Curs 2

5.03.2014
Imunitatea antivirala
Exista 2 ramuri ale apararii antivirale pe care il mobilizeaza un organism infectat cu virus.
In primul rand, exista un RI nespecific (RINS) nu este diferentiat impotriva unui anumit tip de agent
infectios (adica unui anumit tip de virus, in acest caz) sau unui subtip viral/tulpini particulare de virus si nu se
modifica la expuneri repetate cu acelasi agent infectios. In alte cuvinte, organismul este expus la o infectie virala cu
un anumit virus, o data sau de cateva ori in cursul vietii, iar mecanismele imunitatii nespecifice raman neschimbate.
Avantajul acestui tip de RI este mobilizarea foarte rapida, astfel incat la cateva ore de la infectie mecanismele
sunt deja mobilizate si gata sa puna o prima bariera in calea virusului, insa se epuizeaza la fel de rapid, sunt
autolimitante si dispar in 2-3 zile de la debutul infectiei virale.
In al doilea rand, exista un RI specific (RIS), directionat impotriva unui anumit virus si care se
matureaza progresiv, devenind din ce in ce mai capabil sa blocheze o tulpina particulara si sa neutralizeze
actiunea virusului. Calitatea majora a RI specific este memoria imunologica, ceea ce inseamna ca RIS isi aminteste
orice fel de intalnire cu un agent infectios si, la expuneri ulterioare la acelasi tip de virus, va raspunde printr-un
mecanism care va fi
si calitativ (afinitatea pentru si recunoasterea specifica a antigenului viral),
si cantitativ (dpdv al concentratiei titrului efectorilor mobilizati) superior celui initial.
-

In ambele cazuri, si pentru RINS, si pentru RIS exista doua tipuri de efectori:
EFECTORI UMORALI solubili, care actioneaza in fluidele corporale;
EFECTORI CELULARI capabili sa atace virusul la nivel tisular sau la nivelul organelor-tinta.
RINS: efectorii umorali cei mai importanti in viroze sunt IFN, care fac parte din familia citokinelor, iar in
cadrul efectorilor celulari importanti pentru viroze sunt celulele NK (natural killer).
RIS: Pentru RIS, efectorii umorali sunt Ac specifici antivirali, iar efectorii celulari sunt LT, care nu
actioneaza insa singure, ci numai impreuna cu celulele APC.
Cea mai importanta ramura este cea celulara prin RIS LT si APC sunt responsabile in mare parte pentru
eliminarea completa a virsurilor = paraziti strict intracelulari, motiv pentru care sunt mai putin atacati de efectori
umorali solubili.
Ceea ce este important de retinut legat de imunitatea antivirala este ca toate aceste ramuri actioneaza
concertat, sincron pentru a elimina infectia virala. Cooperarea este calitatea esentiala in imunitatea
antivirala.

Raspunsul imun nespecific ( innascut )

Efectori umorali solubili: IFN, complement, lizozim, citokine proinflamatorii
Efectori celulari: NK, K, macrofage

Raspunsul imun specific ( dobandit )

Efectori umorali: anticorpi- limfocite B
Efectori celulari: celule imunocompetente - limfocite T + APC

I. RINS
1. IFN
Sunt particulari virozelor.
Sunt niste glicoproteine sintetizate de gene celulare in mod natural represate (genele sunt prezente in toate
celulele organismului, insa nu se exprima in mod obisnuit). Expresia acestora si sinteza proteinelor pe care le
codifica (IFN) se produc numai in momentul infectiei virale.
Toti patogenii, indiferent daca sunt bacterii sau virusuri, prezinta la suprafata niste pattern-uri moleculare
particulare, care nu se gasesc la nivelul celulelor-self pattern-uri moleculare asociate patogenilor PAMPs.
Aceste structuri sunt recunoscute de niste receptori specifici PRP (pattern recognition patterns) care sunt
prezenti pe celulele organismului, in special pe acele celule aflate la nivelul diferitelor porti de intrare epiteliilor,
mucoaselor, tractului respirator si tractului digestiv.

Exista doua tipuri de astfel de receptori la nivelul cel organismului unii atasati de membrana celulara
Toll-like receptors (TLR) - si altii intracitoplasmatici, care sunt diferiti in functie de patogen. Genele Toll-like
care codifica TLR sunt foarte conservate in evolutia speciilor, se gasesc practic de la cele mai simple celule
eucariote pana la specia umana intr-o forma destul de asemanatoare si intotdeauna codifica mecanisme implicate in
rezistenta nespecifica.
Prin urmare, daca ne infectam cu un virus, pe suprafata acestuia exista niste modele de aminoacizi care nu se
regasesc pe nicio celula-self si care sunt recunoscute ca non-self de catre acesti PAMPs.
Pe de alta parte, la nivelul citoplasmei exista alti receptori capabili sa recunoasca aceste pattern-uri specifice,
dintre care cei mai importanti pentru imunitatea antivirala sunt receptorii codificati de gena inductibila de acid
retinoic RIG1 care in mod natural codifica o helicaza importanta pentru alterarea structurii secundare a ARNului mesager din citoplasma.
In momentul in care aceste doua tipuri de receptori sunt activate prin contactul cu un virus se produce
derepresarea genelor celulare care codifica o serie de citokine, printre care si IFN. Acestia nu actioneaza pe celula
initiala care ii sintetizeaza, ci pe celulele invecinate. Actiunea IFN se exercita prin cuplarea la niste receptori
caracteristici (in mod obisnuit, existenti pe majoritatea celulelor organismului) care sunt activati doar in momentul
sintezei de IFN.
Odata cuplati IFN la receptorii specifici (IFN-R), activeaza in celulele din jurul primei celule infectate viral o
serie de gene, denumite gene stimulate de IFN sau ISG (IFN stimulated genes). Acestea sunt responsabile de
actiunea antivirala a IFN.
Efectele biologice ale IFN:
1. antiviral, specific de specie, nespecific fara de virus,
2. anticelular inhib diviziunea celulelor normale si canceroase,
3. imunomodulator stimuleaz sau inhib actiunea altor citokine.

