reflectate
(ecoul) creste (se comprima undele), iar cand corpul se indeparteaza, frecventa undelor reflectate
scade (se largesc undele).
Tehnica ecografica a evoluat foarte rapid, in special prin utilizarea de transductori (sonde)
si sisteme de afisaj de ultima generatie.
Transductorii sunt formati din diverse materiale (cuart, titanat de bariu, materiale
ceramice etc.) capabile sa transforme energia electrica in unde sonore,
respectiv ultrasonore (ultrasunete) prin fenomenul piezoelectric. in practica sunt folosite mai multe
tipuri de transductori in functie de zona, tesutul sau organul care trebuie ecografiat, dar toate
tipurile tin cont de cateva principii de baza printre care rezolutia spatiala (posibilitatea evidentierii
celor mai apropiate puncte), sensibilitatea si marimea sondei.
Dupa modalitatea de afisaj a imaginii pe un display, tehnica ecografica se poate face in
modul A, B, M sau T-M.
Ecografierea in modul A (Amplitude Mode), presupune inregistrarea numai a
amplitudinii ecoului. Practic ultrasunetele transformate in semnal electric se reintorc la monitor
sub forma de puncte componente ale unei linii sinusoide pe un grafic. in medicina veterinara este
folosita pentru masurarea grosimii stratului de grasime subcutanata la porci.
Ecografierea in modul B (Brightness Mode), presupune transformarea inregistrarii liniare
a amplitudinii din modulul A, in puncte luminoase (pixeli) pe un display. Luminozitatea este direct
proportionala cu intensitatea ecoului, deci pe ecran apar in cateva secunde de la ecografiere,
imagini in scala gri (de la alb la negru). Punctele luminoase presupun prezenta unui ecou puternic,
in timp ce punctele negre presupun absenta ecoului, iar nuantele de gri presupun ecouri
intermediare ca intensitate. Din 1963, ecografierea in modul B se face in timp real (Real-Time),
ceea ce presupune aparitia instantanee a imaginii pe ecran. Imaginea anatomica obtinuta pe display
este in doua dimensiuni, ceea ce face ca ecografierea in modul B sa fie cea mai utilizata in
aplicatiile medicale: ecografierea clasica alb-negru, ecografierea computerizata, ecografierea color
computerizata, ecotomografierea (imagini ecografice pe sectiuni de organ sau tesut), endoscopiile
cu ultrasunete (ecografierea endorectala, endovaginala sau transesofagiana) etc.
Ecografierea in modul M (Motion Mode) sau T-M (Time-Motion Mode) este
ecografierea in modul timp-miscare, cu utilizare pentru inregistrarea ecoului in special de la nivelul
aparatului cardiocirculator (ecocardiografierea).
Tehnica Doppler (Ultrosonografierea Doppler, Ultrasonografierea Doppler- Duplex,
Ultrasonografierea Doppler color etc.) exploateaza fenomenul Doppler (inregistrarea ecoului in
miscare) fiind vorba de o monitorizare a unei parti mici dintr- un organ care se misca intr-un
interval de timp (de aceea sunt necesare doua sonde: una care emite ultrasunete si alta care primeste
ecoul). Tehnica este utilizata pentru detectarea circulatiei sangelui, diferentierea vena-artera,
depistarea obstructiilor, determinarea debitelor sanguine din cord si vase.
Acuratetea unei imagini ecografice depinde de trei parametri: performanta aparatului,
experienta examinatorului si pregatirea animalului. Daca primele doua situatii nu pot fi influentate
semnificativ la un anumit moment, ultimul parametru respectiv pregatirea animalului pentru
examinarea ecografica, poate fi adus in conditii cat mai optime pentru examinare. in acest sens
trebuie retinute cateva aspecte specifice medicinei veterinare. Pentru ecografierile abdominale este
recomandabil ca animalul sa nu manance cu 6-10 ore inainte de examinare, cu exceptia urgentelor
unde acest lucru nu este posibil. Pentru o examinare cat mai corecta este necesara eliminarea
gazelor de la nivelul tubului digestiv, prin administrarea de carbune medicinal etc. Pentru
examinarea vezicii urinare si a zonei pelvine este bine ca vezica sa fie semiplina sau
chiar plina. in caz contrar se pot administra lichide cu 1-2 ore inainte de examinare. Daca este
necesar se va recurge la contentionarea animalelor sau chiar la tranchilizarea acestora, pentru ca
ele sa fie cat mai linistite in momentul examinarii. Pozitionarea animalului (in decubit dorsal,
lateral sau in statiune) depinde de tesutul (organul) ecografiat, pentru a folosi eficient ferestrele
acustice. Tunsul sau rasul parului pe aria de proiectie a organului ce urmeaza a fi examinat este o
practica curenta in medicina veterinara. Administrarea gelului ecografic sau umectarea pielii
inainte de examinare este obligatorie pentru o perfecta fixare a sondei pe piele. Trebuie retinut si
aspectul ca grasimea cutanata este un factor limitativ al acestei metode de examinare. Apasarea
continua a sondei la nivel abdominal ajuta la receptionarea unei mai bune imagini prin deplasarea
laterala a gazelor digestive sau printr-o apropiere mai mare de organul examinat.
Tehnica de lucru. inainte de aplicarea sondei pe piele, se intinde un strat gros de gel
ecografic, atat pe sonda cat si pe piele, pentru o buna fixare a sondei pe piele prin eliminarea aerului
dintre ele si formarea unei „ferestre acustice” optime. Sonda in contact cu pielea se poate misca
practic in toate directiile, dand posibilitatea vizualizarii unui organ din mai multe unghiuri, cu
rezultate foarte bune in ceea ce priveste pozitia anatomica, forma, marimea, structura si chiar
dinamica unor organe sau fluide (sange). Un puls de ultrasunete lansat catre corp se reflecta sub
forma de ecouri catre transductor (sonda) care le transforma in pulsuri de tensiune. Aceste pulsuri
de tensiune sunt prelucrate si afisate pe un monitor sub forma de imagine video in alb-negru sau
color.
Interpretarea imaginii ecografice. Ecourile primite la sonda depind de ecodensitatea
tesutului examinat. Astfel, un ecou cu intensitate foarte mica sau lipsa ecoului (in cazul tesuturilor
care absorb ultrasunetele) influenteaza foarte putin sau deloc imaginea monitorului, acesta avand
o culoare apropiata de negru. Cand ecoul are o intensitate medie (este cazul tesuturilor care reflecta
partial ultrasunetele), pe ecran vor aparea imagini in nuante de gri cu diferite intensitati. Daca ecoul
este foarte puternic (tesuturi care reflecta aproape in totalitate ultrasunetele), pe ecran va aparea o
imagine alba, puternica. Pentru a nu se produce greseli de interpretare, trebuie avut in vedere faptul
ca exista ecografe care au posibilitatea afisarii inverse a nuantelor de gri pe un monitor (albul
devine negru si invers). in interpretarea imaginii ecografice (semiologia ecografica) trebuie sa se
tina cont de ecodensitatea (intensitatea ecoului care este dependenta de ecodensitatea organului) si
omogenitatea tesutului examinat.
Dupa ecogenitate (ecosemne) in organism se pot gasi structuri:
-hiperecogene-. tesuturi cu ecouri foarte intense si care apar albe pe ecran (oase, gaze,
grasime etc.);
-ecogene-. tesuturi cu ecouri intense si care sunt evidentiate pe ecran prin diverse nuante
de gri deschis (usor luminoase), aici incadrandu-se majoritatea organelor parenchimatose normale
(ficatul, splina);
-hipoecogene (slab ecogene): tesuturi cu ecouri slabe si care apar pe monitor mai
intunecate (gri inchis), cum sunt muschii, corticala renala etc.
-anecogene'. tesuturi care nu produc ecou si care apar pe ecran in negru (este cazul
mediilor lichide omogene, cum ar fi urina din vezica urinara, bila din vezica
biliara). Practic ultrasunetele traverseaza aceste tesuturi, oprindu-se in structurile tisulare profunde.
Izoecogenitatea defineste un tesut cu o ecogenitate asemanatoare cu a tesuturilor
invecinate.
in privinta pozitionarii unui organ sau tesut trebuie retinut faptul ca marginea dorsala a
ecranului este reprezentata de sonda si contactul acesteia cu pielea, sub aceasta, in functie de
directia sondei si puterea de penetrare, se gasesc organele ecografiate. Ecograma reprezinta
imprimarea imaginii ecografice pe un suport (hartie, plastic).
Exista posibilitatea ca pe parcursul examinarii ecografice sa se intalneasca si artefacte.
Acestea, in general, sunt considerate informatii ecografice nereale ale unor structuri anatomice,
datorate mai multor cauze, printre care: zgomote ce pot interfera cu imaginea ecografica (produse
de vibratia unor tesuturi sau chiar de campuri electrice), umbrirea acustica (produsa de oase si
gaze), intarirea posterioara (produsa de lichide), ecourile multiple (imaginea in oglinda, produsa
de diafragm), erori de viteza ale ultrasunetelor in diferite tesuturi, deschiderea fasciculului,
fenomene de difuziune si reflectare nespecifice etc.
Efectele ultrasunetelor asupra tesuturilor vii. Pentru tesuturile mature (om si animale
adulte) se pare ca ultrasunetele produse de ecograf nu au o actiune directa nefavorabila, imadiata
sau in timp.
Discutiile medicale sunt axate in special pe utilizarea acestei tehnici la nivelul organelor
genitale si in special la nivelul uterului gestant (embrioni si fetusi). Embrionii si fetusii sunt mai
sensibili in general si exista deci posibilitatea de a se produce efecte biologice nefavorabile in
aceste stadii evolutive prenatale.
Daca diagnosticul cu ultrasunete (imagistica) foloseste pulsuri scurte, fiind mai putin
daunatoare organismului, in schimb terapia cu ultrasunete, care foloseste o expunere continua sau
bombardare cu radiatii a organismului este mult mai daunatoare, crescand pericolul producerii
efectelor negative asupra organismului viu.
Practic, ultrasunetele produc la nivelul organismului doua efecte biologice negative, bine
studiate: incalzirea tesuturilor ultrasonate si fenomenul de cavitatie in urma vibratiei acestora.
incalzirea tesuturilor ultrasonate (cresterea temperaturii cu 1,5-2,5 °C peste temperatura
normala a corpului) este prezenta si semnificativa, cu impact mai serios asupra mucoasei uterine
inainte de nidatie si in primele stadii de evolutie ale embrionului, cand socul termic poate produce
moartea embrionului sau avort. Cercetarile efectuate pe animale (soareci, porci, maimute) au pus
in evidenta si posibilitatea aparitiei de modificari teratogene (microoftalmie, microencefal etc.).
La animalele adulte efectul hipertermiei este evident in special la nivelul maduvei osoase
hematogene. Totusi ecografele care produc o incalzire a embrionului sub 1°C, se pare ca nu au
efecte nedorite in diagnostic.
in unele tesuturi, in conditii fiziologice si patologice se pot forma bule microscopice de
gaz. Aceste bule in contact cu ultrasunetele, intra in rezonanta, incep sa oscileze (vibreze), se
maresc in volum si se sparg prin implozie, producand mici cavitati (microleziuni) in tesuturile in
care sunt prezente. Efectul a fost demonstrat
pentru terapia cu ultrasunte, dar nu pentru diagnosticul cu ultrasunete (aceasta nu exclude insa
prezenta fenomenului si in ecodiagnostic).
Radiologia
Radiologia (latin, radius - raza + grec, logos = stiinta) este stiinta care se ocupa cu studiul
originii (radiogeneza), calitatilor (radioactivitatea) si utilizarii radiatiilor naturale si artificiale in
mediul inconjurator si societate.
Radiatia este actiunea de emisie si propagare in spatiu a unor unde sau particule. Aceste
radiatii pot avea origine naturala (radiatia solara, cosmica, telurica etc.) sau artificiala (produse de
om).
Indiferent de originea lor, radiatiile sunt energii emise de anumite componente atomice
sau nucleare si care, dupa formele de energie pe care le incorporeaza, se pot constitui fie ca radiatii
corpusculare (fascicule de particule atomice si subatomice, cu masa de repaus diferita de 0, cu
sarcina electrica si cu viteze de propagare diferite: ex. radiatia catodica, radiatia beta, radiatia
protonica, radiatia alfa, radiatiile neutronice, radiatiile cosmice etc.) sau ca radiatii
electromagnetice (unde oscilatorii ale campului electric si magnetic, unde electro-magnetice,
fotoni, cu masa de repaus 0 si propagare in spatiu cu viteza luminii: ex. radiatiile X, gamma,
hertziene, radar, infrarosii, luminoase, UV etc.).
Dupa proprietatile ionizante, radiatiile se pot clasifica in:
-radiatii ionizante:
-radiatiile corpusculare - toate tipurile;
-radiatiile electromagnetice: X, gamma, radiatiile caracteristice, radiatiile de
franare, radiatiile de granita;
-radiatii neionizante:
-radiatiile electromagnetice: radiatiile acustice (sonore), calorice
(infrarosii), vizibile (luminoase), ultraviolete (UV).
Dupa modul cum radiatiile se pot propaga sau nu in vid:
-radiatii care se pot propaga in vid (radiatiile corpusculare si electromagnetice);
-radiatii care nu se pot propaga in vid (sunetele si ultrasunetele).
Sursele de radiatii sunt de trei feluri:
-surse inchise - orice material radioactiv natural sau artificial incorporat solitar (inglobat)
intr-un material nedispersabil sau inchis intr-un invelis etans (incapsulat), care prezinta o rezistenta
mecanica, termica sau fizico-chimica suficienta pentru a impiedica, in conditii normale de
utilizare, orice imprastiere a materialului radioactiv continut si orice posibilitate de contaminare.
Aceste surse de radiatii se pot utiliza pentru radiografii medicale, telegammaterapii, radiografii
industriale, ca generatori de ioni etc.;
-surse deschise - orice material radioactiv care in conditii normale de utilizare se poate
raspandi provocand contaminari. De aceea, pentru medicina se va alege radionuclidul (izotopul
radioactiv, radioizotopul) cu toxicitatea cea mai mica. in aceasta categorie intra:
-produsele radiofarmaceutice sub forma de solutii injectabile sau pulberi
liofilizate, utilizate in scop de diagnostic (ex. scintigrafierea), tratament (ex. aurul, iodul
radioactiv) sau pentru cercetare medicala;
-produsele radiochimice: ex. solutiile radioactive utilizate in radio-
imunoanaliza (RIA);
-compusii marcati cu radioizotopi (atomi sau molecule marcate cu radioizotopi,
trasorii radioactivi), ex. CsII* marcat cu82 Br;
-generatorii de radiatii - orice instalatie, aparat sau dispozitiv care, folosind procesul de
accelerare a particulelor sau alte procese atomice, genereaza radiatii nucleare, ca de exemplu:
-instalatiile rontgen - surse de radiatie X;
-reactorul nuclear (stationar sau pulsator) - sursa de neutroni;
-acceleratorii de particule: acceleratorul linear (sursa de protoni), betatronul
(sursa de particule beta), ciclotronul (sursa de protoni), sincrotronul (sursa de electroni si
protoni), tevatronul etc.
Radiobiologia este o componenta a radiologiei care se ocupa cu interactiunea dintre

radiatiile ionizante si materia vie. Aceste radiatii au proprietatea de a ioniza substratul pe care il
strabat (organismul viu), dar si mediul in care acesta traieste, ionizare care peste anumite limite
este daunatoare vietii. Radiobiologia este un domeniu vast care cuprinde: radioactivitatea,
radiochimia, radiogenetica, radiodiagnosticul medical, radioterapia, tadioprotectia, radi o
intoxicatia (radiopatologia). De interes practic pentru medicina umana si veterinara sunt
radiodiagnosticul si radioterapia din care decurg masurile de radioprotectie si cunoasterea
semioticii radio- intoxicatiei, capitole care compun Radiologia medicala (Medicina radiatiilor).
A. Radiodiagnosticul (Rontgendiagnosticul, Rxdiagnosticul, examenul radiologie) -

este o metoda complementara a examenului clinic, care consta in utilizarea cu scop de diagnostic
la animale in special a radiatiei X.
Radiatia X (mod de producere, natura, proprietati)

Radiatia X (Rontgen) descoperita de W. K. Rontgen in anul 1895, este radiatia cea mai
utilizata in scop de diagnostic la animale si om. Aceasta radiatie este produsa intr-un tub generator
de raze numit tub radiogen (ex. Colidge), tub din sticla, vidat, unde datorita diferentei mari de
tensiune a curentului electric (20 - 140 kV) electronii sunt smulsi din filamentul incandescent al
catodului, atrasi si loviti cu mare viteza in anod, de unde rezulta ~ 98 % energie termica (caldura)
si numai 2 % energie radianta din care face parte si radiatia X. Generatorul de radiatie X este
acoperit de o carcasa metalica (blindaj) si este prevazut cu sisteme de dirijare, limitare si filtrare a
radiatiilor, precum si cu sisteme de alimentare cu energie electrica si racire. Radiatia X este de
natura electromagnetica, invizibila, cu lungimea de unda cuprinsa intre 0,05-200 A si viteza de
propagare in spatiu de 300 000 Km/sec. Se propaga in spatiu sub forma de unde, in linie dreapta,
dar in toate directiile. Energia radiatiei este de 50-300 KeV si scade invers proportional cu patratul
distantei de sursa radiogena. Un fascicul de raze X este caracterizat de o anumita intensitate
(cantitatea de raze/unitatea de timp) si de o
anumita duritate (puterea de patrundere - penetra-bilitatea). Aceasta penetrabilitate depinde de
substratul traversat (unele corpuri sunt strabatute foarte usor, cum sunt aerul, pulmonul, altele
absorb radiatia X, cum sunt plumbul, tesutul osos). Asupra organismului viu radiatia X produce
ionizari si excitari ale atomilor, ambele avand efecte nefavorabile.
Pentru stabilirea diagnosticului radiologie se utilizeaza o multitudine de tehnici dintre
care enumeram:
-radioscopierea - tehnica de examinare a imaginii formate pe un ecran fluorescent prin
expunerea unei parti din corp intre ecran si generatorul de raze X;
-radiografierea - tehnica de inregistrare pe film a unei parti din corp expusa la razele X;
-microradiofotografierea (radiofotografierea, MRF) - tehnica de examinare care
presupune obtinerea de imagini radiografice micsorate, aceste imagini fiind realizate prin
radioscopiere (este utilizata in verificarea periodica, de masa, a tuberculozei umane);
-tomografierea - este o radiografiere pe sectiuni fine a unui organ, in urma rotirii
simultane a tubului radiogen si a filmului in jurul unei axe a organului examinat, incepand cu anul
1980 se utilizeaza mai multe variante ale acestei tehnici, printre care si tomografia axiala
computerizata (TAC, tomodensitometria, scanning);
-scintigrafierea (gammagrafierea) - tehnica de inregistrare a radiatiei (in special radiatia
gamma) sub forma de puncte, dupa ce s-a injectat o solutie radioactiva cu afinitate pentru un organ
sau tesut (se utilizeaza pentru tiroida, ficat, rinichi, inima, pulmon, creier);
-seriografierea - tehnica de obtinere a imaginilor radiografice succesive, in miscare, ale
aceleiasi regiuni anatomice, pe acelasi film;
-radiocinematografierea (cineradiografierea) - inregistrarea cinematografica a unei
imagini radiologice mobile (ex. la coronare - cineangiografierea);
-radioteleviziunea (rontgenteleviziunea) - tehnica de radioscopiere televizata;
-microradiografierea - studiul structurilor microscopice cu ajutorul razelor X. intrucat in
medicina veterinara cel mai des utilizate sunt radioscopierea si radiografierea, vom descrie in
continuare (pe scurt) numai aceste doua metode.
Radioscopierea (rontgenoscopierea, fluoroscopierea) este tehnica radiologica care

permite vizualizarea imaginii pe un ecran, datorita prezentei unor saruri cu proprietati fluorescente
la actiunea radiatiei X. Aceasta tehnica cuprinde: tubul generator de raze X, ecranul radioscopic
(fluoroscopic), pupitrul de comanda si anexe.
Imaginea pe ecran apare datorita proprietatii pe care o are radiatia X de a traversa
(penetra) tesuturile animale si de a produce iluminarea substantelor fluorescente (sulfocianuri si
platinocianuri de bariu) de pe ecran. Structurile subtiri, fine, rarefiate sunt traversate mai usor de
catre radiatia X (radiopenetrabilitate) cum este cazul pulmonului, iar ecranul in aceasta situatie se
lumineaza (devine radiotranspa- rent), in timp ce structurile dense cum sunt tesutul osos, cordul,
ficatul, nu sunt traversate, ci dimpotriva sunt oprite (radioabsorbtie), in aceasta situatie ecranul nu
se mai lumineaza pe zona respectiva (radioopacitate). Aceste doua procese stau la baza formarii
imaginii pe ecran. Trecerea de la radioabsorbtie (negru pe ecran) la
radiotransparenta (alb pe ecran) se face gradat, prin diverse nuante de cenusiu, in functie de trei
factori: grosimea substratului, densitatea structurii si compozitia chimica, factori care stau la baza
formarii contrastului natural (diferentierea componentelor anatomice pe ecran). Daca contrastul
natural nu este suficient pentru individualizarea componentelor anatomice se poate recurge la
contrastul artificial cu substante radioopace (neiodate: sulfat de bariu pentru tranzitul baritat si
iodate: Odiston pentru urografii, Telebrix pentru arteriografii, flebografii, urografii ascendente,
Isteropac pentru histerosalpingografii, Gastrografin pentru tranzitul baritat, Urografin pentru
urografiere, Visipaque pentru angiografiere, Omnipaque pentru mielografiere, urografiere,
angiografiere, lopamiro pentru angiografiere, Ultravist pentru angiografiere si fistulografiere,
Isovist pentru mielografiere etc.). Radioscopierea ofera date despre dimensiunea, forma, conturul,
topografia, dinamica normala si modificata a organelor si tesuturilor examinate.
Radiografierea (Rontgenografierea) este tehnica radiologica care permite vizualizarea

imaginii unui organ sau tesut pe un film radiografie. Aceasta tehnica cuprinde: tubul generator de
radiatii X, pupitrul de comanda, filmele radiologice, casetele portfilm, foliile intaritoare, instalatia
de developat filme, negatoscopul. Imaginea pe film apare datorita proprietatii pe care o are radiatia
X de a precipita sarurile de argint de pe placa fotografica. Tehnica radiografica necesita respectarea
unor etape: ,
-incarcarea la intuneric a filmului in caseta;
-fixarea casetei pe masa de lucru;
-centrarea fasciculului de raze X pe caseta;
-fixarea distantei intre generatorul de raze X si caseta fotografica; -individualizarea
filmului prin utilizarea numerelor si literelor din plumb; -fixarea animalului cu zona ce
urmeaza a fi radiografiata pe caseta; -stabilirea parametrilor de lucru (kilovoltaj,
miliamperaj, timp de expunere); -declansarea producerii de raze X;
-developarea filmului la intuneric (revelare, spalare, fixare, spalare, uscare).
Citirea si interpretarea imaginii radiografice (radiografie, radiograma) se face la
negatoscop tinand seama ca imaginea grafica este invers nuantata fata de imaginea radioscopica
(ceea ce este alb la radioscopiere apare negru la radiografiere, iar ceea ce este negru la
radioscopiere apare alb la radiografiere).
Indiferent de tehnica utilizata, interpretarea imaginii scopice sau grafice necesita o
experienta indelungata, alaturi de cunostinte temeinice de anatomie, fiziologie, fiziopatologie,
patologie etc.
B. Radioterapia folosita in special in medicina umana si mai putin in medicina

veterinara, consta in utilizarea radiatiilor ionizante (X, gamma etc.) pentru vindecarea sau
incetinirea evolutiei unor afectiuni inflamatorii sau tumori, ori refacerea unor modificari
functionale ale organismului animal. De aceasta metoda beneficiaza boli cum ar fi: nevralgiile,
polinevritele, endocrinozele, arteritele, afectiunile articulare, periarticulare de tip inflamator si
degenerativ, inflamatiile glandelor salivare,
bolile de piele (micoze cutanate, acnee, psoriazisul), conjunctivitele, tumorile maligne externe sau
interne etc.
Aceasta terapie se poate aplica in doua moduri:
-folosind un fascicul de raze X asupra unei zone bolnave, un timp mai lung si repetat la
anumite intervale de timp, reusindu-se distrugerea tesutului iradiat (ex. tumorile localizate);
-folosind izotopi radioactivi (surse deschise) sub forma de preparate injectabile. Acesti
radioizotopi sunt constituiti dintr-un suport (substrat) cu afinitate pentru un anumit tip de celule
sau tesut (ex. iodul pentru tiroida, aurul pentru ficat, strontiul pentru os etc.) si care sunt cuplati cu
un substrat radioactiv (producator de radiatii) sau suportul specific este transformat in izotop
radioactiv. Acesti izotopi genereaza radiatii (in special gamma) un timp limitat (ore, zile) conform
timpului de injumatatire al elementului radioactiv, dupa care dispar din organism.
In practica curenta, aceste tehnici se asociaza chimioterapiei specifice sau actului
chirurgical, mai cu seama in procesele tumorale.
C. Radioprotectia
Utilizarea radiatiilor cu scop de diagnostic sau tratament este o activitate cu risc potential
pentru medicul examinator, personalul ajutator si animalul examinat. Pentru minimalizarea
efectelor acestor radiatii trebuie respectate anumite masuri specifice de protectie in acest domeniu
de activitate. Aceste masuri se refera la o radioprotectie generala (colectiva) si o radioprotectie
individuala (a medicului, a personalului ajutator si a animalului examinat).
Radioprotectia generala presupune respectarea unor prevederi legale privind
amplasarea, construirea si utilizarea unitatii de radiodiagnostic sau radioterapie. in acest sens,
camerele utilizate trebuie sa fie la distanta de alte spatii in care exista activitati umane si sa fie
prevazute cu ventilatie artificiala si posibilitati de deschidere a usilor si ferestrelor la exterior, in
asa fel incat dupa examinare ionii formati in aceste incaperi sa fie eliminati in afara. Fiecare camera
trebuie sa aiba o suprafata de minim 20 m2, iar instalatia rontgen sa fie amplasata in centrul
camerei, la cel putin 2 m de peretii laterali. De asemeni, peretii sunt tencuiti cu substante puternic
radioabsorbante, iar usile sunt captusite cu folie de plumb. Aceste instalatii sunt verificate periodic
de catre unitatile specializate in acest domeniu, in asa fel incat nivelul de iradiere sa fie cel admis
de legislatia in vigoare.
Radioprotectia personalului se face prin utilizarea echipamentului specific (sort de
protectie cu plumb, manusi si ochelari de protectie), folosirea dozimetrelor individuale sau
avertizarea sonora in cazul acumularii unei cantitati mai mari de radiatii decat cea permisa legal,
respectarea stricta a programului de lucru. Periodic, personalul va fi instruit cu masurile de
radioprotectie si, de asemenea, va fi examinat din punct de vedere medical. in aceste spatii nu se
va fuma, nu se vor face alte activitati si se vor respecta toate masurile de igiena.
Radioprotectia animalului nu necesita masuri speciale. Este recomandabil sa se evite
examinarea la intervale scurte de timp (la cel putin 3 luni).
D. Rad > oi n toxic ati a
in unele situatii (accidente nucleare, boli profesionale, expuneri repetate la iradieri) pot
sa apara modificari specifice la nivelul organismului animal sau uman, consecutive actiunii
radiatiilor ionizante, modificari cunoscute in semiologie ca radioleziuni. Cel mai frecvent, aceste
modificari apar si sunt vizibile la nivelul pielii (eriteme, vezicule, ulcere, dermatite acute sau
cronice, alopecie, modificari pigmentare, tumori etc.). in general, actiunea radiatiilor se rasfrange
asupra celulelor tinere sau in diviziune (mitoza), in aceasta categorie incadrandu-se tesutul hemato-
formator (maduva osoasa, splina, limfonodurile, timusul etc.), sangele (apar leucopenii), testiculul
(spermatogoniile), ovarul (foliculi ovarieni), glanda mamara in perioada de lactatie, mucoasa
aparatului digestiv, respirator si urinar. in ceea ce privesc spermatozoizii sau ovulele, acestea pot
fi distruse de actiunea radiatiilor sau pot sa produca mutatii genetice (genomice, cromozomiale sau
genice) si care duc la urmasi ta aparitia de anomalii congenitale. Cand radiatiile actioneaza asupra
embrionului sau fatului pot sa apara malformatii (efecte teratogene).
2.2. FOAIA DE OBSERVATIE CLINICA
Foaia de observatie clinica este documentul in care se inscriu datele referitoare la

animalul examinat. Acest document se completeaza pentru fiecare animal in parte. Documentul
este obligatoriu in marile unitati sanitar veterinare (spitale, clinici veterinare), iar la nivelul
circumscriptiilor si cabinetelor (pentru animalele tratate ambulatoriu) datele foii de observatie sunt
inscrise succint, in registrul de consultatii si tratamente. Obligativitatea intocmirii foii de
observatie clinica reiese si din faptul ca acest document are valoare medicala (conduce Ia stabilirea
diag-nosticului), stiintifica (imbogateste cunostintele stiintifice in domeniul medical-veterinar) si
juridica (justificare in fata organelor legii in caz de litigii, precum ca animalul respectiv a fost
examinat, i s-a stabilit diagnosticul si a fost tratat corespunzator).
Foaia de observatie clinica cuprinde foaia semnaletica si foaia clinica si se intocmeste de
catre medicul veterinar pe parcursul examinarii animalului.
Foaia semnaletica inregistreaza datele care permit identificarea animalului examinat, si
anume: specia, rasa, varsta, talia, greutatea, serviciul, culoarea si particularitatile de culoare,
semnele particulare, numele animalului, numarul matricol, numele si adresa proprietarului.
inscrierea acestor date se face pe baza cunostintelor acumulate de la disciplinele anterioare
(anatomie, zootehnie etc.), pe baza carnetului de sanatate sau a declaratiei proprietarului.
Datele foii senmaletice permit medicului veterinar restrangerea patologiei posibile in
functie de specie, rasa, varsta, sex, serviciu etc., in vederea orientarii examinarii si stabilirii
diagnosticului.
Foaia clinica (medicala), partea a doua a foii de observatie clinica, permite culegerea
tuturor semnelor de boala ale animalului examinat si stabilirea diagnosticului. Aceste semne sunt
culese intr-o anumita ordine de catre medicul veterinar, urmand cu strictete un plan de examinare
efectuat in doua etape si anume: prima etapa se refera Ia examenul subiectiv (diagnosticul la
internare si anamneza), iar cea de a
doua, la examenul obiectiv (examenul general al animalului si examenul pe aparate, sisteme si
organe).
Anamneza (grec, anamnesis = a-si aduce aminte), interogatoriul clinic sau ancheta
clinica, este practic un dialog intre examinator si persoana care cunoaste cel mai bine animalul ce
urmeaza a fi examinat (proprietar, ingrijitor sau o alta persoana care este in masura sa ofere date
despre momentul aparitiei problemelor de sanatate la acel animal). Este o etapa importanta, dar in
acelasi timp dificila in cadrul examinarii clinice a animalului, intrucat aceasta depinde de doi
factori umani: de medicul examinator (pregatirea profesionala, tact in punerea intrebarilor, intuitie,
putere de sinteza, fler etc.) si de proprietarul (ingrijitorul) animalului (posibilitatea de a retine cat
mai multe din manifestarile prezentate de animal, redarea cat mai fidela a acestor manifestari, buna
credinta a acestuia in anumite.situatii etc.).
Deoarece dialogul are loc intre examinator si o persoana mai putin pregatita in domeniul
medical veterinar, acesta trebuie purtat la nivelul cunostintelor acestuia si, pe cat posibil, fara
utilizarea termenilor tehnico-medicali.
in aceasta etapa medicul veterinar receptioneaza cu atentie si selectiv de la proprietar sau
ingrijitor datele despre starea clinica a animalului ce urmeaza a fi examinat.
O anamneza bine redata, permite orientarea examinarii spre aparatul afectat si stabilirea
diagnosticului, existand si situatii cand anamneza este suficienta pentru stabilirea diagnosticului
prezumtiv (ex. otravirile accidentale, fracturile in accidentele de strada, epilepsia etc.).
Interogatoriul clinic nu trebuie sa fie un rechizitoriu sau o incercare de invinovatire in
special a ingrijitorului, care are tendinta de a minimaliza sau omite relatarea unor greseli in
alimentatia, ingrijirea sau exploatarea animalelor, obligandu-1 in acest fel sa nu raspunda corect si
sincer la intrebarile puse. Uneori este necesar un tact profesional pentru a surprinde incercarile
ingrijitorului sau proprietarului de a eluda raspunsurile care il acuza pentru comportamentul sau
neadecvat fata de animal (lovirea acestuia, interventii neautorizate). Chiar si punerea la indoiala a
relatarilor acestuia este utila in obtinerea datelor anamnetice corecte. Prin folosirea unor intrebari
directe, scurte si clare, examinatorul trebuie sa incerce sa obtina de la ingrijitor sau proprietar,
datele necesare in stabilirea diagnosticului de boala. De mare ajutor in redarea acestor informatii
este si capacitatea de observare si retinere de catre ingrijitor a semnelor de boala aparute. Ca atare,
anamneza este utila examinatorului, numai daca insotitorul animalului este de buna credinta in
raspunsurile pe care le da, relateaza integral semnele aparute la acel animal si evolutia ulterioara a
bolii. Datele obtinute sunt retinute in vederea folosirii lor in diagnosticul de boala numai daca sunt
confirmate prin examinarea clinica ulterioara.
Anamneza precede examenul clinic si poate continua pe toata perioada examinarii
animalului, respectand in general cateva principii de baza care sunt prezentate in continuare.
a. Proprietatea animalului. Verificarea actului de proprietate si identificarea animalului

(numar matricol) este o obligatie a medicului veterinar, mai cu seama cand este vorba de litigii de
proprietate, cu deplasarea animalului dintr-o zona in alta, fara a
se cunoaste situatia epizootologica a zonei respective. Situatia epizootologica trebuie cunoscuta si
cand se fac achizitii de animale, deoarece acestea pot prezenta diverse boli fara exprimare clinica
evidenta, dar pot fi purtatoare si elimininatoare de germeni patogeni; de exemplu, in Anemia
infectioasa a calului, cand animalul poate elimina virusul anemiei timp de 15-18 ani, ca atare orice
deplasare a acestor animale in zone indemne poate prezenta un real pericol pentru ceilalti cai.
b. Motivatia prezentarii animalului la medic. In general, animalul este prezentat la medic

cand nu mananca, sta culcat sau are un comportament care ingrijoreaza proprietarul. Aceasta faza
incipienta a unei boli este relatata de catre proprietar prin expresii ca: „animalul nu se simte bine“,
„nu se afla in apele !ui“, „este ceva in neregula cu el“, in timp ce in fazele mai avansate, cand de
cele mai multe ori apar si semnele specifice (tipice) unei anumite boli, proprietarul aduce Ia
cunostinta medicului, cu lux de amanunte, o multitudine de semne observate de acesta, cum ar fi:
aparitia pe piele a petelor (forma si culoare acestora), caderea parului sau a penelor, transpiratii,
prezenta sangelui sau a parazitilor in materiile fecale, voma (frecventa, cantitatea, culoarea,
momentul aparitiei), prezenta tusei etc.
c. Momentul aparitiei primelor semne si evolutia acestora pana in ziua prezentarii la

medic. Examinarea animalului trebuie insotita de intrebari referitoare la circumstantele aparitiei
semnelor de boala, mai ales cand este vorba de imbolnaviri in grup. Aparitia semnelor dupa efort,
in repaus, dupa aducerea in colectivitate, in perioada gestatiei, dupa fatare, in momentul mulsului,
la schimbarea conditiilor meteo, la schimbarea regimului alimentar, dupa transport, si redarea
acestora cat mai exacta de catre proprietar sunt de mare ajutor in orientarea diagnosticului clinic.
Daca aceste semne sunt prezente numai la animalul examinat sau mai sunt si alte animale bolnave.
Daca anterior au mai fost si alte animale bolnave in colectivitatea respectiva si cum a evoluat boala.
Daca boala s-a transmis si la om. Cate ore sau zile au trecut de la aparitia primelor semne. Acestea
reprezinta tot atatea semne de intrebare la care medicul trebuie sa primeasca un raspuns. Este demn
de luat in seama faptul ca natura bolii poate fi indicata si de procentul de morbiditate si mortalitate,
dar nu trebuie omisa situatia in care in acelasi efectiv o boala poate evolua fara semne clinice, de
cele mai multe ori animalele prezentand o reducere a randamentului productiv. De aceea, este bine
ca animalul sa fie prezentat la medic imediat dupa aparitia primelor semne de boala, stiind faptul
ca exista boli cu evolutie rapida spre un sfarsit defavorabil. Din pacate, practicand „asteptarea 41 in
vederea vindecarii de la sine a animalului, asa cum procedeaza unii proprietari, se reduce
posibilitatea interventiei terapeutice sau aceasta este tardiva. Ordinea in care au fost observate
principalele schimbari de comportament, precum si aparitia modificarilor functionale si
morfologice ale animalului are o mare valoare in stabilirea evolutiei clinice a bolii. Ca atare,
intrebarile examinatorului vor fi concentrate pe aspecte care au ca scop urmarirea:
-la piele si mucoase: modificari de culoare si aparitia petelor, modificari de elasticitate,
prezenta transpiratiei, modificari la nivelul parului (prezenta acestuia, luciul, pozitia, prezenta
parazitilor), modificari morfologice (abcese, flegmoane, ulcere,
vegetatii, papiloame, procese tumorale, hematoame), modificari ale limfonodurilor (marimea,
forma, sensibilitatea, temperatura, mobilitatea, consistenta);
-la aparatul digestiv: modificarile de apetit, prehensiune, masticatie, deglutitie, eructatie,
rumegare, prezenta vomei, a sindromului de colica, prezenta defecarii, cantitatea si calitatea
materiilor fecale;
-la aparatul respirator: modul de efectuare a miscarilor respiratorii, prezenta tusei,
gemetelor, oftatului, suflurilor, comajului, scurgerilor nazale (seroase, mucoase, purulente,
alimentare, hemoragice);
-la aparatul cardio-circulator: temperatura si culoarea extremitatilor, oboseala la efort;
-la aparatul urinar: modalitatea de urinare, cantitatea de urina eliminata, modificari de
culoare a urinei;
-la sistemul nervos: atitudinea animalului (pozitia coloanei vertebrale, a membrelor, a
capului), prezenta starilor de inhibitie sau excitatie corticala, motilitatea, prezenta de pareze sau
paralizii, tulburarile de coordonare (mersul in manej, piruetari, tendinta la cadere, vagabondajul);
-la aparatul genital mascul si femei: prezenta de scurgeri si edeme localizate, modificari
de culoare ale segmentelor externe ale aparatului genital (depigmentari, eritem), modificari la
nivelul glandei mamare.
d. Conditiile de macroclimat, microclimat si zooigiena. Conditiile climatice au influenta

asupra aparitiei si evolutiei multor boli. De aceea este bine de stiut daca boala a aparut cand s-au
schimbat conditiile meteo (trecerea de Ia toamna la iarna, sau de la iarna la primavara, prezenta de
temperaturi maxime sau minime), acestea fiind favorizante pentru un numar mare de boli
respiratorii si digestive.
Dupa cum se stie, temperatura optima si ploile abundente determina aparitia si mentinerea
cazurilor de fascioloza la rumegatoare. De asemenea, caldura si umiditatea excesive sunt propice
dezvoltarii stadiilor larvare ale nematodelor gastrointestinale si bronhopulmonare la animale. in
schimb, seceta prelungita determina uscarea pasunilor si aparitia hipovitaminozelor (in special
hipovitaminoza A).
Conditiile deficitare de microclimat din adaposturi (de temperatura, umiditate, ventilatie,
prezenta de particule in suspensie etc.) stau la originea multor boli, in special la nivelul aparatului
respirator, din complexele mari de animale.
Respectarea igienei din adaposturi si igiena animalelor sunt deziderate care trebuiesc
riguros respectate de catre toti crescatorii de animale. Nu trebuie omis faptul ca vopsirea recenta a
grajdurilor si padocurilor reprezinta o sursa de intoxicatie pentru tineretul animal.
e. Conditiile de exploatare ale animalelor. Exploatarea pentru munca fizica (caii si boii
de tractiune) cat si pentru productii record (lapte, came, oua, lana) isi pune amprenta in timp si pe
starea de sanatate a animalelor. Aceste animale devin mult mai sensibile si receptive la actiunea
factorilor biotici si de mediu. De exemplu, folosirea unui program intensiv de fatari timpurii la
ovine poate determina cresterea incidentei cazurilor de toxiemie de gestatie. Acelasi program de
fatari timpurii la bovine conduce la aparitia cazurilor de hipo-magneziemie, cetoza si diaree
neonatala.
Supraaglomerarile pot genera, prin lipsa furajelor si a conditiilor de exploatare, pierderi
in greutate a animalelor, reducerea productivitatii, precum si o scadere a rezistentei organismului
cu posibilitatea grefarii de germeni potentiali patogeni.
f. Conditiile de alimentatie. Problemele de patologie depind si de modul de alimentatie

(in stabulatie sau la pasunat), de cantitatea si calitatea furajelor, de sortimentul de furaje, de regimul
de furajare si adapare.
Schimbarea brusca a regimului de alimentatie (trecerea de la stabulatie la pasunat) poate
sta la originea tulburarilor digestive. Nu trebuie uitat faptul ca in sezonul de pasunat, dupa ploi
abundente apare o vegetatie luxurianta, formata uneori din plante usor fermentescibile sau toxice
care conduc la aparitia tulburarilor digestive. Uneori, plantele acumuleaza din sol principii toxici
(cupru, seleniu, nitriti), care pot afecta grav starea de sanatate a animalelor. Pasunatul pe langa
balti, ape statatoare reprezinta un pericol pentru infestarea cu paraziti gastrointestinali si pulmonari
la rumegatoare si cabaline.
Stabulatia prezinta si ea riscuri in privinta alimentatiei din punct de vedere calitativ (ratii
incomplete, lipsa aminoacizilor esentiali, lipsa vitaminelor si micro- elementelor sau prezenta de
furaje mucegaite, toxice).
Informatiile cerute se vor referi si la cantitatea si calitatea apei de baut, intrucat aceasta
poate fi contaminata cu diversi poluanti.
g. Interventii profilactice si examinari efectuate anterior. Important este de stiut daca

animalele au fost supuse inaintea prezentarii la medic la unele actiuni profilactice (dehelmintizari,
vaccinari, serumizari) sau interventii chirurgicale (castrari, cezariene, codotomii, ecomari etc.). In
cazul in care s-a intervenit prin vaccinarea sau serumizarea animalelor, mai cu seama cand aceste
actiuni s-au suprapus aparitiei semnelor clinice de boala trebuie stiut ce vaccin s-a aplicat, la cate
animale, cate s-au imbolnavit dintre cele vaccinate, daca au fost tratate, cat timp, cu ce anume si
cu ce rezultate, de catre cine. Asemenea actiuni trebuiesc cunoscute pentru ca unele medicamente
pot modifica semnele clinice ale bolii aparute, iar altele, cand sunt administrate in doze mari sau
timp indelungat, pot determina aparitia altor semne clinice (boli iatrogene). De asemenea, unele
produse biologice (vaccinuri) pot scadea rezistenta generala a organismului, dand posibilitatea
unor germeni de a-si exalta virulenta si de a produce boala.
in situatia in care animalul a fost examinat anterior trebuie stiut ce examinari sau facut si
rezultatele acestora, datele oferite fiind utile in stabilirea diagnosticului.
in concluzie, in investigarea unei boli, indiferent daca este vorba despre un animal sau
mai multe, prima etapa in examinarea clinica o constituie anamneza. Pentru medicina veterinara
datele obtinute prin anamneza sunt indispensabile in stabilirea diagnosticului clinic de boala. De
foarte multe ori o anamneza bine condusa poate fi in masura sa stabileasca cu certitudine
diagnosticul animalului examinat.
b. METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE.doc 35
Antetul unitătii emitente Nr. inregistrare Data
Medic veterinar
FOAIE DE OBSERVATIE CLINICA
FOAIA SEMNALETICA
Specia .......................Rasa .......................Varsta ............Sexul ....... Talia .................. Greutatea ....

Serviciul ............................... Culoarea si particularitatile de culoare ..........................................
Semne particulare ............................................. Numele animalului ................. Nr. matricol ...........
Numele si adresa proprietarului .......................................................................................................
FOAIA CLINICA (MEDICALA)
Examenul subiectiv
Diagnosticul la internare ....................................................................................................
Anamneza ..........................................................................................................................
Examenul obiectiv
Examenul general
Habitusul ( starea generala prezenta ): Conformatia ................. 4 .................. ....................
Constitutia ........................................... Starea de intretinere .................................... ...
Faciesul................................................ T emperamentul ..............................................
Atitudinea .....................................................................................................................
Examenul fanerelor si pielii ...............................................................................................
Examenul mucoaselor aparente..................................................................... .... ...............
Examenul sistemului limfatic superficial ...........................................................................
GRAFICUL TEMPERATURII (T), PULSULUI (SOCULUI CARDIAC) (P) SI RESPIRATIEI

(R)'
Data
T P R D S D S D S D S D S
44 180 100
43 160 90
42 140 80
41 120 70
40 100 60
39 80 50
38 60 40
37 40 30
36 30 20
35 20 10
D = dimineata; S = seara
(continuare )
Examenul pe aparate, sisteme si organe.
Data
Examenul pe aparate prin metode generale si speciale, diagnostic, prognostic,
tratament, evolutie ( ameliorare, agravare, aparitia de noi semne, vindecare etc.)
-Aparatul digestiv ............................................................................................
-Aparatul respirator .........................................................................................
-Aparatul cardio-circulator ..............................................................................
-Aparatul urinar ................................................................................................
-Aparatul genital ......................................... ....................................................
-Aparatul locomotor ................................................................................ ......
-Sistemul nervos ...............................................................................................
-Sistemul endocrin ..........................................................................................
Externat la ..................................Observatii .............................................................................
Recomandari ............................................................................................................................
Medic veterinar (semnatura, parafa, stampila unitatii) Data ..................

Examenul obiectiv al animalului este rezultatul activitatii profesionale a medicului
veterinar, consecutiv utilizarii metodelor generale si speciale de examinare. Acest examen se face
in doua etape, respectiv o examinare generala a animalului si alta a aparatelor, sistemelor si
organelor.
Examinarea generala a animalului se refera la starea generala prezenta sau habitusul

(conformatia, constitutia, starea de intretinere, faciesul, temperamentul si atitudinile), la
examinarea fanerelor, pielii si tesutului conjunctiv subcutanat, a mucoaselor aparente si sistemului
limfatic superficial.
Tot in cadrul examinarii generale se inscriu si valorile temperaturii, pulsului si frecventei
respiratiei.
Examinarea pe aparate, sisteme si organe. Examinarea se face integral, tuturor

segmentelor care compun aparatul (sistemul) respectiv, iar pentru fiecare segment in parte se face
o examinare functionala si una fizica (morfologica, structurala, anatomica). Este recomandabil ca
examinarea sa se inceapa cu aparatul (sistemul) care sufera, apoi se continua examinarea si cu
celelalte aparate si sisteme, intrucat exista situatii cand un organ afectat nu se exprima prin
modificari directe, ci prin modificari indirecte (ex. modificari ale pielii, pareze in afectiunile
aparatului urinar).
Cand este necesara utilizarea unor metode de examinare care pot periclita viata animalului
este recomandabil sa se ceara acordul proprietarului.
in cazul examenelor speciale, se anexeaza, la foaia de observatie clinica, rezultatul
acestora, iar daca animalul a decedat, actul de necropsie si rezultatul examenului histopatologic
sau microbiologic (bacteriologic, virusologie, parazitologic, micologic).
3. EXAMINAREA SI SEMIOLOGIA GENERALĂ
Examinarea aparatelor, sistemelor si organelor este precedata intotdeauna de o

examinare generala a animalului in cadrul careia se va urmari:
-starea generala prezenta (habitusul);
-semiologia pielii si fanerelor;-
-semiologia mucoaselor aparente;
-semiologia sistemului limfatic superficial.
3.1. STAREA GENERALA PREZENTA SAU HABITUSUL
Habitusul (latin, habitus = aspect exterior, fizic, tinuta) este aspectul exterior general
al unui animal consecutiv starii de sanatate sau de boala a acestuia si cuprinde aprecierea
conformatiei, constitutiei, starii de intretinere, faciesului, temperamentului si atitudinilor.
Aprecierea mai extinsa a habitusului include si date referitoare la piele, fanere, mucoase aparente
si sistemul limfatic superficial.
3.1.1. Conformatia (latin, con = cu, fata Ae, formare - a forma) este aspectul
morfologic (structural) de ansamblu al corpului unui animal, considerat dupa modul dezvoltarii
acestuia si raportul diferitelor regiuni corporale intre ele. Din punct de vedere zootehnic
conformatia difera in cadrul speciei in functie de rasa, varsta, sex, linie productiva, utilitate etc.
in ceea ce priveste semnificatia clinica a conformatiei, aceasta poate fi normala (buna) sau
defectuoasa (rea).
-Conformatia este normala (buna, corespunzatoare) atunci cand animalul examinat se
incadreaza in tipul conformational zootehnic caracteristic;
-Conformatia este defectuoasa (rea, necorespunzatoare, anormala) atunci cand animalul
examinat nu se incadreaza in tipul conformational normal, urmand a se preciza regiunea
corporala care nu se incadreaza in tipul conformational standard si care este defectul de
conformatie.
EXAMINAREA Sl SEMIOLOGIA GENERALĂ 39
Modificarile conformationale apar, in special, consecutiv dezvoltarii defectuoase a

scheletului (congenital sau in timpul vietii) cum ar fi: gibozitatea, cifoza, bazinul ingust, toracele
plat, defectele de aplomb, exostozele, rahitismul, caluzarile deformante, dar si in urma
alimentatiei deficitare, endocrinozelor, diverselor afectiuni organice etc.
Pentru a nu se face confuzii intre conformatia defectuoasa si caracterul de rasa trebuie
cunoscuti foarte bine parametrii standard ai rasei din care face parte animalul examinat (ex.
membrele curbate la anumite rase de caini - Teckel, Basset, prognatismul de asemenea la
anumite rase de caini etc.).
3.1.2. Constitutia (latin, constituere - a alcatui) reprezinta totalitatea aspectelor

morfologice si functionale care conditioneaza tipul productiv, nivelul de productie al unui animal,
precum si capacitatea lui de adaptare, rezistenta si reactie fata de conditiile nefavorabile ale
mediului.
Pentru stabilirea tipurilor constitutionale la animale se vor analiza conformatia
animalului examinat, rasa, varsta, sexul, pielea si productiile piloase, tipul fiziologic (digestiv,
respirator, intermediar), temperamentul etc.
Tinand cont de aceste obiective, animalele examinate se pot incadra in patru tipuri
constitutionale: doua normale, corespunzatoare (constitutia fina si cea robusta) si doua anormale,
necorespunzatoare, patologice (constitutia debila si cea grosolana).
-Constitutia fina este intalnita la bovinele pentru lapte, caii de curse, gainile ouatoare,
cainii de vanatoare etc., cu tip fiziologic respirator, masa musculara putina, schelet fin dar
rezistent, piele fina si elastica, par subtire, scurt, lucios si temperament vioi. Caracterizeaza in
special femelele.
-Constitutia robusta este intalnita la taurinele si ovinele pentru productia de carne,
cabalinele de tractiune, gainile de came etc., cu tip fiziologic digestiv, musculatura dezvoltata,
schelet masiv, piele groasa si temperament limfatic. Caracterizeaza in special animalele de sex
masculin.
-Constitutia debila este o exagerare a constitutiei fine, practic o slabire a acesteia la care
se adauga o conformatie defectuoasa. Masculii au tendinta de feminizare. Aceste animale au o
productie scazuta si o rezistenta diminuata la conditiile de mediu.
-Constitutia grosolana este o exagerare a constitutiei robuste, cu schelet dezvoltat dar cu
densitate mica, cu defecte de exterior, cu par abundent si aspru, cu caractere sexuale secundare
putin exprimate si temperament limfatic. Femelele au tendinta de masculinizare.
3.1.3. Starea de intretinere. Din punct de vedere medical starea de intretinere a unui
animal cuprinde date despre gradul de ingrasare precum si despre starea de ingrijire (igiena
corporala) a acestuia.
Gradul de ingrasare se apreciaza prin inspectie (parul, pielea, masa musculara), palpatie
(depozitele de grasime - maniamentele) sau prin cantarirea animalului. Starea de intretinere este
data de cantitatea si calitatea furajarii, metabolism (anabolism si catabolism), starea functionala
a aparatului digestiv, evolutia unor boli etc.
Starea de intretinere poate fi:
40 EXAMINAREA Sl SEMIOLOGIA GENERALĂ
-corespunzatoare (buna) - cu masa musculara dezvoltata, par neted si lucios, igiena

corporala buna;
-necorespunzatoare - cuprinde doua aspecte total diferite:
-rea, exprimata prin slabire, scaderea in greutate, reducerea maselor musculare,
a maniamentelor, raze osoase evidente, piele uscata, neelastica, horipilatie. Cand aceasta
slabire este foarte avansata (atrofierea maselor musculare, edeme reci subcutanate) se
ajunge la casexie/cahexie (grec, kakos = rau, exis = stare) sau chiar la marasm (grec,
marainein = a se usca) in boli cronice, cand sunt reduse si functiile psihice;
-exagerata, exprimata prin obezitate (obez) (latin, obesitas - ingrasare), stare de
intretinere foarte buna, cu acumulare de tesut adipos ca urmare a unei supraalimentatii
sau consecutiv tulburarilor de metabolism endocrine, cand forta de munca scade si apar
modificari morfofunctionale grave (cardiace, respiratorii, osteo-articulare, renale etc.). La
animalele care urmeaza a fi valorificate prin abator (pasari, taurasi la ingrasat, suine) acest
fortaj alimentar in vederea obtinerii unei greutati crescute este chiar recomandat.
3.1.4. Faciesul. Fizionomia sau faciesul (latin, facies =■ figura, fata) este expresia fetei
unui animal data de forma (morfologia) acestuia sau de miscarile de la acest nivel. La nivelul fetei
sunt reflectate senzatii de satisfactie (satietate, placere, bucurie etc.), de disconfort (durere, teama,
frica, neliniste etc.) sau de agresiune (furie, evidentierea caninilor etc.) precum si modificari
morfofiziologice locale (edeme, pareze, exoftalmie etc.).
Pentru aprecierea faciesului trebuie sa se ia in considerare morfologia fetei precum si
pozitia sau miscarile urechilor, pleoapelor, narilor, buzelor, ochilor, expresia privirii si tonusul
musculaturii fetei. In functie de rezultatul analizei acestor obiective, faciesul poate fi fix (imobil,
static, nemiscator, de durata), numit masca sau mobil (miscator, dinamic, schimbator), numit si
mimica faciala, realizat prin contractii puternice, exagerate, clonico-tonice ale musculaturii fetei,
numite si grimase si care sunt intalnite frecvent in colici. La animale putem intalni urmatoarele
tipuri de facies;
-faciesuri imobile, consecutiv modificarilor functionale'.
-faciesul trist (tific) - se manifesta prin tonus scazut al musculaturii fetei,
somnolenta, capul plecat, urechile imobile si plecate, pleoape semi- inchise, lipsa de
reactii la zgomote sau comenzi. Este intalnit in starile de inhibitie corticala produse de
meningoencefalitele cronice, intoxicatii, infectii grave, inanitie etc.;
-faciesul peritoneal (hipocratic) - cu privirea stearsa si fixa, infundarea globilor
oculari in orbite, lipsa de interes, contractara a musculaturii fetei. Este intalnit in
peritonite;
-faciesul tetanic - caracterizat prin contractara de lunga durata (tonica, tetanica)
a musculaturii fetei si evidentierea acesteia sub piele, urechi ridicate si imobile, aparitia
pleoapei a III-a, refractia comisurilor buzelor si evidentierea dentitiei, dand impresia ca
animalul rade, de unde si expresia de „ras sardonic". Acest facies este intalnit in tetanos,
tetanii de iarba, stricnizari etc.;
EXAMINAREA SI SEMIOLOGIA GENERALĂ 41
-faciesuri imobile, consecutiv modificarilor morfologice-
-capul mare - ca rezultat al ingrosarii oaselor fetei, in sinuzite, osteo- fibroze,
osteoporoze;
-capul de hipopotam si capul de rinocer - in edemul botului sau al capului din
anazarca;
-capul senil - cu reducerea musculaturii fetei, ptoza labiala, la animalele
batrane;
-ratul stramb - in rinita cronica atrofica a purceilor;
-faciesuri mobile-,
-faciesul agitat (furios) - manifestat prin miscari continue ale musculaturii fetei,
pleoapelor, globilor oculari, buzelor, urechilor (ciuleste urechile), scuturari ale capului,
zgomote vocale. Este intalnit in starile de excitatie corticala, in boala Aujeszky, la
animalele retive, in turbare etc.;
-narile in trompeta - animalul prezinta narile dilatate, privirea speriata, capul
intins in prelungirea gatului. Acest aspect este intalnit in dispneile grave;
-respiratia bucala - miscari continue ale buzelor cu bombarea obrajilor, intalnita
in dispnee sau in afectiuni care nu permit respiratia normala pe la nivelul nasului.
3.1.5. Temperamentul. Starea temperamentala este caracteristica fiecarui individ si

reflecta modul de reactie motorie sau psihica a animalului fata de excitantii mediului extern. Daca,
pentru om, Hipocrate stabileste 4 tipuri temperamentale: sanguin (vioi), flegmatic (lent, limfatic),
coleric (impulsiv) si melancolic (retras), din punct de vedere clinic la animale intalnim doar doua
tipuri temperamentale normale:
-temperament vioi (nervos, prompt) - intalnit la animalele tinere, iar in cadrul speciilor
exceleaza cabalinele si canidele. Acestea reactioneaza prompt la excitanti externi, au privirea
atenta si urechile mobile;
-temperament limfatic (tardiv, lenes, moale) - intalnit la animalele adulte si batrane, iar
in cadrul speciilor exceleaza bovinele si ovinele. Animalele sunt linistite, nu reactioneaza sau
reactioneaza cu intarziere la excitantii mediului extern.
Modificarile de temperament presupun exagerarea acestuia in starile de excitatie
corticala (encefalite, intoxicatia cu stricnina) sau diminuarea ori abolirea lui in starile de inhibitie
corticala (febra, intoxicatii, boli grave).
3.1.6. Atitudinea. Aceasta reprezinta pozitia animalului sau a anumitor regiuni

anatomice, in timpul examinarii, fata de mediu (sol, apa, aer).
Atitudinile normale se refera la starea de repaus (fie in statiune sau in decubit) sau in
deplasare (miscare) si sunt caracteristice fiecarei specii. Pentru cabaline examinarea in mers se
poate face la pas, trap si galop, atat pe teren moale (pamant arat), cat si pe teren tare, dur (piatra,
beton, asfalt).
Atitudinile anormale (modificate) sunt prezente in anumite stari patologice si pot fi
inerte (pasive) si fortate (active).
Atitudinile inerte se exprima prin reactii diminuate ale animalului atat in stare de repaus
cat si in deplasare, cum ar fi: neparasirea decubitului sau statiunii, miscarile dificile, anevoioase,
capul aplecat, urechile lasate, coada inerta in paralizii medulare,
lipsa de aparare fata de insecte, somnolenta, ramanerea in urma turmei la animalele care cresc in
turma, schiopaturile, titubarile, tulburarile de echilibru etc.
Atitudinile fortate pot fi intalnite la intregul organism sau numai la anumite zone
corporale ori grupe musculare si sunt exprimate prin reactii exagerate, disproportionate (in
statiune, in decubit sau in deplasare), consecutive tulburarilor nervoase centrale sau periferice.
Atitudinile fortate in statiune (ale capului, capului si gatului, membrelor, coloanei
vertebrale, cozii, intregului corp):
-la nivelul capului-,
-torticolis - presupune rasucirea capului pe gat si este caracteristic tulburarilor
nervoase unilaterale (la pedunculi cerebelosi, la nervii cranieni). Pseudotorticolis (falsul
torticolis) este intalnit in fracturi cervicale, cecitate (orbire) unilaterala, lipsa unui ochi,
cofoza (surditate) unilaterala;
-opistotonus - reprezinta impingerea capului pe spate si este intalnit in
meningite, miozite cervicale, afectiuni occipitale etc.;
-emprostotonus (capul incapusonat) - intalnit in conditii normale la cabalinele
dresate. Este patologic la celelalte specii;
-fruntea sprijinita de zid - in meningite, sinuzite frontale;
-ticurile (semnele) - sunt miscari repetabile ale capului:
-semnul astronomului - asemanator torticolisului dar cu orientarea
privirii unuia din ochi spre cer;
-semnul de aprobare (de insamantare) - miscari in plan vertical ale
capului;
-semnul de negare - miscari in plan lateral ale capului, insotite de
scoaterea alternativa din sprijin a unui membru anterior, precum si pendularea
laterala a intregului corp (mersul de urs);
-la nivelul capului si gatului:
-pleurostotonus - presupune devierea laterala (spre torace) a capului si gatului.
Este prezent in colica la cabaline;
-autoascultatia - sprijinirea capului pe torace sau pe abdomen;
-la nivelul membrelor:
-camparea membrelor anterioare sau posterioare presupune deplasarea inaintea
liniei de aplomb a membrelor anterioare sau inapoia liniei de aplomb a membrelor
posterioare;
-„sub el dinainte” sau „sub el dinapoi” - presupune deplasarea inapoia liniei de
aplomb a membrelor anterioare si deplasarea inaintea liniei de aplomb a membrelor
posterioare;
-camparea membrelor anterioare si „sub el dinapoi”;
-camparea membrelor posterioare si „sub el dinainte”;
-semiflexarea membrelor;
-sprijinirea si mersul animalului pe genunchi - pozitie intalnita in rahitism
(purcei, miei, iezi, vitei) sau in pododermatite la adulte;
-abductia unui membru anterior sau posterior - intalnita in fracturi, luxatii,
schiopaturi, hernii ingvinale, inflamati! ale mamelei;
-la nivelul coloanei vertebrale:
-cifoza - la nivel toracal (cocosare) sau lombar, prezenta in reticulo- pericardite
traumatice, afectiuni genitale etc.;
-lordoza (inseuarea) - intalnita in gestatie avansata, ascita etc.;
-scolioza (coloana in S) - deviere laterala a coloanei vertebrale prezenta in
afectiuni dureroase unilaterale ale acesteia;
-cifoscolioza - prezenta concomitenta a cifozei si scoliozei.
Cele patru modificari de la nivelul coloanei vertebrale sunt considerate modificari de
atitudine numai daca au o durata limitata in timp (modificari temporare) si sunt produse de alterari
functionale neuro-musculare. Daca apar consecutiv modificarilor structurale (fracturi cu caluzari
vicioase, tumori osoase etc.) acestea sunt tulburari conformationale (morfologice sau definitive).
-la nivelul cozii: coada intre picioare - la cainii emotivi, fricosi; coada ridicata - la animale
agresive, retive; coada in S - in colica; mimica caudala - miscari permanente ale cozii in anumite
stari patologice (afectiuni ale colonului, rectului, aparatului genital);
-la nivelul intregului corp:
-pozitia ortopneica - presupune intinderea capului in prelungirea gatului, narile
dilatate, largirea bazei de sustinere prin indepartarea membrelor, exoftalmie si privire
speriata. Este prezenta in dispnee, faringite etc.;
-pozitia tetanica - presupune o contractara musculara tonica (tetanica)
generalizata, dand aspectul rigid de „capra de taiat lemne”. Se intalneste in tetanos, tetanii,
intoxicatii cu stricnina;
-pozitia de caine sezand - animalul se sprijina pe fese si este intalnita in dilatatii
gastrice, dispepsii, colica;
-pozitia de pinguin (verticalizarea corpului) - intalnita la pasari in
pleuroperitonita, ascita;
-pozitia de cangur - asemanatoare pozitiei de caine sezand, dar coloana
vertebrala lombo-sacrala este deviata lateral. Se constata in lumbago, luxatii.
Atitudini fortate in decubit:
-decubitul stemo-abdominal la care se poate adauga pleurostotonus (in febra
vitalera) sau indepartarea laterala a membrelor (Ia gaini in peroza si la porci in intoxicatii);
-decubitul dorsal - in colica la cabaline;
-rostogolirea in butoi - prezenta in leziuni nervoase unilaterale (la pedunculii
cerebelosi mijlocii).
Atitudini fortate in deplasare:
-pulsiunile - miscari intr-un singur sens cu tendinta de cadere, prezente in
afectiuni nervoase variate (anteropulsia - merge inainte, lateropulsia - merge lateral,
retropulsia - merge inapoi);
-dromomania (vagabondajul) - deplasare continua inainte;
-mersul in manej - mersul in cerc;
-mersul in zig-zag (mersul zburator sau ebrios, de om beat) - in afectiuni
cerebeloase;
-piruetarea - invartirea pe trenul anterior sau posterior;
-mersul cainelui de circ (acrobatic) - presupune ridicarea trenului posterior in

aer;
-mersul intepenit - fara flexarea articulatiilor membrelor;
-mersul de hiena - cu articulatiile membrelor semiflexate;
-mersul de foca - deplasare cu tararea trenului posterior. Prezent la caini, pisici
in paralizii flasce;
-mersul de caine - la alte specii decat cainele, cu devierea laterala a trenului
posterior (in lumbago);
-mersul „ca pe ace“ - cu pasi scurti, in afectiuni la nivelul onglonului sau
copitei.
3.2. SEMIOLOGIA PIELII SI PANERELOR
3.2.1. Semiologia pielii

Pielea este un organ viu, cu rol in apararea organismului animal de actiunea factorilor
mediului extern, precum si cu functii termoreglatoare, secretoare, excretoare, tactile, de formare,
dezvoltare si sustinere a fanerelor (par, lana, pene, ongloane, copite etc.). Exista diferente
semnificative intre pielea diferitelor specii de animale privind structura, elasticitatea, mobilitatea
pe anumite zone anatomice, dar si in ceea ce priveste modul de raspuns si expritnare a semnelor
la actiunea diversilor agenti patogeni. Examinarea pielii se face prin metode generale (inspectie,
palpatie, eventual percutie) si metode speciale (vitropresiunea pentru diferentierea congestiilor
cutanate de hemoragii, termometria cutanata, verificarea pniritului, punctia colectiilor, biopsia,
raclajul urmat de examinarea bacteriologica, virusologica, parazitologica, micologica, precum si
intradermoreactia ca raspuns la actiunea unor germeni patogeni majori - tuberculoza, anemia
infectioasa ecvina).
Modificarile pielii la animale pot fi functionale (mirosul, umiditatea, onctuozitatea,
elasticitatea, temperatura pielii, sensibilitatea termica, tactila si dureroasa, culoarea, pruritul),
morfo-functionale (eruptiile sau eflorescentele cutanate) si structurale sau morfologice
(modificari cutanate reversibile si ireversibile).
3.2.1.1. Mirosul pielii in conditii normale difera de la o specie la alta si este modificat
cand igiena corporala este precara sau cand animalul sufera de anumite boli cu exprimare directa
sau indirecta la nivelul pielii (bolile parazitare cutanate, afectiunile aparatului urinar, afectiunile
metabolice).
-Mirosul de amoniac - intalnit in insuficientele renale cu azotemie.
-Mirosul de cloroform - intalnit in parazitismul tubului digestiv la tineret.
-Mirosul de acetona - consecutiv tulburarilor metabolismului glucidic, cu aparitia de
cetonemii (corpi cetonici in sange) la bovine.
-Mirosul de unt ranced - in piodemodecia cainilor.
-Mirosul de putrefactie (ihoros, fetid) - in gangrene si supuratii cutanate.
3.2.1.2. Umiditatea pielii (secretia sudoripara, sudorala, apoasa) difera in functie de

specie si zona anatomica, si este data de densitatea acinilor glandulari
sudoripari de la nivelul pielii. Umiditatea pielii poate fi normala (normohidroza) sau modificata
(dishidrozele): crescuta (in hipersecretii), scazuta (in hiposecretii) sau absenta.
-Umiditatea crescuta (hiperhidroza) - poate fi generalizata (hipersudatia, transpiratia),
dupa efort, in bolile infectioase, colici, insolatii, sau localizata, regionala, zonala, circumscrisa
(epihidroza), insotita de obicei de horipilatie, in special la bovine si cabaline in reflexele viscero-
cutanate. O situatie particulara este data de transpiratia cu sange (hemathidroza), intalnita in
diatezele hemoragipare (vasculopatii generatoare de purpura simptomatica sau anazarca, deficit
al factorilor de coagulare, hemofilie, intoxicatii cu feriga, cu raticide etc.), in special la bovine,
cabaline, caine.
-Umiditatea redusa, scazuta (hipohidroza, oligohidroza) - intalnita in unele boli de piele,
in inanitie.
-Lipsa, absenta umiditatii (anhidroza) - duce la uscarea pielii. Apare in sindromul febril,
afectiuni inflamatorii, deshidratari si este evidenta in special la nivelul botului taurinelor, ovinelor,
cainelui sau ratului porcului, care in mod normal sunt umede.
3.2.1.3. Onctuozitatea pielii (secretia sebacee, grasa) asigura elasticitatea si protectia

pielii si difera ca si umiditatea in functie de specie si zona anatomica, aceasta putand fi cantitativ
normala sau modificata (crescuta sau scazuta).
-Seboreea (latin, sebum - seu, grasime + rhein - a curge) sau steatoreea - cresterea
cantitatii de sebum, care da aspectul uleios pielii si parului (par uns). Cand sebumul se usuca apare
pityriazis seboreic (seboreea sicca, seboreea uscata) (pityriazis = tarate) - placute fine de sebum
pe piele si par, asemanatoare cu matreata (furfura, pityriazis - portiuni mici din stratul comos al
epidermei). Diferentierea intre seboreea uscata si matreata se face prin faptul ca matreata nu lasa
urme pe hartie, fata de seboreea sicca, care lasa urme de grasime pe hartie, iar daca se incalzeste
da miros de grasime arsa (acroleina). Atat seboreea uleioasa cat si cea uscata pot fi localizate si
generalizate. Seboreea uleioasa este intalnita in special la bovine si ovine, in timp ce seboreea
uscata se intalneste la cal si caine. Seboreea apare in boli metabolice, hepatice, cutanate: Smegma
este sebumul localizat la nivelul preputului.
-Asteatoza (a = fara, steatos = grasime) - reducerea sau lipsa sebumului de la nivelul
pielii. Apare in distrofii cutanate, tulburari nutritional-metabolice etc. Prin xerodermie (xeros =
uscat) se intelege uscarea pielii consecutiv diminuarii secretiei sudoripare si in special a celei
sebacee.
-Acneea (grec, akne = bubulita) - presupune retentia de sebum la nivel pilo-sebaceu
(acnee de retentie, acnee punctata, acnee comedon). Aceasta retentie poate fi juvenila (la catei)
sau inflamatorie (sub forma de foliculita, furuncul sau abcese subcutanate).
3.2.1.4. Elasticitatea pielii depinde de integritatea si structura ei in fibre elastice si

musculare, de secretia sebacee si sudoripara, de aportul sanguin si limfatic precum si de prezenta
si cantitatea de tesut conjunctiv subcutanat. La animalele sanatoase pielea este elastica, aceasta
verificandu-se prin formarea unui pliu al pielii in
zona toraco-lombara la caine, pisica, oaie, capra si pe laturile gatului la cal si vaca, urmarind
revenirea la normal a pielii in urmatoarele momente (disparitia pliului).
Elasticitatea pielii scade sau dispare in: tulburari ale metabolismului apei (afectiuni
endocrine si hepatice), deshidratari masive (boli infectioase, voma sau diaree repetata, inanitie,
adipsie etc.), modificari structurale la nivelul pielii (sclerodermie, paracheratoza, ihtioza,
lichenifactie, pahidermie, afectiuni parazitare, rosaturi de hamasamente etc.).
3.2.1.5. Temperatura pielii se poate aprecia subiectiv prin palpatie sau obiectiv cu
ajutorul termometrelor electronice cutanate. Temperatura pielii poate fi modificata local, zonal,
circumscris (crescuta sau scazuta) in afectiuni localizate (abcese, plagi infectate, dermatite,
degeraturi, pareze, paralizii, arterite, gangrene, edeme calde sau reci) sau general (crescuta sau
scazuta) in boli infectioase, in sindromul de febra, soc caloric, intoxicatii, afectiuni hepatice etc.
3.2.1.6. Sensibilitatea termica, tactila si dureroasa a pielii (receptivitatea) se verifica

prin aplicarea excitantului adecvat fiecarui tip de sensibilitate (caldura sau frig pentru
sensibilitatea termica, palpatie pentru receptorii tactili si intepare, ciupire pentru receptorii
durerosi). in conditii normale sensibilitatea se exprima prin miscari ale pielii pe zona unde se
aplica excitantul sau uneori reactii de atac sau aparare ale animalului. Verificarea sensibilitatii
tactile si dureroase se poate face in sezonul calduros prin inspectie, cand se urmareste modul de
reactie a animalului fata de atacul insectelor hematofage (tauni, tantari, muste etc.), animalul
aparandu-se cu coada, capul sau cu dintii. intrucat sensibilitatea reflecta functionalitatea SNC,
aceasta va fi studiata amanuntit in cadrul sistemului nervos.
3.2.1.7. Culoarea pielii este data in conditii normale de prezenta pigmentului metanie
(cantitativ si calitativ), de bogatia in capilare sanguine, de aportul de sange de la acest nivel,
precum si de grosimea pielii.
in situatii patologice modificarile de culoare de la nivelul pielii pot fi produse de
pigmentul melanic (discromii) in exces (hipereromii) sau in cantitate mica (hipo- cromii), precum
si de modificarile circulatorii de la acest nivel sau chiar de prezenta in organism a unor principii
alimentari, medicamente etc. care pot colora pielea.
-Discromiile melanice (discromiile pigmentare, discromiile cutanate propriu- zise) sunt
date de excesul sau lipsa pigmentului melanic:
-hipereromiile pot fi generalizate sau localizate:
-hipereromii generalizate: maladia bronzata, rara la animale, apare in
insuficienta corticosuprarenala (boala Addison); melano- dermia, de asemenea
rara la animale, apare la caii suri in melano- sarcom;
-hipereromii localizate:
-nevii pigmentari (nev, noevii, lentigo) - pete mici, brune,
netede sau proeminente (alunite), congenitale, intalnite la animalele cu
pielea depigmentata;
-efelidele (ephelis = pistrui) - pete mici, rotunjite, plane,
numeroase, galben-brun-roscate, castigate, apar in endocrinoze, dermatite
cronice, eczeme etc.;
-hipocromiile pot fi congenitale (generalizate/localizate) sau castigate: -hipocromia
generalizata reprezentata de albinism - acromie congenitala si ereditara intalnita la
toate speciile de animale este caracterizata de lipsa pigmentului melanic din piele, par,
iris, copite;
-hipocromiile localizate:
-nevii acromatici - acromii circumscrise ale pielii si parului,
congenitale, intalnite la bovine, caine, iepure: -hipocromiile castigate:
-vitiligo (pielea de broasca) - placi acromatice (pete albe), bine
delimitate, inconjurate de o zona hiperpigmentata (leucomelanodermie),
intalnit frecvent la cabaline in durina si anemia infectioasa;
-botul de broasca - pete depigmentare asemanatoare celor de pe
botul de broasca, intalnite pe botul cailor suri;
-petele hipopigmentare (leucodermiile) apar in dermatoze,
tulburari neuro-vegetative sau endocrine;
-Modificarile de culoare de natura circulatorie (vasculara, sanguina):
-hemoragiile cutanate - pete de diverse dimensiuni si care isi schimba culoarea in
functie de procesele de oxidoreducere ale sangelui (rosu- brun-violet-verzui); intalnite frecvent
in boli care se manifesta prin diateza hemoragipara sau accidental;
-nevii vasculari (lentigo vascular, nev) - dungi ramificate de culoare rosie-albastruie,
proeminente, congenitale si care dispar la apasare;
-congestia activa (eritemul) - inrosire localizata a pielii consecutiv vasodila-tatiei
capilare in insolatie, fotodermatoze, boli eritematoase, eczeme;
-paliditatea (paloarea) - culoarea alb-galbui-cenusiu a pielii in anemii,
vasoconstrictii, hemoragii masive;
-cianoza (cianodermia) - culoare albastru-violacee a pielii, in urma stazei venoase
(congestie pasiva), boli circulatorii, boli respiratorii, intoxicatii. -Modificarile de culoare din
cauze diverse:
-medicamentele (ex. riboflavina) coloreaza pielea in galben-verzui;
-alimentele cu pigmenti vegetali de tipul carotenului (provitamina A), cum ar fi
morcovul, lucerna, care coloreaza in galben pielea si mucoasele, in special la vacile de lapte;
-culoarea icterica consecutiv obstruarii canalelor biliare extrahepatice (litiaza, tumori,
spasme) sau in hiperproductii biliare (hepatite), cand pigmentul biliar (bilirubina) coloreaza in
galben-verde pielea si mucoasele, precum si in icterul hemolitic (consecutiv
hemosporidiozelor, hematuriei cronice, leptospirozelor).
3.2.1.8. Pruritul cutanat este o sensibilitate particulara (parestezie) la nivelul pielii si a

mucoaselor caracterizat prin senzatia subiectiva de mancarime si care se
exprima prin scarpinare, lingere, muscare, „sanius“. Pruritul poate fi si fiziologic, cand este de scurta
durata si superficial (cu scop igienic sau de placere).
in functie de modul cum apare, acesta poate fi spontan (in raie, eczeme etc.) sau provocat
(reflexul de scarpinat la caine, reflexul psoric la ovine etc.).
Dupa intindere pruritul poate fi localizat, pe o anumita zona corporala asa cum apare in
unele boli infectioase si parazitare (turbare, Aujeszky, prurit nazal, vulvar si perianal in paraziteze
la caine si cal, prurit dorsal la caine in eczema etc.) si generalizat (pe tot corpul) in alergii,
afectiuni renale cu uremie, afectiuni endocrine, hepatice, diabet, intoxicatii etc.
Dupa cauza, se intalneste prurit idiopatic (pruritul ca boala, esential) si simptomatic
(pruritul ca exprimare a diverselor boli).
Dupa intensitatea cu care se face scarpinatul si aspectul leziunilor care apar, pruritul
poate fi:
-vag (atenuat, ateat) - scarpinare usoara;
-intens - scarpinare accentuata, puternica si de durata, cu pseudotundere;
-biopsiant - scarpinare cu aparitia de leziuni la suprafata pielii (grataj, zgarietura). Cand
leziunile sunt profunde si se infecteaza apare dermatita acuta (epidermita veziculo-pustuloasa =
impetigo) sau cronica (aspectul lichenoid al pielii). Termenul de prurigo este utilizat pentru
definirea bolilor de piele care se exprima prin prurit.
3.2.1.9. Eruptiile sau eflorescentele cutanate sunt modificari la nivelul pielii dar si la
mucoasele aparente, variate ca etiopatogenie, intalnite in alergii, boli infectioase eruptive,
intoxicatii etc. Apar brusc, eruptiv, au caracter invadant, dureaza putin (sunt efemere, trecatoare)
si dispar Ia fel de brusc, fara a lasa urme. Eruptiile care produc si ridicaturi la nivelul pielii vor fi
studiate in cadrul modificarilor structurale ale pielii, in capitolul de fata analizandu-se doar
macula, eritemul, rozeola, purpura si vibicele.
-Macula (pata propriu-zisa) - orice pata cutanata (pigmentara sau circulatorie), neteda
(fara reliefare), circumscrisa sau difuza. Prin eruptie maculo-papuloasa se intelege prezenta de
pete si papule in acelasi timp.
-Petele vasculare - modificari de culoare, de natura circulatorie, vizibile pe pielea
nepigmentata si prezente in boli eruptive (variola, rujet, ectima contagioasa, fotodermatoze, pesta
porcina etc.):
-congestiile circumscrise, dispar la apasarea cu degetul si sunt: -eritemul — pata
roz-rosie (congestie activa) sau cianotica (congestie pasiva), prezenta in bolile
eritematoase;
-rozeola - pete eritematoase, mici, diseminate, de culoare roz, numulare
(de forma unei monede) sau lenticulare (de forma bobului de linte), prezente in
bolile eruptive;
-hemoragiile circumscrise, localizate (petele purpurice, purpura) sunt pete de
culoare rosie-violacee, de diverse dimensiuni, care nu dispar la apasarea cu degetul.
Dupa raspandire, purpura poate fi:
-exantemica (exantem) sau simpla - hemoragii prezente numai pe
piele, in bolile exantemice;
-hemoragica - cand hemoragiile sunt prezente pe piele, dar si pe
mucoase.
Dupa dimensiunea petelor purpurice, acestea pot fi:
-punctiforme - puncte hemoragice;
-petesii - hemoragii lenticulare de dimensiunea unui bob de linte;
-echimoze - pete mari hemoragice de culoare neagra sau vanata
(vanatai) rezultate in urma infiltrarii cu sange a tesutului conjunctiv subcutanat
si pot aparea in cazul diatezelor hemoragipare sau in urma unui traumatism.
Treptat echimoza isi schimba culoarea de la violaceu-maroniu la galben, dupa
care dispare;
-sufuziunile - revarsari de sange in tesutul conjunctiv subcutanat in
urma ruperii unui vas de sange. Frecvent, sufuziunile sunt prezente in organele
interne, unde se produc infiltratii cu sange sau cu alte lichide;
-hemoragiile liniare ( pete purpurice liniare, vibice') - ca rezultat al loviturilor
de bici sau in urma trasnetului.
3.2.1.10. Modificarile structurale cutanate presupun modificari de natura morfologica

insotite de deformari (ridicaturi) evidente la suprafata pielii, unele dintre acestea fiind reversibile,
temporare (papula, vezicula, pustula, crusta, scuama, edemul, hematomul, chistul, abcesul,
emfizemul, plaga etc.), altele fiind ireversibile, definitive, permanente, numite si distrofii cutanate
(cicatricea, sclerodermia, ihtioza, acanthozis nigricans, nodului, vegetatiile, tumorile, pahidermia,
crevasele, ulcerele etc.).
-Papula - ridicatura cutanata, dura, nedureroasa, circumscrisa (alba sau roz), de
dimensiunea unui bob de mac pana la o nuca, ca rezultat al infiltrarii epidermului sau dermului.
Cand are caracter pruriginos se numeste placa urticata (prezenta in urticarie, dermografism,
fotodermatoze, alergii, febre eruptive). Se vindeca fara sa lase cicatrice. Uneori papula poate avea
in interior un eritem (leziune papulo-eritematoasa), o pustula (leziune papulo-pustuloasa) sau
scuame (leziune papulo-scuamoasa).
-Vezicula - deformare a pielii in urma acumularii unei serozitati transparente in epiderm
(in febra aftoasa, variola). Cand aceste vezicule sunt mici, grupate se numeste herpes si are
localizari precise - genital, bucal, nazal.
Dupa dimensiunea veziculelor putem distinge:
-afticele - foarte mici, abia vizibile;
-afle - cat gamalia unui ac;
-vezicule propriu-zise - cat bobul de mazare;
-bule (flictene) - cat o aluna, iar cand acestea se infecteaza rezulta impetigo bulos
(pustula);
-pemfigus - bule de dimensiuni mari, cat oul de gaina.
Aceste vezicule se pot sparge ramanand o ulceratie cu diverse forme, inconjurata de un
halo de culoare rosie.
-Pustuia - cand veziculele se infecteaza si formeaza colectii purulente care ulterior se

sparg si supureaza aglutinand parul.
-Crusta - uscare a secretiilor normale sau patologice (exudate, transsudate, sange, puroi)
consecutiv spargerii veziculelor, pustulelor, flictenelor sau ca proces normal de vindecare a
plagilor.
-Scuama (squama = solz, coaja) - portiuni lamelare de epiderma detasate din stratul
comos (in hipercheratoza, paracheratoza, boli parazitare etc.), de culoare albicioasa si de
dimensiuni variabile:
-pitiriazis (pityrion = tarate) - sub 2 mm (matreata);
-furfura - intre 2-5 mm;
-lamele - cand au 1-4 cm;
-lambouri - lamele cu dimensiuni foarte mari. Termenul este folosit si in
chirurgia reparatorie pentru pielea si mucoasa detasata.
-Edemul cutanat (oedemul) - infiltratie serbasa in tesutul conjunctiv subcutanat si piele
(pastreaza amprenta la apasare). Edemele pot fi reci si calde.
-edemul rece:
-edemul de staza care poate fi generalizat (in anazarca, in insuficienta
cardiaca, in afectiunile renale de tipul nefrozelor, glomerulonefritelor) si este
prezent in zonele declive, fiind simetric, insensibil, cianotic sau localizat la cap
(salba, intrarea pieptului) si membrele pelvine; y
-edemul casectic (marasmatic, hidremic, carential) care inlocuieste
tesutul adipos normal;
-edemul cald poate fi de natura inflamatorie (este delimitat, cald, dureros) sau
angioneurotic (alergic) (culoare rosie, cald, dureros, pruriginos) si care este intalnit in
afectiuni nervoase (mielite) sau alergice (urticarie, boala serului etc.).
-Hematomul - deformare cutanata, calda, moale si cu senzatie de crepitatie sanguina,
consecutiva acumularii sangelui in urma extravazarii (in intoxicatii etc.) sau ruperii unui vas de
sange.
-Chistul cutanat - deformare prin acumulare de continut lichid sau solid intr-o cavitate
delimitata de un perete de reactie, la nivelul dermului sau in tesutul conjunctiv subcutanat. Dupa
continut, chistul poate fi:
-seros - cu continut seros;
-sero-sanguinolent - amestec de continut seros si sange; -hematie - cu sange;
-de retentie - prin obstruarea conductului acinilor glandulari (ex. chistul pilo-
sebaceu);
-cazeos (continut pastos, alb-galbui) - foarte rar la piele (in tuberculoza
cutanata).
-Abcesul cutanat - colectie purulenta, bine delimitata in tesutul conjunctiv subcutanat ca
urmare a infectiilor.
-Flegmonul cutanat - colectie purulenta in cantitate mare si difuza in tesutul conjunctiv
subcutanat.
-Emfizemul subcutanat — acumulare de aer sau alte gaze sub piele. Acesta poate fi
produs prin aspiratie de la nivelul aparatului respirator sau sacilor aerieni la pasari (prin fisuri
toracice) sau din exterior prin plagile cutanate deschise, ori consecutiv dezvoltarii in tesuturi a
germenilor gazogeni, anaerobi (emfizemul septic, autohton).
-Plaga (rana) - intreruperea continuitatii pielii produsa de agentii fizici (traumatisme,
interventii chirurgicale), chimici (acizi, baze) sau biologici (microbi). Termenul de rana este
folosit in special pentru plagile externe, localizate.
-Cicatricea - urma depigmentata, depilata, denivelata si rece ramasa pe piele dupa
vindecarea unei rani.
-Sclerodermia (scleros = dur) - induratie si tngrosare cutanata consecutiva hiperplaziei
de tip fibros a corionului si atrofiei epidermului (in dermatite, dermatoze, paraziteze cutanate etc.).
-Ihtioza (ichthyos - peste) - hiperplazie (hipercheratoza) intinsa a stratului comos
epidermic, cu aspect de solzi de peste, rugos si uscat (poate fi congenitala sau castigata, consecutiv
hipovitaminozei A sau dupa actiunea unor substante iritante cutanate). Cand ingrosarea pielii este
foarte mare si are aspectul de lichen se numeste lichenifactie (rima cutis).
-Paracheratoza - cheratinizare incompleta a celulelor cutanate cu aparitia unui strat
comos nucleat si cu aspect de solzi, intalnita la vitei si purcei.
-Acanthozis nigricans - hiperplazie a stratului mucos al pielii care capata culoarea neagra
si aspectul de scoarta de copac. Este localizata la nivelul buzelor, pleoapelor, urechilor, zona
axilara la caine.
-Nodului (tuberculul) - deformare cutanata localizata si dura, aparuta in urma hipertrofiei
corionului, dureaza mult si se termina prin necroza sau ulceratie (in tuberculoza cutanata).
-Vegetatiile - deformari cutanate de neoformatie, cu aspect de conopida (papiloame)
localizate la piele sau mucoase.
-Tumorile pielii - procese de neoformatie, localizate (benigne) sau proliferative (maligne
- cancer, neoplasm).
-Pachidermia (elefantiazisul) - edemul cronic (la inceput pastos, apoi dur) al dermului
si hipodermului in special consecutiv stazei limfatice la nivelul membrelor. Pachidermia propriu-
zisa este o ingrosare regionala a pielii consecutiv malformatiilor hiperplazice.
-Gangrena pielii - necroza uscata sau umeda a pielii sub forma de escara (piele de
culoare neagra, insensibila, in zonele de decubit numite si plagi decubitale) sau sfacele (bucati de
piele gangrenate si desprinse, sub care sunt prezente ulcere).
-Ragada (crevasa, fisura) - crapatura a pielii (sau la mucoase) in special la nivelul
comisurilor buzelor, genunchilor, jaretelor sau pe zonele unde pielea si-a pierdut elasticitatea.
-Ulcerele - pierderi de substanta la nivelul pielii sau mucoaselor, cu evolutie cronica si
slaba tendinta la cicatrizare. Ulcerele se pot clasifica in:
-ulceratii - cand leziunea este prezenta numai in straturile superficiale ale pielii
si are tendinta de progresare. Cand sunt la epiderm se numesc excoriatii, sunt de natura
traumatica si se vindeca complet;
-ulcerele propriu-zise (profunde) - cu mare intindere in suprafata si profunzime

(in morva, necrobaciloza, furunculoza, eczeme etc.). Se pot clasifica dupa:
-aspectul semiologic:
-crateriforme - cu largimea maxima la suprafata pielii si cu
marginile netede (ex. dupa acnee);
-vegetante - cu marginile proeminente si fundul slaninos (in
limfangita);
-evolutie:
-fagedenic - cu tendinta de progresare in profunzime (in
morva);
-serpiginos - care se intinde dintr-o parte in alta, existand
posibilitatea vindecarii pe anumite zone (in limfangita ulceroasa).
3.2.2. Semiologia faneretor
Fanerele sunt productii piloase sau cornoase cu rol in protectie, aparare si locomotie, iar
la pasari si pentru zbor. Acestea pot acoperi intregul corp (parul, lana, penele, solzii) sau pot fi
localizate (cpamele, copitele, ongloanele, unghiile, ghearele, ciocul, pintenii, solzii de pe
picioarele pasarilor sau de pe corpul reptilelor, castanele, scoicile).
3.2.2.1. Semiologia parului. Parul acopera in intregime corpul la bovine, cabaline,

caprine, caine, pisica, nurca, nutrie si mai putin la porc. Examinarea acestuia se face prin metode
generale (inspectie si palpatie) si metode speciale (examinarea microscopica) la care se urmareste
prezenta, uniformitatea, densitatea, dimensiunea, pozitia, culoarea, luciul si integritatea.
Aspectele semiologice pot fi numai la par sau atat la par, cat si la pielea subiacenta. Acestea sunt:
-horipiiatia (latin, harrere = a fi zbarlit + pilus = par) reprezinta zbarlirea parului
consecutiv bolilor afrigore, starilor proaste de intretinere, bolilor parazitare si de metabolism sau
pe zonele de reflectivitate viscero-cutanata;
-hipertrichoza - cresterea in lungime si ingrosarea firului de par. Hiper- trichoza poate
fi naturala, localizata la coama, coada ori pe intregul corp (caracter de rasa) sau castigata, cu
mare intindere (hirsutismul post-aftos in febra aftoasa) ori localizata (in dermatite cronice,
endocrinoze etc.);
-trichorrexis nodosa (tricho = trico = triho - par) presupune ingrosarea nodulara
(nodozitati albe) a unei portiuni a firului de par cu posibilitatea ruperii lui de la acest nivel si
aparitia fenomenului de pseudotundere (la cal, bovine);
-hipotrichoza (oligotrichoza) reprezinta caderea parului, care poate fi un fenomen
fiziologic (naparlirea) sau patologic (alopecia: grec, alopex = vulpe, la care raia produce caderea
temporara a parului). Alopecia (depilatia) poate fi primara — esentiala (in distonii neuro-
vegetative, cand cauza actioneaza asupra troficitatii bulbului pilos), secundara - simptomatica (in
boli infectioase, carente, parazitoze) sau
ereditara (atrichie'. a = fara + trichos - par), la caine, manz, vitel, cobai etc. Alopecia poate lua
urmatoarele forme:
-calvescenta (calvus = chel) - rarire a parului. Cand rarirea este numai la cap se
numeste calvitie, care poate merge pana la chelie = pelada (la om si animale);
-deglabratia - parul este ras de obicei pe o zona mica, circulara (deglabratie
numulara);
-modificarile de culoare ale parului'.
-canitia (caruntirea) - albirea parului, datorita inlocuirii pigmentului melanic cu
bule de aer. Apare mai ales la animalele batrane sau consecutiv endocrinozelor, bolilor
infectioase, actiunilor iritative locale;
-rutilismul (rutilus = rosu aprins) sau eritrismul - cand parul are culoarea rosie
pe zone delimitate, iar pielea este depigmentata si este de natura genetica. Dobandit, apare
in urma aplicarii pe piele a vezicatorilor sau in urma unor boli parazitare cutanate.
3.2.2.2. Semiologia fanerelor de acoperire de la ovine si pasari

-la ovine:
-malopecia - caderea lanii;
-la pasari:
-horiplumatia - zbarlirea penelor;
-deplumarea - caderea penelor prin smulgere; -plumopecia - caderea
penelor in situatii patologice.
3.2.2.3. Semiologia fanerelor cu intindere limitata

-copita:
-deformari:
-la talpa (copite pline);
-la furcuta (copite bombate);
-la calcaie (tesirea calcaielor);
-la cutia de corn (copite boante);
-modificari de dimensiune:
-incastelura - reducerea dimensiunilor transversale ale cutiei de
corn;
-chieloidul - cresterea exuberanta a cutiei de corn; -modificari
de consistenta:
-copite malaiete - cu consistenta moale, se macina; -copite
sfaramicioase - cu consistenta dura, devin casante (se sparg);
-modificari de integritate si netezime:
-seima (fisura) - crapatura longitudinala sau transversala a
cutiei de corn;
-denivelari liniare, longitudinale, pe cutia de corn; -modificari
de sensibilitate si temperatura:
-cuiul de strada - la cal;
-bleima - inflamatie circumscrisa a pododermului,

posttraumatica;
-pododermatita - inflamatia membranei cheratogene;
-fiirbura - congestia membranei cheratogene;
-panaritiul - inflamatia pielii interdigitale la taurine;
-coarnele:
-depresiunile circulare - permit aprecierea varstei, a numarului de
gestatii sau apar in tulburari de nutritie, metabolism sau in boli cronice;
-temperatura crescuta la baza coamelor - in inflamatii ale membranei
cheratogene;
-ciocul pasarilor: inmuierea, deformarea, devierea, ruperea acestuia in afectiuni
endocrino-metabolice, traumatisme.
3.3. SEMIOLOGIA MUCOASELOR APARENTE
Mucoasele sunt tesuturi formate din celule epiteliale unistratificate sau pluristratificate
care captusesc in geperal un organ cavitar (tubul digestiv, aparatul respirator, aparatul urogenital)
precum si unele componente oculare si preputul. intrucat la majoritatea speciilor pielea este
pigmentata si acoperita de fanere, iar evidentierea simptoamelor este destul de dificila, devine
obligatorie examinarea mucoaselor aparente si anume: mucoasa oculara (conjunctiva, pleoapa a
IlI-a si sclerotica), mucoasa nazala (pituitara), mucoasa labio-gingivala, mucoasa vestibulo-
vaginala, mucoasa si pielea preputului la masculi. La pasari se examineaza mucoasa oro-faringo-
laringiana, iar pentru aprecierea circulatiei capilare si modificarile pigmentare se examineaza
creasta, barbitele si membrana interdigitala, care evidentiaza pe suprafata lor modificari care se
exprima si la nivelul pielii.
Examinarea se face prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode
complementare (raclaj urmat de examinarea microscopica) urmarind culoarea, volumul
(marimea), integritatea si aspectul, prezenta secretiilor (cantitativ si calitativ) precum si
consecintele acestora asupra pielii din jurul orificiului examinat.
Modificarile de culoare la nivelul mucoaselor pot fi generale (la toate mucoasele) sau
partiale - unilateral (local, la o mucoasa) ori bilateral (la ambele mucoase pereche):
-congestia locala (la o mucoasa) - este de obicei rezultatul unui traumatism;
-pata congestiva (enantemul, analog exantemului cutanat) - intalnita in bolile eruptive;
-cianoza - culoarea rosu-violaceu sau albastruie, intalnita in fenomene asfixice cu diverse
etiologii;
-paliditatea - intalnita in anemii, ischemii, hemoragii interne;
-injectarea capilarelor - coloratie lineara pe traiectul capilarelor, consecutiva
vasodilatatiei;
-hemoragia - de diverse dimensiuni (puncte, petesii, echimoze etc.), prezenta in boli
caracterizate de diateze hemoragipare;
-culoarea icterica - data de prezenta pigmentilor biliari (icter hepatic), hematiei sau de
icterul fals.
Deformarile la nivelul mucoaselor sunt produse in general de edeme:
-chemozisul (mucoasa sticloasa, slaninoasa, ochiul gras) este edemul mucoasei oculare,
cu origine inflamatoare;
-alte modificari de forma si integritate vor fi discutate la aparatele respective, ca de
exemplu: ulcerele, prolapsul vaginal si rectal etc.
Modificarile secretorii sunt reprezentate de excesul secretiilor (scurgeri) sau lipsa
acestora care duce la uscarea mucoaselor (grec, xerosis'. xero = uscat):
-scurgerile:
-epifora - lacrimare persistenta, consecutiva hipersecretiei sau obstruarii
canalului lacrimal;
-hipersalivatia:
-ptialism - hipersecretie salivara si scurgere la exterior; -sialoree -
salivatie normala, dar imposibilitatea deglutirii ei;
-reducerea sau lipsa secretiilor:
-xeroftalmia - reducerea secretiei lacrimale si uscarea mucoasei oculare;
-xerostomia (aptialismul) - reducerea secretiei salivare si uscarea mucoasei
cavitatii bucale.
Secretiile recoltate pot avea caracter seros, sero-purulent sau purulent si se pot examina
microbiologic si parazitologic.
3.4. SEMIOLOGIA SISTEMULUI LIMFATIC SUPERFICIAL
Sistemul limfatic este format din limfonoduri/limfocentrii, vase limfatice si limfa, dintre
care in conditii practice se examineaza doar un numar limitat de limfonoduri (ganglioni
limfatici).
Examinarea limfonodurilor se face prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode
speciale (palpatia transrectala, punctia urmata de adenograma - limfade- nograma, biopsia si
examinarea histopatologica, examinarea radiologica, laparatomia). Pentru vasele limfatice se
poate utiliza si limfografia cu substante de contrast, iar pentru limfa, examenul fizic, biochimic si
microscopic.
La animale, in conditii normale, se examineaza limfocentrii (limfonodurile) mandibulari
(submandibulari, submaxilari), prescapulari (cervicali superficiali), sub- iliaci (precrurali, ai
pliului iei sau grasetului), retromamari la femele si popliteu la animalele de talie mica, la care se
urmareste dimensiunea (marimea, diametrul), forma si aspectul suprafetei, temperatura,
sensibilitatea, consistenta si mobilitatea.
3.4.1. Semiologia limfonodurilor (limfonodulilor)
Orice modificare la nivelul limfonodurilor este cunoscuta cu terminologia de

adenopatie. Adenopatiile pot fi singure, dar de cele mai multe ori sunt insotite de modificari si la
nivelul vaselor limfatice aferente sau eferente (adenolimfopatii sau l imfoadenopatii).
Inflamatiile nodurilor limfatici se numesc adenite (locale, regionale, generale) si care in
functie de cauza ce le produce pot fi:
-adenite acute - intalnite in inflamatii acute: gurma (tumefiati, calzi, sensibili), infectii
localizate etc.;
-adenite cronice - intalnite in inflamatii cronice: tuberculoza, morva (mariti, tari,
nedurerosi, aderenti);
-adenite leucozice - in leucoze (limfonoduri foarte mari, tari, nedurerosi, mobili);
-adenite tumorale (adenomul, adenosarcomul, adenocarcinomul) prezente in tumori
ganglionare benigne si maligne.
Inflamatia tesuturilor din jurul limfonodurilor se numeste periadenita, iar marirea in

volum (hiperplazia) a acestora, adenomegalie.
Diagnosticul diferential al adenitelor

Tipul adenitei Adenita Acuta Adenita Adenita Adenita Tumorala
Cronica Leucozica
Obiective
Dimensiunea mare normala sau enorma foarte mare
Limfonodurilor mare
Aspectul suprafetei: neted boselat uneori boselat boselat
Temperatura calzi reci reci reci
Sensibilitatea durerosi nedurerosi nedurerosi nedurerosi
Consistenta: dura (tare) elastica dura

elastica (moale)
Mobilitatea mobili aderenti aderenti
mobili/ aderenti
3.4.2. Semiologia vaselor limfatice
Orice modificare la nivelul vaselor limfatice se numeste limfopatie (limfangio- patie).

