Anason

P.P. Anisum vulgare

P.V. Anisi vulgaris fructus
Fam. Apiaceae
Descrierea: Anasonul este o plantă anuală, erbacee.
Rădăcina este pivotantă , cu o rețea deasă de rădăcini laterale care pot pătrunde în sol pînă la adăncimea de 50-
70 cm, dar masa principală a rădăcinei este cuprinsă în stratul de la suprafața solului 20-30 cm.
Tulpina este erectă, de 25-60 cm, înălțime, cilindrică, ramificată mult în partea superioară.
Frunzele sunt bazale petiolate, nedivizate, ovate, pe margine dințate, cele tulpinale sunt întrgi, rotunde,
trilobite, cele superioaresunt scurt petiolate sau sesile.
Florile sunt grupate în umbele, cu circa 7-15 radii, lungi pînă la 4 cm, si umbelule, cu circa 10 flori.
Petalele sunt albe sau crem, lungi de circa 1,5 mm, pe margini ciliate, pe partea de jos, scurt setaceu păroase, la
vîrf cu un lob îndoit spre interior.
Fructele sunt diachene compuse din două mericarpe greu separabile, ovoidale, îngustate spre vîrf, ușor turtit
dorsoventral.
Răspîndirea: Este original din Asia mică, după unii autori din Orient sau din Egipt și tările mediteraneene.
În prezent Anasonul se cultivă în multe țări: Bulgaria, Germania, Olanda, Spania, Franța, România, Turcia
,America de Nord și Sud
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosește fructele de anason.
Recoltarea se efectuează cînd 60 -80% de fructe sunt coapte.
Tulpinile se taie și se leagă în snopi, lăsîndu-se în arii pînă la completa maturizare a fructelor, apoi se treeră.
Compoziția chimică: Fructele de anason conțin 1,2-3% ulei volatil compus din anetol 80-90% estragol,
aldehidă anisică, alcool anisic, vanilină, eugenol, ulei gras 15-20% acizi polifenolhidroxilici, cumarine,
substanțe minerale.
Întrebuințări: Fructle de anason posedă proprietăți stomahice, carminative, eupeptice, antispastice.,
aromatizante și galactagog,stimulează secrețiile glandulare,în special salivare, cele de la nivelul mucoasei
gastrice și intestinale, biliare și mamare.
Uleiul volatil este mult utilizat drept corector de gust iar în aplicații locale poate fi folosit și ca antiscabios.
Uleiul gras poate fi folosit la obținerea bazei pentu supozitoare, ca și uleiul gras din coriandru.
Preparate: Carbosif, Gastrosedol, Calmotusin, Ramilosan, Strepsils classic, Depurafkux, Spasmacocystenal,
Altalex, Bromhexin, Lespenephryl. Deasemenea întră în compoziția speciilor pectorale și purgative.Uleiul
volatil este partea componentă a picăturilor amoniacale anisate și a elexirului pectoral.

Concluzie:
Uleiul de anason: se administrează câte 5-7 picături de ulei într-o linguriţă de miere de albine.
Decoctul din rădăcini de anason: se fierb într-un litru de apă 30 gr. rădăcini de anason timp de 20-30 de minute.
Se beau 2 căni cu decoct de anason pe zi.
Tinctura de anason poate fi preparată din 170 gr. de seminţe de anason şi 700 gr. alcool. Această compoziţie
se lasă la macerat pentru 21 de zile şi se iau 30 de picături de tinctură dizolvate într-o cană de apă plată
dimineaţa şi seara.
Cataplasme cu frunze de anason zdrobite care se aplică pe zonele afectate de artroze sau reumatism.
Decoctul din rădăcini de anason: se fierb într-un litru de apă 30 gr. rădăcini de anason timp de 20-30 de
minute. Se beau 2 căni cu decoct de anason pe zi.
 Fenicul
P.P. Foeniculum vulgare
P.V. Foeniculi fructus
Fam. Apiaceae

Descrierea: Este o plantă perenă, erbacee.