Toll-like receptors
si receptori
intracitoplasmati

responsabili de recunoasterea antigenelor de suprafata, sub forma unor

modele de aminoacizi care nu se gasesc pe suprafata celulelor-self, in cazul TLR,
respectiv receptori intracitoplasmatici care sunt codificati de RIG-1, gena
inductibila de acid retinoic (implicata in sinteza unei ARN helicaze cu rol in
legarea si alterarea structurii secundare a ARN), ducand practic la activarea
genelor (in mod normal represate), responsabile de sinteza de IFN.

Exista 2 tipuri majore de gene stimulate de IFN:

oligoadenilat-sintetaza - activeaza o RNA-aza care incepe sa degradeze speciile de ARNm din celula (intr-o
celula infectata viral principala specie de ARNm este produsa de virus si nu cea codificata in mod natural de catre
celula);
proteinkinaza (PKR) care transfera niste resturi fosfat la nivelul unui factor de initiere a sintezei proteice. In
forma fosforilata, acest factor de initiere a sintezei proteice este inactiv si astfel in celula infectata se stopeaza
sinteza de proteine (in celula infectata viral predomina sinteza de proteine virale fie proteine timpurii enzimatice,
fie proteine tardive structurale).
In concluzie, fara ARNm si fara proteine virusul nu poate supravietui, nu se formeaza virioni progeni si
replicarea virala este stopata prin actiunea IFN.
Cuplarea IFN la receptori determina activarea genelor stimulate de IFN in urma unei intregi cascade de
semnalizare intracelulara.
Exista trei specii de IFN IFN-alfa, IFN-beta, IFN-gamma; toate cele 3 au activitate antivirala, insa IFNalfa are activitatea antivirala cea mai pronuntata.
Fiecare prezinta receptori specifici cu care se cupleaza de suprafata unor anumite tipuri celulare:
IFN-alfa se cupleaza mai ales pe leucocite si fibroblaste,
IFN-beta mai ales pe celulele conjunctive din tesuturi, iar
IFN-gamma pe celulele imunocompetente.
Recent a fost descris al 4-lea tip de IFN IFN-lambda, care are receptori limitati la nivelul celulelor
epiteliale si la nivelul hepatocitelor, aspect important pentru ca poate fi utilizat specific in hepatitele virale datorita
actiunii dirijate pe tesutul-tinta al virusurilor hepatitice.
Odata facuta cuplarea IFN-IFNR, se recruteaza niste kinaze din familia JAK, diferite pentru fiecare specie de
IFN; JAK au rol esential in cascada de semnalizare intracelulara. Au fost numite dupa zeul portilor deschise care
este ilustrat mereu ca avand doua fete, una orientata spre interior, alta spre exterior asa cum JAK prezinta 2
reziduuri fosfat indreptate
in parti opuse in FORMA INACTIVA si

 in aceeasi parte in FORMA ACTIVATA dupa cuplarea IFN la receptor.

Cand aceste kinaze sunt recrutate, ele determina fosforilarea si activarea unor factori de transcriere
numite STAT; acestea transfera semnalul de la nivelul receptorilor catre nucleu, unde se gasesc genele stimulate de
IFN - oligoadenilat sintetaza si PKR care isi exercita la randul lor actiune antivirala prin IFN.
Cunoasterea acestor mecanisme celulare s-a dovedit utila in farmacologie. Astfel, exista medicamente care
sunt:

blocanti ai Janus-kinaselor,
blocanti de STAT,
si care pot sa interfere cu rezistenta nespecifica, care pot sa inlature inflamatia si sunt utile in infectii, in boli
autoimmune, o serie de boli mieloproliferative, acesti inhibitori specifici blocand partea initiala a unor procese
commune pentru multe tipuri de patologii.
Sintetizand, exista o prima celula infectata viral (celula de sacrificiu) in care se derepreseaza genele
responsabile de sinteza IFN, ceea ce va duce la producerea de IFN. Actiunea acestuia se exercita asupra celulelorvecine, in care se induce o stare de rezistenta la infectia virala, prin prevenirea formarii de noi virioni progeni si
prin limitarea diseminarii virusului. Aceasta este mediata de cele doua enzime care degradeaza ARN-ul mesager si
opresc sinteza proteica. Prin urmare, rolul antiviral al IFN este nespecific fata de virusuri, astfel incat indiferent ce
virus stimuleaza sinteza de IFN, mecanismul de actiune este acelasi.
In schimb, IFN este specific de specie, aspect important pentru ca IFN poate fi fabricat in laborator sau se pot
izola genele care codifica IFN si s-au exprimat in culturi de celule eucariote, care sunt transfectate ( proces de
introducere de acizi nucleici in celule) si cu ajutorul carora se produc aceste proteine cu rol antiviral, producand in
special IFN recombinant alfa, administrat ca tratament in hepatite virale cronice determinate de VHB si VHC, cu
rezultate promitatoare.
Pe de alta parte, activitatea de stopare a sintezei de ARNm si de proteine se manifesta si la nivelul celulelor
neinfectate viral, in mai mica masura, dar suficient incat sa apara reactii adverse in cursul terapiei cu IFN, care
trebuie luate in considerare. Prin urmare, celulele care se divid rapid (cu turnover rapid, cu sinteza inalta de
ARNm si proteine) sunt cele mai afectate, astfel incat tabloul de reactii adverse cuprinde fenomene de alopecie,
tulburari gastrointestinale, leziuni cutanate variate.
De aici rezulta si al doilea rol al IFN, cel antiproliferativ, exercitat asupra celulelor normale, insa in special
asupra celulelor cu rata de diviziune inalta, asa cum o au celule tumorale. Astfel, IFN poate fi folosit ca
medicament antitumoral. Exista o serie de cancere in care se administreaza IFN fie local, fie sistemic, sub forma
injectabila, cu rezultate bune, in special in cancerele care au componenta virala o serie de limfoame induse de
infectia cu herpes-virusuri sau cancer de celule endoteliale, in care tratamentul cu IFN are si rol antiviral, si rol
antiproliferativ antitumoral.
In al treilea rand, IFN este si o citokina si actioneaza concertat cu alte citokine produse in organism, avand
rol imunomodulator, determinand activarea tuturor celulelor imunocompetente care contribuie in final la
eliminarea infectiei.
Activitatea imunomodulatorie este cea mai putin exploatata dpdv terapeutic. S-a incercat intr-o serie de boli
in care exista un dezechilibru la nivelul activarii mecanismelor implicate in inflamatie sa se administreze IFN.
De exemplu, in scleroza multipla sau intr-o serie de alte boli neurodegenerative se testeaza tratamentul cu
IFN, cu rezultate modeste pana acum.
2. Celulele NK
Sunt o populatie speciala de limfocite, denumite limfocite largi granulare; sunt mult mai mari comparativ
cu un limfocit normal. In citoplasma prezinta o serie de vacuole care contin enzime proteolitice, cu ajutorul carora
se exercita actiunea ucigasa a acestora. Au rol in raspunsul innascut, in rezistenta nespecifica imuna. Actioneaza
optim in medii cu concentratii crescute de IFN, pe baza principiului de cooperare.
Celulele NK prezinta la suprafata 2 tipuri de receptori:
a) receptorul activator al functiei;
b) receptorul inhibitor al functiei.
Celula NK patruleaza la nivelul portilor de intrare din organism si perchezitioneaza fiecare celula cu care
intra in contact. Daca celula este normala, se recunoate o constelatie de molecule de suprafata specifica self-ului
(MHC I) si ambii receptori sunt cuplati, prin urmare celula NK nu isi exercita actiunea pentru ca inhibitia este
activa si nu apare efect citotoxic.
Daca exista o deficienta la nivelul membranei celulare, care poate aparea fie prin infectia cu un virus, fie in
boli autoimune, fie in cursul unui proces canceros care determina o schimbare a moleculelor de suprafata, atunci nu

va fi cuplat decat receptorul activator, astfel incat are loc polarizarea vacuolelor din citoplasma celulara a NK
(inainte de cuplarea receptorului activator, acestea erau dispersate in citoplasma; dupa cuplare, se strang la nivelul
membranei celulare) si enzimele proteolitice sunt eliberate si isi exercita efectul citotoxic asupra celulei care
prezinta modificari, inclusiv celula infectata viral. Enzimele sunt din clasa perforinelor si granzimelor cu
capacitatea de a distruge celulele tintite.
Celulele NK recunosc anumite pattern-uri de la suprafata celulelor; daca sunt celule normale, pattern-urile
sunt recunoscute ca self, daca prezinta insa modificari, sunt considerate a fi non-self si astfel se activeaza si isi
exercita functia celulele NK. Nu distinge intre mecanismele patogene care au indus modificarea respectiva (celule
infectate viral, celule-self transformate etc).
Celulele NK actioneaza optim in medii bogate in IFN, fiind primul exemplu de cooperare la nivelul
imunitatii antivirale, in cursul activarii mecanismelor nespecifice. Astfel, celulele NK sunt avertizate prin sinteza
de IFN asupra prezentei unui patogen, prin urmare activitatea de perchezitionare este facuta mai atent.
Rezistenta nespecifica este importanta datorita rapiditatii activarii sale, insa este ineficienta pe termen lung
pentru ca are caracter pasager si nespecific.

II. RIS
Pentru eliminarea virusului este necesara activarea raspunsului imun specific, care este indeplinit de
celule imunocompetente, activate si diferentiate dupa contactul cu un anumit Ag, in acest caz fiind reprezentat de
contactul cu proteinele de la suprafata virusului, care sunt suportul antigenicitatii.