Inflamatiile vaselor limfatice se numesc limfangite si pot fi:
-limfangite acute - in inflamatiile acute, cand vasul limfatic devine evident sub piele, este
cald si dureros. Cand aceasta marire in volum (limfangiectazie) este insotita de staza limfatica si
hiperplazia peretilor vasului limfatic de calibru mare, se numeste coarda limfatica,
-limfangite cronice - in inflamatii cronice, cand coarda limfatica este tare (indurata),
nedureroasa si rece. Pe traiectul corzii limfatice pot sa apara noduli care abcedeaza dand nastere
la ulcere serpiginoase (morva cutanata);
-limfangite leucozice (limfadenoze) - in leucoze;
-limfangite tumorale (limfadenoame, limfosarcoame).
Dupa etiologie, limfangitele pot fi specifice (in boli infectioase) si nespecifice, iar dupa
marimea vasului limfatic afectat se intalneste limfangita tronculara (la trunchiurile vaselor
limfatice), limfangita radiculara (la radacinile vaselor limfatice) si limfangita reticulara (la
reteaua de capilare limfatice). Limfangita reticulara cronica sta la baza producerii elefantiazisului
la cabaline.
Frecvent, inflamatia limfonodurilor este asociata cu inflamatia vasului limfatic purtand
denumirea de adenolimfangita sau limfadenita.
Scurgerea limfei dintr-un vas limfatic rupt se numeste limforagie.
4. SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
Aparatul digestiv este alcatuit dintr-un tub digestiv cu trei portiuni: ingestiva (gura,
faringele si esofagul), digestiva (prestomacele, stomacul, intestinul subtire si intestinul gros) si
ejectiva (rect, anus), caruia i se asociaza glandele anexe: glandele salivare, ficatul si pancreasul.
Aspectele semiologice ale aparatului digestiv pot fi:
-de ordin functional, care se refera la modificarile de:
-apetit, prehensiune, masticatie, insalivatie, deglutitie;
-rumegare si eructatie (la rumegatoare);
-defecare si flatulenta;
-sau aparitia vomitarii, falsei vome, vomituritiei;
-de ordin fizic (morfologic) la nivelul:
-organelor prediafragmatice (gura, glande salivare, faringe, pungi guturale,
esofag si gusa);
-abdomenului;
-organelor retrodiafragmatice (prestomace, stomac, intestin subtire, intestin
gros, r?ct, anus, ficat si pancreas);
-materiilor fecale.
4.1. SEMIOLOGIA ORGANELOR DIGESTIVE PREDIAFRAGMATICE
4.1.1. Examinarea functionala si aspectele semiologice
4.1.1.1. Apetitul (latin, appetere = a pofti, a dori) sau pofta de mancare (foamea) se
verifica prin proba apetitului (a furajarii, a pranzului), cand se administreaza animalului furaje
din ratia normala, in cantitate mica si de buna calitate, incepandu-se totdeauna cu furajul mai
putin apetisant (pentru erbivore se incepe cu
SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV 59
furajul grosier) urmarindu-se modalitatea in care animalul efectueaza furajarea (prehensiunea,

masticatia si deglutitia). Obligatoriu se verifica si apetitul pentru apa.
Apetitul poate fi normal (normorexie) sau modificat (disorexie: dys = greu, rau + orexis =
apetit, mancare) atat cantitativ (scazut sau crescut) cat si calitativ (pervertire a gustului).
Modificari cantitative ale apetitului:
-lipsa apetitului, care poate fi:
-anorexie absoluta - cand animalul refuza furajul (in boli acute);
-anorexie relativa (inapetenta) - cand consuma lenes si incomplet furajele:
-hiporexia (oligofagia) - cand apetitul este redus pentru toate furajele;
-apetitul capricios - presupune alternari intre perioade normale ale apetitului
si anorexie (in boli digestive cronice);
-apetitul selectiv - cand animalul consuma numai anumite furaje (ex. alimente
lichide);
-lipsa senzatiei de sete = adipsie (a - fara + dipsia = sete);
-exagerarea apetitului = hiperorexia (hyper - exagerat + orexis = apetit): -polifagia
(hiperfagia) - cand animalul mananca foarte mult, in perioada de convalescenta, pentru a
recupera pierderile in greutate dupa o suferinta de lunga durata (polifagie normala);
-bulimia - apetit exagerat (foame permanenta), dar starea de intretinere este rea (in
psihoze, diabet, enterite cronice);
-tahifagia (lacomia) - cand animalul mananca furajele foarte repede (in turbare etc.);
-exagerarea senzatiei de sete = polidipsie (polys = mult + dipsia = sete) in afectiuni febrile,
edeme, diabet insipid, dupa hemoragii, purgative.
Modificari calitative ale apetitului:
-parorexia (para = dincolo de + orexis - apetit) = alotriofagia (allotrius = strain) = epitimia -
pica (pica-pica = cotofana) - cand animalul consuma corpuri straine de alimentatie, ca de exemplu:
-coprofagia (scatofagia) - consum de materii fecale;
-xilofagia - consum de material lemnos;
-geofagia - consum de pamant;
-litofagia - consum de pietre (este normala numai la pasari);
-aerofagia - inghite aer care patrunde si se acumuleaza in stomac (aerogastrie);
-canibalismul - consum de tesuturi si organe de Ia animalele congenere (cu
care coabiteaza):
-lichomania - tendinta de a linge smocuri de par, ombilicul de la
congeneri, pereti;
-trichofagia - consum de par;
-malofagia - consum de lana; -plumofagia (picaj, pteriofagia) -
ciugulirea, smulgerea si consumul de pene;
60 SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
-placentofagia - consum de placenta;

-ovofagia - consum de oua;
-infantofagia (fetofagia) - consumul propriilor pui;
. -caudofagia-consumul cozii;
-otofagia - consumul urechilor; -onicofagia - consumul ongloanelor;
-paradipsia - pervertire a senzatiei de sete, cand animalul bea purin, apa murdara din balti,
lichide puternic mirositoare.
Modificarile calitative ale apetitului se intalnesc in carente alimentare, tulburari de
metabolism, greseli de alimentatie, tulburari nervoase etc.
4.1.1.2. Prehensiunea reprezinta modalitatea in care animalul prinde si introduce in gura

alimentele sau apa, demonstrand de altfel prezenta apetitului.
Prehensiunea se poate face normal (in functie de specie - cu buzele, cu dintii, cu limba) sau
modificat (disfagie de prehensiune) (dys = rau, dificil + phagein = a manca).
Prehensiunea nu se poate realiza in afectiuni ale musculaturii masticatorii, tetanos, fracturi
mandibulare etc. sau cand aceasta se realizeaza, se face cu alte organe decat cu cele normale, ca de
exemplu prehensiunea „caineasca “, cu incisivii la rumegatoare in boli ale limbii, prehensiunea „in gol“,
fara a apuca alimentul. Tulburarile de prehensiune pot fi intalnite si,pentru lichide.
Prin termenul de disfagie se intelege o perturbare (anomalie) de prehensiune, de masticatie
sau de deglutitie a alimentelor.
4.1.1.3. Masticatia reprezinta maruntirea cu dintii, precum si amestecarea cu saliva a

alimentelor si formarea bolului alimentar in vederea deglutirii (inghitirii) acestuia. La aceasta functie se
apreciaza, frecventa, ritmul, intensitatea, durata si simetria.
Masticatia se poate face normal sau modificat (disfagie de masticatie). Exista si situatii cand
masticatia este absenta si insoteste anorexia. in acest caz erbivorele pot prinde o cantitate de furaj intre
buze, ramanand in aceasta pozitie cu ele, dand aspectul de animal care „fumeaza" sau „pipeaza".
in alte situatii masticatia poate fi:
-neintrerupta - in encefalopatii;
-intrerupta brusc - cand in timpul masticatiei se declanseaza o durere puternica (carii dentare,
inteparea cu un corp ascutit etc.);
-in gol - cand animalul face miscari de masticatie in absenta alimentelor. Acest tip de
masticatie este intalnit frecvent in ptialism, cand apare si zgomotul de plescait (zgomotul de sarut sau
de pipat) caracteristic stomatitelor afinase. Uneori pot aparea scrasnituri ale dintilor, in colici,
encefalopatii;
-pe o parte - in dureri unilaterale la nivelul gurii;
-lenesa - cu miscari rare si neregulate, in tulburari nervoase depresive;
-cu dinti lungi (masticatie superficiala) - in afectiuni dureroase (stomatite, faringite etc.).
Frecvent, alimentele nu sunt deglutite, ramanand intre arcada dentara si obraji, formand un depozit
numit magazie (la cabaline, bovine).
4.1.1.4. Insalivatia este procesul de amestecare cu saliva a alimentelor bine maruntite.

Insalivatia poate fi normala sau modificata, cand creste cantitatea de saliva (ptialism), aceasta
scurgandu-se la exterior impreuna cu alimentele sau scade (aptialism), fiind urmata de xerostomie si
dificultati de insalivatie si deglutitie.
4.1.1.5. Deglutitia reprezinta inghitirea bolului alimentar, iar verificarea acestei functii se
face urmarind unda peristaltica esofagiana formata pe partea stanga a jgheabului esofago-jugular.
in conditii normale deglutitia se face in trei faze (bucal, faringian si esofagian). Modificarile
de deglutitie se numesc disfagii de deglutitie (disfagii adevarate) si tinand cont de cele trei faze ale
deglutitiei pot fi: disfagia bucala, disfagia faringiana si disfagia esofagiana.
-Disfagia bucala - se caracterizeaza prin eforturi de inghitire in timp ce masticatia se
prelungeste, alimentele cad din gura, iar in fata animalului se formeaza o gramada de alimente, bine
maruntite, sub forma conica. Alimentele se pot acumula intre molari si bucce formand depozite, purtand
denumirea de magazie (in stomatite, glosite etc.).
-Disfagia faringiana - se caracterizeaza prin expulzarea pe gura si nas (jetaj alimentar) a
alimentelor si lichidelor, imediat dupa deglutitie (in faringite).
-Disfagia esofagiana - poate fi proximala (anterioara) care este asemanatoare cu disfagia
faringiana sau distala (precardiala) cand se exprima prin falsa voma (eliminare de alimente bine
maruntite de la nivelul esofagului, care nu sunt amestecate cu continutul gastric). Disfagia esofagiana
distala este intalnita frecvent la catei, imediat dupa intarcare, cand acestia prezinta niste dilatatii
saciforme ereditare (acalazie esofagiana) sau la animalele adulte, cand aceste dilatatii sunt dobandite in
timpul vietii (in paralizii, obstructii esofagiene, spasmul orificiului cardia), iar alimentele se acumuleaza
in cantitate mare in aceste diverticule.
4.1.1.6. Rumegarea si eructatia

Rumegarea - act fiziologic specific rumegatoarelor, presupune regurgitarea (rejectia),
rcmasticarea, reinsalivarea si redeglutirea alimentelor (bolul miricic).
Rumegarea poate fi normala sau modificata, si anume:
-neintrerupta (continua) - apare in tulburari nervoase (cenuroza, listerioza); -intrerupta
(intermitenta) - cu pauze mai lungi sau mai scurte ale rumegarii; -lenesa si prelungita (superficiala si
rara) - cu multe remasticari pentru formarea unui bol alimentar;
-trista - rumegare insotita de facies trist.
Lipsa rumegarii este un semn grav pentru animal (apare in tulburari ale aparatului digestiv sau
ale altor aparate, precum si in intoxicatii).
Eructatia - act fiziologic specific rumegatoarelor (eliminarea pe gura a gazelor de la nivelul
rumenului), apare in conditii normale si la caine, fiind patologica la celelalte specii (apare in aerofagii,
afectiuni gastrice etc.).
Eructatia rumegatoarelor poate fi normala (ca frecventa, intensitate, durata, mirosul aerului
eructat) sau modificata'.
-rarirea eructatiei - in atonii prestomacale, in supraincarcari ruminale;

-suprimarea (lipsa) eructatiei - apare in obstructii ale esofagului sau in meteorism ruminal;
-intensificarea eructatiei - cand animalul a consumat furaje usor fermentescibile si exista
pericolul aparitiei timpanismului.
4.1.1.7. Vomitarea (voma, emesa, emesis, varsatura) reprezinta eliminarea in exterior, pe la

nivelul gurii si nasului, a continutului stomacal, in unele situatii patologice (tahifagie, consum de
alimente prea reci sau prea calde, lipsa secretiilor si a motilitatii gastrice, gastrite, boli specifice sau
nespecifice, intoxicatii alimentare sau in otraviri ca auto-aparare etc.).
La inceput animalul prezinta senzatia de greata dupa care apare voma propriu-zisa cu eliminare
exploziva de continut gastric.
Caracteristicile continutului gastric vomitat (vOmat):
-cantitatea - depinde de cantitatea de alimente ingerate si de frecventa vomitarii;
-mirosul - in general acru, dar poate fi fetid (respingator), fecaloid (continut intestinal),
amoniacal (Ia animalele uremice);
-pH-ul - in general neutru, dar poate fi alcalin (in dispepsii hipoclorhidrice) sau acid (in
dispepsii hiperclorhidrice);
-culoarea - depinde de compozitia continutului vomitat;
-compozitia: alimente, mucus (vomat gleros), bila (cand culoarea este verde-galben), materii
fecale (in obstructii intestinale), corpi straini, paraziti, sange (vomat de culoare rosie).
Cand prin voma se elimina numai sange sau cheaguri, aspectul se numeste hematemeza (in
ulcere, otraviri etc.).
Materialul vomitat poate fi examinat biochimic (pentru identificarea toxicului) si microscopic
(pentru evidentierea unor bacterii, virusuri, paraziti).
Vomitarea poate fi unica, repetata sau incoercibila (continua). Vomitarea se realizeaza relativ
usor la carnasiere si porc si cu eforturi deosebite la rumegatoare. La cal vomitarea are un prognostic
grav in majoritatea cazurilor.
Vomituritia - senzatia de greata, cu tendinta la vomitare, dar fara eliminare de continut gastric
(intalnita la carnasiere si porc).
Vomica - presupune eliminarea pe nas (jetaj abundent) si mai putin pe gura, a unei cantitati
mari de continut purulent sau apos (hidric) de la nivelul aparatului respirator, confundandu-se adesea cu
falsa voma.
4.1.2. Examinarea fizica si aspectele semiologice
4.1.2.1. Examinarea si semiologia gurii - presupune examinarea botului (examinarea externa

a gurii) si a cavitatii bucale (examinarea interna a gurii), precum si a modificarilor de la nivelul acestora.
Botul
Se face o examinare atenta a buzelor, comisurilor, pielii, muschilor, mandibulei, maxilei si
articulatiei temporo-mandibulare prin metode generale (inspectie,
palpatie si percutie) si metode speciale (raclaj, sondajul fistulelor, punctii, biopsii, examen radiologie).
Aspectele semiologice intalnite pot fi morfologice (structurale) si functionale.
Modificari morfologice: excoriatii si depilatii (in plagi, cicatrici, ectopara- zitoze), vezicule
(in viroze, intoxicatii), tumefactii (in boli infectioase, alergice, tumori etc.), pustule (in demodecie),
noduli (in acnee), depozite epiteliale (in tricofitie), crevase (in micotoxicoze), ulcere (in morva, ectima
contagioasa), necroze (in difteria viteilor), fistule ale glandelor salivare, fistule dentare etc.
Modificari functionale:
-pruritul labial (in parazitoze, turbare, Aujeszky);
-neinchiderea gurii (in luxatii, fracturi, paralizia trigemenului, corpi straini implantati);
-devierea laterala a botului (in boala ratului stramb);
-ptoza (caderea) buzei inferioare (la animalele batrane, in paralizii);
-scurgerile salivare (ptialism, sialoree), normale in cantitate mica numai Ia rumegatoare si
caine;
-tonusul muscular - scazut in amiotrofii, crescut in tetanos;
-temperatura pielii - crescuta sau scazuta;
-sensibilitatea dureroasa - crescuta in inflamatii localizate;
-miscari ritmice ale buzelor (in dispnee);
-hiperchinezii - contracturi musculare tonice sau clonice:
-trismus - contractara tonica, continua a muschilor maseterini si imposibilitatea
deschiderii gurii (inclestarea gurii), in tetanos, encefalite;
-clantanit - contractara clonica (mioclonie), scurta, sacadata (repetata) a unor grupe
musculare maseterine si zgomotul produs de lovirea tablelor dentare; in afectiuni
nervoase, boli afrigore;
-convulsii - contractii musculare involuntare ale muschilor, sub forma de secuse
(grupaj de contractii) clonice sau tonico-clonice;
-modificari ale faciesului: faciesul trist, peritoneal, tetanic etc.
Cavitatea bucala
Dupa deschiderea gurii (manual sau instrumental) se face examinarea cavitatii bucale (limba,
dintii, gingiile, mucoasa palatina, mucoasa planseului, a valului palatin, a obrajilor, santul labio-
gingival) prin metode generale (inspectie, palpatie si percutie pentru dinti) si metode speciale (sondaj
pentru fistule si carii, biopsie, examen radiologie, raclaj urmat de examen microbiologic, histologic,
biochimic etc.).
Primele aspecte semiologice pot fi intalnite la deschiderea gurii si anume: trismus - dificultate
in deschiderea gurii in luxatii, precum si mirosul cavitatii bucale (fad - normal; ranced - resturi
alimentare; putrid - in ulcere, necroze, carii; amoniacal - in uremie; de acetona - in cetoze).
Alte aspecte semiologice vor fi analizate pe structuri anatomice :
-limba:
-culoarea - aceleasi modificari ca si la mucoasa cavitatii bucale: -cianoza - aspectul
de limba neagra, in intoxicatii, avitami
noze;
-dimensiunea (volumul):
-macroglosie - in hipertrofii, tumori, edeme;
-microglosie (atrofia limbii) - frecvent congenitala;
-limba senila (atrofica) - la animalele batrane;
-motilitatea si pozitia:
-paralizia limbii (limba inerta) - cu sau fara modificari de dimensiune;
-ticul lingual (limba serpentina) - intalnita la bovine si cabaline, consta in
scoaterea repetata a limbii in afara si efecutarea unor miscari de rotatie;
-suprafata limbii:
-limba saburala (incarcata) - cu depozit alb-cenusiu, intalnita in unele
afectiuni digestive; cand depozitul este mare se numeste limba pastoasa;
-limba scrotala - cu crapaturi pe suprafata ei (in stomatite la bovine);
-limba cheala - la bovine in stomatite, cand dispar papilele linguale
(filiforme, fungiforme, caliciforme, foliate);
-tafna (pellicula linguae) - depozit tare pe varful limbii la pasare, in corize;
-integritatea: prezenta de plagi, vezicule, ulcere, noduli, necroze; -sensibilitatea si
teriiperatura - crescute in inflamatia limbii (glosita); -tonusul - crescut (insotit de marirea in
volum a limbii) in „limba de lemn“ la bovine in actinobaciloza si scazut in atonii;
-dintii:
-intarzierea schimbarii dintilor de lapte (caduci) - in rahitism;
-poliodontia (supradentitia) - mai multi dinti decat formula dentara, congenital;
-oligodontia - mai putini dinti decat formula dentara, congenital sau dobandit;
-distantarea (diastasis dentium) - cand intre dinti sunt spatii largi; strungareata este
distantarea intre cei doi incisivi superiori (clesti);
-parodontoza - proces infectios al parodontiului marginal (alveola, ligament alveolar,
gingie, cement) la caine, pisica, oaie;
-mobilitatea dintilor - normala doar Ia incisivii bovinelor, la celelalte specii apare in
inflamatii alveolare;
-modificari de pozitie: torsiuni, implantari oblice;
-prognatismul - cresterea excesiva, congenitala, a mandibulei sau maxilei, in partea
anterioara, deci aparitia la exterior a dintilor sau numai devierea spre inainte a incisivilor, poate
fi:
-superior - cioc de papagal-, -inferior - bot de stiuca;
-brahignatia (brevignatismul) - cresterea insuficienta, congenitala, a maxilei sau a
mandibulei ori subdezvoltarea incisivilor sau devierea lor spre interior, putand fi superioara si
inferioara;
-camfilognatia - devierea laterala, congenitala, a maxilei sau mandibulei (aspect de

foarfeca);
-culoarea dintilor:
-tartrul dentar - depuneri de saruri de calciu si substante organice;
-caria dentara - colorarea in negru a dintelui si aparitia de cavitati consecutiv
lizei structurale (smalt si dentina);
-petele brune - consecutive demineralizarilor de la nivelul cavitatilor dentare;
-neregularitatile tablei dentare:
-depresiuni si orificii pe suprafata dintelui;
-neregularitati de crestere a dintilor;
-neregularitati de tocire - care duc la aparitia pe suprafata de tocire a coltilor, in
special la nivelul molarilor;
-mucoasa cavitatii bucale si gingiile:
-modificari ale culorii:
-paliditatea - in ischemii, anemii, hemoragii interne;
-congestia - sub forma de pete (enantem) sau pe intreaga suprafata (in
inflamatii);
-cianoza - in intoxicatii;
-galbena - in icter hepatic, hemolitic, fals;
-hemoragii - sub forma de petesii, echimoze etc.;
-lizereu - linie albastra de demarcatie la nivelul gingiei perialveolare, apare in
intoxicatii;
-deformari:
-edemul - cand este inflamator insoteste:
-stomatita = inflamatia generala a mucoasei cavitatii bucale;
-gingivita = inflamatia mucoasei gingiilor;
-gnatita = inflamatia buccelor;
-palatinita = inflamatia mucoasei palatine; -cheilita =
inflamatia buzelor;
-edemul mucoasei palatine la cal si bovine se numeste zambre; -vezicule si afte
- in viroze (febra aftoasa, ectima contagioasa, variola);
-pustule - in stomatita pustuloasa a calului;
-noduli - dupa intepari, in actinobaciloza;
-depozite - de alimente, numite magazie, de miceti (candida);
-membrane difteroide - in coriza, difterie;
-tumori - papiloame, fibrom, sarcom (la cal, caine, bovine), epulis (la caine);
-pseudotumori - actinobaciloza, botriomicoza, cisticercoza; -corpi straini -
infipti in mucoasa (sarme, ace, cuie, oase, lemne);
SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
-eroziuni - care pot da prin infectare noma (stomatita gangre- noasa);
-ulcere - in stomatite ulceroase;
-plagi - prin corpi straini, ariste, zabala;
-temperatura si sensibilitatea - marite in inflamatii (stomatite, glosite); -umiditatea -
in ptialism, sialoree, xerostomie, asialee;
-examinarea radiologica a gurii - pentru structura osoasa si prezenta corpilor straini
la acest nivel.
4.1.2.2. Examinarea si semiologia glandelor salivare

Glandele salivare sunt glande tubulo-acinoase, exocrine, diseminate (pe mucoasa iinguala,
palatina, labiala) sau aglomerate (sublinguala, submandibulara, parotida si glandele molare) si care
produc saliva. Saliva contine 98 % apa, precum si cloruri, bicarbonati, fosfati de sodiu, potasiu,
magneziu, calciu, mucina, albumine, globuline (Ig A secretor, lizozim), enzime (ptialina numita si
amilaza salivara care hidrolizeaza amidonul din cereale si glicogenul din carne in glucoza si maltoza;
maltaza salivara care scindeaza maltoza in glucoza), toate cu rol in masticatie, deglutitie, digestie si
gust.
Examinarea acestora se face prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode speciale
(punctia glandei, sondajul si irigarea canalelor, biopsia, examenul radiologie). Inflamatiile glandelor
salivare se numesc sialoadenite (sialadenite).
Glanda sublinguala - formata din acini mucosi, este localizata pe partile laterale ale limbii si
are 2 portiuni: orala care se deschide prin canalul Rivinius si aborala care se deschide prin canalul
Bartholin. Inflamatia glandei se numeste sialita, iar formarea chistilor glandulari - broscuta (ranula,
grenuieta) - frecvent la cabaline, bovine si canine.
Glanda submandibulara (submaxilara) - formata din acini miesti, este localizata in jgheabul
intermandibular si se deschide sub limba prin canalul Wharton la nivelul carunculului sublingual.
Inflamatia glandei se numeste maxilita, iar formarea chistilor glandulari la cabaline, bovine si canine -
broscuta submandibulara.
Parotida - formata din acini serosi, este localizata intre ramura recurbata a mandibulei si atlas
si se deschide pe fata maxilara externa la nivelul tuberculului salivar (in dreptul molarului 3) prin canalul
Stenon. La aceasta glanda pot fi intalnite edeme, colectii, fistule, tumori, inflamatii {parotidite).
Oreionul este o boala infectioasa (virala) intalnita la om snaccidental la caine si este caracterizata de
modificari la nivelul glandelor salivare (parotidita), sistemul nervos si testicule (orhita urliana).
4.1.2.3. Examinarea si semiologia faringelui

Faringele (farinxul) este un organ musculo-membranos sustinut de aparatul hioidian si
prevazut cu sapte comunicari (2 choane nazale, 2 orificii faringo-timpanice, orificiile de comunicare cu
gura, esofagul si laringele).
Examinarea se face prin metode generale (inspectie externa si interna, palpatie externa si
interna) si metode speciale (endoscopie, sondaj, examen radiologie) a celor trei parti componente:
rinofarinx, orofarinx, laringofarinx. Se pot intalni urmatoarele aspecte semiologice:
-denivelari pe aria de proiectie a faringelui - in faringite, abcese, flegmoane, edeme, tumori

localizate, adenite, modificari la nivelul glandelor salivare etc.;
-temperatura locala si sensibilitatea la palpare - prezenta in inflamatii; -durerea faringiana -
este exprimata de animal prin pozitia ortopneica;
-disfagia de deglutitie de tip bucal sau faringian - apare in inflamatii (faringite) si paralizii
faringiene;
-dispneea - in paralizii, edeme, inflamatii;
-tuse - in obstructii alimentare, stenoze, corpi straini;
-comajul laringian - este un fluierat inspirator sau expirator, consecutiv paraliziei valului palatin
sau in stenoze, faringite;
-zgomotul de fald (de drapel) apare cand sunt prezente pseudomembrane;
-sindromul de corp strain - incercarea animalului de a degaja faringele cu labuta (la caine si
pisica);
-prin inspectie directa interna sau prin faringoscopie se pot evidentia: congestii, hemoragii,
pseudomembrane, abcese, flegmoane, edeme, gangrene, inflamatii (faringite), paralizia faringelui -
faringoparalizie (in turbare, Aujeszky), corpi straini etc.;
-examenul radiologie - permite evidentierea corpilor straini prin radiografiere si verificarea
deglutitiei prin radioscopiere cu substante de contrast.
4.1.2.4. Examinarea si semiologia pungilor guturale la cal

Pungile guturale sunt doua formatiuni membranoase, saciforme (diverticule ale trompei lui
Eustachio), localizate de o parte si de alta a faringelui la cabaline, camila si lama. Examinarea acestora
se face prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode speciale (punctie si examen radiologie).
Inflamatia pungilor guturale se numeste aerocistita (a nu se confunda cu inflamatia sacilor
aerieni la pasari, care se numeste aerosaculita). Colectia purulenta unilaterala sau bilaterala se numeste
empiem gutural si se manifesta clinic printr-o deformare a zonei guturale si jetaj purulent la apasarea
acestei colectii sau cand animalul inghite. Calculi formati la nivelul pungilor guturale se numesc
guturolite.
4.1.2.5. Examinarea si semiologia esofagului

Esofagul este un organ tubulo-musculo-membranos, format din trei segmente (cervical, toracic
si abdominal), trei stricturi (la intrarea pieptului, deasupra cordului si la nivelul diafragmei) si trei
dilatatii (zona cervicala, zona precardiaca si zona precardiala). Cel mai usor se examineaza portiunea
cervicala (deviata pe partea stanga), prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode speciale
(sondaj, endoscopie, examen radiologie), in timp ce pentru celelalte segmente se utilizeaza numai
metodele complementare. La nivelul esofagului putem intalni urmatoarele aspecte semiologice:
-disfagii esofagiene - consecutiv obstructiilor sau acalaziei;
-deformari (dilatatii) - scurte (saciforme) sau lungi (cilindrice):
-deformarile saciforme (diverticule, jabouri esofagiene) - de dimensiuni mici, intalnite
in obstructii (corpi straini, adenopatii, tumori, compresiuni externe), rupturi ale peretelui
esofagului cu hernii ale mucoasei;
-deformarile cilindrice (megaesofag - ectazie esofagiana), de dimensiuni mari, prin

lipsa de contractie a musculaturii esofagiene (postparalitic);
-acalazia esofagiena, frecventa la catei (de natura genetica), cu localizare
retrocardiaca, iar in situatii grave si cu localizare precardiaca, produsa prin nerelaxarea orificiului cardia;
-miscari antiperistaltice - in voma, eructatii;
-obstructii - cu alimente, corpi straini. La rumegatoare, obstructiile sunt insotite de timpanism;
-stenoze - ingustari ale esofagului prin compresiuni din exterior (tumori, adenopatii);
-esofagite (inflamatii), dar si abcese, flegmoane periesofagiene;
-esofagism (esofagospasm) - aspect de sfoara in urma contractiei spastice a esofagului (in
turbare, tetanos).
-rupturi esofagiene.
4.1.2.6. Examinarea si semiologia gusii

Gusa (ingluviul) este un diverticul esofagian intalnit la pasari si care se poate examina prin
metode generale (inspectie, palpatie, percutie) si metode speciale (sondaj, punctie, examen radiologie,
spalare cu eliminare de continut si examinare fizica, biochimica si microscopica). Aspecte semiologice:
-gusa pendulanta - gusa de, dimensiuni mari si care se misca asemanator pendulei cand pasarea
se deplaseaza, intalnita in supraincarcari, in special la curcani si gaini;
-ptoza gusii - cand gusa este asa de mare incat atinge solul;
-ingluvita (catarul ingluvial, gusa moale) - inflamatia mucoasei ingluviale;
-ruptura gusii - se produce traumatic.
4.2. SEMIOLOGIA ABDOMENULUI
Abdomenul este compus dintr-un perete si o cavitate abdominala in care se gasesc legate prin
ligamente, mezentere si epiploane organele digestive (rumen, retea, foios, cheag, stomacul Ia
monogastrice, intestin subtire si gros, ficat, pancreas) si nedigestive (aparat urinar, aparat genital femei,
splina, glande endocrine). Cavitatea peritoneala este un spatiu virtual, cu putin lichid, formata din doua
foite seroase (peritoneu): una care captuseste peretele abdominal (seroasa parietala), alta care acopera
organele (seroasa viscerala).
Modificarile exprimate pe abdomen pot fi de la nivelul abdomenului (perete sau cavitate
abdominala) sau de la organele digestive ori nedigestive din cavitatea abdominala. Abdomenul poate fi
examinat de la exterior prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie, ascultatie) sau speciale
(examinarea radiologica, ecografica) ori din interior prin palpatie transrectala, endoscopie
(laparascopie), laparacenteza, laparatomie.
Inspectia abdomenului. La animale, abdomenul privit din spate prezinta doua jumatati
simetrice, cu exceptia bovinelor care prezinta asimetrie in golul flancului stang (starea de plenitudine
data de rumen) si in partea dreapta, ventral in gestatie, iar
la celelalte specii numai la femelele gestante este prezenta in ultima parte a gestatiei o marire a jumatatii
inferioare abdominale (ptoza abdominala). Ca aspecte semiologice se pot intalni:
-la bovine in golul flancului stang si la cabaline in golul flancului drept: -tensiune - nivelarea
golului (scobiturii) flancului;
-balonare - cand denivelarea ajunge pana la unghiul extern al iliumului;
-timpanism (meteorism) - cand denivelarea depaseste unghiul extern al iliumului;
-abdomen de ogar (abdomen supt, abdomen retractat) - apare in diaree, inanitie, tetanos, boli
cronice sau este caracter de rasa la caine si cal;
-abdomen de paie - marire a diametrului transversal al abdomenului in supraincarcari,
hepatomegalii;
-abdomen si torace in butoi - cand se mareste diametrul transversal al abdomenului si toracelui,
acesta aparand in emfizem pulmonar cronic, concomitent cu abdomenul de paie (dilatatii gazoase
stomacale la cal);
-abdomen de para - apare in urma scaderii tonusului musculaturii abdominale, consecutiv
acumularii de lichide (ascita) in cavitatea abdominala;
-abdomen de batracian (de broasca) - cand cantitatea mare de lichid acumulata in cavitatea
abdominala invinge tonusul musculaturii peretilor abdominali, iar animalul sta cu abdomenul pe sol;
-hidroperitoneu (ascita) - acumulare de lichid (transsudat) in cavitatea peritoneala, apare in
perturbarea circulatiei locale (ciroze ascitogene), a circulatiei generale (insuficienta cardiaca) sau in
disproteinemii, consecutiv nefropatiilor (insuficienta renala). Mai rar hidroperitoneul poate fi produs de
acumularea de exudate (in peritonite), de urina (in rupturi ale vezicii urinare), de limfa (in limforagii),
de puroi (pioperitoneu), de sange (hemoperitoneu). Aspectul ascitic poate fi simulat de colectiile lichide
din unele organe cavitare: piometru, hidronefroza, dilatatia vezicii urinare, chisti mari ovarieni etc.;
-pneumoperitoneu - acumulare de gaze in partea dorsala a cavitatii peritoneale (in ulcere
gastro-duodenale perforate) sau artificial cu scop de diagnostic;
-modificari ale peretelui abdominal (in general localizate) ca de exemplu: edeme, hematoame,
abcese, flegmoane, hernii, eventratii, tumori, emfizem subcutanat;
-prezenta miscarilor abdominale produse de:
-miscari ale organelor digestive (in voma, vomituritie);
-miscari respiratorii (la nivelul hipocondrului);
-miocionii;
-miscari ale fatului la femelele gestante;
-zgomote intestinale exagerate (in aerocolie).
Palpatia abdomenului poate evidentia:
-sensibilitatea dureroasa si tensiunea crescuta a peretilor abdominali in peritonite (inflamatie a
peritoneului) si este asociata cu pantecele de lemn (aparare abdominaia, abdomen acut) - in tetanos,
constipatii etc.;
-temperatura modificata local sau transmisa la abdomen de la organele interne afectate;
-miscari abdominale de natura respiratorie sau digestiva;

-senzatii tactile particulare:
-la palpatia superficiala - freamate, tremuratori musculare;
-prin sucusiune - in colectii apare senzatia de val;
-prin balotare - in gestatii si tumori pediculate apare senzatia de bloc de gheata in apa.
Percutia abdomenului evidentiaza in conditii normale son sonor (clar) in treimea superioara,
son submat in treimea mijlocie si son mat in treimea inferioara abdominala. in situatii patologice poate
aparea, in treimea superioara, son mat (in supraincarcari) sau hipersonoritate (in timpanism), iar in
treimea inferioara se obtine matitate absoluta, paralela cu solul (in ascita).
Ascultatia abdomenului poate evidentia, in situatii patologice, zgomote produse la nivelul
cavitatii abdominale:
-zgomotul de lichid clatinat (clapotare, clapotament) - in ascita;
-zgomotul de picatura - in hidropneumoperitoneu (amestec de lichid si gaze), in
piopneumoperitoneu (amestec de puroi si gaze) - cand picaturile suspendate pe peretele abdominal cad
in masa de lichid din zona ventrala;
-zgomotul de frecatura peritoneala (semnul Bright) - se produce cand foitele peritoneale sunt
aspre, rugoase, consecutiv depunerilor de fibrina sau in faza congestiva a peritonitelor;
-zgomotul de toc-toc - apare tii mioclonii abdominale.
Alte zgomote normale sau patologice receptionate la nivelul abdomenului, dar produse de
organele digestive (rumen, retea, foios, cheag, stomac la monogastrice, intestine) sau uterul gestant
(zgomotele cardiace ale fatului) vor fi analizate la capitolele respective.
Examinarea radiologica (radioscopierea si radiografierea) - utila in special pentru animalele
de talie mica, pentru depistarea corpilor straini si a colectiilor peritoneale.
Ecograflerea abdominala permite examinarea spatiului peritoneal (colectii, tumori), dar si a
organelor situate in cavitatea abdominala.
Palpatia (exploratia) transrectala la animalele de talie mare si tuseul rectal la animalele de
talie mica si pasari (tuseu cloacal), permite o examinare sumara a bazinului, a organelor din bazin,
precum si a peretilor interni ai abdomenului la mamifere si a organelor abdominale la pasari.
Laparascopia sau celioscopia exploratoare (endoscopia cavitatii abdominale) - presupune
introducerea endoscopului in cavitatea abdominala printr-o mica incizie in peretele abdominal si
examinarea partii interne a abdomenului st organelor din abdomen. in ultimul timp, laparascopia este
utilizata pentru interventii chirurgicale (chirurgie laparascopica) la nivelul organelor abdominale (ex.
colecistectomia).
Laparacenteza exploratoare (punctia abdominala) - se face in partea superioara cand se
urmareste eliminarea gazelor (in pneumoperitoneu) sau in partea ventrala (in hidroperitoneu) cand se
elimina continutul din cavitatea peritoneala (lichid seros ascitic, serofibrinos, lactescent, hemoragie,
purulent, gastric, intestinal, biliar) care se examineaza fizic, biochimic si microscopic.
Laparatomia sau celiotomia exploratoare (sectionarea peretelui abdominal) - permite
examinarea prin inspectie si palpatie a cavitatii abdominale, dar si a organelor din abdomen.
4.3.SEMIOLOGIA ORGANELOR DIGESTIVE RETRODIAFRAGMATICE
4.3.1. Compartimentele gastrice Ia rumegatoare
Rumenul
Comparativ cu monogastricele, la poligastrice (rumegatoare) prelucrarea mecanica, fizica si
biochimica a furajelor este produsa de flora si fauna de la nivelul rumenului, retelei si foiosului
(prestomace). Rumenul, cel mai mare compartiment gastric al rumegatoarelor face legatura cu esofagul
printr-un orificiu esofagian larg de 12*13 cm, iar cu reteaua prin orificiul rumino-reticular.
Examinarea rumenului se poate face de la exterior prin metode generale (inspectia, palpatia,
percutia, ascultatia) si metode speciale (inregistrarea motilitatii ruminale, exploratia transrectala,
laparatomia exploratoare, examinarea continutului ruminal, examinarea radiologica) sau din interior
(sondajul ruminal, endoscopia, ruminocenteza, ruminotomia).
Inspectia - pune in evidenta modificari la nivelul golului flancului stang sau in zona ventrala
a abdomenului (sindromul Hoflund), precum si tulburarile de rumegare (discutate anterior). Ca aspecte
semiologice mai importante putem intalni:
-supraincarcarea rumenului - cu o cantitate mare de furaje nedigerate (indigestii prin
supraincarcare) sau prin acumularea de gaze (meteorism) consecutiv consumului de furaje puternic
fermentescibile;
-parezia ruminala (atonia) - presupune reducerea tonusului si a miscarilor ruminale (atonie si
akinezie ruminala);
-reducerea volumului rumenului - in inanitie, diaree cronica.
Palpatia - se poate face superficial si profund:
-palpatia superficiala a peretelui abdominal pentru evidentierea semnelor exprimate de rumen
la acest nivel, cum ar fi:
-temperatura crescuta in ruminite (inflamatia mucoasei rumenului); -temperatura
scazuta in atonii ruminale;
-sensibilitatea dureroasa - crescuta in ruminite, peritonite, indigestie prin
supraincarcare;
-contractii ruminale in golul flancului stang.
-palpatia profunda a peretelui abdominal pentru evidentierea consistentei continutului ruminal:
-in treimea superioara consistenta este elastica (camera de gaze a rumenului), in
treimea mijlocie este pastos, iar in treimea inferioara este dur;
-in situatii patologice consistenta este dura (in supraincarcari) sau sub tensiune (in
timpanism) in treimea superioara a rumenului.
Percutia - evidentiaza in conditii normale son sonor (timpanic sau atimpanic in functie de
cantitatea de gaze din rumen) in treimea superioara, son submat in treimea mijlocie si son mat in treimea
ventrala a rumenului. in situatii patologice, devine
hipersonor (in meteorism) sau mat (in atonii ruminale, supraincarcari) in golul flancului stang.
Ascultatia - da posibilitatea aprecierii functionalitatii ruminale prin prezenta celor trei zgomote
normale la acest nivel:
-zgomotul produs de contractia pilierilor ruminali, asemanator cu zgomotul produs de tunetul
in departare sau de caruta care trece pe un pod de lemn, dureaza 5-10 secunde si se repeta la fiecare 50
secunde;
-zgomotul de lichid clatinat - produs de deplasarea lichidului in rumen;
-zgomotul de crepitatie gazoasa - produs de spargerea bulelor cu gaze.
Frecvent, zgomotul de tunet in departare se suprapune peste zgomotul de lichid, rezultand un
zgomot foarte puternic numit zgomot de cascada.
in situatii patologice, contractia pilierilor ruminali poate fi accelerata (in indigestii ruminale)
sau rarita (in atonii ruminale). Intensitatea zgomotelor de crepitatie gazoasa creste in urma administrarii
de furaje puternic fermentescibile sau in timpanism.
inregistrarea motilitatii ruminale se face cu ajutorul ruminografului care permite evidentierea
miscarilor rarite sau accelerate de la nivelul rumenului (in atonii, timpanism, sindromul Hoflund etc.).
Explorarea transrectala permite obtinerea de date referitoare la vezicula conica dorsala a
rumenului (in meteorism, supraincarcari).
Laparatomia exploratoare permite examinarea atenta a exteriorului rumenului.
Examinarea continutului ruminal se face pentru aprecierea fizica (culoare, miros, consistenta,
vascozitate, compozitie, viteza de sedimentare, flotatie), biochimica (pH-ul, reducerea nitritilor,
fermentatia glucozei, digestia celulozei) si microscopica (aprecierea cantitativa si calitativa a infuzorilor
ruminali) a acestuia. Continutul ruminal se recolteaza prin sondaj, ruminocenteza sau ruminotomie.
Sondajul ruminal este utilizat pentru verificarea permeabilitatii esofagului precum si pentru
eliminarea gazelor de la nivelul rumenului sau a continutului ruminal.
Endoscopia rumenului (ruminoscopia) permite examinarea mucoasei ruminale si punerea in
evidenta a modificarilor de la acest nivel (ruminita, paracheratoza ruminala etc.).
Ruminocenteza (punctia rumenului) utilizata cu scop de diagnostic (recoltarea si examinarea
continutului ruminal, diferentierea indigestiei spumoase de indigestia gazoasa) sau tratament (in
meteorism).
Ruminotomia exploratoare permite examinarea interna a mucoasei ruminale si interventia
terapeutica in cazul prezentei coipilor straini la nivelul rumenului si retelei.
Examinarea radiologica posibila numai la oaie, capra si tineret bovin, permite stabilirea
topografiei, formei, dimensiunilor, integritatii si prezentei corpilor straini la nivelul rumenului.
Reteaua (reticulum)
Reteaua este cel mai mic compartiment prestomacal, a carui mucoasa prezinta cute poliedrice
asemanatoare unui fagure de albine. Contractia retelei se produce in doi timpi (ambii dureaza 8-12
secunde) la un interval de 40-70 secunde, practic este vorba de o motilitate sincronizata cu cea a
rumenului (ciclul rumino-reticular, prima
contractie fiind a retelei dupa care are loc cea a rumenului incepand cu sacul dorsal). Datorita activitatii
intense, reteaua formeaza in jurul ei un camp magnetic puternic, permitand retinerea in interiorul
acesteia a corpilor straini de natura metalica ingerati de bovine o data cu furajele. Daca acesti corpi
straini metalici sunt ascutiti, ei patrund in mucoasa retelei producand reticulita traumatica sau uneori
corpii straini pot traversa peretele retelei avansand spre cord (organul cu cel mai puternic camp magnetic
din corp) producand reticulo-pericardita traumatica sau spre torace (producand reticulo- peritonita
traumatica). Practic, examinarea retelei (prin metode generale si metode speciale) se face pentru punerea
in evidenta a reticulitei traumatice.
Examinarea retelei prin metode generale
Inspectia poate pune in evidenta semne directe (foarte rar) de la nivelul retelei (corpul metalic
la nivelul ariei de proiectie toracala, iar cand acest corp metalic a cazut sau a ruginit, orificiul unde
acesta a fost prezent), dar cel mai frecvent semne indirecte: edeme substemale, semne nervoase
(excitatie sau inhibitie corticala), semne respiratorii (gemete, oftaturi, tuse, polipnee), semne cardio-
circulatorii (aritmii), semne cutanate (transpiratie, horipilatie), semne digestive (lipsa apetitului,
tulburari de rumegare, defecare), modificari de pozitie (culcari si ridicari repetate, cifoza, departarea
olecranelor de torace, evitarea coborarii unei pante), semne musculare (tremuraturi ale tricepsului),
facies speriat, reducerea sau oprirea secretiei lactate, febra in platou etc.
Palpatia se poate face superficial si profund:
-palpatia superficiala - pentru temperatura, umiditate, sensibilitate;
-palpatia profunda - prin spatiile intercostale 6 si 7 pentru evidentierea sensibilitatii profunde
dureroase de la nivelul retelei (animalul se retrage in timpul efectuarii paipatiei).
Percutia ariei de proiectie a retelei deceleaza son submat. Aria de percutie se mareste in cazul
reticulitei traumatice.
Ascultatia permite receptionarea in conditii normale a unui zgomot asemanator „boabelor date
prin ciur“, zgomot care poate fi diminuat sau abolit in reticulite.
Examinarea retelei prin metode speciale
Metode care permit exacerbarea sensibilitatii dureroase (hiperalgia): -palpatia profunda cu
pumnul in unghiul costoxifoidian;
-proba parului (bastonului, Gotze);
-proba franghiei (chingii, centurii);
-proba postului si a supraincarcarii cu alimente sau apa a rumenului;
-proba insuflarii cu aer a rumenului;
-exacerbarea medicamentoasa a motilitatii prestomacelor;
-proba planului inclinat;
-proba coborarii unei pante.
Percutia directa a zonei ombilicale si evidentierea sonului de percutie modificat (proba Nicow).
Proba este pozitiva cand in loc de matitate apare sonoritate (pneumoperitoneu consecutiv reticulitei
traumatice).
Metode ce permit evidentierea reflexelor viscero-cutanate:

-proba mulsului;
-proba ciupirii pielii greabanului;
-proba Falke;
-proba Kalchschmidt.
Metode care permit evidentierea corpilor straini de natura metalica;
-metalodetectia;
-examinarea radiologica.
Metode de laborator.
-formula leucocitara (neutrofilia);
-depistarea fierului din materiile fecale;
-examinarea lichidului de punctie (peritoneal).
Metode chirurgicale'.
-laparatomia exploratoare;
-ruminotomia si extragerea corpilor straini de la nivelul retelei prin orificiul ruminoreticular.
Date despre retea pot fi obtinute si prin examinarea functionala a retelei sau a altor organe care
pot fi influentate de functionarea dificila a acesteia (zgomotele de la ascultatia retelei, date despre apetit,
rumegate, defecare, materii fecale, aprecierea starii generale prezente).
Folosul (omasum)
Cel de al treilea compartiment gastric al rumegatoarelor - foiosul - are caracteristic o mucoasa
formata din citte foarte mari (lamele de diverse dimensiuni) cu rol in absorbtia apei si readucerea ei in
circuitul digestiv (rumen). Acest compartiment face legatura cu reteaua prin orificiul reticulo-omasic si
cu cheagul prin orificiul omaso-abomasic. Foiosul se preteaza foarte putin la examinarea fizica, datorita
topografiei sale, totusi aceasta se poate face pe partea dreapta, prin metode generale (inspectie, palpatie,
percutie, ascultatie) si metode complementare (punctia si laparatomia exploratoare):
-inspectia - semne indirecte: pozitia coloanei vertebrale, bombarea hipocondrului drept in
dilatati! ale foiosului, starea generala a animalului;
-palpatia - in spatiile intercostale 7-9 pentru sensibilitatea profunda dureroasa prezenta in
inflamati!, obstructii sau consecutiv leziunilor produse de corpii straini;
-percutia - sonul de percutie normal este submat. In caz de inflamati i si obstructii se mareste
aria de percutie, dar uneori poate sa se modifice si sonul de percutie (sonoritate in meteorism);
-ascultatia - prezenta in conditii normale a zgomotului de lichid (tasnitura, galgaitura), de
crepitatie gazoasa;
-punctia - se practica in situatii cu totul exceptionale;
-laparatomia exploratoare - permite examinarea directa a foiosului (forma, volumul,
consistenta, motilitatea) dar si interventia terapeutica.
Afectiunile la nivelul foiosului sunt rare, iar cand acestea sunt prezente semnele lor sunt
confuze. Inflamatia acestuia se numeste omasita (omazita).
Cheagul (abomasum, stomacul propriu-zis)

Cheagul prezinta o mucoasa cu cute spiroide, ce contine glande care secreta suc gastric (cu
aciditate mai scazuta decat ia monogastrice). Acesta se deschide la
nivelul duodenului prin orificiul piloric. Cheagul se examineaza relativ usor la tineret si foarte dificil la
rumegatoarele adulte, aceasta facandu-se prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie, ascultatie)
si metode speciale (sondaj, punctie, laparascopie, laparatomie, examen radiologie):
-inspectia - in hipocondrul drept poate pune in evidenta bombarea acestuia in meteorism,
supraincarcari cu lapte, dar si modificari de atitudine, de rumegare etc.;
-palpatia - sub hipocondrul drept la tineret si in spatiile intercostale 9-11 la adulte pentru
sensibilitatea dureroasa si consistenta organului;
-percutia - pe partea dreapta, in spatiile intercostale 9-11 permite evidentierea sonului normal
de percutie (son submat), son care poate fi modificat in supraincarcari (mat) sau meteorism (clar);
-ascultatia - in conditii normale pune in evidenta zgomotul de galgaitura sau de crepitatie
gazoasa;
-punctia - rar utilizata;
-laparascopia - permite evidentierea torsiunilor chiagului;
-laparatomia - permite examinarea directa a cheagului (forma, dimensiunea, consistenta,
motilitatea) dar si interventia terapeutica;
-examinarea radiologica - utilizata cu bune rezultate la tineret.
Patologia cheagului este rara, cu exceptia torsiunii si deplasarii acestuia pe stanga (80 %) sau
pe dreapta, cu semne grave de colica abdominala. Inflamatia cheagului se numeste abomasita
(abomazita) si se intalneste in special la tineret.
4.3.2. Stomacul la monogastrice
Stomacul este o dilatatie a tubului digestiv, sustinut in cupola diafraginatica de ligamente si

care face legatura cu esofagul prin orificiul cardia, iar cu duodenul prin pilor. Mucoasa stomacului
contine glande cardiale (secreta mucus si gastrina), fundice (secreta pepsina si HC1) si pilorice (secreta
mucus). Digestia la nivelul stomacului se produce datorita activitatii mecanice (omogenizare si miscari
peristaltice) si biochimice a acestuia (sucul gastric).
Sucul gastric isi efectueaza activitatea asupra alimentelor datorita HC1 liber (scindeaza
proteinele) si a mai multor enzime: pepsina care este activata de HC1 (din pepsinogenul inactiv) si
actioneaza prin hidroliza asupra proteinelor, gastrina (actioneaza tot asupra proteinelor), renina gastrica
(chimozina, labfermentul) care coaguleaza laptele, lipaza gastrica (cu slaba actiune lipolitica), lizozim
etc. Sucul gastric contine o cantitate mare de mucus (mucina gastrica) cu rol in protectia mucoasei
gastrice. Toate aceste activitati isi aduc contributia Ia formarea chimului gastric (cu pH-ul acid) care
este neutralizat de secretia pancreatica si biliara, la nivelul intestinului rezultand chilul intestinal.
Cal
Stomacul cabalinelor este foarte dificil de examinat intrucat in totalitate este acoperit de peretele
costal. Totusi examinarea acestuia se poate face prin metode generale (inspectia) si complementare
(palpatia transrectala, sondajul gastric, examinarea sucul gastric):
I
I
-dilatatiilor gastrice;
-cianozei extremitatilor datorita insuficientei cardio-circulatorii (in
dilatatii gastrice mari);
-prezenta vomitarii si examinarea materialului vomat;
-modificarile apetitului, masticatiei, deglutitiei;
-palpatia zonei epigastrice - in special in dilatatii si gastralgii (durere
gastrica) prezente in gastrite;
-sondajul gastric - cu eliminarea si examinarea sucului stomacal;
-examinarea radiologica - permite aprecierea dimensiunii, pozitiei, formei si
motilitatii gastrice;
-laparatomia exploratoare - in cazuri extreme permite examinarea directa a
stomacului, dar si interventia terapeutica.
Iepure, nutrie si nurca

Examinarea se face foarte usor prin metode generale (inspectie si
palpatie) si uneori prin metode complementare (sondaj, punctie, examen
radiologie):
-inspectia - deformarile zonei epigastrice in meteorism,
supraincarcari:
-palpatia - pune in evidenta dimensiunile organului, pozitia, consistenta si sensibilitatea
dureroasa de la acest nivel:
-sondajul - urmat de recoltarea si examinarea sucului gastric;
-punctia - in dilatatii gazoase;
-examinarea radiologica - usor de realizat, permite stabilirea formei, pozitiei, dimensiunii si
motilitatii stomacului.
Caine si pisica
Stomacul la caine si pisica se examineaza de asemenea usor prin metode generale (inspectie si
palpatie) si metode speciale (sondaj, laparascopie, laparatomie, gastroscopie, gastrotomie, examen
radiologie, ecografiere):
-inspectia - ne ofera date despre deformarile din zona epigastrica (in dilatatii, torsiuni gastrice),
colica gastrica, decubitul de lunga durata si in special prezenta vomei ca urmare a dispepsiilor gastrice
(digestie gastrica dificila si dureroasa) de natura motorie (mecanica, de peristaltism gastric) sau
secretorie (stenica). Dispepsia motorie poate fi produsa prin reducerea motilitatii gastrice (hipotonia,
hipoperistal-tismul gastric prezent in supraincarcari) sau prin cresterea motilitatii gastrice (hiper-tonia,
hiperperistaltismul gastric). Dispepsia secretorie poate fi produsa prin scaderea secretiei gastrice
(dispepsia hiposecretorie, hipostenica - caracterizata de voma imediata dupa alimentatie, consecutiv
supraincarcarii stomacului) sau prin cresterea secretiei gastrice (dispepsia hipersecretorie, hiperstenica
- caracterizata de foame permanenta, iar voma apare intre mese si numai de suc gastric);
-palpatia - permite stabilirea pozitiei, formei, dimensiunilor, consistentei stomacului, a
sensibilitatii dureroase (gastralgia) prezenta in inflamatii ale mucoasei stomacului (gastrite), in
gastroragii (hemoragii gastrice);
-sondajul gastric - permite recoltarea si examinarea sucului gastric din punct de vedere fizic,
biochimic si microscopic. Pentru examinarea acestuia este necesara o dieta prealabila de cel putin 24
ore, apoi un pranz de proba si recoltarea sucului gastric, dupa care se face aprecierea privind, in special,
cantitatea, clorhidria si concentratia acestuia:
-cantitatea (chilia) poate fi:
-mare (hiperchilie, hipersecretie de suc gastric); -mica (hipochilie,
hiposecretie de suc gastric); -absenta (achilie);
-clorhidria (acidul clorhidric liber): -hiperclorhidrie - creste cantitatea de acid
clorhidric; -hipoclorhidrie - scade cantitatea de acid clorhidric; -
anaclorhidria - lipsa acidului clorhidric;
-concentratia (aciditatea totala a sucului gastric): -hiperaciditatea - creste aciditatea
totala; -hipoaciditatea (subaciditatea) - scade aciditatea totala; -anaciditatea -
lipsa aciditatii totale;
-examinarea radiologica - frecvent utilizata atat prin tehnica radioscopica (tranzitul baritat) cat
si prin tehnica radiografica, folosind pozitia dorso-ventrala si letero-laterala (profil) permite obtinerea
de date obiective privind forma, pozitia, dimensiunile, motilitatea si prezenta de corpi straini la nivelul
stomacului;
-laparascopia, laparatomia, gastroscopia, gastrotomia, ecografierea - se aplica numai in situatii
exceptionale.
Pasari
Stomacul pasarilor este format din doua compartiment (stomacul glandular si stomacul
muscular - pipota) care se pot examina prin metode generale (inspectie si palpatie) si uneori prin metode
speciale (laparatomie, gastrotomie, examen radiologie).
Ca aspecte semiologice putem intalni lipsa pietricelelor din stomacul muscular (consistenta
redusa) si prezenta de deformari nodulare perceptibile la palpatie.
4.3.3. Intestinele
Intestinul este un tub cu lungime si grosime variabila in functie de specie. Este constituit
din doua segmente cu structura si functionalitate foarte diferita, respectiv:
-intestinul subtire (duoden, jejun, ileon);
-intestinul gros (cecum, colon, rect).
in duoden se deschid orificiile canalului coledoc (cu componenta biliara), canalului
pancreatic (cu sucul pancreatic) si canalului pancreatic accesoriu (numai la cal si caine).
Bila este secretia hepatica care contine saruri biliare, colesterol, mucina, cloruri, fosfati,
sulfati, carbonati etc., cu rol in digestia si absorbtia lipidelor (sarurile biliare emulsioneaza si
maresc suprafata de atac a lipazei pancreatice), absorbtia vitaminelor liposolubile, actiune
antiputrida etc. Pigmentii biliari nu au functie digestiva.
Sucul pancreatic (functia exocrina) contine numai enzime strict necesare digestiei cum
ar fi: tripsina si chimotripsina (scindeaza albumozele si peptonele), amilaza pancreatica
(scindeaza amidonul si glicogenul), lipaza pancreatica (scindeaza lipidele), carboxipeptidaza
(scindeaza aminoacizii), esteraza (scindeaza colesterolul).
Sucul intestinal produs de glandele Brunner si Lieberkiihn - prezente pe toata mucoasa
intestinului subtire, contine mucus, serotonina, IgA si enzime (glicolitice, proteolitice si
lipolitice). ,
in afara de aceste trei componente enumerate, digestia la nivelul intestinului subtire este
completata de prezenta miscarilor peristaltice (accelerate sau diminuate) si a vilozitatilor de la
nivelul mucoasei cu rol in absorbtia aminoacizilor, monozaha- ridelor, acizilor grasi,
trigliceridelor etc.
Intestinul gros nu prezinta vilozitati si totusi acesta are un rol mare in absorbtia
electrolitilor, vitaminelor si apei, dar si in digestie la erbivore (prin flora glicolitica - de
fermentatie), omnivore si carnivore (prin flora proteolitica - de putrefactie).
Pentru examinarea intestinului se pot folosi metode generale (inspectia, palpatia,
percutia, ascultatia) si metode speciale (laparascopia, laparatomia, laparacenteza, enterocenteza,
examinarea radiologica, ecografierea, clisma si spalatura intestinala).
Rumegatoare
-inspectia - permite obtinerea de date despre:
-apetit, defecare, materii fecale;
-prezenta meteorismului intestinal;
-sindromul de colica (sters la rumegatoare);
-palpatia transrectala - utila pentru depistarea obstructiilor intestinale terminale si a
meteorismului intestinal;
-percutia - se efectueaza in flancul drept si permite in conditii normale decelarea unui
son clar in jumatatea dorsala si mat in jumatatea ventrala abdominala, son care se poate modifica
in conditii patologice;
-ascultatia - pune in evidenta prezenta crepitatiilor la nivelul intestinului, iar in cazul in

care se accentueaza peristaltismul si secretiile enterice (intestinale) apar zgomote de lichid si
ghioraituri (in enteropatii);
-enterocenteza - se poate executa doar cand sunt prezente dilatatii mari gazoase sau
sinechii enteroperitoneale;
-laparascopia, laparatomia, examinarea radiologica - se practica rar la rumegatoare.
Cabaline
-inspectia - modificari de simetrie si diametru ale flancurilor si prezenta sindromului de
colica (latin, dolor coli = durere de colon).
Sindromul de colica prezent la toate speciile are o evolutie grava (dramatica) la cal si
caine, in timp ce la celelalte specii evolueaza usor sau inaparent, de aceea acesta va fi studiat pe
larg la aceasta specie. Colica poate fi adevarata si falsa. Colica adevarata apare in urma afectarii
tractusului gastro-intestinal si se exprima prin manifestari brutale, dramatice: digestive (anorexie,
voma, constipatie, diaree, lipsa borbo- rismelor, mimica caudala), nervoase (agitatie,
hiperkinezii, tulburari de coordonare a miscarilor), respiratorii (tahipnee), cardio-circulatorii
(tahicardii, aritmii), urinare (disurii, anurie), cutanate (transpiratii, horipilatie, tremuraturi
musculare), mucoase (congestii), oculare (exoftalmie, fotofobie), modificari de atitudine
(campare, auto- ascultatie, culcari si ridicari repetate), mimica faciala, modificari generale
(hipertermie sau hipotermie) etc. Colica falsa apare in cazul afectarii ficatului, patului vascular
abdominal, peritoneului (colica abdominala) sau in afectiuni cardiace, respiratorii, nervoase
(colica extraabdominala). Principala urgenta in colica o constituie sedarea (calmarea) animalului.
-palpatia:
-transabdominala - dificil de executat, poate oferii date despre sensibilitatea
dureroasa sau prezenta coprostazelor;
-transerctala - se face dupa examinarea atenta a anusului si defecarii si poate
stabilii topografia segmentelor posterioare intestinale, precum si prezenta pe brat a
mucusului, puroiului, sangelui (semnul bratului);
-percutia - in conditii normale evidentiaza sonoritate sau submatitate pe toata aria de
percutie. in supraincarcari apare matitate;
-ascultatia - se face pe partea dreapta pentru cecum si colonul ascendent (ansele I si IV),
iar pe partea stanga pentru ansele II si III, unde se pot receptiona borborisme (borborigme),
zgomot de lichid, ghioraituri, crepitatii, zgomot de cascada, zgomote care in conditii patologice
se pot accelera, diminua sau pot absenta;
-enterocenteza - se practica cu scop de diagnostic sau tratament numai la nivelul
cecumului (cecocenteza), frecvent in meteorism.
Suine
Examinarea intestinelor la porc se poate face numai la tineret si animalele foarte slabe:
-inspectia:
-prezenta semnelor indirecte: modificari de apetit, defecare, atitudine sau ale

materiilor fecale;
-uneori balonari la nivelul flancurilor;
-palpatia - jejunului, cecumului si colonului permite depistarea meteorismului,
coprostazelor, deformarilor nodulare (limfonodulii mezenterici mariti in tuberculoza, ghemuri de
ascarizi), prezenta sensibilitatii dureroase;
-percutia - in conditii normale se receptioneaza son clar, atimpanic. Apare
hipersonoritate in meteorism, matitate in constipatii;
-ascultatia - prezenta zgomotului de lichid, ghioraiturilor;
-tuseul rectal - permite examinarea cavitatii pelvine, rectului si sfmcterului anal;
-laparatomia - folosita des in enteropatii de grup (in unitatile mari crescatoare de
animale);
-examinarea radiologica - pentru stabilirea pozitiei intestinelor, a continutului acestora
precum si a motilitatii (prin tranzit baritat);
-punctia, laparascopia si ecografierea - se utilizeaza mai rar.
Caine si pisica
Examinarea intestinelor la aceste specii se face usor si permite evidentierea unei
diversitati de aspecte semiologice (cea mai mare parte a acestor modificari intalnindu-se si la
celelalte specii de apimale):
-inspectia permite obtinerea de date referitoare la:
-balonari - in meteorism si constipatii;
-abdomen supt - in enterite, deshidratare;
-deformari localizate: hernii (cand intestinele sunt sub piele, dar acoperite de
peritoneu), eventratii (cand intestinele trec prin peritoneu si ajung sub piele);
-apetit, voma, defecare, materii fecale;
-respiratia abdominala in hernii transdiafragmatice;
-palpatia permite examinarea fiecarei anse in parte: intereseaza in principal prezenta
sensibilitatii dureroase data de inflamati!: enterita (termen general utilizat pentru inflamatia
mucoasei intestinului), duodenita (inflamatia duodenului), jejunita (inflamatia jejunului), ileita
(inflamatia ileonului), tiflita (inflamatia cecumului), colita (inflamatia colonului), proctita/rectita
(inflamatia rectului);
-alte aspecte semiologice: coprostaze, fecaloame, tumori, spasme intestinale,
volvulus (torsiunea unei anse intestinale), invaginatia (patrunderea intestinului in el
insasi), etc.;
-percutia - in conditii normale sonul de percutie este sonor; apare hipersonoritate in
meteorismul intestinal, matitate in constipatii;
-ascultatia - evidentiaza zgomotul de lichid, de crepitatie gazoasa, ghioraituri etc. dar
slabe ca intensitate;
-tuseul rectal - permite in special la caine depistarea abcesele perianale, a tumorilor
rectale, fracturilor de bazin, a coprostazelor la nivelului rectului;
-clisma si spalatura intestinala (enterocliza) - utilizata cu scop de diagnostic (recoltarea
si examinarea continutului intestinal) dar si ca tratament (in constipatii);
— ■ ' -T' - ’IU ' ....... _ '
-laparacenteza, recoltarea si examinarea lichidului de punctie - permite stabilirea

diagnosticului in caz de perforatii intestinale (continut intestinal);
-laparatomia - practicata in situatii exceptionale, permite examinarea directa a intestinelor;
-examinarea radiologica (radioscopiere, radiografiere) utilizata frecvent, permite depistarea
multor aspecte semiologice:
-megacolon - dilatatie a colonului (congenitala sau dobandita), manifestata prin
constipatie rebela;
-megadolicocolon - dilatatie mare si alungire a colonului;
-aerocolie - acumulare de gaze la nivelul colonului; -enteroaerocolie - acumulare
de gaze la nivelul intestinului; -corpi straini;
-coprostaze;
-permeabilitatea tractusului intestinal (prin tranzit baritat).
Introducerea substantelor de contrast la nivelul rectului se numeste irigoscopie (clisma
baritata).
-ecografierea permite evidentierea unui numar mare de aspecte semiologice: invaginatii,
hidroperitoneu, etc.
Iepure, nutrie si nurca

Intestinele acestor specii, foarte usor de examinat, prezinta o patologie asemanatoare cu a
cainelui si a pisicii. Totusi o frecventa mai mare a patologiei este data de supraincarcarea colonului la
iepure
Pasari
Intestinul se poate examina prin palpatie transabdominala sau transcloacala (pentru
modificari de volum si consistenta), examinare radiologica (cu substante de contrast), laparatomie (in
special cand sunt prezente enteropatii de grup).
4.3.4. Regiunea perianala si anusul
Regiunea perianala, se examineaza prin inspectie, palpatie, raclaj, sondaj, examene

microscopice. Pe aceasta zona se pot pune in evidenta: depilatii, pseudotundere, excoriatii, plagi,
cruste, ulcere, fistule, abcese perianale, flegmoane, tumori, hernii, prurit local (deplasarea animalului pe
fese, frecarea de obiectele din jur, lingere), depozite de materii fecale cu formarea uneori de dop anal,
scurgeri la nivelul orificiului anal (mucus - semnul anusului), prezenta sangelui (cheaguri de sange),
oualor de paraziti, paraziti, sangerarea crupionului (tartitei) la pasari consecutiv canibalismului etc.
Anusul se examineaza prin inspectie, palpatie, tuseu rectai, rectoscopie. Ca aspecte
semiologice specifice putem intalni:
-atrezia anusului (a = fara, trisis = orificiu) - este congenitala si apare in special la purcei,
pui, miei. Mai rar apare si atrezia rectului;
-paralizia anala (flasca) - lipsa tonusului sfincterului anal si defecare continua;
-infundarea anusului - la animalele slabe;
-proeminarea anusului — in inflamatii ale tesuturilor vecine;
-respiratia anala - miscari ale anusului sincrone cu cele respiratorii (in dispneei grave),
uneori cu eliminare accentuata de gaze (flatulenta);
-prezenta hemoroizilor - varice ale venelor hemoroidale;
-semnul termometrului - mucus/sange pe termometru dupa termometrare.
4.3.5. Defecarea, materiile fecale si exploratia rectala
43.5. }. Defecarea
Defecarea presupune eliminarea prin anus in exterior a materiilor fecale. La aceasta
functie intereseaza pozitia animalului, frecventa, durata si intensitatea defecarii. Ca aspecte
semiologice putem intalni:
-tenesmele - eforturi dureroase, dramatice de defecare, fara eliminare de materii fecale.
Aceste eforturi pot fi insotite de prolaps rectal. Apar in proctite, enterite infectioase etc.;
-defecarea involuntara (incontinenta) - defecare fara efort si fara adoptarea pozitiei de
defecare (din mers), in afectiuni nervoase. La cabaline si bovine in timpul lucrului, defecarea din
mers este normala;
-diareea (dia - prin, rhein = a curge) - eliminarea rapida si frecventa a materiilor fecale
lichide (cu consistenta scazuta, moale, apoase) si cu resturi alimentare nedigerate (in enterite,
dispepsii etc;);
-dupa continut diareea poate fi: setoasa, mucoasa, fibrinoasa, biliara, grasoasa
etc.;
-dupa exprimarea clinica poate fi:
-usoara - de scurta durata;
-intensa - cateva zile;
-profuza (deshidratanta) - in enterite cronice;
-dizenteria - diaree cu sange, urat mirositoare, consecutiv putrefactiei produsa de
germeni infectiosi specifici (Sigella, Amoeba, Clostridium);
-constipatia - defecare rara, dureroasa, cu materii fecale tari si in cantitate mica (in
hipochinezii intestinale, in reducerea secretiilor intestinale, in enterite, deshidratari);
-coprostaza - lipsa defecarii. Intr-o asemenea situatie materiile fecale sunt acumulate la
nivelul colonului sau rectului sub forma de fecalom/coprom/scatom /stercorom (cantitate mare si
tari) sau de coprolite (cand materiile fecale sunt imbibate cu saruri de calciu, avand aspectul si
consistenta pietrelor).
O data cu defecarea se va examina si flatulenta (flatus - vant), care presupune eliminarea
pe la nivelul orificiului anal a gazelor acumulate in intestine in urma proceselor de digestie
normala (in cantitate mica) sau patologica (cand flatulenta este abundenta - in enterocolite sau
poate sa lipseasca - in obstructia intestinala).
4.3.5.2. Materiile fecale (fecale, excremente, crotine, scaune)

Materiile fecale se pot examina fizic (cantitate, forma, aspect, consistenta, culoare,
miros, compozitie), biochimic (prezenta sangelui, pigmentilor biliari, proteinelor) si microscopic
(prezenta amidonului, grasimilor, elementelor celulare, bacteriilor, oualor de paraziti, parazitilor
etc.).
— •“ ———————— -
Doua obiective fizice cu importanta semiologica aparte vor fi analizate in continuare:
-culoarea materiilor fecale - in conditii patologice poate fi: inchisa, galbena, alba, gri,
neagra, rosie etc. Aici trebuie discutata prezenta sangelui in materiile fecale care poate da doua
aspecte semiologice caracteristice:
-culoarea neagra/we/ena (aspectul de pacura) - cand sangele provine din
hemoragii de pe sectoarele anterioare ale tubului digestiv (esofag, stomac, intestin
subtire);
-culoarea rosie - cand sangele provine din hemoragii de pe sectoarele
posterioare ale tubului digestiv (intestin gros);
-compozitia materiilor fecale: resturi alimentare, corpi straini (nisip, pamant, piatra,
dopuri, plastic, metale), paraziti (oua, larve, adulti), puroi, sange, mucus etc. Prezenta mucusului
da aspecte particulare materiilor fecale in functie de locul de provenienta al acestuia:
-fecale gleroase - cand materiile fecale sunt amestecate cu mucus (mucusul
provine de la intestinul subtire);
-fecale coafate - cand mucusul se gaseste la suprafata materiilor fecale
(mucusul provine de la nivelul colonului);
-uneori mucusul se elimina fara materii fecale (false membrane).
4.3.5.3. Exploratia rectala

Acest examen se poate face prin:
-palpatie rectala (la animalele mari) - prin introducerea mainii in rect, eliminarea
materiilor fecale si examinarea mucoasei rectului si colonului;
-tuseul rectal (la animalele mici) - cu ajutorul unui deget se face examenul mucoase
rectale;
-rectoscopie - endoscopia rectului.
Cand se face examinarea organelor si tesuturilor din jurul rectului sau colonului (situate
in cavitatea pelvina si abdomen) tehnica se numeste palpatie (tuseu) transrectala.
Exploratia rectala ne poate oferi date referitoare la sfincterul anal (tonus crescut - spasm,
tonus scazut - paralizie), mucoasa rectala si a colonului, temperatura si sensibilitatea locala,
prezenta sau absenta materiilor fecale, prezenta de formatiuni tumorale, rupturi ale peretilor. Dupa
efectuarea exploratiei rectale pe deget sau pe brat pot fi prezente depuneri de mucus, sange, puroi,
false membrane, aspect care poarta numele de semnul bratului/degetului.
4.4. SEMIOLOGIA FICATULUI SI PANCREASULUI
4.4.1. Ficatul
Glanda digestiva situata retrodiafragmatic, ficatul este alcatuit din mai multi lobi in
functie de specie (drept, patrat, stang, caudal), acoperit de o seroasa peritoneala si o capsula
fibroasa (Glisson), traversat de vena cava posterioara, vena porta, artera hepatica si canalul
hepatic.
Parenchimul hepatic - este format din lobuii hepatici (cu cordoane de hepatocite)
strabatuti de artere, vene, capilare si canalicule biliare, la nivelul carora se realizeaza toate functiile
hepatice.
Sistemul canalicular - este format din cai biliare intrahepatice (intercelulare, perilobulare
si interlobulare) si cai biliare extrahepatice - canalele biliare formate prin unirea mai multor cai
interlobulare, canalul hepatic, vezica biliara cu canalul cistic si canalul coledoc care se varsa in
duoden la nivelul papilei duodenale (ampula Vater) prevazuta cu un sfincter (sfincterul Oddi).
Singura specie care nu are vezica biliara este calul.
in celula hepatica (hepatocit) se gasesc:
-enzime hepatice:
-LDH (lacticodehidrogenaza, lactatdehidrogenaza);
-transaminaze (aminotransferaze):
-TGP = GPT = SGPT= ASAT (glutamat-piruvat-transaminaza); -TGO =
GOT = SGOT = ALAT (glutamat-oxalacetat-transaminaza);
-FA (fosfataza alcalina);
-colinesteraza;
-LAP (leucin-amino-peptidaza);
-CPK (creatin-fosfo-kinaza, creatinkinaza);
-aldolaza; omitin-carbami I-transferaza;
-y-GT (gama-glutamiLtransferaza, transpeptidaza);
-citocromoxidaza etc.;
-colesterol, grasimi neutre, fosfatide, acizi grasi, pigmenti (bilirubina, hepato- siderina),
glicogen (forma de depozitare a glucozei) etc.
Toate aceste componente contribuie la realizarea functiilor hepatice si anume:
-productia de bila;
-metabolism (protidic, lipidic, glucidic, enzimatic, vitaminic, mineral);
-sinteza unor proteine plasmatice (protrombina, fibrinogen);
-excretia de pigmenti biliari, colesterol, uree;
-depozit de vitamine, hormoni, glicogen, enzime si sange.
Tinand cont de complexitatea si intensitatea functiilor hepatice, la acest nivel, inevitabil,
are loc si o distrugere insemnata de hepatocite, distrugere care este anihilata de capacitatea mare
de regenerare a tesutului hepatic (acesta se poate reface chiar daca este distrus in proportie de 70
%, cu conditia ca factorul distructiv sa-si inceteze actiunea nefasta - infectii specifice, toxine etc.).
Ficatul se examineaza fizic prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie) si speciale
(examen radiologie - radiografiere, scintigrafiere, colangiografiere, colecistografiere;
hepatocenteza urmata de examinarea histologica a tesutului recoltat; ecografierea; laparatomia)
precum si functional (teste ale activitatii hepatice).
Examinarea fizica si aspectele semiologice:

-inspectia - ofera semne directe si indirecte hepatice:
-semne directe - deformari in hipocondrul drept (hepatomegalie);
-semne indirecte - colica si icterul hepatic, pruritul cutanat, modificari ale
apetitului, materiilor fecale, prezenta ascitei, a reflexelor viscero-cutanate;
-palpatia - posibila numai la animalele mici, permite stabilirea pozitiei, formei, consistentei si
sensibilitatii hepatice. Sensibilitatea hepatica este evidenta in procese inflamatorii: hepatite (inflamatii
ale ficatului), angiocolite = colangite (inflamatii ale cailor biliare extrahepatice), colecistite (inflamatii
ale vezicii biliare), angiocolecistite (inflamatii ale cailor si vezicii biliare) precum si in colelitiaza =
litiaza la nivelul canalelor biliare si in vezica biliara (colecistolitiaza);
-percutia - pe partea dreapta a abdomenului permite stabilirea sonului de percutie (mat) si a
ariei de percutie, arie care se poate mari in hepatopatii (congestii, tumori, echinococoza etc.);
-examinarea radiologica la animalele mici se face prin:
-radiografiere - urmarindu-se marimea, forma si gradul de radioabsorbtie hepatica;
-scintigrafiere - cu caracter experimental la caine;
-colangiografiere (angiocolegrafia) - permite examinarea cu substante de contrast
artificial (ex. Odiston) a canalelor biliare intra- si extrahepatice, prin administrare intravenoasa
sau orala;
-colecistografiere - permite stabilirea formei, pozitiei, motilitatii si continutului
vezicii biliare;
-ecografierea - permite evidentierea dimensiuniulor, ecodensitatii lobilor hepatici, a
continutului vezicii biliare etc.;
-hepatocenteza - cu recoltarea unei cantitati mici de parenchim hepatic, oferind posibilitatea
examinarii histologice a acestuia si stabilirea diagnosticului in caz de hepatite, ciroze, distrofii, tumori
hepatice;
-laparatomia - utilizata in extremis permite examinarea directa a ficatului (forma, marime,
pozitie, culoare) dar si interventia asupra acestuia daca este nevoie (rupturi hepatice, litiaza etc.).
Examinarea functionala si aspectele semiologice:
Examinarea functionala permite testarea a patru grupe mari de functii hepatice:
a. Testarea functiei biliare (de producere si eliminare in duoden a bilei), presupune
utilizarea de teste pentru determinarea:
-colemiei - prezenta pigmentilor biliari in sange:
-hipercolemie - cresterea cantitatii;
-hipocolemie - scaderea cantitatii;
-acolie - lipsa bilei;
-bilirubinemia - prezenta bilirubinei in sange;
-coluriei - prezenta pigmentilor biliari in urina:
-hipercolurie - cresterea cantitatii;
-hipocolurie - scaderea cantitatii;
-colalemiei (cholalemiei) - prezenta sarurilor biliare in sange: -hipercolalemie - cresterea
cantitatii;
-colaluriei (cholaluriei) - prezenta sarurilor biliare in urina: -hipercolalurie - cresterea
cantitatii;
-pigmentilor si sarurilor biliare din materiile fecale.
b. Testarea functiei celulei hepatice in metabolism:
-testarea participarii ficatului la metabolismul proteinelor.
Holoproteinogeneza presupune producerea de proteine proprii fiecarui organism animal,
dintre care enumeram:
-albuminele (albuminemia);
-globulinele (globulinemia): a-globulinemie, p-globulinemie, y-globulinemie;
-fibrinogenul - fibrinogenemia (factorul I al coagularii);
-protrombina - protrombinemia (factorul II al coagularii).
Pentru toate aceste tipuri de proteine se pot utiliza teste pentru evidentierea
disproteinemiilor (cresterea sau scaderea unei categorii proteice plasmatice). Uneori intereseaza
proteinemia totala, alteori numai anumite fractiuni proteice serice.
-testarea participarii ficatului la metabolismul lipidelor, prin dozarea colesterolului si a
corpilor cetonici din sange si urina;
-testarea participarii ficatului la metabolismul glucidelor:
-glicogenogeneza - producerea glicogenului;
-glicogenoliza - transformarea glicogenului in glucoza, procese care in cazul unor
modificari hepatice si nu numai, presupun aparitia hiper-glicemiei, hipoglicemiei,
cetonemiei, cetonuriei, glicozuriei etc.;
-testarea participarii ficatului la metabolismul apei.
c. Testarea citolizei hepatice (diagnosticul enzimatic)
Periodic celulele hepatice uzate sunt distruse (citoliza hepatica) eliberand in sange
echipamentul enzimatic si fierul continut. In anumite situatii numarul de celule lizate creste (in
hepatite etc.) ceea ce presupune si cresterea cantitatii unor enzime (GOT, GPT, FA, aldolaza etc.)
si a fierului (sideremia) la nivelul sangelui. in insuficientele hepatice grave modificarile enzimatice
sunt insotite si de scaderea temperaturii generale corporale.
d. Testarea functiei de epurare plasmatica (antitoxica)
Aceasta testare permite verificarea capacitatii de epurare (purificare) a plasmei de catre
ficat, de unele substante toxice, iar proba aplicata se numeste clearance (coeficientul de epurare
sanguina sau plasmatica) sau cromodiagnostic - proba putandu-se aplica si pentru verificarea
functionalitatii renale. Testul consta in masurarea timpului necesar pentru eliminarea unei substante
cunoscute (ex. brom- sulfaleina, rosu de Congo, rosu bengal etc.) din plasma sanguina care trece
obligatoriu pe la nivelul ficatului, iar aprecierea se face in functie de eliminarea substantei cunoscute
(cromoexcretie) prin bila si cat din aceasta substanta ramane in sange si ficat (cromopexie).
Remanenta colorantului mai mult de 45 minute in plasma (ser) este un indiciu al intoxicatiilor,
leziunilor parenchimatoase hepatice, tumorilor hepatice, leptospirozei etc.
Pentru stabilirea diagnosticului in bolile hepatice este nevoie de utilizarea concomitenta a
mai multor teste hepatice, teste care se vor repeta obligatoriu pentru stabilirea evolutiei afectiunii
hepatice.
Din punct de vedere clinic disfunctiile hepatice se prezinta in principal prin insuficienta
hepatica si sindroamele extrahepatice.
-insuficienta hepatica - presupune alterarea functiilor ficatului, care se exprima clinic prin:
-sindromul de autointoxicatie (intoxicatie endogena);
-sindromul hemoragipar;
-sindromul carential.
Insuficienta hepatica se intalneste in hepatite, ciroze, neoplasme etc. -sindroamele
extrahepatice (canaliculare) - se exprima in general prin icter, care este generat de doua cauze:
-obstructii (calculoza = litiaza canaliculara, paraziti, tumori, spasme, traumatisme
etc.) - la nivelul canalelor biliare sau vezicii biliare, iar bila nu se mai revarsa in duoden ci
trece in sange, pigmentii biliari colorand in galben pielea si mucoasele;
-toxiinfectii (hepato-celular) - cand are loc o hiperproductie de bila, datorita
proceselor inflamatorii acute (hepatite virale etc.).
4.4.2. Pancreasul
Structura tubulo-acinoasa formata din lobuli cu doua tipuri de glande: -glande exocrine
(acini serosi) - producatoare de suc pancreatic care contine enzime cu rol in digestie:
-proteolitice (tripsina avand ca precursor tripsinogenul, chimotripsina) si care
hidrolizeaza polipeptidele;
-lipolitice (lipaza pancreatica) - scindeaza gliceridele in acizi grasi si glicerol;
-amilolitice (amilaza pancreatica) - scindeaza amidonul in maltoza si dextrine;
-maltozolitice (maltaza pancreatica) - hidrolizeaza maltoza;
-glande endocrine (insulele Langerhans) - producatoare de hormon pancreatic, respectiv
insulina.
Examinarea fizica a pancreasului se poate realiza prin metode generale (inspectie si
palpatie) si metode speciale (examen radiologie, ecografiere, laparatomie) indeosebi la animalele
mici:
-inspectia - semne indirecte: modificari ale apetitului, defecarii, materiilor fecale, colica
pancreatica etc.;
-palpatia - prezenta sensibilitatii dureroase (in pancreatite), marirea in volum (in tumori,
abcese pancreatice etc.);
-examinarea radiologica - dupa pneumoperitoneu;
-laparatomia exploratoare - permite examinarea directa a glandei (marime, forma, culoare,
pozitie).
Examinarea functionala:
-functia exocrina:
-dozarea enzimelor pancreatice implicate in digestie la nivelul duodenului
(recoltarea sucului pancreatic se face prin sondaj duodenal);
-tabloul clinic al disfunctiei exocrine - apetit, materii fecale, stare generala, colica,
febra, diaree sau constipatie etc.;
-examene de laborator - din fecale, sange, urina si alte explorari functionale (proba
nucleilor etc.);
-functia endocrina - dozarea insulinei si a glucozei din sange si urina.
Din punct de vedere clinic la pancreas intalnim:
-sindromul de insuficienta pancreatica;
-sindromul de pancreatita acuta si cronica;
-sindromul de compresiune - produs de organele vecine pe pancreas; -cancerul de
pancreas la caine;
-sindroame endocrine:
-hiperglicemic (diabet zaharat) - dat de lipsa insulinei;
-hipoglicemic (inanitie, foame permanenta) - dat de hipersecretia de insuiina.
5. SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Aparatul respirator este format din cai respiratorii (cavitati nazale, faringe, laringe, trahee,
2 bronhii) si pulmoni, cu rol in respiratia externa (inspiratie si expiratie) si cea interna (hematoza),
precum si in reglarea temperaturii corporale.
Acesta se examineaza:
-functional - punandu-se in evidenta simptoamele generale si simptoamele de organ;
-fizic - atat caile respiratorii prepectorale (pretoracale), cat si zona toraco- pleuro-
pulmonara, prin metode generale si speciale.
5.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR
Aceasta examinare permite evidentierea unor modificari la nivelul functiilor aparatului

respirator (ex. respiratia suflanta, horcaitoare etc.) sau aparitia de semne noi, care nu exista in conditii
normale (ex. tuse, stranut etc.) modificari care vor fi analizate in continuare.
5.1.1. Simptoame generale care pot fi prezente in unele afectiuni respiratorii (in special
la nivel pulmonar):
-febra:
-subfebrilitate (febra usoara) - prezenta in tuberculoza, pneumoconioze;
-febra continua (in platou) - in pneumonia lobara (franca) a calului;
-febra remitenta (in dinti de fierastrau) - in bronhopneumonia bovinelor (lobulara)
dar si in nefrite;
-febra atipica - in abcese cu localizare pulmonara;
-slabire progresiva
-transpiratii si tremuraturi musculare (frisoane)
-reducerea randamentului productiv si a capacitatii de efort (oboseala precoce).
90 SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
5.1.2. Simptoame la nivelul segmentelor aparatului respirator (de organ)
5.1.2.1, Zgomote respiratorii receptionate la distanta de animal'.

