Sistemul imunitar

Invadarea organismului uman de către un microorganism patogen, în principal un virus sau o

bacterie, implică interacţiuni complexe între agentul patogen şi gazdă, iar răspunsul clinic (observabil)
poate varia de la asimptomatic la diferite grade de reacţii nespecifice, până la boli infecţioase
specifice, uneori foarte grave. Acest răspuns clinic variază în funcţie de răspunsul imunologic al
organismului, al cărui scop este apărarea, realizată de sistemul imunitar. Apărarea împotriva agenţilor
patogeni este mediată atât de imunitatea înnăscută sau nespecifică, dar şi de cea adaptativă
(dobândită) sau specifică. Sistemul imunitar are un rol-cheie în menţinerea sănătăţii şi în patogeneză,
protejând organismul de substanţe dăunătoare, germeni şi modificări celulare (ex.: neoplasme).
Structurile proprii cu modificări anormale, care sunt recunoscute și distruse de sistemul imunitar,
includ celule tumorale, celule cu defecte sau moarte.

Imunitatea înnăscută este prima linie de apărare împotriva microorganismelor patogene. Este
denumită şi imunitate nespecifică, deoarece răspunsul protector este acelaşi, indiferent de agentul
patogen. Imunitatea înnăscută se stabileşte foarte rapid, în decurs de aproximativ 4 ore, dar nu are
memorie, deci nu este suficient de puternică pentru a contracara singură o infecţie.

Această imunitate constă din:

1) Un răspuns celular al sistemului imunitar înnăscut, cu recunoaşterea agentului patogen şi
fagocitarea acestuia, incluzând celule dendritice, monocite din sânge, macrofage tisulare şi,
cel mai important, neutrofile. Neutrofilele apar doar ca răspuns la infecţie sau rănire şi, prin
urmare, nu se găsesc în ţesutul sănătos. Celulele natural killer (NK), alături de neutrofile şi
alte fagocite, au un rol important în apărarea iniţială împotriva infecţiei.

2) Un răspuns chimic reprezentat de eliberarea de citokine şi activarea complementului, cu

iniţierea ulterioară a unui răspuns inflamator acut, inflamaţia fiind componenta principală a
imunităţii înnăscute. În cadrul inflamaţiei, se eliberează citokine şi alţi factori proinflamatori
(bradikinină, histamină, prostaglandine, serotonină) pentru a opri răspândirea infecţiei şi a pro-
mova vindecarea. Aceşti mediatori proinflamatori induc vasodilataţie şi chimiotactism,
atrăgând fagocitele în focarul inflamator. Sistemul complement este un sistem enzimatic
multifuncţional, alcătuit din proteine şi glicoproteine plasmatice, denumite proteaze, cu capaci-
tatea de a recunoaşte imunologic nespecific structurile non-self. Activarea în cascadă a
complementului îmbunătăţeşte răspunsul înnăscut, o consecinţă importantă
fiind opsonizarea agenţilor patogeni, care, în acest mod, sunt pregătiţi pentru ingestie şi
distrugere de către fagocite.
Răspunsul imun înnăscut poate împiedica o infecţie pentru un timp, însă, în cele din urmă, trebuie
activat răspunsul imun specific, un rol important avându-l celulele prezentatoare de antigen (CPA)
(ex.: neutrofile, limfocite, macrofage, celule dendritice), care prelucrează şi prezintă antigenul
(particule proteice şi/sau polizaharidice din agentul patogen) sistemului imunitar adaptativ.

Imunitatea adaptativă acţionează ca o a doua linie de apărare şi oferă protecţie în cazul