Celulele imuncompetente MEDIATORII CELULARI AI RIS

APC monocite (sangele periferic), macrofage (tesuturi), celule dendritice (la nivelul portilor de intrare)
Sunt celule care sesizeaza prezenta Ag, pe care le fagociteaza si le prelucreaza in interior, aducandu-le la p
forma care poate fi mai usor de recunoscut de catre limfocit.
Limfocitul B / Limfocitul T
Pe un frotiu de sange periferic examinat la MO, limfocitul apare ca o celula mica, acidofila, cu citoplasma
redusa si nu poate fi diferentiat ca LB sau LT.
Exista 2 populatii limfocitare:
1. LB se formeaza in MOH si raman la acest nivel, unde sunt educate si se diferentiaza dupa contactul
cu Ag in plasmocite sintetizatoare de Ac; Ac difuzeaza in fluxul sangvin, unde intalnesc virioni liberi pe
care ii pot neutraliza;
2. LT se formeaza in MOH, dar migreaza la nivelul timusului, unde sunt educate si isi exercita
activitatea in special in interiorul statiilor limfatice (ganglioni limfatici, tesut limfatic asociat mucoaselor
mucoasa digestiva, mucoasa respiratorie sau mucoasa genitala).
Diferenta majora intre un LB si un LT consta in modul de recunoastere al Ag virale, fiecare tip de limfocit
avand un receptor specific de recunoastere.
In cazul limfocitelor B, receptorii sunt Ig de suprafata - BCR, cu structura practic identica cu a Ig, singura
diferenta fiind o portiune transmembranara care le ancoreaza la nivelul membranei limfocitare. Fiind asemanatoare
cu Ig, inseamna ca exista o portiune Fab flexibila care se modeleaza dupa forma Ag viral.
Prin urmare, LB pot sa recunoasca epitopi conformationali, practic virionii ca atare, cu glicoproteinele de
suprafata pentru virusurile anvelopate sau cu capsomerele care alcatuiesc capsida virala.
Limfocitul T prezinta un alt receptor TCR T-cell receptor desi este compus tot dintr-o serie de lanturi
variabile si constante solidarizate prin structuri disulfidice, are o structura mai rigida, astfel incat nu permite
adaptarea la conformatia Ag virale. In consecinta, pentru ca un LT sa fie activ trebuie sa vina in contact cu niste
proteine virale prelucrate pana la stadiul de epitopi liniari, adica structura primara a proteinelor constand intr-o
insiruire liniara de aminoacizi (formata din maxim 20 de aminoacizi) care va fi recunoscuta de LT.
Prelucrarea este efectuata de APC. Acestea preiau virionii ca atare si ii desfac in componente mici, pe care le
vor prezenta ulterior LT.
LB recunoaste Ag conformationale = virusul ca atare;
LT recunoaste virusul prelucrat = epitopi liniari portiuni scurte din proteinele virale.

LT = 2 tipuri: LTc CD8+ si LTH CD4+

Ac anti-virali - MEDIATORII UMORALI AI RIS

Activarea LB este policlonala pentru ca pentru fiecare portiune antigenica dintr-un patogen este stimulata
sinteza unei clone de plasmocite (care sintetizeaza Ig), astfel incat in cursul unui RI vom avea raspuns policlonal,
adica vor exista:
Ac neutralizanti, care blocheaza replicarea virala si pot elimina virusul sau
Ac care pot facilita recrutarea virusului, permitand patrunderea acestora in tesuturi in care in mod normal
nu ar fi avut acces.
Ig sunt clasificate in multiple clase, cu roluri specifice.
Pentru viroze, sunt importante IgM primele sintetizate in cursul activarii LB, sunt suportul RI primar,
activat destul de rapid, la 2-3 zile de la infectia virala, cu afinitate scazuta fata de Ag, insa poate bloca o serie de
tulpini virale. IgM sunt pentameri, deci poate lega diferite tipuri de epitopi, desi nu sunt foarte bine diferentiate in
raport cu structura virusului respectiv.
In al doilea rand, exista IgG sintetizate mai tarziu, fiind suportul RIU secundar, cu afinitate foarte mare
fata de Ag, recunosc specific o anumita tulpina dintr-o populatie virala eterogena si cu durata de viata foarte lunga.
Uneori, persista pe toata durata vietii unui individ, asigurand imunitate impotriva reinfectiei cu acelasi tip de agent
infectios.
In al treilea rand, importante pentru viroze mai sunt IgA strabat mucoasele si asigura RI local, la nivelul
portii de intrare.
IgM au GM mare, astfel incat nu strabat placenta. Prin urmare, daca apar in organsimul unui nou-nascut,
atesta o infectie congenitala; nu pot fi decat Ac proprii copilului sintetizati in urma unei infectii virale.
Dimpotriva, IgG au GM mica, strabat usor placenta si asigura protectia copilului impotriva tuturor
infectiilor cu care mama a venit in contact pe parcursul vietii, protejeaza fatul pe parcursul dezvoltarii intrauterine
si persista primele 6 luni de viata. In consecinta, nou-nascutul este protejat in acest timp impotriva infectiilor
bacteriene si virale datorita imunizarii pasive asigurate de mama.
Actiunea antivirala a Ac se exercita in fazele timpurii ale replicarii virale, in faza de eclipsa in care virusul
se leaga la receptori, incearca sa patrunda in celula si se decapsideaza.
1) Ac sunt eficienti in special asupra virusurilor anvelopate, sesizand prezenta glicoproteinelor de
suprafata pe care le pot bloca, astfel incat evita patrunderea virusurilor in celule, de exemplu prin rigidizarea
factorilor de fuziune.
2) Pentru virusurile neanvelopate, mecanismul este diferit. Acestea sunt internalizate prin endocitoza,
neavand proiectii pe suprafata capsidei virale, dimpotriva receptorii vor fi legati in profunzime, in depresiunile
capsidei.
Ac pot peliculiza virionul, dar nu inseamna neaparat ca vor bloca interactiunea cu receptorii celulari, astfel
incat sa fie preluat in celula, pentru ca Ac sunt situati deasupra depresiunilor capsidei, iar receptorii celulari, care
sunt filiformi, pot patrunde in depresiunile capsidei virale.

Raspunsul imun CELULAR in imunitatea antivirala

Urmatoarele celule coopereaza in raspunsul imun celular: CDF (celule dendritice foliculare), macrofage
(atat cele circulante, cat si cele intratisulare ), limfocitele Th (CD4+), limfocitele Tc/s (CD8+).
Particularitatea cea mai importanta a imunitatii in viroze este rolul preponderent al imunitatii celulare.
Raspunsul imun celular este mediat de LT, ajutate de APC. LT prezinta un receptor TCR cu structura rigida,
care nu recunoaste decat epitopi liniari, astfel incat virionii trebuie prelucrati in prealabil de catre celule fagocitare
pana la stadiul de peptid scurt, adica intr-o forma recognoscibila pentru TCR.