-stranutul - expulzare zgomotoasa a aerului pe nas si pe gura - simptom specific
afectiunilor de la nivelul nasului (finite, secretii, paraziti, praf);
-sforaitul (fornaitul) - expulzare a aerului insotita de un zgomot cu tonalitate joasa,
intalnit numai la cal, este corespondentul stranutului la celelalte specii;
-oftatul (suspinul) - expiratie suflanta, sonora, prelungita, apare in pleurite,
meningoencefalite, fracturi costale, afectiuni digestive sau de placere - in special la bovine;
-geamatul (gematul) - prezent la animalele satule cand stau culcat sau in colici, pleurite,
bronhopneumonii, reticulo-pericardite;
-suflul labial - zgomot suflant insotit de proeminarea buzelor (respiratia se face prin
cavitatea bucala) si apare dupa efort, in dispnee etc.;
-respiratia suflanta - apare la nivelul narilor, datorita ingustarii acestora sau a cavitatilor
nazale (la porc si caine);
-respiratia sforaitoare - zgomot asemanator sforaitului, prezent in stenoze mari ale
cailor respiratorii (nas, laringe, trahee, bronhii);
-respiratia horcaitoare (stertoroasa) - apare in coma si agonie, iar zgomotul specific
(horcait) este produs de ptezenta secretiilor. Cand secretiile se usuca si formeaza false
membrane, zgomotul care apare la trecerea coloanei de aer este asemanator miscarii unui drapel
(zgomot de fald sau de drapel);
-respiratia ralanta - zgomotul apare in urma spargerii bulelor de gaz din secretiile de pe
caile respiratorii;
-comajul (stridorul) - zgomot ascutit (suierat) produs de trecerea coloanei de aer prin
ingustari ale cailor respiratorii, consecutive unor procese inflamatorii sau tumorale:
-dupa timpul respirator comajul poate fi inspirator, expirator si mixt; -dupa
locul unde ia nastere, comajul poate fi:
-nazal - prezent in ambii timpi respiratori;
-laringian (comaj adevarat) - specific si frecvent la caii de curse in
urma efortului, cand in urma miscarilor pulsatorii ale carjei aortice se produce
desirarea sau ruperea nervului recurent si deci paralizia corzilor vocale sau in
stenoze cu diferite cauze (edem, tumori, corpi straini, paraziti, fracturi ale
cartilajelor laringiene);
-traheal - este mixt;
-bronhie - in bronhiile mari;
-zgomotele vocale - difera in functie de specie, prezenta lor presupunand
functionalitatea normala a laringelui, in timp ce modificarile vocii sunt determinate de afectiuni
laringiene. Lipsa vocii (afonia) apare in afectiuni grave laringiene;
-sughitul - inspiratie puternica, scurta, sonora, produsa in urma contractiei clonice a
diafragmei si vibrarea puternica a corzilor vocale;
-tusea - expiratie puternica, violenta si sonora, cu deschiderea fortata a glotei si care se
poate clasifica astfel:
SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR 91
—.— ---------------------------------------- _ ......... - ------- ---- ------------------------------------
--- --
-dupa origine:
-respiratorie - ca rezultat al excitarii pneumo-gastricului la diferite etaje
(faringe, laringe, trahee, bronhii, alveole, pleura, mediastin);
-periferica - ca rezultat al excitatiilor extrarespiratorii (uter, stomac,
intestin, peritoneu, urechea medie);
-centrala - ca rezultat al excitarii centrului tusigen din bulb; -dupa
exprimare: spontana sau provocata (prin palparea laringelui sau a traheii);
-dupa frecventa:
-tuse unica (accidentala) - cand o data cu tusea se elimina si corpul strain
care a provocat-o (praf);
-tuse repetata (frecventa) - rara (in boli cronice), deasa sau permanenta (in
inflamatii acute);
-dupa ritm:
-tuse simpla - o singura explozie;
-tuse chintoasa (in accese, in salve) - mai multe explozii grupate;
-dupa intensitate:
-tuse puternica (plina, exploziva, mare);
-tuse slaba (goala, afona, mica, avortata);
-tuse cu rapel (cu repetitie, latratoare) - cand dupa tuse urmeaza o
inspiratie zgomotoasa;
-dupa tonalitate:
-tuse inalta (ascutita);
-tuse joasa (grava);
-dupa timbru:
-tuse uscata (seaca) - numai explozia;
-tuse umeda (grasa, expectoranta) - cand o data cu tusea se elimina si
secretiile de pe caile respiratorii;
-tuse ragusita (voalata) - cand sunt afectate si corzile vocale; -dupa
durata:
-tuse scurta - in pleurite;
-tuse lunga - in afectiuni nedureroase;
-dupa asocierea cu alte manifestari:
-tuse dureroasa (asociata cu durere);
-tuse emetizanta (asociata cu voma) - la caine.
5.1.2.2. Durerea la nivelul aparatului respirator este exteriorizata de catre animal prin
modificari ale faciesului, atitudinii, jena a miscarilor respiratorii, sensibilitate dureroasa la palpare
etc.
-Durerea cailor respiratorii anterioare (faringe, laringe, trahee) se traduce prin pozitia
ortopneica, imobilitate a capului si gatului, facies ingrijorat, dispnee, reactii de aparare la atingerea
segmentelor respiratorii afectate.
-Durerea toracica (pleurcdinia) apare in afectiuni la nivelul peretelui costal, pleurei si
mediastinului si se exprima prin tuse avortata, cifoza, indepartarea olecranelor de torace, asimetrie
toracica si respiratorie, reactii de aparare la palparea toracelui etc.
5.1.23. Dispneea (respiratia grea) se caracterizeaza prin modificarea frecventei, ritmului,

amplitudinii, duratei si tipului respirator si se exprima clinic prin cianoza la piele si mucoase, pozitie
ortopneica, facies speriat, titubari si prabusiri ale animalului.
Respiratia normala se numeste eupnee, iar modificarea acesteia dispnee. Dispneea se poate
clasifica:
-dupa frecventa:
-tahipnee (polipnee) - respiratie frecventa, care apare in pneumonii, caverne
pulmonare, tumori, atelectazii pulmonare, colici, febra, insuficienta cardio-circulatorie,
anemii etc.;
-bradipnee (oligopnee) - respiratie rara, care apare in stenoze ale cailor respiratorii,
intoxicatii, meningoencefalite, coma etc.;
-apnee - oprirea respiratiei pe o perioada de timp;
-dupa ritm:
-respiratia subresotanta presupune prelungirea expiratiei si efectuarea ei in doi timpi,
datorita oboselii prin suprasolicitare a diafragmei. Contractia si decontractia diafragmei se
face brusc producand subresoul diafragmatic si subresoul abdominal:
-subresoul diafragmatic - presupune intinderea brusca a corzii flancului la
sfarsitul inspiratiei, datorita decontractiei bruste a diafragmei si revenirea rapida a
viscerelor abdominale in zona anterioara abdominala (cand diafragma a obosit);
-subresoul abdominal - presupune tot intinderea brusca a corzii flancului,
dar la sfarsitul expiratiei, fiind produsa de decontractia brusca a musculaturii
abdominale (aceasta presupune paralizia diafragmei si oboseala musculaturii
abdominale). in acest moment viscerele lovesc peretele abdominal, intrerupand
expiratia in doua faze, respiratie dicrota (in doi timpi);
-respiratia sacadata (etajata) - respiratie in mai multi timpi, prezenta in pleurite,
pneumotorax; '
-dupa amplitudine:
-superficiala (mica) - in pleurite, pleurodinie, diafragmatite; -profunda (ampla) -
dupa efort, in unele afectiuni pulmonare; -asimetrica - dismetrie respiratorie a unui
hemitorace fata de celalalt (in pleurite, colectii pleurale, afectiuni pulmonare unilaterale);
-dupa durata:
-continua sau discontinua - pe un anumit interval de timp;
-paroxistica - fara o cauza precisa; ' ■
-dupa tipul respirator:
-normal, la animale tipul respirator este costo-abdominal;
— ----------- ---------------------- ■ ‘ ’ - - - . .... . ‘ ■ ----
-respiratia toracica - apare in afectiuni la diafragma si abdomen;

-respiratia abdominala - apare in emfizem pulmonar, atelectazie pulmonara;
-respiratia discordanta - miscari abdominale in contratimp cu cele toracale, apar in
paralizia diafragmei, hernii diafragmatice, pleurezii; -dupa timpul respiratiei - dispnee
inspiratorie, expiratorie, mixta;
-dispneea complexa, cu caracter particular:
-respiratia Kussmaul (ampla si rara) - cu patru faze (inspiratie profunda, brusca si
zgomotoasa, pauza scurta, expiratie prelungita si profunda, pauza mare) - prezenta
in diabet, insuficienta renala, coma, stari agonice;
-respiratia Cheyne-Stokes (periodica) - respiratie accelerata, urmata de o reducere
a acesteia, apoi o apnee prelungita - prezenta in afectiuni circulatorii, cerebrale etc.;
-respiratia Biot (meningiana) - miscari respiratorii normale urmate de o perioada de
apnee, apare in encefalite, meningite etc.
Dispneea este produsa de cauze care impiedica schimbul de gaze (hematoza) la nivelul
aparatului respirator, cum ar fi:
-afectiunile respiratorii de tipul starilor asmatiforme (hipersecretie bronhica, bronhospasm,
laringospasm);
-afectiunile cardio-circulatorii - care duc la reducerea oxigenarii tesuturilor (starile
hipoxice).
5.1.2.4. Aerul expirat - se apreciaza la nivelul narilor, unde se urmareste prezenta (pe una
sau ambele nari), frecventa, intensitatea, temperatura si mirosul acestuia:
-prezenta - numai pe una din nari a aerului expirat, cand cealalta nara sau cavitate nazala
este obstinata (secretii, inflamatii, vegetatii, tumori etc.);
-frecventa - crescuta in tahipnee, redusa in bradipnee sau absenta in apnee (moarte clinica)
sau cand respiratia se face numai pe gura;
-intensitatea - crescuta in dispnee, scazuta in respiratia superficiala;
-temperatura - crescuta in hipertermie generalizata sau numai la aparatul respirator, scazuta
in hipotermie generalizata, colaps circulator etc.;
-mirosul - semn valoros al examinarii aerului expirat:
-miros normal - inodor sau usor fad;
-miros modificat:
-aromat (dulceag, de acetona) - in cetonemii, ascaridoza;
-de carie - in gangrene osoase si carii dentare; -putrid (fetid, ichoros) - in
gangrene pulmonare; -de urina (amoniac) - in sindromul uremie.
5.1.2.5. Jetajul - presupune eliminarea pe la nivelul narilor a unor produse (secretii, puroi,
sange, alimente etc.) cu origine foarte diferita. Jetajul sero-mucos si in cantitate mica apare la toate
animalele dupa efort, iar la bovine permanent, fiind considerat normal.
in conditii patologice, jetajul apare:
-brusc (in iritatii ale cailor respiratorii), intermitent (din colectii de pe caile aeriene sau de la
pulmoni - bronsectazii, caverne) sau continuu (in inflamatii ale cailor respiratorii);
-in urma tusei (din colectiile cailor respiratorii profunde), la aplecarea capului (cand provine
din sinusurile maxilare), in timpul deglutitiei sau prin palparea pungilor guturale la cabaline (cand
provine din empiemul pungilor guturale);
-unilateral (in afectiuni ale unei nari sau obstructia celeilalte) sau bilateral (in afectiuni
nazale bilaterale sau la nivelul segmentelor postfaringiene);
-in cantitate mica (in inflamatii usoare - catarale) sau in cantitate mare (in boli exudative -
rinite, sinuzite, bronhopneumonii, edem pulmonar sau de la nivelul colectiilor pulmonare).
Dupa compozitie jetajul poate fi:
-seros - in edemul pulmonar;
-mucos - in inflamatii catarale;
-sero-mucos - filant si transparent, uneori alb-galbui;
-purulent - de culoare galben-verzui, in inflamatii bacteriene;
-gangrenos - de culoare cenusiu-verzui, brun sau negricios;
-alimentar - din esofag (datorita disfagiei faringiene si esofagiene, falsei vome) sau stomac
(in urma vomei);
-hemoragie (sanguinolent): ,
-scurgerea sangelui sub forma de picatura (epistaxis) sau de jet (rinoragie);
-hemoptizia (amestec de saliva - sputa si sange) care are la baza hemoragia
pulmonara (pneumoragia).
Examinarea microscopica a jetajului se poate face direct pe lama (pentru eritrocite, leucocite,
bacterii, paraziti, oua de paraziti, ciuperci etc.) sau prin insamantari pentru examinarea bacteriologica.
5.1.2.6. Expectoratia (ex pectore - din piept) - presupune eliminarea secretiilor

(expectoratului) de la nivelul cailor aeriene profunde sau de la nivelul colectiilor pulmonare, pana la
nivelul faringelui, de unde acestea pot fi deglutite sau eliminate pe gura (sputa) ori pe nas (jetaj).
Expectoratul poate fi recoltat de la nivelul faringelui sau prin punctie de ia trahee si examinat fizic,
biochimic, microscopic, bacteriologic, parazitologic, virusologie.
5.2. EXAMINAREA FIZICA A APARATULUI RESPIRATOR
5.2.1. Examinarea si semiologia cailor respiratorii (aeriene) pretoracale
Examinarea acestora se face pe segmente: nas si cavitati nazale, faringe, laringe, trahee,
eventual cele doua bronhii primare (principale). Aceste segmente au rol in respiratia externa
(inspiratie si expiratie), la nivelul lor aerul fiind incalzit (irigatie puternica cu sange a mucoasei),
saturat cu vapori de apa (prin glandele de la nivelul
mucoasei) si epurat de praf (prin celulele ciliate ale mucoasei) etc. Orice modificare de lunga durata
la aceste segmente presupune alterarea respiratiei interne (hematoza).
5.2.1.1. Nasul
Examinarea acestuia se poate face atat extern, prin metode generale (inspectie, palpatie,
percutie, ascultatie) si metode speciale (raclaj, sondaj, punctie, trepanatie, examen radiologie), cat si
intern, respectiv examinarea cavitatilor nazale prin metode generale (inspectia si palpatia mucoasei
nazale) si speciale (rinoscopie, sondaj, raclaj).
Aspectele semiologice externe se refera la modificarile de volum, forma, simetrie, prezenta
de zgomote, scurgeri, sensibilitate dureroasa, ca de exemplu: edeme, capul de hipopotam, deformari
osoase, devierea laterala a nasului (ratului) in rinita atrofica a porcului, depilatii, plagi, dermatite,
cicatrici, fistule, jetaj, zgomote receptionate de la distanta (comaj nazal, respiratie suflanta, stranut
etc.), prurit nazal, largirea sau ingustarea orificiilor nazale (narinelor), modificari ale sunetului normal
de percutie (sonor) si ale zgomotului normal la ascultatie (suflul nazal), modificari de structura osoasa
la examinarea radiologica etc.
Ca aspecte semiologice interne (la septumul nazal, cometii nazali, mucoasa pituitara -
respiratorie si olfactiva, nara falsa la cabaline) putem intalni: enantem, paliditate, culoarea icterica,
cianoza, hemoragii, ulcere, pustule, vegetatii (polipi), tumori, paraziti, inflamatii (rinite - corize =
guturai) etc. O data cu examinarea nasului se face si examinarea aerului expirat.
5.2.12. Sinusurile
in conditii normale, la animale se pot examina doar sinusurile frontale si maxilare (la cal,
maxilar superior si inferior) prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie) si metode
complementare (iluminare intranazala, cateterism, punctie, trepanatie, examen radiologie).
Aspecte semiologice: jetajul la aplecarea capului, sensibilitate dureroasa la palpatie in
sinuzita (inflamatia unui sinus) sau pansinuzita (inflamatia tuturor sinusurilor), deformari si matitate
in colectii, zone de radioabsorbtie la examinarea radiografica in sinuzite purulente etc.
5.2.1.3. Laringele
Situat in spatiul intermandibular si suspendat de baza craniului prin aparatul hioid, laringele
are rol de conduct aerofor si aparat fonator (prin corzile vocale).
Examinarea acestuia se poate face de la exterior (inspectie, palpatie, percutie, ascultatie,
examen radiologie) si intern (inspectie directa - la pasari, caine si pisica, laringoscopie, laringo-tomie,
sondaj).
Aspecte semiologice:
-inspectia - pozitia ortopneica cu capul in prelungirea gatului, alterarea sau lipsa vocii
(afonia) in laringite, tuse cu origine laringiana, comaj adevarat, dispnee in
stenoze laringiene. La inspectia directa se pun in evidenta congestii, false membrane, corpi straini,
tumori etc.;
-palpatia - deformari laringiene, modificari de pozitie (deplasare), sensibilitatea dureroasa,
provocarea tusei realizata foarte usor in inflamatii laringiene (laringite);
-percutia - normal son sonor, in edeme perilaringiene apare son mat;
-ascultatia - normal suflu laringian, atat inspirator cat si expirator, suflu care poate deveni
suierator, aspru si tare in stenoze, spasm, edem laringian. Prezenta exsudatului, sangelui, permit
receptionarea la ascuitatie a ralurilor laringiene, iar in cazul uscarii acestora si formarii falselor
membrane apare zgomotul de fald sau de drapel perceptibil chiar si la inspectie (in laringo-traheita
pseudomembranoasa);
-examinarea radiologica - evidentiaza corpii straini retinuti la nivelul componentelor
laringiene sau in tesuturile vecine, modificari de pozitie, volum, simetrie etc.
5.2.1.4. Traheea
Este un conduct aerofor cartilaginos format din inele traheale, fiind sistematizata din punct
de vedere anatomic intr-un segment cervical si altul toracic, aceasta dand posibilitatea examinarii
usoare a segmentului cervical atat de la exterior prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie,
ascuitatie) si speciale (iluminarea externa la pasari, examinarea radiologica), dar si de la interior, prin
sondaj, traheoscopie, traheotomie. ,
Aspecte semiologice: deformari pe zona de proiectie cervicala a traheii (in pasteureloza,
edeme de staza reci), devieri ale acesteia, tuse cu origine traheala, comaj traheal, sensibilitate
dureroasa in inflamati! (traheite), raluri traheale in prezenta secretiilor, prezenta corpilor straini la
examinarea radiologica, paraziti la examinarea externa prin iluminare, la pasari etc.
5.2.1.5. Bronhiile
Bronhiile primare, rezultate prin bifurcarea traheii deasupra cordului, patrund pe la nivelul
hilului in pulmon, continuandu-se cu arborele bronhie intrapulmonar. Acestea se examineaza numai
prin metode complementare: endoscopie (bronhoscopie) si examen radiologie, putandu-se evidentia
inflamatii (bronsite), dilatatii (bronsectazii), obstructii, miscari ale acestora (bronhoconstrictie si
bronhodilatatie).
5.2.2. Examinarea si semiologia pulmonara (toraco-pleuro-pulmonara)
Examinarea acestui segment format din torace, pleura, pulmon, mediastin, diafragma, cu rol
primordial in functia respiratorie, se face prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie,
ascuitatie) si metode speciale (bronhoscopie, examinarea radiologica, tomografie computerizata,
rezonanta magnetica nucleara, toracocenteza si examinarea lichidului de punctie).
Schimbul de gaze (hematoza) se face la nivelul pulmonului, care este acoperit de o seroasa
(pleura pulmonara) si alcatuit dintr-un tesut pulmonar cu doua componente:
-arborele bronhie intrapulmonar - constituit din bronhii cu diametrul din ce in ce mai mic,
rezultate in urma ramificatiilor dicotomice ale bronhiei primare si care in functie de localizare si
diametru se numesc: bronhii lobare, segmentare, interlobulare si intralobulare sau bronhiole (de
ordinul I - mari, de ordinul II -mijlocii si de ordinul III - mici, terminale), bronhiolele fiind lipsite de
schelet cartilaginos;
-lobulii pulmonari (cu bronhiole terminale si saci alveolari) - la nivelul carora se produce
hematoza (trecerea oxigenului din alveola in sange si a dioxidului de carbon din sange in alveola prin
difuziune, datorita diferentei de presiune). Numarul mare de alveole si faptul ca acestea au la baza o
membrana foarte elastica, da posibili-tatea maririi foarte mult a pulmonului in timpul respiratiei si
deci o suprafata mare de schimb intre aerul alveolar si sangele capilar prin intermediul peretelui
alveolar.
Examinarea toraco-pleuro-pulmonara trebuie facuta cu multa atentie, complet si interpretata
diferentiat, tinand cont de faptul ca o modificare pe aceasta zona poate fi produsa de oricare din
componentele segmentului toracic (perete toracic, cavitate pleurala, pleura, mediastin, diafragma,
pulmon).
5.2.2.1. Inspectia toracelui
Prin inspectie se urmareste conformatia toracelui si miscarile toracice (respiratorii):

-conformatia toracelui ne ofera date referitoare la dimensiune, forma, simetrie si aspecte
locale ale peretelui toracic. Ca aspecte semiologice mai importante, putem intalni:
-dilatatia simetrica (torace in butoi) - in emfizem pulmonar cronic, pleurezii mici
(inflamatii exudative ale pleurei);
-torace si abdomen in butoi;
-reducerea diametrului transversal (torace plat, ingust, rahitic) - in rahitism,
osteofibroza;
-asimetria toracica - consecutiv deformarii unui hemitorace, in colectii pleurale
unilaterale, pneumotorax unilateral etc.;
-deformari localizate:
-bombarile - prezente in edeme, hematoame, abcese, tumori, fracturi,
calusuri costale etc. Cand aceste bombari au aspect de margele si se constata la
nivelul jonctiunilor condro-costale la tineret se numesc matanii, fiind intalnite in
rahitism;
-tirajul (tirer - a trage) - reprezinta o infundate a spatiilor intercostale, care
sunt aspirate in dispnee (tiraj intercostal) sau o depresiune toracica localizata, in
urma fracturilor costale;
-miscarile toracice (respiratorii) se apreciaza in ceea ce priveste frecventa, ritmul,
amplitudinea, durata inspiratiei si expiratiei si tipul respirator.
Principalele aspecte semiologice se refera la:
-frecventa: tahipnee, bradipnee, apnee.
-ritm:
-respiratia subresotanta (expiratia dicrota, in doi timpi) la cal si caine: -subresoul
diafragmatic;
-subresoul abdominal;
-respiratia sacadata (etajata) - in mai multi timpi;
Aceste respiratii insotesc frecvent sindromul de tignafes din care face parte si emfizemul
pulmonar cronic (alveolar si interstitial), care presupune inlocuirea tesutului elastic din membrana
bazala alveolara sau din tesutul interstitial cu tesut conjunctiv neelastic, tesut care in timpul respiratiei
se rupe producand raluri crepitante uscate. Emfizemul evolueaza afebril si este intalnit la animalele
batrane sau consecutiv unor boli pulmonare specifice. Respiratia sacadata poate fi intalnita si in
pleurite, pneumotorax.
-dispneea particulara: Kussmaul, Cheyne-Stokes, Biot;
-amplitudine:
-miscari superficiale (mici) - in pleurite, fracturi costale;
-miscari profunde (ample, mari) - in dispnee;
-miscari asimetrice, ample pe un hemitorace si superficiale pe celalalt, in afectiuni
toracice unilaterale;
-durata inspiratiei si expiratiei:
-prelungirea inspiratiei sau expiratiei - in stenoze ale cailor aeriene, in diafragmatita
etc.;
-scurtarea inspiratiei sau expiratiei - consecutiv afectiunilor dureroase;
-tipul respirator:
-normal la animale este costo-abdominal cu predominare costala la caine si cal si
abdominala la rumegatoare;
-modificat poate fi:
-respiratia toracica (costala) - apare in afectiuni abdominale (peritonita,
ascita, tumori abdominale etc.);
-respiratia abdominala - prezenta in afectiunile toracice (emfizem
pulmonar, atelectazie pulmonara), tetanos etc.;
-respiratia discordanta.
5.2.2.2. Palpatia toracelui
Prin palpatie se inregistreaza putine modificari la nivelul toracelui dintre care exemplificam:
-temperatura crescuta -‘in afectiuni pulmonare, ale peretelui toracic sau la alte organe;
-sensibilitatea tactila - vibratii (freamate) ale peretelui toracic in afectiuni pleurale, cand sunt
prezente raluri bronhice, cand animalul geme etc.;
-forma si aspectul suprafetei toracelui (coaste si tesuturi moi) - deformari date de matanii,
fracturi, calusuri, tumori;
-consistenta - este data de modificarile peretelui toracic (abcese, flegmoane, emfizem
subcutanat etc.);
-sensibilitatea profunda dureroasa (pleurodinia) - prezenta in cazul fracturilor costale,
pleuritelor, pleureziilor sau reflectata de la nivelul organelor abdominale.
5.2.2.3 Percutia toracelui
Tehnica se poate aplica direct, pe structura osoasa, pentru evidentierea sensibilitatii

dureroase periostale costale sau indirect, pe spatiul intercostal, pentru stabilirea sonului de percutie si
a ariei de percutie pulmonara (normale sau modificate).
Sonul pulmonar-.
-sonul pulmonar normal - este clar (sonor), cu timbru timpanic la animalele de talie mica si
cu timbru atimpanic la animalele de talie mare (vezi si partea generala - percutia);
-sonul pulmonar modificat - poate fi evidentiat cand modificarile pulmonare sunt localizate
in zona corticala:
Matitatea pe aria de percutie pulmonara apare in:
-ingrosari localizate ale peretelui toracic (tumori, edeme) sau generalizate (ingrasare
la taurine si suine);
-modificari ale pleurei si spatiului interpleural:
-inflamatia si ingrosarea pleurei (pahipleurita);
-inflamatia exudativa a pleurei (pleurezia seroasa ) - cu exudat in cavitatea
pleurala;
-inflamatia fibrinoasa a pleurei (pleurezia fibrinoasa);
-inflamatia purulenta a pleurei (pleurezia purulenta)(piotorax);
-hemotorax (hematotorax) - sange in cavitatea pleurala;
-hidrotorax - transsudat (lichid neinflamator) in cantitate mica, in cavitatea
pleurala;
-hernii ale organelor digestive prin diafragma (stomac, anse); -densificari ale
parenchimului pulmonar (cel mai frecvent) - cand aerul din pulmon este inlocuit cu puroi,
lichid, fibrina, tesut conjunctiv, tesut de neoformatie, asa cum se intampla in pneumonii,
bronhopneumonii, chisti, edeme, tumori pulmonare.
Inflamatiile pulmonului se numesc pneumonii (bronhopneumonii) si in functie de intindere,
modificare si specie pot fi:
-lobare (pneumonia franca, mare, intinsa) - care cuprinde un lob pulmonar, fiind
intalnita in special la cal si caine si evolueaza in mai multe faze:
-faza congestiva - cu exces de sange capilar si son timpanic la percutie;
-faza de hepatizatie rosie si apoi de hepatizatie cenusie - caracterizate de
bloc pulmonar, matitate la percutie si suflu tubar la ascuitatie;
-faza de rezolutie - de vindecare;
-lobulare (bronhopneumonia, pneumonia catarala, mica) - pneumonia unei bronhii
si a tesutului pulmonar aferent, intalnita la bovine, fiind caracterizata de submatitate la
percutie;
-interstitiale - scleroza tesutului interstitial pulmonar si obtinerea de submatitate la
percutie;
] 00 SEMIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
-purulente - la percutie se receptioneaza matitate cand este prezent continutul
purulent si hipersonoritate cand abcesul pulmonar s-a vidat prin tuse;
-gangrenoase - la percutie matitate permanenta.
Matitatea absoluta (hidrica) - prezenta in cazul acumularilor mari de lichid in zona ventrala,
a caror limita dorsala este intotdeauna paralela cu solul. Frecvent deasupra acestei limite, separata
printr-o portiune ingusta de submatitate, se evidentiaza o banda de hipersonoritate (fenomenul de
skodism). Skodismul se poate intalni si in jurul densificarilor pulmonare si este dat de activitatea
compensatorie a parenchimului pulmonar (emfizem vicariant).
Termenul de hidrotorax este utilizat cand lichidul din colectie este neinflamator (transsudat)
sau este vorba chiar de limfa. Pentru celelalte colectii se foloseste terminologia specifica: hemotorax,
piotorax, chilotorax (chil consecutiv rupturii canalului toracic).
Submatitatea - apare cand densificarile pulmonare sunt mici sau cand cantitatea de lichid
din spatiul pleural este foarte mica.
Hipersonoritatea - este prezenta la animalele slabe, de asemenea in emfizemul pulmonar,
caverne mari, pneumotorax unilateral (gaz intre foitele pleurale). Pneumotoraxul produce colabarea
(atelectazia) pulmonului = retractarea pulmonului la nivelul hilului. Pneumotoraxul bilateral produce
in scurt timp moartea animalului. Atelectazia pulmonara poate sa apara si in urma obstructiei unei
bronhii primare sau datorita presiunii lichidului din cavitatea pleurala.
Hipersonoritatea cu timbrul metalic (sonul metalic) este data de prezenta gazului sub
tensiune la nivelul unor cavitati cu diametrul mai mare de 5 cm, dar cu localizare corticala (caverne
mari, bronsectazii, pneumotorax).
Sonul de oala sparta - se realizeaza cand peste sunetul de baza se adauga o vibratie
suplimentara, cum este cazul cavernelor care comunica cu o bronhie sau in cazul emfizemului
subcutanat, cu posibilitatea deplasarii aerului sub piele.
Sonul sonor atimpanic, patologic cand este prezent la animalele de talie mica.
Sonul sonor timpanic, patologic cand este prezent la animalele de talie mare.
Aria de percutie pulmonara'.
-aria de percutie pulmonara normala - este suprafata din torace pe care se obtine la percutie
son pulmonar normal. Aceasta are forma triunghiulara, cu anumite particularitati in functie de specie;
-aria de percutie pulmonara modificata poate fi:
-marita:
-limita anterioara si dorsala - in cazul slabirii animalului;
-limita ventro-caudala - in emfizem pulmonar, pneumotorax. -micsorata:
-prin modificari de la exterior (hipertrofia organelor vecine, meteorism,
ascita);
-prin modificari din interior (matitate, submatitate etc.).
5.2.2.4. Ascultatia toracelui
Cea mai valoroasa metoda generala de examinare - ascultatia - permite receptionarea
directa sau indirecta (cu stetoscopul) a zgomotelor normale sau patologice produse la nivelul
toracelui.
Sistematizarea zgomotelor ce se pot receptiona la nivelul toracelui:
-zgomote respiratorii:
-principale (sufluri): normale si patologice;
-supraadaugate: ralurile si zgomotele pleurale;
-zgomote toracice provocate de examinator prin transonanta si fonometrie;
-zgomote extrarespiratorii.
Zgomotele respiratorii principale normale (suflurile normale )
Aceste zgomote sunt receptionate atat la nivelul cailor aeriene (suflul nazal, laringian, traheal
si in anumite situatii suflul bronhie - localizat prescapular, numai la tineret si animalele slabe) cat si
la nivelul pulmonului (murmurul vezicular sau suflul bronhiolo-alveolar).
Pentru aprecierea integritatii morfo-functionale a parenchimului pulmonar intereseaza
numai suflul bronhiolo-alveolar. Acest zgomot pulmonar normal este asemanator pronuntarii prin
aspirare a literei „v“ sau „f‘. Modul de formare a acestui zgomot presupune insumarea unor sufluri
anterioare (suflul laringian, suflul traheal, suflul bronhie) care se transmit prin peretele cartilaginos si
prin coloana de aer pana la ultima bronhiola, precum si a zgomotului produs de coloana de aer la
trecerea prin orificiile alveolare. Daca tinem seama ca bronhiolele terminale au o structura membra-
noasa elastica, practic contributia suflului laringian transmis prin inelele cartilaginoase ale traheii si
bronhiilor este neglijabil in conditii normale, dar reprezinta baza formarii unor sufluri patologice.
Deci murmurul vezicular in cea mai mare parte a lui este obtinut prin vibrarea coloanei de aer de pe
caile aerofore si in special de la nivelul orificiilor alveolare.
Calitatile murmurului vezicular difera in functie de specie, varsta, stare de intretinere, iar in
cazuri patologice poate prezenta modificari de:
-intensitate:
-murmur vezicular intensificat (exagerat) - in dispnee, boli febrile, efort;
-murmur vezicular diminuat - in respiratia superficiala, stenoze, emfizem, pleurite,
pleurodinie;
-murmur vezicular abolit - de obicei pe zone circumscrise („respiratio nulla“) sau in
locul acestuia apare un alt zgomot principal dar patologic (suflu tubar, suflu pleuretic etc.);
-ritm si durata:
-murmur vezicular sacadat (etajat) - corespunde respiratiei sacadate;
-scurtarea sau marirea duratei inspiratorii sau expiratorii a murmurului vezicular
corespunde modificarilor de durata a celor doua momente ale respiratiei (inspiratie si
expiratie);
-timbru - presupune inasprirea murmurului vezicular in stenoze ale bronhiilor, in bronsite,
congestii pulmonare, emfizem alveolar acut;
-aria de ascuitatie a murmurului vezicular - are aceiasi forma cu aria de percutie pulmonara,
dar usor marita fata de aceasta, in special pe limita ventro-caudala.
Zgomotele respiratorii principale patologice (suflurile patologice)
Aparitia acestor zgomote respiratorii pe o anumita zona toracica presupune obligatoriu lipsa
murmurului vezicular pe acea zona. Aceste zgomote sunt:
-suflul tubar (suflul bronhie) - este practic un suflu laringian transmis la peretele toracic prin
structura cartilaginoasa a traheii, bronhiilor si prin densificarile prezente la nivelul cortexului
pulmonar. Densificarile pulmonare duc la disparitia structurii membranoase elastice, cea ce permite
transmiterea zgomotului laringian la peretele toracic. Acest zgomot prezinta la ascuitatie un timbru
fluierator (asemanator suflului laringian) si este prezent in faza de hepatizatie a pneumoniilor lobare,
in tumori pulmonare etc.;
-suflul pleuretic - este tot un suflu laringian transmis la nivelul peretelui toracic, dar prin
densificari pulmonare corticale si prin lichidul acumulat in spatiul interpleural. Acest zgomot este
receptionat numai in zonele declive ale toracelui, acolo unde se acumuleaza o cantitate apreciabila de
lichid. Uneori densificarea pulmonara poate fi produsa de cantitatea foarte mare de lichid acumulat si
care preseaza pe parenchimul pulmonar, in aceasta situatie suflul pleuretic receptionandu-se numai la
limita superioara a lichidului, in timp ce in zona ventrala apare „respiratio nulla“, asa cum se intampla
in pleurezii si hidrotorax;
-suflul cavernos (cavilor) - ia nastere cand o caverna (cavitate goala) situata cortical si cu
un diametru de 2-5 cm comunica cu o bronhie. Acest zgomot este asemanator unui suierat cu
rezonanta mare;
-suflul amforic - cu mod de producere asemanator suflului cavernos, cu conditia ca
diametrul cavernei sa fie mai mare de 6 cm. Diferenta dintre cele doua sufluri este data de timbrul
zgomotului;
-suflul nedefinit - este receptionat cand zonele pulmonare modificate sunt de mici
dimensiuni, ceea ce permite la ascuitatie receptionarea unui amestec de murmur vezicular si sufluri
patologice sau chiar zgomote supraadaugate. Apare in special la rumegatoare in bronhopneumonii.
Zgomotele respiratorii supraadaugate
Toate aceste zgomote sunt patologice si se aud supraadaugat pe unul din zgomotele
principale normale sau patologice. in aceasta categorie se incadreaza zgomotele ce iau nastere pe caile
respiratorii (ralurile) si zgomotele produse la nivelul pleurei (zgomotele extrapulmonare).
Ralurile - sunt zgomote (horcaituri) produse iie trecerea coloanei de aer prin secretii sau
ingustari prezente la nivelul cailor respiratorii (nas, laringe, trahee, bronhii, alveole) sau chiar la
nivelul cavernelor.
Sistematizarea ralurilor:
-raluri umede - crepitante, bronhiale, cavernoase si amforice;
-raluri uscate - alveolare si bronhiale.
Ralurile umede crepitante (ralurile umede alveolare sau veziculoase) - apar la nivelul
alveolelor cu continut lichid (edem, inflamatii exudative etc.). Aceste raluri sunt produse de
patrunderea aerului si dezlipirea peretilor alveolari lipiti de un strat subtire de lichid si aparitia
zgomotului caracteristic asemanator frecarii intre degete a unei suvite de par. Ele sunt fixe, continui
si se receptioneaza numai in inspiratie.
Ralurile umede bronhiale (ralurile buloase sau mucoase) - apar la nivelul bronhiilor cu
continut lichid si sunt asemanatoare suflatului cu un pai intr-un lichid din pahar. Aceste raluri sunt
mobile (se deplaseaza pe bronhie o data cu coloana de aer), discontinui (sunt prezente cat timp se
gaseste exsudat la nivelul bronhiei) si se receptioneaza in ambii timpi respiratori. Dupa diametrul
bronhiilor, ralurile pot fi cu bule mari, mijlocii si mici (subcrepitante). Sunt prezente in bronsite, in
stadiul de inceput si sfarsit al pneumoniilor, edeme, hemoragii pulmonare etc.
Ralurile umede cavernoase si amforice - se receptioneaza la nivelul cavernelor mai mari sau
mai mici, cu continut hidro-gazos si in comunicare cu o bronhie.
Ralurile uscate alveolare (ralurile crepitante uscate, zgomotul de ,,crac-crac“) - zgomote
asemanatoare unei paraituri fine consecutiv ruperii peretilor alveolari, datorita pierderii elasticitatii
membranei alveolare sau a tesutului interstitial (in emfizemul pulmonar). In urma ruperii peretilor
alveolari, aerul patrunde in spatiile interstitiale sau formeaza cavitati alveolare foarte mari, evidentiate
la percutie prin hipersonoritate.
Ralurile uscate bronhiale - apar in stenoze ale bronhiilor produse de procese inflamatorii,
abcese, chisti, tumori. Aceste raluri sunt fixe si permanente. in functie de dimensiunile bronhiilor se
pot intalni raluri bronhiale ronflante (asemanatoare unui sforait, la nivelul bronhiilor mari si mijlocii)
si sibilante (asemanatoare unui suierat, la nivelul bronhiilor mici). Prezenta pseudomembranelor la
nivelul bronhiilor produce zgomotul de fald sau de drapel.
Zgomotele pleurale (zgomotele extrapulmonare) - sunt zgomote produse de modificari la

nivelul pleurei sau la spatiul interpleural, respectiv zgomotele pleurale uscate (zgomotul de frecatura
pleurala, zgomotul de supapa) si zgomotele pleurale umede (zgomotul de lichid, zgomotul de picatura,
zgomotul de fistula pulmonara).
Zgomotul de frecatura pleurala - asemanator frecarii unor suprafete rugoase, fiind sincron
cu miscarile respiratorii. Este prezent in faza congestiva si de rezolutie a inflamatiilor pleurale
(pleurita = inflamatie uscata, fara exsudat a pleurei), in procesele fibrinoase cronice pleurale
(pahipleurite) etc.
Zgomotul de supapa - este produs in momentul inchiderii supapei (lovirea pleurei de
orificiul fistulei bronho-pleurale), in cazul pneumotoraxului cu supapa.
Zgomotul de lichid (de sucusiune, de clatinare, de clapotaj) - apare in momentul miscarii
lichidelor din colectiile hidro-gazoase pleurale (pleurezie) sau mai rar din colectii de la nivelul
cavernelor.
Zgomotul de picatura - apare cand picaturile de lichid suspendate pe pleura modificata cad
in masa de lichid (in hidropneumotorax - amestec de lichid cu aer si piopneumotorax - amestec de
puroi cu aer).
Zgomotul de fistula pulmonara - apare cand aerul patrunde printr-o fistula bronho-pulmonara
sub masa de lichid din cavitatea pleurala, realizand zgomotul produs de suflarea cu paiul intr-un lichid.
Zgomotele toracice provocate de examinator
Aceste zgomote sunt produse prin combinarea unor metode de examinare - respectiv
combinarea percutiei sau vibrarea unui diapazon cu ascultatia - rezultand transonanta si fonometria.
Transonanta presupune modificarea laringofoniei din medicina umana si adaptarea ei
pentru medicina veterinara. Pentru aceasta se face percutia laringelui (transonanta laringo-toracala),
traheii (transonanta traheo-toracala) si se asculta la nivelul toracelui sau se percuta un hemitorace
(transonanta toracica) si se asculta pe celalalt hemitorace.
in cazul percutiei laringelui sau traheii, zgomotele de percutie nu se transmit sau se transmit
foarte putin la nivelul toracelui. in densificari pulmonare aceste zgomote se transmit foarte bine la
peretele toracic.
Transonanta toracica (intertoracica, transtoracica) permite punerea in evidenta a
densificarilor pulmonare mari si localizate profund, a cavernelor foarte mari si a colectiilor pleurale.
in cazul cavernelor mari, daca se percuta cu 2 monede se obtine un sunet metalizat numit zgomot de
arama (semnul Trousseau). in cazul colectiilor pleurale, daca se percuta cu 2 monede Se
receptioneaza pe aria de matitate hidrica zgomotul de acioaie (zgomotul de argint, semnul banului,
semnul Pitres).
Fonometria - presupune vibrarea unui diapazon pe torace si ascultarea cu stetoscopul la
mica distanta in jurul acestuia. Fonometria permite delimitarea unei zone pulmonare densificate
(focare de pneumonie).
Zgomotele extrarespiratorii
Aceste zgomote se produc in alte zone decat la aparatul respirator, dar se receptioneaza la
nivelul toracelui, ele putand fi confundate cu cele produse de aparatul respirator. Astfel, se pot
distinge:
-zgomotele cardiace (zgomotul I si II cardiac, zgomotele supraadaugate);
-zgomotele digestive - produse in timpul masticatiei, deglutitiei, rumegarii, eructatiei,
ghioraiturile, borborismele;
-tremuraturile musculare;
-zgomotele vocale - transmise la torace;
-zgomotele rezultate in urma frecarii palniei stetoscopului de par, etc.
5.2.2.5. Metode speciale de examinare toraco-pleuro-pulmonara
-endoscopia bronhica (bronhoscopia) - urmareste aceleasi obiective ca si endoscopia

laringelui si traheii (culoarea, integritatea si volumul mucoasei bronhiilor mari, prezenta secretiilor,
sangelui, corpurilor straine etc.);
-examinarea radiologica:
-radioscopierea — urmareste in special modificarile de la nivelul hilurilor

pulmonare, lobilor apicali, unghiurile costo-diafragmatice, precum si activitatea dinamica
respiratorie;
-radiografierea - ofera rezultate foarte bune privind morfologia pulmonara normala
(I.T.N. = imagine toracica normala) sau modificata (emfizem, edem, colectii, caverne,
tumori);
-tomografierea computerizata (CT) - permite precizarea pozitiei si dimensiunilor
unor modificari structurale pulmonare (tumori);
-bronhografierea - se face cu substante de contrast radioopace si permite
examinarea pe segmente a arborelui bronhie;
-scintigrafierea - rar utilizata in medicina veterinara;
-rezonanta magnetica nucleara (RMN) - permite evidentierea celor mai mici modificari
structurale la nivelul pulmonului, pleurei, mediastinului si peretelui toracal;
-toracocenteza - punctia toracelui, recoltarea lichidului de punctie si examinarea fizica
(lichid seros, hemoragie, purulent, lactescent), biochimica si microscopica a acestuia. Din punct de
vedere semiologic, o atentie deosebita trebuie acordata diferentierii transsudatului de exsudat:
-transsudatul - lichid extravazat in cavitatea pleurala din plasma sanguina. Este seros,
neinflamator si contine sub 2,5 % albumina (nu coaguleaza prin tehnicile curente de coagulare).
Caracterizeaza hidrotoraxul;
-exsudatui - lichid extravazat dintr-un focar inflamator, este vascos, contine leucocite si
peste 2,5 % albumina (coaguleaza prin tehnicile curente de coagulare).
5.2.3. Diafragma
Examinarea se face destul de dificil (palpatie, examinare radiologica, laparascopie,

laparatomie explorator ie), iar aspectele semiologice intalnite sunt rare: paralizia diafragmei, hernia
hiatala, hernia diafragmei (frecventa la pisica si caine), diafragmatita (inflamatia diafragmei),
mioclonia diafragmatica (spasmul diafragmei, sughitul).
6. SEMIOLOGIA APARATULUI CIRCULATOR
Aparatul circulator are rol in transportul de materie (substante nutritive, O2, CO2,
metaboliti, hormoni, componente umorale si celulare ale raspunsului imun etc.), in reglarea
temperaturii organismului animal si este alcatuit din:
-aparatul cardio-vascular: cord, vase de sange (artere, vene, capilare), vase limfatice;
-sange si limfa;
-organe h'ematoformatoare (hematopoietice): maduva osoasa hemato-forma- toare,
splina, timusul, bursa Fabricius, limfonodurile etc.
6.1. EXAMINAREA SI SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR
Examinarea acestui aparat incepe cu ancheta clinica (analiza datelor anamnetice) ce
poate orienta medicul veterinar spre o afectiune cardio-vasculara si care se refera la:
-varsta - in special pentru caine, pisica si cal;
-suprasolicitari (efort) - pentru animalele de tractiune si cele de productie;
-conditii de adapostire;
-conditii favorizante: ’
-boli infectioase ce pot afecta cordul, vasele de sange sau sangele (rujetul,
febra aftoasa, leucoza);
-boli respiratorii si renale cronice (emfizemul si edemul pulmonar,
glomerulonefritele etc.);
-boli endocrine (endocrinopatii tiroidiene, suprarenale etc.);
-boli de nutritie si metabolism.
SEMIOLOGIA APARATULUI CIRCULATOR 107
6.1.1. Examinarea functionala si semiologia aparatului cardio-vascular
Datele oferite de examinarea functionala, atat in repaus cat si dupa efort, sunt relativ
numeroase, dar dificil de apreciat la animale, dintre care exemplificam:
-simptoame generale (simptoame la distanta)'.
-semne nervoase:
-vertijii (ameteli) - exprimate prin tulburari de mers si echilibru;
-sincopa - prabusirea reactiilor nervoase (cunostinta, motilitate,
reflectivitate, sensibilitate), oprirea cordului si a respiratiei, ca urmare a unor
afectiuni cardio-circulatorii (sincopa cardiaca poate fi fatala - mortala sau
pasagera, numita si lipotimie sau lesin), respiratorii sau nervoase;
-semne circulatorii: ectazia venoasa, pulsul venos retrograd, racirea
extremitatilor, edeme la distanta (de staza, reci, insensibile), in special la nivelul
membrelor posterioare si pieptului (salbei), colaps circulator (prabusirea functiilor
organismului, consecutiv insuficientei cardiace);
-semne digestive: greata, voma;
-modificari ale faciesului (facies speriat) si atitudinii (cifoza, pozitia ortopneica
etc.);
-scaderea capacitatii de efort.
-simptoame de organ - identice cu cele din medicina umana (semne subiective), ele sunt
prezente si la animale, identificarea si analizarea acestora fiind dependente de buna pregatire
profesionala a medicului veterinar:
-dispneea de efort (dispneea cardiaca) - exprimata prin lipsa de aer (sufocare),
initial la efort, apoi si in repaus, aparitia tahipneei, la care se adauga cianoza (la mucoase,
bot, membre, urechi, coada);
-durerea - poate fi exprimata local (durerea cardiaca) sau la distanta (durerea
proiectata si iradiata). La animale, durerea cu origine cardiaca se exprima prin cifoza,
indepartarea olecranului stang de torace, tremuraturi ale tricepsului brahial, horipilatie,
transpiratii, sensibilitate la palpatie sau percutie pe aria de proiectie a cordului etc.;
-palpitatia cardiaca - se exprima prin miscari (zguduiri) ale toracelui stang,
consecutiv contractiilor cardiace paroxistice (neasteptate), atat ca frecventa cat si ca
intensitate.
6.1.2. Examinarea fizica si semiologia aparatului cardio-vascular
6A.2A. Cordul
Cordul, organ cu o musculatura foarte bine dezvoltata (miocard), este protejat la exterior
de sacul pericardic (pericard) si captusit la interior de endocard, care la nivelul orificiilor
formeaza valvulele cardiace. Acest organ este format din patru compartimente (atriu drept,
ventricul drept, atriu stang si ventricul stang), legate direct de marile vase de sange. Practic, venele
cave (craniala si caudala), care aduc sangele
108 SEMIOLOGIA APARATULUI CIRCULATOR
neoxigenat din marea circulatie, se varsa printr-un orificiu foarte larg (5 cm la cal si bovine) la
nivelul atriului drept, de aici sangele trecand prin orificiul atrio-ventricular drept (acoperit de
valvula tricuspida) in ventriculul drept, de unde, prin orificiul pulmonar (acoperit de valvula
pulmonara - format din trei valvule semilunare, sigmoide sau in „cuiburi de randunica14), ajunge
prin trunchiul pulmonar la pulmon (mica circulatie). De la nivelul pulmonului, sangele oxigenat
este colectat de 4-6 vene pulmonare (la porc numai doua sinusuri venoase) care se deschid la
nivelul atriului stang, apoi sangele trece prin orificiul atrio-ventricular stang (acoperit de valvula
bicuspida sau mitrala) in ventriculul stang, de unde prin intermediul orificiului aortic (acoperit de
valva aortica - cu aceeasi structura ca valva pulmonara) si al aortei ajunge in marea circulatie.
Activitatea cardiaca, respectiv sistola si diastola atriala si ventriculara, se desfasoara
ritmic si autonom (automatism cardiac) - ceea ce presupune producere de stimul (functia
batmotropa), conducerea lui (functia dromotropa) si contractia musculaturii cardiace (functia
inotropa) - datorita sistemului excitoconducator cardiac:
-nodului sinusal (nodului sino-atrial, nodului Keith - Flack) - localizat la baza sinusului
venelor cave este responsabil de intreaga activitate cardiaca (frecventa, intensitate, ritmicitate -
functia cronotropa);
-celulele Purkinje - care fac legatura intre nodului sinusal si nodului atrio- ventricular;
-nodului atrio-ventricular (nodului Aschoff-Tawara) - care se ocupa numai de activitatea
ventriculara;
-fasciculul atrio-ventricular His (cu ramura dreapta si stanga) - format din celule Purkinje,
care asigura conductibilitatea stimulului (functia dromotropa);
-celulele Purkinje diseminate sub endocard si miocitele nodale - care raspandesc impulsul
nervos in miocard, fiind urmat de contractia cardiaca (functia inotropa).
Un organ cu o asemenea activitate se poate examina atat prin metode generale (inspectie,
palpatie, percutie si ascultatie), cat si prin metode complementare (proba functionala a cordului,
electrocardiografierea, punctia pericardului, cateterismul cardiac, examinarea radiologica,
tomografia computerizata, rezonanta magnetica nucleara, fonocardiografierea, telemetria
cardiaca, ecografierea, tehnica Doppler).
6.1.2.1.1. Inspectia ariei de proiectie a cordului pe torace se face pe partea stanga, in

treimea inferioara (zona axilara stanga), unde intereseaza doua obiective:
-starea fizica a regiunii' conformatia (diametrul, forma, curbura coastelor) si integritatea
toracelui (leziuni la peretele costal, frecvente la animale in urma accidentelor de strada, lupte la
carnasiere etc.);
-miscarile de la acest nivel:
-miscarile pielii produse de muschiul pielos (in sezoanele calduroase);
-miscarile ritmice ale tesuturilor intercostale - produse de miscarile miocardului,
vizibile in special la tineret si animalele slabe sau la cele care prezinta in momentul
examinarii un soc cardiac foarte puternic (dupa efort, la animalele foarte fricoase, in unele
boli infectioase, cardiace). La bovine, uneori se inregistreaza un soc cardiac foarte
puternic dat de vibrarea colectii-lor
(pio-gazoase sau hidro-gazoase) dintre peretele toracic si pleura (empiem pulsatil).
6.1.2.1.2. Palpatia ariei de proiectie a cordului pe torace.

Palpatia permite aprecierea semnelor fizice locale (temperatura, umiditatea,
sensibilitatea profunda dureroasa - prezenta in pericardite acute, miocardite; integritatea si
deformarile - prezente in fracturi costale; leziuni la nivelul pielii si musculaturii intercostale;
prezenta corpilor straini etc.) si a socului cardiac (la caine soc apexian).
Palpatia este singura metoda generala de examinare care permite aprecierea socului
cardiac la animale si a caracterelor normale sau modificate ale acestuia:
-sediul socului cardiac in conditii normale este variabil in functie de specie si varsta.
Modificari ale sediului socului cardiac apar consecutiv hipertrofiilor cardiace sau in urma
deplasarii cordului (congenital - dextrocardie sau datorita maririi in volum a altor organe - pulmon,
pleura si spatiu pleural, hernia diafragmatica a unor organe digestive, meteorism gastric,
adenopatii mediastinale etc.);
-frecventa socului cardiac variaza in functie de specie, varsta, fiind identica cu frecventa
sistolei ventriculare si a pulsului arterial. Modificarile de frecventa presupun accelerarea
contractiilor cardiace (tahicardia) si rarirea contractiilor cardiace (bradicardia);
-ritmul socului cardiac este regulat (ritmic) la majoritatea speciilor, exceptand cainele,
la care, in conditii normale, se constata aritmie respiratorie fiziologica (rarirea frecventei socului
cardiac in expiratie);
-intensitatea socului cardiac difera in functie de specie, varsta si starea de intretinere.
Modificarea intensitatii presupune fie diminuarea (scaderea) acesteia, consecutiv unor cauze
cardiace (insuficienta cardiaca, dilatatiile cardiace, miocardozele) sau extracardiace (ingrasare,
ingrosari ale pericardului, colectii pericardice si pleurale, edem si emfizem subcutanat etc.), fie
marirea (cresterea) acesteia in conditii fiziologice (dupa efort, la animalele slabe, la animalele
fricoase) sau patologice (hipertrofii cardiace, miocardita cronica, boli infectioase etc.);
-aspecte particulare ale socului cardiac inregistrate la palpatie:
-palpitatia cardiaca (senzatia tactila de lovitura de bila in bolta) - receptionata
cand creste simultan intensitatea si frecventa socului;
-„eretismul cardiac1* - presupune o activitate cardiaca aritmica;
-„freamatul cardiac*' - este un sfarait asemanator „torsului pisicii**, prezent in
stenozele valvulare (suflurile de stenoza) dar si in frecatura pericardica sau pleuro-
pericardica cand se numeste „freamat pericardic**.
6.1.2.1.3. Percutia ariei de proiectie a cordului pe torace.

Percutia se poate aplica direct (pentru evidentierea sensibilitatii dureroase cardiace si
costale) si indirect, digito-digital (pentru aprecierea sonului de percutie si stabilirea ariei de
percutie cardiaca).
Sonul de percutie este mat la majoritatea speciilor, exceptand bovinele la care se
inregistreaza son submat (prin interpunerea intre torace si cord a unei portiuni din
j I0 SEMIOLOGIA APARATULUI CIRCULATOR
____ -- -— - — — — ------------- ————————— ••
___________ —1 lobul pulmonar apical stang). De asemenea la cabaline pe o bandeleta de 3-4
cm localizata la baza cordului (originea marilor vase) se receptioneaza son submat.
Aria de percutie cardiaca - in general de forma triunghiulara, difera in functie de
specie, mai cu seama in privinta dimensiunilor, iar la caine si in privinta formei. Modificarile
ariei de percutie cardiaca:
-marire - in hipertrofii si dilatatii cardiace (consecinta insuficientei sau stenozei
valvulare, hipertensiunii, hipervolemiei, emfizemului pulmonar cronic), colectii pericardice
(hidropericard, hemopericard). Marirea poate fi si falsa, cand de fapt apar modificari la pulmon
(atelectazia pulmonara, densificari pulmonare, pahipleurite etc.);
-micsorare - in pneumopericard, pneumotorax;
-deplasare - consecutiv compresiunilor pe cord date de pleurezii, pneumotorax,
pneumonii etc.
6.1.2.1.4. Ascultatia cordului

Cea mai utila metoda generala de examinare a cordului - ascultatia - permite
receptionarea zgomotelor care se produc in urma activitatii cardiace normale sau patologice.
Sistematizarea zgomotelor care se pot receptiona la ascultatia cordului:
A. Zgomote cardiace normale (principale):
-primul zgomot cardiac (zgomotul sistolic);
-al doilea zgomot cardiac (zgomotul diastolic).
B. Zgomotele cardiace patologice-,
a. Modificarea zgomotelor cardiace normale:
-modificarea frecventei: tahicardia, bradicardia si oprirea atriala;
-modificarea intensitatii: intensificarea si diminuarea zgomotelor; -modificarea
timbrului si tonalitatii: metalizarea, amplificarea si estomparea zgomotelor;
-modificarea ritmului:
-dedublarea zgomotelor cardiace:
-dedublarea primului zgomot cardiac;
-dedublarea zgomotului doi cardiac;
-egalizarea pauzelor si accelerarea frecventei zgomotelor cardiace:
embriocardia, ritmul pendular, cuniculocardia;
-aritmiile cardiace:
‘ -aritmiile batmotrope - prin stimuli suplimentari extracardiaci
(tahicardia si bradicardia sinusala, aritmia respiratorie) si prin stimuli
suplimentari intracardiaci (extrasistola, fibrilatia si flutterul);
-aritmiile dromotrope: ritmul nodal si blocurile.
b. Zgomotele cardiace supraadaugate (suflurile cardiace):
-suflurile endocardice organice;
-suflurile endocardice anorganice.
C. Zgomotele extracardiace-,
-zgomotele de frecatura pericardica si pleuro-pericardica;
-zgomotul de lichid.
A. Zgomotele cardiace normale (zgomotele cardiace principale)
Functionarea normala a cordului este insotita de producerea zgomotelor cardiace numai
in timpul activitatii ventriculare, activitatea atriala nefiind perceptibila la ascuitatie. Aceste
zgomote sunt:
-primul zgomot cardiac (zgomotul sistolic, Zi) - produs de inchiderea valvulelor atrio-
ventriculare, contractia musculaturii ventriculare si expulzarea sangelui din ventricule (deci este
un zgomot musculo-valvular) este lung, puternic si cu tonalitate joasa. Acest zgomot corespunde
sistolei ventriculare, fiind sincron cu socul cardiac si pulsul arterial.
-al doilea zgomot cardiac (zgomotul diastolic, Z2) - produs numai de inchiderea valvulelor
de la baza aortei si trunchiului pulmonar (deci un zgomot valvular) este scurt, slab ca intensitate
si cu tonalitate inalta. Corespunde diastolei ventriculare.
Exprimarea onomatopeica a celor 2 zgomote cardiace normale si a pauzelor dintre ele
corespunde cu pronuntarea silabelor „dupp - lup —“ .
La aceste zgomote se apreciaza frecventa, intensitatea, timbrul, tonalitatea si ritmul,
modificarile acestor obiective ducand la aparitia de zgomote patologice.
B. Zgomotele cardiace patologice

a. Modificarea zgomotelor cardiace normale:
-Modificarea frecventei:
-accelerarea zgomotelor - tahicardia sinusala (normotropa), cu impuls de la
nodului sinusal. Cand cresterea frecventei cardiace si revenirea la normal se face brusc se
vorbeste de tahicardia sinusalaparoxistica (in crize);
-rarirea zgomotelor - bradicardia sinusala, prezenta in vagotonie; -oprirea
atriala (sinusala) - cand compartimentele atriale nu se mai contracta, modificarea fiind
vizibila numai la ECG.
-Modificarea intensitatii (cresterea sau diminuarea acesteia):
-intensificarea zgomotului I cardiac - apare in boli febrile, anemii acute (frecvent
posthemoragice), anemia infectioasa a calului;
-intensificarea zgomotului II cardiac - apare in hipertensiune;
-intensificarea ambelor zgomote cardiace - apare dupa efort, la animalele slabe,
la cele cu torace ingust, in hipertrofii cardiace, in endocardite acute;
-diminuarea zgomotelor cardiace - apare in insuficienta cardiaca, miocardoze,
colectii pericardice, colectii pleurale, obezitate, edeme subcutanate. -Modificarea
timbrului si tonalitatii:
-metalizarea zgomotului I sau a ambelor zgomotelor cardiace - apare in
hipertrofie cardiaca, anemii, intoxicatii, antrax, cand zgomotele devin clare si ascutite;
-amplificarea zgomotelor cardiace (zgomote cardiace cu rezonanta) se produce
in prezenta aerului (pneumopericard);
-estomparea zgomotelor cardiace (zgomote cardiace voalate) - se produce in
insuficienta cardiaca decompensata, endocardite acute.
-Modificarea ritmului (modificarea functiei cronotrope):
-dedublarea zgomotelor cardiace - se produce pe o perioada scurta de timp
(seamana cu aritmia bigeminata), zgomotele nefiind insotite si de unde pulsatile, aceste
dedublari putand sa apara la primul sau la al doilea zgomot cardiac:
-dedublarea primului zgomot cardiac („zgomotul de galop“) - apare in
nesincronizarea inchiderii valvulelor atrio-ventriculare (stanga si dreapta),
datorita diferentei de presiune intre mica circulatie (staza pulmonara) si marea
circulatie, cand valva tricuspida se inchide mai tarziu decat valva bicuspida
(mitrala). Acest zgomot poate sa apara si in insuficienta ventriculara stanga
(prin dilatatie ventriculara). Uneori nu are semnificatie patologica (la animalele
cu comportament agitat);
-dedublarea zgomotului II cardiac („zgomotul de pitpalac/ prepelita")
- apare in nesincronizarea inchiderii valvulelor sigmoide (de la orificiul aortic si
pulmonar). Cauza o constituie emfizemul pulmonar si pneumotoraxul care produc staza
circulatorie, hipertensiune in marea sau mica circulatie, insuficienta mitrala etc.; -
egalizarea pauzelor si accelerarea frecventei zgomotelor cardiace - modificari grave
pentru viata animalului, dintre care pot fi enumerate:
-embriocardia (ritmul foetal) - cand atat pauzele dintre zgomote sunt
egale, dar si timbrul si tonalitatea celor doua zgomote sunt identice, la care se
adauga o frecventa accelerata (tahicardie). Apare in colaps circulator, boli
infectioase si toxice cu evolutie grava, miocardite etc. Cand embriocardia nu
este insotita si de tahicardie, aspectul este numit ritm pendular;
-cuniculocardia - cand se receptioneaza un singur zgomot la ascultatia
cordului si caracterizeaza starile de colaps.
-aritmiile cardiace (aritmiile propriu-zise) care din punct de vedere patogenetic
se clasifica in aritmii batmotrope si aritmii dromotrope. Acestea sunt modificari ale
ritmului cardiac normal.
Aritmiile batmotrope (aritmiile prin tulburari ale mecanismului de producere a
stimulului excito-conducator) pot fi produse prin stimuli suplimentari extracardiaci sau prin
stimuli suplimentari intracardiaci (aritmiile adevarate).
-Aritmiile produse de stimuli suplimentari extracardiaci. in anumite conditii influxurile
nervoase extracardiace de natura simpaticotona (care sunt tahicardizante) sau parasimpaticotona -
vagala'(care sunt bradicardizante) pot actiona asupra nodulului sinusal perturband automatismul
cardiac si avand drept rezultat accelerarea sau rarirea pe o perioada de timp a frecventei cardiace,
ca de exemplu: tahicardia sinusala paroxistica si bradicardia sinusala (descrise la modificarile de
frecventa), precum si aritmia respiratorie la alte specii decat la caine si tineretul animal, fiind
produsa de modificarea sistemului neuro-vegetativ (vagotonie) si care consta in rarirea frecventei
cordului in respiratie.
-Aritmiile produse de stimulul suplimentari intracardiaci (aritmiile adevarate). in acest
grup se incadreaza extrasistola si aritmia permanenta (fibrilatia si flutterul).
Extrasistola (aritmia extrasistolica) este o contractie cardiaca prematura si suplimentara,
consecutiva aparitiei unui stimul suplimentar la nivelul nodulului sinusal
sau la celelalte componente ale sistemului excito-conducator. Aceste aritmii se evidentiaza la
ascultatia cordului si la ECG (care stabileste si locul de plecare al stimulului suplimentar) si nu
sunt insotite de prezenta undei suplimentare la pulsul arterial. Cand stimulul suplimentar provine
de la nodului sinusal, extrasistola apare la atrii, iar cand provine de la celelalte componente ale
sistemului excitoconducator extrasistola apare la ventricule (extrasistolia). Cand extrasistola apare
in cazul bradicardiei, intre doua sistole ventriculare, se numeste extrasistola intercalata sau
interpolata. Cand extrasistola apare in salve, repetata, se numeste extrasistola regulata (aritmie
cadentata, aritmie extrasistolica, aritmie regulata, alloritmie extrasistolica), iar repetarea poate
aparea la doua sistole (aritmie bigeminata, ritm bigeminat, bigeminism), la trei sistole (aritmie
trigeminata, ritm trigeminat, trigeminism) sau la mai multe sistole (aritmie plurigeminata, ritm
plurigeminat, plurigeminism).
Aritmia permanenta (aritmia perpetua, extrasistolia totala) este caracterizata de contractii
foarte frecvente, dar ineficiente ale musculaturii atriale sau ventriculare, produse de stimuli cu
origine foarte variata (focare ectopice). Fibrilatia (fibrilla = fibra) este caracterizata de contractii
fine si foarte rapide (frecventa mare si ritm neregulat) a unui grup de fibre miocardice. Cea mai
frecventa este fibrilatia atriala si mult mai rara fibrilatia ventriculara (care de altfel este
incompatibila cu viata). Flutterul (jlutter = fluturare) este asemanator fibrilatiei, dar cuprinde mai
multe grupe de fibre miocardice. Poate fi localizat atat la atrii cat si la ventricule, frecvent fiind
asociat blocului atrio-ventricular care de altfel are si un prognostic grav. Ambele aspecte
descoperite la ascultatia cordului se diagnostica cert prin ECG.
Aritmiile dromotrope (aritmii prin tulburari ale mecanismului de conducere a stimulilor
excito-conducatori) se caracterizeaza prin incetinirea sau oprirea transmiterii impulsului
(stimulilor) de la nodului sinusal catre componentele urmatoare ale sistemului excitoconducator.
Deci principala caracteristica a acestor aritmii este aparitia bradicardiei. in acest grup se
incadreaza:
-ritmul nodal - are ca punct de plecare impulsul primit de la nodului atrio- ventricular si
nu de la nodului sinusal (generatorul ritmului cardiac normal - ritmul sinusal). Ritmul nodal
presupune rarirea frecventei contractiilor ventriculare, stabilirea diagnosticului facandu-se numai
prin ECG. Si bradicardia sinusala poate fi incadrata in aceasta categorie;
-blocul sino-atrial - caracterizat de transmiterea foarte dificila sau lipsa transmiterii
influxului nervos de la nodului sinusal la atrii;
-blocul atrio-ventricular - presupune incetinirea sau intreruperea transmiterii influxului
nervos spre ventricule datorita leziunilor la nivelul nodulului atrio-ventricular, fasciculului His
sau la cele doua ramuri ale acestuia. Blocul atrio-ventricular poate fi:
-partial (incomplet) - de gradul I (presupune intarziere in propagarea stimulului)
sau de gradul II (cand stimulul se transmite din cand in cand, ca de exemplu blocul 2/1
sau 3/1, respectiv la 2 sau 3 contractii atriale apare o contractie ventriculara);
-total (complet) - de gradul III (presupune lipsa transmiterii stimulului). Apare
disociatia atrio-ventriculara. Atriile se contracta normal in timp ce ventriculele intra in
bradicardie pana la oprirea lor totala. Pulsul venos
retrograd la jugulare are o frecventa normala (ca si cand ar fi puls arterial) in timp ce
pulsul arterial este foarte rar;
-blocul de ramura (stanga sau dreapta), blocul fascicular si blocul de arborizatie sunt
dificil de diagnosticat la animale.
Confirmarea aritmiilor dromotrope se face prin ECG.
b. Zgomote cardiace supraadaugate (suflurile cardiace, suflurile endocardice)

Aceste zgomote se suprapun peste zgomotele cardiace principale si sunt de doua feluri:
-sufluri endocardice organice (structurale, morfologice, anatomice, adevarate, propriu-
zise) - intotdeauna cu semnificatie patologica;
-sufluri endocardice anorganice (functionale, inselatoare) - rar cu semnificatie
patologica.
Suflurile endocardice organice apar datorita interactiunii dintre sange si endocardul
modificat (la nivelul orificiilor cardiace sau la nivelul valvulelor acestora). Modificarea presupune
fie largirea sau stramtorarea orificiilor sau functionarea defectuoasa a valvulelor. in conditii
practice se intalneste stramtorarea orificiilor cardiace care produce STENOZA ORIFICIALA si
de asemenea neinchiderea perfecta a valvulelor care produce INSUFICIENTA VALVULARA.
Tinand cont ca exista patru orificii cardiace acoperite de valvule (orificiile atrio-ventriculare stang
si drept, orificiul aortic si pulmonar) se pot intalni patru sufluri de stenoza orificiala si patru sufluri
de insuficienta valvulara. Foarte rar la animale se intalnesc stenoze valvulare (in vegetatii mari
valvulare) sau insuficiente orificiale.
Diagnosticarea suflurilor se face prin ascuitatie - apreciind caracteristicile acestora
(timbrul, focarul, momentul aparitiei si durata lui), precum si in urma verificarii pulsului arterial,
socului si ariei cardiace sau aparitia pulsului venos retrograd.
Caracteristicile suflurilor cardiace:
-timbrul - in stenoza este asemanator pronuntarii literei „r“ (ca o pila trasa pe lemn) in
timp ce in insuficienta se aseamana cu pronuntarea literei „f‘;
-focarul de ascuitatie - este locul de pe peretele toracic unde se proiecteaza orificiul
cardiac, numai in cazul prezentei suflului de stenoza sau de insuficienta. Numai pe acel loc se
realizeaza o perceptie optima a acestor sufluri. Focarele de ascuitatie permit stabilirea
diagnosticului topografic (care dintre cele 4 orificii cardiace prezinta modificari);
-momentul aparitiei si durata suflului in raport cu activitatea cardiaca. Din acest punct
de vedere exista sufluri sistolice (apar in sistola ventriculara) si sufluri diastolice (apar in diastola
ventriculara).
Suflurile sistolice - sunt reprezentate de suflul de insuficienta atrio-ventriculara dreapta
sau stanga (presupune reintoarcerea sangelui din ventricule in atrii datorita neinchiderii valvulelor
atrio-ventriculare sau, mai rar, largirii orificiilor atrio- ventriculare) si cel de stenoza aortica sau
pulmonara (trecerea sangelui prin orificiul aortic sau pulmonar ingustat si foarte rar in prezenta
valvulelor sigmoide cu vegetatii foarte mari care sa produca stenoza valvulara). Onomatopeic
suflul de insuficienta atrio-ventriculara este asemanator pronuntarii silabelor „dufff-lup“ (,,fff-
lup“), in timp
ce suflul de stenoza aortica si pulmonara este asemanator pronuntarii silabelor „drrr-lup“ (,,rrr-
lup“).
Suflurile diastolice sunt reprezentate de suflurile de insuficienta aortica si pulmonara
(cand sangele revine din aorta si artera pulmonara in ventricul, datorita neinchiderii valvulelor
sigmoide si mai rar prin orificiul aortic sau pulmonar largit), precum si de suflurile de stenoza
atrio-ventriculara dreapta sau stanga (numite si sufluri presistolice) intalnite rar la animale si care
presupun trecerea sangelui din atrii spre ventricule prin orificii atrio-ventriculare ingustate).
Onomatopeic suflul de insuficienta aortica si pulmonara este asemanator pronuntarii silabelor
„dupp-fffup“, in timp ce suflul de stenoza atrio-ventriculara este asemanator pronuntarii silabelor
„dupp-rrrrp“.
Uneori la caine, pisica si capra apare „boala mitrala 44, asemanatoare cu cea intalnita la
om, cand la nivelul orificiului mitral se intalneste in acelasi timp suflul de stenoza orificiala si
insuficienta valvulara (onomatopeic „dufff-rrrup44).
-modificarea pulsului arterial si aparitia pulsului venos retrograd:
-in insuficienta mitrala - pulsul este mic, neregulat si intermitent;
-in insuficienta tricuspidiena - apare puls venos retrograd pozitiv (sincron cu
pulsul arterial);
-in stenoza mitrala - pulsul este putin modificat;
-in stenoza tricuspidiena - apare puls venos retrograd negativ (asincron cu pulsul
arterial);
-in insuficienta aortica - pulsul arterial este scurt, saltaret si cu tensiune mica
(puls Corrigan), iar la inspectia arterei angulare a ochiului apare „dansul arterial44;
-in stenoza aortica - pulsul este lung, lent, dur, sarmos, cu tensiune mare („puls
de otel44). Cordul stang se mareste;
-modificarea socului cardiac si ariei cardiace:
Ori de cate ori cordul are de invins o rezistenta crescuta la trecerea sangelui prin orificiile
cardiace (stenoze orificiale) sau de a impinge o cantitate mai mare de sange (insuficiente
valvulare), reactioneaza fie printr-o alungire si apoi ingrosare a fibrelor miocardice (hipertrofie
cardiaca) sau numai printr-o dilatare a cavitatilor cordului. Aceste modificari apar in staze
circulatorii (pulmonare sau in marea circulatie) sau in hipertensiune in mica sau marea circulatie.
Dilatatia compartimentelor cardiace este insotita de reducerea intensitatii socului cardiac, in timp
ce hipertrofia cordului este insotita de cresterea intensitatii socului cardiac:
-in insuficienta atrio-ventriculara stanga - apare dilatatia atriului stang, apoi
hipertrofia concentrica a ventriculului stang;
-in stenoza atrio-ventriculara stanga - apare initial dilatatia atriului stang, urmata
de staza circulatorie pulmonara, apoi hipertrofia cordului drept;
-in insuficienta atrio-ventriculara dreapta - apare dilatatie la nivelul atriului drept
si hipertrofie concentrica la ventriculul drept;
-in stenoza atrio-ventriculara dreapta - apare dilatatie la atriul drept si staza in
marea circulatie;
-in insuficienta aortica - apare dilatatia, apoi hipertrofia concentrica a
ventriculului stang;
! 16 SEMIOLOGIA APARATULUI CIRCULATOR
-in insuficienta pulmonara - apare dilatatia, apoi hipertrofia concentrica a
ventriculului drept;
-in stenoza aortica - apare dilatatia, apoi hipertrofia excentrica a ventriculului
stang;
-in stenoza pulmonara - apare dilatatia, apoi hipertrofia excentrica a
ventriculului drept.
Suflurile endocardice anorganice (functionale) apar in urma efortului (cresterea vitezei
sangelui la nivelul cordului), la schimbarea valorilor de temperatura ale mediului (primavara si
toamna) cand apar fenomene de vasodilatatie sau vaso- constrictie, la schimbarea regimului
alimentar care presupune modificarea vascozitatii sangelui, largirea orificiilor atrio-ventriculare,
dar si in boli infectioase, anemii, intoxicatii etc.
C. Zgomotele extracardiace - se produc la nivelul sacului pericardic:

-zgomotul de frecatura pericardica - se produce intre pericard si epicard, fiind
asemanator frecaturii pleurale si este perceptibil Ia jumatatea sistolei ventriculare. Apare in faza
congestiva a pericarditelor uscate;
-zgomotul de frecatura pleuro-pericardica - asemanator zgomotului de frecatura
pericardica, fiind prezent si in timpul respiratiei (se diminueaza la oprirea respiratiei prin astuparea
narilor). Apare cand modificarile sunt intre pericard si pleura (pleuro-pericardite); t
-zgomotul de lichid (clapdtament, plescait, balaceala) - se produce cand in sacul
pericardic se gaseste un continut hidro-gazos. Uneori poate sa apara si zgomot de picatura (cand
cad picaturile suspendate).
Daca cantitatea de lichid este prea mare zgomotele cardiace se diminueaza sau dispar.
6.1.2.1.5. Metode complementare de examinare a cordului

a. Proba functionala a cordului
Aceasta proba este practicabila pentru cal si caine, uneori si la bovine. Pentru aceasta
se apreciaza calitatile socului cardiac si a zgomotelor cardiace, precum si frecventa si intensitatea
respiratiei, in repaus si apoi dupa un efort scurt (alergare de 100-300 metri pentru cal). Proba este
pozitiva daca frecventa cardiaca marita dupa efort nu revine la normal dupa 3-7 minute de la
incetarea efortului, socul cardiac este exagerat si apare dispneea de efort. Tot pozitiva este
considerata si dublarea frecventei cardiace in primele 20 secunde de efort (in cazul anemiei
infectioase a calului). Proba pozitiva presupune insuficienta cardiaca, pericardita traumatica la
bovine etc.
b. Electrocardiografierea (ECG)
Actiunea de inregistrare a activitatii bioelectrice cardiace (atriale si ventriculare) se
numeste electrocardiograflere, in timp ce rezultanta grafica a activitatii bioelectrice cardiace se
numeste electrocardiograma.
Electrofiziologia cardiaca. in timpul activitatii cardiace, fibra miocardica produce
energie bioelectrica, care la nivel celular este evidentiata prin doua stari de potential electric de
membrana:
-starea de repaus (echilibru de sarcini electrice, starea de polarizare, zero potential) -
presupune lipsa excitatiei si corespunde diastolei atriale sau ventriculare. Echilibrarea sarcinilor
electrice (echilibrul intre ioni) extra- si intracelulare se face la nivelul membranei celulare prin
gradient electric pentru Na+ si gradient de concentratie pentru K+, acest echilibru fiind mentinut
in permanenta de pompa de ioni Na/K;
-starea de activitate - presupune deplasarea ionilor prin membrana intre interiorul si
exteriorul celulei, respectiv un proces de depolarizare si altul de repolarizare, ambele procese
fiind producatoare de energie bioelectrica care poate fi captata si redata pe electrocardiograma.
Depolarizarea - se produce cand celula miocardica primeste un stimul nervos iar ionii de
Na care in stare de repaus se gasesc in afara celulei, patrund in celula, schimband raportul
sarcinilor electrice (deci apare diferenta de potential electric).
Repolarizarea - presupune refacerea potentialului electric de repaus cu ajutorul pompei
de ioni care restabileste echilibrul intre ionii de Na extracelular (mai multi) si ionii de K
intracelular (mai multi).
Fenomenul la nivelul intregului cord se produce identic cu cel de la nivel celular,
respectiv depolarizarea incepe de la endocard spre epicard, in timp ce repolarizarea se produce
invers, in asa fel incat endocardul prezinta sarcini negative iar epicardul sarcini pozitive. Aceste
faze stau la baza electocardiografierii.
Electrocardiograma reprezinta inregistrarea diferentelor de potential electric in timpul
activitatii cardiace, culese cu ajutorul electrozilor plasati la nivelul cordului sau la distanta de
acesta. Modul de amplasare a electrozilor poarta numele de derivatii. Aceste derivatii pot fi
bipolare (notate cu D) sau unipolare (notate cu V).
Derivatiile bipolare standard - cand electrodul pozitiv (+) si cel negativ (-) sunt plasati
pe doua din cele trei puncte echidistante de cord (respectiv pe membrul drept anterior, pe membrul
stang anterior sau pe membrul stang posterior), rezultand urmatoarele variante:
D I (derivatia I) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang anterior, iar cel negativ pe
membrul drept anterior.
D II (derivatia II) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang posterior, iar cel negativ pe
membrul drept anterior.
D III (derivatia III) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang posterior, iar cel negativ pe
membrul stang anterior.
Derivatiile unipolare - cand doar electrodul pozitiv este functional, in timp ce electrodul
negativ este indiferent (indepartat prin scurtcircuitare sau cu ajutorul unor rezistente). Derivatiile
unipolare pot fi amplasate la membre sau precardiac :
-derivatiile unipolare la membre sunt notate cu :
-aVR - cand electrodul pozitiv este plasat pe membrul drept anterior; -aVL - cand
electrodul pozitiv este plasat pe membrul stang anterior; -aVF - cand electrodul pozitiv
este plasat pe membrul stang posterior.
intrucat amplitudinea curentului inregistrat este mica, se impune amplificarea acestuia,
aspect notat cu litera „a“ pe inregistrare.
-derivatiile unipolare precardiace (fiind foarte aproape de cord) nu necesita amplificarea
curentului electric: ex. V), V2, V3, Vn.
Conditii tehnice care trebuie respectate in vederea inregistrarii corecte a ECG:
■ ■ — ' -- —— - ............ —— -—.—■■■ 1 1 ' ■ - ■' 11
-se etaloneaza aparatul;
-inregistrarea se face la 20°C, evitand tremuraturile musculare;
-se face un contact perfect (umed) intre electrod si piele;
-locul de contact pe piele se tunde;
-electrozii se amplaseaza pe zona musculara, nu pe tesutul osos;
-animalul sa fie calm, fara alte activitati in momentul inregistrarii.
Pe hartie, acul electrocardiografului inscrie:
-deflexiuni (unde) care se caracterizeaza prin forma (rotunde sau ascutite), sens (pozitiv
- presupune depolarizarea, negativ - presupune repolarizarea, pe linia izoelectrica - presupune
starea de polarizare, repaus), lungime (durata - in sutimi de secunda) si amplitudine (inaltimea -
exprimata in mm);
-segmente - portiunea dintre doua unde;
-intervale - suma dintre unda si segment (durata acestuia).
ECG normala cuprinde:
-unda P - corespunde stimulului de la nodului sinusal si contractiei atriale (depolarizare
atriala);
-segmentul PQ - corespunde transmiterii stimulului la nodului atrio- ventricular;
-complexul QRS - corespunde stimulului de la nodului atrio-ventricular si contractiei
ventriculare (depolarizare ventriculara);
-segmentul ST si undaT-corespund repolarizarii ventriculare.
Repolarizarea atriala este mascata de complexul QRS.
ECG anormala evidentiaza aberatii de unde si segmente si modificari ale ritmului cardiac
dintre care exemplificam: tahicardia sinusala, bradicardia sinusala, oprirea atriala, extrasistola,
fibrilatia (f), flutterul (F), disociatia atrio-ventriculara, blocul sino-atrial, blocul atrio-ventricular,
blocurile de ramura, hipertrofia cardiaca (pe compartimente), pericarditele, cardiopatia ischemica,
infarctul miocardic etc.
ECG evidentiaza numai o tulburare cardiaca prezenta in momentul inregistrarii (deci nu
exclude o boala cardiaca care nu se exprima in timpul inregistrarii ). Exista si situatii cand la
animale sanatoase apar modificari ale ECG si care sunt date de varsta, gestatie, obezitate,
respiratie, pozitia corpului in momentul inregistrarii, frica etc.
c. Punctia pericardului (pericardocenteza) permite recoltarea lichidului pericardic si
examinarea fizica (citrin, hemoragie, purulent etc.), biochimica, microscopica si bacteriologica a
acestuia.
d. Examinarea radiologica (radiografiere si radioscopiere) efectuata latero- lateral si
dorso-ventral, permite stabilirea pozitiei, formei, dimensiunilor si raportului cordului cu celelalte
organe. Radioscopierea permite urmarirea miscarilor cardiace. Experimental se poate efectua si
cardioangiografierea, precum si scintigrafierea cardiaca.
e. Fonocardiografierea presupune inregistrarea grafica a zgomotelor cardiace cu
ajutorul fonocardiografului.
f. Telemetria cardiaca presupune inregistrarea de la distanta a activitatii cardiace
(utilizata pentru animalele salbatice, la animalele din gradinile zoologice si cu scop de cercetare).
Sindroamele cardio-circulatorii:
-Sindroamele pericardice: sindromul de pericardita uscata - prezent in faza congestiva
a pericarditei acute, fiind caracterizat de aparitia febrei, disfagiei, sensibilitatii dureroase pe aria
de proiectie a cordului, prezenta freamatului pericardic (zgomotul de frecatura pericardica);
sindromul de pericardita cronica - presupune ingrosarea pericardului si prezenta aderentelor
fibroase intre pleura si pericard (apare in tuberculoza perlata, inflamatii mediastinale si pleurale),
fiind caracterizat de semnele insuficientei cardiace, prezenta zgomotului de frecatura pericardica,
lipsa sensibilitatii dureroase pe aria de proiectie a cordului, lipsa febrei; sindromul de compresiune
cardiaca - consecutiv hidropericardului, hemopericardului, adenopatiilor mediastinale, tumorilor
pulmonare, pleureziilor etc.
-Sindroamele miocardice1, miocardita acuta si cronica (inflamatia acuta sau cronica a
miocardului), infarctul miocardic, miocardozele (distrofiile miocardului), dilatatia si hipertrofia
cardiaca (reactii de adaptare ale cordului).
-Sindroamele endocardice: sindromul de stenoza si insuficienta mitrala, boala mitrala,
sindromul de stenoza si insuficienta tricuspidiena, sindromul de stenoza si insuficienta aortica,
sindromul de stenoza si insuficienta pulmonara.
-Sindromul de insuficienta cardiaca — presupune incapacitatea miocardului de a se
adapta la efort, fapt care se soldeaza cu reducerea cantitatii de sange de la nivelul organelor si
tesuturilor (lipsa oxigenarii) sau staza venoasa (congestia pasiva):
-insuficienta cardiaca stanga - caracterizata de dispneea de efort, tuse, edem
pulmonar, cianoza;
-insuficienta cardiaca dreapta - caracterizata de staza venoasa (turgescenta
jugularelor, hepatomegalie), hidrotorax, hidropericard;
-insuficienta cardiaca totala (globala) - care poate fi compensata (cand semnele
clinice se exprima numai la efort) sau decompensata (cand semnele clinice se exprima
atat la efort cat si in repaus).
6.1.2.2. Vasele de sange (artere, vene, capilare)
Sangele circula in tot organismul prin intermediul vaselor sanguine. in structura acestora
se evidentiaza o tunica externa (adventicea), alta medie (elastica la aorta, musculo-elastica la artere
si fibro-elastica la vene) si una interna (intima) reprezentand endoteliul vascular (endartera si
endovena).
Unele vase de sange prezinta senzori pentru presiunea sangelui (ex. barorecep- torii din
peretele sinusului carotidian) sau pentru compozitia biochimica a sangelui (ex. chemoreceptorii
din peretele carotidei).
6.1.2.2.1. Semiologia arterelor
Arterele se pot examina atat prin metode generale (inspectie, palpatie, ascultatie), cat si
prin metode speciale (tensiometria, examinarea radiologica, cateterismul, tehnica Doppler).
Inspectia ofera putine date, acest lucru fiind datorat faptului ca arterele la animale sunt
in marea majoritate localizate profund. La tineret si animalele slabe se poate observa pulsatia venei
jugulare, consecutiv transmiterii miscarilor pulsatile de la
artera carotida (puls venos transmis). De asemenea, in insuficienta aortica se pot evidentia miscari
pulsatile la nivelul arterelor superficiale si in special la artera angulara a ochiului, miscari care
poarta numele de „dans arterial".
Palpatia ofera date generale referitoare la traiect, calibru si uniformitate (prezenta
anevrismelor - dilatatii saciforme permanente, intalnite frecvent la cal pe artera mezenterica),
fremismente (pe artera uterina medie in gestatie la vaca si iapa), temperatura si sensibilitate
(modificari intalnite in angiopatii/vasculopatii - orice modificare la nivelul vaselor de sange; la
artere se numesc arteriopatii, ca de exemplu: arterita - inflamatia arterei,
arterioscleroza/ateroscleroza — ingrosarea si fibrozarea peretilor arteriali, ateromatoza - depozit
de grasime numit aterom pe fata interna a arterelor, care se poate calcifica sau ulcera). Aceasta
tehnica este singura in masura sa ofere date concludente referitoare la pulsul arterial si calitatile
acestuia:
-frecventapulsului arterial este identica cu a socului cardiac. Ca modificari de frecventa
putem sesiza: pulsul accelerat (pulsul tahicardie) care poate fi intalnit in boii febrile, pulsul rar
(pulsul bradicardic) intalnit in distonia neurovegetativa vagotona, precum si lipsa pulsului la
nivelul arterelor terminale de la nivelul membrelor in caz de arterita. In extrasistole este intalnita
disociatia cardio-sfigmica (cand frecventa cordului este mai mare decat frecventa pulsului, aceasta
presupunand contractii cardiace ineficiente, deci care nu trimit in artere o cantitate minima de
sange pentru a forma unda pulsatila);
-ritmul pulsului - este regulat (ritmic) la majoritatea speciilor cu exceptia cainelui si a
tineretului animal la care se inregistreaza in conditii normale un ritm neregulat (aritmie). in
conditii patologice ritmul neregulat apare in insuficienta mitrala, in extrasistole etc.;
■ -viteza sau durata undei pulsatile - presupune cat de rapid trece pe sub deget unda
pulsatila (incet sau repede) sau cat timp se simte sub deget unda pulsatila (durata lunga sau scurta).
Modificari de viteza (durata) apar in insuficiente valvulare si stenoze orificiale, ca de exemplu:
-durata lunga (viteza lenta, inceata) - asa-numitul puls in platou care este prezent
in stenoza aortica;
-durata scurta (viteza mare) - asa-numitul puls saltaret (puls rapid, puls celler,
puls Corrigan) apare in insuficienta aortica, in miocardoze etc.; -amplitudinea (inaltimea) undei
pulsatile reprezinta gradul de denivelare produs la nivelul arterei de catre unda pulsatila, cum ar
fi:
-pulsul mare (magnus) sau inalt (altus) este prezent in insuficienta aortica cu
hipertrofia cordului stang;
-pulsul mic (parvus) este prezent in stenoza aortica, in insuficienta atrio-
ventriculara. Cand amplitudinea este foarte mica se numeste puls filiform, fiind prezent
in marile hemoragii, in angioplegii (paralizii vasculare). Exista si situatii cand pulsul
lipseste (puls imperceptibil);
-pulsul diferent (differens) presupune asincronie a pulsului in doua artere
simetrice (ex. in arterite, anevrisme, tromboze, compresiuni externe);
-pulsul inegal (inequalis) presupune aparitia din cand in cand a unei unde
pulsatile cu amplitudine mai mare fata de cea a undei pulsatile normale, fiind prezent in
aritmiile cardiace;
-pulsul alternant (altemans) presupune alternari de unde pulsatile normale cu
unde pulsatile slabe (mici) (ex. in hipertensiune). Pulsul bigeminat este tot un puls alternant dar la
intervale regulate (in extrasistola bigeminata); -tensiunea {duritatea) undei pulsatile reprezinta
rezistenta opusa de catre unda pulsatila la apasarea cu degetul, pana la disparitia acesteia si poate
fi :
-puls dur (puls de otel, puls sarmos) - in hipertensiune, in stenoza aortica;
-puls moale - in vasodilatatii, colaps, hemoragii mari - caracterizeaza pulsul
filifbrm.
Ascultatia arterelor se face cu ajutorul stetoscopului si numai pentru a pune in evidenta
zgomotele produse de stenoze (arterite trombozante, anevrisme) la nivelul arterelor carotida,
femurala, aorta abdominala, precum si pentru aprecierea tensiunii arteriale.
Tensiometria presupune masurarea tensiunii (presiunii) arteriale (TA) cu ajutorul
tensiometrului (sfigmomanometrului). Tensiunea arteriala este data de rezistenta (elasticitatea)
peretilor arteriali, precum si de presiunea sangelui (contractia cardiaca, cantitatea si vascozitatea
sangelui) si se exprima in mm coloana de Hg. Tensiometria nu este o metoda utilizata curent la
animale, datorita dificultatilor tehnice de examinare si interpretare, stiind ca la animale tensiunea
arteriala este foarte variabila chiar in cadrul aceleasi specii. Valoarea tensiunii arteriale este
influentata de tonusul muscular, starea de ingrasare a animalului, efort, varsta, gestatie si se
modifica in unele afectiuni renale, endocrine, nervoase, vasculare, ale sangelui etc. Tensiunea
normala (normotensiunea) este valoarea tensiunii incadrata intre o limita maxima (tensiunea
arteriala sistolica - cand apare pulsul) (TAS) si alta minima (tensiunea arteriala diastolica - cand
dispare pulsul) (TAD) intalnita la cea mai mare parte a indivizilor unei specii.
Cresterea tensiunii peste valoarea maxima sau minima a unei specii se numeste
hipertensiune arteriala (HTA) (sistolica sau diastolica), in timp ce scaderea acesteia se numeste
hipotensiune arteriala.
Examinarea radiologica a arterelor (arteriografia) se face cu ajutorul substantelor de
contrast radioopace si permite evidentierea traiectului, calibrului, uniformitatii, grosimii peretilor
arteriali, obstacolelor de la nivelul arterelor (tromboze etc.), tumorilor vaselor sanguine
(hemangioame).
Cateterismul se practica cu ajutorul unor sonde speciale numai Ia nivelul arterelor cu
calibru mare si mediu si permite diagnosticul, dar si interventia terapeutica in cazul prezentei
ateroamelor, cheagurilor care blocheaza circulatia pe o artera.
6.1.2.2.2. Semiologia venelor
Venele se pot examina prin inspectie, palpatie si tehnica radiologica.