Rădăcina este pivotantă, lungă de 20-30 cm, groasă pînă la 1 cm, puțin ramificată.
Tulpina este înaltă 1-2 m, foarte ramificată, cilindrică, cu striații fine, glabră și fistuloasă.
Frunzele sunt mari, de 3-4 ori penat sectate, cu segmente foarte subțiri și filiforme, cele
inferioare sunt pețiolate lungi de 20-30 cm.
Florile sunt mici, grupate în umbrele mari, de culoare galbenă, lipsite de involucru și involucel.
Caliciul este redus.
Staminele sunt în număr de 5, mai lungi decît petalele.
Fructul este o diachenă cenușie-verzuie, pînă brună –verzuie, ovat alungită, cu cele două
mericarpe separate, de formă plan convexă, îngustate marginal și cu 5 coaste longitudinal
proeminente.

Răspîndirea: Se întîlnește în flora spontană din zona mediteraniană, nordul Africii, precum
și în vestul Asiei. În prezent specia se cultivă ca plantă medicinală și aromată pe toate
continentele.

Recoltarea: Ca produs vegetal se folosește fructele. Se recoltează cît în anul întîi, cît și în
anul doi de vegetație, se stabilește atunci cînd fructele din 50% din umbele sunt coapte. Se
usucă pe aripi, apoi se treeră.

Compoziția chimică: Principiul activ este uleiul volatil, fiind cuprins între 3,5-6%. În
uleiul volatil sa mai găsit derivați terpenici, pinen, camfen, limonen, felandren, cimen, linalool,
carvacrol și derivați fenilpropanici, feniculină, aldehidă anisică. S-a mai indentificat o cetonă
terpenică ce imprimă gustul amal uleiului din var. Din fructe sau mai izolat lipide 12-18%
celuloză, acid cafeic, acid clorogenic, ulei gras cca 18%.

Întrebuințări: Fructele de feniclu sunt utilizate ca digestiv,carminativ, galactogog, diuretic,

expectorant și vermifug sub formă de pulberi, infuzie.
Face parte din compoziția pulberei laxative-purgativă, speciilor contra colicilor. În tratamentul
tusei seci.
Preparate: Mel Foeniculi,Renogal, Ungolen, Depuraflux, spasmocystenal, Altalex, Solutan,
Bromhexin, Aqua Foeniculi.

Concluzie:
Tinctura de fenicul se poate obţine prin amestecarea a 100 gr. pulbere măcinată fin cu 500 ml
de alcool alimentar de 50 de grade. Acest amestec se lasă la macerat timp de 7-8 zile la căldură,
timp în care trebuie agitat de 3 ori pe zi. După timpul de macerare, amestecul se strecoară prin
tifon şi se depozitează în sticle. O linguriţă de tinctură de fenicul se administrează diluată cu o
cană de apă fiartă şi răcită de 3 ori pe zi.

Decoctul de fenicul poate fi obţinut prin amestecarea a două linguri de seminţe de fenicul
măcinate, care se fierb timp de 15 minute în 250 ml de apă. După ce este gata, se filtrează, se
adaugă 2 linguri de miere de albine şi se ia câte o lingură la intervale de 30 de minute.

Cataplasme cu fenicul care se pot folosi pentru diferite boli de ochi sau de piele.

Comprese cu ceai de fenicul pentru tenul iritat.

 Cimbru
P.P.Thymus vulgaris
P.V. Thymi vulgaris herba
Fam. Lamiaceae

Descrierea: Cimbru- subarbust peren, cu frunze veșnic verzi.

Rădăcina in primul an este pivotantă, puternic ramificată și lungă, în anii următori se dezvoltă
într-un sistem radicular puternic fasciculat.
Tupina este lignificată in partea inferioară și acoperită cu un șuber de culoare cenușie.
Frunzele sunt mici, forma alungită lomboidală, ovată sau lanceolată.
Florile sunt mici și grupate în pseudovertice așezate la subsuoara frunzelor din vîrful tulpinilor.
Fructele sunt nucule elipsoidale, mici, grupate cîte 4.