APC
Prelucrarea este realizata de APC cea mai eficienta dintre acestea fiind celula dendritica. CD capteaza Ag
virale cu ajutorul unor prelungiri ale membranei cu aspect de ramuri. Ele desfac virusul in proteine componente pe
care le expun la suprafata si le aduc in apropierea LT, cu care agrega, permitand astfel contactul dintre TCR si Ag in
forma de epitop liniar.
CD sunt de 2 feluri:
1) imature patruleaza la periferie, la poarta de intrare a agentilor infectiosi; prezinta pe suprafata din
abundenta TLR, sesizand orice agent infectios, fagocitandu-l si prelucrandu-l in proteine virale; acestea pot
sintetiza si IFN daca recunosc cu ajutorul TLR-ului de suprafata prezenta virusului si determina derepresarea
genolor sintetizatoare de IFN.

Dupa prelucrare, CD migreaza prin vasele limfatice si ajung la nivelul ganglionilor limfatici, unde se
transforma in CD
2) mature sunt APC mai evoluate, cu mai multe ramificatii; in loc sa prezinte la suprafata TLR, prezinta
MHC si o serie de molecule costimulatoare cu ajutorul carora vin in contact cu LT in statiile ganglionare ; la acest
nivel, CD mature prezinta Ag prelucrat, asociat cu moleculele MHC, limfocitelor T.
APC mediaza legatura dintre Ag viral si LT. Existenta a doua tipuri de CD face o punte astfel intre RI
innascut si RI dobandit, specific.
CD imature reprezinta RI nespecific, cu TLR, iar CD mature reprezinta RI specific, cu MHC. Este un alt
exemplu de cooperare in imunitatea antivirala.
TCR-ul trebuie sa recunoasca concomitent si MHC, si Ag prelucrat asociat acestuia. Exista o structura foarte
complexa care stabileste o sinapsa imunologica la nivelul locului de contact dintre LT si APC care respecta
fenomenul dublei restrictii = TCR recunoaste in acelasi timp si structura antigenica, dar si MHC. Doar in
momentul acestei duble recunoasteri o celula T imatura se diferentiaza intr-o celula efectorie care poate avea:
1. functie de ajutor pentru alte celule imunocompetente = celula T helper CD4+ (CD4 = determinant
antigenic);
2. functie efectorie = celula T citotoxica CD8+ (alt determinant antigenic).

MHC
Initial, limfocitul este imatur, nediferentiat. Selectia limfocitelor si diferentierea lor in LTH sau LTC este
determinata de tipul de molecula MHC in care este prezentat Ag viral. In momentul in care Ag este prezentat in
contextul MHC I, atunci se selecteaza in principal LTC CD8+. Daca Ag este prezentat in contextul MHC II, atunci
se selecteaza in special LTH CD4+. Prin urmare, recunoasterea se face potrivit regulii produsului constant:
LTH CD4+ recunosc MHC II (4 x 2 = 8) MHC II CD4+;
LTC CD8+ recunosc MHC I (8 x 1 = 8) MHC I CD8+.
APC poate fi orice celula a corpului care prezinta la suprafata MHC - daca este infectata cu un virus, orice
celula care prezinta la suprafata MHC poate deveni APC si se poate automarca drept tinta pentru LTC sau APC
poate fi o celula profesionista CD, macrofag, monocit prezinta MHC II (cu distributie mai restransa, doar la
nivelul celulelor raspunsului imun).
MHC I sunt ubicuitare, prezente pe orice celula somatica si sangvina, mai putin pe eritrocite.
Exista alte tipuri de restrictii induse de tipul de molecula MHC, dimensiunea si provenienta Ag, insa nu fac
tema cursului. Modul de prezentare al Ag este, insa, definitoriu pentru tipul de limfocit in care se diferentia
precursorul imatur.

LTH CD4+
Daca au fost selectate LTH CD4+, acestea vor incepe sa secrete citokine. Cuplarea la nivelul TCR cu
peptidul si MHC II determina derepresarea genelor pentru citokine in acelasi mod in care se produce si in cazul
IFN si incepe sinteza de citokine care actioneaza mai ales pe celulele din jur.
In functie de tipul de citokine sintetizat, LTH se impart in 2 tipuri:
1. TH1 sintetizeaza in special IL-2 un factor pluripotent de crestere celulara care determina cresterea,
proliferarea si activarea tuturor celulelor implicate in RI PMN neutrofile, celule NK, LTC, macrofage etc si
sintetizeaza si IFN-gamma; prin aceste 2 citokine, subsetul TH1 moduleaza RIC si influenteaza activitatea lui
din imunitatea specifica si nespecifica.
2. TH2 sintetizeaza IL-4, IL-5, IL-6, IL-10 sunt factori de crestere pentru LB si stimuleaza maturarea
afinitatii Ac si promoveaza trecerea de la RIU primar (IgM) la RIU secundar (IgG).
Toate aceste fenomene sunt dirijate sincron, iar prin citokinele sintetizate de LTH se asigura o comunicare
intercelulara prin care se promoveaza activarea unuia sau altuia dintre efectorii imunitatii antivirale.
Exist dou subseturi de celule Thelper, dupa profilul citokinelor sintetizate:
Th1 - IL2 si IFN gama - regleaza RI celular, asigurand protectia impotriva patogenilor intracelulari,
nu numai virusuri ci si bacterii cum este Mycobacterium Tuberculosis, etc.
Th2 - IL-4, IL-5, 6, 10- regleaza RI umoral

LTC CD8+
LTC CD8+ sunt soldati - efectori directi, realizeaza distrugerea celulelor infectate viral. Seamana foarte
mult cu celulele NK, doar ca activarea lor nu e nespecifica, impotriva oricarei celule pe care nu o recunosc ca self
(proprie), ci restrictionata de recunoasterea complexului MHC Ag prelucrat.

