ANTIBIOTICELE

Student: Indreica Veronica

Materia: Farmacologie
 Antibioticele (cunoscute și ca antibacteriene) alcătuiesc o clasă de medicamente,
produse de microorganisme sau obținute pe cale sintetică sau semisintetică, fiind cele mai
importante substanțe medicamentoase implicate în tratamentul și în
profilaxia infecțiilor bacteriene de diverse tipuri.

Antibioticele sunt utilizate în medicina umană și veterinară, însă au o mare utilitate și

în agricultură. În mod normal, ele prezintă toxicitate doar pentru microorganismele cauzatoare
ale infecțiilor, fără să afecteze organismul uman sau animal, dar în anumite cazuri acestea pot
induce reacții adverse, cea mai frecventă fiind afectarea florei intestinale normale. Din
punctul de vedere al acțiunii, antibioticele pot face parte din două clase, ele manifestându-și
efectul bacteriostatic (prin oprirea creșterii bacteriei) sau bactericid (prin distrugerea acesteia),
însă există și exemple care prezintă ambele mecanisme. Un număr limitat de antibiotice
posedă, de asemenea, și o activitate antiprotozoarică (cum este, de exemplu, metronidazolul).

Din punct de vedere istoric, termenul de antibiotic face referire doar la agenții
antibacterieni secretați de către microorganisme, cu scopul de a afecta alte microorganisme și
de a oferi protecția față de acestea, și a fost utilizat pentru prima dată în anul 1942.  În
prezent, definiția s-a extins și la acele substanțe medicamentoase antimicrobiene de origine
sintetică, denumite chimioterapice antimicrobiene, precum
sunt chinolonele, sulfamidele și nitrofuranii. Primul antibiotic natural, penicilina, a fost
descoperit de către Alexander Fleming, iar această descoperire a permis o dezvoltare
impresionantă în ceea ce privește tratamentul infecțiilor bacteriene. Au fost descoperite și
sintetizate foarte multe molecule noi de antibiotice de-a lungul ultimul secol, însă în ziua de
astăzi eficacitatea antibioterapiei se află sub semnul întrebării datorită unor probleme legate
de utilizarea acestora, precum este bine-cunoscuta rezistența la antibiotice.

Fenomenul automedicației este în prezent o problemă gravă în sistemul de sănătate

publică, întrucât o alegere neadecvată a unui antibiotic și un ritm de administrare
necorespunzător poate avea ca urmare generarea unor tulpini bacteriene rezistente.
Antibioticele nu sunt eficiente asupra virusurilor, astfel că virozele sunt tratabile doar cu
medicamente antivirale.

1. Scurt istoric

În ciuda faptului că medicamentele antibiotice cu spectru larg, care sunt utilizate în mod
curent în tratamentul infecțiilor grave (precum tuberculoza și lepra) au fost identificate abia
în secolul al XX-lea, unele dintre primele încercări de contracarare ale infecțiilor bacteriene au
avut loc acum mai bine de 2500 de ani în China. Se știa încă din acele vremuri că prin presarea
pe o plagă a unei bucăți de pâine mucegăite, sau prin utilizarea de lapte fermentat sau de miere,
se poate evita instalarea unor infecții.

Multe culturi antice, incluzând Egiptul Antic și Grecia Antică, utilizau mucegaiurile și unele

surse vegetale pentru tratarea infecțiilor, datorită proprietăților lor antiseptice. Acest fenomen de
inhibare a creșterii unor microorganisme prin asocierea de microorganisme antagoniste a primit
denumirea de antibioză. Prima descriere referitoare la acest principiu a fost realizată în
anul 1877, când Louis Pasteur și Robert Koch au observat faptul că un bacil din aer producea
inhibarea creșterii bacteriei Bacillus anthracis (bacilul cărbunos).