Inspectia - stabileste traiectul, calibrul, uniformitatea si prezenta in conditii patologice a
miscarilor la nivelul venelor jugulare (pulsul venos retrograd). Ca aspecte semiologice se pot
intalni:
-turgescenta venoasa (marirea in volum a venei prin aport de sange) localizata sau
generalizata, consecutiva:
-tulburarilor cardiace, hepatice, pulmonare;
-compresiunilor sau inflamatiilor (flebite - inflamatia peretelui venelor,
periflebite - inflamatia tunicii externe a unei vene si a tesutului conjunctiv
inconjurator, tromboflebite - inflamatia peretelui venelor si coagularea
intravenoasa a sangelui);
-emfizemului pulmonar (sindromul de tignafes) cand creste presiunea
intratoracica, producand staza circulatorie si aparitia turgescentei la nivelul
venei pintenului, frecvent la cal (semnul Magazzari);
-hidro-, pio- sau hemopericardului, cand turgescenta apare la venele jugulare;
-dilatatiilor venoase difuze (flebectazii) sau limitate si neregulate (varice) la
nivelul membrelor (uneori la esofag - varice esofagiene), ori la venele
hemoroidale (hemoroizi);
-miscari ondulatorii la nivelul venelor jugulare, in special, la animalele de talie mare, ca
de exemplu: pulsul venos retrograd (manifestare asemanatoare pulsului arterial, dinspre cord spre
cap, vizibila la inspectie) care poate fi pozitiv (cand este sincron cu pulsul arterial si apare in
insuficienta atrio-ventriculara dreapta) sau negativ (asincron cu pulsul arterial si apare in stenoza
atrio-ventriculara dreapta, fiind normal doar Ia bovine). Pulsul venos apare si la nivelul venelor
pulmonare, in insuficienta sau stenoza atrio-ventriculara stanga, dar nu este vizibil de la exterior.
Palpatia - evidentiaza modificari de temperatura si sensibilitate (flebite, tromboflebite
etc.) precum si presiunea dilatatiilor venoase.
Examinarea radiologica a vaselor de sange (angiografierea) cu substante de contrast, la
nivelul venelor se numeste flebografiere. Aceasta permite examinarea traiectului, calibrului,
grosimii peretilor si a tranzitului substantei de contrast la nivelul venei examinate.
6.1.2.2.3. Semiologia capilarelor
in conditii practice pentru evidentierea modificarilor de la nivelul capilarelor se face

examinarea unor zone cu pielea depigmentata, examinarea mucoaselor aparente, a pavilioanelor
urechilor, la pasari in plus se pot examina creasta, barbitele, iar la palmipede si membrana
interdigitala, unde la inspectie se pot intalni:
-modificari de culoare: paliditate (in anemie locala = ischemie), hiperemie (congestie)
arteriala (activa - culoare rosu deschis) sau venoasa (pasiva - culoare violet-albastru);
-prezenta hemoragiilor, cianozei si a altor modificari studiate la mucoase.
6.2. EXAMINAREA SI SEMIOLOGIA SANGELUI, LIMFEI SI

LICHIDULUI INTERSTITIAL
Mediul intem al unui organism (sangele, limfa si lichidul interstitial) asigura

transportul substantelor nutritive la celule si a produsilor toxici de la celule la organele
care ii elimina in exterior (rinichi, pulmon, piele), mentine constanti parametrii homeostatici
(izotonia), ai temperaturii (izotermia) si asigura imunitatea specifica si nespecifica a
organismului animal.
6.2.1. Sangele
Sangele este alcatuit din plasma, in care se gasesc elemente figurate (globule) rosii, albe
si trombocite.
Plasma, partea lichida a sangelui contine aproximativ 90 % apa in care se gasesc
dizolvate elemente nutritive (proteine, lipide, glucide, vitamine, minerale), hormoni, enzime,
produsi toxici, gaze, anticorpi etc.
Elementele figurate sunt reprezentate de globule rosii (hematii la mamifere, eritrocite la
pasari), care contin hemoglobina a carei proprietate este utila pentru transportul oxigenului de la
pulmon la tesuturi (oxihemoglobina) si a dioxidului de carbon de la tesuturi la pulmon
(carbohemoglobina sau carboaminohemoglobina), globule albe (leucocite) - cu rol in apararea
organismului (heterofile, eozinofile, bazofile, limfocite si monocite) si trombocite (plachete
sanguine) - cu rol in coagularea sangelui.
Cand sangele nu este recoltat pe anticoagulant, intr-un timp relativ scurt are loc
coagularea acestuia, rezultand coagulul/cheagul (fibrina si elementele figurate) si serul sanguin.
Deci serul sanguin este plasma lipsita de fibrinogen prin transformarea acestuia in fibrina.
Examinarea sangelui devine obligatorie in patologie, intrucat la nivelul acestuia se
reflecta modificarii proprii, cat si modificari de la majoritatea organelor si tesuturilor.
6.2.1.1. Examinarea fizica a sangelui

Volemia - reprezinta cantitatea totala de sange circulant, cantitate care variaza in functie
de specie, varsta, individ, boli la nivelul sangelui, ficatului sau organelor hematoformatoare:
-normovolemia - presupune o cantitate normala de sange si poate fi: -normovolemia
simpla - presupune la o cantitate normala de sange si un raport normal intre plasma si
elementele figurate;
-normovolemia oligocitemica - la o cantitate normala de sange, cantitatea de
elemente figurate se afla sub valoarea normala (anemii usoare);
-normovolemia policitemica - la o cantitate normala de sange se constata o
cantitate de elemente figurate peste valoare normala (poliglobulii usoare);
-hipovolemia - presupune o cantitate scazuta de sange si poate fi:
-hipovolemia simpla (oligohemia) - cand scade atat cantitatea de plasma cat si
cantitatea de elemente figurate (ex. in hemoragii);
-hipovolemia oligocitemica - cand scade cantitatea totala de sange, dar in special
pe seama elementelor figurate (ex. afectiuni la nivelul organelor hematoformatoare);
-hipovolemia policitemica - cand scade cantitatea totala de sange, dar in special
volumul plasmatic (ex. deshidratarile);
-hipervolemia (pletora) - presupune o cantitate mai mare de sange si poate fi: -
hipervolemia simpla (polihemia) - cand creste cantitatea totala de sange, atat in ceea ce
priveste plasma cat si elementele figurate;
-hipervolemia oligocitemica - cand cresterea cantitatii de sange se face pe
seama plasmei (ex. hidremia = pletora adevarata);
-hipervolemia policitemica - cand cresterea cantitatii de sange se face pe seama
elementelor figurate ale sangelui (policitemia vera)(ex. leucemia, leucozele).
Hemostaza - capacitatea de coagulare a sangelui si oprirea hemoragiei. in procesul
coagularii participa trei componente:
-vasculara - leziunea vasului, urmata imediat de reducerea cantitatii de sange in zona
afectata;
-plachetara - aderarea trombocitelor la peretele vascular lezat;
-plasmatica (factorii coagularii) - ex. fibrinogenul, protrombina, trombo- plastina,
proaccelerina, proconvertina (in total 23 factori).
Ca atare, pentru verificarea hemostazei se pot face determinari ale celor trei componente
implicate, cum ar fi: proba prin intepare (PI), timpul de sangerare (TS), timpul de picurare (TP),
proba de staza (PS), numarul trombocitelor, timpul de coagulare total (TCT), timpul Quick (pentru
protrombina, proaccelerina, proconvertina), retractia cheagului etc. ' ■
Ca aspecte semiologice putem intalni:
-sindroamele hemoragipare (vasculare, trombocitare, plasmatice) - caracterizate de
aparitia spontana a unei hemoragii la piele, mucoase (ex. petesii, echimoze), pierderi de sange (ex.
epistaxis, hematurie, melena) sau lipsa de coagulare a sangelui in cazul unei plagi accidentale sau
chirurgicale;
-trombozele - coagulari intravasculare ale sangelui, din diverse cauze (ex. in urma lezarii
endoteliului vascular, in staza sanguina prelungita).
Culoarea - sangelui, plasmei si serului:
-normal: -sangele arterial este rosu aprins, in timp ce sangele venos este rosu inchis;
-plasma si serul - galben, cu diverse nuante in functie de specie;
-modificat: -sangele de culoare neagra (in asfixii, antrax);
-plasma si serul: -de culoare verzuie in icter;
-opalescent - continut bogat in albumine.
Gustul - normal, usor sarat.
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH-ul) - este accelerata in nefroze, anemii, boli
infectioase acute sau cronice, tumori evolutive si scazuta (diminuata) in afectiuni hepatice,
hemoconcentratii (post hemoragice, post diareice), colaps, alergii.
Hematocritul (Ht) - volumul procentual al hematiilor - este crescut in policitemii,
hemoconcentratii, emfizem si scazut in hidremii, anemii oligocitemice, splenomegalie etc.
'
Densitatea, vascozitatea si punctul crioscopic - ale sangelui, serului si plasmei - sunt
parametrii care se determina in laboratoarele de hematologie si care variaza in
functie de foarte multi parametrii (cantitatea de albumina, saruri plasmatice, hemoglobina etc.).
Rezistenta globulara a hematiilor - proba orientativa, care permite evidentierea actiunii
hemolitice a unei solutii hipotonice de NaCl, in diverse concentratii.
Ph-ul sangelui - este usor alcalin.
6.2.1.2. Examinarea biochimica a sangelui

Multitudinea determinarilor biochimice care se pot practica la nivelul sangelui,
presupune sistematizarea acestora in determinari ale substantelor:
-organice:
-azotate proteice (albumine, globuline, fibrinogen, aminoacizi);
-azotate neproteice (uree, acid uric, creatina, creatinina, nucleotide, purine,
bilirubina, xantina, NH3J etc.);
-neazotate (glucide, lipide);
-anorganice:
-electroliti: -cationi (Na+, K+, Ca+, Mg2+ );
-anioni (CP, HCO3“, HPO42~, SO42' );
-microelemente (15 - oligoelemente): Fe2\ Cu2+, Zn, Ni, Co, FI, Br, I, Se, Mn,
Mo, Si, St, Vanadiu, Crom;
-complexe: vitamine, hormoni, enzime.
Proteinemia - cantitatea de proteina totala sau fractionata de la nivelul sangelui.

Disproteinemiile (disprotidemiile) reprezinta modificari ale cantitatii de proteina serica totala
(hiperproteinemia - cresterea cantitatii de proteina totala, prezenta in hemoconcentratii prin diaree,
voma, in hiperproductie prin afectiuni hepatice, tumori, alergii, arsuri, in diabet si hipoproteinemia
- scaderea cantitatii de proteina totala - prezenta in carente de aport, absorbtie, parazitism,
hidremii, ciroza ascitogena, glomerulonefrita cronica), sau ale fractiunilor proteice (evidentiate si
cuantificate prin electroforeza) cum sunt:
-albumina serica (albuminemia) - care poate fi crescuta (hiperalbuminemie) sau scazuta
(hipoalbuminemie - in ciroze, subnutritii, neoplazii etc.);
-arglobulina (alfa-l-globulinemia) - care poate fi crescuta (hiperalfa-1- globulinemia)
sau scazuta (hipoalfa-l-globulinemia);
-a2-globulina (alfa-2-globulinemia) - care poate fi crescuta (hiperalfa-2- globulinemia)
sau scazuta (hipoalfa-2-globulinemia);
-P-globulina (beta-globulinemia) - care poate fi crescuta (hiperbetaglobuli- nemia) sau
scazuta (hipobeta-globulinemia);
-y-globulina (gamma-globulinemia) (imunoglobulinele, anticorpii) - care poate fi
crescuta (hipergamma-globulinemia) sau poate fi scazuta (hipogammaglobuli- nemia);
-fibrinogenul (fibrinogenemia) - care poate fi crescut (hiperfibrinogenemia) in infectii
pulmonare, tumori pulmonare sau scazut (hipofibrinogenemia) in afectiuni hepatice grave;
-aminoacizii;
-proteine anormale (atipice, paraproteine)(paraproteinemie) - sunt globuline serice
anormale, cum ar fi: macroglobulinele, crioglobulinele, proteinele Bence-Jones.
Azotemia (uremia) - este produsul final al metabolismului proteic (rezultat la nivelul
ficatului), cantitatea de uree din sange putand fi crescuta (hiperazotemie - in insuficienta renala,
tumori, iradieri, dupa administrarea unor medicamente sau aport excesiv) sau scazuta
(hipoazotemie - in hepatite).
Acidul uric (uricemia) - rezulta in urma catabolismului purinic, la nivelul ficatului si
poate fi crescut (hiperuricemia) in guta, afectiuni renale sau scazut (hipo- uricemia) in hepatite
grave.
Amoniacul - creste in boli hepatice.
Creatinemia si creatininemia (creatina si creatinina) - sunt crescute in afectiuni
musculare ale pasarilor.
Hemoglobinemia (Hb) - cantitatea de hemoglobina din sange poate fi crescuta
(pleiocromie) in hemoconcentratii (diaree, voma) sau scazuta (oligocromie) in anemii oligocrome,
carente in fier etc. Cunoscand cantitatea de hemoglobina se pot calcula constantele eritrocitare:
volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina eritrocitara medie (HEM) si concentratia in
hemoglobina eritrocitara medie (CHEM).
Bilirubinemia (cholemia) - cantitatea de bilirubina din serul sanguin, creste in icter
hemolitic, hepatocelular si mecanic.
Cholalemia - cantitatea de saruri biliare din sange, creste in icterele mecanice.
Glicemia - cantitatea de glucide serice poate fi crescuta (hiperglicemie) in diabet sau
scazuta (hipoglicemie) in inanitie sau dupa administrarea de insulina.
Acidulpiruvic - provine din metabolismul glucidic, creste in hipovit. Bp Acidul lactic -
apare in urma glicolizei anaerobe, creste in hepatopatii. Lipidemia (lipemia) - cantitatea
de lipide serice:
-lipidele totale pot fi crescute (hiperlipemie) in boli ale cailor biliare, boala Addison si
scazute (hipolipemie) in subnutritie;
-colesterolul total (colesterolemia) poate fi crescut (hipercolesterolemie) in
arterioscleroza, obezitate, diabet zaharat sau scazut (hipocolesterolemia) in afectiuni hepatice
grave;
-colesterolul esterificat;
-fosfolipidele (fosfolipidemia);
-trigliceridele;
-acizii grasi liberi. »
Corpii cetonici (acetona, acidul acetoacetic, acidul betahidroxibutiric) rezulta din
oxidarea in exces a acizilor grasi datorita utilizarii reduse a glucidelor. Prezenta lor in cantitate
mare in sange se numeste cetonemie, iar boala produsa se numeste cetoza (acidocetoza).
Cetonemia apare in inanitie, exces de grasimi, diabet zaharat si renal, hipertiroidism, boala
Cushing.
Sideremia - cantitatea de fier din sange, creste in liza eritrocitara, hepatite acute si scade
in anemii feriprive. Cea mai mare parte a fierului se gaseste combinat cu porfirinele din hem.
•,
Cupremia - cantitatea de cupru din sange, creste in infectii, tumori si scade in carente,
nefroze.
Calcemia - cantitatea de calciu din sange, creste (hipercalcemie) in hiperparatiroidism
si scade (hipocalcemie) in hipoparatiroidism, tetanii, lipsa vitaminei D.
Fosfatemia (fosforemia) - cantitatea de fosfor din sange, creste (hiperfosfatemie) in
hipoparatiroidism, acromegalie, insuficiente renale si scade (hipofosfatemie) in
hiperparatiroidism, osteomalacie si rahitism.
Magneziemia - cantitatea de magneziu din sange, poate fi crescuta (hiper- magneziemie)
in boala Cushing sau scazuta (hipomagneziemie) in rahitism, tetanii.
Kaliemia (potasemia) - cantitatea de potasiu din sange, poate fi crescuta (hiperkaliemie,
hiperpotasemie) in arsuri, hemolize sau scazuta (hipokaliemie, hipo- potasemie) in diaree, voma.
Manganemia - cantitatea de mangan din sange poate fi crescuta (hiper- manganemie) sau
scazuta (hipomanganemie).
Cloremia - cantitatea de clor din sange, poate fi crescuta (hipercloremie) in acidoze
metabolice sau scazuta (hipocloremie) in insuficiente renale, alcaloze metabolice.
De asemenea, la nivelul sangelui se pot determina si seleniu!, zincul, iodul, cobaltul,
sulful, nichelul, cromul.
Vitamine. Cantitatea de vitamine din serul sanguin poate fi crescuta (hiper- vitaminoze)
sau scazuta (hipovitaminoze), cum ar fi:
-beta carotenii (provitamina A) - precursori ai vitaminei A;
-vitamina A (antixeroftalmica, retinol) - hipovitaminoza produce tulburari de vedere, de
reproductie, nervoase, leziuni la nivelul mucoaselor;
-vitamina C (antiscorbutica) - lipsa acesteia produce scorbut (hemoragii pe piele si
mucoase);
-vitamina D (antirahitica) - hipovitaminoza determina tulburarea metabolismului fosfo-
calcic (rahitism si osteomalacie);
-vitamina K (antihemoragica) - lipsa acesteia duce la aparitia de hemoragii;
-vitamina E (tocoferolii) - hipovitaminoza E, asociata hiposelenozei, determina distrofii
musculare, degenerescenta hepatica etc.;
-complexul vitaminelor B:
-B] (tiamina) - hipovitaminoza produce polinevrite si tulburari cardiace;
-B2 (riboflavina) - hipovitaminoza produce tulburari de crestere, de reproductie
si modificari cutanate;
-B3 (acidul pantotenic) - hipovitaminoza produce pelagra;
-B6 (piridoxina) - hipovitaminoza determina tulburari de crestere;
-B9 (acidul folie) - hipovitaminoza conduce la tulburari somatice; -fiu
(ciancobalamina) - hipovitaminoza determina tulburari nervoase; -vitamina H (biotina) -
hipovitaminoza produce tulburari cutanate si nervoase; -vitamina F (acizi grasi esentiali) -
hipovitaminoza este generatoare de eczeme si necroze;
-vitamina PP (acidul nicotinic) - hipovitaminoza produce modificari cutanate si digestive.
Hormoni. La nivelul sangelui se pot cuantifica totii hormonii secretati de glandele
endocrine, cantitatea acestora putand fi crescuta sau scazuta fata de concentratia normala (vezi
Sistemul endocrin).
Enzime serice. Din multitudinea enzimelor prezente in sange se pot evidentia:
-aldolaza - creste in hepatite virale, cancer hepatic, leucoze;
-amilaza - creste in pancreatita;
-creatinfosfokinaza (CPK) - creste in afectiuni musculare, leziuni SNC;
-fosfataza alcalina - creste in hiperparatiroidism, rahitism, osteomalacie, tumori osoase,
afectiuni biliare;
-fosfataza acida - creste in metastaze osoase, in prostatita;
-lactic-dehidrogenaza (LDH, LD) - creste in hepatite, tumori;
-lipaza - creste in pancreatita;
-transaminaze:
-aspartat amino-transferaza (AST, GOT) - creste in infarct miocardic, hepatite
virale si toxice;
-alanin amino-transferaza (ALT, GPT) - creste in hepatite virale si toxice,
ciroze.
6.2.1.3. Examinarea microscopica

Hemograma completa a sangelui se refera si la modificarile de ordin cantitativ (numeric)
si calitativ (morfologic, structural, tinctorial) ale elementelor figurate ale sangelui.
a. Modificarile cantitative ale elementelor figurate sanguine
Eritrocitemia (eritremia) - numarul de eritrocite la 1 mm3 de sange. Cresterea numarului
de eritrocite se numeste policitemie (hiperglobulie, poliglobulie, hiper- citemie) si poate fi
adevarata (policitemia vera) sau falsa (cand scade volumul plasmatic), in timp ce scaderea
numarului de eritrocite se numeste oligocitemie (hipoglobulie, hipocitemie, oligoglobulie) sau
anemie. Anemiile (grec, ana = fara, haima = sange) pot fi cauzate de reducerea numarului de
eritrocite (anemii eritrocitare) - consecutiv lipsei eritropoezei, prin hemoliza, hemoragii,
hipovitaminoza B]2 sau prin scaderea cantitatii de hemoglobina (anemii hipocrome) - consecutiv
scaderii cantitatii de fier, protoporfirina sau globina.
Leucocitemia - numarul de leucocite la 1 mm3 de sange. Cresterea numarului de leucocite
se numeste leucocitoza fiind specifica leucozelor animalelor - leucocitoza prin productie
(adevarata, generalizata) sau in infectii localizate (leucocitoza locala, de repartitie, falsa), in timp
ce scaderea numarului de leucocite se numeste leucopenie, care poate fi adevarata (in leucoliza)
sau leucopenie de repartitie.
Trombocitemia - numarul de trombocite la 1 mm3 de sange. Trombocitele au o mare
putere de aderare pe leziuni ale vaselor de sange, dupa care prin factorii eliberati transforma
fibrinogenul in fibrina si determina formarea coagulului de sange. Cresterea numarului de
trombocite se numeste trombocitoza, avand ca rezultat hiper- coagulabilitatea (dupa hemoragii
acute, in atrofie splenica, in splenectomii) in timp ce scaderea numarului se numeste
trombocitopenie, al carui rezultat este hipocoagula- bilitatea (in boli infectioase, soc anafilactic,
afectiuni splenice).
b. Modificarile calitative ale elementelor figurate sanguine
Eritrocitele pot prezenta modificari de:
-forma (poikilocitoza): acantocite (eritrocite cu spini), leptocite (eritrocite cu grosime
redusa), drepanocite (eritrocite in forma de secera), stomatocite (eritrocite cu aspect de dinte),
ovalocite (eritrocite cu forma ovala), eliptocite (eritrocite cu forma eliptica);
-marime (anizocitoza): megalocite (12-15 p), macrocite (8-12 p), microcite (4-6 p),
schizocite (2-3 p);
-culoare (anizocromie): hipercromie (cantitate mare de hemoglobina) si hipocromie
(cantitate mica de hemoglobina).
Leucocitele pot prezenta modificari ale raportului dintre acestea (evidentiate prin
formula leucocitara - leucograma) sau aparitia de elemente imature la nivelul sangelui, ori
elemente modificate patologic.
Cresterea numarului leucocitelor (leucocitoza) poate fi produsa prin cresterea numarului
uneia sau a mai multor categorii de celule albe. Exista si situatii cand Ia un numar constant de
leucocite se schimba doar raportul dintre acestea.
Cresterea procentului de leucocite polinucleate (granulocite, polimorfo- nucleare) se
numeste polinucleoza (granulocitoza) si poate fi:
-polinucleoza (granulocitoza) neutrofilica (neutrofilia) - prezenta in infectii generalizate
sau localizate, tumori maligne;
-polinucleoza (granulocitoza) eozinofilica (eozinofilia) - prezenta in unele boli
parazitare, dermatologice, alergice (astm);
-polinucleoza (granulocitoza) bazofilica (bazofilia) - rara la animale.
Cresterea procentului de leucocite mononucleate (agranulocite) se numeste
mononucleoza (agranulocitoza) si poate fi:
-mononucleoza limfocitara (limfocitoza) - apare in boli cronice (tuberculoza);
-mononucleoza monocitara (monocitoza) - prezenta in leucoze monocitare, boli
parazitare, reumatism articular acut.
Scaderea numarului de leucocite (leucopenia) imbraca diferite aspecte: -neutropenia -
prezenta in unele infectii bacteriene si virale;
-eozinopenia - apare in stres, dupa administrarea corticosteroizilor; -bazofilopenia;
-monocitopenia;
-limfocitopenia (limfopenia) - apare dupa administrarea glucocorticoizilor, in sarcoame,
uremie.
6.2.1.4. Examene serologice, imunologice si genetice

Acestea permit stabilirea titrului de anticorpi specifici (diagnosticarea serologica a unor
boli evolutive), a grupelor sanguine (dupa antigenul specific de membrana eritrocitara), a Rh-ului
(factorul Rhesus) etc.
6.2.1.5. Examene bacteriologice, virusologice si parazitologice Se studiaza la

disciplinele de specialitate.
6.2.2. Limfa
Limfa este alcatuita din plasma sanguina, leucocite (in special limfocite) si anticorpi,
formandu-se din lichidul interstitial. Aceasta circula prin vasele limfatice fiind filtrata la nivelul
limfonodurilor.
Examinarea limfei se face: fizic, biochimic si microscopic.
6.2.3. Lichidul interstitial
Lichidul interstitial este tot o componenta plasmatica, dar prezenta intre celule, cu rol in
realizarea schimburilor nutritive dintre aceste celule si sange. Cantitatea acestuia creste in edeme.
6.3. EXAMINAREA SI SEMIOLOGIA ORGANELOR HEMATOFORMATOARE
6.3.1. Maduva osoasa

Pentru examinarea acesteia se recolteaza un fragment de maduva osoasa hematogena
(maduva rosie) prin punetie (osteocenteza) de la nivelul tesutului osos spongios epifizar ai oaselor
lungi saudate (stern, coaste, vertebre, cap femural, ilium). Din materialul recoltat se efectueaza un
frbtiu care se coloreaza asemanator frotiului de sange. Aprecierea cantitativa si calitativa a
elementelor figurate de la nivelul maduvei hematogene se face prin studiul medulogramei
(mielogramei). Maduva osoasa este sediul de formare a tuturor elementelor figurate ale sangelui
(generatoarea celulei matca), maturandu-se Ia acest nivel doar eritrocitele, leucocitele (neutrofile,
eozinofile, bazofile) si trombocitele.
Se pot constata modificari ale raportului procentual al elementelor figurate de la acest
nivel produse de hiperplazia, hipoplazia sau aplazia medulara.
Comparativ cu elementele figurate din sange, cele de la maduva sunt colorate mult mai
intens, deci sunt elemente tinere (blastice).
6.3.2. Timusul
Timusul, organ limfoepitelial, foarte bine dezvoltat la tineret, se gaseste localizat la
intrarea pieptului la mamifere si pe partile laterale ale gatului la pasari. Reprezinta sediul maturarii
limfocitelor T, cu rol in imunitatea celulara. De asemenea, secreta numerosi hormoni cu rol in
citodiferentierea efectorilor imunitatii celulare, reglarea raspunsului imun, precum si in cresterea
organismului. Se poate examina prin palpatie si examinare radiologica la tineret.
6.3.3. Bursa Fabricius

Bursa Fabricius, organ limfoepitelial specific pasarilor, localizat la nivelul diverticulului
cloacal, este sediul maturarii limfocitelor B. Modificari ale imunitatii umorale apar in diferite boli
infectioase cu localizare la acest nivel (ex. bursita infectioasa aviara).
6.3.4. Splina
Splina isi aduce contributia la liza elementelor celulare moarte (in special a hematiilor -
hemoliza/eritroliza si reciclarea fierului de la nivelul acestora), in imunitate (rol hematopoetic si
de filtru microbian), dar este si un important rezervor de sange.
Aceasta se poate examina usor prin palpatie la animalele de talie mica (caine, pisica) si
mai dificil la animalele de talie mare. Se poate examina si prin punctie urmata de recoltarea
tesutului splenic, efectuarea unui frotiu, colorarea si interpretarea acestuia (splenograma). Uneori
se examineaza prin laparatomie exploratoare si ecografiere. Ca aspecte semiologice se pot intalni:
splenomegalia, splenita purulenta, hemoragia splenica, tumorile splenice.
6.3.5. Limfonodurile (limfoganglionii) mamiferelor - reprezinta sediul limfocitelor

imunocompetente. Examinarea acestora se poate face prin metode generale (discutate la
examinarea sistemului limfatic) si metode speciale (punctia, adenograma si examinarea
radiologica).
6.3.6. Amigdalele (tonsiiele faringiene) - alcatuite din foliculi limfoizi diseminati sau
aglomerati (lobi), prezente in seria animala doar la porc si caine, se pot examina prin inspectie,
palpatie, punctie si biopsie. Inflamatia acestora se numeste amigdalita (tonsilita). Extirparea
chirurgicala poarta numele de amigdalectomie.
6.3.7. Placile Peyer, apendicele cecal, structurile solitare limfoide, structurile limfoide
ale pasarilor (glanda Harder, diverticulul Meckel, amigdalele cecale, sistemul imun diseminat -
GALT, BALT) - se examineaza foarte rar in conditii practice.
7. SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR
Functia excretorie se realizeaza in cea mai mare parte pe la nivelul aparatului urinar
(urina), dar tot atat de important pe la nivelul pielii (transpiratia), aparatului respirator (CO2),
tubului digestiv si ficatului (materiile fecale si pigmentii biliari proveniti din hemoliza).
Importanta aparatului urinar in realizarea excretiei este data de multiplele functii pe
care acesta le realizeaza:
-epurarea sangelui de cataboliti rezultati in urma oxidarii proteinelor (uree, acid uric,
creatina, creatinina, bilirubina conjugata, sulfati, fosfati etc.) si elaborarea urinei;
-asigurarea echilibrului acido-bazic sanguin;
-mentinerea nivelului electrolitilor sanguini;
-functia endocrina - realizata prin hormoni si enzime produse de celulele musculare
modificate de la nivelul peretilor arteriolelor aferente glomerulului renal cum ar fi: renina (care
scade tensiunea arteriala), factorul eritropoetic renal (stimuleaza producerea eritropoetinei),
urokinaza, prostaglandinele (cu actiune antihiperten- siva), hipertensinogenul, diverse enzime.
Este de remarcat faptul ta functionarea defectuoasa a altor aparate si organe se poate
repercuta si reflecta la nivelul aparatului urinar (in special in compozitia urinei). De asemenea,
aparatul urinar poate fi agresat in diverse grade atat din exterior (frigul si caldura exagerate,
umezeala, oboseala, suprasolicitarile, alimentatia deficitara, lipsa apei, stresul permanent,
alergenii, arsurile pielii si intoxicatiile externe), cat si din interior (produsii toxici rezultati in
urma tulburarilor endocrino-metabolice, bolile cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatice,
precum si bolile specifice infectioase, parazitare si autoimune).
Aparatul urinar se examineaza functional (aprecierea semnelor generale si a celor de
organ: mictiunea, urina, CES-ul renal) si fizic (pe segmente: rinichiul, bazinetul, ureterele,
vezica urinara si uretra) prin metode generale si complementare.
SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR _ 133
7.1. EXAMINAREA SI ASPECTELE SEMIOLOGICE FUNCTIONALE
7.1.1. Semne generale
Din multitudinea semnelor generale care pot fi atribuite starilor patologice de la nivelul
aparatului urinar retinem:
-sindromul uremie (consecutiv retentiei de uree in sange) - prezent in majoritatea
afectiunilor renale, se caracterizeaza prin: transpiratie exagerata, prurit si leziuni eczematoase la
nivelul pielii, bronsite cronice consecutiv eliminarii ureei pe la nivelul pulmonului, mirosul de
uree (amoniac) al aerului expirat si pielii;
-colica (durerea) renala - exprimata prin sindromul de pseudolumbago. Lumbago
(mialgia lombara) presupune dureri si contracturi ale musculaturii lombare, consecutiv unor
afectiuni neuromusculare;
-edeme - cu localizare la nivelul pleoapelor, pieptului, zonei ventrale a abdomenului,
scrotului etc.
7.1.2. Semne de organ
7.1.2.1. Mictiunea (urinarea) si aspectele semiologice
Mictiunea (eliminarea in exterior a urinei de la nivelul vezicii urinare - functie

subordonata unor centrii nervosi din cortex, bulb si maduva sacrala) nu trebuie confundata cu
diureza (procesul de formare a urinei la nivelul rinichiului si eliminarea acesteia in vezica
urinara), proces complex care presupune filtrarea sangelui la nivelul glomerulului renal (urina
primara - care contine componente ale plasmei, cu exceptia proteinelor), resorbtia selectiva a unor
componente la nivelul tubilor contorti proximali (H2O, glucoza, NaCl, Ca, K, S, fosfati, 40 % din
uree, vitamine, aminoacizi etc.), secretia la nivelul tubilor nefronului in caz de acidoza a ionilor
de FT, iar in caz de alcaloza a NH3 (rol in reglarea pH-ului), precum si concentrarea urinei
(absorbtia apei) sub actiunea hormo-nului antidiuretic (ADH - posterohipofizar). Ca atare lipsa
ADH-ului produce diabetul insipid (poliurie cu urina diluata) in timp ce excesul acestuia produce
oliguria.
Aspectele semiologice ale mictiunii se refera la frecventa cu care aceasta se face,
cantitatea de urina eliminata si modul in care se face urinarea (aparitia urinarilor dificile, precum
si a celor involuntare):
-frecventa:
-polakiuria (pollakiuria, polachiuria) sau polakisuria (pollakisuria, polachisuria)
- presupune o mictiune frecventa si in cantitate mica. Apare in cistite (inflamatia
mucoasei vezicii urinare), litiaza (calculoza) vezicala etc.;
-oligakiuria (oligachiuria) sau oligakisuria (oligachisuria) - presupune o rarire a
frecventei mictiunilor. Apare in nefrite acute;
-anuria excretorie (anuria falsa) - presupune lipsa urinarii si aparitia retentiei
urinare vezicale;
134 SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR
-cantitatea de urina in 24 ore (depinde de producerea acesteia - diureza) si poate fi:
-normuria - cantitate normala de urina;
-poliuria- cantitate mare de urina. Apare in diabetul zaharat si insipid, nefroze
(distrofii ale parenchimului renal);
-oliguria - cantitate mica de urina - prezenta in glomerulonefrite;
-anuria secretorie (anuria adevarata) - lipsa urinarii ca urmare a lipsei diurezei
(urina lipseste si din vezica urinara);
-mictiunile dificile, grele (disuria/dysuria) - se pot exprima prin:
-tenesme vezicale - presupun adoptarea pozitiei de urinare, eforturi de urinare,
urmate de strangurie sau ischiurie;
-stranguria - presupune o urinare sub forma de picaturi sau jet foarte subtire
(apare in afectiuni ale uretrei: uretrite, calculoza uretrala);
-retentia urinara (ischiuria) - presupune producerea si retinerea urinei in vezica
urinara (clinic este prezenta anuria) si apare in spasm al uretrei, leziuni medulare etc.;
-mictiunile involuntare:
-enurezisul (incontinenta urinara) - presupune urinare continua, fara adoptarea
pozitiei de urinare si poate fi: permanent (continuu) sau periodic (din cand in cand).
Referitor la cantitatea de urina, enurezisul poate fi total (cand se elimina toata cantitatea
de urina din vezica) sau partial (cand se elimina numai o parte din urina); '
-urinarea in furou - specifica masculilor, presupune urinarea fara scoaterea
glandului penien in exterior.
7.1.2.2. Urina si aspectele semiologice
Examinarea urinei permite aprecierea functionalitatii rinichiului (diureza), a altor organe

(ficat, pancreas, muschi etc.), precum si a starii morfo-functionale a cailor urinare. In conditii
practice se face examinarea fizica, biochimica, microscopica si bacteriologica a urinei de
dimineata, printr-un grup de teste care poarta numele de sumar de urina.
Examinarea fizica
Culoarea si transparenta
-la toate speciile urina este limpede (transparenta) si de culoare galbena (cu diferite
nuante de la specie la specie), cu exceptia calului la care in momentul eliminarii este tulbure
(carbonati si fosfati de calciu);
-culoarea rosie - apare in hematurie (globule rosii in urina), hemoglobinurie (sange
hemolizat in urina), mioglobinurie (pigment muscular in urina);
-culoarea galben-brun sau galben-verde - pigmenturie in cantitate mare (in icter);
-culoarea brun-negru - in melanurie, alcaptonurie;
-aspectul opalescent - in lipurie (grasimi in urina);
-aspectul tulbure - prezenta sarurilor, puroiului, mucusului, bacteriilor, epiteliilor etc.;
-incolora - in diabetul insipid.

Densitatea
-normostenurie - densitate normala a urinei;
-hiperstenurie - urina cu densitate mare (concentrata) - in deshidratari, diabet zaharat;
-hipostenurie - urina cu densitate mica (diluata) - in diabet insipid;
-izostenurie - urina cu densitate si compozitie asemanatoare plasmei - in insuficientele
renale cronice.
Vascozitatea si punctul crioscopic - se determina in laboratoare si difera de la specie la
specie.
Mirosul
-normal este caracteristic speciei;
-patologic - miros amoniacal in cistite, de acetona in cetonurie, fetid in inflamatii
purulente ale aparatului urinar.
Examinarea biochimica
Examen complex care presupune aprecierea cantitativa sau calitativa a componentelor
organice si anorganice, normale sau anormale urinare, dintre care exemplificam:
Albuminuria (proteinuria) - cantitatea de albumina (proteina) din urina. in conditii
normale este neinsemnata cantitativ (practic lipseste), in timp ce in situatii patologice este
prezenta in cantitate mare, avand origine prerenala (de filtratie - din plasma), renala (din
parenchimul renal) sau postrenala (falsa - de pe caile urinare).
Paraproteinuria - apare in boala lanturilor grele, mielom etc.
Hematuria, hemoglobinuria, mioglobinuria - apar in afectiuni ale aparatului urinar, dar
si la nivel muscular.
Glicozuria (glucozuria, glicuria) - cantitatea de glucoza din sange. Aceasta cantitate este
crescuta in diabet zaharat sau in tulburari de filtrare renala.
Cetonuria - corpii cetonici (acetona, acidul acetilacetic, acidul betahidroxibutiric) apar
in diabet (coma diabetica), inanitie, toxicoze.
Azoturia (ureouria) - cantitatea de uree din urina. Azoturia poate fi normala; crescuta
(hiperazoturie, hiperureourie) - in boli infectioase, diabet, intoxicatii; scazuta (hipoazoturie,
hipoureourie) - in nefrite cronice, boli hepatice sau absenta (anazoturie, anureourie) - in coma
uremica. Pentru utilizarea eficienta a acestei determinari se calculeaza indicele Ambard = raportul
azotemie/azoturie care in conditii normale este de 1/60 - 1/200. In insuficienta renala creste foarte
mult azotemia.
Acidul uric - creste in guta (la pasari si caine), leucemie, arsuri.
Creatina (creatinuria), creatinina (creatininuria) - cresc in atrofii musculare.
Acidul hipuric, indicanuria, lipuria, fenoluria - se modifica in situatii patologice.
Coluria (choluria, coleuria) (chole = bila) - prezenta pigmentilor biliari in urina. In
conditii normale se gaseste urobilinogen care poate fi crescut (in afectiuni hepatice si hemolitice)
sau scazut (in obstructie biliara). Bilirubina apare in icter.
Colaluria (cholaluria) - prezenta sarurilor biliare in urina (taurocolatul de sodiu,
glicocolatul de sodiu), in special in icterul mecanic.
Piuria - prezenta puroiului in urina.
Aminoaciduria - cantitatea de aminoacizi liberi din urina. in conditii normale aceasta
cantitate este foarte mica, dar creste in unele boli congenitale. Determinarea acestora se face prin
cromatografiere.
Din urina se mai pot face determinari privind prezenta si cantitatea enzimelor (lizozim,
amilaza, hidrolaze, transferaze), hormonilor (estrogeni, androgeni, corticosuprarenali),
vitaminelor (vitamina C, B), electrolitilor (CI, Na, NaCl, Ca, K, Mg, NU4, fosfati, sulfati etc.).
Examinarea microscopica (examinarea sedimentului urinar)
Obligatoriu in bateria de teste privind sumarul de urina se include si examinarea
sedimentului urinar, sediment care poate fi:
-anorganic (mineral) - sub forma de cristale specifice (carbonatul de Ca, sulfatul de Ca,
oxalatul de Ca, fosfatul de Ca, fosfatul amoniaco-magnezian) sau amorf (fara forma geometrica)
- prezent in conditii normale sau patologice;
-organic:
-neorganizat - sub forma de cristale specifice (acid uric, acid hipuric, urati de
sodiu sau de amoniu, colesterina, aminoacizi - cistina, leucina, tirozina, xantina etc.)
sau amorf;
-organizat - sub forma de celule izolate (epiteliale, leucocite, eritrocite,
spermatozoizi, bacterii), cilindrii urinari (cilindrurie) - mulaje de celule sau proteine precipitate
provenite de la nivelul tubilor distali (cilindri hialini, granulosi, fibrosi, grasosi„ epiteliali,
hematici/hemoragici, leucocitari/ purulenti, cerosi, biliari, bacterieni), cilindroizi (asemanatori
cilindrilor dar de dimensiuni foarte mari) sau pseudocilindrii (mucosi, calcari, cu urati).
Examinarea sedimentului urinar permite punerea in evidenta a doua categorii de componente si
anume;
-componente normale (ex. acidul uric, ureea, uratii etc.) - care devin insa anormale
(patologice) cand cantitatea acestora creste sau scade peste limitele normale;
-componente patologice (ex. prezenta cristalelor de cistina, leucina, tirozina etc.) - si
care nu se gasesc in conditii fiziologice in urina.
Examinarea bacteriologica (urocultura) - se face din urina de dimineata, recoltata steril.
Este foarte utila in infectiile bacteriene ale aparatului urinar, permitand izolarea si identificarea
agentului patogen, precum si stabilirea sensibilitatii acestuia la antibiotice (antibiograma).
7.1.2.3. Examinarea capacitatii functionale a rinichiului (coeficientul de epurare

sanguina = CES-ul renal, Clearance-ul renal)
intrucat este o proba agresiva pentru intregul organism si in special pentru rinichi
(modifica functiile renale), aceasta se executa practic Ia sfarsitul examinarii aparatului urinar, deci
dupa examinarea fizica a acestuia.
Practic, se verifica timpul de debarasare a sangelui de o anumita substanta administrata
intravenos, dar care sa se elimine pe la nivelul rinichilor si deci sa apara in urina (proba se numeste
cromodiagnostic). Substantele utilizate in cromodiagnostic
(ex albastru de metilen, inulina, manitolul, tiosulfatul de sodiu, acidul paraamino- hipuric etc.)
trebuie sa aiba anumite calitati:
-sa nu aiba prag renal (sa nu se resoarba la nivelul tubilor renali);
-sa se elimine numai pe Ia nivelul rinichilor;
-sa nu se absoarba in alte tesuturi;
-sa nu se metabolizeze in organism;
-sa nu fie toxice; ~
-sa poata fi dozata in sange si urina.
Clearance-ul este redus in glomerulonefrite acute si cronice, pielonefrite cronice,
insuficiente renale acute etc.
Actualmente Clearance-ul renal se practica si prin dozarea constituentilor normali ai
urinei (ex. dozarea creatininei sau ureei din sange si urina).
7 2. EXAMINAREA SI ASPECTELE SEMIOLOGICE FIZICE ALE APARATULUI

URINAR (RINICHI, URETERE, VEZICA URINARA, URETRA)
7.2.1. Rinichii
Inspectia - permite evidentierea numai a semnelor indirecte, ca de exemplu: -
pseudolumbago (durere renala) - mers teapan, cu trenul posterior deviat lateral, cifoza etc.;
-paraplegii - consecutiv rinichiului marit in volum ce preseaza pe plexul solar;
-guta - la pasari, caine - apare cand metabolismul protidic este modificat, iar acidul uric
in cantitate mare se cristalizeaza in diverse zone (ex. in articulatii).
Palpatia - se poate aplica transabdominal (la animalele de talie mica) sau transrectal (la
animalele de talie mare) si pune in evidenta:
-sensibilitate dureroasa crescuta in: nefrita (inflamatia rinichiului), pielita (inflamatia
bazinetului), pielonefrita (inflamatia rinichiului si a bazinetului), glomeru- lita (inflamatia
glomerulului renal), glomerulonefrita (inflamatia glomerulului renal si a celorlalte componente
renale);
-forma si dimensiunea, modificate in: nefromegalie (rinichi mare), hidronefroza
(acumulare de lichid la nivelul bazinetului), tumori renale, chisti renali (frecvent apar rinichi
polichistici), urolitiaza (calculoza) bazinetala sau la nivelul calicelor, scleroza renala (rinichi mic);
-pozitia rinichilor - frecvent se constata ptoza renala unilaterala sau bilaterala
(deplasarea rinichiului din loja renala) - in tumori renale, hidronefroza, calculoza masiva
bazinetala sau chiar dupa un efort sustinut - cand un asemenea rinichi poate fi confundat cu
coprolite, testicul sau ovar ectopic;
-consistenta rinichilor - crescuta in tumori, scleroza renala, scazuta in hidronefroza.
7.2.2. Ureterele
Examinarea acestora, dificila de altfel, se poate face numai prin palpatie transrectala (la
animalele de talie mare) si transabdominala (la animalele de talie mica), punandu-se in evidenta
deformari date de calculoza (litiaza ureterala), fibrina, cheaguri de sange sau sensibilitatea
ureterala crescuta in inflamatii (ureterite).
7.2.3. Vezica urinara
Inspectia - pune in evidenta deformarea abdomenului (in special ia animalele de talie
mica), cifoza lombara, hematuria terminala, polachiurie, urina tulbure etc.
Palpatia - transabdominal (la animalele de talie mica) si transrectal (la animalele de talie
mare) permite stabilirea pozitiei, dimensiunii, formei, sensibilitatii dureroase (in inflamatii =
cistite) si consistentei (elastica in retentii urinare, tare in litiaza vezicala). La apasarea vezicii
urinare se declanseaza mictiunea. Aceasta nu trebuie facuta brutal pentru evitarea ruperii peretilor
vezicali.
Cresterea dimensiunii vezicii urinare apare in retentii urinare vezicale si poate fi produsa
de: calculoza uretrala si vezicala, spasm al gatului vezicii urinare, paralizia peretilor vezicali.
ingrosarea peretilor vezicii urinare apare in cistite cronice, tumori (papilo- matoza,
carcinom etc.).
7.2.4. Uretra - se examineaza prin palpatie atat la femela cat si la mascul. Inflamatia
mucoasei uretrei se numeste uretrita.
Urolitiaza (litiaza urinara, calculoza urinara) - termen general care presupune prezenta
calculilor (grec, lithos = piatra) (concretiuni solide formate prin aglomerarea substantelor
organice sau minerale) Ja nivelul aparatului urinar. Urolitiaza se poate intalni la nivelul: rinichilor
(nefrolitiaza), bazinetului (pielolitiaza), ureterelor (uretero- litiaza), vezicii urinare (cistolitiaza)
sau uretrei (uretrolitiaza).
Examinarea aparatului urinar prin metode complementare

-cateterismul - permite examinarea cu ajutorul cateterelor din plastic, flexibile, a uretrei
cat si a vezicii urinare, atat la femela (usor de realizat) cat si la mascul (mai dificil, necesitand
anestezie epidurala). Se pot pune in evidenta spasme uretrale precum si prezenta calculilor;
-endoscopia vezicii urinare (cistoscopia) - practicabila numai la femele, permite
examinarea interna a vezicii urinare;
-examinarea radiologica - numai radiografie prin utilizarea contrastului natural, cat si
folosind anumite substante de contrast (urografiere). Urografierea se poate face ascendent (cand
introducerea substantei de contrast se face prin cateterism vezical) sau descendent (cand
introducerea substantelor de contrast iodate se face pe cale intravenoasa - U.I.V.).
-ecografierea - utilizata frecvent la animalele de talie mica (caine, pisica) permite o buna
examinare a rinichilor si vezicii urinare, punand in evidenta modificari topografice, de dimensiune
si structurale, litiaza etc.
-laparatomia exploratoare - utilizata rar si numai la animalele de talie mica.
8. SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL
intrucat acest aparat este obiect de studiu al Reproductiei, in acest capitol vom analiza
doar metodologia generala de examinare si principalele aspecte semiologice specifice ale
aparatului genital mascul si femei.
8.1. APARATUL GENITAL MASCUL

f .
Acesta se examineaza atat functional (prin verificarea reflexelor) cat si yizZc, pe

segmente si anume:
-gonadele (testiculele) si pungile scrotale:
-testiculul - prezinta o functie exocrina (gametogeneza/spermatogeneza -
producerea spermatozoizilor) prin tubii seminiferi, functie coordonata de hormonul
gonadotrop anterohipofizar si alta endocrina - producatoare de hormoni sexuali androgeni
(testosteronul, androsteronul) cu rol in aparitia caracterelor sexuale masculine, in
comportamentul sexual, in spermatogeneza si in activarea glandelor anexe ale aparatului
genital mascul;
-caile genitale (spermatice): canalul epididimar (epididimul), canalul deferent si canalul
ejaculator; canalul deferent alaturi de vasele de sange, nervi, muschiul cremaster si mezou
formeaza cordonul testicular,
-segmentul comun urogenital: uretra si penisul
-penisul este organul copulator masculin, format dintr-un corp si glandul penien,
acoperite de piele (preput, furou). Ca particularitati, penisul de taur si vier prezinta „S“
penien, in timp ce la caine si motan este prezent osul penien;
-glandele anexe - glandele veziculare, prostata si glandele bulbo-uretrale:
-glandele vezicale (veziculele seminale) - secreta unele componente ale spermei
(glico-proteine, fructoza, acid citric) si este rezervorul de sperma intre doua ejaculari.
Lipsesc la carnasiere; .
140 SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL
-prostata - secreta glico-proteine, lipide, pigmenti, fosfataze, lecitina, spermina;

-glandele bulbouretrale (glandele Cowper) - secreta un lichid muco- proteic.
Lipsesc la caine.
8.1.1. Aspecte semiologice functionale
Verificarea functiilor sexuale masculine presupune verificarea reflexelor, prezenta

psihopatiilor, a sterilitatii si examinarea spermei.
Verificarea reflexelor se face obligatoriu in prezenta femelei in calduri, urmarind:
-reflexul de erectie — marirea volumului (turgescenta) si rigiditatii penisului, sub
actiunea centrilor nervosi sacrali:
-absenta acestui reflex se constata in urma stresului, epuizarii, alimentatiei
deficitare, unor boli infectioase;
-exagerarea acestui reflex (priapism) - presupune o erectie permanenta si
dureroasa, cauzata de afectiuni ale sistemului nervos, uretrite, cistite; -reflexul de
imbratisare (saltul pe femela):
-absenta sau realizarea cu dificultate a acestuia se constata in afectiuni ale
membrelor posterioare si coloanei vertebrale; «
-reflexul de imperechere (impteunare, copulatie, intromisiune, coit etc.):
-acesta nu se realizeaza in afectiuni ale penisului (inflamatii, tumori) sau se
realizeaza deviat (perversiunile sexuale);
-reflexul de ejaculare - eliminarea spermei (ejaculatului) in interiorul organelor genitale
femele, sub actiunea centrilor nervosi lombari:
-absenta ejacularii - in afectiuni nervoase, obstructii pe canalele spermatice sau
cand animalul este prea tanar sau prea batran;
-ejacularea precoce sau tardiva;
-spermatorcea - scurgerea spermei in lipsa actului sexual;
-spermaturia - prezenta spermatozoizilor in numar mare in urina;
-epuizarea sexuala (temporara) - la taurii de reproductie.
Tot in semiologia functionala trebuie incluse psihopatiile sexuale si sterilitatea
masculina.
Psihopatiile sexuale:
-satiriazisul (satiriaza) — exagerarea instinctului sexual masculin, acesta
devenind violent si periculos atat pentru femela cat si pentru proprietar;
-perversiunile sexuale, cum ar fi masturbatia (onanismul) - obtinerea ejacularii
prin excitatie artificiala (mai frecvent intalnita la caine, armasar, vier si taur) si
homosexualitatea - relatii sexuale cu partener de acelasi sex; Sterilitatea masculina
(impotenta sexuala) poate fi:
-adevarata (propriu-zisa), cand testiculul nu produce spermatozoizi (in
infantilism genital, inflamatii la nivelul testiculului, dupa castrare);
-falsa, cand sperma nu este depusa in organele genitale femele.
Functionalitatea testiculului se verifica si prin examinarea produsului acestuia, respectiv
examinarea fizica (cantitate, culoare, densitate, miros), biochimica (pH, sub
SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL 141
stante organice si anorganice, enzime, vitamine), microscopica (numarul si miscarile
spermatozoizilor) si bacteriologica (prezenta germenilor patogeni) a spermei Ca aspecte
semiologice mai importante putem intalni:
-aspermia (aspermatismul) - lipsa spermei (ejaculatului);
-oligospermia - cantitate mica de sperma;
-azoospermia - lipsa spermatozoizilor din sperma;
-oligozoospermia - putini spermatozoizi in sperma;
-necrozoospermia - sperma cu spermatozoizi morti;
-aspermatogeneza - tulburare cantitativa (numar redus de spermatozoizi) si calitativa
(spermatozoizi anormali) la nivelul spermei;
-spermatozoizi anormali - in special cu modificari vizibile la cap (macrocefalie,
microcefalie) si coada (coada dubla sau lipsa acesteia).
8.1.2. Aspecte semiologice fizice
-Scrot-, dermatite, hematoame, plagi, hernii ingvino-scrotale, hidrocel (colectie seroasa

la nivelul scrotului);
-Testicul', orhita (inflamatia testiculului), anorhidia (absenta congenitala a ambelor
testicule), monorhidia (prezenta unui testicul), criptorhidia unilaterala sau bilaterala (necoborarea
din abdomen in pungile testiculare a unuia sau a ambelor testicule), tumori, spermatocel (gonocel)
- dilatatie chistica a epididimului sau testiculului cu acumulare de sperma;
-Epididinr. epididimita (inflamatia acestuia), orhiepididimita (inflamatia testiculului si
epididimului);
-Cordon testicular (funicular): funiculita (inflamatia cordonului in special dupa
castrare), hemoragii (dupa castrare = orhidectomie);
-Penis-, balanita (inflamatia penisului), balanopostita (inflamatia penisului si a fetei
interne a furoului), paralizia penisului, fractura osului penien (la caine, cotoi), prezenta plagilor si
tumorilor;
-Furou (preput): fimoza (ingustarea orificiului preputial), postita (inflamatia
preputului), prezenta scurgerilor (sange, mucus, puroi);
-Glande-,
-glandele veziculare (vezicule seminale) - spermatocistita (veziculita)
presupune inflamatia acestora;
-prostata - prostatita (inflamatia prostatei), prostatomegalia (hipertrofia
glandei), adenomul de prostata, chistii, abcesele;
-glandele bulbouretrale - cowperita (inflamatia acestor glande).
8.2. APARATUL GENITAL FEMEL
Examinarea aparatului genital femei se face atat din punct de vedere functional (ciclul
sexual, gestatia, lactatia, laptele) cat si fizic, pe segmente:
-vulva (labiile vulvare, clitorisul, orificiul vulvar), dar si regiunea perivulvara, bazinul,
crupa si fesele;
-vestibulul vaginal (mucoasa si glandele vestibulare mari si mici);

-vaginul (mucoasa vaginala, membrana himenala);
-uterul: gatul uterin (colul uterin, cervixul), corpul uterin, coamele uterine - formate din
mucoasa (endometru), musculoasa (miometru) si seroasa ;
-oviductele (salpinxul, trompele): corpul oviductului si pavilionul trompelor;
-ovarele - cu functie exocrina (gametogeneza/ovogeneza = producerea ovulelor) si
functie endocrina (producator de estrogen si progesteron) - cu rol in producerea ovulatiei si a
caldurilor, a caracterelor sexuale feminine, dezvoltarea glandei mamare si mentinerea gestatiei.
La suprafata ovarului, in functie de evolutia ciclica a acestuia, se pot pune in evidenta:
-foliculi ovarieni: primari, secundari, tertiari (cavitari, veziculosi). Foliculii tertiari se
pot maturiza (foliculul De Graaf) si se produce dehiscenta foliculara (eliberarea ovulei in
pavilionul trompelor). Cand maturizarea nu este urmata de eliberarea ovulei se produce chistul
folicular (cavitate cu lichid folicular, hormoni si ovul degenerat);
-corpul galben (luteus):
-progestativ (ciclic) - care in absenta fecundatiei se transforma in aproximativ
18 zile in corp albicans (cicatrice). Cand corpul galben ciclic nu este lizat (luteoliza)
apare corpul galben persistent;
-gestativ - prezent pt aproape intreaga perioada de gestatie (produce progesteron
cu rol in mentinerea gestatiei).
Glande anexe: glanda mamara (mamela, ugerul) este acoperita cu piele si mentinuta in
zona abdominala printr-o capsula mamara. Laptele, produs de tesutul glandular (lactogeneza) se
varsa prin intermediul unor canale in sinusul galactofor (cisterna mamara) de unde prin sinusul
mamelonar si canalul papilar este eliminat in exterior pe la nivelul orificiului mamelonului.
8.2.1. Aspecte semiologice functionale
8.2.1.1. Ciclul sexual (estral)
Aparatul genital femei are o activitate sexuala ciclica (ciclul ovarian, ciclul sexual, ciclul
estral, ciclul ovulator) - cand alaturi de ovulatie apare si instinctul genezic (dorinta de impreunare,
caldurile, libidoul). La cea mai mare parte a animalelor domestice ciclul este lunar (femele
policiclice, poliestrice) cu exceptia catelei si pisicii care au doua cicluri pe an (femele diciclice).
Animalele salbatice au un singur ciclu pe an (femele monociclice).
Ciclul sexual la animale are practic doua faze:
-faza foliculara (cuprinde proestrul si estrul) - in care este prezent libidoul si ovulatia
spontana (la majoritatea femelelor) sau provocata de copulatie (la iepure, pisica, dihor). in aceasta
faza se secreta foliculina si estradiol;
-faza luteala/luteinica (corespunde metestrului) - presupune aparitia corpului galben si
secretia de progesteron.
Verificarea instinctului genezic se face in prezenta masculului, putandu-se constata:
-anafrodizia = frigiditatea (lipsa dorintei sexuale) - data de tulburari hormonale ovariene
si exprimata clinic prin cicluri neregulate, lipsa caldurilor sau calduri linistite (indiferenta fata de
mascul);
-nimfomania = hiperfoliculinismul (exagerarea patologica a instinctului genezic) -
dorinta exagerata de imperechere prezenta in tulburari hormonale ovariene si psihice.
8.2.1.2. Gestatia
Gestatia este etapa cuprinsa intre nidatie (implantarea embrionului in mucoasa uterina)
si parturitie (nastere, fatare).
Ca aspecte semiologice putem intalni:
-sterilitatea feminina (infertilitatea, infecunditatea) - imposibilitatea de a se reproduce,
prezenta in caz de hipoplazie ovariana, intersex (hermafroditism - prezenta la acelasi animal a
organelor genitale masculine si feminine), freemartinism (nedezvoltarea organelor genitale
femele in caz de sarcina gemelara, cu produsi de sex diferit), anovulie;
-prelungirea gestatiei - poate fi fiziologica (cand fatul este mascul sau la pluripare) sau
patologica (in distocii).
Fatarea la termen si usor se numeste fatare eutocica, in timp ce fatarea dificila, greoaie
se numeste distocica (distocie), care poate avea cauze materne (angustia pelvina, fracturi de bazin
consolidate defectuos) sau fetale (fat prea mare, pozitii anormale, moartea fatului etc.);
-scurtarea gestatiei - se poate produce prin fatare prematura (cand fatul este viabil) sau
prin avort (cand produsul de conceptie este mort sau nascut viu, dar neviabil). Avortul poate fi de
ou, de embrion sau de fat;
-durerile false - eforturi premature de fatare, dar fara eliminarea fatului;
-retentia placentara - retinerea placentei dupa fatare, complicata frecvent cu infectii la
nivelul uterului.
8.2.1.3. Lactatia si laptele
Lactatia - presupune producerea si eliminarea laptelui/colostrului de catre glanda mamara

dupa fatare.
Ca aspecte semiologice se pot constata:
-agalaxia - glanda mamara nu secreta lapte, cu toate ca este in perioada de lactatie (ex.
agalaxia contagioasa a oilor = rasfugul alb);
-hipogalaxia - eliminarea unei cantitati reduse de lapte;
-retentia laptelui - retinerea laptelui in cisterna mamara;
-galactoreea (lactoreea) - eliminarea continua a laptelui (incontinenta lactata), prezenta in
leziuni ale sfmcterului papilar;
-lactatia nervoasa - lactatie seroasa, fara gestatie si fatare (in falsa gestatie la catea).
Laptele - este produsul de secretie al glandei mamare, iar examinarea lui permite
evidentierea modificarilor atat la nivelul acestuia cat si la nivelul mamelei. Examinarea laptelui
se face fizic, biochimic, microscopic si bacteriologic.
-Examinarea fizica:
-culoarea - alba in conditii normale, poate deveni galbena (in mamite, icter)
sau rosie (prezenta sangelui);
-mirosul - de urina, de petrol, de medicamente;
-gustul - sarat in perioada de calduri;
-vascozitatea - apoasa in mamite, mucoasa cand este prezent puroiul; -
coagulabilitatea - se apreciaza cu ajutorul cheagului sau prin fierbere.
-Examinarea biochimica:
-cantitatea de proteine, lipide, glucide;
-prezenta enzimelor lactice.
-Examinarea microscopica:
-prezenta globulelor rosii in hemoragii;
-prezenta leucocitelor in numar mare in infectii ale mamelei.
-Examinarea bacteriologica:
-bacterii lactice normale;
-bacterii patologice (E. coli, M. tuberculosis, streptococi etc.).
8.2.2. Aspecte semiologice fizice
Examinarea segmentelor aparatului genital femei se poate face atat de la exterior

(inspectia externa, palpatia transrectala) cat si din interior (inspectia interna dupa utilizarea
speculumului, palpatia, sondajul, amprentarea, raclajul, biopsia, endoscopia vaginala,
fotocolposcopia, ecografierea etc.).
-Inspectia externa a regiunii perivulvare, vulvei, bazinului, crupei, feselor si inspectia
interna a vestibulului si vaginului pot evidentia:
-secretii: ■
-fiziologice - de calduri, de gestatie, dupa fatare (lohii); -patologice -
in retentii placentare sau inflamatii;
-modificari de dimensiune, forma si pozitie a bazinului (angustia pelvina etc.)
ducand la aparitia distociilor;
-strictura vaginala - micsorarea lumenului vaginal consecutiv infantilismului
genital sau cicatricelor prin fatari distocice;
-modificari la nivelul mucoasei vulvare, vestibulare si vaginale: inflamatii
(vulvite, vestibulite, vaginite), deformari (edemul vulvar, infiltratiile
perivulvare, inversiunea vaginala, prolapsul vaginal, prolapsul uterin), fistule,
plagi, ulcere, chisti, tumori.
-Palpatia externa (transrectala) a cervixului, uterului, coamelor uterine, oviductului,
ovarelor si palpatia interna (exploratia si tuseul vaginal) a vulvei, vestibulului vaginal, vaginului
si cervixului, permit stabilirea marimii, formei, pozitiei, consistentei, sensibilitatii dureroase,
temperaturii, umiditatii acestor segmente, precum si precizarea diagnosticului de gestatie.
Ca aspecte semiologice se pot intalni:
-modificari de sensibilitate si temperatura prezente in inflamatii: cervicite (inflamatia
cervixului), endometrite (inflamatia endometrului), metrita (inflamatia uterului), salpingita
(inflamatia oviductului), piosalpingita (inflamatia purulenta a oviductului), ovarita/ooforita
(inflamatia ovarului), salpingoovarita (anexita) (inflamatia oviductului si ovarului);
-modificari de marime, forma si pozitie:
-la uter: piometrul (inflamatia purulenta a uterului), prezenta cicatricelor,
tumorilor si deformarilor date de gestatie;
-la ovare: prezenta foliculilor, corpilor galbeni, corpilor galbeni persis- tenti,
chistilor foliculari, hipoplaziilor ovariene (nedezvoltarea ovarului); -Sondajul - fistulelor
si plagilor;
-Amprentarea, raclajul si biopsia - pentru examinarea histopatologica;
-Endoscopia vaginala si uterina (colposcopia) - permite examinarea mucoasei vaginale
si uterine;
•Fotocolposcopia - permite fotografierea mucoasei vaginale si uterine;
-Laparatomia exploratoare - utilizata in special in conditii patologice;
-Examinarea radiologica si ecografierea - permite evidentierea fetusilor morti, precum
si stabilirea diagnosticului de gestatie.
Examinarea fizica a glandei mamare

-inspectia - intereseaza dimensiunea, forma si culoarea pielii glandei mamare, atat in
repaus cat si in perioada de lactatie;
-marirea glandei mamare - in edem mamar, abcese, flegmoane, tumori, retentie
lactata, inflamatii (mamita/mastita);
-micsorarea glandei mamare - in repaus mamar, in mamite cronice (atrofii);
-deformari localizate - eruptii, cicatrici, plagi, hematoame, chisti, calculi de
lapte, papiloame;
-culoarea - rosie in congestii si inflamatii, neagra in gangrene (ex. rasfugul negru
al oilor);
-palpatia - evidentiaza sensibilitatea crescuta in inflamatii, limfonoduli retromamari
mariti in volum si durerosi sau nu, in inflamatii acute sau cronice mamaie;
-proba mulgerii - permite verificarea permeabilitatii canalului galactofor, canalului
papilar si a sfincterului papilar prin mulgere. in situatii patologice se pot intalni obstructii, ingustari
(stricturi) sau imperforare congenitala;
-sondajul - permite verificarea permeabilitatii canalului papilar cu ajutorul unor sonde
canulate;
-punctia - utilizata in situatii speciale;
-examinarea radiologica cu substante de contrast (mamografierea) - permite examinarea
mamelei in special pentru punerea in evidenta a tumorilor.
9. SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor are rol in sustinerea si deplasarea animalului fiind alcatuit din oase,
articulatii, tendoane, ligamente, teci, muschi, vase de sange, nervi, copite, ongloane, gheare,
unghii.
Examinarea aparatului locomotor se face atat functional, cand se apreciaza pozitia
animalului in deplasare (prezenta schiopaturilor, ramanerea in urma turmei, aparitia durerii) si
in repaus (pozitia membrului fata de sol, lipsa de sprijin pe sol), cat si fizic (examinarea pe
componente a aparatului locomotor).
9.1. OASELE
Structura de baza a aparatului locomotor este osul, format din substanta fundamentala
(oseina) si celule (osteoblast, osteocit, osteoclast). Dupa forma, oasele pot fi lungi (cu doua
epifize articulare din tesut spongios, doua cartilaje de crestere, iar intre ele diafiza din tesut
compact), scurte (carpiene, tarsiene) si late (craniu). Cea mai mare parte a oaselor aparatului
locomotor sunt oase lungi, care de la exterior spre interior prezinta urmatoarele componente:
periost, compacta, endost, canalul medular cu maduva osoasa (rosie, galbena sau cenusie).
Osteogeneza (procesul de osificare - desmala sau encondrala/cartilaginoasa) este controlata de
hormonii somatotrop, paratiroidian, tiroidian si gonadotropi in asociere cu vitaminele D 2, A si
C.
Examinarea oaselor se poate face prin inspectie (semne directe si indirecte), palpatie
(integritate, rezistenta, mobilitatea unor segmente, prezenta crepitatiei osoase si a sensibilitatii
dureroase, deformari ale tesuturilor de acoperire), examinarea radiologica (forma, pozitia,
structura si fracturile osoase), biopsia (examinarea histopatologica), examinarea sangelui si
urinei (cantitatea si raportul Ca/P).
-osteopatia - orice afectiune la nivelul osului;
-fractura osoasa - ruperea sau spargerea unui os; fracturile se pot clasifica:
SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR 147
-din punct de vedere clinic:

-deschise (cu capetele osoase iesite prin piele) sau inchise;
-totale sau partiale;
-epifizare, diafizare, apofizare sau articulare; -prin tasare (la oasele
scurte);
-dupa linia de separare:
-complete:
-deschise (cu capetele osoase iesite in plaga);
-inchise (fara plaga): transversale, oblice, longitudinale, cu
deplasare (prin angulatie, prin rotatie, prin suprapunere), cu
fragmente (eschile) numite si fracturi cominutive;
-incomplete: fisuri, fracturi in „lemn verde“, fracturi prin infundare.
Remedierea fracturilor presupune fie imobilizarea osului fracturat (cu atele sau bandaj
ghipsat) sau interventia chirurgicala (osteosinteze metalice - tije, cerclaj, placi etc.). in general
osul fracturat, bine imobilizat se vindeca prin formarea de calus osos. Cand imobilizarea este
deficitara se formeaza un calus cartilaginos, care permite miscarea celor doua capete fracturate si
aparitia pseudoartrozei (pseudo-articulatiei). Exista situatii cand acest calus osos poate fi vicios
(deformant) sau exuberant.
-periostita (reactia periostala) - inflamatia periostului in urma unui traumatism sau prin
propagarea unei infectii, localizate sau generalizate;
-osteita - inflamatia tesutului osos (ex. inflamatia vertebrelor = spondilita); -
osteomielita- inflamatia tesutului osos si a maduvei osoase;
-osteocondrita - inflamatia tesutului osos si a cartilajelor articulare; -osteoartrita -
inflamatia capetelor articulare si articulatiei;
-osteodinia (ostealgia) - durere osoasa prezenta in fracturi, rahitism; -osteodistrofia -
distrofia osului (ex. spondiloza - degenerarea vertebrelor si a discului intervertebral);
-osteoporoza - rarefiere osoasa produsa prin insuficienta oseinogenezei si largirea
canalului medular;
-osteofibroza - osteopatie chimiodistrofica caracterizata de lipsa osteoclastelor si
metaplazia fibroasa a maduvei (ex. boala capului mare);
-osteonecroza — necroza tesutului osos;
-osteoliza - liza osoasa (resorbtie de tesut osos) atat prin lipsa de minerale cat si de tesut
osos (apar spatii goale, lacunare)(ex. epifizioliza capului femural);
-osteohalistereza- demineralizate osoasa lenta pana la osteoliza;
-rahitismul - osteopatie chimiodistrofica a tineretului, caracterizata prin carenta in
vitamina D si lipsa mineralizarii oaselor (la radiografie - „oase de sticla“);
-osteomalacia - osteopatie chimiodistrofica caracterizata de demineralizare osoasa la
adulte (rahitismul adultelor);
-hiperostoza - hipertrofia sau hiperplazia unor zone osoase;
-osteofitoza - formatiuni osoase in jurul zonelor articulare (frecvent la coloana
vertebrala - osificarea ligamentului intervertebral ventral ia animalele in varsta);
-exostozele - excrescente osoase la suprafata unui os („oase moarte“ - in special la
membre): spavanul (la jaret), oscioarele, curba (osul caprei), jardoul, jardonul, formele, suroul
etc.;
148 SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR
-enostozele - proliferari osoase delimitate, in interiorul cavitatilor (cavitatea craniana,

canalul vertebral);
-discondroplazia (osteocondrodisplazia) - osificare precoce a cartilajului de crestere (la
pasari este data de lipsa de mangan, iar la celelalte specii este ereditara);
-acondroplazia (condrodistrofia fetala) - defect de osificare encondrala congenitala
(nanism);
-displazia osoasa (osteodisplazia) anomalie de dezvoltare a osului caracterizata fie prin
rarefiere, fie prin condensare osoasa cu neregularitati (in special la craniu si coloana vertebrala);
-agenezia osoasa - lipsa congenitala a unui segment de os sau a unui os intreg (ex.
agenezia cavitatii acetabulare, agenezia dentara, agenezia falangiena etc.);
-hipogenezia osoasa - dezvoltarea insuficienta a unei portiuni osoase;
-osteomul - tumora osoasa benigna;
-osteosarcomul - tumora osoasa maligna. ■
9.2. ARTICULATIILE
Legatura intre oase este asigurata de articulatii (mobile, semimobile si fixe) formate din
cartilaj articular si capsula articulara. Examinarea acestora se face prin inspectie (marimea,
mobilitatea), palpatie (pozitia capetelor osoase, temperatura si sensibilitatea), radiografiere
simpla sau cu substante de contrast - artrografiere (evidentiind pozitia, forma si marimea capetelor
articulare), ecografiere, punctie articulara (artrocenteza) si examinarea lichidului de punctie.
-artropatia - orice boala localizata la articulatie;
-artrita - inflamatia acuta a articulatiei;
-poliartrita - inflamatia mai multor articulatii;
-poliartrita reumatoida (reumatismul poliarticular cronic) - articulatii deformante si
anchilozante, consecutiv infectiei cu streptococul beta-hemolitic;
-periartrita - inflamatia tesuturilor care inconjoara o articulatie;
-artroza - inflamatia cronica, degenerativa a articulatiei (artrita uscata defor-
manta)(ex. coxartroza, gonartroza);
-anchiloza - imobilizarea patologica a unei articulatii;
-artralgia (artrodinia) - durere articulara;
-hidartoza - acumulare hidrica (exsudat seros sau sero-fibrinos) in articulatie
(ex. vezigonul la genunchi si jaret, moletul la articulatia buletului);
-hemartroza - prezenta sangelui in cavitatea articulara;
-entorsa (efortul articular, distorsiunea) - deplasarea capetelor articulare eventual cu
ruperea sau smulgerea de ligamente, urmata de revenirea la normal (clinic apare
edemul si durerea);
-luxatia (dislocarea, scrantirea) - deplasarea fara revenire la normal a capetelor
articulare (clinic apare deformarea articulatiei si durerea);
-desmorexia - intinderea si desirarea ligamentelor articulare, insotita de o mobilitate
articulara excesiva;
-disjunctia - separarea a doua oase sudate sinartrotic (ex. disjunctia sacro-
SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR 149
iliaca, radio-ulnara, tibio-fibulara);

-plagile articulare.
9.3. TENDOANELE SI TECILE TENDINOASE SINOVIALE
Tendoanele sunt structuri conjunctive (cordoane albe) care se leaga de periost prin
insertii tendino-periostale, iar de muschi prin insertii mio-tendinoase. Tecile sinoviale
(vaginale) faciliteaza alunecarea tendonului in timpul deplasarii.
-tendinita (tenozita) - inflamatia tendonului;
-tenoperiostita - inflamatia insertiei periostale a tendonului;
-tenosinovita (tenovaginita, sinovita tendinoasa) - inflamatia tecii tendonului si a
tendonului;
-tenalgia (tenodinia) - durere localizata la nivelul tendonului;
-luxatiile tendinoase (ex. luxatia tendonului lui Achile = boala jaretelor la pasari =
perozisul);
-rupturile si dezinsertiile tendinoase;
-javartul tendinos - necroza tendonului;
-retractia tendoanelor - avand ca rezultat arcarea (buletura).
9.4. MUSCHII
Examinarea muschilor scheletici (fibre musculare striate) se face prin inspectie

(volumul, integritatea, miscarile active si pasive), palpatie (tonusul muscular, sensibilitatea,
temperatura), examenul sangelui si urinei (prezenta mioglobinei), biopsie.
-volumul muschilor:
-marirea volumului muschilor (hipertrofia) poate fi adevarata (la animalele de
munca, prin antrenament) sau falsa (in diverse boli); -reducerea volumului
muschilor (hipotrofia);
-diminuarea exagerata a volumului muschilor (atrofia musculara, amiotrofia,
miotrofia) poate fi cauzata de afectiuni:
-neuropatice (mielopatice, nervoase) - consecutiv paraliziilor; -
miopatice - in boli ale muschilor;
-vasculare - consecutiv opririi circulatiei prin trombusuri; -functionale
- in caz de imobilitate prelungita, fracturi;
-tonusul muscular: normal (normoton), crescut (hiperton), scazut (hipoton), absent
(aton, amiotonie, paralizie musculara);
-miscarile muschilor:
-miocloniiie - contractii involuntare, scurte, rapide, repetate; -miotoniile -
contractii prelungite, tetanice;
-miopatia - orice boala cu localizare la nivelul muschilor;
-miozita - inflamatia muschiului;
-dermatomiozita - inflamatia muschiului si a tesutului de acoperire; -miodistrofia -
distrofia muschilor (ex. boala muschilor albi );
150 SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR
-miotenozita - inflamatia unui muschi si a tendonului sau;

-mialgia (miodinia) - durerea musculara;
-miastenia - oboseala musculara rapida;
-miofibromul - tumora benigna la nivelul muschilor;
-miosarcomul — tumora maligna musculara;
-desirari si rupturi musculare.
9.5. ASPECTE SEMIOLOGICE LA INTREGUL MEMBRU SI DEGETE
Polimelia - membre suplimentare; amelia- lipsa membrelor.

Polidactilia - mai multe degete; sindactilia - lipirea degetelor.
10. SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS
Sistemul nervos este alcatuit din tesuturi cu rol in viata de relatie (sistemul nervos
central = SNC si sistemul nervos periferic = SNP), precum si cu rol in viata vegetativa (sistemul
neurovegetativ = SNV, cu doua componente: sistemul nervos simpatic si sistemul nervos
parasimpatic).
Sistemul nervos central (sistemul cerebrospinal, nevraxul) este localizat in cutia
craniana (encefalul: emisferele cerebrale, diencefaiul, cerebelul si trunchiul cerebral) si in
canalul rahidian (maduva spinarii), in timp ce sistemul nervos periferic - format din fibre
nervoase (nervii - prelungiri neuronale) senzitive si motorii, parasesc canalul rahidian
distribuindu-se in tesuturi si organe.
Examinarea sistemului nervos in vederea descoperirii aspectelor semiologice se face
atat fizic, cat si functional pe baza unui plan care cuprinde:
a. Examinarea fizica a craniului si coloanei vertebrale (tesutul osos);
b. Examinarea lichidului cefalorahidian (LCR);
c. Examinarea radiologica (encefal, maduva spinarii) si electrografiile;
d. Examinarea functionala a sistemului nervos al vietii de relatie:
-Comportamentul (inhibitiile si excitatiile corticale); -Motilitatea
(tonusul muscular, contractibilitatea, coordonarea miscarilor);
-Excitabilitatea neuromusculara (reflexele);
-Sensibilitatea (exteroceptiva, proprioceptiva, interoceptiva);
e. Examinarea functionala a sistemului neurovegetativ:
-tabloul clinic;
-testarea farmacodinamica;
-aprecierea reflexelor neurovegetative.
152 SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS
10.1. EXAMINAREA FIZICA A CRANIULUI SI COLOANEI

VERTEBRALE
10.1.1. Craniul
Inspectia - permite obtinerea de date referitoare la marime, forma, simetrie, integritate,

cum ar fi:
-traumatismele craniene: fracturi prin infundare, periostite, hemoragii, edeme
subcutanate, dermatite profunde;
-deformari prin dezvoltarea unor procese in cutia craniana sau in tesutul osos:
hidrocefalie (colectie patologica de lichid cefalorahidian in cutia craniana), tumori la encefal sau
cutia craniana, cenuroza, encefalocel (cefalocel, craniocel) - hemierea congenitala prin fantele
craniene sau accidentala a encefalului, meningocel (hidro- meningocel) - hemierea numai a
meningelui printr-o fisura congenitala a craniului sau coloanei vertebrale, meningoencefalocel
(hemierea meningelui si encefalului printr-o bresa a calotei craniene), osteofibroza capului,
exostozele.
Palpatia - evidentiaza sensibilitatea, temperatura, integritatea, rezistenta la apasare a
oaselor craniene si manifestarile nervoase produse prin apasare (de aceea este recomandabil ca
palpatia sa se faca dupa examinarea radiografica):
-sensibilitatea dureroasa este crescuta in fracturi, contuzii, periostite, hematoame,
edeme si in inflamatii: meningite (inflamatia meningelui), pachimeningite (inflamatia numai a
duramater), leptomeningite (inflamatia numai a piamater) encefalite (inflamatia encefalului),
meningoencefalite (inflamatia encefalului si meninge- lor), otite medii si interne, sinuzite frontale;
-temperatura creste in special datorita modificarilor cutanate si osoase;
-integritatea este modificata si rezistenta osoasa scazuta in fracturi, iar la apasare apar
crepitatii osoase, contractii clonice sau tonice, accese epileptiforme consecutiv apasarii pe
substanta nervoasa.
Percutia - permite evidentierea sensibilitatii dureroase.
Radiografierea - stabileste grosimea, forma si conturul oaselor craniene, evidentiind
exostoze, enostoze, fracturi, tulburari de osificare.
Trepanatia si punctia craniana (craniocenteza) - se utilizeaza rar cu scop de diagnostic,
mai frecvent cu scop terapeutic (ex. cenuroza ovinelor).
Tomografia computerizata (TC) si rezonanta magnetica nucleara (RMN) - cu rezultate
exceptionale atat peritru structura osoasa cat si pentru structura nervoasa (hemoragii cerebrale,
tumori etc.).
10.1.2. Coloana vertebrala
Inspectia - permite aprecierea formei, pozitiei, directiei, integritatii si flexibilitatii

coloanei vertebrale. Modificarile de pozitie ale coloanei vertebrale pot fi temporare (functionale,
de atitudine, reversibile) - modificari care dispar o data cu cauza care le-a generat sau pot fi
definitive (conformationale, morfologice, structurale, ireversibile) - care se exprima tot prin
modificari de atitudine, dar aceste modificari
SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS 153
osoase produc suferinte la nivelul maduvei spinarii (alterari nervoase medulare). Ca aspecte
semiologice enumeram:
-modificari ale coloanei cervicale:
-ortotonus - intinderea capului in prelungirea gatului;
-opistotonus - capul dat pe spate;
-emprostotonus - cap incapusonat;
-torticolis - rasucirea capului pe gat;
-pleurostotonus -devierea laterala a capului si gatului;
-modificari ale coloanei toraco-lombare:
-cifoza (grec, kyphos = curbura) - spinare convexa, de crap; -gibozitatea
(latin, gibba = cocoasa) - spinarea in unghi ascutit sau cocoasa adevarata
(modificare definitiva);
-lordoza - spinarea lasata, inseuata;
-scolioza - devierea laterala a coloanei sau coloana in „S -cifoscolioza -
asociere intre cifoza si scolioza;
-lumbago - dureri neuromusculare lombare si pozitia caracteristica (rigiditate
toraco-lombara).
Palpatia - permite evidentierea modificarilor de sensibilitate, temperatura, forma,
integritate, mobilitate.
-sensibilitatea dureroasa este prezenta in afectiuni ale pielii, muschilor, vertebrelor,
discurilor si ligamentelor intervertebrale (dermatite, miozite, spondilite, spondilartrite, mielite,
osificari de discuri si ligamente intervertebrale);
-temperatura creste in unele modificari localizate la nivelul coloanei;
-forma - modificari de forma apar in fracturi, luxatii, contractii musculare, edeme,
hematoame, calus deformant, rahitism etc.
Radiografierea - efectuata obligatoriu latero-lateral si dorso-ventral, permite
evidentierea pozitiei, formei, dimensiunilor, integritatii si structurii coloanei vertebrale. Dintre
modificarile mai frecvente enumeram: fracturi, luxatii, hernii de disc intervertebral, spondiloze,
spondilartroze, anchiloze, osteofitoze, tumori.
Rahicenteza (punctia rahidiana) - permite recoltarea si examinarea lichidului
cefalorahidian.
Tomografie computerizata (TC) si rezonanta magnetica nucleara (RMN) - pentru
evidentierea fracturilor, herniilor de disc, tumorilor etc
10.2. EXAMINAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN
Lichidul cefalorahidian (LCR) se gaseste intre arahnoida si piamater avand rol trofic,
dar si de amortizare intre tesutul nervos si structura osoasa craniala si vertebrala. Acesta se
poate examina fizic, biochimic, microscopic si bacteriologic.
-Examinarea fizica:
-cantitatea variaza in functie de specie si individ (1-80 ml);
-presiunea se apreciaza dupa viteza cu care se scurge pe ac; -culoarea:
-normal este transparent (incolor);
-modificat: rosu (in hemoragii), galben-verde (in hemolize),
tulbure (in meningite si meningoencefalite purulente);

-mirosul:
-normal inodor;
-respingator - in supuratii meningiene;
-densitatea creste cand sunt prezente albumine, globuline, elemente figurate;
-punctul crioscopic - asemanator plasmei;
-tensiunea superficiala - scade in anemii; -vascozitatea - creste in
hemoconcentratii.
-Examinarea biochimica:
-pH-ul - asemanator pH-ului sanguin (7,4-7,6);
-albuminorahia (albuminele din LCR) - creste in meningoencefalite; -
globulinorahia (globulinele din LCR) - creste in tumori, anemii, boli
supurative, meningoencefalite;
-glicorahia (glucoza din LCR) - scade in encefalite si meningite; -
determinarea CI, Ca, Mg, K etc. se face in situatii particulare.
-Examinarea microscopica (citologica - citorahia):
-normal: 1-2 globule albe/mm3, lipsa globule rosii;
-patologic: globule albe multe (in listerioza, viroze, jigodie, turbare), globule
rosii prezente (accident vascular).
-Examinarea bacteriologica: prin insamantari pe medii obisnuite sau speciale de cultura.
'
10.3. EXAMINAREA RADIOLOGICA, TOMOGRAF1CA SI PRIN

REZONANTA MAGNETICA NUCLEARA A ENCEFALULUI SI MADUVEI
SPINARII SI ELECTROGRAFIILE
Examinarea radiografica a encefalului (rontgenencefalografia) si maduvei spinarii

(rbntgenmielografia) se face odata cu examinarea fizica a craniului si coloanei vertebrale.
Examinarea radiografica se poate face si prin administrarea de substante de contrast tolerate si
sterile, in canalul medular (mielografiere) sau intravenos. Prin aceasta tehnica se evidentiaza
conturul si integritatea substantei nervoase, prezenta componentelor care compreseaza sau
traumatizeaza substanta nervoasa (eschile, enostoze, spondiloze, hernii de disc, tumori etc.).
Tomografia computerizata (TC) si rezonanta magnetica nucleara (RMN) reprezinta
tehnologii de varf in examinarea substantei nervoase, permitand evidentierea modificarilor de
marime, forma, densitate si pozitie.
Electrografierile presupun inregistrarea biocurentilor substantei nervoase si se poate
face prin:
-electroencefalografiere - tehnica de inregistrare a biocurentilor cerebrali prin aplicarea
electrozilor pe pielea capului. Aparatul care inregistreaza se numeste electroencefalograf, iar
inregistrarea obtinuta se numeste electroencefalograma (EEG). Interpretarea tipului de unda
obtinut (alfa, beta, delta, teta), permite evidentierea starilor normale si patologice de la nivelul
scoartei cerebrale. Pe scoarta cerebrala exista si zone „mute“, pe care nu se inregistreaza
biocurenti electrici;
-electrocorticografiere - tehnica de inregistrare a biocurentilor cerebrali prin aplicarea
electrozilor direct pe scoarta cerebrala (dupa craniocenteza). inregistrarea obtinuta se numeste
electrocorticograma (ECoG);
-electrocerebelografiere - tehnica de inregistrare a biocurentilor cerebelului,
inregistrarea obtinuta se numeste electrocerebelograma.
10.4. EXAMINAREA FUNCTIONALA A SISTEMULUI NERVOS AL VIETII DE

RELATIE
10.4.1. Comportamentul
Comportamentul (activitatea cortico-subcorticala, activitatea nervoasa superioara,

functia de relatie, activitatea voluntara, activitatea constienta) presupune modul de manifestare al
unui animal in relatia cu mediul in care traieste. Stiinta care se ocupa cu studiul comportamentului
animalelor in mediul lor natural se numeste etologie, aceasta avand mai multe laturi:
comportamentul alimentar, comportamentul sexual, comportamentul pentru cresterea puilor,
pentru orientare in spatiu si timp, pentru autoaparare etc.
in general pentru examinarea comportamentului animalelor domestice se apreciaza
orientarea animalului (in spatiu, in timp si la comenzi) si intensitatea cu care raspunde acesta la
unii excitanti ai mediului exterior. Din acest punct de vedere un comportament normal la animale
presupune:
-recunoasterea de catre animal a proprietarului sau ingrijitorului;
-raspunsul imediat si corect la comenzi (chemari);
-orientarea corecta in spatiu si timp (intrarea pe usa in grajd si gasirea locului sau,
mentinerea echilibrului prin corectarea atitudinilor anormale, retragerea de la pasunat la lasarea
serii etc.);
-manifestari specifice in caz de sete, foame, defecare, urinare;
-manifestari specifice in prezenta sexului opus.
Trebuie retinut faptul ca orice tulburare a organismului influenteaza mai mult sau mai
putin activitatea nervoasa superioara a animalului, acestea exprimandu-se prin stari de inhibitie
(depresiune) sau de excitatie a activitatii nervoase superioare (corticale).
10.4.1.1. Starile de depresiune (inhibitie) a activitatii nervoase superioare (corticale)
Apatia (abaterea, indiferenta, obnubilarea) este cea mai usoara forma de depresie
corticala, caracterizata prin miscari lenese, raspuns lent la comenzi, in general animalul
raspunde la excitatii de intensitate medie.
Torpoarea (toropeala, indolenta, starea tifica) (latin, typhus = amortit, pierdut, sfarsit)
este un grad avansat de indiferenta fata de mediu, animalul avand privirea pierduta (cu ochii
semiinchisi), cu botul sprijinit de iesle, dusumea sau pamant, imobil si cu tonusul muscular
scazut. Cand se deplaseaza, aceasta se face greoi, tarand
picioarele si cu momente in care este gata sa cada. Raspunsul la excitatiile puternice este dat cu
mare intarziere si incomplet.
Somnolenta (atipirea) este starea intermediara intre veghe si somn, cand animalul este
trezit numai de excitatii puternice, dupa care, la incetarea excitatiei, revine la starea initiala de
somnolenta. Exagerarea starii de somnolenta poarta numele de sopor (starea soporica)(sopor =
somn), cand animalul este trezit numai prin inhalarea de substante volatile excitante puternice
(otet, amoniac), lovire, intepare etc.
Toate starile enumerate caracterizeaza bolile infectioase (bolile febrile), tulburarile SNC
(encefalite, meningite, tumori), diverse intoxicatii endogene si exogene.
Coma (koma = somn adanc) presupune pierderea de durata (zile, luni sau chiar ani) a
cunostintei, motilitatii voluntare, sensibilitatii, reflexelor (cu exceptia reflexului comeean si
palpebral), dar pastrarea respiratiei si circulatiei la niveluri scazute si consecutiv, aparitia
hipotermiei. Coma este intalnita in boli grave cu localizare la SNC (coma cerebrala), ficat (coma
hepatica), pancreas (coma diabetica), rinichi (coma uremica), glande endocrine (coma endocrina),
in intoxicatii (coma toxica).
Comotia cerebrala presupune pierderea cunostintei pentru o perioada scurta de timp,
produsa prin zdruncinarea encefalului, in urma unor accidente, dar fara leziuni craniocerebrale.
Sincopa (synkope = lovit, trasnit) este pierderea brusca si pentru scurt timp (secunde,
minute) a cunostintei, motilitatii, sensibilitatii, respiratiei, pulsului si prezenta unei tensiuni
arteriale minitne (starea de moarte aparenta). Este cauzata de intreruperea fluxului sanguin arterial
la nivelul creierului (in stop cardiac, hemoragii interne, prin decompresiune brusca in urma
punctiilor cu eliminarea de gaze sau lichide, reflex).
Lipotimia (lesinul) presupune pierderea brusca si de scurta durata a cunostintei, reducerea
celorlalte functii (respiratie, circulatie) si relaxare musculara striata si neteda (apare transpiratia,
enurezizul etc.). Este produsa in general de reducerea cantitatii de sange de la nivelul creierului.
Apoplexia (ictus apoplectic) este pierderea brusca si pentru o perioada de 2060 minute a
cunostintei, motilitatii, sensibilitatii cu pastrarea respiratiei si circulatiei. Frecvent apare in
hemoragii cerebrale (ictus, atac cerebral), embolii si tromboze pe arterele cerebrale. Cand
animalul nu moare in urma accidentului vascular cerebral, acesta isi revine partial, ramanand doar
cu modificarea produsa pe zona de compresiune a scoartei cerebrale de catre hematom sau prin
hipoxie (pareze, paralizii, anestezii localizate, lipsa vocii etc.).»
Accesul epileptiform presupune pierderea brusca a cunostintei si sensibilitatii, dupa care
apar crizele motorii (contractii clonice sau tonice) si vegetative (urinare, salivare, respiratie
stertoroasa) (epilepsia), cu revenire la normal dupa cateva secunde sau minute. Crizele de
epilepsie (crizele comitiale) se pot repeta in timp (zilnic, lunar sau anual). Epilepsia poate fi:
-dupa contractii: generalizata (la toti muschii) sau localizata;
-dupa cauza: .
-esentiala (adevarata, probabil ereditara) - fara substrat evident, dar care poate fi
ocazionata de emotii, traumatisme, intoxicatii;
-falsa - cu origine simptomatica (in diverse boli ale SNC) sau reflexa, cu spina
iritativa foarte variata (otite, sinuzite, parazitoze, abcese perianale, endotoxine, stricnina
etc.).
Catalepsia este pierderea cunostintei si aspectul de animal „teapan11, „de piatra11,
„impietrit11, prin contractia tonica a tuturor muschilor.
Stupoarea presupune lipsa activitatii fizice si psihice (a cunostintei), fiind caracterizata
de imobilitate completa, refuzul alimentatiei si adapatului. Apare in meningoencefalite, stari
diabetice si uremice.
Imobilitatea presupune reducerea cunostintei, fiind caracterizata de imposibilitatea
animalului de a se orienta si deplasa. Ramane pe loc atunci cand a fost oprit si nu se opreste atunci
cand a fost pus in deplasare, asa numitele „animale automate11 si amnezice (amnesis = fara
memorie).
10.4.1.2. Starile de excitatie a activitatii nervoase superioare (corticale)
Acestea incep de la simpla neliniste a animalului si pana la agresiune si accese rabiforme.