Răspindirea : Este răspîndită în Spania, Franța, Grecia, Portugalia, Algeria, Germania,

Ungaria, Bulgaria, România.

Recoltarea : Ca produs vegetal se folosesc părtile aeriene de cimbru. Se recoltează ramurile

tinere in perioada deschiderii primelor flori.

Compoziția chimică : Printre compuşii activi din cimbru se numără: uleiurile volatile
(carvacol, linalol, pinen, borneol, timol), taninurile, substanţele amare, sărurile minerale,
mucilagiile, acid cafeic, flavonozide.

Intrebuințări : Preparatele pe bază de cimbru sunt indicate în caz de: dispepsii, dischinezii
biliare, viermi intestinali, plăgi, reumatism, gută, seboree. De asemenea, planta ajută la tratarea
problemelor digestive precum aerofagia, eructaţia persistentă, flatulenţa, digestia leneşă şi
fluxul biliar sărac, precum şi la calmarea tusei, guturaiului şi astmului.Studiile au demonstrat că
uleiul esenţial de cimbru este antiseptic, de aceea este recomandat adesea pentru tăieturi minore
şi răni, ca şi pentru muşcăturile şi înţepăturile de insecte. Planta este prescrisă uneori în
tratamentul afecţiunilor gingivale.
Preparate: Tusomag, Pertusin, Voseptol, Altalex, Mentoklar, Bronchicum, Nontusyl.
Concluzie:
Infuzie : peste o linguriţă de plantă se toarnă o ceaşcă de apă clocotită. Se bea o ceaşcă pe zi, ca
tonic general, antiseptic intern.
Decoct: se fierbe 5 minute 2—3 linguriţe de plantă la o ceaşcă de apă. Se lasă 5—10 minute
apoi se strecoară. Se foloseşte ca şi cataplasmă la răni, pentru spălarea lor şi tratarea contuziilor.
Tinctură de cimbrişor: se recoltează florile de cimbrişor atât cât să încapă într-o sticlă de 1
litru. Peste flori se adaugă alcool alimentar de 50-60 de grade. Această sticlă se adaugă la
macerat timp de 2 săptămâni, fiind aşezată la soare sau lângă o sursă de căldură. Se
administrează 20-25 de picături de tinctură de cimbrişor într-o ceaşcă de ceai sau apă.
Băi cu cimbrişor: se adaugă 100 de gr. de plantă mărunţită la 5 litri de apă clocotită. Se lasă
acoperit timp de 15 minute, după care se strecoară în cadă. Se stă în cadă cu acest amestec
aproximativ 20 de minute.
 Cimbrișor
P.P. Thymus serpyllum
P.V. Serpylli herba
Fam. Lamiaceae
Descrierea: Cimbrișorul este o plantă vivace, cu ramuri culcate la pământ, care prind
rădăcini. Din aceste ramuri cresc numeroase tulpini înalte de 7-10 cm.
Tulpinile sunt cilindrice, păroase, de culoare verde-roșiatăcă. În vârful lor se află flori grupate
în pseudoverticale globuloase roz-violacee.
Frunzele sunt mici, opuse, glabre, de formă ovală, cu marginea întreagă, uneori îndoită în jos.
La baza lor, spre pețiol, care este foarte scurt, se găsesc perișori ce poartă glande cu ulei volatil.
Frunzele prezintă niște puncte transparente, care sunt în realitate celule cu ulei volatil.
Florile au un calciu tubulos-păros terminat cu 5 dinți, ciliați.
Corola este formată din două buze de culoare roz. Planta este plăcut mirositoare.

Răspândire: Este răspândit în Europa. Crește pe soluri aride, pietroase, nisipoase, cu

expoziție sudică, în fânețe de pe dealuri, ajungând până în zona muntoasă.