reexpunerii la acelaşi agent patogen. Această imunitate este în contrast cu sistemul imunitar înnăscut,
mai lentă şi răspunde în mod specific, generând o memorie imunologică. Răspunsul imun adaptativ al
organismului este diferit şi specific faţă de diferiţii agenţi patogeni. În multe cazuri, imunitatea
adaptativă asigură protecţie de lungă durată, chiar pe tot parcursul vieţii, ca în cazul rujeolei, rubeolei
sau variolei. În alte cazuri, poate fi de scurtă durată, nu mai mult de câteva luni. Persistenţa imunităţii
dobândite este legată nu numai de nivelul anticorpilor circulanţi (imunitatea umorală), ci şi de celulele
T sensibilizate (imunitatea mediată celular). Protecţia pe care o conferă unei persoane imunitatea
mediată celular sau imunitatea umorală variază în funcţie de microorganismul care a cauzat boala. De
exemplu, anticorpii au o mare importanţă în protecţia împotriva infecţiilor cauzate de cele mai comune
bacterii, denumite şi extracelulare (ex.: pneumonia pneumococică sau boala streptococică), precum şi
împotriva toxinelor bacteriene, în timp ce imunitatea mediată celular are o importanţă mai mare în
protecţia împotriva infecţiilor cauzate de virusuri (microorganisme prin excelenţă intracelulare), precum
rujeola, rubeola etc., sau împotriva bacteriilor care se pot dezvolta intracelular
(ex.: Neisseria, Salmonella, Brucella, Chlamydia, Mycobacterium).

1(2)
Răspunsul imun în infecţiile virale
Virusurile sunt agenţi patogeni obligatoriu intracelulari, care se reproduc în celulele gazdei. Virusurile
folosesc acidul nucleic şi mecanismele de sinteză proteică ale celulei-gazdă şi infectează o varietate
de populaţii de celule. Pentru a intra în celulă, virusurile utilizează ca receptori molecule normale de
pe suprafaţa acesteia. Infecţia virală la vertebrate are ca rezultat cele două tipuri generale de răspuns
imun: înnăscut sau nespecific şi adaptativ sau specific.
Răspunsul imun înnăscut
Are un debut rapid şi implică stimularea sintezei de interferoni (INF), care sunt proteine sau
glicoproteine antivirale, produse de mai multe tipuri de celule, ca răspuns la infecţiile virale. De
exemplu, INF-a este produs de leucocite, INF-b de fibroblaste, iar INF-g de celule NK. Celulele NK
lizează o mare varietate de celule infectate de virusuri. În unele cazuri, răspunsul înnăscut poate fi
suficient pentru a preveni o infecţie virală.
Răspunsul imun adaptativ
Este reprezentat, ca şi la bacterii, de o combinaţie de mecanisme imune mediate umoral şi celular.
Răspunsul imun umoral
Constă în sinteza anticorpilor specifici virusului de către limfocitele B. Anticorpii specifici antigenelor
proteice virale de suprafaţă sunt importanţi pentru apărarea împotriva virusurilor, prin împiedicarea
răspândirii acestora şi prin protejarea împotriva reinfecţiei. De asemenea, procesul de opsonizare al
virusurilor de către anticorpi sporeşte fagocitarea particulelor virale.

Răspunsul imun celular

Principalele componente ale apărării antivirale mediate celular sunt limfocitele TH (T CD4)
şi limfocitele citotoxice (T CD8).
Ambele componente ale răspunsului imun adaptativ (umoral şi celular) au ca rezultat şi producerea
de celule de memorie specifice, de lungă durată, care permit un răspuns mult mai rapid la o infecţie
ulterioară cu acelaşi virus.
După o infecţie virală acută, o persoană este de obicei imună la aceeaşi boală virală mai mulţi ani,
poate pentru toată viaţa. Însă, pe tot parcursul vieţii, o persoană poate face repetate infecţii virale ale
căilor respiratorii superioare, cele mai comune fiind rinovirusurile (peste 100 de tipuri) şi alte câteva
tipuri de coronavirusuri şi adenovirusuri. Aceste tipuri sunt diferite prin proteinele de suprafaţă pe care
le prezintă. Astfel, când ne infectăm cu un tip de rinovirus, sistemul nostru imunitar răspunde şi elimină
virusul, imunitatea dobândită fiind specifică de tip, noi rămânând susceptibili la celelalte tipuri cu care
nu am venit încă în contact.
Virusurile au dezvoltat şi ele, ca şi bacteriile, numeroase mecanisme pentru evitarea imunităţii gazdei:
prin schimbarea antigenelor de suprafaţă, prin evitarea răspunsului imun, provocând imunosupresie
generalizată sau prin producerea de molecule care interacţioneză cu calea interferonului.