La nivelul citoplasmei, LTC prezinta niste vacuole (la fel ca celulele NK), cu o serie de enzime proteolitice;
unele se cheama perforine - perforeaza membrana celulei infectate si permit trecerea altor enzime denumite
granzime care determina ruptura membranei celulare si necroza celulei infectate viral.
LTC determina aceasta eliberare de substante solubile care vor forma gauri la nivelul membranei celulei
infectate si, ulterior, necroza celulara.
Nu este, insa, singurul mod in care LTC pot sa actioneze, ci exista si o moarte programata a celulelor
apoptoza, program intrinsec al acestora prin care se previne perpetuarea unor celule modificate. LTC pot promova
apoptoza celulara pentru ca la suprafata LTC, activate in urma contactului cu Ag, se exprima o proteina
transmembranara din familia factorilor de necroza tisulara (TNF tumor necrosis factor) care se numeste Fas.
Ligandul Fas este o substanta care poate interactiona cu niste receptori prezenti pe toate celulele, inclusiv pe
celule-tinta infectate viral si care se numesc Fas-receptori. Cand exista acest ligand Fas exprimat pe LTC activat,
are loc recunoasterea receptorilor (Fas se ataseaza de Fas-R) si, in interiorul celulei infectate viral, se declanseaza
un intreg complex care induce programul de moarte celulara programata prin activarea unui domeniu
intracitoplasmatic al Fas-R care se asociaza cu o serie de caspaze intracelulare si care induc fragmentarea ADNului cu pastrarea integritatii membranei celulare. Astfel, celula moare, dar membrana ramane integra, prin urmare
nu produce inflamatie la nivelul tesuturilor infectate.
In concluzie, prin unul din aceste 2 mecanisme LTC elimina parazitul intracelular virusul lizand celula
sau pastrand-o integra intrucatva.
Activitatea antivirala a limfocitelor CD8+ consta in liza specifica a celulelor infectate cu virusul cu care au
fost activate sau educate aceste celule in cadrul RI primar.

ADCC
LT nu este singura celula implicata in citotoxicitate. Exista, asa cum s-a mentionat anterior, celulele NK care
au ca mecanism o citotoxicitate nespecifica si exista si citotoxicitate realizata de alte celule imunocompetente care
inglobeaza complexe Ag-Ac (complexe imune) CITOTOXICITATEA DEPENDENTA DE ANTICORPI
(antibody-dependent cytotoxicity ADCC).
(1)
Complexele Ag-Ac circulante in fluxul sangvin pot stimula cascada complementului pe cale
clasica, sa genereze inflamatie si sa atraga mai multe celule NK, mai multe LTC, mai multe LB
care sintetizeaza Ac, imunitatea antivirala luand amploare.
(2)
Complexele Ag-Ac pot interactiona cu receptori pentru fractiunea cristalizabila (FcR) si sa fie
inglobate in macrofage sau celule NK sau alte celule cu FcR.
Astfel de celule inglobeaza complexul Ag-Ac si produc peptide scurte care pot fi aduse la suprafata si
prezentate LTC este o cale alternativa de citotoxicitate, intermediata de Ac, si prin care virionii liberi care
circula prin sange pot fi atacati. Astfel, virusurile pot intra in celule care nu sunt susceptibile initial, adica un virus
poate sa nu aiba tropism pentru celulele SI, insa sub forma de complex Ag-Ac poate patrunde in astfel de celule
daca infectivitatea virala este pastrata, asa cum se intampla adesea in cazul virusurilor neanvelopate, ceea ce duce
la replicare virala activa daca celula nu este permisiva.
O celula trebuie sa fie susceptibila sa aiba receptori si permisiva sa aiba mecanisme care sa sustina
replicarea virala.
O celula nesusceptibila poate fi infectata, insa, pe aceasta cale alternativa, virusul patrunzand in tesuturi
pentru care, aparent, nu are tropism.
Toate aceste ramuri ale RI actioneaza sinergic si contribuie la eliminarea virusului.
Cooperarea este ilustrata extensiv in poza de mai jos si sumarizeaza conceptele imunitatii antivirale.
In momentul in care un virus patrunde in organism este sesizat de receptorii care recunosc pattern-uri
moleculare (PRP) si astfel apar primele bariere in calea virusului prin sinteza de IFN, care alarmeaza celulele NK
si, in consecinta, acestea incep sa omoare primele celule infectate viral.
Pe de alta parte, daca virusul a inceput sa se replice si infecteaza multe celule, exista intotdeauna o celula
infectata viral care incepe sa sintetizeze proteine virale. De multe ori, asamblarea proteinelor virale se face la
nivelul membranei celulare, astfel incat proteinele virale pot fi expuse la nivelul MHC I si celula infectata viral
devine tinta pentru LTC, care isi va exercita actiunea de eliminare a acestei celule.
Mai mult, la nivelul tesuturilor infectate exista macrofage (rezidente) de diferite tipuri, in functie de tesut;
macrofagele sunt APC si inglobeaza virionii nou formati, ii prelucreaza si expun proteinele virale la nivelul MHC
II, determinand activarea LTH care sunt de 2 tipuri:
unele (TH1) sintetizeaza citokine care activeaza RIC,
celelalte (TH2) promoveaza activitatea LB; LB sintetizeaza Ac si neutralizeaza o parte din virusuri in
principal virusuri anvelopate care circula in torentul sangvin, in rest determina ADCC.