Recoltare: Ca produs vegetal se folosesc părțile aeriene de cimbrișor. Planta întreagă se

culege fără rădăcini, la începutul înfloririi. Recoltarea se face cu foarfeca sau cuțitul. Înainte de
uscare se înlătură rădăcinile și ramurile lemnoase. În flora spontană cresc numeroase specii de
cimbrișor, cu caractere botanice asemănătoare. Deoarece recunoașterea lor prezintă greutăți
pentru culegător, se recoltează toate aceste specii formând un singur produs.

Compoziția chimică: Părțile aeriene de cimbrișor conțin ulei volatil, în proporție de 0,1-1
%, alături de care se conține un prncipiu amar, acizi ursolic și oleanolic, acizi cafeic și
rozmarinic, flavone, tanin, rezine. Uleiul volatil este constituit din terpene fenolice, timol și
carvacrol, care pot să ajungă până la 70 % din conținutul uleiului.

Întrebuințări: Se folosește sub formă de infuzie sau sirop aromatic, îndeosebi în medicina
infantilă, ca stomahic, antispastic și coleretic, în tratamentul tusei și al gripei. Are, de asemenea
și proprietăți cicatrizante, antidiareice, diuretice și antivirale.
Preparate: Infuzie, Ceai de cimbrișor, Bioten, Plantavorel

Concluzie:
Pregătirea ceaiului pentru uz intern se realizează din 1-2 linguriţe la o ceaşcă cu apă clocotită.
Extern se utilizează ca bai aromatice în liniştirea sistemului nervos şi în reducerea durerilor
provocate de reumatism şi guta.
Tenurile grase se tratează timp de 15-20 minute, cu infuzie pregătită din 20 g plantă la 1/2 litru
apă.
Compresele cu infuzie noncentrată sunt utilizate in tratamentul unor infecţii ale pielii şi a
plăgilor purulente.
 Sovîrf
P.P. Origanum vulgare
P.V. Origani vulgaris herba
Fam. Lamiaceae

Descrierea: Sovîrf- plantă perenă, înaltă de 30-60 cm, cu tulpina în 4 muchii, verde acoperită
cu peri. Frunzele sunt opuse, scurt petiolate, forma ovală, aproape glabre. Florile au culoare
purpurie si sînt înconjurate de bractee, reunite în buchete la vîrful tulpinii si al ramurilor.
Raspîndirea: Europa, Asia. Creste în poieni, păduri, tufisuri, cimpii.
Recoltarea: Ca produs vegetal se folosesc partile aeriene de sovîrf. Se recolteaza planta
înflorita, în orele de dimineata.
Compoziția chimică: Ulei volatil (0,3-1,2%), tanin, antociane, flavone, acid ascorbic.
Întrebuințări: Are actiune antiseptica, stomahica, antispastica si se gaseste in compozitia
speciilor antibronsitice, sudorifice, sedative. Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: afectiuni
dermatologice, afectiuni respiratorii, afectiuni stomacale, anorexie, arsuri, astm bronhic,
bronsite, crize dureroase reumatice, dizenterie, dureri de cap, dureri de dinti, eczeme, faringite,
insomnie, stari gripale, stomatite, traheite, tulburari intestinale, tuse convulsive.
Preparate: Renostim, Origavir, Plafar
 Pochivnic

P.P. Asarum europaeum

P.V. Asari folia et Asari rhizomata
Fam. Aristolochiaceace

Descrierea: Plantă erbacee, perenă cu rizom subțire, superficial, albicios, ramificat, din care
pornesc rădăcini adventive firoase.
Tulpinile aeriene pornesc din rizom, înalte de 4-10 cm, ascendente, acoperite la bază cu 3-5
catafile brune.
Frunze circular-reniforme, de obicei hibernate, lung-pețiolate, scurt păroase.
Flori întunecat-purpurii, solitare, cu miros de piper, perigon actinomorf, urceolat-campanulat,
androcen din 12 stamine lebere dispuse pe două verticale, gineceu din 6 carpele, cu ovar
semiinferior, stil scurt, stigmat disciform.
Fructul -capsulă.