Halucinatia este o manifestare de atac sau aparare a animalului fata de excitanti vizuali,
auditivi, olfactivi, gustativi, tactili, care nu exista in realitate. Apare in meningoencefalite,
sindromul hepatoencefalic, intoxicatii.
Accesul rabiform este o manifestare asemanatoare turbarii (forma furioasa cu
agresivitate, convulsii, salivatie etc.), dar determinata de dureri foarte mari cu plecare de la nivelul
rinichilor (calculoza), ficatului (sindromul hepato-encefalic), in stari toxice (cu congestii si edem
cortical).
Rautatea este starea de agresivitate permanenta fata de toate animalele din jur. Aceasta
agresivitate se exprima si fata de om.
Retivitatea se exprima prin refuzul cu incapatanare de a executa anumite comenzi
(servicii). Este considerata naravul animalelor, fiind rezultatul brutalizarilor anterioare sau
dresajului defectuos.
Dupa durata de timp in care se exprima poate fi absoluta (permanenta) sau relativa
(numai la munca grea, amenintari).
Dupa cauza retivitatea poate fi simptomatica (pseudoretivitatea) - in afectiuni dureroase
produse de jug, ham, sa, zgarda, lant, afectiuni ale membrelor etc., manifestandu-se:
-activ - cand animalul reactioneaza la comenzi prin atac sau aparare; -pasiv -
cand animalul refuza sa execute comenzile indiferent de mijloacele de
constrangere utilizate (lovirea cu biciul).
Fobia (frica, panica) este teama exagerata, obsedanta si permanenta fata de anumite
situatii, locuri, obiecte sau animale, dar de cele mai multe ori fara o cauza reala, ca de exemplu:
-hidrofobia - frica de apa (in turbare);
-claustrofobia - frica de spatii inchise;
-autofobia - frica de a fi singur;
-fotofobia - frica de lumina (in afectiuni oculare sau meningiene); -nictofobia -
frica de intuneric.
Isteria (histeria) (hystera = uter) se exprima prin nervozitate exagerata (reactii

disproportionat de mari la excitanti obisnuiti), chiar agresivitate, halucinatii sau accese
epileptiforme care au ca punct de plecare tulburari hormonale genitale (mai ales in perioada de
calduri).
10.4.2. Motilitatea
Motilitatea (miscarea, mobilitatea) se apreciaza prin verificarea tonusului muscular,

contractibilitatii neuromusculare si coordonarii miscarilor.
10.4.2.1. Tonusul muscular si starea muschilor
Starea muschilor se apreciaza prin inspectie (marimea, forma si pozitia muschilor sub
piele), iar tonusul muscular (starea de tensiune usoara si permanenta a muschilor care mentine
pozitia normala a corpului) prin inspectie (raspunsul muschiului la flexarea sau extensia zonei
examinate), palpatie (rezistenta opusa de muschi la apasare) si inregistrarea biocurentilor
musculari (electromiografiere = EMG).
Tonusul muscular poate fi normal (normoton) sau modificat: hiperton (tonus muscular
crescut), hipoton (tonus muscular scazut, diminuat, falsa pareza) sau aton (tonus muscular absent,
falsa paralizie, paralizia musculara, paralizia flasca, miatonia).
10.4.2.2. Contractibilitatea neuromusculara
Contractibiiitatea (kinezie - miscare) se examineaza prin inspectie si poate fi normala

(normokinezie) sau modificata (diskinezie) prin crestere, reducere sau lipsa acesteia.
Hiperkinezia - cresterea peste normal a frecventei, duratei sau intensitatii contractiilor
musculare. Hiperkineziile pot fi tonice (tetanice, spastice, continui, sustinute) cand in urma unei
excitatii puternice creste exagerat tonusul muscular (contractara puternica) care ramane in aceasta
stare o perioada mai lunga sau mai scurta de timp (ex. crampa, contractara) sau pot fi clonice
(mioclonice, ciclice, repetate, ritmice, intermitente) cand contracturile musculare sunt cu
repetabilitate mare (ex. convulsiile, mioclonia propriu-zisa, coreea, tremuraturile, fibrilatiile
musculare).
Crampa este o contractie involuntara, dureroasa, de scurta durata (temporara) produsa
in timpul unui efort si care poate fi localizata la un muschi, la mai multi muschi sau la un membru.
Se poate intalni si la nivelul organelor interne (crampa stomacala, intestinala). Apare in carente
mineralo-vitaminice, intoxicatii, tulburari circulatorii locale.
Contractura (convulsia tonica) este o contractie involuntara, tonica, rigida, dureroasa,
de lunga durata (persistenta), la un membru, la o regiune sau la un organ (spasm tonic) ca de
exemplu: trismusul (contractara muschilor maseterini), opisto- tonusul (contractara muschilor
cervicali dorsali), rasul sardonic (contractura muschilor canini), apararea abdominala (contractura
muschilor abdominali).
Convulsiile clonice sunt contractii involuntare, repetate, ritmice, temporare, sub forma
de secuse (grupaj de contractii, spasme clonice) localizate la un muschi, la
un grup de muschi sau generalizate. intre secuse apar pauze care permit relaxarea musculaturii.
Convulsiile tonico-clonice presupun alternari intre forma tonica si clonica a convulsiei, separate
prin pauze. Tot in aceasta categorie se incadreaza si ticurile studiate la atitudini (limba serpentina,
ticul ursului etc.).
Mioclonia propriu-zisa - contractii involuntare, scurte, rapide, ritmice, temporare (ore,
zile) sau permanente (toata viata), de aceeasi intensitate si nu dispar in timpul somnului. La
animale putem intalni mioclonia frenica (diafragmatica), mioclonia abdominala, mioclonii la
membre.
Coreea (contracturile choreice)(cAoree - dans, hora) - contractii involuntare, aritmice,
localizate, care se intensifica la excitatii si dispar brusc cand animalul este calm (in timpul
somnului sau dupa administrarea calmantelor).
Tremuraturile (tremor) sunt contractii involuntare, repetate, mici ca intensitate, ale unor
grupe de muschi sau ale intregului corp. Apar in boli infectioase, intoxicatii, la frig sau de frica.
Fibrilatiile musculare sunt contractii involuntare, ritmice, cu amplitudine mica,
localizate numai la un numar redus de fibre musculare ale unui muschi.
Hipokinezia (pareza adevarata, parezia) (paresis = moliciune, paralizie incompleta) - se
exprima prin contractii lente (diminuate) sau rare (bradikinezii).
Akinezia (paralizia adevarata, plegia)(para/ysis = relaxare) - presupune lipsa miscarilor
(a contractibilitatii) datorita lipsei de influx nervos. Paraliziile pot fi de lunga durata sau definitive
cand sunt insotite de amiotrofie.
Clasificarea parezelor si paraliziilor:
-dupa modul de aparitie: brusc sau progresiv (lent - de la pareza la paralizie); -dupa
starea tonusului muscular:
-spastice - paralizia este asociata cu hipertonia musculara, regiunea este in
extensie (ex. membrele posterioare se gasesc sub animal); -flasce (moi)
paralizia este asociata cu hipotonia sau atonia musculara (ex. membrele
posterioare sunt orientate inapoi si sunt tarate de animal);
-dupa intindere: partiale (la un grup de muschi) sau difuze (la toti muschii inervati de
nervul motor afectat);
-dupa regiune:
-la un membru (monopareza/monoplegia);
-la doua membre simetrice (diplegia):
-la membrele anterioare;
-la membrele posterioare (parapareza/paraplegia);
-la trei membre (triplegia);
-la patru membre (tetrapareza/tetraplegia, cuadriplegia);
-la o jumatate de corp (hemipareza/hemiplegia). Hemiplegiile pot fi
homolaterale (pe aceiasi parte a capului si corpului) sau alterne (paralizia capului pe o
parte si a corpului pe partea opusa). Paraliziile membrelor sunt produse de obicei de
leziuni la nivelul maduvei, iar daca sunt asociate cu hemiplegii, leziunile sunt la nivelul
encefalului;
-dupa fenomenul produs:
-paralizii organice (definitive, adevarate) - cand leziunile nervoase sunt

definitive (la nudei, nervi); 1
-paralizii functionale (pasagere, false) - cand modificarea produsa impiedica
transmiterea influxului nervos pe o perioada de timp (tulburari vasculare, intoxicatii,
organe marite in volum ce apasa pe plexurile nervoase); -dupa sediul leziunii:
-paralizii centrale (supranucleare) cand leziunea este localizata la centri motori
din scoarta cerebrala (ex. hemoragiile, tumorile cerebrale, listerioza, turbarea);
-paralizii periferice cand leziunea este localizata la nivelul neuronilor motorii
periferici (paralizia nucleara) sau la nervul motor periferic (paralizia infranucleara).
Paraliziile periferice sunt flasce, reflexele osteotendinoase sunt abolite, amiotrofia este
prezenta. Apare in traumatisme, tulburari circulatorii, tumori, compresiuni, intoxicatii,
hipovitaminoze, boli infectioase, parazitare.
10.4.2.3. Coordonarea miscarilor
Miscarile organismului sunt coordonate armonios de catre centri nervosi ai miscarii

localizati la nivelul encefalului. Orice modificare anatomica sau functionala la nivelul sistemului
nervos produce tulburari de coordonare a miscarilor care se pot exprima prin miscari pasive
(inerte) sau miscari active (fortate).
Miscarile pasive (inerte, ataxiile) - presupun lipsa mentinerii echilibrului atat in mers
(ataxia locomotorie) cat si in statiune (ataxia statica, astazia).
Ataxia (ataxia locomotorie, ataxia dinamica) reprezinta o dificultate in coordonarea
miscarilor voluntare (in mers), fiind exprimata prin dismetrii (miscari disproportionate: pasi mari
- hipermetrii, alternand cu pasi mici - hipometrii), nesiguranta, titubari (clatinari, vaccilari),
tendinta la cadere.
-ataxia cerebrala (corticala) - se caracterizeaza prin dismetrie (mers poticnit, greoi) la
care se adauga modificarile de comportament in urma afectarii scoartei cerebrale. Semnul
Babinski este pozitiv;
-ataxia cerebeloasa - se caracterizeaza prin mers dizarmonic (mers ebrios, mers in
zigzag), torticolis permanent, cu tendinta Ia cadere. Uneori se constata lipsa de mentinere a
echilibrului si in statiune (astazie) dar si miscari fortate;
-ataxia labirintica (vestibulara) - se caracterizeaza prin dismetrie, torticolis permanent
sau periodic, tendinta la vomitare, fiind asemanatoare ataxiei cerebeloase. Semnul Romberg este
pozitiv; .
-ataxia bulbara - se caracterizeaza prin dismetrie la care se adauga semnele paraliziei
bulbare prin afectarea centrilor bulbari (respiratie, sete, foame, deglutitie, masticatie, tuse, voce,
circulatie, diureza etc.);
-ataxia medulara (ataxia locomotorie propriu-zisa, ataxia tabetica, tabesul adevarat) este
produsa prin lezarea cordoanelor Goli si Burdach si se caracterizeaza prin dismetrie (mers talonat
- contactul cu solul se face cu calcaiele copitei, pasul de cocos - cu membrele ridicate exagerat),
mersul in linie dreapta. Semnele Romberg, Wetphal si Argyll Roberson sunt pozitive;
-vertijul sau ameteala - este o tulburare de echilibru in spatiu ca raspuns Ia senzatia de
falsa deplasare, fiind caracterizata de o usoare reducere a cunostintei, vaccilari, tendinta de a
merge in cerc si pedalari daca animalul este in decubit.
Astazia (ataxia statica) este imposibilitatea mentinerii echilibrului in statiune, fiind
caracterizata de largirea bazei de sprijin si balansarea pe picioare. Poate fi produsa de modificari
anatomice si functionale asemanatoare ataxiei locomotorii.
Semnul Romberg pozitiv - la examinarea in mers a unui animal cu ataxie, dupa acoperirea ochilor,
manifestarile se accentueaza in caz de ataxie vestibulara si medulara.
Semnul Westphal pozitiv - abolirea reflexului rotulien in ataxia medulara (leziuni la cordoanele
medulare GoH si Burdach).
Semnul Argyll Robertson (semnul pupilar) pozitiv - inegalitate pupilara prin absenta contractiei pupilei
la lumina pe aceiasi parte cu leziunile cordoanelor Goli si Burdach. Este prezent in ataxia medulara, paralizii
generalizate. La om apare in sifilisul nervos = tabes.
Semnul Babinski pozitiv - extensia unuia sau a tuturor degetelor membrului posterior la inteparea
interfalangiena (aprecierea reflexului plantar). Apare in leziuni ale fascicolului piramidal (ataxia cerebrala).
Miscarile active (fortate) - presupun tendinta de a adopta si executa, atat in mers cat si
in statiune, de pozitii si miscari nefiresti. intrucat miscarile sunt produse de leziuni circumscrise
ale nevraxului ele se mai numesc si semne de focar, cum ar fi:
-miscarile in manej - deplasarea in cerc, in acelasi sens, datorita leziunilor pe o singura
parte a scoartei cerebrale (cenuroza, tumori, abcese, hemoragii, dar uneori si in cofoza si amauroza
unilaterala;
-piruetarea - rotirea in cerc pe membrele posterioare, apare in leziuni ale pedunculilor
cerebelosi posteriori;
-pulsiunile - tendinta involuntara a animalului de deplasare in directia anterioara
(anteropulsia, antepulsia), laterala (lateropulsia) sau posterioara (retropulsia) in diverse leziuni
ale encefalului;
-rostogolirea in butoi - rostogolirea in jurul axului longitudinal apare in leziuni ale
pedunculilor cerebelosi mijlocii;
-dromomania - tendinta de a merge in permanenta, caracterizeaza psihopatiile,
meningoencefalitele etc.
10.4.3. Excitabilitatea neuromusculara
Excitabilitatea (reflectivitatea) presupune aprecierea functionalitatii arcului reflex

(reflexului) prin verificarea raspunsului neuromuscular la excitantii mecanici (palpatie, percutie)
sau electrici (curent electric).
Reflexul presupune excitatia unui receptor si raspunsul primit la aceasta excitatie, care
necesita prezenta arcului reflex:
-receptor;
-calea aferenta (ascendenta, nervul senzitiv);
-centrul nervos (substanta cenusie);
-calea eferenta (descendenta, nerv efector - motor sau secretor); -efectorul
(muschiul somatic, muschiul cardiac, muschiul neted, glanda exocrina).
intreruperea arcului reflex pe una din componente face imposibila realizarea reflexului
testat. *
La animale se pot verifica doua categorii de reflexe: reflexe profunde (tendinoase,
periostale, musculare) si reflexe superficiale (cutanate, mucoase, pupilare).
Reflexele profunde:
-reflexul rotulian (patelar) - se realizeaza prin percutarea ligamentului rotulian median.
Exagerarea acestui reflex sau extensia brusca si a membrului vecin (semnul Westphal) este
intalnita in leziuni medulare, nevralgii pe zona percutata;
-reflexul achillian (reflexul tendonului lui Achille) - se realizeaza prin percutarea
tendonului deasupra calcaneului;
-reflexul supracarpian - se realizeaza prin percutarea tendoanelor care trec pe deasupra
regiunii carpiene (practicabil la animalele de talie mica);
-reflexul supratarsian - se realizeaza prin percutia tendoanelor de pe fata anterioara a
regiunii tarsiene (practicabil la animalele de talie mica);
-reflexul tricepsului brahial - rar utilizat;
-reflexul calcaneului (reflexul periostal) - se realizeaza prin percutia periostului
calcaneului;
-reflexul osului copitei - se realizeaza prin percutia copitei.
Reflexul normal la percutie presupune flexia sau extensia membrului in functie de zona
percutata. Exagerarea reflexului (hiperreflectivitatea) apare in paralizii centrale progresive, in
iritatii la orice nivel al arcului reflex, in timp ce reducerea (abolirea) reflexelor
(hiporeflectivitatea) apare in paralizii periferice, in unele boli infectioase ale encefalului. Abolirea
tuturor reflexelor apare in coma, colaps, sincopa, dar si in afectiuni ale aparatului locomotor.
Reflexele superficiale:
Reflexele cutanate (se realizeaza prin intepare, ciupire, pliere a pielii):
-reflexul greabanului (la cal) - este urmat de contractia muschiului pielos;
-reflexul dorsal (la bovine) - este urmat de lordozarea animalelor;
-reflexul abdominal (la cal) - este urmat de contractia musculaturii abdominale sau a
pielosuhii;
-reflexul de scarpinare (la caine) - este urmat de miscari de pedalare a membrului
posterior de sus, animalul fiind in decubit lateral, iar excitatia se aplica pe zona lombara;
-reflexul gluteal (Ia toate animalele) - este urmat de contractia muschilor glutei daca se
ciupeste pielea din zona fesei; •
-reflexul cvadricepsului - este urmat de contractia muschiului cvadriceps daca se aseaza
mana pe fata dorsala a cozii;
-reflexul codai (la toate animalele) - este urmat de lasarea cozii in jos daca se atinge cu
degetul fata inferioara a cozii;
-reflexul perineal - este urmat de lipirea cozii pe regiunea anala si perineala daca se
atinge pielea din zona perineala;
-reflexul anal si vulvar - presupune contractia sfincterului anal sau vulvar la incercarea
de a introduce termometrul sau degetul in orificiul anal sau vulvar;
-reflexul scrotal si cremasterian - presupune contractia pungilor scrotale sau ridicarea
testiculului la inteparea acestora sau a condilului femural;
-reflexul mamar - este urmat de cifozare la atingerea sferturilor posterioare ale mamelei;
-reflexul plantar (reflexul interdigital, reflexul Babinski) (la carnasiere) presupune
flexarea degetelor la inteparea pielii interdigitale a membrului posterior. Semnul Babinski
presupune extensia degetelor.
Reflexele mucoase
-reflexul palpebral (reflexul comsan) - presupune inchiderea pleoapelor la atingerea
corneei. Lipsa reflexului apare in leziuni ale nervilor trigemen si facial;
-reflexul stranutului - aparitia stranutului consecutiv excitarii mucoasei pituitare;
-reflexul de deglutitie - aparitia deglutitiei la atingerea bazei limbii. Reflexul lipseste in
paralizia faringelui;
-reflexul de masticatie - aparitia masticatiei la atingerea buccelor;
-reflexul palatin - presupune deschiderea gurii la apasarea cu degetele pe regiunea
barelor sau in bolta palatina;
-reflexul de vomitare - aparitia vomitarii la atingerea mucoasei faringiene.
Reflexul pupilar (raspunsul pupilei la lumina si intuneric). Pupila se micsoreaza (mioza)
la lumina si se mareste (midriaza) la intuneric, la ambii ochi concomitent, cu exceptia iepurilor si
pasarilor. Semnul Argyll Robertson presupune inegalitate pupilara in urma aprecierii acestui
reflex.
10.4.4. Sensibilitatea (receptivitatea)
Dupa tipul receptorilor (terminatii nervoase senzitive) si localizarea lor, sensibilitatea

poate fi:
-exteroceptiva (din afara):
-superficiala (protopatica) - de la nivelul pielii si mucoaselor (tactila, termica si
dureroasa);
-senzoriala (telereceptiva, a organelor de simt): sensibilitatea vizuala, auditiva,
olfactiva si gustativa;
-proprioceptiva (profunda, mioartrokinetica, chinestezica): sensibilitatea musculara,
tendinoasa, a periostului si a suprafetelor articulare;
-interoceptiva (viscerala).
Verificarea sensibilitatii se face prin aplicarea excitantului adecvat fiecarui tip de

sensibilitate (ex. atingere, caldura, frig, intepare, lumina, zgomot, miros, gust, percutie etc.)
10.4.4.1. Sensibilitatea exteroceptiva superficiala (a pielii si mucoaselor)
Sensibilitatea pielii si mucoaselor se exprima sub forma de sensibilitate tactila, termica

si dureroasa. Dintre cele trei tipuri de sensibilitate, cea dureroasa este cea mai importanta si mai
usor de examinat.
Verificarea receptorilor sensibilitatii tactile se face prin atingerea firelor de par, a pielii
si mucoaselor (fata interna a conchiei auriculare, mucoasa nazala, vestibulo-vagianla), ai
sensibilitatii termice prin utilizarea de corpuri calde sau reci (apa fierbinte, tija metalica calda,
bucati de gheata etc,), ai sensibilitatii dureroase prin intepare, ciupite, smulgerea firelor de par
etc. in conditii normale, prezenta sensibilitatii se exprima prin contractii ale musculaturii
corespunzatoare zonei unde se aplica excitantul, mai rar prin reactii de atac sau aparare. in conditii
patologice animalul poate raspunde prin reactii exagerate sau nu reactioneaza de loc.
Modificarile sensibilitatii poarta numele general de disestezii (estezie ~ sensibilitate) si
pot fi: hiperestezii (hiperalgii), hipoestezii (hipoalgii, hipoalgezii), anestezii (analgii, anaigezii),
parestezii (modificari calitative ale sensibilitatii).
Hiperestezia
Hiperestezia (hipersensibilitatea) presupune reactii foarte puternice ale animalului la
excitantii tactili, termici sau durerosi, obisnuiti sau foarte slabi. Hiper- algia (hiperalgezia) este
hiperestezia sensibilitatii dureroase care se poate exprima diferit in functie de locul in care se
produce:
-locala - cand sensibilitatea dureroasa este crescuta la locul excitatiei;
-proiectata - cand sensibilitatea dureroasa este crescuta pe suprafata de proiectie a
nervului excitat;
-iradiata - cand sensibilitatea dureroasa este crescuta pe alte ramuri ale nervului excitat
(ex. durerea urechilor in inflamatii laringiene);
-reflectata - cand sensibilitatea dureroasa este prezenta la nivelul dermato- meruiui (ex.
clavirul Roger la cabaline, reflexele viscerocutanate ale retelei).
Hiperestezia este prezenta in:
-nevralgii - dureri periodice ale unui nerv (in special Ia apasare si temperatura scazuta);
-nevrita - inflamatia unui nerv;
-polinevrita - inflamatia degenerativa a mai multor nervi;
-sindromul medular radicular senzitiv (superior) - apare in compresiuni, inflamatii,
luxatii, cand hiperestezia este prezenta pe toata zona nervului rahidian afectat (circular in jurul
corpului);
-sindromul cortical si sindromul de excitatie talamica - este caracterizat de hiperestezie
generalizata la care se adauga tulburari de comportament si de motilitate. Aceasta hiperestezie
apare in congestii cerebrale, meningoencefalite.
Hipoestezia si anestezia
Hipoestezia, respectiv anestezia, presupun scaderea sau lipsa sensibilitatii superficiale
tactile, termice si dureroase. Aceste modificari apar consecutiv distrugerii sau blocarii partiale
(hipoestezia) ori totale (anestezia) a receptorilor superficiali (tactili, termici sau durerosi). Cand
hipoestezia si anestezia se refera numai la durere se numeste hipoalgie (hipoalgezie), respectiv
analgie (analgezic), in chirurgie termenul de anestezie este folosit cand se suprima artificial (cu
anestezice) sensibilitatea unei regiuni. Cand anestezia produsa artificial este generala se numeste
narcoza.
Hipoestezia poate fi generalizata (cu origine cortico-subcorticala),fein’Starile de
inhibitie corticala, cand se constata si reducerea sensibilitatii senzoriale (vaz, auz, miros) precum
si hipokinezii.
Hipoestezia si anestezia pot fi la o jumatate de corp (hemihipoestezie/hemi- anestezie)
in leziuni pedunculare cerebrale unilaterale, ale bulbului, ale maduvei albe.
Hemihipoestezia/hemianestezia produsa prin leziuni la nivelul encefalului (de la scoarta cerebrala
pana la bulb) poate fi:
-alterna - cuprinde capul pe o parte si corpul pe partea opusa;
-heterolaterala - cand hipo- sau anestezia este pe o parte a capului si corpului, iar leziunea
encefalului este pe partea opusa;
-homolaterala - cand atat hipo- sau anestezia cat si leziunea encefalului se gasesc pe
aceeasi parte.
Hipoestezia si anestezia produsa prin leziuni ale maduvei spinarii determina aparitia
sindroamelor medulare. Maduva spinarii poate fi lezionata (prin compresiuni, prin sectionari)
la oricare din etajele acesteia: cranial, cervical, toracic, lombar, caudal. Leziunea poate produce
sectionarea transversala totala sau numai partiala (numai a zonei albe = leziuni leucomedulare sau
numai a zonei cenusii = leziuni poliomedu-lare). Maduva spinarii ocupa canalul rahidian
(vertebral), fiind alcatuita din substanta alba (fibre mielinice) la exterior si din substanta cenusie
(fibre amielinice si celule nervoase) ia interior. Maduva alba este compusa din trei cordoane
(cordonul superior Goli si Burdach, cordonul lateral si cordonul inferior). Maduva cenusie
prezinta coame dorsale (pentru sensibilitatea exteroceptiva si proprioceptiva), coarne laterale (cu
neuroni orto- si parasimpatici) si coame ventrale (cu neuroni motori si radacinile ventrale ale
nervilor rahidieni).
Clasificarea sindroamelor medulare:
-sindromul medular total;
-sindromul medular dorsal (superior);
-sindromul medular ventral (inferior);
-sindromul medular lateral (stanga sau dreapta);
-sindromul leucomedular: dorsal, ventral, lateral (stanga sau dreapta);
-sindromul poliomedular: dorsal, ventral, lateral (stanga sau dreapta).
Sindromul medular total - apare in urma sectionarii transversale, totale, a maduvei
spinarii (fracturi ale coloanei) si se caracterizeaza prin anestezie totala (completa, globala) tactila,
termica si dureroasa, paralizie simetrica (spastica in leziuni toraco-cervicale si flasca in leziuni
lombo-sacrale), abolirea reflexelor tendinoase, tulburari neurovegetative (hipotonia sau atonia
sfincterelor), toate evidentiate inapoia leziunii medulare.
Sindromul medular dorsal (hipo- si anestezia superioara) - apare in urma afectarii
jumatatii dorsale a maduvei spinarii si se caracterizeaza prin reducerea sau abolirea sensibilitatii
termice si dureroase, lipsa reflexelor, dar mentinerea sensibilitatii tactile.
Sindromul medular lateral (sindromul Brown-Sequard, hipo- si anestezia laterala) -
apare in urma afectarii jumatatii laterale a maduvei si se caracterizeaza prin hemiplegie zonala
homolaterala, disociatie termo-analgezica sau anestezie pe partea opusa, toate inapoia leziunii
medulare.
Sindromul leucomedular dorsal (hipo- si anestezia) - nu afecteaza sensibilitatea

superficiala, ci numai pe cea profunda (cordoanele Goli si Burdach) si se caracterizeaza prin ataxie
medulara cu mers in linie dreapta.
Sindromul leucomedular ventral (hipo- si anestezia) - apare in hernii de disc si este
caracterizat de exagerarea sensibilitatii si reflexelor, precum si de paralizia spastica zonala.
Sindromul leucomedular lateral (hipo- si anestezia) - apare in afectarea unei jumatati
laterale a maduvei albe, fiind caracterizat de disociatia termo-analgezica zonala si heterolaterala
inapoia leziunii medulare. Este absenta sensibilitatea termica si dureroasa, fiind prezenta
sensibilitatea tactila, reflexele tendinoase si cutanate.
Sindromul poliomedular dorsal (hipo- si anestezia) - presupune lezarea coarnelor
dorsale (cenusii, ale sensibilitatii) ale maduvei spinarii. Apare disociatie termo- analgezica
radiculara (dispare sensibilitatea termica si dureroasa, fiind prezenta sensibilitatea tactila si de
presiune).
Sindromul poliomedular ventral (hipo- si anestezia) - presupune lezarea coamelor
ventrale (cenusii, motorii) ale maduvei spinarii. Apar mioclonii sau paralizii motorii partiale
(numai la metamerul afectat). Acest sindrom este frecvent in poliomielita de tip jigodios, boala
Teschen.
Sindromul „cozii de car (hipo- si anestezia) - presupune lezarea maduvei spinarii
terminale si este caracterizat de pierderea sensibilitatii perineale, anale, vulvare, a cozii si
cateodata a membrelor posterioare.
Hipoestezia sau anestezia periferica (inframedulara) poate fi:
-radiculara - prin leziuni pe radacinile senzitive sau motorii ale nervilor rahidieni. Apare
in meningite localizate, spondilite, spondilartroze, osteofitoze si sunt caracterizate initial de
hiperestezii, apoi hipo- sau anestezii si paralizii pe zona deservita de nervii respectivi;
-tronculara - prin leziuni ale trunchiului nervos, iar hipo- sau anestezia apare numai la
zona inervata de trunchiul nervos respectiv (tulburarile sunt atat senzitive cat si motorii);
-terminala - prin lezionarea unui nerv periferic (ex. paralizia de nerv radial).
Parestezia - este o modificare calitativa a sensibilitatii dureroase, exprimata de animal
prin lingere, frecare, scarpinare, roadere, muscare pana la automutilare, pe o regiune unde nu sunt
leziuni obiective. Aceasta este determinata de leziuni la nivelul receptorilor nucleilor nervosi, la
ganglionii nervosi sau la etajele superioare. in medicina veterinara este cunoscut pruritul din boala
Aujeszky, turbare, jigodie sau in unele paraziteze.
10.4.4.2. Sensibilitatea exteroceptiva senzoriala (telereceptiva)
Sensibilitatea senzoriala cuprinde: sensibilitatea vizuala, auditiva, olfactiva si gustativa.

Pentru investigarea acestor sensibilitati se face o examinare fizica a receptorului (ochi,
ureche, limba, nas - relativ usor de examinat) si o examinare functionala a simtului (vaz, auz,
miros, gust - mai dificil de apreciat la animale).
10.4.4.2.1. Sensibilitatea vizuala
Examinarea fizica a ochiului si componentelor perioculare se face prin inspectie,

palpatie, oftalmoscopie, punctie, tensiometrie, spalatura oculara, sondajul glandei lacrimale.
Obligatoriu se verifica si reflexele palpebral si pupilar.
-regiunea perioculara: tumefieri (posttraumatice sau inflamatorii), plagi, cicatrici;
-pleoape si mucoasa oculara: epifora (seroasa, sero-mucoasa, purulenta, hemoragica),
xeroza (lipsa secretiei lacrimale), xeroftalmia (uscarea corneei si conjunctivei), blefarita
(inflamatia pleoapei), blefaroconjunctivita (inflamatia pleoapei si a conjunctivei), meibomita sau
blefaroadenita (inflamatia glandelor Meibomius - glande localizate la nivelul marginii pleoapei),
chalazionul (adenom meibomiam), prolapsul pleoapei a Ill-a (membrana nictitanta, plica
semilunara), aspectele studiate la mucoase;
-modificari care pot micsora fanta palpebrala: blefarospasmul (spasmul pleoapelor),
blefarofimoza (micsorarea fantei palpebrale consecutiv cicatricilor localizate pe pleoape),
blefaroptoza (ptoza pleoapei superioare prin paralizia nervului motor), pseudoptoza pleoapei
(consecutiv edemului palpebral), anchiloblefaromul (lipirea completa sau incompleta a pleoapelor
la nou nascut, sudarea acestora la animalul adult);
-modificari care pot mari fanta palpebrala: paralizia nervului pleoapei inferioare,
entropionul (rasfrangerea pleoapei spre interior), ectropionul (rasfrangerea pleoapei spre
exterior), coloboma palpebrala (lipsa unei portiuni din pleoapa), simblefaronul sau
blefarosinechia (lipirea pleoapelor de globul ocular);
-modificari ale cililor (genelor): trichiasis (devierea cililor spre globul ocular),
districhiasis (prezenta a doua randuri de cili);
-aparatul lacrimal: dacrioadenita (inflamatia glandei lacrimale), dacriocistita (inflamatia
sacului lacrimal), dacriolit (calcul in canalul lacrimal), encantis (hipertrofia carunculuiui lacrimal
si a pleoapei a IlI-a);
-globul ocular:
-prezenta ochilor: anoftalmia (lipsa congenitala a ochilor), sinoftalmia (ciclopia,
anoftalmia partiala) - monstrul fetal cu o singura orbita si un ochi;
-pozitia: exoftalmia (protruzia globului ocular), enoftalmia (infundarea
globului ocular in orbita), luxatia globului ocular (iesirea in afara orbitei a globului
ocular), avulsia globului ocular (globul ocular este scos din orbita, iar nervul ocular este
rupt), strabismul convergent (unul sau ambii ochi sunt orientati cu axul longitudinal spre
nas), strabismul divergent (unul sau ambii ochi sunt orientati cu axul longitudinal spre
exterior);
-miscari: nistagmusul vertical, lateral sau rotativ (miscari ritmice verticale,
laterale sau rotatorii ale globului ocular);
-dimensiunea: microftalmia (globul ocular este mic, atrofie), hidro- ftalmia sau
buftalmia (dezvoltarea exagerata a globului ocular), glaucomul (cresterea tensiunii
intraoculare, cresterea consistentei, atrofia nervului optic, diminuarea acuitatii vizuale,
uneori cu marirea globului ocular);
-inflamatii: panoftalmia (inflamatia tuturor componentelor globului ocular,

consecutiv traumatismelor, frecvent supurativa), cheratita (inflamatia corneei si
opacifierea acesteia), cherato-conjunctivita (inflamatia corneei si a conjunctivei),
conjunctivita (inflamatia conjunctivei), cheratita ulceroasa (ulcerul comean);
-camera anterioara: hipopion (puroi in camera anterioara), hipohema (sange in
camera anterioara);
-irisul si zona ciliara: heterocromia iriana (ceacar - coloratia diferita a celor
doua irisuri), uveita (inflamatia tractusului uveal - iris, corpi ciliari, coroida), ciclita
(inflamatia numai a corpului ciliar), iridociclita (inflamatia irisului si corpilor ciliari);
-pupila: mioza (micsorarea pupilei), midriaza (dilatarea pupilei), anizocoria
(inegalitate pupilara), hipus sau dans pupilar (trecerea alternativa de la mioza la
midriaza);
-cristalin: cataracta (opacifierea cristalinului), luxatia anterioara sau
posterioara a cristalinului, afachia sau aphakia (lipsa cristalinului);
-fundul de ochi: hemoragii, desprinderi de retina, retinita (inflamatia retinei);
-modificari diverse: dermoidul (mici portiuni de piele cu par pe conjunctiva),
nefelionul (pata alba superficiala pe comee), leucoma sau albeata (opacitate alba,
cicatriceala, mare, pe comee), panus (vascularizatie evidenta a corneei, prin vase de
neoformatie), cheratocelul sau desmetocelul (hernia membranei Descement printr-o
leziune ulcerativa comeana), stafilo-mul (comee marita si desprinsa total sau partial),
plagi etc.
Examinarea functionala a ochiului (vazul) Examinarea se face dupa acoperirea

alternativa a fiecarui ochi.
-amauroza - pierderea vederii fara leziuni decelabile la ochi;
-cecitatea (orbirea unilaterala sau bilaterala) - pierderea vederii consecutiv lezionarii
globului ocular;
-nictalopia (cecitatea nocturna) - vedere deficitara noaptea; -hemeralopia (cecitatea
diurna) - vedere deficitara ziua;
-hesperanopia - vedere deficitara seara;
-ambliopia - scaderea generala a vederii fara o cauza organica aparenta; -emetropia -
imagine clara pe retina si acomodare perfecta (vedere normala); -ametropia sau
dismetropia - tulburare de acomodare (refractie) datorita sistemului dioptrie (comee,
umoarea apoasa, cristalinul, umoarea sticloasa):
-hipermetropia - vedere deficitara in apropiere, dar foarte buna in departare
(imaginea se formeaza in spatele retinei);
-miopia - vedere deficitara in departare, dar foarte buna in apropiere
(imaginea se formeaza in fata retinei);
-astigmatismul - vedere deficitara atat in apropiere cat si la distanta.
10.4.4.2.2. Sensibilitatea auditiva
Examinarea fizica a urechii se face prin inspectie, palpatie, otoscopie, sondaj si examen
radiologie.
-urechea externa: modificari la nivelul conchiei auriculare, canalului auditiv extern,
timpanului, prezenta corpilor straini, a parazitilor, cerumenului, lichidului (seros, purulent,
hemoragie) in conductul auditiv extern, otoreea (scurgerea de lichid prin conductul auditiv),
otoragia (scurgerea sangelui prin conductul auditiv), hematoame, otalgia (durerea urechii),
inflamatia urechii externe (otita externa);
-urechea medie: inflamatia urechii medii (otita medie), coexista cu inflamatia trompei
Eustachio si chiar a faringelui;
-urechea interna (asigura auditia si echilibrul) dificil de examinat prin metode generale,
date esentiale se pot culege prin radiografierea stancii temporalului. Inflamatia urechii interne
(otita interna, otita labirintica, labirintita) este insotita de tulburari acustice si de echilibru.
Examinarea functionala a urechii (auzul)
-hiperacuzia (hiperestezia auditiva) - cresterea perceptiei auditive;
-hipoacuzia - reducerea perceptiei auditive;
-anacuzia (cofoza) — lipsa auzului (surditatea) unilateral sau bilateral.
10.4.4.2.3. Sensibilitatea olfactiva
Examinarea fizica a nasului (vezi aparatul respirator)

Examinarea functionala a nasului (mirosul)
Dificil de apreciat la animale, poate pune in evidenta hiperosmia (sensibilitate olfactiva
crescuta) sau anosmia (diminuarea pana la disparitie a mirosului). Scaderea sensibilitatii olfactive
apare de obicei consecutiv inflamatiei mucoasei pituitare, a parazitozelor nazale si mai rar datorita
modificarilor centrale (hipocampus si lobul temporal).
10.4.4.2.4. Sensibilitatea gustativa
Examinarea fizica a limbii (vezi aparatul digestiv)

Examinarea functionala a papilelor gustative (gustul)
La animale este dificil de apreciat, dar se pot evidentia hipogeuzia (scaderea sensibilitatii
gustative), ageuzia (lipsa gustului), dar mult mai frecvent pica (pervertirea gustului).
10.4.4.3 .Sensibilitatea proprioceptiva
Sensibilitatea proprioceptiva (profunda, mioartrokinetica, chinestezica, musculo-

tendino-periostala) este sensibilitatea care pastreaza raporturile musculare, osoase si articulare
normale, atat in statiune cat si in deplasare (practic este senzatia de
echilibru). Receptorii acestei sensibilitati se gasesc la nivelul aparatului locomotor (muschi,

tendoane, periost si suprafete articulare) si sunt in legatura functionala cu cerebelul (pentru
armonia miscarilor), cu labirintul (pentru echilibru), precum si cu vazul si auzul. Examinarea
acestei sensibilitati se face prin verificarea atitudinilor (normale sau modificate) atat in statiune
cat si in deplasare, precum si revenirea din pozitii neobisnuite (ex. dupa incrucisarea picioarelor).
Ca aspecte semiologice putem intalni hipochinestezia (scaderea sensibilitatii
chinestezice) si achinestezia (pierderea sensibilitatii chinestezice) (kinesis = miscare, aesthesis =
simt). Hipo- si achinestezia este intalnita in encefaloze, leziuni ale coamelor dorsale si laterale ale
maduvei.
10.4.4.4. Sensibilitatea interoceptiva (viscerala)
Sensibilitatea viscerala nu este prezenta in conditii de sanatate, ci numai in conditii de

boala (de obicei exprimata prin durere) si este produsa de: spasme, inflamatii, tulburari
circulatorii, tulburari de motilitate, dilatatii, torsiuni, invaginatii la nivelul organelor.
Durerea produsa nu ramane cantonata numai la nivelul organului afectat, ci este
transmisa reflex pe anumite regiuni corporale (in special la nivelul metamerului) de unde si
numele dat de catre Head si Zaharin acestor zone ale pielii de dermatomere (ex. la cal - clavirul
Roger, la bovine - zonele de reflectivitate viscero-cutanata). Metamerul este o unitate anatomica
rezultata prin segmentarea partiala a corpului embrionar (peste 40 de metamere prezente la adult
sub forma de urme) fiecare cuprinzand cate un sector cutanat (dermatomerul), nervos, vascular,
muscular si visceral. Reflectarea durerii organelor interne la suprafata pielii se datoreaza
metameriei (legaturi intre sistemul nervos somatic si cel neurovegetativ visceral la nivelul
ganglionilor rahidieni). Reflectarea durerii la nivelul pielii se verifica de obicei prin ciupirea sau
plierea pielii zonei respective si care se exprima, in caz de hiperexcitabilitate viscerala, prin
contractii musculare, transpiratie, horipilatie pe zona examinata, gemete, polakisurie si chiar
reactii de atac sau aparare.
10.5. EXAMINAREA FUNCTIONALA A SISTEMULUI NEUROVEGETATIV
Sistemul neurovegetativ coordoneaza viata vegetativa (functiile respiratorie,

circulatorie, digestiva, excretorie, sexuala), fiind subordonat organic si functional SNC si in
stransa legatura cu activitatea glandelor endocrine.
Acesta este format din doua grupe nervoase antagonice din punct de vedere functional:
ortosimpaticul/simpaticul (cu nucleii in coamele laterale ale maduvei spinarii) si parasimpaticul
(cu nucleii in mezencefal, bulb, maduva sacrala si medulosuprarenala - unde paraganglionii au
fost transformati in organe secretoare de adrenalina si noradrenalina).
Examinarea sistemului neurovegetativ se face pe baza tabloului clinic, a testelor
farmaco-dinamice si a reflexelor neuro-vegetative.
10.5.1. Aprecierea tabloului clinic
Pentru aceasta se analizeaza efectul crescut al simpaticului sau parasimpati- cuiui asupra
diferitelor organe si functii.
Tonusul normal neurovegetativ (eutonia) este mentinut in limite fiziologice printr-o
actiune comuna a celor doua laturi ale sistemului neurovegetativ (ortosimpatic si parasimpatic).
Cand acest tonus este dezechilibrat apare distonia neurovegetativa care poate fi:
-simpaticotona (cresterea tonusului simpatic) - caracterizata de excitatie, exoftalmie,
tahicardie, midriaza, hipertensiune, uscarea mucoaselor si a pielii, constipatie, hipertermie,
limfocitopenie, practic modificarea este generalizata la toate organele inervate de simpatic;
-parasimpaticotona (vagotona, cresterea tonusului vagal) - caracterizata de somnolenta,
enoftalmie, bradicardie, mioza, hipotensiune, transpiratie, diaree, urinare frecventa, hipotermie,
limfocitoza. Exista si situatii cand distonia cu predominanta vagotona poate fi localizata la un
organ sau la un grup de organe (ex. gastro-pneumo- cardiac);
-amfotona - caracterizata de cresterea alternativa, fie a simpaticului, fie a
parasimpaticului;
-hipotona - prabusirea ambelor componente neurovegetative (in intoxicatii grave, coma
etc.).
Actiunea simpaticului si parasimpaticului asupra unor organe si functii

Organul/fiinctia Actiunea ortosimpaticului Actiunea parasimpaticului
Cord tahicardie bradicardie
Vase coronare dilatator constrictor
inhibitor excitator (hipersalivatie)
Glande salivare si mucoasa (uscarea mucoaselor)
Pupila midriaza mioza
Bronhii dilatator constrictor ( spasm )
Rinichi inhiba secretia si excretia
stimuleaza secretia si excretia
Intestin inhiba peristaltismul, apare mareste peristaltismul, secretia,
constipatia apare diareea
Ficat glicogenogeneza glicogenoliza
Vezica urinara retentie prin contractia
sfmcterului vezical enurezis prin relaxarea sfmcterului
Centrul termoreglator hipertermie hipotermie
Metabolism catabolism anabolism
10.5.2. Testarea farmaco-dinamica
Testarea farmacodinamica presupune administrarea de medicamente stimulatoare

(simpaticomimetice, parasimpaticomimetice) sau inhibitoare (simpaticolitice,
parasimpaticolitice) ale sistemului neurovegetativ si urmarirea efectelor acestora asupra
functiilor. Administrarea simpaticomimeticelor (adrenalina, efedrina) la un animal simpaticoton
are ca rezultat exacerbarea actiunii simpaticului (tahicardie) in timp ce administrarea de
parasimpaticomimetice (pilocarpina) la un animal vagoton are ca rezultat exacerbarea actiunii
parasimpaticului (bradicardie, hipersalivatie etc.). Administrarea de simpaticolitice sau
parasimpaticolitice anihileaza modificarile simpaticotone sau parasimpaticotone ale animalului.
10.5.3. Aprecierea reflexelor neurovegetative
La animale se pot aprecia urmatoarele reflexe neurovegetative: reflexul oculo-cardiac

(reflexul Dagnini-Aschner), reflexul oto-cardiac (reflexul Roger), reflexul labio-cardiac (reflexul
Sarabrin).
inainte de aplicarea excitantului se apreciaza frecventa si ritmul cardiac, precum si
frecventa pulsului. Aplicarea excitantului presupune presarea globilor oculari cu pulpa degetelor,
aplicarea iavasalei pe ureche sau buza superioara timp de aproximativ 30 secunde, dupa care se
verifica din nou activitatea cordului si pulsului.
Animalele cu tonus neurovegetativ normal nu prezinta diferente semnificative ale
valorilor apreciate inainte si dupa aplicarea excitantului (maxim 6 batai cardiace/min.). Animalele
simpaticotone prezinta cresteri mari ale frecventei cardiace in timp ce la animalele vagotone
frecventa cardiaca scade foarte mult.
11. SEMIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN
Interventia sistemului nervos in coordonarea functiilor unui organism animal este

rapida, dar nu de lunga durata. Pentru prelungirea acestei coordonari organismul actioneaza prin
hormoni produsi de glandele cu secretie interna (glandele endocrine): hipofiza, epifiza, timusul,
tiroida, paratiroida, ovarul endocrin, testiculul endocrin, suprarenala, pancreasul endocrin.
Examinarea sistemului endocrin se poate face in unele situatii fizic (inspectia si palpatia
externa pentru testicul, timus, tiroida, pancreas, palpatia transrectala pentru ovar, examinarea
radiologica pentru hipofiza si timus, scintigrafierea pentru tiroida, tomografierea computerizata
si rezonanta magnetica nucleara pentru hipofiza si epifiza, laparatomia pentru suprarenale,
pancreas, ovare), dar in special printr-un examen functional apreciind:
-tabloul clinic exprimat de acestea prin simptoame (sau sindroame):
-generale: nervoase, musculare, digestive, urinare, oculare, cardio- circulatorii,
sexuale, cutanate, ale cresterii, ale starii de intretinere etc.;
-glandulare: uniglandulare (unilaterale - ale unei singure glande) si
pluriglandulare (complexe - ale mai multor glande), care fac obiectul de studiu in cadrul
semiologiei endocrinozelor (starile de dezechilibru endocrin); -cercetarea
metabolismelor.
-metabolismul bazai (celular) - exprimat prin termogeneza sau termo- liza in
cazul disendocrinozelor hipofizare, tiroidiene si suprarenale;
-metabolismeie particulare: protidic (anabolismul si catabolismul protidic),
lipidic (degradarea grasimilor), glucidic (glicogenogeneza si glicogenoliza), hidric (al apei si
cantitatii de electroliti), mineral (cantitatea si raportul elementelor minerale), vitaminic (cantitate
de vitamine din sange); -dozarea hormonilor din sange si urina, cu rezultate foarte bune, dar
dificil de realizat pentru toti hormonii glandelor endocrine (mai usor pentru hormonii ovarieni,
suprarenali si ai pancreasului);
174 SEMIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN
-reactia tisulara - se apreciaza prin inocularea pe animale (bioproba pe soarece, sobolan,

iepure etc.) a serului sau urinei cu hormoni (in special ovarieni) si urmarirea in timp a
modificarilor tisulare (culoarea si marimea ovarului, uterului si vaginului animalelor de
experienta).
Semiologia endocrinozelor se exprima clinic prin doua tipuri de sindroame:
-sindroame uniglandulare (unilaterale, simple) - se pot manifesta prin exces de hormoni
(hiperfunctie, hipersecretie, hiperendocrinoza) sau prin insuficienta hormonala (hipofunctie,
hiposecretie, hipoendocrinoza);
-sindroame pluriglandulare - produse prin actiunea comuna a hormonilor de la mai multe
glande endocrine.
11.1. SINDROAMELE UNIGLANDULARE
11.1.1. Hipofiza
Glanda endocrina legata structural si functional de hipotalamus si localizata in seaua
turceasca a sfenoidului, se poate examina in conditii practice prin radiografiere, CT si RMN.
Hipofiza controleaza si dirijeaza activitatea tuturor celorlalte glande endocrine.
Producerea hormonilor hipofizari este controlata direct de hipotalamus, care la randul
lui este influentat de anumite polipeptide (cu rol stimulator sau inhibitor al hormonilor hipofizari)
produse de sistemul neurovegetativ si de centrii cerebrali exteroceptori.
Hormonii hipofizari actioneaza direct asupra tesuturilor: hormonul de crestere (STH,
GH), prolactina (LTH), antidiuretic (ADH), ocitocina, hormonul stimulator al melanocitelor
(MSH) sau moduleaza activitatea altor glande: tiroida (hormonii tireotropi), corticosuprarenala
(hormonii adrenocorticotropi = ACTH), gonadele (hormonii gonadotropi: foliculostimulant =
FSH si luteinizant = LH).
Anatomo-histologic aceasta glanda este formata din trei lobi cu structuri si functii total
diferite, functii care de altfel se reflecta in situatii patologice in semiologia endocrinozelor:
Lobul anterior (lobul glandular, adenohipofiza, glanda pituitara) este o structura
epiteliala si glandulara cu rol in producerea urmatorilor hormoni:
-hormonul de crestere (hormonul somatotrop, STH, GH) care actioneaza asupra
tesuturilor prin cresterea metabolismului protidic, glucidic, lipidic si mineral;
-prolactina (hormonul lactogen, mamotropina, gonadotropina C, hormonul luteotrop,
PRL, LTH) actioneaza asupra glandei mamare (induce lactatia) si corpului galben ovarian
(producerea progesteronului);
-hormonul tireotrop (tireostimulina si tireotropina = TSH) stimuleaza glanda tiroida
pentru biosinteza hormonilor tiroidieni;
-hormonul luteinizant (LH la femela si ICSH la mascul)(gonadotropina B, prolanul B
din urina) actioneaza asupra ovarului (dehiscenta foliculara, formarea corpului galben
progestativ) si placentei. La mascul stimuleaza secretia de testosteron;
SEMIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN 175
-hormonul foliculostimulant (FSH, gonadotropina A, prolanul A din urina), la femela

produce maturarea foliculilor si secretia de estrogeni, iar la mascul moduleaza spermatogeneza;
-hormonul adrenocorticotrop (corticotropina, ACTH) actioneaza asupra
corticosuprarenalei (in special asupra hormonilor glucocorticoizi);
-hormonul lipotropina regleaza metabolismul lipidelor.
Sindroamele anterohipofizare (adenohipofizare) sunt produse prin tulburarea (scaderea
sau cresterea) hormonilor descrisi anterior:
-hipoanterohipofizarismul (in special prin lipsa de STH) produce:
-la tineretul animal - nanismul hipofizar (nanosomia pituitara, microsomia
hipofizara, piticismul), frecvent la animale, manifestat printr-o conformatie micsorata
proportional si comportament normal comparativ cu cel tiroidian care este disarmonic;
-la animalele adulte - casexia hipofizara (boala Simmonds) este o insuficienta
hormonala anterohipofizara globala care se rasfrange asupra celorlalte glande endocrine
(atrofia suprarenalei, tiroidei, gonadelor); -hipoanterohipofizarismul prin hiposecretia de
hormoni adrenocorticotropi produce atrofia corticosuprarenalei si aparitia maladiei
bronzate (boala Addison)(vezi corticosuprarenala);
-hiperanterohipofizarismul (in special prin crestere de STH) produce:
-la tineretul animal - gigantismul hipofizar (macrosomia) insotit de infantilism
genital;
-la animalele adulte - acromegalia (acros = extremitate, megalos = mare)
presupune dezvoltarea exagerata a extremitatilor (membre, degete, urechi, nas). Cand
gigantismul coexista cu acromegalia se numeste acro- megalogigantism;
-hiperanterohipofizarismul prin hipersecretie de hormoni adrenocorticotropi
produce sindromul Cushing (vezi corticosuprarenala).
Lobul intermediar secreta hormonul melanotropina (intermedina, melano- stimulina,
hormonul melanocitostimulator, MSH) care actioneaza asupra melanocitelor (producatoare de
melanina) determinand schimbarea culorii pielii. Sindroamele intermediohipofizare sunt intalnite
rar la animale.
Lobul posterior (neurohipofiza, retrohipofiza) este o structura nervoasa care secreta
urmatorii hormoni:
-hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina - produs de fapt de hipotalamus) are rol in
reglarea absorbtiei apei la nivelul tubilor contorti distali renali si contractia musculaturii netede
arteriale (hipertensiv);
-hormonul ocitocina (hormonul fatarii, oxitocina, OXT) are rol in contractia
musculaturii netede uterine si a musculaturii canalelor galactofore mamare.
Sindroamele posterohipofizare (neurohipofizare) sunt produse de scaderea sau cresterea
hormonului antidiuretic si ocitocinei.
-hiponeurohipofizarismul presupune aparitia:
-diabetului insipid (poliuria insipida prin lipsa de ADH) caracterizat de
polifagie, polidipsie, poliurie cu eliminare de electroliti;
-sindromul Babinski-Frohlich (sindromul adiposo-genital) la tineret. in

afectiuni tumorale diencefalohi polizare, fiind caracterizat de obezitate si infantilism
genital;
-hipemeurohipofizarismul este caracterizat de aparitia sindromului hiper- hidro-pexic
(sindromul Parhon prin hipersecretie de ADH ) care presupune retentie hidrica cu edeme si
oligurie.
11.1.2. Epifiza (glanda pineala)

Glanda endocrina localizata intre tuberculii cvadrigemeni anteriori si straturile optice
ale diencefalului si care se examineaza fizic prin CT si RMN. Epifiza actioneaza in perioada de
crestere, regland bioritmul zilnic si sezonal, comportamentul sexual, temperatura corporala etc.
Hormonii epifizari, in general, sunt antagonisti hormonilor hipofizari: hormonul
pinealina (epifizhormonul) are rol antigonadotrop (inhibitie sexuala) antitireotrop, hipotensiv,
hipoglicemiant, hipocolesterolemiant, inhibitor al sistemului nervos.
Sindromul hipoepifizar (anepifizar) este caracterizat de aparitia macrogenito- somiei
(dezvoltare genitala rapida si maturitate sexuala precoce), a obezitatii si osificarea precoce a
cartilajelor de crestere (oprirea din crestere).
Sindromul hiperepifizar este caracterizat de aparitia microgenitosomiei (hipoplazie
ovariana si testiculara, reducerea instinctului genezic).
11.1.3. Timusul
In calitate de glanda endocrina are rol in crestere si dezvoltare in special prin controlul
osteogenezei, prin hormonul timocrescina si factorul LSF.
Sindromul hipotimic (hipotimia/atimia) este caracterizat de criptorhidie, obezitate sau
atrepsie (casexie) cu depresiune nervoasa (apatie, indiferenta).
-Timectomia (extirparea chirurgicala a timusului Ia tineret) are ca rezultat aparitia „bolii
pipemicirii“ (lipsa cresterii) dar si lipsa limfocitelor T.
-Atimia este o afectiune transmisa ereditar (ex. soareci fara par).
Sindromul hipertimic (hipertimia) se caracterizeaza prin hipertrofia timusului si moarte
timica la purcei si pui consecutiv asfixiei (compresiune a timusului pe trahee), aparitia tetaniei
timice si cresterea numarului de limfocite T.
11.1.4. Tiroida
Glanda endocrina localizata pe partile laterale ale laringelui, secreta doua categorii de
hormoni:
-tiroxina (T4), monoiodiirozina (MIT), diiodtirozina (DIT) si triiodtironina (Tj)
hormoni ce contin iod si au rol in modularea metabolismului bazai (accelereaza cresterea),
glucidic, lipidic, hidromineral, precum si in cresterea si maturarea tesutului nervos;
-calcitonina (CT, tirocalcitonina, TCT) cu rol in reglarea calciului si fosforului sanguin
(hipocalcemiant si hipofosforemiant) inhiband decalcifierea oaselor alaturi de hormonul
paratiroidian (parathormonul).
Examinarea fizica pune in evidenta:
-gusa simpla - marirea in volum a glandei pe seama tesutului conjunctiv (nu apar
manifestari endocrine);
-gusa enzootica (endemica) la capra, porc - marirea in volum a glandei prin lipsa de iod
sau consecutiv prezentei de factori alimentari gusogeni;
-tiroidita - inflamatia acuta a tiroidei;
-strumita - inflamatia cronica a tiroidei (latin, struma = gusa).
Examinarea functionala permite stabilirea disendocrinozelor.
Sindromul hipotiroidian (hipotiroidia, hipotireoza) prin insuficienta hormonilor
tiroidieni, lipsa iodului sau prin prezenta factorilor gusogeni (goitrogeni, strumi- geni). Se
constata scaderea metabolismului bazai (hipotermia), aparitia bradicardiei, digestie dificila
(constipatie) si gusa.
-La tineretul animal - apare nanismul tiroidian disarmonic (nanismul tireo- priv)
caracterizat prin scurtarea picioarelor si gatului, articulatii mari, nedezvoltarea organelor genitale
si aparitia de modificari functionale corticale (cretinism).
-La animalele adulte - apare mixedemul - infiltratie si edem la pielea din regiunea
capului, gatului, membrelor si la mucoase (laringe), alopecie (la caine), reducerea instinctului
genezic, obezitate, apatie.
Sindromul hipertiroidian (hipertiroidia, hipertireoza, tiretoxicoza) prin exces de
hormon tiroidian. Se constata cresterea metabolismului bazai (hipertermie), aparitia tahicardiei,
toate aceste modificari intalnite in boala Basedow (boala Graves, gusa cxoftalmica) caracterizata
de gusa (pe seama celulelor foliculare), exoftalmie, tahicardie, slabire progresiva, diaree, excitatie
corticala, tremuratori, transpiratie, epifora etc.
11.1.5. Paratiroida
Este o glanda endocrina formata din structuri foarte mici, diseminate in interiorul si in
jurul tiroidei si care secreta parathormonul (PTH) ce actioneaza la nivel renal si osos, mentinand
un raport normal Ca/P la nivelul sangelui (stimuleaza resorbtia calciului de la rinichi si intestin,
inhiba resorbtia fosforului de la rinichi, deci practic creste calciul si scade fosforul din sange). Ca
atare, pentru evaluarea capacitatii functionale a glandei se determina raportul Ca/P din sange si
eventual din urina. De retinut ca hormonul tiroidian (calcitonina) este antagonist parathormonului.
Sindromul hipoparatiroidian (hipoparatiroidismul, tetania paratireopriva, spasmofilia)
este caracterizat de hipocalcemie serica, hiperfosfatemie, hiperexcitabilitate neuromusculara
(fibrilatii, spasm laringian urmat de asfixie).
Sindromul hiperparatiroidian (hiperparatiroidismul, osteofibroza) este caracterizat de
hipercalcemie serica, hipercaiciurie, hipofosfatemie, hiperfosfaturie, disparitia reflexelor, astenie,
apatie. Excesul de parathormon duce la mobilizarea calciului din oase care trece in sange (aparitia
osteofibrozei primare). Osteofibroza este o osteoclazie rapida caracterizata prin cresterea
exuberanta a tesutului fibros din os. Acest fenomen este urmat frecvent de producerea fracturilor
la nivelul oaselor lungi.
11.1.6. Ovarul endocrin

Se poate examina atat fizic (palpatie transrectala, ecografiere si laparatomie) cat si
functional (prezenta caldurilor, a dorintei de impreunare, dozarea hormonilor din sange si urina).
Tinand cont de fazele ciclului sexual la animale se pot intalni:
-sindroame foliculare - determinate de hormonul folicular (fbliculina), care in conditii

normale produce libidoul si ovulatia, iar in conditii patologice produce hipofoliculinismul
(anafrodizia, frigiditatea) si hiperfoliculinismul (nimfomania, andromania, furia uterina);
-sindroame luteinice - determinate de progesteron (hormon secretat de corpul galben)
care in conditii normale asigura nidatia, gestatia si activarea glandei mamare, iar in conditii
patologice produce hipoluteinismul (exprimat prin sterilitate si avort) si hiperluteinismul (aparitia
corpului galben persistent si a frigiditatii temporare).
11.1.7. Testiculul endocrin

Se poate examina usor fizic (inspectie, palpatie) dar si functional (aprecierea dorintei de
impreunare, calitatea spermei, dozarea hormonilor). Hormonii secretati de celulele interstitiale
Leydig (testosteronul, androsteronul) au rol in dezvoltarea aparatului genital mascul, aparitia
caracterelor sexuale secundare masculine si a reflexelor sexuale.
Functia endocrina poate prezenta doua aspecte semiologice:
-sindromul hipotesticular - avand ca rezultat anorhidia endocrina la tineret (lipsa unuia
sau a ambelor testicule) si hipoorhidia endocrina la adulti (atrofia organelor genitale masculine);
-sindromul hipertesticular - avand ca rezultat hiperorhidia endocrina (hiper-
genitalismul, hipergonadismul), masculul devenind violent si cu libidou exagerat.
11.1.8. Suprarenala
Glanda endocrina localizata in vecinatatea rinichilor, are parenchimul format din doua
straturi: corticala (corticosuprarenala - producatoare de hormoni corticoizi) cu rol in metabolismul
proteic, glucidic, lipidic, hidro-mineral, precum si imuno- depresiv si medulara
(medulosuprarenala - producatoare de catecolamine) cu actiune simpaticomimetica (adrenalina
sau epinefrina si noradrenalina sau norepinefrina).
Glandele suprarenale fac parte din axul hipotalamo-hipofizo-corticosupra- renal.
Acestea se pot examina fizic prin ecografiere, laparatomie si functional prin dozarea hormonilor
din sange si urina.
Sindroamele corticosuprarenale apar consecutiv modificarilor cantitative ale
hormonilor corticoizi (peste 30 de hormoni corticoizi): mineralocorticoizi (aldosteronul,
dezoxicorton), glucocorticoizi = corticosteroizi (cortizon, hidrocortizon, corticosteron), steroizi
sexuali = cetosteroizi (estrogeni, androgeni, progesteron), hormoni care actioneaza asupra
metabolismului hidromineral (retin Na si elimina K si CI), glucidic (hiperglicemia), lipidic,
functiei imunitare (micsorarea raspunsului umoral si celular, efect antiinflamator, antialergic) etc.
-Sindromul de hipocorticism (hipoepinefria corticala) de lunga durata produce boala
Addison (maladia bronzata) caracterizata de pigmentarea excesiva a pielii (melanodermie) sub
actiunea hormonului melanostimulator hipofizar la care se adauga astenie, anemie, hipotensiune,
anorexie. Apare in hipoanterohipofizarism, tuberculoza cu localizare la suprarenale etc.
Hipocorticismul de scurta durata produce boala neaddisoniana, fara pigmentarea pielii, ci numai
cu tulburari cardiace (tahicardie), digestive si hipoglicemie.
-Sindromul de hipercorticism (hiperepinefria corticala) presupune aparitia de sindroame

partiale:
-sindromul Cushing - hiperproductie de glucocorticoizi (prin tumori la
suprarenala sau hipofiza) fiind caracterizat de osteoporoza si obezitatea capului, diabet
zaharat putin exprimat, miastenie, hirsutism, hipertensiune;
-pseudohermafroditismul tineretului femei (caractere sexuale secundare
masculine) si maturitate sexuala precoce la mascul;
-sindromul Conn - retentie de Na, dar fara aparitia edemelor.
Sindroamele medulosuprarenale in general au la baza modificarea cantitatii de
adrenalina (cresterea acesteia produce hipertensiune, iar scaderea produce hipotensiune),
modificari care pot fi de scurta durata (frica, conditii de microclimat, transport) sau de lunga
durata (stress, boala hipertensiva sau hipotensiva).
11.1.9. Pancreasul endocrin (insulele Langerhans)

Glanda cu secretie mixta, localizat pe mica curbura a duodenului, are rol in reglarea
glucozei sanguine prin cei doi hormoni pe care ii secreta, respectiv insulina (hormon
hipoglicemiant) si glucagonul (hormon hiperglicemiant). Examinarea se poate face fizic
(laparatomie, examen radiologie si ecografic) si functional (dozarea hormonilor si a glucozei din
sange si urina).
Sindromul de hipoinsulinism (sindromul diabetic prin lipsa insulinei) este caracterizat
de diabetul zaharat (diabetul pancreatic) - exprimat prin polifagie, polidipsie, poliurie,
hiperglicemie, glicozurie, acidoza, casexie sau obezitate, cataracta dubla, urmate de coma
diabetica si moarte. in conditii normale insulina preia surplusul de glucoza din sange si il
depoziteaza la nivelul ficatului sub forma de glicogen.
Sindromul de hiperinsulinism (sindromul hipoglicemic) produce tulburari psihice,
neliniste, ataxie, crize epileptiforme, parapareza, colaps, foame permanenta. Se intalneste frecvent
la caine.
11.2. SINDROAME PLURIGLANDULARE
Unele endocrinoze au la baza perturbarea hormonala asociata a mai multor glande

endocrine, ca de exemplu:
-diabetul zaharat - descris initial ca endocrinoza uniglandulara, totusi in producerea
acestuia sunt implicate si alte glande endocrine (anterohipofiza, tiroida, suprarenala). Diabetul
(grec, diabetes = a curge prin) este numele dat unor boli caracterizate de polidipsie intensa si
poliurie, intalnindu-se:
-diabetul zaharat (simptomatic) - prin lipsa insulinei, caracterizat de polidipsie,
poliurie, glicozurie, hiperglicemie;
-diabetul bronzat - diabet zaharat asociat cu melanodermie si ciroza hipertrofica;
-diabetul asimptomatic (latent) - fara manifestari clinice, cu hiperglicemie;
-diabetul insipid (prin lipsa vasopresinei) - cu polidipsie, poliurie, fara
glicozurie;
-diabetul renal (ereditar) - cu glicozurie permanenta prin defect de resorbtie

renala;
-diabetul steroid - diabet zaharat usor, produs prin exces de hormoni
corticosuprarenali.
Incidenta diabetului este mai crescuta la catele si motani.
-slabirea (subnutritia, denutritia) animalelor adulte este produsa de tulburari endocrine
anterohipofizare, tiroidiene, pancreatice, suprarenale, ovariene, testiculare si presupune reducerea
sau absenta rezervelor de grasime din organism care poate merge pana la casexie (pierderea masei
musculare). Apare consecutiv insuficientei alimentare cantitative si calitative, deficitului de
absorbtie (afectiuni ale aparatului digestiv si glandelor anexe), tulburarilor endocrine;
-hipotrepsia (nedezvoltarea masei musculare la nou nascuti si tineretul animal, precum
si lipsa de reactivitate) poate fi asociata nanismului, fiind produsa de tulburari hipofizare, timice,
tiroidiene, suprarenale, pancreatice;
-obezitatea (depunere excesiva de grasime) este cauzata de un complex de factori:
metabolici, ereditari, nervosi, endocrini (anterohipofizari, tiroidieni, pancrea- tici,
corticosuprarenali, ovarieni, testiculari), alimentari (aport caloric excesiv), sedentarism;
-sindromul general de adaptare (stress-ul) este caracterizat de tulburari endocrine
hipofizare, tiroidiene, suprarenale, ale gonadelor, la care se asociaza si modificarile sistemului
neurovegetativ;
-sindroamele cutanate - pot fi cauzate atat de modificari locale Ia nivelul pielii (boli
infectioase, parazitare, arsuri etc.) cat si in urma unor tulburari neuro-endocrine asociate:
-alopecia - apare in carente mineralo-vitaminice, endocrinoze tiroidiene,
hipofizare, suprarenale;
-hipertrichoza generalizata - apare in afectiuni ale suprarenalelor, ovarului si
hipofizei;
-discromiile cutanate - in afectiuni hipofizare si ale suprarenalei;
-pruritul cutanat - in insuficiente endocrino-metabolice, pancreatice si
suprarenale;
-psoriazisul - boala cronica, recidivanta, caracterizata de pete rosii acoperite de
scuame uscate, cu intindere localizata sau generalizata, consecutiv unor tulburari
endocrino-metabolice.
12. SEMIOLOGIA PARTICULARA A UNOR SPECII DE ANIMALE (albine,
pesti, viermi de matase)
12.1. SEMIOLOGIA ALBINELOR
Examinarea albinelor in vederea culegerii aspectelor semiologice se face in mai multe

etape urmarind:
-flora melifera si sursa de apa;
-zborul albinelor;
-zona din jurul stupului si urdinisul;
-stupul cu albine:
-componentele stupului: peretii stupului, acoperisul, capacele, ramele,
hranitorii©;
-produsele apicole: faguri, miere, polen, pastura, laptisor de matca; -stadiile
evolutive: ou, larve, puiet (nimfe), adulte (albine lucratoare, trantori, matca).
Flora melifera si sursa de apa. Flora melifera trebuie sa fie cat mai aproape de stupina,
in cazul in care aceasta este prea departe se practica stuparitul pastoral. Se acorda atentie
deosebita stropitului padurilor sau culturilor in vederea combaterii daunatorilor (majoritatea
pesticidelor produc moartea rapida a albinelor). Sursa de apa trebuie sa fie aproape de stupina si
nepoluata.
Zborul albinelor trebuie sa fie observabil de la cativa kilometri de stupina si sa fie foarte
des in apropierea stupinei (albine multe, vioaie, incarcate cu polen).
Zona din jurul stupului si urdinisul. in jurul stupului cat mai putine albine moarte, iar
la urdinis prezenta unui numar mare de albine, in miscare continua.
Stupul cu albine. Deschiderea stupului se face de catre apicultor, examinarea facandu-
se de catre medicul veterinar dupa asigurarea masurilor de protectie specifica (masca).
Examinarea se face pe timp calduros, iara vant si ploaie, cand foarte multe albine sunt plecate la
cules. Se examineaza toate ramele, fagurii care trebuie sa fie
182 SEMIOLOGIA PARTICULARĂ A UNOR SPECII DE ANIMALE
integri, cu depozite de miere si polen, cu oua, larve si puiet uniform imprastiate, multe albine
lucratoare, putini trantori si o singura matca. Prezenta mai multor matci indica faptul ca familia
de albine este pregatita pentru roit. Se apreciaza curatenia stupului, mirosul fagurilor si puietului,
precum si culoarea acestora. La examinarea albinelor adulte se urmareste suprafata corpului,
culoarea si mobilitatea acestora.
-lipsa zborului sau albine rare;
-albine moarte (in numar mare) sau muribunde la urdinis;
-miscari dezordonate ale albinelor (in intoxicatii);
-prezenta petelor diareice colorate diferit, la urdinis sau in stup;
-albine cu abdomen marit sau colorat diferit;
-prezenta parazitilor pe corpul albinelor;
-faguri mucegaiti sau rosi (de insecte, soareci, sau din lipsa de hrana);
-oua, larve si puiet imprastiat neuniform pe fagure;
-puiet mort si cu miros caracteristic;
-numar mic de albine in stup;
-lipsa matcii;
-miere, polen, pastura in cantitati mici si distribuite neuniform.
Aceste aspecte apar in loca europeana, loca americana, salmoneloza, puietul in sac,
septicemie, varooza, nosemoza, intoxicatii diverse.
In situatii speciale se pot trimite probe pentru examen de laborator: apa, flora, miere,
larve, albine moarte si albine vii in cutiute speciale.
12.2. SEMIOLOGIA PESTILOR
Pentru obtinerea de date necesare stabilirii patologiei specifice se face atat examinarea
pestilor, cat si a mediului lor de viata (helestee, bazine, acvarii), pe baza unui plan care cuprinde:
-ancheta clinica urmarind fisa ihtiologica (pentru crescatorii):
-datele geotopografice — amplasarea crescatoriei, date despre sol, poluarea
industriala, prezenta sau nu a vegetatiei;
-date hidrotehnice - despre sursa de apa, calitatea acesteia, ritmul de inlocuire;
-locul si data aparitiei bolii;
-date despre boala (morbiditate, mortalitate, simptoame) si evolutia acesteia in
timp;
-examinarea fizica a pestilor bolnavi:
-examinarea capacitatii de inot (lipsa inotului, pesti morti, pesti cu respiratie la
suprafata apei etc.);
-examinarea individuala dupa pescuire (a pestilor vii, bolnavi si morti): -
inspectia - pentru miscare, forma si marimea corpului, aspectul suprafetei si
culoarea corpului, prezenta solzilor si luciul, a ochilor, aripioarelor si branhiilor;
-palpatia - pentru consistenta, mobilitate si deformari;
SEMIOLOGIA PARTICULARĂ A UNOR SPECII DE ANIMALE 183
-examene speciale - bacteriologice, virusologice, micologice,
hematologice, histologice pe probe trimise la laboratoarele de specialitate;
-examinarea apei si furajelor - fizic, biochimic si microscopic pe probe trimise la
laboratoarele de specialitate. Atentie deosebita trebuie acordata apei provenita din surse poluate.
-functionale - miscari lenese, la suprafata apei, miscari cu abdomenul in sus, agitatie
etc.; ,
-morfologice - abdomen mare, leziuni pe corp (plagi, ulcere), paraziti pe corp sau
branhii, solzi cazuti, modificari de culoare ale corpului, hemoragii, icter, puroi, exoftalmie,
enoftalmie, fecale sanguinolente, icre cu aspect modificat si cu membrane. Aceste aspecte apar
in septicemia hemoragica, necroza pancreatica, variola, hidropizie, furunculoza.
12.3. SEMIOLOGIA VIERMILOR DE MATASE
Pentru obtinerea de date referitoare la patologia specifica a viermilor de matase se vor

examina:
-incaperile - microclimatul (temperatura, umiditatea, ventilatia, iluminarea) si igiena;
-hrana si asternutul - frunzarul de dud, stejar, ricin, crengutele pentru ingogosare,
plasele si paturile;
-viermii, crisalidele, gogosile si fluturii privind forma, marimea, culoarea, mobilitatea,
consistenta, mirosul si densitatea acestora pe pat.
In situatii particulare se vor efectua examene speciale pe probe trimise la laborator
(larve, crisalide, fluturi, frunzar).
Aspecte semiologice: inapetenta, lipsa mobilitatii, pete colorate pe corp, diaree,
vomitare, agitatie, marirea in volum a corpului, depuneri neuniforme de oua se pot intalni in boli
specifice (poliedric, flaserie, nosemoza) sau nespecifice (intoxicatii, carente alimentare).
PARTEA AII-A - TEHNICI DE EXAMINARE
A. EXAMINAREA CLINICA A ANIMALELOR
13. MASURI PREMERGATOARE EXAMINARII CLINICE
13.1. NORME GENERALE DE PROTECTIE IN TIMPUL DESFASURARII

EXAMINARII CLINICE
Examinarea clinica incepe numai dupa ce se vor asigura strict masurile de igiena si
protectie a muncii: folosirea echipamentului de protectie (halat, sort, boneta etc.), taierea scurta
si pilirea unghiilor, spalarea si dezinfectarea mainilor, instruirea personalului ajutator, stabilirea
masurilor speciale de protectie a muncii atunci cand este cazul etc.
Examenul clinic al animalelor se desfasoara obligatoriu in prezenta proprietarului sau a
unei persoane care cunoaste foarte bine animalul, acestuia explicandu-i-se rolul pe care il are in
timpul examenului clinic (contentia capului animalului).
Examinarea se face dupa o prealabila acomodare a animalului cu mediul ambiant si
personalul medical veterinar. Locul de desfasurare al examenului clinic trebuie sa fie curat,
suficient de spatios si linistit, bine luminat, preferandu-se lumina naturala si fara pericole
potentiale de accidentare (gropi, ziduri, fiare, lemne etc.). Pozitia animalului va fi de regula
patrupedala (animalele de talie mica vor fi urcate pe o masa), iar in cazul celor cu hamasamente
acestea vor fi eliberate de ele, cu exceptia capastrului la cal, lantului la bovine si zgarzii la caine.
Nu trebuie facuta toaleta animalului inaintea examenului clinic, deoarece exista riscul
indepartarii unor semne de boala. Daca totusi este necesara efectuarea ei, aceasta se face numai
la indicatia celui care examineaza animalul.
Examinatorul va stabili modul de abordare si contentie, va alcatui planul examinarii si
va alege metodele de examinare. Examinarea animalului se reia ori de cate Ori este nevoie, la
sugestia examinatorului, acesta utilizand un vocabular adecvat capacitatii de intelegere a celui
caruia i se adreseaza, fara a folosi termeni medicali.
186 MĂSURI PREMERGĂTOARE EXAMINĂRII CLINICE
Pe parcursul examinarii clinice, medicul se va afla langa animal atat cat este necesar
pentru culegerea de semne clinice, manifestand rabdare, siguranta, calm, evitand brutalizarea
animalului si urmarindu-i permanent reactiile.
Examinatorul raspunde pentru actiunile sale si ale personalului ajutator, pe intreaga
perioada cat dureaza examinarea animalului.
13.2. ABORDAREA ANIMALELOR
Abordarea reprezinta apropierea de animal cu scopul de a-1 atentiona si obisnui cu

prezenta examinatorului, in vederea examinarii acestuia sau aplicarii terapiei.
Pentru a realiza corect abordarea unui animal, cu riscuri minime, trebuie sa se tina seama
de unele recomandari:
-proprietarul sau ingrijitorul se va plasa pe partea opusa examinatorului, tinand animalul
din scurt de capastru, lant sau lesa;
-examinatorul va cere informatii de la ingrijitor sau proprietar, referitoare la caracterul
animalului (daca loveste, musca, impunge, zgarie etc.);
-apropierea de animal se va face perpendicular pe zona de abordare, astfel incat sa se
evite mijloacele de aparare si atac ale animalului (bot, coame, membre), examinatorul atentionand
animalul asupra intentiei sate de a se apropia de el, dar fara a gesticula sau a executa miscari
bruste.
a) Abordarea animalelor de talie mare
Cabalinele se vor aborda in dreptul spetei (pe dreapta sau pe stanga), iar bovinele in
dreptul spetei (ca la cabaline) sau din spatele animalului, perpendicular pe baza cozii.
Examinatorul se va apropia de animal (perpendicular pe zona de abordare) vorbind tot
timpul cu acesta, atentionandu-1 asupra intentiei de apropiere. Din imediata vecinatate a
animalului, examinatorul realizeaza o inspectie sumara a zonei greabanului, loveste zona cu
mana de langa animal, dupa care ramane cu mana pe greabanu! sau pe spatele animalului,
pastrand contactul cu animalul pe tot timpul examinarii. Privirea examinatorului ramane
indreptata permanent spre capul animalului, urmarind reactiile acestuia. Aceasta este pozitia
generala de abordare, pozitie din care se poate trece la abordarea regiunilor corporale din
apropiere {abordarea regionala).
-Pentru abordarea regiunii capului si gatului - din pozitia generala de abordare (din
dreptul spetei), examinatorul se plaseaza paralel cu animalul, cu mana de langa animal pe
greabanul acestuia si cu privirea spre capul animalului; apoi cu mana opusa loveste usor latura
gatului, din aproape in aproape, avansand spre capul animalului pana la capastru, prinzandu-1 de
obrazar.
-Pentru abordarea regiunii toraco-abdominale - din pozitia de abordare privind cranial,
examinatorul atentioneaza proprietarul sau ingrijitorul sa tina bine animalul de capastru, dupa
care schimba mana de pe greaban si se intoarce privind spre trenul posterior al animalului; apoi
cu mana opusa loveste usor latura toracelui si abdomenului, avansand spre trenul posterior.
-In cazul abordarii dinapoi la bovine - examinatorul se apropie de animal perpendicular
pe baza cozii, se opreste, face o sumara inspectie a zonei, dupa care loveste usor, cu ambele palme,
bilateral si concomitent, regiunea crupo-fesiera. in
MĂSURI PREMERGĂTOARE EXAMINĂRII CLINICE 187
cazul in care se loveste cu o singura palma, exista posibilitatea ca animalul sa isi modifice pozitia,
deplasandu-se lateral.
b) Abordarea animalelor de talie mijlocie si mica
Animalele de talie mijlocie (porc, oaie, capra) se abordeaza dinapoi, prinzand animalul
de coada sau de un membru posterior, deasupra jaretului, realizand imediat si contentia. La
animalele de talie mica (canide, felide, animale de blana si de laborator) abordarea se realizeaza
odata cu contentionarea directa.
Tineretul se abordeaza de regula in apropierea mamelor pentru a le asigura linistea.
13.3. CONTENTIA CLINICA A ANIMALELOR
Contentia presupune limitarea miscarilor animalului, precum si a mijloacelor de atac

ale acestuia. Prin aceasta se asigura protectia examinatorului si a animalului examinat. in functie
de obiectivul urmarit si de reactiile animalului, examinatorul va stabili metoda de contentie
adecvata. Contentia poate fi clinica si chirurgicala. Contentia clinica poate fi manuala
(monomanuala sau bimanuala) si instrumentala.
Contentia cabalinelor
a) Contentia manuala a capului:
-contentia monomanuala (contentia de pana capastrului sau contentia de prezentare):
din pozitia de abordare in dreptul spetei, cu mana de langa animal pe greabanul acestuia si cu
privirea orientata spre capul animalului, examinatorul loveste usor cu mana opusa laturile gatului
avansand pana la capastru, prinzandu-1 de obrazar; apoi cu mana care era pe greaban prinde pana
capastrului, ridicand usor capul animalului, in timp ce mana de pe obrazar este lasata libera;
-contentia bimanuala: din pozitia de prezentare se poate realiza contentia bimanuala -
de pana capastrului si de obrazar, de pana capastrului si de o ureche - sau contentia bimanuala si
bilaterala (de catre doua persoane).
b) Contentia instrumentala a capului (cu iavasaua)
Metoda necesita folosirea iavasalei simple (un baston de lemn de 50-70 cm lungime,
prevazut la unul din capete cu lat de franghie) sau iavasalei metalice (doua brate metalice
articulate la un capat).
-Contentia cu iavasaua simpla (clasica, din lemn): iavasaua se pune cu bastonul sub
bratul de pe partea pe care se face abordarea (sub bratul stang daca abordarea se face pe stanga
sau sub bratul drept daca abordarea se face pe partea dreapta), iar degetele se trec prin inelul
iavasalei. Cu iavasaua astfel fixata se face abordarea animalului, perpendicular pe spata privind
spre capul animalului. Ajuns in pozitia de abordare, cu mana de langa animal pe greabanul
acestuia, examinatorul loveste usor greabanul si latura gatului avansand spre capastru pana la
obrazar. Trage de capastru capul animalului spre el, apoi cu mana opusa, ale carei degete sunt
trecute prin inelul iavasalei, prinde buza superioara sau urechea. Mana care era pe obrazar
elibereaza capastrul, aranjeaza inelul iavasalei pe buza sau ureche, apuca bastonul iavasalei si
incepe rasucirea lui pana cand inelul este bine fixat. Apoi mana care tinea buza sau urechea preia
bastonul iavasalei, iar mana care a rasucit bastonul prinde capastrul de obrazar.
-Contentia cu iavasaua metalica', examinatorul realizeaza abordarea animalului avand

iavasaua pe antebratul mainii de pe partea pe care face abordarea. Iavasaua se fixeaza la buza
superioara, prinzand buza intre bratele libere ale iavasalei.
De retinut: iavasaua se strange atat cat este necesar pentru a realiza contentia, fara a
zdrobi tesuturile. Nu se tine iavasaua mai mult de 30 minute, iar dupa indepartarea ei se maseaza
botul animalului cu palma, pentru reactivarea circulatiei sanguine in zona respectiva, in cazul in
care animalul nu suporta aplicarea iavasalei se recomanda a se renunta la aceasta metoda.
c) Contentia prin ridicarea din sprijin a unui membru anterior
Examinatorul plasat in pozitia de abordare privind spre inapoi, bate usor cu mana de
langa animal fata posterioare a membrului, pana ajunge la nivelul buletului. Cand animalul tinde
sa ridice membrul din sprijin, se prinde cu ambele maini regiunea chisitei (ca o bratara) ridicand
mult piciorul si tinandu-1 suspendat, fara a-1 sprijini pe genunchiul examinatorului.
d) Contentia se mai poate realiza prin: introducerea animalelor in travaliu (un cadru
metalic prin care se limiteaza miscarile animalelor), folosirea unor medicamente sau utilizand
diferite franghii (mai ales in cazul interventiilor chirurgicale) pentru trantirea animalelor in
decubit.
Contentia bovinelor
a) Contentia capului
-Examinatorul abordeaza animalul perpendicular pe zona spetei (pe stanga sau pe
dreapta), privind spre capul animalului, punand mana de langa animal pe greaban, pe lant sau
gatar, iar cu cealalta mana prinde cornul de pe partea pe care se gaseste. in tot acest timp
proprietarul sau ingrijitorul se gaseste pe partea opusa examinatorului, tinand animalul de lant si
de cornul de pe partea respectiva.
-Din pozitia anterioara (contentia de lant si com) se poate face o contentie mai sigura,
contentia de ambele coarne. Pentru aceasta, examinatorul prinde cu ambele maini coamele (de la
varf), sprijinindu-se cu regiunea lombara de umarul animalului, largindu-si totodata si baza de
sustinere a membrelor.
-Se poate merge mai departe la contentia de septumul nazal. Din pozitia anterioara,
mana de langa animal elibereaza cornul de pe partea opusa si prin scarpinare este trecuta printre
coame pana la nivelul botului prinzand usor septumul nazal si ridicand capul animalului. Cornul
lasat liber este preluat de proprietar sau ajutor care se gaseste pe partea opusa examinatorului.
Dupa ce examinatorul a prins septumul nazal, trece in fata animalului schimband mana cu care
se face fixarea septumului nazal, pentru a avea o pozitie mai comoda. Pentru a evita lezionarea
mucoasei nazale, cel care face contentia de septumul nazal trebuie sa aiba unghiile taiate scurt si
pilite.
-Contentia de septumul nazal prin aplicarea mucamitei sau clestelui de incercat copita.
Dupa ce s-a realizat contentia animalului de septumul nazal cu mana, se introduc bratele
mucamitei, alternativ, in nari. Apoi bratele sunt apropiate (fara a leziona septumul nazal), prin
ridicarea cursorului atat cat este necesar. La taurii de reproductie, prevazuti cu belciug in nari,
contentia se realizeaza prin fixarea belciugului cu un baston cu carlig.
b) Contentia prin imobilizarea membrelor posterioare