Limfocitele B, TH, TC/TS nu au functii suprapuse si o serie de studii au aratat rolul lor complementar. De
exemplu, transferul unui subset sau al unei combinatii din numai doua subseturi este insuficient pentru asigurarea
protectiei.

Vaccinurile
Cunoasterea mecanismelor imunitatii antivirale are rol in practica.
In primul rand, explica o serie de aspecte legate de modul de producere al bolilor cu patogenie virala si ajuta
la elaborarea unor metode de preventie (profilaxie) a infectiilor virale VACCINURILE.
In patogenia infectiilor virale exista mai multe stadii:
(1)
un virus patrunde la nivelul unei porti de intrare, unde exista celule susceptibile in care virusul
incepe sa se replice, astfel incat cantitatea de virus creste (inoculul initial se amplifica foarte mult
in urma replicarii initiale).
(2)
in cursul replicarii la poarta de intrare, pacientul in general nu prezinta simptome; se afla in faza
de incubatie.
In functie de boala, incubatia este foarte variabila exista virusuri care patrund pe cale respiratorie si dau
simptomatologie respiratorie gripa, cu incubatie foarte scurta; exista virusuri care patrund respirator, dar dau
afectiuni eruptive la nivelul pielii si mucoaselor rujeola, rubeola, varicela au perioada de incubatie mai lunga.
Virusul pleaca de la nivelul portii de intrare prin diseminare de obicei viremica prin sange (virusul este
preluat de limfatice, in primul rand de capilare, apoi ajunge la nivelul statiilor ganglionare cele mai apropiate de
poarta de intrare si de acolo intra in fluxul sangvin prin limfaticele eferente si disemineaza pana la nivelul tesutuluitinta).
Sunt unele virusuri care nu disemineaza viremic, ci (??), adica pe calea tecilor nervoase; sunt preluate de
terminatiile nervoase de la nivelul tesuturilor periferice si sunt transportate prin transport retrograd axonal pana la
nivelul maduvei spinarii si, uneori, pana la nivelul SNC virusul rabic, virusul polio, (unele) herpes-virusuri. In
mod evident, pentru aceasta categorie de virusuri, Ac nu pot realiza neutralizarea pentru ca nu o au o faza sangvina
si nu pot fi interferati de Ac, astfel incat singurul mijloc de aparare este reprezentat de LTC.
(3)
in cursul diseminarii incepe sa se mobilizeze rezistenta nespecifica cu mecanisme care vor
declansa primele semne de boala; in viroze, de cele mai multe ori debutul (prodromul) este
monoton / asemanator pentru multe tipuri de infectii virale stare de oboseala, simptomatologie

pseudorespiratorie, dureri musculare, cefalee si o stare subfebrila tablou clinic de diferite

intensitati.
Frecvent, debutul este cauzat de activarea IFN care isi exercita activitatile asupra celulelor normale si
determina acest prodrom, dupa care virusul ajunge la organele-tinta in care se replica maxim, trecand in perioada
de stare a virozei semne si simptome caracteristice fiecarei infectii virale.
In cursul replicarii in organele-tinta se mobilizeaza si rezistenta specifica, initial cu RI primar - cu
specificitate de virus, iar apoi cu RI secundar - cu afinitate mare pentru virus. RI secundar se caracterizeaza prin
memorie imunologica care este de lunga durata si utila in fabricarea vaccinurilor intrucat, la administrarea unui
vaccin, se activeaza intreaga cascada de reactii prezentata anterior. Datorita memoriei imunologice induse prin
vaccinare, la contactul cu virusul propriu-zis se vor scurtcircuita anumite etape ale RI (nu mai apare mobilizarea
rezistentei nespecifice, RI primar etc).
Vaccinurile nu pot asigura profilaxie pentru toate virusurile pentru ca acestea apar sub forma unor
populatii virale mai mult sau mai putin eterogene. Se pot crea vaccinuri pentru anumite tulpini virale care sa
asigure prin inducerea unui RI protectie anti-tulpinelor virale respective.
Memoria imunologica se bazeaza pe faptul ca la activarea LT sau a LB se produc atat celule efectorii
propriu-zise, cat si limfocite cu memorie care retin imaginea antigenului.