Răspândire: Planta este răspândită în Europa, crește în locuri umbrite, umede, pe soluri
grele.

Recoltare: Ca produs vegetal se folosesc frunzele și rizomii de pochivnic. Frunzele se

recolteazp în timpul înfloririi, iar părțile subterane toamna târziu. Dupa recoltare se rup frunzele
brunificate, se curăță de alde impurități. Uscarea se înfăptuiește în strat subțire în coondiții
naturale sau în uscătorii artificiale la temperatura de 30-35 oC.

Compoziție chimică: Planta conține până la 2 % ulei volatil, bogat în azaronă și aldehidă
azarilică, care confirmă și toxicitatea produsului, precum și un alcalaloid, azarina. Au mai fost
identificate vitaminele C si B, săruri minerale, tanin, zaharuri, rezine.

Întrebuințări: Preparatele de Asarum se remarcă în primul rând prin acțiunea lor vomitivă,
iar în doze mici, expectorantă. În doze și mai reduse are proprietăți diuretice, sudorifice și
antibiotice pe un număr de germeni patogeni. Întrebuințarea se recomandă numai cu prescripția
medicului. Tinctura întră în compoziția preparatului medicamentos Acophytum, întrebuințat în
tratamentul radiculitei.
Preparate: Acophytum

Concluzie:
Infuzie: ceaiul de Pochivnic
Pulbere: Pentru ameliorarea dismenoreei, se consumă dimineața câte un vârf de cuțit de rizom
măcinat, care se ține sub limbă, apoi se înghite cuun pahar de lapte.
Macerat:Se lasă jumătate de linguriță de rădăcină tocată într-un pahar cu apă fiartă și răcită,
timp de 3 ore. Se strecoară și se consumă 2 linguri de două ori pe zi, pentru efectele
expectorant, antibiotic, diuretic, sudorific.
Cataplasme: Se realizează cu frunzele verzi, pisate, și se folosesc pentru cicatrizarea rănilor sau
a ulcerațiilor. Totodată, ele pot fi lăsate la macerat în oțet alimentar, fiind utile în combaterea
rîiei.
 Busuioc
P.P. Ocimum basilicum
P.V. Basilici herba
Fam. Lamiaceae

Descrierea: Busuioc – plantă anuală, erbacee.

Rădăcina este fibroasă, bine ramificată.
Tulpina erectă, înaltă 30-70 cm, puternic ramificată la bază, cu 4 muchii.
Frunzele opuse pe tulpină, forma romboidal-ovată, cu vîrf ascutit, marginea usor dintata, sunt
glabre si lucioase.
Florile sunt homozigote, grupate cite 5- 10 in pseudoverticile.
Fructul – o nuculă, cu 4 semințe de culoare brună.

Răspindirea : Este răspîndită în Asia, Africa, America de Nord, Bulgaria, sudul Frantei,
Spania, Italia, Romania, Moldova.

Recoltarea : Ca produs vegetal se folosesc părțile aeriene de busuioc. Se recoltează tulpini și

ramuri tinere acoperite cu frunze in perioada infloririi inflorescenței principale.

Compoziția chimică: Ulei volatil (0,1-0,2%), camfor, pinen, eugenol, anetol, saponozide
triterpenice, substante tanante.

Intrebuințări : La tratarea bolilor tubului digestiv, stimularea poftei de mîncare, tratarea de

bronșită, gripă, inflamarea căilor urinare. Preparatele fitoterapeutice din busuioc sunt
administrate în afecţiuni digestive, colici intestinale, meteorism abdominal, diaree, colitã, în
infecţii ale cãilor respiratorii, apetit scăzut, anorexie, gripă

Preparate: Infuzie,
decoct, tinctură, ulei de
busuioc, Tulsi lax,
Crudigno.