Din pozitia de abordare dinapoia animalului se poate realiza contentia membrelor
posterioare:
-imobilizarea unui membru pelvin cu ajutorul unei franghii - se face un lat deasupra
jaretului si se trage inapoi de capatul liber al franghiei;
-legarea in opt a membrelor posterioare - din pozitia anterioara se continua tehnica
trecand capatul liber al franghiei in sens antero-lateral si cranio-caudal, inconjurand cel de-al
doilea membru, realizand legatura in opt a membrelor; capatul liber al franghiei se trece peste
mijlocul legaturii si se trage inapoi;
-contentia unui membru posterior cu ajutorul parului’, examinatorul se va apropia de
animal, cu grija, fara a-1 speria cu prezenta parului, plasandu-se lateral de animal in dreptul
trenului posterior. in cazul in care se doreste contentia membrului de aceeasi parte pe care se afla
examinatorul, acesta sta lateral in dreptul membrului respectiv privind cranial si introduce parul
pe la fata anterioara a articulatiei jaretului membrului de langa el, sprijinind capatul parului pe
coarda jaretului membrului opus, congener, ridicand membrul din sprijin. Daca se doreste
contentionarea membrului din partea opusa, examinatorul priveste spre inapoi, sprijina parul pe
coarda jaretului membrului de langa el si introduce parul printre membre, prin spate si pe la fata
anterioara a jaretului membrului de pe partea opusa.
c) Contentia bovinelor prin introducerea in travaliu - se realizeaza similar cabalinelor.
Contentia Ia ovine si caprine
Rumegatoarele mici pot fi contentionate prin urmatoarele procedee:
-contentia capului de urechi sau de coame;
-contentia prin prinderea animalului de coada si suspendarea trenului posterior;
-incalecarea animalului, strangerea flancurilor intre genunchi si prinderea animalului de
coame sau de coada;
-trantirea animalului in decubit lateral - examinatorul plasat in pozitie genoflexata lateral
de animal, privind perpendicular pe linia sagitala a animalului, introduce ambele maini pe sub
abdomen, prinzand membrele de pe partea opusa deasupra genunchiului, respectiv deasupra
jaretului si trage, saltand usor animalul.
Contentia la suine
Suinele se pot contentiona folosind urmatoarele metode:
-scarpinarea animalului pe regiunea flancului, pe fata ventrala a abdomenului sau la baza
urechilor;
-prinderea animalului de urechi sau de coada;
-fixarea unui lat peste maxilar - latul se trece peste rat, fixandu-se inapoia caninilor;
-fixarea unui lat la nivelul jaretului;
-trantirea animalului in decubit lateral (similar contentiei rumegatoarelor mici); -
introducerea animalului intr-o boxa ingusta pentru limitarea miscarilor.
Contentia la caine
Indiferent de comportamentul animalului si asigurarea pe care o da proprietarul despre
caracterul acestuia, examinatorul trebuie sa recurga la masuri de contentie a
cainelui. Contentia cainilor se face pe masa sau in bratele proprietarului si se poate realiza astfel:
-contentia monomanuala a capului prin fixarea pielii din regiunea cefei;
-contentia bimanuala a capului prin fixarea pielii din regiunea cefei cu mana de langa
animal si cu cealalta se prinde botul;
-legarea botului cu o fasa de tifon - se aplica un lat pe botul animalului, iar capetele fasei
se incruciseaza sub mandibula dupa care se leaga la ceafa, dupa urechi;
-aplicarea botnitei (din metal, piele sau panza), in special la cainii agresivi;
-fixarea gatului cu ajutorul unui cleste cu brate lungi.
Contentia la pisica
La pisica se pot aplica urmatoarele procedee de contentie:
-prinderea capului intre maini de catre proprietar;
-imobilizarea prin prinderea de pielea din zona cefei;
-legarea botului - se realizeaza similar contentiei cainilor, numai ca la pisica (deoarece
are botul scurt) dupa innodarea capetelor libere ale fesei la ceafa, unul dintre capete (care este
mai lung) se trece printre urechi peste frunte, se introduce pe sub latul de pe bot si se reintoarce
printre urechi la ceafa, unde se leaga de celalalt capat, realizand astfel un capastru;
-aplicarea botnitei;
-infasurarea animalului intr-o bucata de material textil;
-introducerea animalului cu capul intr-o cutie de castrat sau intr-o cizma.
Contentia animalelor de blana
a) La iepure:
-prinderea de pielea din zona cefei si suspendarea acestuia;
-prinderea pielii din zona cefei si din zona lombara, urmata de imobilizarea animalului
prin apasarea lui pe masa.
b) La nutrie:
-suspendarea animalului de coada;
-contentia bimanuala, cu o mana de pielea cefei si cu cealalta de coada;
-fixarea capului cu ajutorul unui cleste special.
c) La nurca:
-legarea botului ca la caine;
-imobilizarea capului cu un cleste cu brate lungi care se aplica pe gat;
-introducerea animalului in custi cu pereti mobili si limitarea miscarilor animalului;
-folosirea tranchilizantelor.
Contentia animalelor din rezervatiile naturale si gradinile zoologice
Speciile de animale agresive (leu, tigru, lup) aflate in astfel de situatii se contentioneaza
dupa tranchilizare (prin impuscare) sau sunt introduse in custi cu pereti mobili, limitand miscarile
acestora. Pentru celelalte specii se procedeaza asemanator animalelor domestice.
Contentia animalelor de laborator
Animalele de laborator - soareci, sobolani, cobai, hamsteri, broaste - se vor contentiona
prin procedee specificate in manualele de laborator.
Contentia la pasari
Pasarile se pot contentiona bimanual, cu o mana de baza aripilor si cu cealalta de
picioare, fixand mana deasupra jaretelor. Pasarile mici se pot contentiona monomanual, tinand
regiunea pieptului in palma si picioarele fixate intre degete.
intotdeauna trebuie evitata apropierea ciocului pasarilor de fata examinatorului,
existand posibilitatea ca acestea sa loveasca cu ciocul (in special ochiul).
Contentia altor specii de interes economic
a) Pestii:
-se pot contentiona prinzandu-i cu o bucata de panza curata. Se mai pot contentiona prin
introducerea degetelor (mare si aratator) sub opercule, fara a leziona branhiile.
b) Albinele:
-albinele se pot examina pe fagure fara sa fie contentionate;
-se pot prinde de aripi sau de torace cu o pensa.
c) Viermii de matase:
-se examineaza pe frunzar.
14. METODE DE EXAMINARE CLINICĂ
Tehnica examinarii clinice a animalelor presupune cunoasterea, insusirea si aplicarea

metodelor generale si speciale de examinare, respectarea planului examinarii clinice a
animalelor si completarea foii de observatie clinica.
Metodele de examinare clinica se grupeaza in metode generale (obligatorii) si metode
speciale (complementare).
14.1. METODE GENERALE (OBLIGATORII) DE EXAMINARE
Acestea sunt metode care se folosesc obligatoriu in toate examinarile clinice ale
animalelor, utilizandu-se intr-o anumita ordine -- inspectie, palpatie, percutie, ascuitatie,
aprecierea temperaturii corporale - schimbarea acestei ordini facandu-se de catre examinator, in
mod justificat si numai dupa ce s-a realizat inspectia.
14.1.1. Inspectia sau observatia
Inspectia este prima metoda generala de examinare, care consta in culegerea semnelor
de boala, in special cu ajutorul vazului si in mai mica masura utilizand celelalte simturi (auz si
miros).
Inspectia se face in conditii adecvate numai la lumina naturala, observand timp
indelungat, simetric si comparativ, fiecare regiune corporala precum si ansamblul animalului.
Animalele se observa atat in libertate cat si in conditii impuse de examinator.
Tehnica de lucru
Inspectia se realizeaza obligatoriu in doua etape: in prima etapa se face o inspectie de
la distanta (din departare), care se continua si se completeaza in etapa a doua cu o inspectie din
apropiere (din pozitia de abordare).
METODE DE EXAMINARE CLINICĂ 193
a) Inspectia de la distanta
Consta in urmarirea animalului de la o distanta convenabila examinatorului (3-4 metri
in cazul animalelor de talie mare si 1-2 metri pentru cele de talie mica), animalul observandu-se
atat in statiune, cat si in deplasare. Pentru cabaline este obligatorie examinarea in deplasare (la
pas, trap, galop), atat pe teren moale (pamant afanat) cat si pe teren dur (asfalt, beton, piatra).
Pentru a surprinde si a aprecia corect datele clinice, examinatorul va inconjura animalul,
o data sau de mai multe ori, avand ca obiective:
-identificarea (identitatea) animalului - specie, rasa, varsta, sex, culoare etc;
-comportamentul animalului (loveste, musca, impunge etc.);
-habitusul (starea generala prezenta) - conformatia, constitutia, starea de intretinere,
faciesul, temperamentul, atitudinile;
-semnele de boala - localizare anatomica, descriere, caracteristici, conditiile in care se
manifesta.
b) Inspectia din apropiere
Se realizeaza din pozitia de abordare, folosind mana libera doar cand este cazul, pentru
degajarea unor regiuni (regiunea cervicala de parul din coama la cabaline, pielea pliata la unele
rase de caini, lana la oi etc.). In aceasta etapa se realizeaza o examinare mai atenta a regiunilor
(cap, gat, torace, abdomen, membre), urmarindu-se doua obiective:
-clarificarea si completarea semnelor descoperite in prima etapa a inspectiei;
-culegerea de semne noi, care nu au fost descoperite la inspectia de la distanta.
in general, cand inspectia se face cu ochiul liber se numeste inspectie directa (folosita
pentru examinarea exteriorului animalului), iar cand se face cu ajutorul unor instrumente
(endoscoape) se numeste inspectie mediata (folosita pentru examinarea unor cavitati).
14.1.2. Palpatia
Palpatia este a doua metoda generala de examinare clinica a animalelor si consta in

perceperea tactila a semnelor clinice, sesizabile la usoara atingere sau la apasarea profunda a
regiunilor examinate.
Obiectivele urmarite in cadrul palpatiei se refera la sensibilitate (tactila, termica,
dureroasa), umiditate, temperatura, mobilitate, pozitie, forma, dimensiune, integritate si
consistenta zonelor examinate, precum si senzatii tactile speciale (crepitatii, fremismente).
Pentru obtinerea unor rezultate concludente palpatia trebuie facuta atent, cu rabdare,
sistematic si comparativ, de la simpla atingere pana la apasare penetranta.
Tehnica de lucru
Examinatorul va face palpatia din pozitia de abordare (privind cranial sau caudal)
mentinand permanent contactul cu animalul prin plasarea mainii de langa animal pe greabanul
sau spatele acestuia. intotdeauna palpatia se executa in doua etape, la inceput superficial - prin
usoara atingere cu mana, apoi profund - prin apasarea progresiva a regiunilor examinate. in raport
cu elementele folosite in timpul palpatiei, se poate face urmatoarea clasificare:
194 METODE DE EXAMINARE CLINICĂ
-palpatie externa - pe suprafata corporala;
-palpatie interna - in cavitati care comunica cu exteriorul;
-palpatie manuala (directa, imediata) - cu varful degetelor, cu pulpa degetelor, cu palma
ori cu pumnul;
-palpatie instrumentala (indirecta, mediata) - cu diferite instrumente (pense, cleste,
sonde etc.).
^Palpatia superficiala - se face cu pulpa degetelor sau cu palma (fata dorsala, fata
palmara sau marginea cubitala), prin simpla atingere din loc in loc sau prin alunecarea palmei pe
regiunea ce se examineaza, realizandu-se o palpatie monomanuala la animalele de talie mare si o
palpatie monomanuala sau bimanuala la cele de talie mica. Se urmareste sensibilitatea cutanata,
umiditatea pielii, denivelarile cutanate, temperatura regiunilor corporale, precum si senzatii
tactile speciale.
tyPalpatia profunda - se face cu varful degetelor, cu palma, cu podul palmei, cu pumnul
sau cu diferite instrumente, apasand din ce in ce mai tare, urmarind culegerea de date referitoare
la forma, sensibilitatea, consistenta structurilor examinate.
Palpatia profunda se executa prin alunecare sau prin apasari din loc in loc. Aceasta
apasare poate fi continua (sustinuta) sau prin impingeri repetate (socuri) cu varful degetelor
(balotare) ori cu toata palma (sucusiuni).
Cand palpatia profunda vizeaza examinarea organelor interne (la animalele de talie
mica) si se realizeaza cu intensitate foarte mare se numeste palpatie penetranta.
Obiectivele urmarite la palpatia profunda (penetranta) sunt: aprecierea sensibilitatii
dureroase, caracterul consistentei, forma, pozitia, dimensiunile organelor interne, precum si
decelarea senzatiilor tactile speciale (fremismente, crepitatii),
14.1.3. Percutia
Percutia este cea de-a treia metoda generala de examinare clinica, ce consta in
ciocanirea (lovirea, percutarea) suprafetei corporale a unui animal cu scopul de a produce vibrarea
tesuturilor subiacente si aparitia unor sunete, care, pe baza calitatilor lor, ne permit sa apreciem
starea fizica a zonei examinate.
In urma efectuarii percutiei se apreciaza sonul de percutie, iar pe baza calitatilor sonului
de percutie se stabileste aria de percutie - percutie topografica (adica se apreciaza topografia si
dimensiunile unor organe interne),
in functie de structura si starea fizica a zonelor percutate, sunetul de percutie se poate
clasifica astfel:
-sonul mat - obtinut pe zone musculare, fara aer;
-sonul sonor - obtinut pe zone care contin aer;
-sonul submat - intermediar intre sonul mat si cel sonor;
-sonul hipersonor - obtinut pe zone cu aer in cantitate mare si sub presiune; -sonul de
matitate absoluta sau hidrica - obtinut in zone cu colectii lichide;
-sonul cu rezonanta particulara (ex. son de oala sparta, son metalic etc.). Tehnica de lucru
Percutia se executa in spatii linistite, pentru o auditie corespunzatoare a sonurilor de
percutie, animalul fiind in pozitie patrupedaia, in acest fel pastrandu-se
raporturile normale intre diferitele organe interne. Examinatorul va realiza percutia cu multa
rabdare, sistematic (pe fiecare zona in parte), simetric si comparativ.
In functie de tehnica de executie, metodele de percutie se impart in doua categorii:
metode de percutie directa si metode de percutie indirecta.
a) Percutia directa - consta in lovirea (percutarea) directa a suprafetei de examinat, fie
cu mana, fie cu un instrument. Aceasta metoda se aplica pe zonele cu suport dur (osos) si se poate
executa cu: varful degetului mijlociu flexat din prima articulatie interfalangiana, varful degetelor
2-3-4, alaturate si flexate din prima articulatie interfalangiana, latura cubitala a mainii stransa
pumn, ciocanelul de percutie.
in cazul animalelor de talie mare, examinatorul se gaseste in pozitia de abordare (privind
cranial sau caudal) cu mana de langa animal pe greabanul sau spatele acestuia, iar percutia o
realizeaza cu mana opusa.
Cand se examineaza animale de talie mijlocie si mica, examinatorul poate executa
percutia in doua moduri:
-plasat inapoia animalului (care se gaseste urcat pe o masa de examinare) privind
cranial, realizand percutia pe o parte si apoi pe partea opusa;
-lateral de animal, perpendicular pe linia sagitala, realizand percutia peste animal, pe
partea opusa, incepand de jos in sus, apoi examinatorul isi schimba pozitia trecand pe partea
opusa.
b) Percufia indirecta - consta in folosirea unui element mediator intre suprafata
percutata si percutor.
in cazul percutiei indirecte, examinatorul se gaseste plasat in pozitie laterala fata de
animal, privind perpendicular pe zona de examinat. Percutia indirecta se executa in trei feluri:
percutia digito-digitala, percutia cu ciocanelul si placuta plesimetrica si percutia combinata,
aplicandu-se pe tesuturile moi.
Percutia digito-digitala se realizeaza folosind ca instrumente de percutie degetele
examinatorului. Degetul mijlociu de la o mana este aplicat pe suprafata ce urmeaza a fi percutata,
iar cu degetul mijlociu de la mana opusa, flexat din prima articulatie interfalangiena, se realizeaza
percutia prin lovirea degetului aflat pe suprafata de percutie. Lovirea se realizeaza prin miscari
din articulatia radio-carpo- metacarpiena a mainii.
Percutia cu ciocanelul si placuta plesimetrica. Examinatorul aseaza placuta plesimetrica
pe suprafata de percutat, fixand-o intre police si aratator. Cu ciocanelul de percutie, aflat in mana
opusa, loveste suprafata placutei de percutie, prin miscari din articulatia radio-carpo-
metacarpiena.
Se mai poate realiza percutia indirecta combinand cele doua metode, adica se poate
percuta cu degetul pe placuta plesimetrica sau cu ciocanelul pe deget.
14.1.4. Ascultatia
Ascultatia este a patra metoda generala de examinare, care consta in receptionarea
auditiva, din imediata apropiere a animalului, a zgomotelor fiziologice sau patologice care se
produc in interiorul organismului.
Tehnica de lucru
Ascultatia este o metoda pretentioasa, care impune asigurarea unor conditii speciale:
spatiile in care se face trebuie sa fie inchise, linistite; animalele sa fie contentionate in asa fel incat
sa se evite orice pericol pentru examinator, dar sa nu se provoace disconfort animalului; in timpul
ascultatiei, animalele sa nu fie adapate sau furajate; ascultatia trebuie sa se realizeze cu multa
atentie, rabdare, sistematic si comparativ. Ascultatia se poate executa direct sau indirect.
a) Ascultatia directa - se realizeaza aplicand pavilionul urechii pe suprafata
corpului, dupa ce, din motive igienice, pe suprafata ce urmeaza a fi examinata s-a aplicat campul
de ascultatie (o bucata de panza curata, de forma dreptunghiulara sau patrata).
in cazul animalelor de talie mare, examinatorul se va gasi in pozitie de abordare privind
cranial sau caudal. Se aseaza campul de ascultatie pe zona ce urmeaza a fi examinata, fixandu-1
cu mana de langa animal, iar mana cealalta este folosita pentru dirijarea campului de ascultatie
sau se sprijina pe genunchiul examinatorului. Examinatorul aplica urechea pe suprafata de
examinat, apasand bine capul.
in ceea ce priveste ascultatia directa a animalelor de talie mica, examinatorul se va plasa
inapoia animalului, care se gaseste pe o masa de examinare. Se va realiza ascultatia mai intai pe
o parte si apoi pe partea opusa.
Avantajul metodei consta in faptul ca ofera cele mai bune rezultate, deoarece se
receptioneaza zgomotele asa cum iau ele nastere, fara a fi denaturate. Dezavantajul consta in
faptul ca tehnica este obositoare si uneori incomoda (mai ales in cazul ascultatiei zonelor declive
sau cand animalul este culcat).
tyAscultatia indirecta - se realizeaza cu stetoscopul. Examinatorul se va plasa la fel ca
in cazul ascultatiei directe, cu mana de langa animal se sprijina pe spatele acestuia, iar cu cealalta
plimba palnia stetoscopului, din loc in loc, pe suprafata de examinat. Se va avea grija sa nu se
frece sistemul tubular al stetoscopului de halat sau de suprafata corporala a animalului, pentru a
nu se produce zgomote parazite. La animalele cu par lung (oaie), se va da parul la o parte si se
aplica palnia stetoscopului pe piele.
14.1.5. Aprecierea temperaturii corporale
Aprecierea temperaturii corporale este a cincea metoda generala de examinare, care

consta in verificarea subiectiva sau obiectiva a caldurii corporale a animalului.
in cazul cand se suspicioneaza unele boli infectioase, aceasta metoda de examinare este
folosita ca metoda de triere si se aplica dupa inspectie, devansand celelalte metode generale de
examinare.
Aprecierea temperaturii corporale se realizeaza in doua feluri: subiectiv si obiectiv.
a)Aprecierea subiectiva a temperaturii corporale - se realizeaza indirect (pe baza unor
date anamnetice sau a unor semne clinice decelabile prin inspectie si ascultatie) sau direct (prin
palparea unor regiuni corporale).
Tehnica de lucru
Prin inspectie se pot culege semne care pot fi urmarea modificarii temperaturii
corporale, cum ar fi: starile de inhibitie corticala sau chiar excitatie corticala; uscarea botului si a
mucoaselor aparente; horipilatia; frisonul; hiperhidroza generalizata etc.
Prin ascultatie se pot receptiona modificari ale frecventei, ritmului si amplitudinii
miscarilor respiratorii si zgomotelor cardiace, ca urmare a modificarii temperaturii corporale
generale.
Prin palpatie se poate aprecia atat temperatura locala cat si cea generala a corpului.
Temperatura locala (zonala, regionala) se apreciaza cu fata dorsala a palmei, comparand
temperatura zonei examinate cu a celor din jur. Pentru aprecierea temperaturii generale, se
palpeaza anumite regiuni corporale:
-la cabaline: pavilioanele si baza urechilor, laturile gatului si toracelui, zona axilara;
-la bovine: botul, baza coarnelor, urechile, laturile gatului, zona axilara;
-la ovine si caprine: zona axilara, fata interna a coapselor, laturile toracelui;
-la suine: baza urechilor, zona axilara, zona abdominala ventrala, fata interna a
coapselor;
-la canide si felide: botul, zona axilara, fata interna a coapselor;
-la pasari: creasta, gatul si picioarele.
b) Aprecierea obiectiva a temperaturii corporale (termometria) - se realizeaza cu
ajutorul termometrelor. Obiectiv, temperatura corporala generala se masoara la nivelul zonelor
de electie, cavitatile fiziologice care comunica cu exteriorul: rect, vagin sau zona axilara.
Pentru a realiza o termometrie corecta trebuie sa se respecte anumite conditii: -
termometria se face la 30 minute dupa furajare, adapare, efort sau defecare (in cazul termometriei
rectale);
-locul de electie sa nu prezinte modificari (inflamatii, paralizii, tumori), sa nu se fi
efectuat explorari sau spalatori zonale;
-se va realiza la aceeasi ora si in aceleasi conditii.
Tehnica de lucru
inainte de utilizarea termometrului se verifica inaltimea coloanei de mercur din tubul
capilar, care trebuie sa fie sub 35°C. Apoi se dezinfecteaza cu un tampon de vata imbibat in alcool
sanitar si se lubrefiaza cu vaselina (in cazul termometriei rectale si vaginale).
Termometria rectala
La cabaline. Pentru a realiza termometria rectala, animalul trebuie contentionat de
capastru si prin ridicarea unui membru anterior din sprijin. Examinatorul face abordarea pe partea
opusa proprietarului sau ingrijitorului. Ajuns in pozitia de abordare privind cranial, examinatorul
atentioneaza proprietarul sa tina bine de capastru capul animalului, apoi se intoarce, privind
caudal spre trenul posterior al animalului, avand mana de langa animal pe greabanul acestuia.
Apoi, din aproape in aproape, inainteaza cu mana de pe greaban spre baza cozii animalului,
prinzand in palma coada. impinge coada lateral, spre partea opusa, descoperind regiunea anala si
face inspectia zonei. Daca nu se observa modificari ale zonei anale, se introduce incet, prin
insurubare,
rezervorul termometrului prin anus in rect, aproximativ jumatate din lungimea sa. Termometrul
se mentine in rect atat timp cat este indicat pe el din fabrica sau minim 5 minute. in tot acest timp
termometrul este tinut cu mana de catre examinator. Dupa ce a trecut timpul necesar se retrage
termometrul, examinatorul da drumul la coada si se departeaza de animal, dupa care, examineaza
termometrul (semnul termometrului), il curata cu un tampon de vata si citeste valoarea la care a
ajuns inaltimea coloanei de mercur. Valoarea obtinuta se compara cu valorile normale cunoscute.
La bovine. Pregatirea termometrului se face ca la cabaline. Examinatorul abordeaza
animalul dinapoi, perpendicular pe baza cozii. Cu o mana tine coada intr-o parte, iar cu cealalta
manipuleaza termometrul introducandu-1 in rect. Animalul va fi contentionat de coarne sau de
septumul nazal.
La animalele de talie mijlocie si mica. Animalul va fi urcat pe o masa de examinare.
Examinatorul se plaseaza fie lateral privind caudal, fie inapoia animalului privind cranial, dupa
care introduce termometrul in rect.
La pasari - termometria se face in cloaca sau axilar.
Uneori rectul nu poate fi utilizat ca loc de electie pentru termometrie, drept pentru care
se recurge la aprecierea temperaturii corporale la nivel axilar, vaginal sau la pliul mucoasei
obrajilor. Valorile obtinute vor fi corectate prin adaugarea unui coeficient de corectie (ex. pentru
vagin si pliul buccelor cu 0,1-0,5°C, iar pentru zona axilara cu 0,8-0,9°C).
Termometria la nivelul pliului obrajilor
in cazul in care nu se poate realiza termometria rectala se poate recurge la aprecierea
temperaturii corporale la nivel bucal. Examinatorul va fi plasat lateral in pozitie de abordare
privind cranial. Cu mana de langa animal va face un pliu al buccelor, aproape de comisura
(protejand termometrul pentru a nu ajunge intre arcadele dentare ale animalului), iar cu cealalta
mana introduce termometrul in pliul format. La valoarea obtinuta se va adauga un coeficient de
corectie, intrucat temperatura din cavitatea bucala este mai mica decat temperatura rectala a
aceluiasi animal.
Termometria axilara
Examinatorul se plaseaza lateral in pozitie de abordare privind cranial, introducand
termometrul intre torace si fata interna a bratului, lipind bine rezervorul termometrului de piele.
La valoarea obtinuta se va adauga un coeficient de corectie.
Termometria vaginala
La iapa si vaca, aprecierea se face din aceleasi pozitii ca si pentru termometria rectala,
iar la valoarea obtinuta se adauga coeficientul de corectie.
Temperatura fiziologica se incadreaza intre anumite limite, in functie de specie, varsta,

sex, stare fiziologica, temperament etc. In cadrul aceleasi specii, temperatura corporala normala
este cuprinsa intre doua limite, una superioara si alta inferioara. Valoarea superioara
caracterizeaza animalele tinere, femelele gestante, in timp ce valoarea inferioara se intalneste la
animalele senile (care au un metabolism bazai redus).
Limitele valorii temperaturii normale la diferite specii (rectal - °C)
Specia Varsta Valoarea Temperaturii
Limite Valori mai frecvente
Manz 39,3
Cabaline Sub 5 ani 37,8-38,5 37,5-38,0
Peste 5 ani 37,5-38,2
Magar 37,5-38,5
Catar 38,0-38,5
Taurine Vitel pana la o luna 40,0-40,5
Vitel pana la 5 luni 39,0-40,0
38,0-38,7
Vitel pana la 9 luni 38,8-39,5
Peste 1 an 38,0-39,5
Bivol 38,5-39,0
Oaie Sub 1 an 38,5-40,5 38,5-39,0
Peste 1 an 38,5-40,0
Capra Sub 1 an 38,5 -40,0 38,5-39,0
Peste 1 an 38,5-39,5
Camila 35,0-38,6
Caine Catel 38,5-39,2 38,5-39,0
Adult 38,0-39,0
Vulpe 39,0 - 40,0
Pisica 38,0-39,5 38,5-39,2
Iepure 38,5-39,5
Nurca 38,5-39,5
Sub 4 saptamani 39,0-40,5
Sub 8 saptamani 39,4
39,5 - 40,0
Sub 12 saptamani 39,3
Suine Peste 12 saptamani 39,0
Porc 37,5 -40,0
Scroafa 38,8 38,5 - 39,2
Vier 38,3
Cobai 37,8-39,5
Dihor 38,0-40,0
Hamster 36,7-37,8
Soarece 36,5-38,0
Gerbil 37,0-38,5
Nutrie 36,0-38,0
Chinchilla 37,5 -39,5
Gaina 40,5-42,0
Rata 41,5-42,0
Gasca 42,0 - 44,0
Porumbel 41,0-42,5
14.2. METODE SPECIALE DE EXAMINARE
Metodele speciale sau complementare sunt acele investigatii care completeaza

metodele generale de examinare si se grupeaza in metode fizice, biochimice si biologice.
14.2.1. Metode fizice: masuratorile (metrice, de greutate, de densitate), tehnicile de
laborator (determinarea vascozitatii, punctul crioscopic, VSH-ul, Ht-ul, fotometria,
spectrometria, examenul microscopic), endoscopiile, sondajele, cateterismul, punctiile
(centezele), raclajul, biopsia, electrografiile (electroencefalografia, electrocardiografia,
electrokimografia), electroforeza, ecografierea, examenul rontge- nologic, rezonanta magnetica
nucleara etc.
14.2.2. Metode biochimice: metode calitative (semnaleaza prezenta sau absenta unei
componente biochimice normale sau patologice in proba analizata) si metode cantitative
(masurarea cantitativa a componentelor normale sau anormale din proba analizata). In aceasta
grupa se incadreaza: determinarile biochimice ale continutului ruminal, continutului gastric,
materiilor fecale, sangelui, LCR-ului, urinei.
14.2.3. Metode biologice: examenul bacteriologic, examenul serologic, examenul
virusologie, examenul parazitologic, examenul anatomopatologic, bioproba.
Radiodiagnosticul (examenul rbntgenologic)

intrucat examinarea radiologica este frecvent utilizata in disciplina noastra, in
continuare vom face o sumara descriere a acestei metode, celelalte metode speciale fiind studiate
la capitolele respective sau la disciplinele specifice.
Radiodiagnosticul este o metoda fizica complementara a examenului clinic, care consta
in utilizarea cu scop de diagnostic la animale a radiatiei X. in cadrul examenului radiologie se
folosesc mai multe tehnici, dintre care in medicina veterinara se utilizeaza frecvent
radioscopierea si radiografierea.
a) Radioscopierea
Este o tehnica radiologica care consta in expunerea organismului Ia un fascicol de raze
X si analizarea pe un ecran fluorescent a contrastului realizat de gradul diferit de absorbtie a
razelor X de catre tesuturi.
Animalul ce urmeaza a fi examinat va fi plasat in spatele ecranului, in prima etapa in
pozitie patrupedala latero-lateral, iar apoi in pozitie dorso-ventrala (cu sternul spre ecran) prin
ridicarea animalului de trenul anterior sau prin culcarea animalului in decubit lateral.
La inceput se face un examen pe gol, pe baza contrastului natural al tesuturilor si apoi
se recurge la utilizarea substantelor de contrast.
Formarea imaginii pe ecran. Razele X traversand un obiect sufera o absorbtie direct
proportionala cu grosimea, compozitia chimica si densitatea structurala a obiectului. De aceea,
pe ecran, zonele care absorb o cantitate mai mare de raze X apar intunecate, iar cele care nu
absorb sau retin o cantitate mai mica de raze apar luminate, intre aceste doua extreme se vor gasi
zone intermediare de diferite nuante de gri.
Prin radiopscopiere se apreciaza dimensiunea, forma, topografia, dinamica organelor si
tesuturilor, modificarile acestora.
Metoda clasica prezinta dezavantajul ca se desfasoara la intuneric (necesitand o perioada
de timp pentru acomodarea examinatorului cu intunericul), perioada de expunere este indelungata
(cantitatea de radiatii primita de examinator este mare), imaginea dispare odata cu intreruperea
examinarii.
Noile aparate de radioscopiere inlatura in parte dezavantajele enumerate anterior, prin
dotarile de ultima ora (intensificator de imagine si lant TV).
b) Radiografierea
Este tehnica radiologica care permite vizualizarea imaginii unui organ sau tesut pe un
film radiologie.
Examinarea unei zone prin radiografiere se face din doua pozitii (incidente),
perpendiculare una pe alta. Se poate face folosind contrastul natural sau utilizand substante de
contrast. Filmul radiologie expus razelor X si developat se numeste radiografie. Imaginea
radiografica va fi inversa imaginii radioscopice, adica zonele care sunt luminate la radioscopiere
apar intunecate la radiografiere si invers. Interpretarea radiografiei se realizeaza la lumina alba
(pe negatoscop). in interpretarea imaginii radiografice trebuie sa se tina seama de unele
particularitati:
-imaginea obiectului expus apare pe film mai mare;
-imaginea obiectului expus este cu atat mai mare cu cat focarul tubului este mai
aproape de film si invers;
-imaginea obiectului expus poate suferi modificari in functie de modul in care este
plasat in fascicolul de raze X (mai ales cand razele cad oblic pe obiect);
-imaginea radiologica reprezinta o insumare a imaginilor tuturor elementelor care se
suprapun pe directia fascicolului de raze (legea sumatiei planurilor);
-pe o imagine radiologica conturul apare net numai atunci cand raza trece tangential
la suprafata obiectului (legea proiectiei tangentiale).
Metoda prezinta avantajul ca poate oferi amanunte despre structura tesuturilor, surprinde
detalii care scapa la radioscopiere, radiografia obtinuta reprezinta un document care sta la baza
unui examen comparativ si poate fi pastrat. Este singura modalitate de examinare radiologica a
tesutului osos.
c) Masuri de radioprotectie
Masuri generale'.
-respectarea prevederilor legale privind modul de proiectare, constructie, montare si
functionare a unitatii nucleare;
-asigurarea ventilatiei naturale si artificiale in incaperile unitatii;
-evitarea aglomerarii in unitatea nucleara prin programarea judicioasa a cazuisticii in
timpul activitatii;
-respectarea parametrilor de lucru.
Masuri particulare'.
-personalul din unitate sa poarte echipament de protectie corespunzator (sort plumbat,
manusi plumbate, ochelari etc.) precum si instrumentele pentru controlul iradierii
(fotodozimetre);
-accesul in unitate se va face numai cu permisiunea sefului unitatii; -examinarea
radioscopica se va face in etape de 15-20 minute, cu mici pauze; -asigurarea periodica,
in timpul zilei de lucru, a deionizarii incaperilor; -asigurarea permanenta a curateniei si
ordinii in incinta unitatii.
15. FOAIA DE OBSERVATIE CLINICA
(PLANUL EXAMINARII CLINICE)
Foaia de observatie clinica este un document in care se inscriu datele referitoare la

animalul examinat. Se va completa pentru fiecare animal examinat in parte.
Foaia de observatie clinica cuprinde foaia semnaletica si foaia clinica si se intocmeste
de catre medicul veterinar pe parcursul examinarii animalului, urmarind un plan de examinare
bine stabilit.
Se vor parcurge urmatoarele etape:
A. Foaia semnaletica
1.Identificarea animalului. Se culeg date referitoare la specia, rasa, sexul, varsta,

serviciul animalului, numarul matricol al acestuia, semne particulare, numele si adresa
proprietarului.
B. Foaia clinica sau medicala:
a) Examenul subiectiv:
2. Diagnosticul la internare;
3. Anamneza (ancheta clinica, interogatoriul clinic).
b) Examenul obiectiv:
4. Examinarea starii generale prezente sau habitusul - conformatia, constitutia,

starea de intretinere, temperamentul, faciesul, atitudinile (pozitiile) animalului in statiune, in
deplasare sau in decubit.
FOAIA DE OBSERVATIE CLINICĂ 203
5. Examinarea fanerelor si pielii:

-examinarea parului, lanii, penelor: uniformitate, abundent, luciu, lungime, grosime,
culoare, directie;
-examinarea formatiunilor cornoase (coame, ongloane, copite, castane, solzi, ghiare,
cioc): integritatea, aspectul, consistenta, luciul, culoarea, forma;
-examinarea pielii: integritatea, aspectul, umiditatea, onctuozitatea, temperatura,
elasticitatea, culoarea, mirosul, deformari, aspecte particulare etc.
6. Examinarea mucoaselor aparente: oculara, nazala, labio-gingivala, vestibulo-

vaginala, rectala, fata interna a preputului. Se urmaresc: aspectul, integritatea, culoarea, volumul,
calitatea si cantitatea secretiilor.
7. Examinarea sistemului limfatic superficial:

-limfonodurile, urmarindu-se: dimensiunea, forma, aspectul suprafetei, consistenta,
temperatura, sensibilitatea, mobilitatea;
-vasele limfatice;
-limfa.
S.Masurarea valorilor: temperaturii generale, frecventei pulsului si respiratiei
9. Examinarea aparatului digestiv:

-examenul functional privind: apetitul, prehensiunea, masticatia, deglutitia,
rumegarea, eructatia, situatii particulare (vomitarea, vomituritia, falsa voma);
-examinarea segmentelor anterioare ale aparatului digestiv, atat functional cat si
fizic:
-gura:
-examenul extern (al botului) prin inspectie, palpatie, percutie si metode
complementare (examinand buzele, comisurile, maxilarele, musculatura, pielea);
-examenul intern (al cavitatii bucale) prin inspectie, palpatie, metode speciale
(examinand mucoasa bucala, gingiile, dintii, limba, palatul);
-glandele salivare: sublinguala, submaxilara, parotida;
-faringele:
-examenul extern prin inspectie si palpatie, urmarind pozitia capului in raport cu
gatul, miscarile capului si sensibilitatea regiunii; .
!
-examenul intern prin inspectie, palpatie, sondaj;
-esofagul:
-examenul extern prin inspectie, palpatie, percutie, ascultatie;
-examenul intern prin endoscopie, sondaj esofagian, urmarind integritatea si
permeabilitatea;
-gusa la pasari: se examineaza prin inspectie, palpatie, percutie, spalarea gusii.
-examinarea generala a abdomenului:
-examenul extern prin inspectie, palpatie, percutie, ascultatie si metode
complementare, urmarind: forma, dimensiunea abdomenului, tensiunea, sensibilitatea si
temperatura peretilor abdominali, zgomotele abdominale;
204 FOAIA DE OBSERVATIE CLINICĂ
-examenul intern prin examinarea lichidului de punctie, examenul radiologie,
laparascopie, exploratie transrectala;
-examinarea stomacului la monogastrice:
-inspectia urmareste semnele indirecte: atitudinea animalului, forma
abdomenului, manifestarile animalului;
-palpatia abdomenului urmarind sensibilitatea si consistenta;
-sondajul gastric si examinarea materialului recoltat;
-examenul radiologie;
-exploratia transrectala;
-ecografierea.
-examinarea compartimentelor gastrice la rumegatoare:
-examinarea rumenului prin: inspectie (aspectul si dimensiunile flancului), palpatie
(motilitatea, consistenta, sensibilitatea), percutia (sonul de percutie), ascultatia (prezenta,
intensitatea si frecventa zgomotelor ruminale), metode complementare;
-examinarea retelei prin: inspectie (semne directe si indirecte), palpatie
(sensibilitatea), percutie (sonul si aria de percutie), ascultatie (zgomotul retelei), metode
complementare;
-examinarea folosului prin: inspectie, palpatie, percutie, ascultatie;
-examinarea cheagului: inspectie, palpatie, percutie, ascultatie, metode
complementare;
-examinarea stomacului Ia pasari - palpatie si examen radiologie;
-examinarea intestinelor - inspectie (forma si dimensiunile abdomenului, manifestari
speciale - sindromul de colica), palpatie (sensibilitatea si consistenta), percutie (calitatile sonului
de percutie), ascultatie (calitatile zgomotelor intestinale), examenul radiologie, ecografierea;
-examinarea ficatului:
-examenul fizic: inspectie (semne locale si generale), palpatie (sensibilitate), percutie
(aria de proiectie), metode complementare (ecografierea, punctia);
-examenul functional: functia biliara, functiile celulei hepatice in metabolism,
citoliza hepatica, functia antitoxica, examenul materiilor fecale;
-examenul pancreasului:
-examenul fizic prin palpatie penetranta si examen radiologie;
-examenul functional - functia proteofitica, functia amilolitica, examenul materiilor
fecale;
-examenul regiunii perianale si a anusului, urmarind aspectul regiunii, tonusul
sfincterului anal;
-examenul defecarii - pozitia adoptata de animal, efortul depus;
-examenul materiilor fecale - fizic, chimic, microscopic.
10. Examinarea aparatului respirator

-examinarea aerului expirat - temperatura, intensitatea, mirosul, calea de eliminare;
-examinarea jetajului - prezenta, cantitatea, aspectul, calea de scurgere, compozitia
etc.;
-examinarea nasului:
-examenul extern: inspectie (forma, dimensiunile si mobilitatea narilor, zgomotele
nazale receptionate la distanta), palpatie (temperatura, sensibilitatea si consistenta locala),
percutie (sonul), ascuitatie (suflul nazal si calitatile sale);
-examenul intern: inspectie (aspectul, integritatea, culoarea mucoasei nazale),
palpatie (sensibilitatea si consistenta), sondajul (pentru permeabilitatea cailor nazale);
-examinarea sinusurilor - inspectie, palpatie, percutie, trepanatie, iluminare, examen
radiologie;
-examinarea pungilor guturale (la‘ solipede) - prin inspectie, palpatie, percutie,
punctie;
-examinarea laringelui si traheei - prin inspectie (pozitia capului si gatului, vocea,
tusea, expectoratia, zgomote particulare), palpatie (sensibilitatea si provocarea tusei), percutie
(sonul si calitatile acestuia), ascuitatie (suflurile laringian si traheal, caracteristicile lor), metode
complementare;
-examinarea segmentului toraco-pleuro-pulmonar:
-inspectia urmareste: forma, dimensiunea, simetria peretilor toracali, miscarile
respiratorii (frecventa, ritmul, amplitudinea, simetria, durata, tipul respirator);
-palpatia apreciaza: sensibilitatea, temperatura, senzatii tactile speciale; -percutia
stabileste sonul pulmonar si aria de percutie pulmonara;
-ascultatia: zgomotele pulmonare (prezenta, timbru, durata, localizare, intensitate
etc.);
-metode complementare si combinate.
ll.Examinarea sistemului cardio-circulator

-examinarea cordului se realizeaza prin: inspectie (integritatea ariei de proiectie
cardiaca, miscarile care pot apare pe aceasta arie), palpatie (socul cardiac din punct de vedere al
sediului, intensitatii, frecventei, ritmului), percutie (sonul de percutie si aria de percutie cardiaca),
ascuitatie (zgomotele cardiace normale si particulare), metode complementare (examenul
functional al cordului, electrocardiograma, examenul radiologie, examenul ecografic, punctia
pericardului si examinarea lichidului extras);
-examinarea vaselor sanguine:
-examinarea arterelor superficiale, urmarindu-se pulsul si caracteristicile acestuia:
frecventa, ritm, amplitudine, durata, tensiune;
-examinarea venelor superficiale prin inspectie si palpatie, apreciindu-se:
uniformitatea vasului, calibrul, gradul de umplere, miscarile, sensibilitatea etc.;
-examinarea vaselor capilare prin aprecierea culorii pielii si mucoaselor, iar la pasari
- creasta, barbitele si membrana interdigitala;
-examinarea sangelui prin:
-examen fizic: volemia (cantitatea totala), viteza de sedimentare a hematiilor (VSH),
hematocritul, hemostaza, culoarea, densitatea, punctul crioscopic, rezistenta globulara;
-examenul chimic: hemoglobinemia, proteinemia, rezerva alcalina, glicemia,
bilirubinemia, colesterolemia, calcemia, fosforemia, hormoni, enzime etc.;
204 FOAIA DE OBSERVATIE CLINICĂ
-examenul microscopic: examen calitativ (pe frotiu de sange colorat pentru formula
leucocitara si aspectul morfologic al celulelor) si examen cantitativ (numaratoarea elementelor
albe si rosii in camere de numarat);
-examinarea splinei prin palpatie (transrectala sau transabdominala), percutie,
punctie, examen ecografic, examen radiologie;
-examinarea maduvei osoase prin examenul medulogramei.
12. Examinarea aparatului urinar prin:

-examen fizic al: bazinetelor si rinichilor, ureterelor, vezicii urinare si uretrei, folosind
metode generale si complementare;
-examen functional urmarindu-se: mictiunea (frecventa, eforturile de mictiune),
CES-ul renal (coeficientul de epurare sanguina);
-examenul urinei:
-fizic: cantitatea, culoarea, transparenta, mirosul, densitatea, punctul crioscopic;
-biochimic: pH-ul, albuminuria, hemoglobinuria, pigmentii biliari, sarurile biliare,
corpii cetonici, glucozuria, ureea;
-microscopic: pe sedimentul urinar obtinut dupa centrifugare se urmareste sedimentul
anorganic (mineral) si organic.
13. Examinarea organelor genitale si a glandei mamare (la femele): prin examen
fizic, examen functional, examenul laptelui, examenul spermei, dozarea hormonilor din sange.
14. Examinarea aparatului locomotor care cuprinde:

-examinarea sistemului muscular;
-examinarea sistemului osos;
-examinarea articulatiilor si tendoanelor;
-examinarea vaselor si nervilor de la nivelul membrelor;
-examinarea copitelor, ongloanelor, ghearelor, pintenilor etc.
15. Examinarea sistemului nervos:

-examenul fizic al craniului si coloanei vertebrale, prin: inspectie (urmarind forma,
simetria, pozitia si conformatia), palpatie (rezistenta bazei osoase, sensibilitatea) si metode
complementare;
-examenul functional al sistemului nervos:
-comportamentul;
-motilitatea (tonusul muscular, contractibilitatea, coordonarea miscarilor);
-excitabilitatea neuro-musculara;
-reflectivitatea (reflexele superficiale si profunde);
-sensibilitatea:
-exteroceptiva:
-superficiala la piele si mucoase (tactila, termica, dureroasa); -senzoriala (auz,
vaz, miros, gust);
-proprioceptiva (profunda);
-interoceptiva (viscerala);
-examenul lichidului cefalorahidian (L.C.R.):
-fizic: cantitatea, presiunea, culoarea, mirosul, densitatea, vascozitatea, punctul
crioscopic;
-biochimic: pH-ul, albuminele, globulinele, electrolitii;
-microscopic (elemente figurate);
-examenul sistemului neuro-vegetativ urmarind:
-tabloul clinic;
-testele farmacodinamice;
-reflexele vegetative: oto-cardiac, oculo-cardiac, labio-cardiac.
16.Examinarea sistemului endocrin dupa urmatorul plan:

-examinarea fizica a glandelor endocrine;
-tabloul clinic exprimat prin simptoame (sindroame) generale si glandulare
(unilaterale si complexe);
-dozarea hormonilor din sange si urina, reactia tisulara.
De retinut. Nu intotdeauna planul de examinare expus mai sus poate fi urmat in totalitate.
Examinatorul este cel care hotaraste modul si planul de examinare al unui animal. Totdeauna
examinarea incepe cu aparatul suferind, urmand apoi analizarea organelor si aparatelor vecine.
Examenul clinic dureaza atat cat este necesar pentru edificarea medicului si stabilirea
diagnosticului.
16. EXAMINAREA GENERALA A ANIMALELOR
Examinarea aparatelor, sistemelor si organelor este precedata de o examinare generala a

animalului in cadrul careia se va urmari:
-starea generala prezenta sau habitusul;
-examinarea pielii si fanerelor;
-examinarea mucoaselor aparente;
-examinarea sistemului limfatic superficial.
16.1. EXAMINAREA STARII GENERALE PREZENTE (HABITUSUL)
Starea generala prezenta sau habitusul se examineaza prin inspectie de la distanta si din
apropiere, urmarindu-se: conformatia, constitutia, starea de intretinere, faciesul, temperamentul si
atitudinea.
a. Conformatia - se apreciaza raportand forma, pozitia si dimensiunile regiunilor
corporale intre ele; se va aprecia conformatia ca normala, buna (cand animalul se incadreaza in
tipul conformational zootehnic caracteristic) sau defectuoasa, rea (cand animalul nu se incadreaza
in tipul conformational normal).
b. Constitutia - se analizeaza raportul intre conformatie si tipul functional, animalele
examinate putand avea conformatie normala (fina la femele si robusta ia masculi) sau modificata
(debila - exagerarea constitutiei fine si grosolana - exagerarea constitutiei robuste).
c. Starea de intretinere - poate fi corespunzatoare (buna) sau necorespunzatoare (rea
- slabire, casexie, marasm sau exagela- obezitate).
d. Temperamentul - poate fi normal (vioi sau limfatic) sau modificat (exagerat in stari
de excitatie corticala sau diminuat in stari de inhibitie corticala).
e. Faciesul - se urmareste morfologia fetei, miscarile narilor, urechilor, pleoapelor,
buzelor, ochilor, privirea, tonusul musculaturii, stabilindu-se daca este normal sau modificat.
■ EXAMINAREA GENERALĂ A ANIMALELOR 213
f. Atitudinea sau pozitia - se urmareste in statiune, decubit si mers (pe teren moale si
pe teren dur), apreciindu-se pozitia capului si gatului, coloanei vertebrale, cozii si membrelor.
16.2. EXAMINAREA PIELII SI FANERELOR
Se face la lumina naturala, utilizand metodele generale si speciale de examinare.

a. Examinarea parului urmareste: prezenta, uniformitatea, densitatea, dimensiunea,
pozitia, culoarea, luciul si integritatea.
b. Examinarea altor fanere\
-la mamifere - coamele, copitele, castanele, ghiarele;
-la pasari - ciocul, pintenii, solzii picioarelor.
Obiectivele urmarite sunt: dimensiunile, forma, aspectul suprafetei, culoarea, luciul,
integritatea si consistenta.
c. Examinarea pielii se face prin inspectie, palpatie si metode speciale (vitro- presiune,
verificarea pruritului, punctia colectiilor, biopsia, raclajul, etc.). Obiectivele urmarite sunt: mirosul,
umiditatea, onctuozitatea, temperatura, sensibilitatea, culoarea, pruritul cutanat, aspectul,
modificarile cutanate (in cazul modificarilor cutanate se va stabili: caracterul, dimensiunile, forma
si localizarea acestora).
d. Examinarea tesutului conjunctiv subcutanat - se face prin palpatie apreciindu-se
punctele de maniament, elasticitatea si mobilitatea pielii.
16.3. EXAMINAREA SISTEMULUI LIMFATIC SUPERFICIAL
Obiectivele examinarii sistemului limfatic sunt:

-limfonodurile (nodulii limfatici);
-vasele limfatice;
-limfa.
Examinarea limfonodurilor se face prin:
-metode generale - inspectie si palpatie;
-metode speciale - punctie, biopsie, palpatie transrectala, examen rontgen.
in general, examinarea limfonodurilor urmareste: dimensiunea, forma si aspectul
suprafetei, consistenta, temperatura, sensibilitatea, raportul cu pielea si tesuturile inconjuratoare
(mobilitatea).
1 .La cabaline
Se examineaza:
-in conditii normale - limfonodurile submandibulare, prescapulare, subiliace (precrurale
sau din pliul iei), iar la femele limfonodurile retromamare;
-in conditii patologice - limfonodurile retrofaringiene, parotidiene, prepectorale si
inghinale profunde;
-prin sondaj esofagien si examen radiologie - limfonodurile traheobronsice si
mediastinale;
-prin exploratie transrectala - mezenterici, sublombari si sacrali.
210 EXAMINAREA GENERALĂ A ANIMALELOR
Tehnica de lucru
a) Limfonodurile submandibulare se gasesc in spatiul internandibular, avand aspectul
literei „Y“ sau „V“. Sunt moniliformi, elastici, mobili in tesuturile invecinate. Examinatorul se va
plasa in pozitie de abordare in dreptul spetei, privind cranial. Mana de aceeasi parte cu animalul se
tine pe capastru sau pe apofizele nazale, iar cu mana de langa animal se examineaza limfonodurile
submandibulare. Degetul mare se sprijina pe fata externa a mandibulei, iar cu celelalte degete se
realizeaza o palpare prin glisare a limfonodurilor in jgheabul intermandibular. La fel se procedeaza
pe partea opusa.
b) Limfonodurile parotidiene si retrofaringiene se examineaza numai in conditii
patologice. Se urmareste regiunea articulatiei temporo-mandibulare. Din pozitie de abordare, in
dreptul spetei, privind cranial, examinatorul poate executa o palpatie monomanuala sau bimanuala
a limfonodurilor.
Se palpeaza prin glisare inapoia marginii recurbate a mandibulei pentru limfonodurile
parotidiene si sub aripa atlasului pentru limfonodurile retrofaringiene.
c) Limfonodurile prescapulare se examineaza simetric si comparativ, in zona
prescapulara, la un lat de palma deasupra articulatiei scapulo-humerale. Examinatorul se plaseaza
lateral de animal in dreptul gatului, privind caudal, cu mana de langa animal pe gatul acestuia sau
pe capastru, iar cu mana libera executa palpatia, prin glisare, introducand mana sub spata.
d) Limfonodurile din pliul iei (precrurale, subiliace) se examineaza inspectand zona
pliului iei. Animalul se contentioneaza de capastru sau prin aplicarea iavasalei si ridicarea unui
membru anterior din sprijin. Examinatorul se plaseaza lateral in dreptul toracelui privind caudal,
cu mana de langa animal pe spatele acestuia, iar cu mana libera palpeaza pliul iei, intre degetul
mare si celelalte degete. Examinarea se face simetric.
e) Limfonodurile ingvinale superficiale (la masculi) nu ofera date concludente, datorita
topografiei lor. Animalele se vor contentiona la iavasa si prin ridicarea unui membru anterior din
sprijin. In vederea palpatiei acestor limfonoduri, examinatorul se plaseaza lateral, in dreptul
abdomenului, privind caudal, sprijinindu-se cu mana de langa animal pe spatele acestuia, iar cu
cealalta palpeaza furoul si fata interna a membrului posterior, pana in regiunea ingvinala.
Examinarea se face simetric.
f) Limfonodurile retromamare (la femele) - se examineaza identic cu limfonodurile
ingvinale superficiale de la masculi.
2. La bovine
Se examineaza:
-in conditii normale - limfonodurile submandibulare, prescapulare, subiliace,
retromamare (la femele);
-in conditii patologice - limfonodurile parotidiene, retrofaringiene, cervicale,
prepectorale, din scobitura flancului.
Tehnica de lucru
a) Limfonodurile submandibulare - se examineaza la nivelul originii salbei. Animalul se
contentioneaza de coame sau de septumul nazal. Examinatorul se gaseste in pozitie de abordare in
dreptul spetei, privind cranial. Mana de langa animal se sprijina pe greabanul sau pe cornul dinspre
examinator, iar cu mana libera palpeaza
originea salbei in dreptul curburii mandibulare, intre degetul mare pe de o parte si celelalte degete
pe partea opusa.
b) Limfonodurile parotidiene si retrofaringiene - asemanator cabalinelor.
c) Limfonodurile cervicale inferioare - se examineaza in conditii patologice, uneori
fiind posibila examinarea lor si in conditii normale. Animalul se cantentioneaza de coame sau de
septumul nazal. Examinatorul, in pozitie de abordare in dreptul spetei privind cranial, palpeaza
bimanual si bilateral regiunea anterioara a traheei, pana la intrarea pieptului.
d) Limfonodurile prescapulare. Animalul este contentionat de coame. Examinatorul se
plaseaza lateral in dreptul gatului privind caudal, cu mana de langa animal pe cornul de langa
examinator, iar cu varful degetelor mainii libere palpeaza, in sens caudo-cranial, limfonodul
prescapular (la un lat de palma deasupra articulatiei scapulo-humerale).
e) Limfonodurile subiliace. Animalul este contentionat de coarne. Examinatorul se
plaseaza lateral in dreptul spetei, privind caudal. Mana de langa animal o sprijina pe spatele
acestuia, iar cu cealalta palpeaza, in sens caudo-cranial, limfonodul, situat inaintea musculaturii
trenului posterior, la mijlocul distantei dintre tuberozitatea iliaca si patela.
f) Limfonodurile din scobitura flancului (ai desertului). Din pozitia anterioara se
examineaza limfonodul din golul flancului.
g) Limfonodurile retromamare. Animalul este contentionat de coame sau de septumul
nazal. Examintorul se plaseaza inapoia animalului, perpendicular pe baza cozii. Limfonodurile
se pot palpa monomanual sau bimanual, la baza sferturilor posterioare.
3. La ovine si caprine
Se examineaza limfonodurile prescapulare, din pliul grasetului, popliteu, dupa
metodologia descrisa la taurine.
4. La snine
La animalele grase limfonodurile nu se examineaza. La tineret si la animalele slabe se
pot examina limfonodurile subatloidiene.
5. La carnasiere si iepuri
La caine se examineaza limfonodurile poplitee. Animalul se urca pe o masa de
examinare si se contentioneaza prin legarea botului. Examinatorul se plaseaza inapoia
animalului, privind cranial si palpeaza, intre degetul mare si aratator, originea tendonului Iui
Achile, intre triceps si demitendinos. Examinarea se face simetric.
La iepure se examineaza asemanator limfonodurilor de la caine.
16.4 EXAMINAREA MUCOASELOR APARENTE
Examinarea mucoaselor aparente este o etapa obligatorie in cadrul examenului general.

Odata cu mucoasele aparente se examineaza si regiunile inconjuratoare si . orificiile respective.
Examinarea orificiilor si mucoaselor aparente se realizeaza prin metode generale

(inspectie, palpatie) si metode complementare (raclaj si examen microscopic), de preferinta la
lumina naturala a zilei, examinandu-le simetric si comparativ. Obiectivele urmatite sunt: culoarea,
volumul, aspectul si integritatea mucoaselor, calitatea si cantitatea secretiilor.
Se vor examina:
-orificiile: oculare, conchiile auriculare, narile, gura, orificiul vulvar (la femele) si
preputul (la masculi);
-mucoasele: oculara (conjunctiva, sclerotica, pleoapa a IlI-a), nazala, labio-gingivala,
vestibulo-vaginala (la femele), fata interna a preputului (la masculi).
Tehnica de lucru
1 .La cabaline
a) Examinarea orificiilor si mucoasei oculare
Se poate realiza monomanual si bimanual. Animalul va fi contentionat de capastru de
catre proprietar. Dupa ce face inspectia din fata si din lateral, examinatorul se plaseaza lateral in
dreptul spetei, in pozitie de abordare privind cranial (pe partea opusa proprietarului), tragand capul
animalului spre el. Mana de aceeasi parte cu animalul este tinuta pe capastru sau pe apofizele
nazale, iar mana de langa animal se aseaza, cu marginea cubitala, pe regiunea temporala, la partea
posterioara a ochiului. Cu degetul mare trage in jos pleoapa inferioara, iar cu degetul aratator apasa
pe pleoapa superioara (sub arcada), in scopul rasfrangerii ei si evidentierii scleroticii, conjunctivei
si pleoapei a IlI-a. Obligatoriu se face o examinare bilaterala.
in cazul examinarii bimanuale, mana de langa animal este plasata deasupra fantei
palpebrale, apasand cu degetul mare pleoapa superioara sub arcada oculara, iar mana opusa este
plasata sub fanta palpebrala tragand in jos cu degetul mare de pleoapa inferioara.
b) Examinarea narilor si mucoasei nazale
in prima etapa se face inspectia orificiilor nazale si a zonelor invecinate, din fata si din
lateral. Apoi, examinatorul se plaseaza lateral in dreptul spetei, in pozitie de abordare privind
cranial. Se examineaza obligatoriu, prin inspectie si palpatie, limfonodurile submandibulare (atat
pentru mucoasa nazala cat si pentru celelalte mucoase aparente din regiunea capului). in cazul in
care animalul prezinta nodulii modificati (mariti in volum, nedurerosi, duri, aderenti) se intrerupe
examinarea si se executa maleinarea animalului. Daca examinarea trebuie totusi realizata se iau
masuri speciale de protectie (masca din material plastic transparent, manusi chirurgicale, sort de
cauciuc, cizme etc.). Examinarea mucoasei nazale se face monomanual sau bimanual.
in cazul examinarii tnonomanuale, examinatorul este plasat in pozitie de abordare in
dreptul spetei, privind cranial, cu mana de langa animal pe capastru si tragand capul animalului
spre el. Degetul mare si aratator de la mana opusa vor fi introduse in nara de pe partea pe care se
afla examinatorul; printr-o miscare de extensie a degetelor se indeparteaza narile, largind orificiul
nazal si permitand examinarea mucoasei.
In cazul examinarii bimanuale, examinatorul plasat in aceeasi pozitie ca precedenta,
prinde cu degetul mare si aratator de la mana de langa animal aripa externa a narii, iar cu degetul
mare si aratatorul de la mana opusa aripa mediana a narii.
indepartand aripile narii, se pune in evidenta mucoasa. Diverticulul nazal (nara falsa) se poate
examina prin palpatie externa cu pulpa degetelor si prin palpatie interna, cu ajutorul pulpei
degetului aratator, cu fata ventrala spre exterior.
c) Examinarea orificiului bucal si mucoasei labio-gingivale
Animalul este contentionat de capastru de catre un ajutor, iar examinatorul se gaseste
plasat pe partea opusa, lateral in dreptul spetei, in pozitie de abordare privind cranial. Dupa o
inspectie a zonei peribucale, se trece la examinarea mucoasei labio-gingivale, care se poate
examina monomanual si bimanual, rasfrangand buza inferioara in jos si cea superioara in sus.
d) Examinarea orificiului vaginal si mucoasei vestibulo-vaginale
Pentru a realiza examinarea mucoasei vestibulo-vaginale, trebuie sa se asigure masuri
drastice de contentie (aplicarea iavasalei si ridicarea membrului anterior din sprijin sau aplicarea
platlonjei la membrele posterioare ori introducerea animalului in travaliu). Examinatorul este plasat
inapoia animalului, privind cranial. Dupa ce se deviaza coada in lateral de catre un ajutor,
examinatorul face inspectia orificiului, apoi cu degetul mare si aratator de la fiecare mana prinde
buzele vulvei tragandu-le lateral, evidentiind mucoasa vaginala.
e) Examinarea preputului si orificiului extern al uretrei
Dupa contentia severa a animalului, se trage preputul in directie caudala evidentiind
glandul penien si fata interna a preputului.
2. La bovine
a) Examinarea mucoasei oculare
Examinatorul plasat lateral in dreptul spetei, in pozitie de abordare privind cranial, prinde
cu mainile baza coamelor si rasuceste capul animalului in lateral si in sus, evidentiind sclerotica.
in cazul in care se doreste evidentierea mucoasei palpebrale, contentia capului animalului este
asigurata de catre un ajutor, iar examinatorul plasat pe partea opusa in aceeasi pozitie cu
precedenta, sprijina palmele pe capul animalului cu degetele mari plasate paralel cu marginile
ciliare ale pleoapelor. Tragand in sus si in jos se pune in evidenta mucoasa palpebrala.
b) Examinarea mucoasei nazale
La bovine este mai greu de examinat datorita conformatiei anatomice cat si a
pigmentatiei. Examinarea mucoasei nazale se face bimanual, prin indepartarea aripilor nazale.
c) Examinarea mucoasei labio-gingivale
in cazul in care se realizeaza monomanual, examinatorul este plasat in fata animalului
realizand contentia capului animalului de septumul nazal. Cu cealalta mana rasfrange in jos buza
inferioara.
In cazul in care se realizeaza bimanual, contentia capului este asigurata de un ajutor.
Examinatorul plasat in lateral pe partea opusa, privind cranial, rasfrange buzele animalului cu
ambele maini.
d) Examinarea mucoasei vestibulo-vaginale
Examinatorul este plasat inapoia animalului, perpendicular pe baza cozii. Un ajutor trage
coada intr-o parte, iar examinatorul trage in lateral cu degetul mare si aratator de la fiecare mana,
de labiile vulvare.
e) Examinarea furoului si mucoasei preputiale

Se realizeaza ca la cabaline.
3. La ovine si caprine
a) Examinarea mucoasei oculare
Contentia animalului va fi asigurata de examinator prin incalecarea animalului, in cazul
in care animalul prezinta coame, examinatorul prinde cu mana dreapta cornul stang al animalului
si trage spre dreapta, rasucind capul animalului. Apoi cu degetul mare de la mana libera trage in
jos de pleoapa inferioara, evidentiind conjunctiva si sclerotica. Se procedeaza identic si la ochiul
de pe partea opusa. Daca contentia este asigurata de un ajutor, examinarea mucoasei oculare se
face bimanual.
b) Examinarea mucoasei nazale - se practica foarte rar, datorita conformatiei anatomice.
c) Examinarea celorlalte mucoase aparente se realizeaza ca la taurine.
4. La suine
Tehnica examinarii mucoaselor aparente Ia suine este aceeasi ca la ovine si caprine.
5. La carnasiere si iepure
La carnasiere se recomanda legarea botului. Examinatorul se aseaza lateral privind cranial
si prinde intre maini capul animalului. Degetele mainii se fixeaza paralel cu marginile ciliare ale
pleoapelor si prin tractiune, in sus si in jos, se evidentiaza conjunctiva si sclerotica. La fel se
procedeaza si pentru rasfrangerea buzelor, evidentiindu-se mucoasa labio-gingivala.
6. La pasari
La pasari se examineaza mucoasa oculara, iar mucoasele oro-faringiana si laringo-
traheala, dupa deschiderea ciocului. De asemenea, se mai examineaza creasta si barbitele la
galinacee si membranele interdigitale la palmipede.
17. EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV
Aparatul digestiv se examineaza dupa urmatorul plan:

-examinarea functionala a aparatului digestiv;
-examinarea fizica a segmentelor digestive prediafragmatice; -examinarea
generala a abdomenului;
-examinarea fizica a organelor digestive retrodiafragmatice;
-examinarea regiunii perianale si anusului;
-examinarea defecarii si materiilor fecale;
-examinarea ficatului si pancreasului.
17.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI DIGESTIV
17.1.1. Examinarea apetitului

Apetitul sau pofta de mancare se examineaza prin inspectie de la distanta, in doua etape:
-in prima etapa se urmaresc manifestarile animalului privind exteriorizarea senzatiei
de foame (sete);
-in etapa a doua se executa proba apetitului, oferind animalului furaje si apa, stabilindu-
se prezenta, absenta sau modificarea apetitului (calitativa ori cantitativa).
Proba apetitului trebuie facuta pentru toate categoriile de furaje care intra in mod normal
in ratia animalului.
17.1.2. Examinarea prehensiunii

Se realizeaza prin inspectie, in timpul consumului de furaje si apa. Obiectivele urmarite
sunt: cu ce organ se face prehensiunea, frecventa si ritmul, amplitudinea miscarilor, cantitatea de
furaje apucate la o prehensiune, pozitia si miscarile capului.
216 EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV
17.1.3. Examinarea masticatiei
Se face prin inspectie, urmarindu-se: prezenta sau absenta masticatiei, frecventa si
ritmul, amplitudinea miscarilor mandibulei, zgomotele pe care le produc animalele in timpul
masticatiei, simetria miscarilor de masticatie, pozitia capului.
17.1.4. Examinarea salivatiei

Se realizeaza prin inspectie, urmarindu-se gradul de umiditate al gurii si prezenta
scurgerilor de saliva (in hipersecretii si disfagii).
17.1.5. Examinarea deglutitiei

Se face prin inspectie, urmarindu-se: zonele din fata animalului, scurgerile nazale si
bucale, tulburarile de deglutitie (disfagii). Disfagia poate fi bucala, faringiana sau esofagiana
(proximala sau distala).
17.1.6. Examinarea rumegarii

Se face prin inspectie, interesand: cand incepe rumegarea dupa consumul tainului,
numarul miscarilor mandibulare pentru remasticarea unui bol, durata remasticarii unui bol,
numarul de remasticari intr-o perioada, durata unei perioade de remasticare, frecventa perioadelor
de rumegare in 24 ore, durata totala a rumegarii, zgomotele produse de animal in timpul rumegarii,
pozitia capului si gatului in timpul regurgitarii, remasticatiei si redeglutitiei.
17.1.7. Examinarea eructatiei

Se urmareste: prezenta, frecventa, intensitatea zgomotului de eructatie, mirosul aerului
eructat.
17.1.8. Examinarea vomitarii

Se apreciaza prezenta vomitarii, frecventa si durata, intensitatea efortului de vomitare,
cantitatea si compozitia materialului vomitat, calea de expulzare a materialului vomitat.
17.2. EXAMINAREA FIZICA A SEGMENTELOR DIGESTIVE

PREDIAFRAGMATICE
17.2.1. Examinarea fizica a gurii
Examinarea gurii se face in doua etape:

-examinarea externa a gurii - examenul botului,
-examinarea interna a gurii - examenul cavitatii bucale.
Examinarea externa a gurii (examinarea botului)
Se face prin metode generale si metode speciale.
Inspectia. Animalul este contentionat de capastru de catre un ajutor, iar examinatorul
face inspectia din apropiere (din fata si profil) sau din pozitia de abordare, lateral in dreptul spetei.
Obiectivele urmarite sunt:
EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV 217
-aspectul, forma, volumul si simetria botului si obrajilor;
-directia mandibulei;
-simetria si grosimea buzelor;
-zgomotele produse de miscarile mandibulei, buzelor;
-cantitatea si calitatea scurgerilor bucale;
-eventualele modificari, stabilindu-se dimensiunea lor, forma si localizarea acestor
modificari.
Palpatia. Se realizeaza din pozitia de abordare, in dreptul spetei privind cranial. Cu
mana de langa animal se prinde capastrul, iar cu mana opusa se face palpatia monomanuala a
obrajilor, buzelor si comisurilor. Daca se doreste executarea unei palpatii bimanuale, animalul va
fi contentionat de un ajutor, iar examinatorul aflat in dreptul spetei face o palpatie bimanuala,
trecand mana de langa animal peste sau pe sub gatul acestuia, pe partea opusa.
Se urmareste: temperatura, sensibilitatea, consistenta tesuturilor palpate sau eventuale
senzatii tactile speciale.
Percutia. Se realizeaza direct, cu degetul, examinatorul fiind plasat in pozitie de
abordare in dreptul spetei, privind cranial. Se urmareste evidentierea sensibilitatii dureroase.
Metode speciale: raclajul, biopsia, sondajul eventualelor fistule, examenul radiologie al
botului.
Examinarea interna a gurii (examinarea cavitatii bucale)
Se realizeaza, dupa deschiderea gurii, prin metode generale si metode speciale. La
cabaline
Exista doua posibilitati de deschidere a gurii: manual si instrumental.
a) Deschiderea manuala a gurii. Animalul se contentioneaza prin aplicarea iavasalei la
buza superioara si eventual ridicarea unui membru anterior din sprijin. Examinatorul se afla in
fata animalului privind caudal, tinand o mana pe capastru. Mana libera se introduce in gura pe la
nivelul barelor, prinzand limba in palma. Apoi se incearca aducerea limbii intre bare si sprijinirea
degetului mare in bolta palatina, ceea ce declanseaza reflexul palatin de deschidere a gurii. Mana
care se gasea pe capastru elibereaza capastrul si trage de comisura opusa partii pe care s-a tras
limba, realizandu-se un spatiu mai mare pentru a inspecta cavitatea bucala.
b) Deschiderea instrumentala a gurii (cu speculum bucal). Dupa intredeschi- derea
usoara a gurii, se fixeaza barele orizontale ale speculumului intre arcadele dentare incisivale.
indepartand barele prin invartirea surubului se realizeaza deschiderea gurii, atat cat este necesar
pentru a asigura stabilitatea speculumului intre arcadele dentare. Se poate scoate limba in lateral
pentru a asigura o vizualizare mai buna a cavitatii bucale.
La bovine
Se realizeaza, ca la cabaline, prin doua procedee: manual si instrumental.
a) Deschiderea manuala a gurii. Cu o mana se prinde limba animalului si se trage in
lateral, pe la nivelul barelor, iar cu cealalta mana se indeparteaza comisura opusa.
b) Deschiderea instrumentala a gurii. Se introduce speculum culcat in cavitatea bucala,
pe la nivelul barelor, dupa care se aduce in pozitie verticala, indepartandu-se arcadele dentare.
La suine
La aceasta specie deschiderea gurii este mai greu de realizat.
Pentru a face inspectia cavitatii bucale se profita de momentul in care animalul guita si
se introduce o bucata de lemn intre molari.
La carnasiere
a) Deschiderea manuala. Cu o mana se contentioneaza animalul de pielea din zona
cefei, iar cu cealalta, pe sub mandibula, se trage de comisuri inapoi cu degetul mare, pe o parte si
degetul aratator, pe partea opusa.
b) Deschiderea cu fese de tifon. Se introduc in gura animalului doua fese de tifon.
Capetele unei fese se strang deasupra, iar capetele celeilalte se strang sub mandibula, tragand in
jos. in acest fel se asigura deschiderea larga a gurii.
La pasari
Se deschide ciocul, tragand cu o mana de creasta in sus, iar cu cealalta de barbite in jos.
Inspectia. Se urmareste examinarea mucoasei bucale, limba, palatul, gingiile si dintii,

privind: integritatea, aspectul si culoarea mucoasei si dintilor, mirosul cavitatii bucale.
Palpatia. Se realizeaza sub protectia speculumului (in special la cal), cu multa atentie,
apreciind: tonusul si consistenta limbii si valului palatin, sensibilitatea si temperatura mucoasei,
sensibilitatea dintilor, mirosul mainii care a fost introdusa in cavitatea bucala.
Percutia. Se va aplica in special la dinti, urmarind sensibilitatea dureroasa.
Metode speciale:
-sondajul deschiderilor canalelor glandelor salivare, a fistulelor aparute in cavitatea
bucala si a cariilor dentare;
-raclajul mucoaselor buzelor, limbii si cavitatii bucale;
-biopsia mucoasei bucale;
-examenul radiologie, urmarind forma, integritatea si pozitia maxilarelor, dintilor,
articulatiilor temporo-mandibulare.
17.2.2. Examinarea fizica a glandelor salivare
Se examineaza glandele sublinguale si parotide.

a) Examinarea glandelor sublinguale se face prin:
-inspectie - dupa deschiderea gurii si descoperirea silonului gloso-gingival, prin
devierea limbii in lateral;
-palpatie - cu degetul aratator apasand de o parte si de alta a fraului limbii.
b) Examinarea glandelor parotide se face prin:
-inspectie - urmarindu-se pozitia capului fata de linia sagitala a animalului, pozitia
capului pe gat, santul retromandibular, miscarile capului pentru prehensiune, masticatia si
deglutitia;
-palpatie bimanuala si bilaterala, cu pulpa degetelor in santul retromandibular,
apreciindu-se temperatura locala, consistenta si sensibilitatea;
-irigarea canalului Stenon - introducand o cantitate de lichid (ser fiziologic +
penicilina G) prin deschiderea sa bucala (in dreptul molarului trei);
-punctia parotidei — datorita faptului ca implica unele riscuri, nu se recomanda
ca metoda de investigatie curenta.
17.2.3. Examinarea faringelui
Se realizeaza in doua etape:

a) Examinarea externa a faringelui
Inspectia se realizeaza de la distanta si din apropiere, din fata si din profil. Se apreciaza:
pozitia capului si gatului, miscarile de aplecare ale capului, miscarile pentru prehensiune,
masticatie si deglutitie, modificarile regiunii retromandibulare.
Palpatia se executa din pozitia de abordare, in dreptul spetei, privind cranial. Se
realizeaza o palpatie bimanuala si bilaterala, urmarindu-se: sensibilitatea (normal nu este
prezenta), temperatura locala, reactia animalului dupa apasare (tuse, deglutitie).
Percutia. Se face din pozitie de abordare in dreptul spetei, prin metoda digito-digitala,
cu scopul descoperirii eventualei sensibilitati dureroase.
Examenul radiologie. Prin radioscopiere si radiografiere, cu sau fara substante de
contrast, interesand: aspectul fizic al regiunii, tranzitul si deglutitia faringiana.
b) Examinarea interna a faringelui
Se realizeaza prin observarea faringelui dupa deschiderea gurii.
Inspectia interna sau endoscopia faringiana — se realizeaza cu ajutorul endoscopului,
introdus pe cale nazala sau bucala si dupa o prealabila tranchilizare a animalului.
Palpatia interna - se realizeaza sub protectia speculumului, cu mana la animalele de
talie mare si cu degetul la cele de talie mica.
Obiectivele urmarite sunt: tonusul si capacitatea de contractie a peretilor, sensibilitatea
mucoasei faringiene, consistenta si dimensiunile eventualelor deformari.
Examinarea radiologica folosind substante de contrast (boluri cu substante de
contrast) urmarindu-se miscarile pentru deglutitie si tranzitul buco-faringo-esofagien.
Sondajul faringo-esofagien — urmareste stabilirea permeabilitatii faringelui.
17.2.4. Examinarea esofagului
Se realizeaza in doua etape: examinarea externa si examinarea interna.

a) Examinarea externa a esofagului
Inspectia - se face din profil stang, urmarind jumatatea craniala a jgheabului jugular.
Obiectivele urmarite sunt: deplasarea bolului alimentar, forma si integritatea jgheabului
esofagian, eventualele deformari aparute in zona respectiva.
Palpatia - se face din pozitia de abordare, lateral, in dreptul spetei, pe partea stanga. Se
executa bimanual si bilateral la animalele de talie mare si monomanual Ia
animalele de talie mica. Obiectivele urmarite sunt: temperatura si sensibilitatea regiunii,
consistenta si rezistenta Ia palpare a regiunii, eventualele deformari.
Percutia si ascultatia - se aplica in cazul unor deformari, apreciindu-se caracterul
sunetelor de percutie si al zgomotelor provocate de trecerea bolului alimentar.
Examinarea radiologica - se executa radioscopic si radiografie, pe gol sau folosind
substante de contrast. Obiectivele urmarite: permeabilitatea esofagului si viteza de tranzit a
substantelor de contrast, tonusul si peristaltismul esofagului, functionalitatea stricturilor
fiziologice esofagiene si jonctiunea esofago-gastrica, prezenta unor modificari (dilatatii, atonii,
spasme) pe traiectul esofagului.
b) Examinarea interna a esofagului
Inspectia interna - se realizeaza indirect cu ajutorul endoscopului.
Sondajul esofagian - se face diferit, in functie de specie, urmarindu-se permeabilitatea
lumenului esofagian si nivelul eventualelor obstructii sau stricturi. La cabaline sonda se introduce
pe cale nazala, iar la celelalte specii pe cale bucala. Se poate face o palpare pe sonda a esofagului
cervical.
La cabaline
Se foloseste o sonda cu lungimea de 1,5-2 metri si un diametru interior de cca. 2 cm.
Varful sondei este prevazut cu o deschidere ovalara laterala, situata la 2-3 cm de capat. Sonda se
va introduce pe cale nazala.
Tehnica de lucru. Animalul va fi contentionat de capastru de un ajutor, iar examinatorul
se plaseaza in fata animalului, tinand in mana dreapta sonda facuta colac. Mana stanga va fi
sprijinita pe regiunea supranazala. Varful iubrefiat al sondei, se introduce in nara, orientandu-1
spre septumul nazal si in jos (evitandu-se patrunderea in nara falsa). Dupa ce sonda a avansat 5-
10 cm se apasa nara pe sonda, orientand-o pe planseul cavitatii nazale, impingand-o. Daca sonda
intampina rezistenta dupa 5-7 cm de la introducere, inseamna ca a patruns in nara falsa si in acest
caz se reorienteaza spre septum si planseu. Sonda trebuie sa se angajeze pe meatul inferior, de
aceea ea trebuie sa fie in permanenta orientata pe planseul cavitatii nazale. in cazul in care dupa
10-15-20 cm (in functie de talia animalului) se intampina rezistenta, nu se forteaza, ci se retrage
5-10 cm si se orienteaza spre planseu, impingand usor. Daca se intampina rezistenta dupa 20-30
cm (in dreptul coanelor) se executa miscari usoare ale capului pe gat (semnul de aprobare)
incercand sa se impinga usor sonda. Cand sonda a patruns in faringe aceasta inainteaza foarte
usor, datorita deglutitiei. Apoi se impinge usor pana cand sonda patrunde in esofag. Se evita
patrunderea sondei in trahee. Pentru convingerea ca sonda a patruns in esofag este palpatia
acesteia in jgheabul jugular. Se impinge sonda pana cand aceasta ajunge in stomac, dupa
invingerea cardiei. in cazul in care sonda intampina rezistenta pe traseul esofagian, fiind
imposibila inaintarea, se marcheaza pe sonda nivelul pana la care a patruns, se retrage la exterior
si aplicand-o pe proiectia esofagului, se stabileste locul obstructiei. Apoi se incearca din nou
introducerea sondei.
La bovine
Sondajul la bovine se poate realiza pe cale naso-esofagiana sau pe cale buco-esofagiana.
Sondajului naso-esofagian se executa dupa tehnica descrisa la cabaline.
in cazul sondajului buco-esofagian, animalul va fi contentionat de coame si va avea
speculumul in gura. Capul animalului va fi intins pe gat, iar sonda se introduce prin orificiul
speculumului, inaintand prin faringe in esofag.
La animalele de talie mijlocie si mica sondajul se realizeaza pe cale bucala, folosind
sonde adecvate.
17.2.5. Examinarea gusii la pasari
Se realizeaza prin urmatoarele metode:

-inspectia - observand jonctiunea treimii inferioare a gatului cu capul pieptului,
urmarindu-se dimensiunea si forma gusii;
-palpatia - se realizeaza monomanual, urmarindu-se consistenta gusii;
-percutia - se aplica numai in cazul in care gusa creste foarte mult in dimensiune si se
face digito-digitai,
-spalarea gusii - prin introducerea in gusa cu ajutorul unei sonde a unei cantitati de
apa calduta, apa clorurata, urmata de evacuarea continutului respectiv.
17.3. EXAMINAREA GENERALA A ABDOMENULUI
Abdomenul se examineaza in doua etape:

Examinarea externa a abdomenului - se face prin metode generale (inspectie, palpatie,
percutie, ascultatie) si speciale (examinarea radiologica, ecografica etc.).
Inspectia se realizeaza de la distanta si din apropiere, privind animalul din fata, din spate
si din profil, acordand o atentie marita treimii posterioare a peretelui costal, hipocondrului si
flancurilor (pe stanga si pe dreapta).
Obiectivele urmarite sunt:
-forma si dimensiunile abdomenului;
-simetria si raporturile flancurilor cu linia sagitala a animalului;
-raporturile pantelor flancurilor cu golurile flancurilor;
-pozitia coloanei vertebrale;
-integritatea si miscarile peretilor abdominali;
-pozitia olecranelor, aspectul salbei la rumegatoare;
-tonusul muschiului triceps brahial.
Palpatia se realizeaza astfel:
-la animalele mari - monomanual, din pozitia de abordare din lateral, privind caudal;
-la animalele mici - bimanual si bilateral, din spatele animalului privind cranial. La
inceput se face o palpatie superficiala, apoi o palpatie profunda penetranta. Obiectivele
urmarite:
-temperatura si sensibilitatea regiunii costo-abdominale;
-tonusul, consistenta peretilor abdominali si deformarile sale;
-frecventa, ritmul si amplitudinea miscarilor respiratorii;
-senzatii tactile speciale.
Percutia se realizeaza indirect (digito-digital), sistematic, pe ambele laturi ale
animalului:
-la animalele de talie mare examinatorul este plasat lateral, privind perpendicular pe
zona examinata;
-la animalele de talie mica examinatorul se plaseaza ca la animalele de talie mare sau
peste animal, facand percutia de jos in sus.
Percutia se face cu scop orientativ si cu scop selectiv, pentru verificarea ariilor de
proiectie a organelor abdominale.
Se va obtine:
-son clar in zonele superioare ale abdomenului;
-son submat in treimea mijlocie a abdomenului;
-son mat in treimea ventrala a abdomenului.
Ascultatia se realizeaza direct sau indirect, examinatorul fiind plasat lateral de animal,
privind caudal (la animalele de talie mare) sau inapoia animalului, privind cranial (la animalele
de talie mica).
Examinarea radiologica a abdomenului, se face radioscopic si radiografie, pe gol sau cu
substante de contrast, urmarindu-se individualizarea organelor, localizarea unor corpi straini
infipti in peretii abdominali sau in organe, dimensiunea colectiilor din abdomen.
Ecografierea abdominala se executa in special pentru punerea in evidenta a colectiilor
peritoneale si examinarea organelor digestive si nedigestive din cavitatea abdominala.
Examinarea interna a abdomenului - se face prin metode complementare.
Laparacenteza (punctia abdominala) pentru recoltarea lichidului de punctie si analiza
acestuia prin examen fizic, chimic si microscopic.
Punctia se executa:
-la cabaline pe linia alba, la jumatatea distantei dintre ombilic si apendicele xifoidian;
-la rumegatoare in treimea inferioara a flancului drept, evitand sacul ventral al
rumenului;
-la suine in punctul cel mai decliv al abdomenului;
-la carnasiere la jumatatea distantei dintre graset si ombilic, la 2-3 cm lateral de linia
alba sau pe panta flancului.
Laparascopia exploratoare (endoscopia abdominala) se executa in golul flancului
drept sau stang.
Laparatomia exploratoare consta in deschiderea chirurgicala a abdomenului, astfel
incat sa se poata realiza o inspectie directa a seroaselor, a fetei interne a abdomenului, a fetei
externe a organelor si o palpare a organelor abdominale.
Exploratia transrectala se efectueaza dupa examinarea atenta a defecarii, a regiunii
perianale si a materiilor fecale. Aceasta metoda impune cunoasterea topografiei si structurii
macroscopice a organelor din abdomen, precum si aprecierea corecta a posibilitatii atingerii
acestor organe in timpul explorarii.
Palpatia numai la nivelul rectului se numeste exploratie rectala la animalele de talie mare
(realizandu-se cu toata mana) si tuseu rectal la animalele de talie mica (realizandu-se cu 1-2
degete).
Pentru a realiza exploratia transrectala cu o eficienta maxima trebuie acordata atentie
atat pregatirii animalului cat si examinatorului.
Pregatire animalului. Animalul, indiferent de talie, va fi contentionat astfel incat sa se
asigure o foarte buna protectie a examinatorului si a animalului. Cabalinele vor fi contentionat
prin introducerea lor in travaliu. Bovinele vor fi contentionate prin aplicarea mucamitei, iar
animalele de talie mijlocie vor fi contentionate prin mijloace obisnuite pentru limitarea miscarilor.
La caine si pisica se leaga botul si se imobilizeaza trenul posterior.
Pregatire examinatorului. O conditie esentiala pe care trebuie sa o respecte examinatorul
este de a avea unghiile taiate scut si pilite, pentru a nu leziona mucoasa rectala. inainte de
inceperea exploratiei, examinatorul se spala pe brate pana la umar, cu apa calda si sapun.
Exploratia se realizeaza cu bratul acoperit cu manusi lungi din cauciuc sau material plastic, cu
degete sau lasand palma libera. Pentru a patrunde mai usor mana in rect, se lubrefiaza bratul cu
un unguent sau cu sapun.
Examinatorul se va plasa inapoia animalului, perpendicular pe baza cozii. Cu mana care
nu a fost pregatita pentru exploratie examinatorul prinde coada animalului si o impinge in lateral,
sprijinind-o pe crupa animalului, descoperind regiunea anala. Se face o inspectie atenta a regiunii
anale si perianale, apoi se introduce in orificiul anal un deget pentru declansarea reflexului de
defecare, pentru golirea rectului de materiile fecale. Apoi se realizeaza exploratia transrectala
propriu-zisa.
La animalele de talie mare. Examinatorul strange degetele mainii pregatite pentru
exploratie, sub forma unui con (face mana ,,puica“), apoi o introduce in rect prin orificiul anal,
executand miscari de rotatie pentru invingerea rezistentei sfincterului. De obicei, in momentul
introducerii mainii in rect se declanseaza defecarea. Daca aceasta nu se produce, examinatorul
impinge mana si incearca golirea ampulei rectale de fecale. inaintarea mainii se face lent, cu
rabdare, asteptand ca undele peristaltice sa treaca peste mana (examinatorul incearca sa tina mana
pe loc in momentul cand simte venirea undei peristaltice), iar dupa ce acestea au trecut se incearca
din nou avansarea mainii. Astfel se va introduce mana pana in colonul flotant, care datorita
mezoului sau lung permite examinatorului sa palpeze organele din cavitatea pelvina si
abdominala. Palpatia transrectala se face incepand cu organele din cavitatea pelvina si se continua
cu cele din cavitatea abdominala.
Exploratia transrectala se face cu rabdare, atent si sistematic, urmarind recunoasterea
palpatorie a organelor, localizarea lor, dimensiunea, forma si sensibilitatea organelor examinate.
La animalele de talie mijlocie si mica. Exploratia se face cu 1-2 degete, care se vor
imbraca cu o manusa chirurgicala si se lubrefiaza cu unguent sau sapun. Se introduce degetul in
rect, iar cu mana opusa se palpeaza la exterior transabdominal, urmarindu-se impingerea
organelor abdominale spre bazin. Se urmaresc aceleasi obiective ca la animalele de talie mare,
numai ca la animalele de talie mica rezultate sunt mai sumare. -
La pasari, exploratia se efectueaza digital transcloacal.
17.4. EXAMINAREA FIZICA A ORGANELOR DIGESTIVE
RETRODIAFRAGMATICE
17.4.1. Examinarea compartimentelor gastrice la rumegatoare
Examinarea rumenului la bovine

Rumenul se proiecteaza pe partea stanga a peretelui abdominal, examinarea acestuia
realizandu-se prin metode generale si speciale (ftg. 7).
Inspectia - se face pe partea stanga, examinatorul fiind plasat in pozitie de abordare in
dreptul spetei, privind caudal spre regiunea flancului sau in spatele animalului privind cranial,
partea stanga a abdomenului. Se urmareste: forma, aspectul si dimensiunile flancului, miscarile
din golul flancului, zgomotele perceptibile de la distanta.
Palpatia - se face din pozitia de abordare, lateral, in dreptul spetei privind caudal. Mai
intai se face o palpatie superficiala (cu pulpa degetelor) si apoi o palpatie profunda (cu varful
degetelor sau cu pumnul), urmarindu-se: temperatura si sensibilitatea, consistenta din golul
flancului (normal elastica), din coarda flancului (normal pastoasa), din panta flancului in zona
ventrala (normal dura), frecventa si amplitudinea miscarilor (respiratorii si ale rumenului),
eventualele senzatii tactile speciale.
Percutia. Examinatorul este situat in dreptul flancului pe partea stanga, privind
perpendicular pe zona de examinare. Se face o percutie indirecta digito-digitala, obtinandu-se in
conditii normale: son clar - in treimea superioara a flancului, son sub mat - in treimea mijlocie si
son mat - in treimea inferioara a flancului.
Ascultatia - se face din pozitia de abordare, lateral pe partea stanga privind caudal,
utilizandu-se o ascultatie directa sau indirecta.
Se pot receptiona:
-zgomotul contractiei pilierilor ruminali, care se aseamana cu cel produs de trecerea
unei carute pe un pod de lemn sau de tunet in departare;
-zgomotul de crepitatie gazoasa (receptionat in golul flancului);
-zgomotul de lichid clatinat-,
-cand zgomotul produs de contractia pilierilor ruminali se suprapune peste cel de lichid
clatinat rezulta un zgomot asemanator unei cascade de apa.
Zgomotul principal se va aprecia dupa frecventa (3 zgomote la doua minute, de aceea
este necesar ca ascultatia sa se faca cel putin 10 minute), intensitate si aria pe care poate fi
receptionat.
Palpatia transrectala - pentru sacul ruminal supero-posterior (consistenta elastica).
Sondajul buco-esofago-ruminal - utilizat pentru verificarea permeabilitatii esofagului,
pentru eliminarea gazelor acumulate la nivel ruminal sau pentru recoltarea continutului ruminal.
Examinarea continutului ruminal - prin examen fizic, biochimic sau microscopic.
inregistrarea motilitatii ruminale - se face cu ajutorul ruminografului, urmarindu-se
miscarile ruminale in golul flancului.
EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV
Fig. 1. Proiectia semiologica a organelor din cavitatea toracica si abdominala la bovine

(partea stanga)
1 - aria de percutie pulmonara; 2 - rumen; 3 - retea
Fig. 2. Proiectia semiologica a organelor din cavitatea toracica si abdominala la bovine

(partea dreapta)
I - aria de percutie pulmonara; 2 - ficat; 3 - foios; 4 - cheag;
5 - rinichi drept; 6 -rinichi stang; 7 - colon spiralat; 8 - jejun
Ruminocenteza (punctia rumenului) - se face cu ajutorul trocarelor, in scop de
diagnostic (recoltarea si examinarea continutului ruminal) sau tratament.
Laparatomia si ruminotomia exploratoare - prin deschiderea chirurgicala a
abdomenului si rumenului, in golul flancului, cu scopul examinarii continutului si interiorului
acestuia.
Examinarea radiologica - posibila la rumegatoarele de talie mica, urmarind topografia,
forma si dimensiunea rumenului.
Examinarea retelei
Reteaua prezinta arie de proiectie pe latura stanga a animalului, in spatiile intercostale 6
si 7, la inaltimea olecranului (fig. 7).
Reteaua se examineaza prin metode generale si speciale.
Inspectia - se face de la distanta si din apropiere, urmarind:
-semne directe - foarte rare (fistule, plagi, corp strain in peretele costal pe aria de
proiectie);
-semne indirecte - pozitia coloanei vertebrale dorsale, pozitia olecranelor si reactia
muschiului triceps brahial, aspectul salbei, laturilor gatului si al greabanului, caracteristicile
rumegarii, defecarii si aspectul fecalelor, faciesul.
Palpatia - se face din lateral, privind cranial, pe partea stanga a toracelui, palpand aria
de proiectie a retelei, spatiile intercostale 6-7, in spatele olecranului. La inceput se realizeaza o
palpatie superficiala si apoi o palpatie profunda, urmarindu-se temperatura, umiditatea si
sensibilitatea locala.
Percutia. Examinatorul se gaseste in pozitie genoflexata, lateral, privind perpendicular
pe aria de proiectie. Se face percutie indirecta, urmarind: sensibilitatea regiunii, caracterul
zgomotului de percutie (normal este submat), aria de percutie.
Ascultatia - se face din lateral, privind cranial sau caudal, dupa descoperirea ariei de
proiectie. in conditii normale se receptioneaza un zgomot asemanator „boabelor date prin ciur“,
la care intereseaza prezenta, intensitatea si frecventa acestuia (in conditii normale - un zgomot la
50 de secunde).
Metode complementare:
a) Metode care permit exacerbarea sensibilitatii dureroase:
-palpatia profunda cu pumnul - animalul in pozitie patrupedala, iar examinatorul plasat
lateral in dreptul abdomenului, impinge cu pumnul in unghiul costoxifoidian in directie latero-
mediana, dinapoi spre inainte;
-proba parului sau bastonului - cu un baston introdus pe sub animal se fac compresiuni
din loc in loc dinspre ombilic spre apendicele xifoidian, prin ridicarea parului de catre doua
ajutoare;
-proba chingii - strangerea treptata, prin rasucire, a unei franghii care inconjura
regiunea toraco-abdominala a animalului;
-proba planului inclinat - animalul este plasat cu trenul anterior intr-un sant, astfel incat
organele abdominale aluneca spre diafragma, peste retea;
-proba coborarii unei pante - acelasi substrat fiziologic ca proba planului inclinat;
-proba postului si a furajarii - dupa o dieta de 48 de ore se administreaza un tain bogat,
astfel incat umplerea rumenului sa compreseze reteaua;
-insuflarea rumenului cu aer - are acelasi scop ca proba postului si a furajarii; -
exacerbarea dinamicii prestomacelor - administrarea s.c. a unor produse farmaceutice care produc
accelerarea peristaltismului intestinal si declansarea fenomenului de colica.
b) Decelarea sonului de percutie modificat pe zona ombilicala. Se face o percutie
directa, cu varful degetelor, lateral stanga fata de linia alba, intre apendicele xifoid si ombilic.
Normal se obtine son mat sau submat; aparitia unui son sonor atimpanic indica prezenta unui
pneumoperitoneu inchistat intre organe si peretele abdominal care se contracta reflex.
c) Metode ce permit evidentierea reflexelor viscero-cutanate:
-proba mulsului - mulgerea sferturilor anterioare;
-proba ciupirii pielii greabanului - bovinele sanatoase se lordozeaza, iar cele cu
afectiuni dureroase (reticulo-peritoneale) evita lordozarea;
-proba Falke - se urmareste frecventa cardiaca si respiratorie inainte si dupa ce se
executa ciupirea pielii greabanului; animalele sanatoase nu rectioneaza la ciupire, iar cele bolnave
prezinta cresterea frecventei cardiace si usoara apnee dupa ciupire;
-proba Kalchschmidt - ciupirea se aplica pe toata regiunea externa a spetei; in urma
rezultatelor obtinute se poate realiza o zonare a ariei de excitatie rezultand o zona mica (care
indica afectiuni cronice reticulare), o zona mijlocie (care indica afectiuni ale altor organe interne)
si o zona mare (care sugereaza afectiuni reticulare acute).
d) Metode care permit evidentierea corpilor straini de natura metalica: -
metalodetectia - evidentierea corpilor metalici cu metalodetectorul, pe baza
campului magnetic;
-examenul radiologie al retelei (la ovine si caprine).
e) Metode de laborator:
-analiza formulei leucocitare - leucocitoza indica prezenta unei peritonite difuze da
natura traumatica, neutrofilia (80%) apare in reticulita traumatica acuta, neutrofilia insotita de
eozinopenie indica prezenta reticulo-peritonitelor acute difuze;
-determinarea fierului din materiilor fecale - prin metoda Adler, are caracter orientativ;
-examinarea lichidului de punctie abdominala - caracter seros in reticu- loperitonite
acute, purulent in peritonita traumatica.
f) Metode chirurgicale:
-laparatomia exploratoare si examinarea externa a retelei;
-ruminotomia si examinarea interna a retelei, extragerea eventualilor corpi straini de la
nivelul acesteia.
Examinarea foiosului
Foiosul se proiecteaza pe partea dreapta, in spatiile intercostale 7-9-11 (flg. 2).
Examinarea se face din pozitie de abordare, lateral in dreptul spetei, privind oblic caudal.
■
Inspectia - din apropiere urmareste semne indirecte: aspectul hipocondrului drept,
manifestarile generale ale animalului, pozitia coloanei vertebrale.
Palpatia - se executa direct cu pulpa degetelor, pe spatiile intercostale 7-9-11, pe partea
dreapta, urmarindu-se sensibilitatea dureroasa profunda.
Percutia - se face indirect digito-digital, apreciind sensibilitatea dureroasa profunda,
sonul de percutie (normal este submat) si intinderea zonei de percutie a foiosului.
Ascultatia - directa sau indirecta, urmareste zgomotul normal de lichid (galgaitura) sau
de crepitatie gazoasa.
Punctia - se face in situatii exceptionale, in spatiul intercostal 9, pe partea dreapta.
Laparatomia - se face in flancul drept, urmarindu-se forma, dimensiunea, consistenta,
sensibilitatea si motilitatea organului.
Examinarea cheagului
Cheagul se examineaza relativ usor la tineret si foarte dificil la rumegatoarele adulte,
utilizand metode generale si complementare.
Inspectia - urmareste: hipocondrul drept, caracteristicile rumegarii si atitudinile
animalului.
Palpatia - se executa sub hipocondrul drept la tineret, pe animalul in decubit lateral
stang, iar la adulte in spatiile intercostale 9-11-12, pentru sensibilitatea organului.
Percutia - se face pe partea dreapta, in spatiile intercostale 9-11-12, executand o percutie
digito-digitala. Permite evidentierea sonului de percutie (normal este submat) si intinderea ariei
de percutie.
Ascultatia - directa sau indirecta, pune in evidenta caracterele zgomotelor de galgaitura
si crepitatie, frecventa, durata si intensitatea lor, precum si aria de intindere.
Sondajul (la tineretul sugar) - se face pe animalul in decubit lateral stanga, pentru
recoltarea continutului gastric (ce se examineaza fizic, chimic si microscopic).
Laparascopia si laparatomia - se fac pe partea dreapta.
Examinarea compartimentelor gastrice la rumegatoarele de talie mica La

rumegatoarele de talie mica compartimentele gastrice se vor examina prin metode generale si
complementare. Metodele generale (inspectia, palpatia, percutia si ascultatia) se vor executa in
conditii similare aplicarii acestor metode la examenul general al abdomenului, respectandu-se
ariile de proiectie ale organelor. Metodele speciale se vor aplica adecvat posibilitatilor si
conditiilor oferite de talia redusa a acestor animale.
17.4.2. Examinarea stomacului la monogastrice
Examinarea stomacului la cabaline

La cabaline este greu de examinat stomacul, acesta fiind acoperit in totalitate de peretele
costal. Totusi pot fi aplicate atat metode generale, cat si metode speciale pentru examinare
Inspectia - se face de la distanta si din apropiere. Obiectivele urmarite:
-starea generala prezenta si manifestarile animalului;
-atitudinile animalului;
-caracterele apetitului, masticatiei si deglutitiei;
-aspectul hipocondrului stang si al abdomenului.
Palpatia - se executa o palpatie profunda penetranta (atat cat este posibil) prin traversul
spatiilor intercostale 16-17 sau inapoia hipocondrului, urmarind sensibilitatea profunda.
Ascultatia - directa sau indirecta, se face pe stanga la jumatatea inaltimii toracelui, pe
suprafata spatiilor intercostale 15-16-17.
Sondajul esofago-gastric - permite recoltarea sucului gastric care va fi examinat fizic,
biochimic si microscopic.
Examinarea stomacului la suine

La adulte examinarea stomacului este dificil de realizat, aceasta facandu-se doar la
tineret, utilizand metode generale si speciale de examinare.
Inspectia — urmareste aspectul regiunii epigastrice, caracterele apetitului, masticatiei
si deglutitiei, prezenta vomitarii si examinarea materialului vomitat.
Palpatia — se face profund si penetrant (palpatie transabdominala), examinatorul fiind
plasat inapoia animalului (care este urcat pe o masa de examinare) si realizand o palpatie
bimanuala si bilaterala. Se apreciaza sensibilitatea dureroasa profunda.
Percutia - digito-digitala, pe ultimele spatii intercostale, este rar utilizata.
Sondajul gastric - se realizeaza pe animalul contentionat in decubit lateral drept.
Examinare radiologica - se face radioscopic si radiografie, pe gol sau cu substante de
contrast, permitand aprecierea dimensiunii, pozitiei, formei si motilitatii stomacului.
Laparatomia - se face in cazuri extreme, permitand examinarea directa a stomacului.
Examinarea stomacului la iepure, nutrie si nurca

Examinarea se face usor folosind metode generale si complementare. Animalele vor fi
contentionate si urcate pe o masa de examinare.
Inspectia - urmareste aspectul zonei epigastrice.
Palpatia - se face bimanual si bilateral, realizand o palpatie profunda penetranta pentru
aprecierea dimensiunii, pozitiei, consistentei si sensibilitatii organului.
Sondajul - permite recoltarea sucului gastric si examinarea lui fizica, biochimica si
microscopica.
Punctia - se face rar, in dilatatii gazoase.
Examinarea radiologica - permite stabilirea formei, pozitiei, dimensiunii si motilitatii
stomacului.
Examinarea stomacului la caine si pisica

La caine si pisica stomacul se examineaza foarte bine prin metode generale si speciale.
Inspectia - urmareste aspectul regiunii epigastrice, atitudinea animalului, reactiile
animalului anteprandial si postprandial, caracterul apetitului, masticatiei si deglutitiei, prezenta
vomei si examinarea materialului vomitat.
Palpatia - se face profund penetrant, culegand date despre pozitia, forma, consistenta si
sensibilitatea organului.
Percutia - se face digito-digital, inapoia spatiului intercostal 8, pe partea stanga.
Sondajul gastric - permite recoltarea si examinarea sucului gastric (fizic, biochimic si
microscopic).
Examenul radiologie - se practica atat radioscopierea cat si radiografierea, pe gol sau
cu substante de contrast, urmarind forma, pozitia, dimensiunea, motilitatea si prezenta de corpi
straini.
Laparatomia, laparascopia, gastrotomia, gastroscopia - se aplica numai in situatii
exceptionale.
Examinarea stomacului la pasari