Vaccinarea presupune venirea in contact a organismului cu o forma modificata a virusului care anihileaza
determinatii de virulenta (acestia conditioneaza capacitatea fagogena, boala) si pastreaza determinantii antigenici
(care stimuleaza RI).
Exista 2 tipuri de vaccinuri:
1. VACCINURI INACTIVATE AN viral este complet distrus, de obicei prin tratamentul cu formaldehida
si se pastreaza doar invelisurile proteice care sunt antigenice;
2. VACCINURI VII ATENUATE virusul isi pastreaza capacitatea replicativa, dar nu mai detemina boala;
se introduc niste modificari la nivelul AN care determina o diminuare a capacitatii replicative, astfel incat virusul se
multiplica, dar in principal doar la nivelul portii de intrare, nu mai poate disemina si nu mai poate ajunge la nivelul
organelor-tinta sau daca disemineaza replicarea nu este eficienta si nu determina boala.
Primul vaccin viu atenuat s-a produs din intamplare si s-a descoperit practic ca atare, in natura. Acest vaccin
a dus la eradicarea variolei (small pox) o boala foarte severa. Era cunoscuta de mult timp, inca din Antichitate.
Se manifesta prin leziuni cutanate de tipul unor pustule care fuzioneaza si apar pe toata suprafata corpului, dar si la
nivelul mucoaselor, lasand cicatrici denumite pox-uri. Este o boala cu transmitere respiratorie, foarte contagioasa.
Leziunile cutanate evolueaza de la macule papule vezicule pustule, care se acopera de cruste si lasa in urma
lor cicatrici pe toata durata vietii. Aceste leziuni se regasesc si la nivelul organelor interne, varicela fiind o boala cu
mortalitate ridicata.
De aceea, s-a incercat inca din cele mai vechi timpuri preventia acestei boli. Chinezii au gasit o metoda
denumita variolizare se luau crustele, se transformau in pulberi si erau inhalate, determinand un RI. Variolizarea
a dus la diminuarea severitatii bolii si la scaderea mortalitatii.
Edward Jenner a observat in cursul unor epidemii mari de variola ca exista persoane care nu fac boala,
constatand ca toti erau fermierii si avusesera la un moment dat o boala numita nodulii laptarilor prin mulgerea
vacilor veneau in contact cu niste leziuni prezente pe ugerul vacilor, asemanatoare cu pustulele din variola.
Jenner a prelevat puroi din leziunile de la vaca si l-a inoculat la copii. Tot prin aceasta descoperire, s-a
stabilit denumirea metodei de profilaxie vaccin (vaccinia lat., vaca). Procedeul Jenner a fost foarte eficient
si s-a raspandit global. Persoanele astfel imunizate nu au mai facut variola, incidenta a scazut dramatic.
In 1958, OMS a decis incercarea unui program de eradicare a variolei, adica imunizarea populatiei
susceptibile, astfel incat virusul nu mai are gazda si dispare din natura. Virusul variolei este un virus strict uman si
nu are rezervor animal. Ultimele cazuri de variola naturala au fost inregistrate in 1975 variola major (expresia
completa a bolii) si in 1977, in Somalia, un caz de variola minora (cu eruptie tegumentara scazuta).
In 1979, s-a declarat eradicarea variolei si s-a decis astfel intreruperea vaccinarii. Orice persoana nascuta
dupa 1980 nu este vaccinata anti-variola.
Odata cu eradicarea variolei, s-a considerat ca orice boala virala ar putea fi eradicata prin vaccinare, insa s-a
constatat contrariul.
Pentru poliomielita exista niste progrese importante. Exista doua vaccinuri eficiente vaccin inactivat se
administreaza injectabil si un vaccin viu atenuat prin atenuarea tulpinilor de polio in laborator, se administreaza
oral, sub forma de picaturi (usor acceptat de copii si familie, de asemenea mai ieftin).
Pentru fabricarea vaccinului viu atenuat, s-a studiat structura virusului polio. S-a constatat ca are un loc in
care patrunde la nivelul ribozomilor, iar daca se introduc niste mutatii se scade foarte mult infectivitatea virala.
Mutatiile pot fi introduse prin cultivarea repetata a virusului in laborator, la temperaturi de 22 grade C. Astfel de
9

tulpini sunt atenuate, nu se replica bine la temperaturi de 37 grade C si constituie vaccinul viu atenuat. A reusit sa
scada foarte mult incidenta cazurilor de polio. Exista insa cateva focare mentinute de diversi factori sociali, politici
etc.
Avantajele virusurilor vii atenuate
Vaccinul viu atenuat prezinta cateva avantaje foarte pronuntate. Este un virus care inca se replica si
stimuleaza absolut toate ramurile imunitatii umorala, celulara; la nivel sistemic si la nivel local (poarta de intrare
vaccinul polio se administreaza pe cale orala, la fel cum este introdus virusul polio in organism).
Se elimina la fel cum se elimina virusul natural prin materii fecale. In concluzie, va circula in comunitate
un vaccin in loc de un virus, adica un virus atenuat in locul unui virus salbatic care ar putea determina boala.
Implicit, vaccinul disemineaza de la cei vaccinati la contacti, care se imunizeaza indirect.

induc raspuns imun global (celular, umoral si local)

raspuns imun impotriva tuturor antigenelor (inactivarea poate altera antigenicitatea)
imunogene consecutiv administrarii pe cale naturala (pret scazut, acceptabilitate mare)
imunogenitate crescuta dupa prima administrare, imunitate durabila
capacitate de a disemina de la vaccinati la contactii acestora eliminarea virusului din colectivitate

Dezavantajele virusurilor vii atenuate

Sunt virusuri care se replica, prin urmare mutatiile care au dus la atenuarea capacitatii replicative pot fi
corectate si se poate face reversie la virulenta. S-a intalnit in poliomielita paralitica indusa de vaccinare, relativ rar
dar suficient incat sa puna problema administrarii acestui tip de vaccin.
In 1995, in Romania s-a trecut la administrarea vaccinului inactivat anti-poliomielita. De altfel, in toata
Europa se administreaza acest tip de vaccin anti-poliomielitic. Europa este polio-free (din 2002), precum si SUA.
Exista insa zone unde nu s-a realizat inca eradicarea poliomielitei. Exista persoane imunosupresate, infectate
cu virusul HIV, la care vaccinurile viu activate nu pot fi administrate pentru ca dau reactii adverse foarte severe si,
in plus, vaccinurile viu atenuate sunt dificil de transportat mentinut la 4 grade C, altfel nu este activ etc.
Se mai fabrica vaccinuri prin tehnica ADN-ului recombinant vaccinul anti-hepatita B, vaccinul antiHPV.

10