La pasari se examineaza stomacul glandular si stomacul muscular.
Palpatia - se face profund penetrant, examinandu-se atat stomacul muscular cat si cel
glandular (situat la polul apical al pipotei).
Examenul radiologie - permite observarea tranzitului alimentar si aprecierea dinamicii
stomacale.
17.4.3. Examinarea intestinelor
La cabaline
Intestinele se examineaza prin metode generale si complementare.
Inspectia - se realizeaza in doua etape: din departare si din apropiere.
a) de la distanta se observa animalul din fata, profil si dinapoi, inconjurand animalul,
urmarindu-se culegerea de semne indirecte: aspectul, dimensiunile si simetria flancurilor,
atitudinea animalului.
b) din apropiere, examinatorul fiind plasat lateral de animal, perpendicular pe planul
sagital, urmarind aspectul regiunii costo-abdominale (fig. 3 si 4).
Palpatia - se face din pozitie laterala, in dreptul toracelui, privind caudal. Examinatorul
se gaseste cu mana de langa animal pe spatele acestuia, iar cu mana opusa, plasata pe flanc,
realizand o palpatie profunda cu varful degetelor, cu palma sau cu pumnul. Se urmareste
sensibilitatea regiunii, consistenta si tonusul peretilor abdominali. Se poate face si o palpatie
rectala, examinandu-se segmentele posterioare intestinale.
Percutia. Examinatorul se gaseste lateral in dreptul abdomenului, privind perpendicular
pe coloana vertebrala, executand o percutie digito-digitala. Normal se obtine son sonor,
stabilindu-se si aria de percutie.
Ascultatia. Examinatorul va fi plasat lateral in dreptul toracelui, privind caudal,
realizand o ascultatie directa sau indirecta. Se vor receptiona zgomotul de lichid, borborisme
(borborigme), ghioraituri, la care se apreciaza caracterul, frecventa (8-14 pe minut la intestinul
subtire si 4-8 pe minut la intestinul gros), intensitatea si durata lor.
Laparacenteza - poate oferi date obiective referitoare la intestine.
Fig. 3. Proiectia semiologica a organelor din cavitatea toracica si abdominala la cabaline

(partea stanga)
1 - aria de percutie pulmonara; 2 - rinichi stang; 3 - ansa a Il-a a colonului ascendent; 4 - ansa a
IlI-a a colonului ascendent; 5 - intestin subtire
Fig. 4. Proiectia semiologica a organelor din cavitatea toracica si abdominala la cabaline

(partea dreapta) 1 - aria de percutie pulmonara; 2 - ficat; 3 - rinichi drept; 4 - cecum; 5 - ansa l-
a a colonului ascendent; 6 - ansa a IV-a a colonului ascendent
Enterocenteza - se realizeaza la nivelul cecumului (cecocenteza) in flancul drept, la
egala distanta de apofizele transverse lombare, marginea posterioara a ultimei coaste si unghiul
extern al iliumului.
La bovine
Inspectia - se realizeaza de la distanta si din apropiere, urmarind flancul drept,
caracterele apetitului, defecarii si materiilor fecale, atitudinea animalului.
Palpatia - se face pe partea dreapta, examinatorul plasandu-se lateral in dreptul
hipocondrului, privind caudal. Cu mana de langa animal se sprijina pe spatele acestuia, iar cu
cealalta mana executa o palpatie profunda. Se poate realiza o palpatie rectala examinandu-se
rectul si colonul terminal.
Percutia. Examinatorul se plaseaza perpendicular pe zona flancului drept, realizand o
percutie digito-digitala. Normal se obtine son clar in jumatatea dorsala si son mat in jumatatea
ventrala abdominala (eventual despartite de o zona pe care se receptioneaza un son submat).
Ascultatia - pune in evidenta zgomotele intestinale, cu caracter de crepitatie gazoasa.
Enterocenteza - permite recoltarea lichidului si examinarea lui.
Laparatomia - se executa in flancul drept.
La ovine si caprine
Inspectia. Se realizeaza in doua etape - de la distanta si din apropiere, urmarindu-se
aspectul flancului drept, atitudinea animalului, defecarea si aspectul materiilor fecale.
Palpatia. Examinatorul este plasat inapoia animalului privind cranial, realizand o
palpatie monomanuala, in flancul drept.
Percutia. Se realizeaza o percutie digito-digitala, obtinandu-se normal son sonor in
partea dorsala si son submat in partea ventrala abdominala.
Ascultatia. Directa sau indirecta, pune in evidenta zgomotele intestinale, in flancul
drept.
Examenul radiologie. Prin radioscopiere si radiografiere, pe gol sau cu substante de
contrast, se urmareste depistarea corpilor straini si functionarea tranzitul intestinal. Se mai poate
realiza laparacenteza, laparatomia si laparascopia.
La suine
Inspectia. Se urmaresc semne indirecte - apetitul, atitudinea animalului, defecarea si
aspectul fecalelor.
Palpatia. Dinapoia animalului se poate executa o palpatie bimanuala si bilaterala,
urmarindu-se sensibilitatea, tensiunea peretilor abdominali si consistenta organelor interne. Se
poate face si tuseu rectal.
Percutia. Se executa pe ambele flancuri, o percutie digito-digitala, receptionandu-se
in conditii normale un son clar atimpanic.
Ascultatia. Pune in evidenta zgomotul de ghioraitura sau de lichid.
Se mai poate executa examenul radiologie, laparacenteza, laparatomia, laparascopia.
La caine, pisica, iepure si nutrie
Inspectia. Examinatorul se plaseaza inapoia animalului sau in lateral, perpendicular pe
flancuri. Se urmareste forma, dimensiunea si simetria abdomenului, atitudinea si miscarile
animalului, defecarea si aspectul materiilor fecale.
Palpatia. Animalul urcat pe o masa este contentionat prin legarea botului. Examinatorul
se plaseaza inapoia animalului, privind cranial, cu degetele mari sprijinite pe coloana vertebrala,
iar cu celelalte executa o palpatie glisanta, bimanuala si bilaterala. in cazul in care se executa o
palpatie monomanuala, o mana se sprijina pe spatele animalului, iar cu cealalta se palpeaza
organele interne, intre degetul mare si celelalte degete. Se urmareste sensibilitatea si consistenta
organelor interne.
Percutia. Se face o percutie digito-digitala pe fiecare latura, examinatorul fiind plasat
in spatele animalului. Normal se obtine son clar atimpanic.
Ascultatia. Directa sau indirecta, pe animalul urcat pe o masa, urmareste zgomotele
intestinale, apreciindu-se prezenta si intensitatea lor.
Examenul radiologie. Radioscopierea si radiografierea se vor face pe gol si apoi cu
substante de contrast, urmarind tranzitul intestinal, permeabilitatea lumenului si peristaltismul
intestinal.
Spalatura intestinala (clisma) - se face in scop de diagnostic si tratament. Animalul se
contentioneaza prin legarea botului, apoi se va ridica de trenul posterior. Cu un irigator se va
introduce lent o cantitate de 0,5-2 litri de apa calduta. In acest timp animalul va fi urmarit,
dezlegandu-i botul odata ce apare senzatia de voma. Materialul vomitat va fi recoltat in vederea
examinarii.
La pasari
Intestinele se pot examina prin urmatoarele metode:
-palpare monomanuala - prinzand zona stemo-abdominala in palma;
-examen radiologie - folosind substante de contrast;
-laparatomie exploratoare.
17.5. EXAMINAREA REGIUNII PERIANALE SI ANUSULUI
Regiunea perianala si anusul se vor examina prin metode generale (inspectie, palpatie)
si metode complementare (raclaj, examenul microscopic al materialului raclat, sondajul fistulelor
regionale).
Inspectia. Se face o inspectie de la distanta si o inspectie din apropiere. La inspectia
din departare, examinatorul urmareste trenul posterior, pozitia cozii, aspectul ei si al zonelor
invecinate. La inspectia din apropiere, examinatorul se plaseaza lateral in dreptul trenului
posterior (la cabaline) sau inapoia animalului (la celelalte specii) perpendicular pe baza cozii,
descoperind regiunea anala prin tragerea cozii in lateral. Se urmareste aspectul anusului, pielii si
parului din regiunea perianala.
Palpatia - permite aprecierea reflexului codai si anal (prin tuseu anal, evidentiind
tonusul sfmcterului anal).
17.6. EXAMINAREA DEFECARII
Examinarea defecarii face parte din examenul functional al aparatului digestiv. Prin
inspectie de la distanta se va aprecia pozitia animalului adoptata pentru defecare, frecventa
defecarii, durata ei, intensitatea eforturilor de defecare.
Odata cu defecarea se examineaza si flatulenta (eliminarea pe la nivelul orificiului anal
a gazelor acumulate in intestine in conditii normale sau patologice). Se apreciaza prezenta,
frecventa si mirosul gazelor eliminate.
17.7. EXAMINAREA FICATULUI SI PANCREASULUI
17.7.1. Examinarea ficatului
1 .Examinarea functionala a ficatului
Presupune investigarea principalelor functii ale organului folosind o gama foarte larga
de determinari clinice si de laborator.
Se urmareste:
-functia biliara - prin aprecierea culorii si aspectul materiilor fecale, aprecierea culorii
pielii si mucoaselor, determinarea bilirubinei directe si indirecte, determinarea choluriei si
cholaluriei, determinarea fosfatazemiei etc.;
-functia glicoregulatoare - prin aprecierea apetitului, starii de intretinere, defecarii si
mictiunii, determinarea raportului glicemie-glicozurie, toleranta la glucoza, proba cu galactoza
etc.;
-functia protidoregulatoare - prin determinarea proteinemiei totale, indicele albumino-
globulinic, teste de disproteinemie etc.;
-functia ureopoetica - prin indicele de clivaj;
-functia uricolitica - prin determinarea cantitativa a acidului uric si examinarea
articulatiilor;
-functia adiporegulatoare - prin determinarea corpilor cetonici din urina si dozarea
colesterolului din sange;
-functia antitoxica - prin aprecierea excitabilitatii nervoase;
-functia sanguina - prin determinarea fierului sanguin;
-functia termica - prin termometrie;
-functia de excretie - prin proba cu rosu de Congo;
-functia citolitica — prin determinarea sanguina a principalelor enzime hepatice.
2.Examinarea fizica a ficatului
a) La cabaline
Inspectia - urmareste culegerea de semne indirecte, apreciindu-se; culoarea mucoaselor
aparente si a pielii, atitudinea animalului, aspectul hipocondrului drept, aspectul defecarii si
materiilor fecale.
Palpatia - se executa monomanual, cu varful degetelor, in spatiile intercostale 14-16, pe
partea dreapta. Examinatorul va fi plasat in dreptul toracelui, cu mana de langa animal pe spatele
acestuia, iar cu cealalta face palpatia urmarind sensibilitatea ariei hepatice.
Percutia - se executa direct (cu ciocanul sau cu pumnul) din pozitie laterala privind
caudal, urmarind sensibilitatea ariei hepatice. Se face si indirect, digito-digital, pe spatiile
intercostale 14-16 pe dreapta. Examinatorul se va plasa perpendicular pe zona de percutie,
urmarind sonul de percutie (normal este mat) si intinderea ariei de percutie hepatice.
Biopunctia hepatica - pe spatiul 14 (15) intercostal drept, materialul recoltat se va
examina histologic si histochimic.
b) La bovine
Inspectia - se face la fel cu cea de la cabaline.
Palpatia - se face pe spatiile intercostale 10-12, pe dreapta si inapoia hipocondrului.
Percutia - se face digito-digital, pe dreapta, deasupra liniei orizontale care pleaca din
articulatia scapulo-humerala si imparte toracele in doua parti egale. Sonul normal este son mat.
Biopunctia hepatica - se face in spatiul intercostal 11 drept.
Punctia vezicii biliare - se face in spatiul intercostal 10 drept, sub orizontala care trece
prin articulatia scapulo-humerala.
c) La ovine si caprine
Inspectia - are ca obiectiv aspectul mucoaselor aparente si al pielii.
Palpatia - se face pe dreapta, inapoia ultimei coaste.
Percutia - digito-digitala, pe spatiile intercostale 8-12, pe partea dreapta, deasupra liniei
ce trece pe la jumatatea inaltimii toracelui.
Biopunctia hepatica - se face inapoia ultimei coaste, pe dreapta, sub orizontala ce trece
pe la jumatatea toracelui.
d) La suine
Inspectia - urmareste aspectul pielii si mucoaselor aparente.
Palpatia - se face inapoia ultimei coaste pe dreapta.
Percutia - se face bilateral, in treimea inferioara a ultimelor spatii intercostale.
Examinarea radiologica - se face atat pe gol, cat si cu substante de contrast (realizarea unui
pneumoperitoneu), stabilindu-se forma si dimensiunea ficatului.
e) La animalele de talie mica

Inspectia - urmareste forma si volumul regiunii epigastrice drepte, aspectul mucoaselor
aparente si al pielii, precum si al fecalelor.
Palpatia - se face din spatele animalului, bimanual si bilateral, in regiunea
hipocondrului, urmarind sensibilitatea si consistenta ficatului si a vezicii biliare.
Percutia - se executa bilateral, evidentiindu-se sonul mat al ficatului, iar pe baza sonului
se stabileste aria de percutie (o banda lata de 1-2 spatii intercostale, pe dreapta si pe stanga,
paralela cu limita posterioara a ariei pulmonare).
Biopunctia hepatica - se face inapoia ultimei coaste, la 1-2 degete distanta lateral
dreapta de linia alba.
Examenul radiologie - se face la fel ca la suine.
Colangiografia si colecistografia - se efectueaza cu substante de contrast iodate,
administrate i.v. sau pe cale orala.
Scintigrafia hepatica - are caracter experimental, la caine.
Ecografierea - urmarind marimea, pozitia, forma, consistenta si aspectele structurale
hepatice.
f) La pasari
Palpatia - se face profund penetrant, bilateral sau numai cu pulpa degetului mijlociu in
loja hepatica.
Biopunctia hepatica - se realizeaza cu un ac lung prin foramen obturatum, la circa 3
cm inapoia extremitatii cefalice a sternului si la circa 1,5 cm lateral de carena.
Laparatomia - se poate face pentru examinarea directa a ficatului.
17.7.2. Examinarea pancreasului
1 .Examinarea functionala a pancreasului exocrin
Se realizeaza prin urmatoarele determinari:

-proba nucleilor;
-determinarea alantoinei si corpilor purinici din urina;
-aprecierea apetitului si starii generale;
-aprecierea diurezei si aspectului fecalelor;
-determinarea amilazemiei si amilazuriei.
2. Examinarea fizica a pancreasului exocrin
Se poate realiza prin metode generale (inspectie si palpatie) si metode complementare

(examen radiologie, ecografic, laparatomie), indeosebi la animalele mici.
Inspectia - urmareste semne indirecte (apetitul, defecarea si aspectul fecalelor).
Palpatia - este greu de realizat, eventual se poate face la animalele mici, urmarind
sensibilitatea si volumul.
Examenul radiologie - dupa realizarea pneumoperitoneului.
Ecografierea - permite examinarea structurii pancreasului.
Laparatomia - permite examinarea directa a glandei.
18. EXAMINAREA APARATULUI RESPIRATOR
Examinarea aparatului respirator se va desfasura in doua etape: examinarea functionala,

urmata de examinarea fizica.
18.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR
Aceasta examinare permite evidentierea simptoamelor generale (nespecifice) si

simptoamelor de organ.
a) Simptoamele generale sunt reprezentate de:
-febra (prezenta in afectiunile respiratorii);
-slabirea progresiva;
-transpiratii si tremuraturi musculare;
-reducerea randamentului productiv si a capacitatii de efort (oboseala precoce).
b) Simptoamele de organ sunt reprezentate de:
-zgomote respiratorii receptionate de la distanta;
-durerea respiratorie (de la nivelul cailor respiratorii anterioare si de la nivel
toraco-pleuro-pulmonar);
-dispneea;
-aerul expirat (intensitate, temperatura, miros);
-jetajul (prezenta, aspect, compozitie, cale de scurgere, etc.); -expectoratia.
18.2. EXAMINAREA FIZICA A APARATULUI RESPIRATOR
.18.2.1. Examinarea cailor respiratorii pretoracale
A. Examinarea nasului si sinusurilor Examinarea nasului se face atat extern cat si

intern.
238 EXAMINAREA APARATULUI RESPIRATOR
a) Examinarea externa
Inspectia - se va realiza privind capul animalului din fata si din profil, bilateral.
Obiectivele urmarite la inspectie sunt:
-forma si dimensiunile capului, simetria capului si botului;
-simetria, forma si mobilitatea narilor; ‘
-calitatile jetajului (prezenta, culoare, miros, cantitate, cale de evacuare, durata si
momentul aparitiei, examinarea chimica si microscopica);
-zgomotele de la distanta (stranut, sforait, comaj nazal, gemete).
Palpatia - se face din pozitia de abordare in dreptul spetei, privind cranial, animalul
fiind contentionat de capastru (la cal), coarne (la rumegatoare), zgarda (la caine). Se urmareste:
-examinarea aerului expirat din punct de vedere al prezentei, frecventei, intensitatii
coloanei de aer, temperaturii si mirosului; examinatorul va face contentia capului cu mana de
langa animal, iar cu cealalta, plasata in fata narii de pe partea pe care se afla, apreciaza calitatile
aerului expirat;
-integritatea botului, narilor, narii false, laturilor nasului, regiunii infra- orbitare si
frontale, rezistenta bazei osoase (apofizele nazale si suprafata sinusurilor maxilare si frontale),
temperatura si mobilitatea nasului; se apreciaza prin palpare monomanuala, pe ambele laturi.
Percutia - se face din pozitia de abordare, examinatorul acoperind ochiul animalului de
pe partea pe care executa percutia cu mana de langa animal, iar cu cealalta mana executa o percutie
directa cu degetul, pe fata dorsala si laterala a nasului si pe suprafata sinusurilor maxilare si
frontale.
in conditii normale, pe aria de proiectie a cailor nazale si a sinusurilor se obtine son clar
timpanic.
Ascultatia - se face cu stetoscopul, din pozitia de abordare, privind cranial. Cu mana de
langa animal se realizeaza contentia de obrazar, iar cu mana opusa se manipuleaza palnia
stetoscopului pe suprafata nasului. Se va auzi un zgomot suflant - suflu nazal.
Examenul radiologie - se face din profil si din fata, urmarind integritatea structurii
osoase si depistarea eventualilor corpi straini.
Trepanatia sinusurilor - se face dupa indicatiile chirurgicale.
La cabaline se poate face iluminarea sinusului maxilar cu ajutorul unui endoscop
introdus pe nara corespunzatoare sinusului examinat. Examinarea se face in incaperi intunecoase,
urmarindu-se aria de proiectie a sinusurilor, evidentiata de sursa luminoasa a endoscopului.
b) Examinarea interna
Inspectia - urmareste examinarea mucoase nazale in ceea ce priveste integritatea,
culoarea, volumul, calitatea si cantitatea secretiilor.
Palpatia - se realizeaza cu degetul aratator de la mana de aceeasi parte cu cavitatea
nazala examinata, verificandu-se mucoasa nazala si septumul nazal. La cabaline se verifica si nara
falsa prin introducerea degetului in diverticulul respectiv. Se apreciaza sensibilitatea, integritatea,
temperatura, consistenta, umiditatea.
Endoscopia (rinoscopia) - se face cu ajutorul unui endoscop, dupa prealabila
tranchilizare a animalului.
EXAMINAREA APARATULUI RESPIRATOR 239
Sondajul nazal - se realizeaza pentru aprecierea permeabilitatii conductelor nazale.
B. Examinarea pungilor guturale la cabaline

Inspectia - se face din fata si din profil, urmarind pozitia capului fata de linia sagitala
si pozitia capului in continuitatea gatului. Cand se suspicioneaza empiemul gutural, se va corela
aparitia jetajului cu miscarile de incapusonare sau de deglutitie.
Palpatia - se face bimanual si bilateral, cu pulpa degetelor, examinatorul fiind plasat
lateral in dreptul gatului, privind cranial. Se palpeaza marginea recurbata a mandibulei si aripa
atlasului.
Percutia - se face digito-digital, pe aria de proiectie a pungilor guturale.
Se mai poate face si cateterismul pungilor guturale cu ajutorul sondei tip Giinther.
C. Examinarea laringelui
a) Examinarea externa
Inspectia. Animalul este lasat liber sau eventual tinut de capastru (lant, zgarda), iar
examinatorul se plaseaza lateral in dreptul gatului, urmarind pozitia capului si gatului, vocea,
zgomotele laringiene receptionate de la distanta.
Palpatia. Examinatorul se plaseaza in pozitie de abordare in dreptul spetei, realizand o
palpatie monomanuala. Mana de langa animal se tine pe gatul animalului, iar cu mana opusa se
palpeaza marginea ventrala a gatului, intre degetul mare, pe de o parte si celelalte degete, pe partea
opusa. Se poate face si o palpatie bimanuala. La palpatie se urmareste consistenta, sensibilitatea
regiunii si provocarea tusei.
Percutia. Se realizeaza indirect, digito-digital, obtinandu-se son clar.
Ascultatia. Se face indirect, cu stetoscopul, din pozitia de abordare, cu mana de langa
animal pe gatul acestuia, iar cu mana opusa se manipuleaza palnia stetoscopului. in conditii
normale se percepe un zgomot suflant in ambii timpi respiratori - suflu laringian.
b) Examinarea interna
Inspectia. Se face direct la caine si pasari, odata cu examinarea faringelui dupa
deschiderea gurii, iar Ia suine cand animalul guita.
Laringoscopia. Se face cu endoscopul introdus pa cale nazala sau bucala, dupa o
prealabila tranchilizare a animalului.
Examinarea se mai poate realiza prin: sondaj laringian, palpatia glotei (la bovine),
examinare radiologica, laringotomie.
D. Examinarea traheei
Inspectia - se face de la distanta, examinatorul fiind plasat lateral in dreptul gatului,
perpendicular pe linia sagitala, urmarind integritatea si forma marginii ventrale a gatului,
caracteristicile tusei (spontana sau provocata).
Palpatia - se face din pozitia de abordare in dreptul spetei, privind cranial, palpand cu
o mana fiecare inel traheal in parte.
Percutia. Examinatorul plasat lateral in dreptul gatului, privind cranial, executa pe

fata ventrala a traheei o palpatie digito-digitala, pe fiecare inel traheal. Pe partea opusa, un
ajutor ridica capul animalului. in conditii normale se obtine son sonor.
Ascultatia. Se face cu stetoscopul, examinatorul plaseaza mana de langa animal pe
greabanul acestuia, iar cu mana opusa manipuleaza palnia stetoscopului. Normal se obtine suflul
traheal.
Iluminarea traheei - se face la pasari, in camere intunecate.
Examinarea radiologi ca - se face din incidenta latero-laterala si ventro- dorsala.
Endoscopia traheala - se realizeaza mai usor dupa ce se face traheotomia.
E. Examinarea tusei
Se va tine seama de urmatoarele aspecte:
-modalitatea de aparitie - spontana sau provocata;
-frecventa - unica sau repetata;
-ritm - simpla sau chintoasa;
-intensitate - sonora sau afona;
-durata - lunga sau scurta;
-tonalitate - inalta sau grava;
-timbru - umeda (grasa) sau uscata (seaca);
-asocierea cu alte manifestari:
-tuse dureroasa;
-tuse emetizanta, sufocanta.
Cand tusea apare spontan, se vor stabili conditiile care o provoaca. in principiu, daca
tusea nu apare spontan este recomandabil ca provocarea ei sa se faca dupa ascultatia toracelui sau
ascultatia toracelui se va amana cu 30-60 minute dupa provocarea tusei pentru a permite refacerea
eventualelor secretii expectorate prin tuse.
F. Examinarea expectoratului
Se realizeaza la bovine in caz de tuberculoza, Ia caine si pisica in stafilococie,
streptococie, folosind pentru recoltarea expectoratului doua tipuri de metode: sangeroase si
nesangeroase.
Examinarea expectoratului se face macroscopic (apreciind culoarea, densitatea si
aspectul) si microscopic (pentru evidentierea baciiului Koch, stafilococilor, streptococilor).
18.2.2. Examinarea pulmonara (toraco-pleuro-pulmonara)
Se face prin metode generale (inspectie, palpatie, percutie, ascultatie), metode

combinate si metode speciale.
Inspectia toracelui - se face de la distanta si din apropiere.
a)Inspectia de la distanta urmareste conformatia toracelui si miscarile respiratorii.
Animalele de talie mare se examineaza in statiune patrupedala, de la o distanta de circa
trei metri, privind animalul din fata, din profil, din profil oblic, dinapoi.
-Din fata se urmareste pozitia coloanei vertebrale fata de linia sagitala, raporturile
pieptului si spetelor cu toracele, forma, volumul si simetria hemitoracelor, prezenta ori absenta
jetajului, simetria miscarilor respiratorii.
-Din profil stanga si dreapta se apreciaza pozitia coloanei vertebrale in raport cu solul,
raporturile toracelui cu centura brahiala si cu olecranele, directia coastelor si aspectul spatiilor
intercostale in inspiratie si expiratie.
-Din profil oblic (examinatorul plasat lateral in dreptul trenului posterior, priveste oblic
cranial, in unghi de 45°, regiunea hipocondrului si flancului) se apreciaza miscarile respiratorii -
prezenta, frecventa,, durata inspiratiei si expiratiei, amplitudinea miscarilor, tipul respirator.
-Dinapoia animalului se apreciaza raportul toracelui cu abdomenul, volumul
hipocondrului, amplitudinea miscarilor respiratorii, simetria, forma si volumul toracelui.
Animalele de talie mijlocie si mica se vor examina la fel ca animalele de talie mare, insa
vor fi urcate pe o masa. in cazul in care animalele se examineaza la sol, examinatorul se va plasa
inapoia animalului.
Frecventa miscarilor respiratorii (numar/minut)

Specia Valori ale frecventei Specia Valori ale frecventei
minima - maxima minima - maxima
Cabaline 8- 16 Chinchilla 150
Bovine 12 - 35 - tineret Sobolan 70- 140
10-30-adulte
Bivol 15-35 Soarece 90 - 200
Oaie, capra 12-30 Cobai 100-150
Suine adulte 10-20 Hamster 80-130
Tineret suin 18-40 Gaina 15-36
Caine 10-40 Rata 12-15
Pisica 20-30 Gasca 12-20
Iepure 50-60 Curca 12-15
Nutrie 30-60 Porumbel 40-60
Nurca 40-60 Canar 180
(miscarile respiratorii sunt influentate de temperatura mediului)
b) Inspectia din apropiere

Se va face din pozitie de abordare, examinand fiecare hemitorace. Din aceasta pozitie
se vor culege date noi (modificari locale), care nu s-au observat prin inspectia de la distanta.
Palpatia. La animalele de talie mare se aplica o palpatie monomanuala, mai intai
superficial si apoi profund. Examinatorul se afla in pozitie de abordare in dreptul spetei, privind
caudal, cu mana de langa animal pe spatele acestuia, iar cu cealalta executa palpatia. Palpatia
superficiala se face cu fata dorsala si cu fata palmara a mainii, apreciind integritatea, temperatura
locala, sensibilitatea superficiala si miscarile respiratorii (sub aspectul frecventei si amplitudinii).
Palpatia profunda se executa cu pulpa degetului mare, cu degetul aratator indoit sau cu
varful degetelor unite, apasand pe spatiile intercostale si apreciind sensibilitatea profunda.
La animalele de talie mijlocie si mica se executa o palpatie bimanuala si bilaterala,
prinzand intre palme toracele animalului. Examinatorul va fi plasat inapoia animalului, privind
cranial.
Percutia. Din pozitia de abordare privind caudal, se executa percutia directa cu varful
degetelor pe coaste, in vederea decelarii sensibilitatii dureroase sau cu pumnul (la animalele de
talie mare) pentru sensibilitatea profunda.
Pentru aprecierea starii fizice a pulmonului se executa o percutie indirecta, digito-
digitala, pozitia examinatorului fiind diferita in functie de talia animalului examinat:
-la animalele de talie mare examinatorul se va plasa lateral in dreptul toracelui, privind
perpendicular pe suprafata costala;
-la animalele de talie mijlocie, pozitia examinatorului va fi aceeasi daca animalul
examinat este urcat pe o masa; daca examinarea se face pe animalul aflat la sol, examinatorul aflat
in aceeasi pozitie, va executa percutia peste animal pe hemitoracele opus, pornind de jos in sus;
-la animalele de talie mica, examinatorul se va plasa inapoia animalului urcat pe o masa.
Percutia va incepe intotdeauna de la nivelul coloanei vertebrale, pe primul spatiu
intercostal accesibil, situat imediat inapoia spetei, pana in zona ventrala. Se va face percutie pe
toate spatiile intercostale, pe ambele hemitorace, urmarindu-se sonul de percutie pulmonar si aria
de percutie pulmonara.
In conditii normale, la percutia toracelui se obtine son sonor (clar), cu timbru atimpanic
la animalele de talie mare si cu timbru timpanic la animalele de talie mica. Pe baza sonului normal
de percutie se va stabili aria de percutie pulmonara, adica suprafata toracala pe care se obtine son
pulmonar normal.
in general, la animalele de talie mare, aria de percutie pulmonara are forma triunghiulara,
cu latura anterioara verticala, paralela cu spatiul 4 (6) intercostal inapoia spetei, o latura dorsala
orizontala, paralela cu coloana vertebrala si o a treia latura ventro-caudala, oblica de sus in jos
si dinapoi spre inainte, care uneste capatul posterior al limitei dorsale cu capatul ventral al limitei
anterioare {fig. 1, 2, 3 si 4).
La animalele de talie mijlocie si mica, aria de percutie pulmonara este asemanatoare cu
cea descrisa la animalele de talie mare, dar limita anterioara se gaseste pozitionata mai cranial,
iar cea dorsala se confunda cu limita sagitala dorsala.
Ascultatia. Se poate realiza direct sau indirect, amanuntit, sistematic si obligatoriu pe
ambele hemitorace.
Scopul ascultatiei consta in aprecierea zgomotelor care iau nastere la nivel pulmonar ca
urmare a trecerii coloanei de aer prin segmentele toracale ale aparatului respirator.
in cazul animalelor de talie mare, examinatorul se plaseaza in pozitie de abordare, lateral
in dreptul spetei, privind caudal, cu mana de langa animai sprijinita pe spatele acestuia. La
animalele de talie mijlocie si mica, examinatorul se plaseaza inapoia animalelor sau usor lateral,
in dreptul trenului posterior, privind cranial.
La animalele sanatoase, pe suprafata toracelui se va receptiona un zgomot suflant,
asemanator celui produs atunci cand se pronunta litera „v“. Zgomotul poarta denumirea de
murmur vezicular sau suflu bronsiolo-alveolar. Murmurul vezicular trebuie sa se auda pe toata
aria de ascuitatie pulmonara, care este de aceeasi forma cu aria de percutie, dar mai larga.
La rumegatoare, mai ales la bovine, ascultatia se poate realiza si pe o zona prescapulara,
lata de 2-3 degete imediat inaintea spetei, unde se receptioneaza murmur vezicular sau suflu
bronsic (flg. 1 si 2). Murmurul vezicular are urmatoarele calitati:
-la cabaline - este de intensitate mica, scurt (se aude la sfarsitul inspiratiei) si se
receptioneaza bine inapoia spetei;
-la bovine - este aspru, se aude pe toata aria de ascuitatie, fiind mai intens la inceputul
expiratiei;
-la ovine si caprine - este foarte aspru si se aude bine in ambii timpi respiratori;
-la suine - se receptioneaza doar la animalele tinere si la cele slabe, fiind asemanator cu
cel de la ovine si caprine;
-la carnasiere - este intens suflant si se aude in ambii timpi;
-la pasari este aspru, intens si scurt.
In principiu, murmurul vezicular este mai puternic si mai aspru la animalele tinere, mai
slab si scurt la cele senile. El se poate intensifica, inaspri, diminua sau aboli (respiratie nulla).
in conditii patologice, pe suprafata pulmonara, se pot auzi si alte zgomote respiratorii
principale, numite sufluri patologice, precum si zgomote respiratorii supraadaugate celor
principale, numite raluri (umede sau uscate).
Metode combinate de examinare
Examinarea segmentului toraco-pleuro-pulmonar se poate realiza si prin combinarea
unor metode generale de examinare.
Transonanta - se realizeaza prin combinarea percutiei cu ascultatia. Un ajutor executa
percutia pe laringe sau trahee si examinatorul asculta pe un hemitorace (transonanta laringo-
toracala sau traheo-toracala) sau percutia se face pe un hemitorace si ascultatia pe hemitoracele
opus (transonanta intertoracala). Scopul acestei metode este depistarea modificarilor pulmonare
profunde.
Fonometria - se executa prin utilizarea unui diapazon care vibreaza cu coada fixata pe
torace, realizand simultan ascultatia toracelui cu stetoscopul, la diferite distante de acesta. Scopul
acestei metode este stabilirea intinderii modificarilor pulmonare.
in general, la animalele sanatoase, zgomotele produse prin percutie (la distanta) se
transmit foarte slab sau nu se transmit deloc pe torace. in cazul unor modificari de structura
pulmonara se faciliteaza transmiterea zgomotelor, acestea auzindu-se puternic, clar, ca si cand s-
ar produce aproape de ureche.
Metode speciale
Punctia exploratoare (toracocenteza) - se realizeaza cu scopul recoltarii lichidului
acumulat in spatiul interpleural, care se va examina ulterior prin examen fizic, chimic si
microscopic. Punctia toracelui se realizeaza:
-la cabaline in spatiul 7 intercostal stang sau 6 intercostal drept, imediat deasupra venei
pintenului;
-la rumegatoare si suine in spatiul 8 intercostal stang si 6-7 pe dreapta, la acelasi nivel ca
la cabaline;
-la caine in spatiul 7-8 intercostal stanga sau 6-7 dreapta, in treimea inferioara;
-la pasari in punctul cel mai decliv al abdomenului.
Endoscopia bronsica (bronhoscopia) - similara endoscopiei traheale.
Examinarea radiologica - se realizeaza prin radioscopiere, radiografiere si metode
radiologice speciale (TC, bronhografiere si scintigrafiere).
-Examenul radioscopic - se face din pozitie latero-laterala si dorso- ventrala (cu trenul
anterior ridicat). Se urmareste integritatea cutiei toracice, dinamica respiratorie, integritatea
pleurei, pulmonului si diafragmei.
-Examenul radiografie - se executa pentru localizarea si stabilirea caracterului
leziunilor sau pentru evidentierea unor leziuni nedecelabile prin examen radioscopic.
19. EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATOR
Planul de examinare al aparatului circulator cuprinde:

-examinarea functionala a aparatului cardio-vascular;
-examinarea fizica a cordului;
-examinarea fizica a vaselor de sange;
-examinarea sangelui;
-examinarea organelor hematoformatoare.
19.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI

CARDIO-VASCULAR
Obiectivele urmarite la examinarea functionala a aparatului cardio-vascular
sunt:
-ancheta clinica (anamneza) interesand: .

-varsta animalului;
-utilizarea lui (serviciul sau efortul depus);
-productia;
-conditiile in care se manifesta tulburarea;
-simptoame generale (la distanta):
-semne nervoase;
-semne circulatorii;
-semne digestive paroxistice;
-modificari ale faciesului, atitudinii si mersului; -manifestari ale pielii si
mucoaselor aparente; -scaderea capacitatii de efort;
i
-simptoame de organ:
-dispneea de efort (dispneea cardiaca);
-durerea cardiaca;
-palpitatia cardiaca.
246 EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATOR
19.2. EXAMINAREA FIZICA A CORDULUI
Inspectia - se face pe partea stanga a animalului, din pozitie de abordare, privind caudal spre
zona de proiectie a cordului (dupa descoperirea ariei, prin deplasarea anterioara a membrului toracic). Se
urmareste: starea fizica a regiunii (conformatia si integritatea toracelui) si miscarile de la acest nivel -
contractiile pielosului si socul cardiac (sediul, intensitatea).
Palpatia - se executa din pozitie de abordare, in dreptul spetei la animalele de talie mare si dinapoi
la animalele de talie mijlocie si mica.
La animalele de talie mare se face o palpatie monomanuala - mana de langa animal se sprijina pe
greabanul acestuia, iar cealalta se introduce sub olecran, cu palma lipita de torace, pe spatiile intercostale
3-6.
La animalele de talie mijlocie si mica se face o palpatie bimanuala si bilaterala, iar la cele foarte
mici si pasari se prinde in palma regiunea sternala.
Obiectivele urmarite la palpatie sunt: semnele fizice locale (temperatura, umiditate, sensibilitate)
si socul cardiac (prezenta, sediul, frecventa, ritmul, intensitatea). La caine se numeste soc apexien, deoarece
cordul, in timpul activitatii sale, loveste peretele costal cu varful (apexul).
Sediul socului cardiac si frecventa cardiaca normala

Specia Sediul socului cardiac (spatiile Frecventa socului cardiac
intercostale) (batai/minut)
Cabaline 3-6 28- 40
Bovine 3-5 40- 80
Ovine, caprine 3-5 70- 80
Caine 4-7 60-120
Pisica 4-7 110-130
Iepure 2-4 120-140
Nurca 2-4 108-200
Nutrie 2-4 135-175
Porc 3-5 60-80
Gaina, rata stern si coaste 150-200
Curca stern si coaste 90 - 100
Porumbel stern si coaste 140-230
Percutia - se executa digito-digital, pe partea stanga, la nivelul spatiilor intercostale 2-8, dupa
descoperirea ariei de proiectie cardiaca de catre ajutor. Examinatorul se plaseaza in pozitie genoflexata in
dreptul spetei, privind perpendicular pe aria de proiectie cardiaca. Percutia se executa de la jumatatea
inaltimii toracelui pana la stern, pe spatiile intercostale 2-3-4-5-6-7-8, in functie de specie. Obiectivele
urmarite:
-sonul de percutie - mat la majoritatea speciilor, exceptand bovinele Ia care se obtine son submat,
la cabaline, pe o bandeleta de 3- 4 cm localizata la baza cordului se receptioneaza son submat;
] EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATOR 249
-aria de percutie cardiaca - suprafata pe care se obtine son de percutie normal, in general
are forma unui triunghi dreptunghic, cu latura anterioara verticala, paralela cu spatiul intercostal
2 sau 3, latura ventrala orizontala^ paralela cu sternul si latura postero-superioara oblica de sus
in jos si dinainte spre inapoi (convexa caudal la cabaline si dreapta la celelalte specii), unind limita
superioara a laturii anterioare cu limita posterioara a laturii ventrale.
La caine, cordul prezinta arie de proiectie si pe partea dreapta. Aria de percutie cardiaca
de pe partea stanga are o forma particulara, „de gheata ortopedica 44 (mai inalta pe spatiile
intercostale 4 si 5 si mai joasa pe spatiile intercostale 6 si 7). Pe partea dreapta aria cardiaca are
forma triunghiulara si este mai mica.
Ascultatia - se poate face direct sau indirect, dupa descoperirea zonei cardiace, prin
deplasarea anterioara a membrului stang.
La animalele de talie mare, examinatorul se plaseaza lateral stanga in dreptul spetei
privind cranial, cu mana de langa animal pe greabanul animalului, iar mana opusa se sprijina pe
genunchi (cand se face ascultatia directa) sau manipuleaza palnia stetoscopului. Ascultatia directa
a cordului se poate realiza si prin traversul muschilor anconati, pentru aceasta examinatorul plasat
lateral in dreptul gatului privind caudal, cu mana de langa animal imbratiseaza membrul toracal
al animalului si aplica urechea pe zona muschilor anconati.
La animalele de talie mijlocie si mica, examinatorul se plaseaza inapoia animalului (care
este urcat pe masa). Mana de langa animal apasa usor hemitoracele drept, iar cu mana opusa
impinge usor cranial membrul stang, descoperind aria de proiectie cardiaca.
Ascultatia urmareste receptionarea zgomotelor cardiace normale:
-primul zgomot cardiac (sistolic), mai puternic, produs de inchiderea valvulelor atrio-
ventriculare, contractia musculaturii ventriculare si expulzarea sangelui din ventricule (zgomot
musculo-valvular);
-al doilea zgomot cardiac (diastolic), mai slab, produs de inchiderea valvulelor de la baza
aortei si trunchiului pulmonar (zgomot valvular).
La zgomotele cardiace normale se apreciaza sediul, frecventa, timbrul, tonalitatea si
ritmul, precum si modificarile acestor obiective.
In conditii patologice, pe aria de ascultatie cardiaca se pot receptiona:
-zgomote cardiace patologice:
-modificarea zgomotelor cardiace normale;
-zgomote cardiace supraadaugate - suflurile endocardiace;
-zgomote extracardiace: zgomotul de frecatura pericardica si de lichid.
Suflurile endocardice apar numai in conditii patologice, se suprapun pe zgomotele
cardiace normale si se apreciaza din punct de vedere al:
-timbrului (suflul de stenoza sau de insuficienta);
-momentului aparitiei lui fata de revolutia cardiaca (sistolic sau diastolic);
-focarului pe care se aude optim suflul cardiac.
Focarul de ascultatie - reprezinta proiectia anatomica a orificiilor cardiace pe torace,

numai in conditii patologice, cand apar suflurile endocardice si ajuta la stabilirea diagnosticului
topografic al suflurilor.
Proiectia focarelor de ascultatie

Cabaline Rume- Suine Carnasiere Observatii
Orificiul cardiac gatoare
Mitral 4-5 stanga 4 stanga 4 stanga 5-6 stanga Pe orizontala ce trece
prin marele trocanter
humeral
Aortic 4 stanga 3 stanga 4 stanga Sub linia ce trece prin
5 stanga si articulatia
dreapta scapulohumerala
Pulmonar 3 stanga 3 stanga 2-3 stanga 3 stanga Sub linia ce trece prin
articulatia
scapulohumerala
Tricuspidian La fel, dar pe partea
3-4 dreapta 3 dreapta 3 dreapta 4 dreapta dreapta
Metode complementare de examinare a cordului:

a) Proba functionala a cordului - reprezinta aprecierea activitatii cordului (prin
ascultatie) inainte si dupa o alergare de 100-300 m, acordandu-se atentie marita primelor 20
secunde dupa efort.
Proba este negativa daca valoarea frecventei cardiace revine la valorile dinainte de efort
in primele 3-7 minute si este pozitiva atunci cand dupa efort frecventa cardiaca se dubleaza sau
revine la valorile normale dupa 3-7 minute.
b) Electrocardiografierea (ECG) - consta in inregistrarea biocurentilor care iau nastere
in urma activitatii cardiace. Modul de dispunere al electrozilor poarta numele de derivatii.
La animale se pot folosi in practica derivatiile bipolare (notate cu D) sau unipolare
(notate cu V).
Derivatiile bipolare standard sunt:
-D I (derivatia I) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang anterior, iar cel negativ pe
membrul drept anterior;
-D II (derivatia II) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang posterior, iar cel negativ
pe membrul drept anterior;
-D III (derivatia III) - cu electrodul pozitiv pe membrul stang posterior, iar cel negativ
pe membrul stang anterior.
Derivatiile unipolare - pot fi amplasate la membre sau precardiac, rezultand: -aVR -
cand electrodul pozitiv este plasat pe membrul drept anterior; -aVL - cand electrodul
pozitiv este plasat pe membrul stang anterior; -aVF - cand electrodul pozitiv este
plasat pe membrul stang posterior.
c) Fonocardiografla - consta in inregistrarea grafica a zgomotelor cardiace cu ajutorul
fonocardiografului.
d) Telemetria cardiaca - inregistrarea de la distanta a activitatii cardiace (la animale are
caracter experimental).
e) Examinarea radiologica a cordului - se realizeaza prin radioscopiere, radiografiere,
rontgenkimografiere, TC. Se urmareste marimea imaginii cardiace, topografia cordului,
raporturile anatomice cu organele vecine, activitatea cardiaca,
] EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATOR
inchiderea si deschiderea valvelor cardiace, circulatia sangelui. Prin cardioangio- grafiere (cu
249
substante de contrast) se urmareste examinarea vaselor coronare, aspectul cavitatilor cardiace, a

marilor vase si dinamica acestora.
f) Ecocardiografierea - permite evidentierea valvulopatiilor, epansamentelor
pericardice etc.
g) Punctia pericardului - se face pe partea stanga, intre spatiile intercostale 3*6 la
cabaline, 6 la bovine, iar lichidul obtinut la punctie, se va examina fizic (cantitatea, culoarea,
mirosul, vascozitatea, punctul crioscopic), biochimic si microscopic.
19.3. EXAMINAREA VASELOR SANGUINE
19.3.1. Examinarea arterelor
Inspectia - se face din apropiere, observand traiectul arterelor situate superficial.

Palpatia - se face cu pulpa degetelor, urmarind temperatura si sensibilitatea ariei de
proiectie a arterelor, calibrul, uniformitatea si traiectul lor. Palpatia este singura metoda care ofera
date despre puls si calitatile acestuia.
Aprecierea pulsului se face pe arterele superficiale care trec peste un plan osos, timp de
cel putin un minut, urmarindu-se: prezenta, frecventa, ritmul, viteza sau durata unei pulsatii,
amplitudinea, tensiunea pulsului, sincronismul pulsului cu activitatea cordului.
La cabaline
Obisnuit pulsul se apreciaza pe artera faciala (ramura a arterei maxilare externe).
Examinatorul se plaseaza lateral in dreptul spetei, cu mana de aceeasi parte pe care se afla prinde
de capastru, tragand capul animalului spre el, iar cu mana de langa animal palpeaza in scizura
mandibulara, artera faciala. Degetul mare se sprijina pe fata externa a mandibulei, iar cu degetul
mijlociu se apasa pe artera „in aval“, iar cu degetul aratator asezat deasupra lui „in amonte“ se
percepe unda pulsatila.
Pulsul se mai poate aprecia pe artera mediana. Pozitia examinatorului este laterala in
dreptul membrului anterior, perpendicular pe spata. Cu fetele palmare ale mainilor cuprinde
articulatia cotului, plasand degetele mari pe fata externa a regiunii cotului, iar cu celelalte degete,
pe partea mediana, se repereaza artera mediana urmarind calitatile pulsului.
La bovine
Ca si in cazul cabalinelor, la bovine pulsul se apreciaza pe artera faciala (maxilara
externa). Animalul este contentionat de un ajutor, iar examinatorul se plaseaza inaintea
animalului, in continuarea liniei sagitale, plasand palmele pe laturile exterioare ale mandibulei,
glisandu-le spre inapoi pana la marginea anterioara a musculaturii maseterine. De aici se aluneca
in jos, spre marginea ventrala a mandibulei, descoperind cordonul vascular fie pe fata externa a
mandibulei, fie in scizura mandibulara. in timpul rumegarii nu se apreciaza pulsul pe artera
faciala. Pe artera mediana se face la fel ca la cabaline.
Un alt loc de electie este artera coccigiana. Plasat in pozitie de abordare inapoia
animalului, perpendicular pe baza cozii, examinatorul prinde cu ambele maini coada animalului,
la circa 10 cm de baza sa, aplicand degetele mari pe fata dorsala a cozii si celelalte degete pe fata
ventrala, reperand arterele coccigiene.
Se mai poate aprecia cu bune rezultate si pe artera safena externa. Examinatorul plasat
inapoia animalului, privind cranial, introduce mana pe la fata mediana a membrului posterior, la
nivelul articulatiei femuro-tibio-patelare.
La animalele de talie mijlocie sz mica
Locul de electie este reprezentat de artera safena externa. Examinatorul se plaseaza
lateral de animal, in dreptul toracelui, privind caudal, prinzand in palma regiunea coapsei (cu
degetul mare se sprijina pe fata externa a articulatiei genunchiului si cu celelalte degete pe fata
interna a gambei).
Se mai poate aprecia si pe artera mediana, deasupra articulatiei cotului, la fata interna a
humerusului.
La pasari - nu se apreciaza calitatile pulsului, ci calitatile socului cardiac.
Ascultatia arterelor - se face cu stetoscopul, pentru a pune in evidenta zgomotele
produse de stenozele aortice sau de anevrismele localizate abdominal.
Tensiometria - masurarea tensiunii arteriale cu ajutorul tensiometrului
(sfigmomanometrul): cabaline - 130/95; bovine 140/80; caine 160/60; pisica 140/90.
Examinarea radiologica - arteriografierea - se face cu substante de contrast, apreciind
traiectul, calibrul, uniformitatea peretilor arteriali.
Cateterismul - se face cu sonde speciale, numai la nivelul arterelor cu calibrul mare.
19.3.2. Examinarea venelor
Inspectia - apreciaza traiectul, calibrul, uniformitatea venelor superficiale si prezenta

unor miscari la acest nivel (pulsul venos retrograd si pulsul venos transmis).
Palpatia - se face cu pulpa degetelor, apreciind temperatura, sensibilitatea si
uniformitatea venelor superficiale.
Examinarea radiologica -flehografierea — cu substante de contrast, apreciind
traiectul, calibrul si grosimea peretilor venelor.
19.3.3. Examinarea capilarelor
in conditii practice, capilarele se examineaza indirect prin observarea zonelor cu pielea

depigmentata, mucoaselor aparente; la pasari se examineaza creasta si barbitele, iar la palmipede
si membrana interdigitala.
19.4. EXAMINAREA SANGELUI
Examinarea sangelui se realizeaza prin trei grupe de metode: fizice, biochimice si

microscopice.
EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATOR 251
19.5. EXAMINAREA ORGANELOR HEMATOFORMATOARE
19.5.1. Maduva osoasa

Examinarea maduvei osoase hematogene se face prin tehnica radiologica (forma,
dimensiunea si aspectul medularei oaselor) si prin punctie osoasa (psteo- centeza). Punctia
osoasa are ca scop recoltarea unor fragmente de maduva osoasa hematogena si realizarea unor
frotiuri care se coloreaza asemanator cu frotiul de sange. Se apreciaza elementele figurate de la
nivelul maduvei osoase, din punct de vedere calitativ si cantitativ (medulograma sau
mielograma).
19.5.2. Splina
La cabaline si bovine - se examineaza prin metode generale si speciale: -palpatie
transabdominala - cu varful degetelor prin spatiile intercostale 16-17, pe partea stanga,
apreciind sensibilitatea;
-palpatia transrectala - pentru marginea posterioare;
-percutia - digito-digitala, pe ultimele doua spatii intercostale, obtinandu-se son mat;
-punctia si splenograma.
Studiul splenogramei evidentiaza un numar mare de elemente rosii in diferite grade de
distructie si incarcatura sideremica puternica.
La rumegatoarele mici:
-punctia si studiul splenogramei.
La suine si carnasiere:
-inspectia - urmareste regiunea epigastrica stanga;
-palpatia - se face profund, inapoia hipocondrului stang;
-punctia si studiul splenogramei-, -ecografierea.
La pasari:
-palpatia transabdonimala - bilaterala, ofera date concludente numai in
splenomegalii;
-laparatomia - permite examinarea directa a organului.
19.5.3. Timusul
Se face in conditii practice numai la tineret, prin inspectie, palpatie si examen
radiologie, la intrarea pieptului, in dreptul primelor perechi de coaste. La pasari se palpeaza
partile laterale ale gatului.
19.5.4. Sistemului limfatic

A fost prezentat in cadrul examinarii generale a animalului.
19.5.5. Amigdalele
Examinarea se face la porc si caine, prin inspectie, palpatie, punctie si biopsie.
20. EXAMINAREA APARATULUI URINAR
Planul examinarii aparatului urinar cuprinde un examen functional si un examen fizic.
20.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI URINAR
Se urmaresc:
-semne generale - semnele sindromului uremie (transpiratie exagerata, prurit, leziuni
eczematoase la nivelul pielii, bronsite cronice consecutiv eliminarii ureei pe la nivelul
pulmonului, miros amoniacal al aerului expirat si pielii), colica renala si prezenta de edeme
subcutanate;
-semne de organ'.
-examinarea mictiunii (din punct de vedere al modului cum se face mictiunea,
frecventa mictiunii, volumul urinei);
-examinarea urinei (care se face prin examen fizic, biochimic si microscopic);
-aprecierea capacitatii functionale renale sau CES-ul renal. Datorita faptului ca
este o metoda drastica de fortare a rinichilor se realizeaza la sfarsitul planului de examinare a
aparatului renal:
a) Proba dilutiei
Prin cateterism vezical se evacueaza continutul acesteia, apreciindu-se densitatea urinei.
Cu o sonda buco-gastrica se administreaza lichide - 30 ml/kg la animalele de talie mare, 100
ml/kg la cainii sub 15 kg si 50 ml/kg la cainii peste 15 kg. Din ora in ora se recolteaza urina si
se apreciaza densitatea. in conditii normale dupa 5 ore densitatea urinei scade, iar dupa 8 ore
ajunge la 1002-1001.
b) Proba concentratiei
Prin cateterism se evacueaza continutul vezicii urinare si se apreciaza densitatea. Se
administreaza animalelor un regim alimentar uscat. Din 6 in 6 ore se va
EXAMINAREA APARATULUI URINAR 253
recolta urina si se va aprecia densitatea. In conditii normale, cantitatea de urina scade treptat, iar
densitatea ei creste progresiv.
c) Proba eliminarii albastrului de metilen
Aprecierea eliminarii in timp a albastrului de metilen se face cu ochiul liber sau
colorimetric. Se injecteaza s.c. 20 ml solutie 1/20 albastru de metilen. Dupa 15 minute se
determina culoarea urinei. Aceste administrari se vor face din ora in ora, timp de 12 ore. in conditii
normale eliminarea colorantului incepe dupa 20 minute de la administrare si se incheie in maxim
12 ore.
d) Determinarea raportului uremie-ureourie (Ambard)
Se determina valoarea uremiei, apoi se determina valoarea ureei urinare. Se va aprecia
valoarea raportului uremie/ureourie dupa formula:
x = valoarea uremiei/valoarea ureouriei
Normal acest raport este 1/60 - 1/200.
e) Determinarea coeficientului de epurare sanguina (CES-ul)
Determinarea in timp a capacitatii rinichiului de a epura sangele de o substanta
administrata parenteral si care nu are prag renal (se elimina in totalitate pe la nivel renal).
Animalul este tinut in repaus complet si la dieta absoluta. Cu un cateter se evacueaza
continutul vezicii urinare, lasand cateterul in vezica. Se administreaza animalelor ceai (5-10 litri
la animalele de talie mare si 200-500 ml la animalele de talie mica). Dupa 30 minute se recolteaza
10 ml urina si 9 ml sange, constituind probele martor. in continuare se administreaza i.v. 5 g/kg
solutie 2-3% inulina in ser fiziologic, lent fara a depasi 15 minute. Apoi se administreaza solutie
de inulina 1-1,5% in perfuzie indelungata, cu viteza de picurare de 80 picaturi pe minut. Dupa 30
minute de la recoltarea probelor martor se inchide cateterul. Dupa 20-30 minute de la inchiderea
cateterului se recolteaza 9 ml sange si se evacueaza continutul vezicii urinare, masurand cantitatea
de urina. Se calculeaza CES-ul care este raportul
UxV.
P
unde: U este concentratia inulinei urinare (mg%);
V este volumul urinei (ml/min.);
P este concentratia inulinei in plasma.
Normai - la caine este de 20-30 ml/min., la iepure 15-20 ml/min.
20.2. EXAMINAREA FIZICA A APARATULUI URINAR
Examinarea fizica a aparatului urinar se realizeaza pe segmente - rinichi si bazinet,

uretere, vezica urinara si uretra, utilizand metode generale si complementare.
Inspectia - se realizeaza de la distanta si din apropiere, pe animalul in pozitie
patrupedala.
a) Inspectia de la distanta se face din pozitie laterala fata de animal, urmarind: pozitia
coloanei vertebrale si trenului posterior, aspectul regiunii golului si pantei flancului.
b) Inspectia din apropiere se face din pozitie laterala in dreptul trenului posterior,
animalul fiind contentionat de catre un ajutor. Se urmareste regiunea
254 EXAMINAREA APARATULUI URINAR
perivulvara la femele si preputiala la masculi, acordandu-se atentie sporita deschiderii uretrei.

Palpatia - se face transabdominal completandu-se cu palpatia transrectala, animalul
fiind in pozitie patrupedala sau in decubit lateral.
Palpatia transabdominala la animalele de talie mare se realizeaza din pozitie laterala,
examinatorul fiind plasat in dreptul hipocondrului privind caudal. Cu mana de langa animal se
sprijina pe spatele, iar cu mana libera palpeaza rinichiul (sub apofizele transverse lombare) si
vezica urinara (pe regiunea inferioara a pantei flancului), apreciind sensibilitatea si consistenta.
La animalele de talie mijlocie si mica, examinatorul se plaseaza inapoia animalului, privind
cranial. Cu degetele mari ale ambelor maini se sprijina pe coloana vertebrala lombara, iar cu
celelalte degete face o palpatie bimanuala si bilaterala. Se palpeaza rinichiul in loja renala (sub
vertebrele lombare) sau printre ansele intestinale, la animalele la care este flotant, apreciind
sensibilitatea, forma, pozitia si dimensiunea rinichiului. Vezica urinara se palpeaza in zona
ventrala a abdomenului, inaintea pubisului, urmarind sensibilitatea, forma si consistenta vezicii.
Uretra se palpeaza din aceeasi pozitie in cazul in care animalul se afla in pozitie
patrupedala. Daca animalul se gaseste in decubit lateral, examinatorul se plaseaza inapoia coloanei
vertebrale a animalului si realizeaza palpatia uretrei peste animal, apreciind sensibilitatea si
consistenta.
Palpatia transrectala se face cu toata mana la animalele de talie mare si cu 1-2 degete la
animalele de talie mica, urmarind completarea datelor obtinute la palpatia transabdaminala.
La pasari, rinichiul se poate palpa in lojele renale transabdominal sau transe loacal.
Metode complementare:
-cateterismul vezicii urinare - se face cu tuburi flexibile (catetere), cu grosimi si lungimi
variabile, in functie de specie si sex.
La cabaline:
-la masculi - animalele se contentioneaza prin imobilizarea capului, ridicarea unui
membru anterior din sprijin si fixarea membrelor posterioare cu platlonje; examinatorul se
plaseaza lateral fata de animal, in dreptul abdomenului, privind cranial.
Tehnica de lucru. Cu mana de langa animal se prinde penisul prin traversul furoului, iar
cu mana libera se prinde glandul penian, extragandu-1 afara. Se spala glandul penian cu apa calda
si sapun, se dezinfecteaza si se aplica pe el un camp de operatie curat, cu care se tine penisul. Se
introduce cateterul uns cu vaselina neutra pe uretra, prin miscari usoare de alunecare. Cateterul
inainteaza usor pana la nivelul curburii pelvine, unde se va apasa usor pe varful cateterului
(deoarece acesta va proemina prin traversul pielii) pana ce acesta va depasi curbura. in continuare
inaintarea cateterului nu mai intampina greutate, daca va fi necesar se poate dirija prin taxis rectal.
Cand cateterul a ajuns in vezica urinara incepe scurgerea urinei.
-la femele - animalele se contentioneaza prin fixarea membrelor posterioare cu platlonje;
examinatorul se plaseaza inapoia animalului, privind cranial.
Tehnica de lucru. Se spala si se dezinfecteaza regiunea perivulvara si vulva. Cu degetul
aratator si mijlociu de la o mana se indeparteaza iabiile vulvare, reperand
EXAMINAREA APARATULUI URINAR 253
meatul urinar. Degetul aratator se introduce usor in meatul urinar, iar cu mana opusa se introduce
cateterul, pe sub deget. De regula, avansarea cateterului nu intampina dificultate.
La bovine:
-la masculi - se procedeaza la fel ca la cabaline, insa in prealabil este necesara anestezia
penisului (prin anestezie epidurala, sacrala, ori pe traiectul nervilor pudenti) pentru stergerea „S“
penien.
-la femele - se executa dupa tehnica folosita la iapa, avand grija ca degetul care fixeaza
meatul uretro-vaginal sa fie introdus in sinusul suburetral, iar cateterul va fi dirijat pe deasupra lui.
La rumegatoarele mici:
-la masculi - „S“ penian poate fi „sters" prin usoare tractiuni de penis, in rest se
procedeaza ca la tauri.
-la femele se procedeaza dupa tehnica folosita la rumegatoarele mari.
La carnasiere:
-la masculi - se va descoperi glandul penian prin impingerea spre inapoi a furoului;
examinatorul dezinfecteaza glandul penien, apoi introduce usor cateterul pe uretra (fiind atent cand
cateterul ajunge la nivelul curburii ischiatice).
-la femele - examinatorul prinde intre degetul mare si aratator comisura inferioara a
vulvei, rasfrangand-o in afara, evidentiind meatul urinar. Cateterul se introduce pe uretra cu grija,
ferind diverticulul care precede meatul urinar.
La suine cateterismul se face ca la rumegatoarele mici.
-cistoscopia - se foloseste numai la femele;
-examinarea radiologica:
-pe gol sau dupa realizarea unui pneumoperitoneu, urmarind pozitia, dimensiunea si
aspectul suprafetei rinichilor;
-urografia descendenta - prin administrarea substantelor de contrast iodate
intravenos si apoi prin radiografiere repetata se urmareste functionalitatea rinichilor (secretie si
excretia renala), forma calicelor renale, bazinetului, ureterelor si vezicii urinare;
-urografia ascendenta - introducerea substantelor de contrast se face prin cateterism
uretral pana la nivelul vezicii urinare.
-examinarea ecografica pentru i inichi si vezica urinara.
21. EXAMINAREA APARATULUI GENITAL
Aparatul genital, atat cel mascul cat si cel femei, se examineaza functional (prin
verificarea reflexelor) si fizic (pe segmente, prin metode generale si complementare).
21.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI

GENITAL MASCUL
Verificarea functiilor sexuale la masculi se face obligatoriu in prezenta femelelor,

apreciind:
-erectia peniena - prezenta, conditiile de realizare, modul de manifestare, durata, frecventa
si ritmul de aparitie;
-copulatia - modul de realizare al saltului, intromisiunea, durata si finalizarea copulatiei;
-ejacularea - prezenta ei, timpul necesar pentru realizarea ei, modul cum se face ejacularea,
cantitatea de ejaculat;
-examinarea spermei - fizica (cantitatea, culoarea, densitatea, mirosul), biochimica (pH-ul,
continutul in substante nutritive, vitamine, enzime) si microscopica (numarul, densitatea si
mobilitatea spermatozoizilor).
21.2. EXAMINAREA FIZICA A APARATULUI GENITAL MASCUL
Se realizeaza prin inspectie, palpatie si metode complementare (cateterism, raclaj, sondaj,

examen radiologie), verificandu-se fiecare segment in parte (scrotul, testiculele, cordoanele
funiculare, penisul, furoul si glandele anexe). Se urmareste forma, dimensiunea, simetria,
temperatura, sensibilitatea segmentelor respective, calitatile smegmei, scurgerile de la nivel uretral,
reactia muschilor cremasteri la palpatie.
EXAMINAREA APARATULUI GENITAL 257
21.3. EXAMINAREA FUNCTIONALA A APARATULUI GENITAL

FEMEL
Examinarea functionala urmareste:

-instinctul genezic - prezenta, intensitate, frecventa, repetabilitate, durata si mod de
exprimare;
-gestatia - momentul instalarii ei, durata si evolutia acesteia, pregatirea glandei mamare;
-parturitia si puerperiumul - durata expulzarii fatului, modul cum s-a realizat, aparitia si
calitatile scurgerilor, durata travaliului pentru expulzarea fatului;
-lactatia - momentul instalarii ei, evolutia procesului, durata perioadei colostrale, calitatile
fizice ale colostrului, examinarea laptelui din punct de vedere fizic (culoare, cantitate, densitate,
miros, gust), biochimic (pH-ul, proteine, lipide, enzime) si microscopic (prezenta celulelor,
sangelui, agentilor infectiosi).
21.4. EXAMINAREA FIZICA A APARATULUI GENITAL FEMEL
Se face pe segmente, prin metode generale si complementare.

Examinarea externa a regiunii perivulvare si vulvei:
-inspectia - urmareste forma, dimensiunile, simetria si culoarea labiilor vulvare, prezenta
si calitatile scurgerilor, integritatea regiunii;
-palpatia - urmareste temperatura locala, sensibilitatea si consistenta regiunilor
examinate;
-raclajul depozitelor cutanate si examinarea lor;
-sondajul fistulelor si crevaselor. .
Examinarea vestibulului si vaginului:
-inspectia - urmareste culoarea, umiditatea, luciul, integritatea mucoasei si aspectul
„florii involte”;
-palpatia urmareste - temperatura locala, sensibilitatea, consistenta mucoasei;
-raclajul mucoasei - pentru recoltarea mucusului si examinarea lui (fizica,
microscopica).
Examinarea uterului si ovarelor:
-palpatie transrectala la animalele mari;
-palpatie transabdominala la animalele mici;
-ecografiere.
Examinarea glandei mamare:
-inspectia - urmareste forma, dimensiunea, culoarea, pozitia, simetria si integritatea;
-palpatia - urmareste temperatura locala, sensibilitatea si consistenta;
-proba mulsului - urmarind modul de eliminare a laptelui, examinarea fizica, biochimica
si microscopica a acestuia.
22. EXAMINAREA APARATULUI LOCOMOTOR
in componenta aparatului locomotor intra toate formatiunile anatomice care asigura

deplasarea: tesuturile de acoperire, musculatura locomotorie, tendoanele si ligamentele, oasele,
articulatiile, vasele si nervii de la nivelul membrelor si fanerelor.
Investigatia aparatului locomotor se realizeaza printr-un examen functional si un
examen fizic.
22.1. EXAMINAREA FUNCTIONALA
Consta in depistarea animalelor cu afectiuni ale aparatului locomotor printr-un examen

colectiv si apoi un examen individual.
Se examineaza animalul in repaus (statiune sau decubit) si in deplasare (la trap, la pas, la
galop) atat pe teren moale cat si pe teren dur, urmarindu-se miscarile membrelor, coloanei
vertebrale, capului si gatului.
Se apreciaza intensitatea miscarilor, spontaneitatea si armonia lor.
22.2. EXAMINAREA FIZICA
A. Oasele
Inspectia - culege date indirecte si directe, referitoare la: integritatea, forma si
dimensiunile razelor osoase, directia si aspectul general al aplomburilor si coloanei vertebrale,
modul in care animalul adopta si paraseste decubitul, deplasarea animalului.
Palpatia - se face cu scopul verificarii rezistentei componentei osoase si evidentierea
eventualelor modificari de la acest nivel.
Examenul radiologie - se face prin radiografiere, apreciind: integritatea oaselor, forma
si dimensiunea oaselor, directia si raporturile cu tesuturile invecinate, structura osoasa si aspectul
canalului medular.
EXAMINAREA APARATULUI LOCOMOTOR 259
Biopsia osoasa - permite verificare rezistentei osoase si examenul morfohistologic.

Examinarea sangelui si urinei - se face pentru verificarea raportului Ca/P,
fosfatazemiei, proteinemiei.
B. Articulatiile, tendoanele si tecile tendinoase sinoviale

Inspectia - apreciaza mobilitatea articulatiilor, miscarile de flexie si extensie realizate
spontan de animal.
Palpatia - se face pentru culegerea de date privind temperatura si sensibilitatea
articulatiilor si tendoanelor, rezistenta la palpare a componentei articulare, senzatii speciale
(crepitatii).
Examinarea radiologica - se face prin radiografiere urmarind aspectul suprafetei
articulare ale oaselor, dimensiunea si forma spatiilor articulare, structura si modificarile capetelor
osoase si ale tendoanelor.
Punctia articulara - se realizeaza cu scopul verificarii cantitatii si calitatii lichidului
sinovial.
C. Muschii
Inspectia - urmareste integritatea morfologica si functionala a muschilor, volumul
muschilor, miscarile active si pasive.
Palpatia - se face pentru aprecierea temperaturii, tonusului muscular, sensibilitatii.
Percutia - se face pentru verificarea neuroexcitabilitatii si sensibilitatii dureroase.
Examinarea sangelui si urinei - se face cu scopul verificarii mioglobinemiei,
mioglobinuriei, piruvicemiei, creatininemiei, creatininuriei, etc.
Biopsia - se realizeaza pentru verificarea aspectului morfohistologic al fibrei musculare.
D. Examinarea copitei (onglonului)

Inspectia - urmareste forma, aspectul si dimensiunile copitelor, simetria si integritatea
cornului copitei, integritatea furcutei si talpii, precum si aspectul aplomburilor si repercusiunile lor
asupra cornului copitei.
Palpatia - se face direct si indirect (cu clestele de incercat copita) apreciind sensibilitatea
si temperatura copitei.
Percutia - se face cu scop palpatoric.
Examinarea radiologica - urmareste forma, structura si pozitia osului copitei, precum
si raporturile osului cu cutia de corn.
E. Examinarea nervilor si vaselor care deservesc membrele este prezentata in capitolele

respective.
23. EXAMINAREA SISTEMULUI NERVOS
Examinarea sistemului nervos in vederea descoperirii aspectelor semiologice se face

atat fizic cat si functional pe baza unui plan care cuprinde:
-examinarea fizica a craniului si coloanei vertebrale;
-examinarea lichidului cefalorahidian (LCR);
-examinarea radiologica, CT, RMN (encefal, maduva spinarii) si
electrografiile;
-examinarea functionala a sistemului nervos, urmarind:
-comportamentul;
-motilitatea (tonusul muscular, contractibilitatea, coordonarea miscarilor);
-excitabilitatea neuromusculara (reflexele);
-sensibilitatea (exteroceptiva, proprioceptiva, interoceptiva);
-examinarea functionala a sistemului neurovegetativ (tabloul clinic, testarea
farmacodinamica, aprecierea reflexelor neurovegetative).
23. EXAMINAREA FIZICA A CRANIULUI SI COLOANEI VERTEBRALE
a) Examinarea craniului
Inspectia - se realizeaza din departare si din apropiere, privind animalul din fata si din
profil. Se apreciaza forma, aspectul, dimensiunile capului in general si ale craniului in special,
simetria regiunilor capului, pozitia capului si gatului, miscarile capului si gatului.
Palpatia - se realizeaza din pozitie laterala, in dreptul capului, la inceput se face o
palpatie superficiala si apoi o palpatie profunda. Se urmareste temperatura si sensibilitatea
craniului, rezistenta cutiei craniene Ia apasare, reactia animalului la apasare.
EXAMINAREA SISTEMULUI NERVOS 261
Cand se constata infundari ale calotei craniene, mai ales consecutive fracturilor, se va
evita apasarea acestor zone, pentru a nu leziona substanta nervoasa.
Percutia - se executa direct, simetric si comparativ, urmarind sensibilitatea, reactia
animalului la percutie si eventualele modificari ale sonului normal.
Trepanatia si punctia craniului - se utilizeaza rar, cu scop de diagnostic sau terapeutic.
Radiografierea - apreciaza grosimea, integritatea, forma si conturul oaselor craniene.
b) Examinarea coloanei vertebrale

Inspectia - se executa de ia distanta si din apropiere, privind animalul din fata, din lateral
(stanga si dreapta) si dinapoia animalului. Se urmareste forma, pozitia si directia coloanei vertebrale
fata de linia sagitala a animalului si in raport cu solul, flexibilitatea coloanei vertebrale in mers,
raporturile coloanei vertebrale cu capul.
Palpatia - se realizeaza monomanual din pozitie laterala fata de animal, incepand de la
nivelul articulatiei occipito-atloidiene si se continua din aproape in aproape pana la nivelul
segmentului coccigien. Se urmareste temperatura, sensibilitatea animalului la apasare, mobilitatea
si flexibilitatea coloanei vertebrale.
Percutia - se aplica direct, urmarind sensibilitatea (percutie palpatorie).
23.2. EXAMINAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN (LCR)
Lichidul cefalorahidian se obtine prin punctie rahidiana (rahicenteza), care se face la nivel
occipito-atloidien, lombar sau sacro-coccigian si se examineaza prin metode fizice, biochimice si
microscopice.
a. Examenul fizic: urmareste cantitatea, presiunea la scurgere, mirosul, tensiunea
superficiala, culoarea, densitatea, punctul crioscopic si vascozitatea.
b. Examenul chimic:
-reactia L.C.R.-ului (pH-ul) - se determina cu hartie indicatoare de pH;
-se mai determina: rezerva alcalina, albuminorahia, glicorahia, globulinorahia,
precum si cantitatea de electroliti;
c. Examenul microscopic:
-citorahia - intr-o pipeta Potain pentru globule albe se aspira LCR pana la diviziunea 1 si
se dilueaza cu solutie de violet de metil sau cristal violet; se omogenizeaza si se procedeaza exact
ca la numaratoare elementelor figurate albe ale sangelui;
-pentru identificarea elementelor celulare din LCR se efectueaza un frotiu din sediment,
care se coloreaza (dupa tehnicile utilizate la sange) si se analizeaza aspectul si natura celulelor.
23.3. EXAMINAREA RADIOLOGICA, TC, RMN (ENCEFAL SI MADUVA) SI

ELECTROGRAFIILE
Examinarea radiografica a encefalului si maduvei spinarii. Se face odata cu

examinarea fizica a craniului si coloanei vertebrale, realizand o examinare pe gol si cu
262 EXAMINAREA SISTEMULUI NERVOS
substante de contrast (mielografiere). Se apreciaza: forma, dimensiunea si integritatea bazei

osoase, integritatea substantei nervoase.
Tomografia computerizata si rezonanta magnetica nucleara - permit evidentierea
hemoragiilor cerebrale, compresiunilor si intreruperilor substantei nervoase etc.
Electrografiile - presupun inregistrarea grafica a biocurentilor electrici de la nivelul
substantei nervoase. Se realizeaza prin aplicarea electrozilor la niveluri diferite ale substantei
nervoase, purtand numele de EEG (electroencefalografiere) cand electrozii sunt plasati pe cutia
craniana si ECoG (electrocorticografierea) cand electrozii sunt plasati pe scoarta cerebrala.
23.4. EXAMINAREA FUNCTIONALA A SISTEMULUI NERVOS
23.4.1. Comportamentul
Se va aprecia: faciesul, atitudinea capului si corpului, reactia animalului fata de excitanti
obisnuiti (furaje, apa, chemari, comenzi), promptitudinea, intensitatea si finalizarea reactiei. Se va
urmari orientarea animalului in timp si spatiu (spre hrana, apa, iesire, drum), recunoasterea
stapanului etc.
23.4.2. Motilitatea
Motilitatea se apreciaza prin verificarea tonusului muscular, contractibilitatii neuro
musculare si coordonarii miscarilor.
a) Tonusul muscular
Inspectia - din apropiere, urmareste conturul, forma si pozitia muschilor sub piele,
raspunsul muschilor la flexarea sau extensia zonelor examinate.
Palpatia - urmareste aprecierea consistentei muschilor, stabilindu-se daca tonusul
muscular este normoton sau modificat (exagerat - hiperton, redus - hipoton, absent - aton).
b) Contractibilitatea neuromusculara
Inspectia - urmareste spontaneitatea contractiei, intensitatea si durata contractiei
musculare. Contractibilitatea musculara poate fi normala (normokinezie) sau modificata
(diskinezie). Diskineziile se exprima prin: hiperkinezie, hipokinezie si akinezie.
c) Coordonarea miscarilor
Animalul va fi examinat in repaus si in mers, urmarind siguranta miscarilor si
echilibrului, amplitudinea si directia miscarilor, tonusului muscular, pozitia capului si gatului. Se
va aprecia daca miscarea este normala sau modificata, iar cand apar modificari se stabileste daca
ele se manifesta numai in deplasare (ataxie), numai in statiune (astazie), sau atat in repaus cat si in
deplasare. Dupa tabloul clinic se va stabili daca modificarea este de natura cerebrala, cerebeloasa,
labirintica, bulbara sau medulara.
23.4.3. Excitabilitatea neuro-musculara (reflectivitatea)

Se vor examina: -reflexele superficiale (cutanate, mucoase, pupilare); -reflexele
profunde (tendinoase, musculare, periostale).
a) Reflexele superficiale
-cutanate si mucoase — se verifica prin intepari usoare cu acul, ciupiri sau rularea
pielii cu degetele, atingerea mucoaselor, apasarea sau iritarea acestora;
-pupiiar - se verifica cu excitanti luminosi aplicati pentru fiecare ochi in parte; se va
urmari daca la intuneric pupila se mareste (midriaza), iar ia lumina se micsoreaza (tnioza); se mai
apreciaza spontaneitatea reactiei pupilare, intensitatea reactiei in raport cu puterea luminoasa a
sursei, simetria reactiei.
b) Reflexele profunde
-tendinoase, musculare, periostale - se apreciaza folosind stimuli mecanici si electrici,
urmarindu-se intensitatea, durata si promptitudinea reactiei.
Principalele reflexe cutanate

Reflexul Modul de realizare al Locul de aplicare a Raspunsul obtinut
reflexului excitatiei
Greabanului Pielea din regiunea Contractia muschiului
(la cal) Percutie indirecta greabanului pielos
inteparea usoara, atingere
Dorsal (la Cutarea pielii Lordozare
bovine) Regiunea greabanului
Abdominal (la Atingere digitala sau Pielea toracelui si Contractia muschiului
cal) intepare abdomenului pielos
Scarpinarea animalului Regiunea lombara, Pedalarea membrelor
aflat in decubit lateral regiunea ventrala a posterioare
De scarpinare (la gatului
canide si bovine)
Gluteal - la toate Pielea fesiera Contractia muschilor
speciile Atingerea digitala a pielii glutei
Cvadricepsul Fata dorsala a cozii Contractia
femural Atingerea digitala a pielii cvadricepsului
Plantar inteparea usoara Flexarea degetelor si
(Babinski) Interdigital la membrele jaretului
posterioare
Codai - la toate Atingere Fata ventrala a cozii Strangerea cozii pe
speciile perineu
Perineal Atingere Pielea perineala Idem
Anal Introducerea degetului, Anus Contractia sfincterului
termometrului
Scrotal (la Atingere, intepare agent Suprafata scrotului Retractia scrotului

masculi) termic
Mamar (la vaca) Atingere, agent termic Fata posterioara a Cifoza lombara si
mamelei, fata interna a flexarea trenului
coapsei posterior
Principalele reflexe superficiale la nivelul mucoaselor

Denumirea Locul de aplicare al Rezultatul obtinut
reflexului Modul de realizare excitatiei
Palpebral Atingere usoara Pleoapa, comee, cili si inchiderea pleoapelor
sau comean sclerotica
Stranut Iritare usoara Mucoasa nazala Stranut
Palatin Atingere, apasare Palat, bare, fraul limbii Deschiderea gurii
Atingere usoara Baza limbii Aparitia deglutitiei

De deglutitie
Atingere usoara Masticatie
De masticatie Fata interna a buccelor
De vomitare Atingere Mucoasa faringiana Vomitare
De tuse Apasare externa Faringe, laringe sau Aparitia tusei

trahee
Principalele reflexe profunde

Denumirea Modul de Locul de aplicare a Raspunsul obtinut
reflexului provocare excitatiei
Rotulien, patelar Percutie directa
(Westphal) Ligamentul tibio- rotulien Extensie brusca a jaretului
median, rotula sau muschii si gambei, contractia
situati supra-rotulien cvadricepsului
Tricepsului Percutia mem- Insertia distala a Contractia tricepsului si
brahial brului anterior in tricepsului, deasupra extensia membrului
semiflexie olecranului
Achilien Percutie Coarda jaretului, deasupra Extensia membrului
calcaneului
Supratarsien Percutie Fata anterioara a gambei, Extensia membrului
deasupra tarsului
Supra- carpien Percutie Tendoanele de la fata Extensia articulatiei

anterioara a articulatiei carpului
carpiene
Metatarsien Percutie Fata anterioara a Extensia extremitatii
metatarsului, in apropierea membrului percutat
jaretului
23.4.4. Sensibilitatea
Planul de examinare al sensibilitatii cuprinde:
-sensibilitatea superficiala (muco-cutanata) sau protopatica - termica, tactila si dureroasa;
-sensibilitatea senzoriala sau telereceptiva - vizuala, auditiva, olfactiva, gustativa;
-sensibilitatea profunda sau proprioceptiva (mio-artro-kinetica);
-sensibilitatea viscerala sau interoceptiva.
a) Sensibilitatea superficiala -protopatica
Sensibilitatea tactila. Examinatorul se plaseaza in pozitie laterala fata de animal, perpendicular
pe linia sagitala, trecand cu varful degetelor pe deasupra pielii si parului, atingand doar firele de par. Se
urmareste reactia pielii (contractia muschiului pielos) pe toata suprafata corporala. Examinarea se va face
intotdeauna simetric si comparativ.
Sensibilitatea termica. Se examineaza prin aplicarea unor stimuli adecvati pentru receptorii
tactili. Astfel se vor apropia de pielea animalului bucati de gheata, obiecte calde, urmarindu-se reactia
pielii.
Sensibilitatea dureroasa. Se apreciaza prin ciupirea pielii cu ajutorul unor pense hemostatice sau
prin intepare cu un ac. Sensibilitatea copitei se va aprecia cu clestele de incercat copita.
Raspunsul animalului care prezinta sensibilitate normala se va traduce prin contractii ale
muschiului pielos, gemete, reactii de aparare sau atac.
b) Sensibilitatea senzoriala - telereceptiva
Se examineaza in doua etape: un examen fizic al receptorului (ochi, ureche, limba, nas) si un
examen functional (vaz, auz, gust, miros). Pentru fiecare receptor se vor folosi stimuli specifici.
Vazul. Prin inspectie de la distanta si din apropiere se urmareste comportamentul si motilitatea
animalului, orientarea lui dupa sursele de lumina, mobilitatea capului si gatului. Se examineaza, simetric
si comparativ, integritatea receptorilor optici, capacitatea vizuala (prin executarea de gesturi usoare de
amenintare in dreptul fiecarui ochi). Daca vazul este prezent, animalul va inchide reflex pleoapele si va
feri capul.
Auzul. Se examineaza fizic conductul auditiv extern si functional capacitatea receptionarii fonice
a animalului. Se va urmari reactia animalului la diferite zgomote. Pentru verificarea auzului se va proceda
la astuparea succesiva a conductorilor auditivi externi cu tampoane de vata sau ceara, dupa care se produce
zgomotul.
Mirosul. Se face prin examinarea fizica interna a nasului si urmarirea reactiei animalului la agenti
volatili. Pentru aceasta se vor oferi animalului furaje sau substante care contin diferite eteruri volatile.
Gustul. Se apreciaza urmarind reactia animalului fata de furajele de calitate sau cu diferite gusturi
particulare (amar, sarat, acru, de mucegai, etc.).
c) Sensibilitatea profunda - proprioceptiva (mio-artro-kinetica sau musculo- tendino-periostala)
La inspectie se urmaresc pozitiile si atitudinile spontane ale animalului, intensitatea si
promptitudinea redresarii unor pozitii anormale impuse (incrucisarea
membrelor anterioare, abductia exagerata a unui membru sau pozitii exagerate ale capului si gatului). in
conditii normale animalele reactioneaza spontan si cu promptitudine la probele impuse, redresand pozitia
anormala.
d) Sensibilitatea viscerala - interoceptiva
in conditii normale viscerele nu prezinta, la apasare, sensibilitate directa sau iradiata, insa in
conditii patologice, sensibilitatea viscerala apare, fie la nivelul organului afectat sau este transmisa reflex
pe anumite regiuni corporale, numite metamere. Reflectarea durerii la nivelul pielii se verifica prin ciupirea
sau plierea pielii zonei respective, pe care sensibilitatea viscerala se va exprima prin hiperestezie,
hipersudatie, horipilatie, tremuraturi musculare.
23.5. EXAMINAREA FUNCTIONALA A SISTEMULUI NEUROVEGETATIV
Planul examinarii sistemului neurovegetativ cuprinde:

-aprecierea tabloului clinic,
-testarea farmacodinamica,
-aprecierea reflexelor neurovegetative.
23.5.1. Aprecierea tabloului clinic
Se va urmari efectul actiunii simpaticului si parasimpaticului asupra diferitelor organe, atunci
cand aceste segmente sunt excitate separat.
Tonusul normal neurovegetativ (eutonia) este mentinut in limite fiziologice printr-o actiune
comuna a celor doua laturi ale sistemului neurovegetativ. Tulburarile neurovegetative se numesc distonii
neurovegetative.
23.5.2. Testarea farmacodinamica

Presupune administrarea unor medicamente stimulatoare (simpaticomimetice,
parasimpaticomimetice) sau inhibitoare (simpaticolitice, parasimpaticolitice) ale sistemului
neurovegetativ, prin procedeul de tatonare sau prin testul terapeutic.
Prin tatonare se vor administra simpaticomimetice sau parasimpaticomimetice, apreciindu-se
doza minima la care animalul va raspunde printr-o simptomatologie corespunzatoare, iar in continuare se
urmareste rezistenta sistemului neurovegetativ la actiunea liticelor. Se va acorda atentie marita posibilitatii
aparitiei efectului Danielopolu (reactie inversa a organismului) fie la doze foarte mici, fie la doze foarte
mari.
Prin testul terapeutic se incearca anihilarea starilor de hipotonie vagala prin excitarea
componentei vegetative predominante sau prin inhibitia activitatii componentei vegetative nedominante.
23.5.3. Aprecierea reflexelor neurovegetative

La animale se pot aprecia urmatoarele reflexe: reflexul oculo-cardiac (Dagnini-Aschner), reflexul
oto-cardiac (Roger), reflexul labio-cardiac (Sarabrin).
Animalele trebuie sa fie odihnite si sunt lasate in libertate pentru a se obisnui cu mediul ambiant.
Se face ascultatia cordului, apreciind frecventa si ritmul cardiac. Apoi se aplica excitantul care consta in
compresarea globilor oculari cu pulpa
degetelor, aplicarea iavasalei la baza urechii sau pe buza superioara, dupa care se verifica din nou
activitatea cordului.
Dupa aplicarea excitantului, frecventa cardiaca se va accelera la animalele simpaticotone si se va
diminua la cele parasimpaticotone. Se considera normala modificarea frecventei cardiace cu pana la 6
contractii/minut (sub sau peste valoarea initiala) si ca o expresie a distoniei neurovegetative modificarile
mai mari de 6 contractii/minut.
24. EXAMINAREA GLANDELOR ENDOCRINE
Examinarea glandelor endocrine se realizeaza prin:

a) examinare directa (fizica):
-inspectie - tiroida, testicolul;
-palpatie - tiroida, testicolul, ovarele (eventual timusul, pancreasul, suprarenalele);
-radiografie - timus, hipofiza;
-scintigrafie - tiroida;
-laparatomie - ovarele, pancreasul, suprarenalele;
-TC, RMN - hipofiza, epifiza, timus.
b) examinarea functionala:
-cercetarea simptoamelor generale - musculare, nervoase, oculare, urinare, digestive,
cutanate, sexuale, de crestere;
-cercetarea sindroamelor glandulare:
-unilaterale - hipofizare, tiroidiene, epifizare, timice, paratiroidiene, pancreatice,
suprareneliene, ovariene, testiculare;
-complexe (pluriglandulare) - diabetul zaharat, hipotrepsia, slabirea, obezitatea,
stress-ul, modificari cutanate;
-cercetarea metabolismului:
-bazai (celular);
-particular - protidic, lipidic, glucidic, hidric, mineral;
-dozarea hormonilor din sange - ovarieni, suprarenalieni;
-reactia tisulara.
A. Hipofiza - se examineaza direct prin examen radiografie, TC si RMN al craniului,

apreciindu-se aspectul seii turcesti, volumul, forma si structura acesteia. Aprecierea tabloului
clinic impune observarea comportamentului, conformatiei, starii de intretinere, parului si pielii,
apetitului, functiei sexuale, examinarea sangelui, urinei.
EXAMINAREA GLANDELOR ENDOCRINE 269
B. Epifiza - se examineaza prin TC si RMN, iar clinic se urmareste starea de intretinere,

dezvoltarea gonadelor si apetitul sexual.
C. Timusul - fizic se examineaza prin palpatie (la pasari) de-a lungul traheei,
radiografie, prin TC si RMN (la tineretul mamiferelor), urmarind volumul si structura glandei.
D. Tiroida - prin inspectia zonei paralaringiene se apreciaza volumul si conturul

glandei. La palpatie se urmareste temperatura, consistenta si sensibilitatea tiroidei. Complementar
se poate recurge la radiografiere si scintigrafiere.
Tabloul clinic urmareste aspectul globilor oculari, conformatiei gatului, apetitul si
dinamica intestinala, frecventa si ritmul cardiac, functia sistemului neurovegetativ si
comportamentul.
Cercetarea echilibrului umoral se face prin determinarea activitatii metabolice si
iodemiei.
E. Para tiroida - se examineaza prin radiografierea scheletului si examinarea

excitabilitatii neuromusculare. Se mai determina calcemia, fosfatemia, fosfaturia, fosfatazemia.
F. Suprarenalele - se pot examina fizic prin ecografiere si laparatomie.

Aprecierea tabloului clinic consta in examinarea musculaturii, starii de intretinere si a
sangelui.
Cercetarea echilibrului umoral se face prin dozarea clorului, sodiului, potasiului,
glucozei, acidului piruvic etc. Se poate recurge la dozarea, din urina si sange, a 11-
oxicorticosteroizilor, 17-cetosteroizilor.
Reactia tisulara se apreciaza in urma administrarii de hormoni:
-testul Thom - se administreaza ACTH, iar dupa 4-7 ore se urmareste valoarea
eozinofilemiei, limfocitemiei si glicemiei;
-testul Recant - se administreaza adrenalina si se urmaresc aceeasi parametri; -testul
Milcu - se administreaza insulina si se urmareste glicemia.
G. Pancreasul endocrin - se examineaza prin ecografiere si laparatomie. Activitatea

componentei endocrine se determina prin studiul tabloului clinic -
se apreciaza apetitul (pentru furaje si apa), se examineaza aspectul corneei si urina.
Echilibrul umoral se apreciaza prin determinarea glicemiei, glicozuriei, cetonemiei,
rezervei alcaline si testul tolerantei la glucide.
H. Ovarul endocrin - se examineaza fizic prin ecografiere, laparatomie si palpatie

transrectala. Functional se urmareste prezenta caldurilor, dorinta de impreunare, dozarea
hormonilor din sange si urina.
J. Testiculul endocrin - se examineaza fizic prin inspectie si palpatie, iar functional

prin aprecierea dorintei .de impreunare, calitatea spermei si dozarea hormonilor.
25. EXAMINAREA PARTICULARĂ A UNOR SPECII DE ANIMALE
25.1. EXAMINAREA ALBINELOR

Planul examinarii familiilor de albine cuprinde:
-Examinarea florei melifere si a sursei de apa - care trebuie sa fie cat mai aproape de
stupina. Se evita zonele in care s-au facut stropiri impotriva daunatorilor.
-Zborul albinelor - urmarind vioiciunea, numarul de albine in zbor, directia lor.
-Examinarea zonei din jurul stupului - apreciindu-se prezenta albinelor cazute pe sol,
cu miscari lenese sau moarte, depistarea furtisagului.
-Examinarea urdinisului - se apreciaza activitatea si numarul albinelor pe platforma
urdinisului.
-Examinarea stupului de albine - se face in prezenta apicultorului, pe timp calduros si
fara vant, folosind echipament de protectie. Se urmareste abundenta albinelor pe fagure,
dezvoltarea si integritatea familiei (prezenta matcii), cantitatea si calitatea rezervelor de hrana,
integritatea si starea de intretinere a fagurilor, curatenia fagurilor. Se mai urmareste
compactitatea si uniformitatea fagurelui in celule capacite, numarul de oua din fiecare celula,
pozitia larvelor, aspectul, conformatia si culoarea.
-Examinarea individuala a albinelor - urmarind culoarea si luciul suprafetei corporale,
tonusul abdominal, integritatea corporala. Se fac examene microscopice si bacteriologice.
25.2. EXAMINAREA PESTILOR

Planul examinarii pestilor cuprinde:
-Ancheta clinica, urmarind fisa ihtiologica care cuprinde:
-date geotopografice - amplasarea mediului acvatic, suprafata, adancimea,
imprejurimile, vegetatia etc.;
-date hidrotehnice - sursa de alimentare cu apa, calitatea apei, posibilitatea de
schimbare a apei;
-locul, data aparitiei bolii si evolutia bolii.
EXAMINAREA PARTICULARĂ A UNOR SPECII DE ANIMALE 271
-Examinarea fizica a pestilor:

-date despre efectivul bolnav;
-examinarea individuala a pestilor sanatosi, bolnavi si morti - aspectul exterior,
solzii, branhiile, inotatoarele, tonusul muscular, aspectul ochilor, miscarile gurii si
operculelor etc.;
-examinari speciale - bacteriologice, virusologice, micologice, hematologice,
histologice etc.
-Examinarea apei si furajelor - fizic, biochimic si microscopic, pe probe trimise la
laboratoarele de specialitate.
25.3. EXAMINAREA VIERMILOR DE MATASE

Planul de examinare urmareste:
-Examinarea incaperilor - temperatura, umiditatea, aerisirea, curatenia, iluminarea.
-Examinarea frunzarului - folosit ca hrana si asternut.
-Examinarea viermilor, crisalidelor, gogosilor si fluturilor - forma, aspectul,
mobilitatea, consistenta, mirosul si densitatea acestora pe pat.
B. EXAMENE DE LABORATOR
Examenul clinic al unui animal este completat, de cele mai multe ori, de rezultatele
examinarilor de laborator, in vederea stabilirii diagnosticului etiologic.
Fara a acorda o importanta exagerata determinarilor de laborator si fara a minimaliza
importanta examinarii clinice a unui animal, trebuie acceptata ideeea ca exista o multitudine de
cazuri cand diagnosticul cert (individual sau de grup) nu se poate stabili decat prin coroborarea
datelor clinice cu cele de laborator, dupa cum afirma si Wells (1962), citat de Ghergariu (2000):
„medicul care pune diagnosticul numai prin laborator este probabil neexperimentat; cel care
sustine ca nu are nevoie de laborator este rau informat; in ambele cazuri pacientul este in
pericol”.
Principalele probe biologice ce se pot examina in cadrul laboratorului clinic sunt
reprezentate in figura 5.
LCR
-cavitatea toracici -tacul pericardic

-articulatii
-colecfii cutanate >> subcutanate -colectii glandulare
Fig. 5. Probe biologice ce se pot examina biochimic

26. EXAMINAREA CONTINUTULUI RUMINAL
Functionarea normala a componentelor prestomacale depinde de buna desfasurare a

rumegarii, eructatiei, motilitatii compartimentelor gastrice si de o compozitie normala a secretiei
salivare si continutului ruminal.
Compartimentele prestomacale alcatuiesc un ecosistem deschis in care micro-
simbiontii gasesc conditii optime de dezvoltare in vederea desfasurarii proceselor de liza si
sinteza a unor substante organice.
Ecosistemul rumino-reticular este populat de bacterii, protozoare (infuzori) si ciuperci
anaerobe.
Bacteriile apartin unui numar de aproximativ 900 specii dintre care predominante sunt:
Bacteroides, E.coli, Aerobacter, Bacillus, Corynebacterium, Lactobacillus, Streptococcus,
Clostridium, Ruminococcus.
in functie de momentul in care intervin asupra substratului alimentar aceste bacterii se
impart in;
-bacterii primare - care degradeaza furajele in constituienti primari:
-bacterii celulozolotice (celuloza = polizaharidul furajelor) - care produc AGV
= acizi grasi volatili (acidul butiric, propionic etc), acid succinic, acid formic, acid acetic etc.;
-bacterii amilolitice - care produc acid lactic, acid propionic, acid acetic, acid
succinic, acid formic etc.;
-bacterii secundare - care degradeaza substantele rezultate din activitatea bacteriilor
primare:
-bacterii proteolitice;
-bacterii lipolitice; . _
-bacterii glicolitice;
-bacterii metanogene; f 7
-bacterii utilizatoare de. succinat, piruvat, lactat, oxalacetat etc.
274 EXAMINAREA CONTINUTULUI RUMINAL
Pe langa degradarea substratului organic, bacteriile participa si Ia sinteza unor substante

care nu se gasesc in furaje (proteine microbiene, acizi grasi nesaturati, complexul vitaminelor B,
vitamina K etc.).
Protozoarele sunt reprezentate de circa 160 specii diferite dintre care predomina speciile
ciliate. Acestea au rol similar cu al bacteriilor (activitate amilolitica, celulozolitica, proteolitica,
lipolitica) la care se adauga:
-ingerarea unui numar mare de bacterii, realizand astfel un control asupra numarului de
bacterii, dar in acelasi timp producand si proteine proprii cu valoare biologica superioara celei
bacteriene;
-devine proteina infuzoriala pentru rumegatoare (peste 91% din proteina infiizoriala este
absorbita in tubul digestiv al rumegatoarelor).
Ciupercile anaerobe
Desi reprezinta aproximativ 8 % din biomasa ruminala, inca nu s-a clarificat rolul
acestora in digestie. Se presupune ca participa la desfasurarea proceselor glicolitice si proteolitice.
Continutul ruminal se poate recolta prin sondaj buco-esofago-ruminal, punctie ruminala

(ruminocenteza) si ruminotomie. Se examineaza prin metode fizice, biochimice si microscopice.
Examinarea fizica
-culoarea - variaza de la galben-verzui Ia brun, fiind influentata de calitatea furajului
ingerat, durata stagnarii Iui in rumen;
-mirosul - normal este aromat, fiind influentat de compozitia si durata stagnarii furajului
in rumen;
-componenta - se apreciaza dupa sedimentare, observand trei straturi - spumos la
suprafata, suspensie rara cu particule grosiere de furaje la mijloc si un sediment bogat in furaje
bine triturate;
-consistenta - apoasa, poate deveni filanta atunci cand contine multa saliva;
-viteza de sedimentare si flotatia - se apreciaza timp de 30 minute (la intervale de 3, 10,
20, 30 minute) urmarind suspensia, tendinta la clarificare, spumozitatea si depozitul;
-vascozitatea - se apreciaza cu vascozimetrul Ostwald, la 39°C, urmarind timpul de
scurgere al continutului ruminal comparativ cu cel al apei distilate.
Examinarea biochimica presupune urmarirea activitatii microsimbiontilor ruminaii si se
refera la:
-determinarea pH-ului;
-puterea de fermentatie a glucozei/indicele gazogenic;
-puterea de reducere a nitritilor;
-determinarea digestibilitatii celulozei;
-aprecierea densitatii si viabilitatii protozoarelor (infiizorilor).
EXAMINAREA CONTINUTULUI RUMINAL 275
a. Reactia continutului ruminal (pH-ul) - se determina cu hartia indicatoare de pH, prin
titrare sau cu pH-metrul cu electrozi; normal oscileaza intre 6,0-7,2, in functie de natura furajului,
motilitatea ruminala, timpul de stagnare al furajului in rumen profilul populatiilor de
microsimbionti.
Valori crescute (pH alcalin) apar in: indigestii alcaline (7,5-8,0), indigestii putride (7,5-
8,5), indigestii biochimice simple (pH neutru sau usor alcalin). Valori scazute (pH acid) in
indigestii acide (3,5-5,0).
Y>.Proba reducerii nitritilor (reactia Hoflund) - apreciaza activitatea simbiontilor cu
rol predominant in degradarea compusilor azotati.
Materiale necesare: reactivul A (2 g acid sulfanilic in 200 ml acid acetic 30%); reactivul
B (0,6 g alfa-naftil-amina, 60 ml acid acetic glacial, 140 ml apa bidistilata); solutie 0,025-0,1%
nitrit de potasiu sau sodiu; termostat la 39°C; capsule de portelan, pipete, eprubete, palnii;
continut ruminal filtrat prin tifon.
Tehnica de lucru: in trei eprubete, numerotate 1, 2, 3, se pun cate 10 ml filtrat de
continut ruminal, dupa care se adauga: in eprubeta 1 - 0,2 ml solutie de nitrit de potasiu; in
eprubeta 2 - 0,5 ml solutie nitrit de potasiu; in eprubeta 3 - 0,7 ml solutie nitrit de potasiu. Cele
trei eprubete se introduc la termostat. Dupa cinci minute se iau din fiecare eprubeta 1-2 picaturi
care se pun in trei capsule de portelan. in fiecare capsula se adauga cate doua picaturi din reactivii
Hoflund A si B. Prezenta nitritilor se evidentiaza prin aparitia culorii rosii. Tatonarea se repeta
din cinci in cinci minute, pana la disparitia culorii rosii. in conditii normale, nitritii sunt redusi in
prima eprubeta dupa 5-10 minute, in eprubeta 2 dupa 20 minute, iar in a treia dupa 30 minute.
Accelerarea reactiei presupune indigestii spumoase sau indigestii putride, pe cand
incetinirea reactiei presupune dismicrobism ruminal prin reducerea speciilor azotolitice.
c. Proba digestiei celulozei - apreciaza activitatea simbiontilor celulozolitici.
Materiale necesare: solutie 16% glucoza, fibre de celuloza si din material sintetic
(martor); termostat la 39°C, eprubete, pipete; continut ruminal proaspat.
Tehnica de lucru: in 3-4 eprubete se suspenda cate un fir de celuloza si cate un fir din
material sintetic, peste care se adauga un amestec de continut ruminal si glucoza in raport de 9:1.
Se introduc eprubetele la termostat si se controleaza la 24, 48 si 54 ore daca firul de celuloza a
fost distrus.
in mod normal digestia celulozei are loc intre 48-54 ore. Prelungirea timpului de digestie
apare in dismicrobism ruminal prin reducerea numarului sau activitatii speciilor celulozolitice.
d. Proba fermentatiei glucozei - se determina cu ajutorul zaharometrului de fermentatie.
Materiale necesare: continut ruminal proaspat; solutie glucoza 16%, zaharometru;
termostat, pipete, cristalizor, suport de carton.
Tehnica de lucru: se umplu doua zaharometre (eprubete gradate tip Nevodov) cu un
amestec de suc ruminal si glucoza in raport de 4 la 1, astfel incat tuburile sa fie pline in totalitate.
intr-un cristalizor se pune suc ruminal intr-un strat de 1 cm grosime, in care se aseaza cu gura in
jos cele doua tuburi, cu grija sa nu patrunda aer in ele. Se fixeaza in pozitie verticala cu ajutorul
unui grilaj de carton, prin care se trec cele doua tuburi. Se introduc la termostat la 39°C, unde se
lasa 6 ore, sau la temperatura camerei
timp de 9 ore, dupa care se citeste nivelul de golire al tuburilor. Normal se obtine 1-2 ml COj/ora.
Valori crescute apar in indigestii acide si indigestii gazoase, iar valori scazute apar in
indigestii alcaline, indigestii putride, indigestii biochimice simple (toate presupun distrugerea
simbiontilor gazogeni).
Examinarea microscopica
a. Aprecierea calitativa a infuzorilor ruminali - este o metoda foarte buna pentru
aprecierea obiectiva a continutului ruminal.
Materiale necesare', continut ruminal proaspat; termostat la 39°C; lame si lamele de
sticla; microscop, pipete.
Tehnica de lucru, pe o lama de sticla incalzita la 39°C se pune o picatura de continut
ruminal proaspat, peste care se pune o lamela si se examineaza la microscop cu obiectiv 20x-40x.
Dupa mobilitatea si abundenta infuzorilor, se apreciaza calitatea continutului ruminal,
incadrandu-1 in una din urmatoarele categorii:
-infuzori numerosi, cu miscari rapide = foarte bine;
-infuzori numerosi, printre care se gasesc si infuzori cu miscari lente si morti = bine;
-infuzori, in parti egale, mobili si imobili (morti) = satisfacator;
-infuzori mobili foarte putini, majoritatea morti = continut ruminal depreciat;
-infuzori imobili in totalitate = continut ruminal compromis.
b. Aprecierea cantitativa a infuzorilor ruminali
Materiale necesare', continut ruminal; formol 1%; camere de numarat Biirker; lamele,
pipete, pipete Pasteur; microscop.
Tehnica de lucru: se amesteca 1 ml suc ruminal cu 4 ml formol 1% si se omogenizeaza.
La microscop se fixeaza camera de numarat, se pune o lamela deasupra si se prinde in campul
microscopic reteaua de numarat. Cu o pipeta Pasteur se depune pe marginea retelei una, doua
picaturi din amestecul obtinut, care prin capilaritate se imprastie pe toata suprafata retelei. Se lasa
cateva minute pentru sedimentare si apoi se trece la numararea infuzorilor aflati pe toata suprafata
retelei. Numarul de infuzori obtinut se inmulteste cu 1562,5 obtinandu-se numarul de infuzori/ml
continut ruminal. in conditii normale, intr-un ml continut ruminal se gasesc 400.000 - 700.000
infuzori.
Scaderea numarului de infuzori, a mobilitatii acestora, precum si a dimensiunilor
individuale apar in: indigestii acide (apare si un numar mare de bacterii Gram +), indigestii
alcaline, indigestii biochimice simple, indigestii prin schimbarea brusca a ratiilor alimentare,
indigestii putride (cand se constata si cresterea numarului de bacterii coliforme si Proteus).
Se fac si aprecieri morfologice asupra infuzorilor, respectiv identificarea speciilor,
precum si aprecieri dimensionale (fig. 6 si 7).
EXAMINAREA CONTINUTULUI RUMINAL 275
Fig. 6. Protozoare ruminale

1 - Diplodinium caudatum; 2 - Entodinium minimum; 3 - Entodinium corectatum;
4 - Butschlia parva; 5 - Diplodinium caudatum (Jurubescu); 6 - Diplodinium medium;
7 - Isotricha prosterna; 8 - Ophryoscolex caudatum; 9 - Entodinium caudatum
Fig. 7. Protozoare ruminale

I - Butschlia parva; 2 - Butschlia neglecta; 3 - Butschlia lanceolata; 5 - Isotricha prostoina; 6 -
Dasytricha ruminantium; 7 - Entodinium bursa; 7 bis - Entodinium rostratum: 8 - Entodinium
caudatum; 9 - Entodinium minimum; 10 - Entodinium dentatum; 11 - Entodinium furca; 12 -
Entodinium bicarinatum; 13 - Diplodinium bursa; 14 - Diplodinium Magii; 15 - Diplodinium
ecaudatum var. ecaudatum;
16 - Diplodinium ecaudatum var. caudatum; 16 bis - Diplodinium rostratum; 17 - Diplodinium
ecaudatum var. Cattaneoi; 18 - Diplodinium Eberlein; 20 - Diplodinium denticulatum; 21
Diplodinium anisacanthum; 22 - Diplodinium medium;
23 - Ophryoscolex Purkynjei; 24 - Ophryoscolex inermis
27. EXAMINAREA MATERIILOR FECALE
Digestia finala a substantelor organice are Ioc la nivelul intestinului subtire (in cea mai
mare parte) si la nivelul intestinului gros. in intestinul subtire proteinele sunt scindate pana la
nivel de aminoacizi, lipidele in acizi grasi si glicerina, o parte din glucide in monozaharide. In
acelasi timp acesti compusi finali sunt absorbiti la nivelul mucoasei intestinului subtire. in
intestinul gros are loc degradarea celulozei, resorbtia apei si formarea materiilor fecale.
Examinarea biochimica a materiilor fecale urmareste evidentierea proteinelor, sangelui,
pigmentilor biliari, amidonului si grasimilor.
in digestia normala, in functie de specie, in materiile fecale se pot gasi: rare fibre
musculare (la carnivore), cantitati mici de grasimi, amidon, celuloza (la ierbivore).
Examinarea fizica
-cantitatea — se urmareste emisia de fecale la o defecare si in 24 ore; variaza de la
specie la specie, in functie de varsta si regimul alimentar; patologic, cantitatea de fecale creste in
urma diareei, purgatiei si scade ca urmare a inanitiei, constipatiei etc.;
-forma - difera de la specie la specie, in functie de regimul alimentar; in afectiuni
digestive, fecalele isi modifica forma;
-consistenta - este influentata de regimul alimentar; fecalele devin tari in constipatii si
moi in diaree;
-culoarea - depinde de regimul alimentar, de activitatea biliara a ficatului, de timpul cat
stagneaza in tubul digestiv; sangele in fecale poate imprima acestora o culoare neagra = melena
(cand provine din hemoragii de la nivelul esofagului, stomacului, intestinului subtire) sau rosie
(cand provine de la colon, rect); insuficienta pancreatica ofera fecalelor o culoare galben-cenusie
si aspect de argila grasa, iar in obstructia coledocului, culoarea cenusiu-albicioasa;
-mirosul - este caracteristic speciei si este identic cu al gazelor flatulate;
280 EXAMINAREA MATERIILOR FECALE
-compozitia - poate fi foarte diferita; in compozitia fecalelor se pot distinge resturi

alimentare nedigerate, corpii straini, mucus etc.; mucusul in fecale poate fi amestecat in
compozitia acestora, dand aspect de fecale gleroase, sau poate fi depus la suprafata fecalelor,
dand aspect de fecale coafate.
a. Determinarea sangelui in fecale (metoda Adler) - se realizeaza atunci cand sangele
este in cantitate mica (hemoragii oculte), neputand fi decelat la examinarea fizica. Metoda se
poate aplica la toate speciile, cu conditia mentinerii unui regim alb (fara carne) la carnivore timp
de minim 3 zile.
Materiale necesare: solutie acid alcoolica de benzidina (preparata extemporaneu din Ig
benzidina in 10 ml alcool etilic 95% si 1 g benzidina in 10 ml acid acetic concentrat, in tuburi
separate, care se amesteca ulterior); apa oxigenata 3%; eprubete, pipete.
Tehnica de lucru: pe o lama de sticla se face un frotiu (amprenta) din proba de fecale,
peste care se pun 2-3 picaturi solutie acid-alcool de benzidina si 2-3 picaturi de apa oxigenata;
prezenta sangelui in fecale este evidentiata prin aparitia unei culori verde-albastrui, a carei
intensitate este direct proportionala cu cantitatea de sange din fecale.
b. Evidentierea pigmentilor biliari in fecale (metoda cu biclorura de mercur)
Materiale necesare: apa distilata; solutie apoasa saturata de biclorura de mercur;
cilindru gradat de 50 ml, eprubete, pipete, mojare;
Tehnica de lucru: se mojareaza 3 g fecale in 100 ml apa distilata; intr-un cilindru gradat
se iau 15 ml filtrat, se adauga 2 ml solutie biclorura de mercur; rezultatul se citeste dupa 30 minute
- in prezenta biclorurii de mercur, stercobilina este colorata in caramiziu si biliverdina/bilirubina
in verde.
c. Evidentierea proteinelor in fecale
in conditii normale prin materiile fecale nu se elimina lanturi polipeptidice, ci numai
aminoacizi, in diverse proportii (cea mai mare cantitate se intalneste la pasari).
Tehnicile de examinare pun in evidenta prezenta diverselor polipeptide (mucus,
albumine, exsudat, puroi, peptone), dar nu aminoacizii din materiile fecale.
Prezenta polipeptidelor presupune disfunctii secretorii, in special gastrice si pancreato-
biliare.
Materiale necesare: solutie concentrata de amoniac; solutie 1/3 acid acetic; solutie 40%
acid tricloracetic; solutie saturata de biclorura de mercur; reactiv fosfo-tungstic Folin-Denis,
diluat extemporaneu, in parti egale cu solutia 20% sulfat de litiu; reactiv Folin-Ciocalteu; apa
distilata, mojare, eprubete, pipete;
Tehnica de lucru: se mojareaza 3 g din proba de fecale in 100 ml apa distilata; din
emulsia rezultata se pun cate 15 ml in patru eprubete (numerotate I, II, III, IV), peste care se
adauga:
-in eprubeta I: o picatura solutie concentrata de amoniac si 2 ml solutie 1/3 acid acetic;
aparitia unui precipitat indica prezenta mucusului;
-in eprubeta 11: 2 ml acid tricloracetic 40%; aparitia precipitatului indica prezenta
mucinei si a albuminelor;
EXAMINAREA MATERIILOR FECALE 281
-in eprubeta III: 2 ml solutie saturata de biclorura de mercur; aparitia precipitatului

indica prezenta exsudatului si puroiului;
-in eprubeta IV: 2 ml reactiv Folin-Denis sau reactiv Folin-Ciocalteu; se produce
precipitarea tuturor fractiilor proteice din fecale.
a. Evidentierea amidonului: pe o lama de sticla se face o amprenta de fecale, peste care
se pun cateva picaturi solutie Liigol; se examineaza la microscop - amidonul se coloreaza in brun
si apare sub aspectul unor boabe de cafea. Prezenta amidonului in materiile fecale indica o
insuficienta pancreatica.
b. Evidentierea grasimilor (din materiile fecale steatoreice): pe o lama de sticla se face
o amprenta de fecale peste care se adauga 1-2 picaturi Sudan III sau acid osmic; se examineaza
la microscop - grasimile se coloreaza in portocaliu cu Sudan III si in negru cu acid osmic si apar
in campul microscopic sub forma unor vezicule refringente. Prezenta masiva a grasimilor indica
o insuficienta pancreato-biliara.
28. EXAMINAREA SANGELUI
Sangele este singurul tesut lichid din organism, substanta lui fundamentala fiind
reprezentata de plasma sanguina, iar celulele de catre elementele figurate (hematii, leucocite,
trombocite).
Plasma este alcatuita din 90% apa si 10% substanta uscata (substante organice azotate,
neazotate si componenti minerali).
Componentele organice sunt reprezentate de:
-proteinele plasmatice: albuminele, a-, 0-, y-globulinele, fibrinogenul; -glucidele
plasmatice: glucoza circulanta si produsii de catabolism glucidic; -lipidele
plasmatice: gliceride, fosfolipide, colesterol (liber, esterificat), acizi grasi liberi;
-alte componente organice: corpii cetonici, pigmentii biliari, enzime, hormoni,
vitamine etc.
Componentele minerale sunt reprezentate de:
-cationi: Na+, K+, Ca2+, Mg2+ etc.
-anioni: Cf, HCO3', HPO4' etc.
-microelemente (Fe, Cu, Zn, Ni, Co, FI, Br, I, Se, Mn, Mo etc.).
Recoltarea sangelui:
-recoltarea sangelui trebuie efectuata in spatii curate, linistite;
-sangele se recolteaza in recipiente curate, uneori chiar sterile (in cazul efectuarii
examenului bacteriologic);
-primele picaturi de sange se indeparteaza;
-se va recolta cantitatea necesara de sange, corespunzatoare protocolului urmarit (cu
sau fara substante anticoagulante);
-sangele se pastreaza la rece, in vase bine inchise si etichetate;
-animalele vor fi contentionate, iar locul de punctie se va pregati prin tunderea, apoi
raderea parului (daca este cazul), spalarea si dezinfectarea pielii cu alcool sanitar.
EXAMINAREA SANGELUI 283
a) Recoltarea sangelui in cantitati foarte mici

Locul de electie (buzele, marginile pavilioanelor urechilor, artera angulara ochiului) se
pregateste in prealabil, apoi cu ace obisnuite se punctioneaza. Primele picaturi dupa punctie se
tamponeaza cu vata sau hartie de filtru, folosindu-se pentru examinare urmatoarele picaturi.
b) Recoltarea sangelui in cantitati mari
Se realizeaza folosind ca locuri de electie venele superficiale cu calibru mare (la
cabaline si bovine - venele jugulare; la animalele de talie mijlocie si mica - venele jugulare sau
venele safene externe; la suine - vena auriculara externa, venele jugulare, sectionarea varfului
cozii; la iepure - venele auriculare externe; la pasari - sectionarea crestelor si barbitelor, vena
brahiala). Recoltarea sangelui se poate face cu sau fara realizarea stazei venoase. Functionarea
vasului se face pe zona pe care vasul devine turgescent.
Examinarea sangelui se poate face fizic, biochimic, microscopic, serologic, genetic,

bacteriologic, virusologie etc.
Examinarea fizica
a) Verificarea capacitatii de coagulare a sangelui
Principiul metodei consta in aprecierea timpului scurs de la provocarea unei hemoragii,
pana la oprirea ei spontana.
-timpul de sangerare (t.s.)
Materiale necesare', foarfece, lanteta, hartie de filtru, dezinfectante.
Tehnica de lucru', se tunde, se curata si dezinfecteaza, fara a se freca prea tare, conchia
auriculara sau buza inferioara, apoi se face punctia, adanca de 3 mm; sangele ce apare se
tamponeaza din 30 in 30 secunde pana cand pe sugativa nu se mai obtin pete de sange; impartind
la 2 numarul petelor de sange de pe hartie de filtru se obtine timpul de sangerare (exprimat in
minute); normal este: la cal - 5 minute, la caine - 3 minute, la pisica - 3,30 minute, la gaina - 5
minute.
-viteza si timpul de picurare (t.p.)
Materiale necesare', aceleasi ca la metoda anterioara, ia care se adauga garou de
cauciuc, placa de sticla.
Tehnica de lucru', se pregateste locul de electie (limita dintre treimea superioara si cea
mijlocie a jugularei), se aplica mai jos garoul pentru staza si se punctioneaza vena; se desface
garoul, iar picaturile de sange se vor recolta pe hartie de filtru sau pe placa de sticla; se vor numara
timp de 1 minut picaturile care se scurg (viteza de picurare) si se va continua proba pana Ia
coagularea sangelui pe ac, apreciind timpul scurs de la prima picatura si pana la ultima (timpul
de picurare); normal, la cal, viteza de picurare este de 20-54 picaturi pe minut, iar timpul de
picurare de 3-6,30 minute.
-probaprin intepatura (p.i.)
Materiale necesare: ustensile pentru tuns si dezinfectat, vata, ac de punctie sau ac
simplu. •
Tehnica de lucru: dupa pregatirea, locului de electie se face o intepatura care se va
examina a doua zi; daca in zona intepata apar puncte hemoragice, proba este
284 EXAMINAREA SANGELUI
pozitiva pentru fragilitate vasculara; daca nu se distinge locul intepaturii, proba este negativa.
b) Culoarea serului si plasmei
-culoarea serului (partea lichida rezultata dupa coagularea sangelui).
■Principiul consta in aprecierea culorii serului dupa coagularea sangelui.
Materiale necesare', eprubete curate si degresate, stative, material pentru recoltat sange.
Tehnica de lucru: se recolteaza sange intr-o eprubeta si se lasa sa coaguleze; dupa
exprimarea totala a serului (24 ore), se decanteaza intr-o eprubeta si se examineaza intr-un fascicul
de lumina; normal, serul prezinta urmatoarele nuante coloristice: la cabaline si bovine - galben
pai cu nuanta verzuie; la suine si leporide - incolor; la feline - galben-deschis pana Ia incolor; la
canide - galben-roz; la pasare - galben-pai spre incolor.
-culoarea plasmei (partea lichida rezultata in urma centrifugarii sangelui) - sangele se
recolteaza pe anticoagulant. Este asemanatoare cu a serului, dar usor mai accentuata datorita
continutului sau mai bogat in substante organice si minerale.
c) Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH-ul)
-Metoda Westergreen
Principiul - observarea in timp a sedimentarii globulelor rosii intr-un tub pe care putem
citi in orice moment nivelul coloanei de hematii.
Materiale necesare: stativ si pipete Westergreen; seringa, ace, eprubete, foarfece,
cronometru; vata, alcool sanitar.
Tehnica de lucru: se recolteaza sange pe anticoagulant si se pune intr-un vas cu gura
larga; se aspira sange in pipetele Westergreen pana la diviziunea „0“, executand 2-3 pipete pentru
o proba; se vor aseza pipetele in stativ in pozitie verticala, cu capatul inferior pe un dop de cauciuc
si prinse la partea superioara cu o clema; in cazul in care proba de analizat provine de la bovine,
pipetele se vor aseza inclinate la un unghi de 45°; dupa instalare in stativ, se urmareste in timp,
citind pe diviziunile inscrise pe pipeta nivelul la care a ajuns inaltimea coloanei de hematii; citirea
se face: la cal, porc si rumegatoare mici dupa 15 minute, 30 minute, o ora si 24 ore; la bovine
dupa o ora, 2 ore si 24 ore; la caine dupa 30 minute, o ora si 24 ore; la animalele mici dupa o ora
si 24 ore.
-Metoda Nevodov
Materiale necesare: se va inlocui stativul Westergreen cu tuburile Nevodov, in rest
aceleasi materiale.
Tehnica de lucru: se umple tubul Nevodov pana la semnul „0“ cu sange recoltat pe
anticoagulant, fara a se produce spuma; se astupa tubul cu un tampon de vata si se pune intr-un
stativ in pozitie verticala; citirea se face ca la metoda Westergreen; metoda se foloseste pentru
bovine.
d) Volumul procentual al hematiilor - hematocritul (Ht-ul)
Principiul - separarea prin centrifugare a masei globulare de partea plasmatica si
raportarea ei procentual la volumul total al sangelui.
-Metoda Hedin si micrometode
Materiale necesare: tuburi capilare cu diametrul de 2 mm, pipete Pasteur, hartie de filtru,
balanta de laborator, centrifuga, material pentru recoltarea sangelui.
Tehnica de lucru'. se recolteaza sange pe anticoagulant; se aspira sange intr-o pipeta

Pasteur, se introduce pipeta in tub astfel incat varful pipetei sa ajunga la fundul tubului, se da
drumul la sange; pe masura ce tubul se umple cu sange, pipeta se retrage usor, astfel incat coloana
de sange sa nu fie intrerupta de bule de aer; surplusul de sange se absoarbe cu hartia de filtru;
tuburile se introduc separat in cupele centrifugii si se echilibreaza prin cantarire; se centrifugheaza
5-10 minute la o viteza de 5000 turatii/minut; dupa centrifugare se citeste, direct pe tubul gradat
sau cu rigla, valoarea de la nivelul zonei de separare dintre partea masei globulare si partea lichida.
e) Analizor hematologic MS4 (Melet Schloesing)(prin fotocelula sau prin impuls
electromagnetic)
Permite efectuarea de examene hematologice pe sange recoltat pe EDTA-K3, urmarind:
-numar leucocite, eritrocite, trombocite;
-parametri procentuali pentru: granulocite, limfocite, monocite, eozinofile - pe
histograma;
-VEM, HEM, CHEM.
Tehnica de lucru'.
-se recolteaza sange (2,5 ml) in eprubete cu cantitate standardizata de anticoagulant;
-proba de sange se omogenizeaza manual imediat dupa recoltare;
-se introduce eprubeta cu proba de sange in suportul aparatului;
-se initiaza analiza hematologica;
-rezultatul obtinut se afiseaza fie pe ecranul cu cristale lichide, fie tiparit pe hartie sau
poate fi introdus in baza de date a calculatorului.
Examinarea biochimica a plasmei/serului se poate face atat prin metode clasice
(manuale, de rutina, uzuale), cat si prin metode complexe (automatizate, electronice etc.).
A. Determinari biochimice prin metode clasice (manuale)
Principalele determinari biochimice prin metode clasice se refera la:

1 Acidul uric - este produsul final al degradarii purinelor (adenina, hipoxantina,
guanina).
Valori crescute (hiperuricemia) - apar in nefrite, uricogeneza crescuta. Determinarea
de laborator a acidului uric se face prin metode colorimetrice. 2Amilaza - are rol in degradarea
hidrolitica a amidonului, rezultand oligozaharide.
Cresterea amilazemiei este prezenta in pancreatitele acute.
In laborator se folosesc metode colorimetrice pentru determinarea acesteia -
Wohlgemuth, Richterich, Phadebas.
l.Bilirubina- este produsul de dezintegrare al hemoglobinei.
Dozarea se poate face prin tehnica. Hijmans Van den Bergh, care permite aprecierea
bilirubinei directe si indirecte.'
-cresterea bilirubinei conjugate presupune obstacol mecanic sau functional la nivelul

cailor biliare, ciroze;
-bilirubina libera creste in hemolize.
^.Calciul - este absorbit de la nivelul intestinului subtire sub actiunea vitaminei D, iar
reglarea la nivelul sangelui se face sub actiunea hormonilor paratiroidian si calcitonina.
Calcemia reprezinta una din constantele umorale fundamentale pentru desfasurarea
normala a anumitor activitati vitale; variatiile ei, chiar minime, indica alterari profunde ale
corelatiilor dintre aportul, depozitarea si eliminarea calciului. Acestea duc la hiper- sau
hipocalcemii si se repercuteaza asupra fosfatemiei.
-cresterea calcemiei apare in hipervitaminoza D, hiperparatiroidism si mobilizarea
calciului din os, mielom multiplu, procese osteolitice de origine tumorala sau infectioasa;
-scaderea calcemiei apare in hipoparatiroidism, rahitismul, hipovitaminoza D.
Determinarea calciului se poate face prin metoda Wood, metoda cu EDTA,
flamfotometric.
5.Clorul - impreuna cu Na participa la osmoreglare, in bilantul apei si la echilibrul acido-
bazic, necesar pentru secretia gastrica si renala.
Hipocloremiile insotesc tulburarile ale echilibrului acido-bazic si electrolitic si sunt
determinate de diaree, varsaturi, insuficiente renale cronice si acute.
Hipercloremiile insotesc acidozele metabolice si sunt consecinta aportului crescut de
cloruri pe fondul unei deficiente renale etc.
Clorul se poate determina prin metodele Volhard, cu cloranilat de mercur,
argentometrica, titrimetrica Schales (standard).
^.Sarurile biliare (cholalemia) - prezinta importanta deosebita pentru icterele prin
obstructie, cand cantitatea este foarte mare comparativ cu icterele hemolitice unde valorile sunt
normale.
7 .Colesterolul
Sinteza colesterolului se desfasoara in celulele histiocitare si reticulare din tot
organismul, dar in special la nivelul ficatului.
Hipercolesterolemia este prezenta in nefroze lipoidice, ictere mecanice, obezitate, diabet,
ateroame.
Hipocolesterolemia apare in ciroze, pneumonii grave, hipertiroidism.
Se determina prin metodele Rappaport, Zlatkais-Zak-Boyle.
8. Coline steraza serica ofera date referitoare la functia de sinteza proteica a ficatului.
Valori crescute se inregistreaza in nefroza lipoida, neoplasm de cap de pancreas,
obezitate, diabet.
Valori scazute se inregistreaza in distrofii musculare, ciroze, intoxicatii cu insecticide.
9. Fierul
Determinarea fierului (sideremia) face parte din examenele ce completeaza analizele
hematologice, in special pentru diagnosticul anemiilor.
Cresterea sideremiei se inregistreaza in ictere hemolitice, hemosideroza.
Scaderea cantitatii de fier din sange apare in anemii hipocrome (posthemoragic, anemii
feriprive, avitaminoze), tulburari de absorbtie, tumori maligne.
Se folosesc metodele Heilmeyer, colorimetrica.
\Q.Fosfataza alcalina este implicata in hidroliza fosfatilor organici, valori crescute
constatandu-se in perioada de crestere a oaselor, dar si in hiperparatiroidism, icter mecanic,
rahitism, osteomalacie, tumori osoase, scorbut juvenil.
Tehnica de lucru face apel la metoda colorimetrica standardizata international (metoda
Bassey-Lowry), bazata pe hidroliza paranitrofenil-fosfatului.
11 .Fosfataza acida se formeaza la nivelul prostatei, sub influenta hormonilor
androgeni. Valorile crescute sunt inregistrate la caine in cancerul de prostata cu metastaza osoasa.
Se foloseste metoda colorimetrica.
Y2.Fos forul
in mod obisnuit determinarea fosforului completeaza diagnosticul clinic in cazul
tulburarilor endocrine, hepatice, pancreatice si renale.
Valori crescute apar in insuficienta renala, hipervitaminoza D, hipopara- tiroidie,
tubulopatii renale.
Valori scazute apar in hiperparatiroidie, intarzieri de crestere.
Fosforul se determina prin metodele Briggs, Raabe.
Vi.Glucoza
Dozarea glucozei din sange (glicemia) are un rol determinant in studiul metabolismului
glucidic. Variatiile glicemiei se manifesta prin hiper- si hipoglicemie.
Hiperglicemia este prezenta in diabet (pancreatic, tiroidian, suprarenal), infectii,
intoxicatii cu oxid de carbon.
Hipoglicemia apare in boala Addison, insuficienta tiroidiana, insuficienta hepatica
grava.
Determinarea glucozei din sange se poate face prin tehnici colorimetrice.
14. Hemoglobina
Determinarea acesteia permite stabilirea diagnosticului de anemie sau policitemie (prin
metoda Sahii, metoda fotocolorimetrica - Spekol etc.).
-Metoda Gowers-Sahli
Materiale necesare: aparat Gowers-Sahli; solutie acid clorhidric N/10, apa distilata;
materiale pentru recoltarea sangelui.
Tehnica de lucru: in eprubeta aparatului se pune acid clorhidric pana la semnul „10“ de
la partea inferioara eprubetei; cu pipeta aparatului se aspira sange, proaspat recoltat, pana la
diviziunea 0,02; se sterge bine pipeta de sangele de la exteriorul sau si se introduce in eprubeta
aparatului eliminand sangele fara a produce spuma; se omogenizeaza bine continutul eprubetei
(rezultand clorhidratul de hematina sau clorhemina, colorata in brun) si se pune in stativul
aparatului; se adauga apa distilata, picatura cu picatura si omogenizand continuu, pana cand
culoarea continutului eprubetei se apropie de culoarea etaloanelor; la final se citeste pe scala
valoarea la care a ajuns inaltimea coloanei de lichid, exprimand in g/100 ml sange sau grade Sahii.
\5.Magneziul
Intervine in procesele biochimice sub forma unor factori complementari in reactiile
enzimatice. Magneziul influenteaza peste 60 sisteme enzimatice.
Magneziemia prezinta un interes practic crescut, fiind urmarita in paralel cu calcemia in

starile de hiperexcitabilitate neuromusculara si in insuficienta renala severa.
-valori crescute apar in hipertiroidii, ciroze, insuficiente renale;
-valori scazute apar in tetanii, rahitism, nefroza lipoidica.
Ca tehnici de examinare se pot aminti metodele Velluz, flamfotometrica, colorimetrica.
\6.Potasiul
Participa in metabolismul proteic si are actiune antagonica fata de ionul de sodiu in
echilibrul osmotic si fata de calciu in excitabilitatea neuromusculara. Hipo- si hiperkaliemia sunt
implicate in aritmiile cardiace.
Creste in starile de soc, arsuri, hemoragii, nefrite, insuficiente suprarenale.
Scade in diaree, vomismente, hipercorticism.
Determinarea se face prin metoda volumetrica.
17.Proteinele plasmatice - sunt substante complexe alcatuite din aminoacizi si grupate
in: albumine, globuline si fibrinogen.
-valori crescute apar in hemoconcentratii, insuficiente de aport lichid, pierdere de lichid
(diaree, voma, boli infectioase), arsuri, hiperproductii;
-valori scazute se intalnesc in carente alimentare, insuficiente de absorbtie, rehidratari,
afectiuni renale, afectiuni hepatice, intoxicatii cronice, hemoragii.
alDeterminarea refractometrica a proteinemiei
Materiale necesare', refractometrul utilizat pentru determinarea concentratiei
zaharurilor, reetalonat pentru proteine.
Tehnica de lucru: pe suprafata prismei fixe a aparatului se pune ser sau plasma, astfel
incat sa se acopere intreaga suprafata cu un strat uniform; se inchide aparatul cu prisma mobila,
se orienteaza spre lumina si se priveste prin ocular, regland imaginea din viza; in campul vizual
al aparatului se vor observa doua zone de luminozitate diferita; se citeste valoare inregistrata la
limita de demarcatie dintre cele doua zone.
b) Determinarea fractiunilor proteice si aminoacizilor
Tehnica de lucru: se realizeaza prin procedee electroforetice si cromatografice; sunt
vizate fractiunile albuminice si globulinice care se evidentiaza prin procesul de migrare, diferit,
specific, intr-un camp electromagnetic; prezenta si cantitatea lor este apreciata dupa marimea si
intensitatea spotului migrat.
1 K.Sodiul
Natriemia participa la osmoreglare, bilantul hidric si echilibrul acido-bazic.
Valori crescute sunt inregistrate in deshidratare, aport salin, hiperfunctie
corticosuprarenala. Valori scazute se inregistreaza in pierderi saline, vomismente, diaree,
insuficienta corticosuprarenala.
Se folosesc metodele fotometrica si volumetrica.
19. Transaminazele
Aceste enzime catalizeaza transferul grupului amino (NH2) de la un acid aminat la un
cetoacid, in asa fel incat sa se constitue un alt aminoacid. Principalele transaminaze ce se
determina sunt GOT, GPT, valori crescute fiind prezente in necroze tisulare (infarcte renale,
pulmonare, necroze musculare), colelitiaza, hepatite virale.
Determinarea se face prin metode enzimatice si colorimetrice.
B. Determinari biochimice prin metode automatizate/teste rapide de investigare
1 Analizor biochimic tip fotometru - Reflotron (biochimie uscata)

Permite efectuarea de determinari din ser/plasma, urina, lichide de punctie (pericardice,
intratoracale, intraabdominale), urmarindu-se evaluarea principalelor componente biochimice:
glucoza, GPT (ASAT), GOT (ALAT), y-GT (glutamiltransferaza), FA (fosfataza alcalina),
amilaza totala, amilaza pancreatica, creatinina, uree, colesterol liber, trigliceride, K, Hb,
bilirubina totala, lipoproteine cu densitate mare (+ colesterol esterificat).
Tehnica de lucru:
-32 pl din proba de cercetat se depun pe buretele strip-ului (impregnat cu reactivul
specific) cu ajutorul unei pipete speciale;
-strip-ul se introduce in modulul aparatului;
-pe baza codului magnetic propriu fiecarei determinari apartul isi stabilesre parametrii
de lucru (timp, temperatura, lungime de unda pentru celula fotoelectrica);
-rezultatul obtinut se afiseaza fie pe ecranul cu cristale lichide, fie tiparit pe hartie sau
2 Analizor semiautomat spectrofotometric tip Eppendorf (biochimie umeda)
Permite efectuarea de determinari din ser/plasma, urina, lichide de punctie, LCR
urmarindu-se:
-glucoza, GPT (ASAT), GOT (ALAT), y-GT (glutamil-transferaza), FA (fosfataza
alcalina), amilaza totala, creatinina, uree, colesterol liber, trigliceride, K., Hb, bilirubina totala,
lipoproteine cu densitate mare (+ colesterol esterificat);
-Ca, Mg, P, Fe, CI, Zn;
-proteine totale, lipide, fibrinogen, globuline, trombina, vitamine, hormoni, enzime.
Tehnica de lucru:
-proba biologica de examinat se depune in cantitate specifica fiecarei determinari (5 -
100 pil) cu pipeta semiautomata in cuva de citire, peste care se adauga reactivul specific, in
cantitati variabile (5pil - 1 ml);
-proba este incubata (25 -37 °C), iar reactia finala este interpretata in iunctie de metoda
utilizata (turbidimetrica, fotocolorimetrica), ca punct final sau in cinetica (pentru enzime,
creatinina), comparativ cu proba martor si etalon;
- rezultatul obtinut se afiseaza fie pe ecranul cu cristale lichide, fie tiparit pe hartie sau
a) Determinarea cantitativa a elementelor figurate
Principiul - numararea globulelor rosii si albe intr-un volum cunoscut de lichid, folosind
camere de numarat.
Materiale necesare: lichid de dilutie (Hayem, Marcano - pentru globulele rosii, Turck -
pentru cele albe); pipeta Potain (cele pentru globulele rosii au insemnata diviziunea 101 la partea
superioara, iar cele pentru globule albe - 11); camere de
numarat - hemocitometre (Thoma, Tiirck, Burker etc.), lamele; microscop, materiale pentru
recoltat sange.
Tehnica de lucru', se pune pe placa microscopului camera de numarat acoperita cu o
lamela; se prinde in campul vizual reteaua camerei; se aspira sange in pipeta Potain, pana la
diviziunea 0,5 (pentru dilutia 1:200 in cazul eritrocitelor sau 1:20 in cazul leucocitelor) sau pana
la diviziune 1 (pentru dilutia 1:100 in cazul eritrocitelor sau 1:10 in cazul leucocitelor); apoi se
aspira peste sange lichid de dilutie specific, pana la diviziunea 101 pentru elementele rosii si 11
pentru cele albe; se omogenizeaza, prinzand intre degete capetele pipetei; se indeparteaza primele
picaturi de pe tubul capilar al pipetei (neomogenizat) si apoi se depun pe marginea lamelei 2-3
picaturi de amestec din pipeta; prin capilaritate se acopera intreaga suprafata a camerei; se lasa in
repaus cateva minute, apoi se face numaratoarea:
-pentru globulele rosii se va numara continutul a 80 patratele mici (5 patrate mijlocii ale
retelei pentru elemente rosii), iar rezultatul se stabileste dupa urmatoarea formula: x = N x 5000
(pentru dilutia 1:100) sau x = N x 10000 (pentru dilutia 1:200), unde N reprezinta numarul total
de elemente rosii, obtinut prin numararea celor 80 patratele mici;
-pentru globulele albe se va numara toata suprafata retelei (4 patrate mari pentru elemente
albe), iar rezultatul se stabileste dupa formula: x = M x 100 (pentru dilutia 1:10) sau x = M x 200
(pentru dilutia 1:20), unde M este media aritmetica a celor patru patrate mari.
b) Determinarea calitativa a elementelor figurate
-formula leucocitara: se stabileste prin examinarea la microscop, cu obiectiv de imersie,
a frotiului de sange colorat prin metode uzuale (May-Griinwald-Giemsa). Citirea se face pe
marginea frotiului, mergand in zig-zag. Se urmareste identificarea si notarea tuturor elementelor
albe descoperite in cursul citirii (pana la 100 sau 200 elemente). Elementele albe descoperite se
vor nota separat in functie de grupa din care fac parte - cu nucleu segmentat (neutrofile, eozinofile,
bazofile) si cu nucleu nesegmentat (limfocite, monocite), realizand raportul procentual al fiecarei
serii.
-modificari morfologice (marime, forma, culoare, stuctura) atat la eritrocite cat si la
leucocite.
29. EXAMINAREA URINEI
Recoltarea urinei se poate face in momentul eliminarii, prin masaj transabdominal,
prin masaj transrectal, prin cateterism sau prin mentinerea animalelor in custi prevazute cu tavite
de inox.
Urina este compusa din:
-95% apa;
-5% substanta uscata: -substante anorganice (in special saruri) - cloruri, carbonat de
calciu, sulfati si fosfati mono- si bibazici de sodiu si potasiu, oxalati, urati, saruri mixte;
-substante organice - uree, acid uric, alantoina, creatinina,
creatina, amoniac, acid hipuric, aminoacizi liberi, produsi neazotati (indican, indoxil, scatoxil),
pigmenti (urobilina), vitamine hidrosolubile (B, C), hormoni (androgeni, estrogeni), enzime
(amilaza, pepsina, lipaza, tripsina), mucus, celule epiteliale, leucocite.
Examinarea urinei se poate face fizic (cantitate, culoare, transparenta, miros,
vascozitate, densitate, punct crioscopic), biochimic (pH, proteine, glucide, lipide, sange,
pigmenti si saruri biliare etc.), microscopic (sediment urinar), microbiologic.
Examinarea fizica
Culoarea - este galbena cu diferite nuante in functie de specie:
-la cal - galbena, galbena-bruna, iar in momentul emisiunii este albicioasa, spumoasa
devenind clara dupa cateva minute;
-la rumegatoare - galbena;
-la porc - este galbena-brun deschis;
-la caine - galben-maroniu (in cazul consumului de came) sau galben deschis (in cazul
unui regim alimentar obisnuit).
In conditii patologice se poate constata:
-urina de culoare verde - in starile icterice;
-urina de culoare rosie - in cazul prezentei sangelui:
292 EXAMINAREA URINEI
-daca este vorba de prezenta hematiilor nehemolizate, urina lasata in repaus se

limpezeste devenind galbena cu un depozit rosu (hematurie);
-daca urina nu se limpezeste inseamna ca in urina este prezenta hemoglobina
(hemoglobinurie) sau pigmentul muscular (mioglobinurie); diferentierea intre pigmenturii se face
prin spectrofotometrie.
Transparenta - in conditii normale urina este limpede; Ia cabaline este tulbure in
momentul emisiei datorita bogatiei in carbonati, apoi devenind limpede.
Mirosul - este caracteristic fiecarei specii; la caine are miros „de usturoi 11 sau „de supa
de oase“; la rumegatoare este aromatic datorita prezentei acizilor volatili; la porc este respingator.
in conditii patologice se poate intalni:
-miros amoniacal - in catarul vezicii urinare;
-miros de acetona - in cetonemie, ascaridoza;
-miros fetid - in necroze;
-miros particular - in urma tratamentelor.
Vascozitatea - se determina la temperatura de 15°C cu ajutorul vascozimetrului Ostwald.
Densitatea - se determina cu ajutorul ureometrelor, la temperatura de 15°C; daca
determinarea se face la temperatura mai mare de 15°C, pentru fiecare 3°C se adauga la a 4-a cifra
a valorii obtinute cate o unitate, iar in cazul temperaturilor mai mici de 15°C se scade cate o
unitate.
Punctul crioscopic - se determina cu ajutorul crioscopului Beckman, realizandu-se
comparativ cu punctul crioscopic al sangelui.
Examinarea biochimica prin teste clasice pentru urmatoarele componente:
1 .pH-ul se determina cu hartie indicator de pH, prin titrare sau cu pH-metru cu
electrozi, avand valori cuprinse intre 4,7 - 8,2 in functie de specie.
-pH-ul acid apare in: procese maligne, diaree, acidoza;
-pH-ul alcalin apare in: infectii urinare, alcaloza.
2 Amilaza
In conditii normale in urina se gasesc enzine cu greutate moleculara mica (amilaza si
lizozimul). Amilazuria se determina pe urina proaspat recoltata. Valoarea urinara creste direct
proportional cu valoarea sanguina (amilazemia), fiind prezenta in pancreatite acute.
in conditii patologice apar enzime cu greutate moleculara mare, cum ar fi oxido-
reductaze, transferaze, hidrolaze, liaze.
3. Aminoacizi
Aproape toti aminoacizii din structura proteinelor se pot gasi in urina, cu valori normale
cuprinse intre l-3g/24 ore.
Hiperaminoaciduriile renale pot fi: fiziologice (la tineret dupa fatare) si patologice (in
afectiuni ce presupun tulburarea resorbtiei tubulare si in cresteri sanguine ale concentratiei
aminoacizilor).
EXAMINAREA URINEI 293
Calciu
Calciuria se determina pe urina proaspat recoltata, realizand o usoara acidifiere pentru
urina alcalina prin adaugare de acid acetic.
Calciuria prezinta variatii care depind de regimul alimentar, activitatea paratiroidei, a
tesutului osos, a gradului de absorbtie intestinala.
-valorile crescute apar in osteoliza (metastaze), osteoporoza, hiperparatiroidism,
acidoze tubulare, hipercalciemie, boala Paget;
-valori scazute se inregistreaza in insuficienta renala, hipoparatiroidism, osteomalacie.
S.Hormonii - au fost izolati din urina in numar mare, dintre care pot fi enumerati:
adrenalina, noradrenalina, gonadotropina, serotonina, steroizii.
Dintre acestia cei mai importanti sunt 17-cetosteroizii. Pentru determinare se recolteaza
urina pe acid clorhidric, urmarindu-se cantitatea de cetosteroizi. Valorile pot fi:
-crescute in tulburari (hiperfunctii) testiculare, ovariene, corticosuprarenale, sindrom
adenogenital, sindrom Cushing;
-scazute in insuficienta corticosuprarenala, insuficienta testiculara, insuficienta
anterohipofizara, boala Addison, viroze avansate, tuberculoza.
CClorul - prezinta interes pentru stabilirea bilantului electrolitic urinar.
Apare in urina sub forma de cloruri, in deosebi de NaCl si se determina prin metoda
Mohr. Creste in acidoze plasmatice de origine renala (nefropatii tubulare sau interstitiale), in
regimuri hiperclorurate, in insuficienta suprarenala.
Scade in retentii tisulare, nefrite, transpiratii excesive, vomismente, diaree profuza,
maladii cardiace, boala Addison.
1. Corpii cetonici (acetona, acidul acetilacetic, acidul beta-oxibutiric)
Se evidentiaza prin urmatoarele metode: Legali, Gerhardt, Rothera.
Sunt prezenti in diabet, alimentatie hipoglucidica, vomismente prelungite, boli
infectioase.
Determinarea corpilor cetonici - metoda Rothera (cetotestul)
Materiale necesare: reactiv Rothera pulbere (nitroprusiat de sodiu 1 g, sulfat de amoniu
20 g, carbonat de sodiu anhidru 20g), sticla de ceas.
Tehnica de lucru: pe o sticla de ceas se pune reactiv Rothera (cateva miligrame) peste
care se picura urina proaspata; prezenta corpilor cetonici in urina este evidentiata prin aparitia
unei culori violet.
S.Creatinina
Se formeaza in tesutul muscular din transformarea creatinei (ca rezerva de energie
musculara prin fosforilare in fosfocreatina). in procesele metabolice fosfocreatina este scindata
in creatinina, fiind prezenta in sange in concentratii fiziologice si eliminata prin urina.
Determinarea creatininei se realizeaza prin metoda colorimetrica Folin.
Creste in tulburari de filtrare glomerulara, afectiuni hepatice, boli cu distrugere intensa
a proteinelor, raiopatii.
Scade in insuficienta renala cronica, casexie, scleroza renala.
^.Fosforul - se gaseste in urina sub forma de fosfat mineral (95%) sau combinatii
organice (1-5%). Dozarea fosforului anorganic se face prin metoda Leconte.
Hiperfosfaturia este prezenta in acidoza, osteomalacie, hiperparatiroidism, leucoza,
crize epileptice.
Hipofosfaturia apare in nefrite.
1O.Glicozuria
Evidentierea glucozei din urina se face in special calitativ (in cadrul examenului sumar
de urina - metoda Fehling, Benedict) si foarte rar cantitativ.
Poate aparea fiziologic in caz de alimentatie excesiva cu zaharuri sau in urma
administrarii unor medicamente. Patologic este prezenta in diabet zaharat.
Determinarea glicozuriei - metoda Fehling
Materiale necesare: solutie Fehling I (sulfat de cupru 40 g, apa distilata ad 1000 ml),
solutie Fehling II (tartrat de sodiu si de potasiu pur 200 g, hidroxid de sodiu pur 150 g, apa distilata
ad 1000 ml), eprubete, clesti de lemn, bec de gaz.
Tehnica de lucru: intr-o eprubeta se pune urina (2 ml), iar in alta o cantitate egala de
reactiv Fehling (un amestec in parti egale de reactiv Fehling I si Reactiv Fehling II); eprubetele
se incalzesc la flacara pana la fierbere; se amesteca continutul celor doua eprubete si se continua
incalzirea; prezenta glucozei in urina se evidentiaza prin aparitia unui precipitat galben caramiziu.
11 .Pigmenfii biliari
Urina normala proaspat recoltata contine numai urobilinogen care prin oxidare la lumina
se transforma in urobilina. Ca atare, in urina poaspata se pune in evidenta urobilinogenul (metoda
Ehrlich), in timp ce in urina care a stat cateva ore la lumina se pune in evidenta urobilina.
Determinarea pigmentilor biliari (choluria)
-Metoda Ehrlich:
Urobilinogenul cu reactivul Ehrlich in mediul acid da o coloratie rosie.
Tehnica de lucru: intr-o eprubeta se introduc 2 ml urina si 2 ml reactiv Ehrlich, se
omogenizeaza usor; se adauga 4 ml de solutie saturata de acetat de sodiu. Dupa cateva
secunde, prezenta urobilinogenului este confirmata de aparitia unei coloratii rosii.
-Urobilinogen crescut - in boli hemolitice, boli hepatice;
-Urobilinogen scazut-in obstructii biliare, insuficienta renala.
-Metoda Gmelin:
Materiale necesare: acid azotic concentrat (fumans), eprubete, pipete.
Tehnica de lucru: intr-o eprubeta se pun 2-5 ml urina; cu o pipeta se depun la fundul
eprubetei 2 ml acid azotic concentrat, astfel incat sa se formeze doua straturi; in cazul prezentei
pigmentilor biliari, la limita de separare a celor doua straturi vor apare inele colorate diferit, de
la galben-rosu la albastru-verde-violet, in functie de stadiul de oxido-reducere a pigmentilor
biliari; daca este prezenta si albumina va apare si un inel alb laptos.
-Metoda Franke - pentru bilirubina:
Materiale necesare: urina, albastru de metilen 2%o, pipete, ebrubete.
Tehnica de lucru. intr-o eprubeta se pun 2 ml urina si cu o pipeta Pasteur se prelinge pe

peretele eprubetei o picatura de albastru de metilen 2%o. Bilirubina se coloreaza in verde intens.
Vl.Porfirinele
Porfirinele sunt produsi intermediari in biosinteza normala a hemului. Cresterea acestei
eliminari constituie porfiria.
Urina recoltata pe parcursul a 24 ore se mentine in vase invelite in hartie neagra (ferite
de lumina, impiedicand astfel degradarea porfirinelor), in care se pun 5 ml toluen sau cateva
cristale de tymol.
Porfiriile sunt prezente in intoxicatii cu plumb, afectiuni hepatice parenchimatoase, dar
si dupa administrarea unor medicamente (sulfamide).
13 .Proteinuria (albuminuria)
Proteina din urina se evidentiaza calitativ si cantitativ.
Aprecierea calitativa (metoda Heller) presupune absenta albuminei, sau prezenta sub
forma de nor foarte fin, nor fin sau albumina dozabila.
Determinarea albuminuriei prin metoda Heller
Materiale necesare: acid azotic concentrat, eprubete, pipete Pasteur.
Tehnica de lucru. intr-o eprubeta se pun 2-5 ml urina; cu o pipeta Pasteur se lasa usor
la fundul eprubetei 2 ml acid azotic astfel incat sa se formeze doua straturi; prezenta albuminelor
se evidentiaza prin aparitia, la limita de separare intre cele doua straturi, un inel alb-laptos, opac.
in cazul in care albumina este dozabila aceasta se determina cantitativ prin metoda
Essbach.
Determinarea albuminuriei prin metoda Esbach
Materiale necesare: reactiv Esbach (acid picric Ig, acid citric 2 g, apa distilata ad 200
ml), aparat Esbach, pipete.
Tehnica de lucru: in eprubeta aparatului se pune urina pana Ia semnul „U“ si se adauga
reactiv Esbach pana la semnul „R“; se agita eprubeta si apoi se pune in stativul aparatului, se
acopera cu capacul si se lasa in repaus 24 ore; prezenta albuminelor va fi evidentiata prin prezenta
unui precipitat albicios care cade la fundul eprubetei; se citeste pe scala eprubetei nivelul la care
a ajuns inaltimea depozitului.
Proteinuria peste lg/1 este prezenta in: glomerulonefrite (acute, subacute, cronice),
nefroza lipoidica, amiloidoza renala, colagenoze renale.
Proteinuria sub 0,5g/l - presupune tulburari glomerulare functionale insotite sau nu de
hipertensiune arteriala, dar uneori si procese glomerulare organice (pielonefrita cronica).
Proteinuria falsa poate fi prezenta in piurie, pseudoalbuminurie.
\ Sarurile biliare
in urinele icterice sarurile biliare se gasesc sub forma de glicocolat si taurocolat de Na
si K. Evidentierea acestora se face calitativ prin reactia Hay. Sarurile biliare au ca principiu
scaderea tensiunii superficiale a urinei, ducand la caderea la fundul paharului a florii de sulf
presarata la suprafata urinei.
-in icter hepatic bilirubina din urina este insotita de acizi biliari;
-in icter mecanic (prin obstructie) bilirubina din urina este insotita de saruri biliare;
-in icter hemolitic urina nu contine nici pigmenti biliari, nici saruri biliare, ci o cantitate
crescuta de urobilina.
Determinarea sarurilor biliare (cholaluria) - metoda Hay
Materiale necesare: floare de sulf, pahar Berzelius.
Tehnica de lucru: in pahar se pun cativa ml urina peste care se presara floare de sulf;
reactia este negativa daca floarea de sulf ramane la suprafata si pozitiva daca floarea de sulf cade
la fundul paharului.
15. Sangelui in urina — metoda Adler
Materiale necesare: solutie benzidina, apa oxigenata, pipete, lame de sticla.
Tehnica de lucru: pe o lama de sticla se pun cateva picaturi de urina peste care se adauga
1-2 picaturi benzidina si 1-2 picaturi apa oxigenata; proba este pozitiva daca apare o coloratie
verde-albastra.
\6.Sodiul - este reglat prin activitatea corticosuprarenalei si variaza in functie de aportul
alimentar. Dozarea se poate face prin metoda colorimetrica.
Valori crescute se inregistreaza in insuficienta suprarenala, nefropatii tubulare sau
interstitiale, dupa administrare de diuretice.
Valori scazute se inregistreaza in afectiuni digestive cu pierdere de sodiu.
VI.Uree a
Este principalul produs final azotat al metabolismului acizilor aminati, sediul de formare
al ureei constituindu-l ficatul.
Determinarea cantitativa a ureei se face prin metode azotometrice: Kowarsky, Van
Slyke.
-creste in hipercatabolism protidic endogen sau exogen.
-scade in nefrite, afectiuni hepatice prin prabusirea ureogenezei, ciroza, tumori hepatice.
Vitaminele care apar in urina in conditii normale sunt cele hidrosolubile (C, B), iar
cele liposolubile apar numai in conditii patologice.
Examinarea biochimica prin teste rapide (Combur-8, Combur-9SG) - utilizeaza cu bune

rezultate benzi reactive (strip-uri) pentru determinarea unor componente biochimice urinare.
Banda reactiva se umecteaza cu urina, iar dupa cateva secunde se compara cu gama de culori
etalon a testului.
In doua eprubete de centrifuga se pune urina in cantitati egale si se echilibreaza la
balanta. Se centrifugheaza 5 minute la 5000 rotatii/minut. Dupa centrifugare se arunca
supematantul, iar din sediment se pune o picatura pe o lama, se acopera cu o lamela si se
examineaza la microscop (fig. 8). Se poate evidentia:
-sediment mineral - sub forma de cristale minerale specifice (carbonat de calciu, oxalat
de calciu, sulfat de calciu, fosfat de calciu) sau amorf (fara forma);
-sediment organic - care poate fi:
-neorganizat - cristale specifice sau amorf;
-organizat - celule izolate (epiteliale, sanguine), cilindri (epiteliali, hialini,
grasosi, hematiei, biliari) sau cilindroizi (rezultati din unirea mai multor cilindri).
-in icter hemolitic urina nu contine nici pigmenti biliari, nici saruri biliare, ci o cantitate
crescuta de urobilina.
Determinarea sarurilor biliare (cholaluria) - metoda Hay
Materiale necesare: floare de sulf, pahar Berzelius.
Tehnica de lucru: in pahar se pun cativa ml urina peste care se presara floare de sulf;
reactia este negativa daca floarea de sulf ramane la suprafata si pozitiva daca floarea de sulf cade
la fundul paharului.
15. Sangelui in urina — metoda Adler
Materiale necesare: solutie benzidina, apa oxigenata, pipete, lame de sticla.
Tehnica de lucru: pe o lama de sticla se pun cateva picaturi de urina peste care se adauga
1-2 picaturi benzidina si 1-2 picaturi apa oxigenata; proba este pozitiva daca apare o coloratie
verde-albastra.
\ 6.Sodiu! - este reglat prin activitatea corticosuprarenalei si variaza in functie de aportul
alimentar. Dozarea se poate face prin metoda colorimetrica.
Valori crescute se inregistreaza in insuficienta suprarenala, nefropatii tubulare sau
interstitiale, dupa administrare de diuretice.
Valori scazute se inregistreaza in afectiuni digestive cu pierdere de sodiu.
\ 7. Uree a
Este principalul produs final azotat al metabolismului acizilor aminati, sediul de formare
al ureei constituindu-1 ficatul.
Determinarea cantitativa a ureei se face prin metode azotometrice: Kowarsky, Van
Slyke.
-creste in hipercatabolism protidic endogen sau exogen.
-scade in nefrite, afectiuni hepatice prin prabusirea ureogenezei, ciroza, tumori hepatice.
\8.Vitaminele care apar in urina in conditii normale sunt cele hidrosolubile (C, B), iar
cele liposolubile apar numai in conditii patologice.
Examinarea biochimica prin teste rapide (Combur-8, Combur-9SG) - utilizeaza cu bune

rezultate benzi reactive (strip-uri) pentru determinarea unor componente biochimice urinare.
Banda reactiva se umecteaza cu urina, iar dupa cateva secunde se compara cu gama de culori
etalon a testului.
in doua eprubete de centrifuga se pune urina in cantitati egale si se echilibreaza la
balanta. Se centrifugheaza 5 minute la 5000 rotatii/minut. Dupa centrifugare se arunca
supematantul, iar din sediment se pune o picatura pe o lama, se acopera cu o lamela si se
examineaza la microscop (fig. 8). Se poate evidentia:
-sediment mineral - sub forma de cristale minerale specifice (carbonat de calciu, oxalat
de calciu, sulfat de calciu, fosfat de calciu) sau amorf (fara forma);
-sediment organic - care poate fi:
-neorganizat - cristale specifice sau amorf;
-organizat - celule izolate (epiteliale, sanguine), cilindri (epiteliali, hialini,
grasosi, hematiei, biliari) sau cilindroizi (rezultati din unirea mai multor cilindri).
10 12
Fig. 8. Sedimentul urinar

I - cristale de carbonat de calciu; 2 - cristale de sulfat de calciu; 3 - cristale de oxalat de calciu; 4
- cristale de fosfat de calciu; 5 - cristale de fosfat amoniaco-magnezian; 6 - cristale de acid uric;
7 - cristale de cistina; 8 - cristale de leucina; 9 - cristale de tirozina: 10 - celule epiteliale; 11 -
eleniente figurate sanguine; 12 - cilindri urinari
30. ALTE EXAMENE DE LABORATOR
SALIVA
Peste 90 % din secretia salivara (saliva mixta, totala sau finala) provine de la glandele
salivare mari (parotida, sublinguala, mandibulara sau submaxilara), iar 10 % de la glandele
salivare diseminate la nivelul mucoaselor cavitatii bucale.
Recoltarea salivei se face dupa deschiderea cavitatii bucale (protejata de speculum
bucal) cu ajutorul spatulelor sau eprubetelor, de la nivelul santurilor gloso- gingivale sau
sublingual.
Saliva este o secretie apoasa sau usor filanta, incolora, transparenta sau usor
opalescenta in functie de specie.
pH-ul (7,4 la cal, 8,2-8,4 la bovine, 8,2-8,6 la ovine, 7,1-7,5 la porc, 7,2 la caine),
densitatea (1,002-1,020) si cantitatea (de la cativa ml la 60 1 la bovine / 24 ore) variaza in functie
de specie.
Compozitia chimica a salivei:
-apa: 98-99 %
-substanta uscata: 1-2%
-substante anorganice (minerale) : Na+, K+, Ca2+, Mg2+, CI', f, Fior,
PO43', HCOJ’;
-substante organice:
-proteine: albumine, globuline, epitelii descuamate; -
enzime: -amilaza salivara (ptialina) care
actioneaza optim la un pH de 6,8-7 si
scindeaza amidonul in maltoza; -lizozimul
- enzima bacteriolitica; -kalikreina - creste
afluxul sanguin la nivelul glandelor
salivare; -lipaza salivara.
ALTE EXAMENE DE LABORATOR 299
-lipide;
-mucina;
-leucocite, hematii, bacterii, miceti;
-uree, acid uric, creatinina.
Examinarea salivei:
1. Examinarea sarurilor minerale din saliva, utilizeaza principiul precipitarii acestora cu reactivii
specifici, ca de exemplu:
-clorul + azotatul de argint = precipitat alb de clorura de argint;
-ionul fosfat + molibdatul de amoniu = precipitat galben de fosfomolibdat de amoniu;
-ionul tiocianat + clorura ferica = precipitat rosu de tiocianat feric.
2. Amilaza salivara (ptialina) - hidrolizeaza polizaharidele (ex.amidonul) pana la stadiul de
maltoza. Maltoza rezultata reduce hidroxidul de cupru la suboxid de cupru (oxid cupros) de culoare
caramizie.
3. Mucinele - pot fi puse in evidenta prin reactia biuretului care este pozitiva (culoarea violet) la
limita de separare dintre amestecul de saliva + hidroxidul de sodiu si solutia de sulfat de cupru.
4. Celulele (epiteliale, leucucite, hematii) - se examineaza la microscop pe sediment salivar
(colorat sau nu). in conditii normale ele sunt rare, devenind dese in cazul descuamarilor mucoasei cavitatii
bucale, ori in prezenta stomatitelor virale, bacteriene, micotice etc.
in patologie, secretia salivara este implicata atat cantitativ (ptialism si aptialism) cat si calitativ.
*
pH-ul este implicat in indigestiile biochimice.
La bovine pasunatul pe pajisti amendate cu ingrasaminte chimice duce la cresterea in saliva a
cantitatilor de K si Mg in functie de formula chimica a ingasamantului administrat.
in caz de diabet zaharat (caine, pisica) in saliva apare glucoza (evidentiata prin reactia Fehling).
in cazul intoxicatiilor cu Hg, Pb aceste elemente pot fi gasite in saliva in cantitati foarte mari.
O parte din medicamentele administrate parenteral pot fi gasite in saliva fie integral, fie ca produsi
de metabolism ai acestora.
in nefritele cronice creste cantitatea de uree din secretia salivara.
Integritatea smaltului dentar este asigurata printr-un pH optim, printr-un continut optim in
minerale si prin prezenta mucinei la suprafata dintilor.
Atentie! Prin saliva se elimina bacterii (ex. bacilul tuberculozei) si virusuri (ex. virusul turbarii).
SUCUL GASTRIC
Recoltarea sucului gastric se 'face prin sondaj, dimineata, inainte de administrarea alimentelor sau
dupa un pranz de proba (ex. la carnivore o bucata mica de came), ori dupa administrarea unor medicamente
stimulatoare ale secretiei gastrice
300 ALTE EXAMENE DE LABORATOR
(ex. insulina, histamina). Uneori se pot folosi si fistule gastrice (experimental) sau se poate provoca
medicamentos „voma” de suc gastric.
Sucul gastric este un lichid limpede, transparent sau usor opalescent, usor filant, cu pH acid, ca
rezultat al secretiei glandelor mucoasei gastrice:
-glandele cardiale secreta numai mucus insolubil;
-glandele fundice secreta:
-pepsinogen;
-HC1;
-factorul intrinsec; -mucus solubil;
-glandele pi lorice secreta:
-pepsinogen;
-gastrina - hormon; -mucus solubil.
Compozitia sucului gastric:
-99 % apa;
-1 % substanta uscata:
-substante anorganice: HC1, CI, K, Na;
-substante organice:
-enzime: -pepsina - enzima proteolitica, rezulta
din activarea pepsinogenului inactiv de catre HC1;
aceasta este activa numai la un pH de 1,6-4; -
catepsina - enzima proteolitica; -labfennentul (renina
gastrica) - enzima proteolitica (ultimele doua
prezente la tineret);
-lipaza gastrica; -gelatinaza;
-lizozimul.
-mucusul - acopera mucoasa gastrica cu un strat de aproximativ 1-2,5
mm si are rol de protectie mecanica si chimica;
-factorul intrinsec (glicoproteina neutra) - favorizeaza absorbtia
vitaminei B[2 la nivelul intestinului subtire. Acidul clorhidric poate fi:
-liber, cand formeaza aciditatea libera;
-combinat, cu proteine (lanturi polipeptidice mari sau cu aminoacizi) formand aciditatea
combinata.
In sucul gastric tot liberi, dar in cantitati extrem de mici, in conditii normale se mai gasesc si
acidul lactic, butiric, acetic, carbonic.
HC1 liber si combinat impreuna cu acidul lactic, butiric, acetic, carbonic formeaza aciditatea
totala.
ALTE EXAMENE DE LABORATOR 30 !
Examinarea sucului gastric

1. Aciditatea sucului gastric.
-aciditatea libera: HC1 liber + acidul butiric, acidul lactic, acidul carbonic, acidul
acetic;
-aciditatea combinata;
-aciditatea totala.
in conditii practice se determina aciditatea libera si cea totala, prin diverse tehnici: Giinsburg, cu
hidroxid de sodiu si indicator Toppfer-Linossier.
Pentru HC1 liber putem intalni:
-aclorhidria
-hiperclorhidria - 3-5g%o (in ulcer) fata de normal - l,6-2,9g%o.
2. Pepsina - se determina pe baza propietatii acesteia de a hidroliza proteinele (albusul de ou
fiert) rezultand aminoacizi liberi. Digestia normala se produce in 3 ore, in timp ce prelungirea acesteia
presupune scaderea sau lipsa pepsinei din sucul gastric.
3. Acidul lactic
in conditii normale la animalele adulte nu se gaseste acid lactic in sucul gastric. El apare in caz
de hipo- sau aclorhidrie.
Acidul lactic se poate determina calitativ (reactii de culoare) prin metodele: Berg, Uffelman,
Deniges, sau cantitativ prin metoda Boas.
4. Acidul butiric - apare in conditii patologice alaturi de acidul lactic in anaclorhidrie.
5. Sangele se gaseste in sucul gastric numai in conditii patologice.
-in cantitate mare - aspect cafeniu inchis al sucului gastric; -in cantitate mica - se
evidentiaza prin tehnicile: Weber, Adler, Mayer (reactii de culoare).
6. Pigmentii biliari - apar prin refulare de la nivel duodenal.
Se pot evidentia prin tehnicile: Gmelin, Grimbert.
Examinarea sucului pancreatic (pH alcalin: 7,5-9), bilei (pH: 5,7-8,6) si a sucului enteric (pH:
7,5-8) se face foarte rar si in special cu scop experimental. Recoltarea acestor sucuri se face prin tubaj
duodenal, prin punctie dupa laparatomie. Verificarea activitatii sucului pancreatic, a bilei si continutului
enteric se face prin examinarea in special a materiilor fecale, dar si a urinei si sangelui (ex. pigmentii biliari
si sarurile biliare).
LICHIDELE DE PUNCTIE (pleural, pericardic, peritoneal)
Examinarea lichidelor de punctie ofera date privind diagnosticul pozitiv si diferential intre
revarsatele pleurale, pericardice si peritoneale. in principiu permite diagnosticarea si diferentierea
transsudatelor (in bolile hidropigene), exsudatelor (in bolile inflamatorii) si revarsatelor sanguine (in
hemoragii).
Recoltarea se face prin toracocenteza, pericardocenteza si laparacenteza. Cand se banuiesc
exsudate bogate in fibrina, pentru evitarea formarii cheagului de fibrina se va recolta lichidul pe
anticoagulant.
Examinarea se face macroscopic (culoare, densitate, transparenta, miros), biochimic (in special
proteina), microscopic-citologic, microbiologic (bacteriologic, virusologie).
Diferentierea intre transsudat si exsudat

Criterii Transsudat Exsudat
Reactia Rivalta - +, ++,+++
Citologie (tipuri de cateva celule endoteliale numeroase celule: limfocite, uneori
celule) neutrofile, celule tumorale
Transparenta, culoare clar, galbui-citrin, fluid

pentru transudatul chilos - usor opalescent sau tulbure (puroi)
aspect laptos galben-roscat, filant
Miros Inodor
usor fetid (in peritonite colibacilare
sau pleurezii cu anaerobi)
Densitate 1010-1018 1018-1022
Coagulare - +
Proteine totale 0,5-3 3-8
(g%)
-nefroza - < 1 -tuberculoza - 3-5
-ciroza si insuficienta -infectii bacteriene si neoplasme
cardiaca - < 2,5 3-8
Albumine (g/1) <30 >40
Celule/mm3 <100 500-40000
Hematii Rare variabile
Leucocite Rare numeroase
Celule endoteliale Rare numeroase
Reactia Rivalta - pentru diferentierea rapida a transsudatelor de exsudate intr-un pahar conic, in
care se gasesc 100 ml apa distilata si doua picaturi de acid acetic glacial, se picura lichidul de cercetat.
Reactia este pozitiva (exsudat) daca se formeaza nori albi-albastrui asemanatori fumului de tigara.
Transsudatul este prezent in: insuficienta cardiaca (hidrotorax), nefrita, edem prin
hipoproteinemie, ciroza hepatica si alte sindroame cu hipertensiune portala.
Exsudatul este prezent in: pleurita (tbc); pleurezii sero-fibrinoase; pleurezii, pericardite,
peritonite - bacteriene, virale, ricketssiene, parazitare; exsudate alergice; revarsate din boli neoplazice.
Revarsatele sanguine: hemotorax, hemopericard, hemoperitoneu.
LICHIDUL SINOV1AL
Recoltarea - se face prin punctie articulara.

Examinarea are indicatie deosebita pentru: artrite acute septice (bacteriene, ca metastaza in timpul
septicemiilor), artrite tuberculoase, artroza, traumatisme (hidartroza, hematroza), si se face macroscopic,
biochimic, citologic-microscopic, microbiologic (bacteriologic, virusologie).
Proteinele care in conditii normale se gasesc in cantitate de 1 - 1,5 g%, in conditii patologice cresc
pana la 3 g%.
Numarul de celule din lichidul sinovial, in conditii normale, este de 200-600 (25% neutrofile), iar
in conditii patologice poate ajunge la 2000-10000 (neutrofile 10- 30%). •
LICHIDUL CEFALORAHIDIAN
LCR se formeaza in celulele plexului coroid si ocupa spatiul dintre piamater si arahnoida.
Componentele lichidului provin din plasma prin difuzie si printr-un proces de secretie.
Recoltarea se face prin punctie occipito-atloidiana sau lombara.
LCR contine 99% apa si 1% substanta uscata: substante minerale (Ca, CI, Na, K, Mg, P, S),
substante organice (proteine, glucide, uree, acid uric, acid lactic).
Determinarile de laborator se fac in special pentru diagnosticul neuroinfectiilor (meningite) si al
hemoragiilor meningiene.
Examinarea LCR se face macroscopic (transparenta, culoare, densitate), biochimic, microbiologic
(bacteriologic si virusologie), examinarea sedimentului celular (examen citologic).
in conditii normale la examinarea citologica se intalnesc 5 elemente celulare /mm 3 (limfocite,
monocite, rar neutrofile). in conditii patologice apar elemente rosii, frecvente neutrofile, celule tumorale.
Examinarea biochimica se face pe supematant, dupa centrifugarea LCR, urmarindu-se proteinele
totale, albuminele, clorurile, glucoza, sangele etc.
Albuminele. Albuminorahia se determina in special calitativ prin reactiile: Pandy, Heller, Sicard-
Cantaloube. Prezenta acestora presupune meningite, tumori ale maduvei spinarii, paralizii progresive,
pneumonii, bronhopneumonii.
Globulinele se determina prin reactia Nonne-Appelt.
Proteinele totale se determina prin testul cu sulfat de Zn sau prin electroforeza. Clorurile.
Clorurorahia se determina prin metodele enumerate la sange. Valorile crescute apar in nefrite, abcese,
tumori cerebrale, tuberculoza cu localizare meningiana.
Glucoza. Glicorahia se determina prin metodele enumerate la sange.
Determinarea glucozei permite diferentierea meningitelor virale (glicorahia este normala) de
meningitele bacteriene (glicorahia scade).
in caz de diabet, glicorahia creste direct proportional cu glicemia.
Sangele se determina prin reactia Adler, iar prezenta lui presupune hemoragii meningiehe.
LIMFA
Este lichidul din vasele limfatice si care provine din plasma sanguina, prin transvazare de la nivelul
capilarelor.
Recoltarea se face prin punctia canalului toracic, punctia vaselor limfatice ectaziate sau din cavitati
in momentul extravazarii sau accidental prin rupturi ale vaselor limfatice toraco-abdominale.
Diferenta majora dintre sange si limfa este lipsa eritrocitelor, iar numarul leucocitelor ajunge pana
la aproximativ 8000 - 10000/mm3 (in special limfocite).
Compozitia chimica este asemanatoare cu a plasmei sanguine, diferentele fiind doar de ordin
cantitativ.
Limfa contine 94-95% apa si 5-6% substanta uscata: substante anorganice (Na, K, CI, Ca) si
subsatante organice (proteine, glucide, lipide).
Proteinele limfei sunt la jumatate din valoarea proteinelor plasmatice. Cresterea cantitatii acestora
duce la aparitia edemelor de natura limfatica.
SPERMA
Este un lichid biologic format din spermatozoizi, fluid testicular si lichid spermatic.
Recoltarea se face in functie de specie, cu vagin artificial, manual, prin electroejaculare sau prin
punctie testiculara (epididim).
O sperma de calitate trebuie sa corespunda la cel putin trei parametri: compozitie biochimica,
insusirile ejaculatului, capacitatea fecundanta a spermatozoizilor. Pentru verificarea acestor parametrii se
apeleaza la examinarea fizica (organoleptica), microscopica, biochimica, genetica, imunologica si
microbiologica.
Examinarea microscopica (spermograma citologica sau microscopica) urmareste: mobilitatea
spermatozoizilor la 37°C (in placute incalzite, intre lama si lamela, pe hemocitometru, prin
spermatokinezigrafie), concentratia spermatozoizilor (cu hemocitometru, fotocolorimetric, nefelometric -
opacitatea, electronic), morfologia spermatozoizilor dupa colorarea acestora cu albastru de metil, eozina-
nigrozina, acridin-oranj, tehnici fluorescente, cand se pun in evidenta anomaliile morfologice.
Examinarea biochimica (spermograma biochimica)
Sperma contine 90% apa, 10% substanta uscata: componente anorganice 2%, componente
organice 8%.
Componentele anorganice (electroliti sau diverse combinatii): Zn, Na, K, Fe, S, CI, P, Mg, Ca.
Componentele organice:
-proteinele: totale, aminoacizi, albumine, a-, 0-, y-globuline, ergotionina, seromucoid;
-lipide: fosfolipide (lecitina, cefalina, colina), colesterol;
-glucide: fructoza, glucoza, galactoza, manoza, arabinoza, riboza, sorbitol, inozitol;
-vitamine: C, A, D, complex B;
-hormoni: androgeni, estrogeni;
-enzime: fosfataza acida, alcalina, GOT, GPT, hialuronidaza, colinesteraza.

In practica curenta se examineaza sperma in special microscopic, in scopul diluarii si conservarii
acesteia.
Modificarea componentelor biochimice presupune alterarea viabilitatii si fecunditatii
spermatozoizilor.
LAPTELE
Laptele este produsul de secretie al glandei mamare, ce contine apa si substanta uscata:
componente anorganice (Ca, P, Mg, FI, CI) si componente organice (proteine, lipide, glucide, vitamine,
enzime).
Recoltarea se face in vase sterile, pentru fiecare compartiment in parte, prin mulgere, sondaj sau
punctie.
Examinarea se face macroscopic (culoare, miros, densitate, vascozitate), biochimic, microscopic-
citologic (elemente figurate sanguine si epitelii), microbiologic.
Examinarea biochimica se face pentru determinarea proteinelor totale (3,2 - 4,5%, din care
cazeina reprezinta 90 - 92%), lipidelor (1 - 8%), glucidelor (lactoza 2,4 - 8%), cu scop calitativ in vederea
prelucrarii laptelui.
Pentru patologie examinarea laptelui completeaza examenul clinic al glandei mamare pentru
diagnosticul mamitelor.
in mamite creste numarul celulelor epiteliale; in cazul cresterii numarului de leucocite sedimentul
este mucos, de culoare galbuie, iar in cazul cresterii numarului de eritrocite acesta are culoare rosietica. De
asemenea se constata o crestere a cantitatii de cloruri si scaderea lactozei.
EXSUDATUL FARINGIAN
Reprezinta secretia cailor respiratorii superioare si se examineaza, in special, bacteriologic pentru

punerea in evidenta a germenilor patogeni implicati in afectiunile inflamatorii locale (faringite, laringite,
sinuzite, rinite etc.).
EXPECTORATUL
Reprezinta eliminarea la nivelul faringelui a secretiilor de la nivelul cailor respiratorii profunde

(trahee, bronhii, alveole), fiind prezent in pneumopatii cu etiologie foarte variabila (pneumonii,
bronhopneumonii, abcese pulmonare, tbc, bronsite, astm bronsic, neoplasm bronsic, pneumoconioze).
Examinarea se face in special microbiologic si bacterioscopic (tbc), mai rar biochimic (cand
cantitatea de secretie este mare - in abcese pulmonare, hemoptizii).
JETAJUL
Reprezinta scurgerea nazala de la nivelul aparatului respirator sau digestiv (jetaj alimentar),
--
Examinarea acestuia se face macroscopic, biochimic, microscopic si microbiologic

(bacteriologic si virusologie). Biochimic se pot pune in evidenta mucusul, proteinele si sangele din
materialul examinat.
SECRETIA OCULARA
Recoltarea se face cu tampoane sterile sau cu seringa (cand secretiile sunt in cantitate mare).
Examinarea se face macroscopic, microscopic-citologic, microbiologic (bacteriologic,
virusologie, parazitologic) in cazul prezentei de blefarite, conjunctivite, cheratite, dacrioadenite,
dacriocistite, uveite.
Examinarea biochimica se face foarte rar si in special pentru evidentierea sangelui din secretia
oculara.
SECRETIA OTICA
Recoltarea se poate face cu tampoane sterile sau cu seringa.

virusologie, parazitologic) si biochimic, pentru punerea in evidenta a sangelui (otoragia), puroiului
(otitele purulente).
COLECTIILE CUTANATE
>
Se examineaza puroiul de Ia nuvelul abceselor, fistulelor si flegmoanelor dar si continutul

chisturilor de retentie.
Recoltarea se face cu tampoane sterile, pipete, seringi, iar din colectii prin punctie.
Examinarea se face macroscopic, microscopic, bacteriologic si foarte rar biochimic.
SECRETIILE VAGINALE, UTER1NE, PREPUTIALE
Recoltarea se face cu tampoane sterile sau cu seringa (in caz de piometru).

virusologie, parazitologic, micologic), biochimic (se determina prezenta mucusului, puroiului, sangelui
si hormonilor).
MATERIALUL VOMAT
in compozitia materialului vomat intra: alimente digerate si nedigerate, suc gastric, bila (in caz
de refulare din duoden), materii fecale (in obstructii intestinale), sange (in esofago- si gastroragii).
Examinarea se face macroscopic, biochimic-toxicologic, microscopic. Examinarea biochimica
permite determinarea componentelor sucului gastric, bilei si sangelui.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Adamesteanu L, Nicolau - Semiologie, patologie si clinica medicala veterinara.

A,, Barza H. Voi. I. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1966.
2.Ambrosa I., Stancu C.,

- Semiologie medicala veterinara. Editura EUROCART, Iasi, 1997.
Boldea C.
3.Barza H., May I., Ghergariu - Patologie si clinica medicala veterinara. Editura Didactica si
S., Hagiu N. Pedagogica, Bucuresti, 1981.
4.Barza H., Cilmau FI. - Patologie medicala veterinara. Editura Fundatiei Romania de maine,
Bucuresti, 1999.
5.Codreanu M.D., - Diagnosticul ecografic la animalele de companie. Editura Coral Sanivet,

Diaconeascu AL. Bucuresti, 2003.
a.Falca C. - Bazele semiologiei medicale a animalelor. Editura Almanahul

Banatului, Timisoara, 1996.
7 .Falca C., Ciorba GH. - Tehnici de examinare clinica si paraclinica la animale. Editura
MIRTON, Timisoara, 2003.
S.Ghergariu S., Pop AL, - Manual de laborator clinic veterinar. Editura AII, Bucuresti, 2000.
Kadar L., Spinu Marina
308 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
- Semiologie si patologie medicala veterinara - aparatul

9.1onita L., Vlagioiu C.
respirator. Editura Sitech, Craiova, 2001.
10.Ionita L., Vlagioiu C., - Semiologie si patologie medicala veterinara - aparatul

lonita Carmen, Tudor N. digestiv. Editura Sitech, Craiova, 2002.
1 l.Ionita L., lonita Carmen, - Patologie cardiovasculara veterinara. Editura Sitech, Craiova,
Lungu Anca, Lupescu C., 2003.
Tanase A., Tudor N.,
Vlagioiu C.
12.1ovanovici G., Fuioarea - Diagnosticul de laborator in practica medicala. Editura

Ioana Militara, Bucuresti, 1990.
13.Kelly W.R. - Diagnostic clinique veterinaire. Librairie Maloine, Paris,

1971.
14.Manolescu N., Barza H. - Ghid de hematologie a animalelor in crestere intensiva.

Caprarin A., Sinchievici B. Editura Ceres, Bucuresti, 1984.
15.Manta I., Cucuianu M., - Metode biochimice in laboratorul clinic. Editura Dacia, Cluj-
Benga G., Hodamau A. Napoca, 1976.
16.Mihele Denisa, - Biochimie clinica - metode de laborator. Editura Medicala,

Pavlovici Maria Bucuresti, 1996.
17.Mihele Denisa - Biochimie clinica - compendiu. Editura Medicala, Bucuresti,

1997.
18.Moldo van T. - Semiologie clinica medicala. Editura Medicala, Bucuresti,

1993.
19.Nicolau A., Barza H., Poli -Semiologie si diagnostic clinic veterinar. Editura Ceres,
E., Seiciu FL., Blidariu T. Bucuresti, 1972.
20.Popa V.V., Vlagioiu C. - Metodologia examinarii medicale la animale. Editura Ceres,

Bucuresti, 1996.
21.PopaV.V.
- Semiologie medicala veterinara. Editura ALL, Bucuresti, 1998.
22.Popa V.V. - Examinarea si semiologia sistemului cardiovascular, pg.235-

253; Examinarea si semiologia sangelui si
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 309
organelor hematoformatoare, pg. 253-259; Examinarea si

semiologia aparatului genital, pg. 271-275; Examinarea si
semiologia sistemului endocrin, pg. 275279; Examinarea si
semiologia sistemului nervos, pg. 281-303; Examinarea si
semiologia altor specii de animale de interes economic, pg. 305-
311. in: Tratat de medicina veterinara, voi. II (coordonator
CONSTANTIN N.). Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.
23.TudorN.
- Planul examenului clinic, pg. 167-169; Examinarea si
semiologia aparatului respirator, pg. 223-235; Examinarea si
semiologia aparatului locomotor, pg. 259-263. in: Tratat de
medicina veterinara, voi. II (coordonator CONSTANTIN N.).
Editura Tehnica, Bucuresti, 2002.
24. Ulici-Petrut 1., Ulici- - Tehnici de examinare clinica la animale. Editura Risoprint,
Petrut Vanda Cluj-Napoca, 2001.
25.Ulici-Petrut I., Ulici- - Semiologie generala, radiodiagnostic si laborator clinic

Petrut Vanda veterinar. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001.
26.Vlagioiu C. - Semiologie medical-veterinara. Editura Fundatiei Romania de

maine, Bucuresti, 1998.
- Semiologie veterinara pe aparate si sisteme. Editura Sitech,

27,Viagioiu C.
Craiova, 2001.
28.Vlagioiu C.
- Categorii semiologice de baza, pg. 161-167; Metodologia
examenului clinic, pg. 169-170; Examinarea generala a
animalului, pg. 179-196; Examinarea si semiologia aparatului
digestiv, pg. 196223; Examinarea si semiologia aparatului
urinar, pg. 263-271. in: Tratat de medicina veterinara, voi. 11
(coordonator CONSTANTIN N.). Editura Tehnica, Bucuresti,
2002.
29.Vlagioiu C., Tudor N. - Notiuni semiologice de baza si examinarea generala a

animalelor. Editura Sitech, Craiova, 2001.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 310
30.Vlagioiu C., Tudor N.

-Semiologie, tehnica examinarii animalelor si laborator clinic
veterinar. Editura SitechrCraiova, 2001.
• /y F.M.V.
r BIBLIOTECA , Veter'ra^-^^

Carte Semiologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Semiologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ.

PARTEA I - SEMIOLOGIE VETERINARA

1. Categorii semiologice de baza ....................................................................................... 7

2. Metodologia examinarii clinice ................................................................................... 13

3. Examinarea si semiologia generala.............................................................................. 38

4. Semiologia aparatului digestiv .................................................................................... 58

5. Semiologia aparatului respirator .................................................................................. 89

6. Semiologia aparatului circulator ................................................................................ 106

7. Semiologia aparatului urinar ..................................................................................... 132

8. Semiologia aparatului genital .................................................................................... 139

9. Semiologia aparatului locomotor ............................................................................... 146

10. Semiologia sistemului nervos .................................................................................. 151

11. Semiologia sistemului endocrin ............................................................................... 173

12. Semiologia particulara a unor specii de animale (albine, pesti, viermi de

A, EXAMINAREA CLINICA A ANIMALELOR ..................................................... 185

13. Masuri premergatoare examinarii clinice.................................................................. 185

14. Metode de examinare clinica ................................................................................. 192

15. Foaia de observatie clinica....................................................................................... 202

16. Examinarea generala a animalelor ........................................................................... 208

17. Examinarea aparatului digestiv .............................................................................. 215

18. Examinarea aparatului respirator ........................................................................... 237

19. Examinarea aparatului circulator ........................................................................... 245

20. Examinarea aparatului urinar ................................................................................ 252

21. Examinarea aparatului genital ............................................................................... 256

22. Examinarea aparatului locomotor ........ ... ............................................................... 258

23. Examinarea sistemului nervos ................................................................................. 260

24. Examinarea glandelor endocrine ........................................................................... 268

25. Examinarea particulara a unor specii de animale...................................................... 270

B. EXAMENE DE LABORATOR ............................................................................. 272

26. Examinarea continutului ruminal ............................................................................ 273

27. Examinarea materiilor fecale................................................................................... 279

2 8. Examinarea sange lui ............................................................................................ 282

29. Examinarea urinei................................................................................................... 291

30. Alte examene de laborator ...................................................................................... 298

B ibliografie se lectiva ................................................................................................... 307

SEMIOLOGIA, SEMEIOLOGIA sau SEMIOTICA (grec, semeion = simptom, semn)

1. CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZA

-simptoame morfologice, anatomice sau fizice - modificari structurale ale unui

Sindromul (syndrome: syn = impreuna + drome = drum) reprezinta un grup de semne,

-sindromul Hoflund - presupune atonia vagala a prestomacelor (asin-

Diagnosticul (grec, diagnosis: dia = prin + gnosis = a cunoaste) este notiunea

-viata animalului nu este periclitata si se vindeca complet; -recuperare totala a

Examinarea clinica se face dupa o prealabila acomodare a animalului cu mediul

2.1. METODE PENTRU EXAMINAREA CLINICA A ANIMALELOR

2.1.1.5. Aprecierea temperaturii corporale este a cincea metoda generala de examinare,

2.1.2. Metodele speciale (complementare) sunt acele investigatii care completeaza

-masuratorile - pot fi metrice (de lungime, inaltime, circumferinta"diametru), de greutate,

2.1.2.2. Metodele biochimice

Acestea sunt metode care evidentiaza calitativ si cantitativ anumite componente

2.1.2.3. Metodele biologice

Metodele biologice se refera la izolarea, identificarea si tipizarea bacteriilor si virusurilor,

intrucat radiodiagnosticul si ecodiagnosticul sunt tehnici speciale folosite uzual in

Radiobiologia este o componenta a radiologiei care se ocupa cu interactiunea dintre

A. Radiodiagnosticul (Rontgendiagnosticul, Rxdiagnosticul, examenul radiologie) -

Radiatia X (mod de producere, natura, proprietati)

Radioscopierea (rontgenoscopierea, fluoroscopierea) este tehnica radiologica care

Radiografierea (Rontgenografierea) este tehnica radiologica care permite vizualizarea

B. Radioterapia folosita in special in medicina umana si mai putin in medicina

2.2. FOAIA DE OBSERVATIE CLINICA

Foaia de observatie clinica este documentul in care se inscriu datele referitoare la

a. Proprietatea animalului. Verificarea actului de proprietate si identificarea animalului

b. Motivatia prezentarii animalului la medic. In general, animalul este prezentat la medic

c. Momentul aparitiei primelor semne si evolutia acestora pana in ziua prezentarii la