F.E.G.

“EDUCATION”

ȘCOALA POSTLICEALĂ FĂGĂRAȘ

SPECIALIZAREA꞉ ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

PROIECT DE DIPLOMĂ

Îndrumător:

Prof.Farmacist,

Torok Raluca

Absolvent:

Matei Ghe. Larisa- Georgiana

FĂGĂRAȘ - 2021
 F.E.G. “EDUCATION”

ȘCOALA POSTLICEALĂ FĂGĂRAȘ

SPECIALIZAREA꞉ ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

PROIECT DE DIPLOMĂ

FĂGĂRAȘ

2021
 F.E.G. “EDUCATION”-FILIALA FĂGĂRAȘ

ȘCOALA POSTLICEALĂ

TITLUL PROIECTULUI

MEDICAȚIA ANTIMICROBIANĂ ȘI ANTIPARAZITARĂ

MOTTO:

”Unica frumusețe pe care o cunosc e sănătatea”- Heinrich Heine

 CUPRINS

MOTTO
ARGUMENT

INTRODUCERE-SCURT ISTORIC........................................................................1

CAPITOLUL I...........................................................................................................4

MEDICAȚIA ANTIMICROBIANĂ - NOȚIUNI GENERALE..............................4

1.1. Medicația antimicrobiană................................................................................4

1.2. Rezistența la antimicrobiene...........................................................................6

1.3. Studierea eficacităţii antimicrobienelor...........................................................8

CAPITOLUL II.......................................................................................................11

MEDICAȚIA ANTIPARAZITARĂ - NOȚIUNI GENERALE.............................11

2.1. Medicația antiparazitară................................................................................11

2.2. Studierea eficacității antiparazitarelor...........................................................16

CAPITOLUL 3........................................................................................................23

3.1. Exemple de medicamente antimicrobiene.....................................................23

3.2. Exemple de medicamente antiparazitare.......................................................36

3.3 Efectele antibioticelor administrate în exces asupra sănătății………………...44

CONCLUZIE..........................................................................................................48

BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Descoperirea și introducerea în terapeutică a medicamentelor antimicrobiene

și antiparazitare a reprezentat unul dintre cele mai remarcabile progrese ale
medicinei și care a modificat radical evoluția și prognosticul anumitor bolii
infecțioase.
Având în vedere importanța descoperirii acestor medicamente în tratarea anumitor
boli infecțioase am ales să redactez lucrarea în scopuri practice . Dat fiind și faptul
că din păcate cu toții ne confruntăm măcar odată in viață cu anumite afecțiuni de
care doar aceste medicamente ne pot ajuta să scăpăm de ele .
Antibioticele cunoscute și ca antibacteriene alcătuiesc o clasă de
medicamente ,produse de microorganisme sau obținute pe cale sintetica ,fiind cele
mai importante substanțe medicamentoase implicate în tratamentul și în profilaxia
infecțiilor bacteriene de diverse tipuri . Antiioticele au intrat în arsenalul terapeutic
al pacienților ca mijloc de luptă împotriva infecțiilor și au salvat multe vieți
omenești. Antibioticele reprezintă grupa de medicamente care se caracterizează
prin cel mai mare beneficiu terapeutic ,cea mai frecventă utilizare ,dar și cel mai
mare risc terapeutic.
Antiparazitarele sunt medicamente care acționează asupra paraziților. Aceștia
se împart în mai multe clase, ei pot fi paraziți intestinali sau paraziți sanguini.
Ambele clase sunt la fel de periculoase pentru om.
 INTRODUCERE-SCURT ISTORIC

Descoperirea şi introducerea antibioticelor în secolul XX au revoluţionat

medicina în multe privinţe şi au salvat nenumărate vieţi, ceea ce a reprezentat un
punct de cotitură în istoria omenirii. Antibioticele rămân unul dintre cele mai
importante instrumente farmacologice pentru controlul bolilor infecţioase. De
asemenea, antibioticele sunt utilizate pe scară largă, ca agenţi terapeutici sau
profilactici, în practicile agricole. Din nefericire, utilizarea acestor medicamente
minunate a fost însoţită de apariţia rapidă a tulpinilor bacteriene rezistente şi de
erodarea utilităţii clinice.

Din anul 1940, antibioticele au adus cele mai mari benefici terapeutice,
reprezentând astfel și cea mai des folosită prescriere.

Antibioticele sunt descoperite şi ca medicamente antimicrobiene. Acestea

sunt medicamente care pot  să omoare sau să stopeze proliferarea bacteriilor pentru
a vindeca infecţiile la om, animale şi, uneori, plante. Antibioticele sunt
medicamente pentru tratarea infecţiilor bacteriene (precum pneumonia
pneumococică sau infecţiile sângelui cauzate de stafilococi); medicamentele
antimicrobiene eficiente contra viruşilor sunt denumite în mod obişnuit
medicamente antivirale (precum cele pentru gripă, HIV şi herpes).
Nu toate antibioticele sunt active împotriva tuturor bacteriilor. Există mai bine de
15 clase diferite de antibiotice care diferă în ceea ce priveşte structura chimică şi
acţiunea contra bacteriilor. Un antibiotic poate fi eficace împotriva unui singur tip
sau împotriva mai multor tipuri de bacterii.
Rezistenţa antimicrobiană este una dintre cele mai grave ameninţări la adresa
sănătăţii umane, unii agenţi patogeni devenind rezistenţi la mai multe clase de

1
antibiotice (multidrug resistant = MDR). În momentul actual se exprimă marea
îngrijorare a revenirii la epoca preantibiotică.

În SUA, CDC estimează că aproximativ două milioane de persoane sunt infectate

cu bacterii care nu pot fi tratate cu antibiotice şi cel puţin 23 000 de persoane mor
anual din cauza acestor infecţii. Pe tot globul se înregistrează acum aproximativ
700 000 de decese în fiecare an cauzate de infecţii cu aceşti microbi rezistenţi la
antibiotice. Potrivit unui studiu riguros comandat de guvernul britanic, această cifră
ar putea creşte la 10 milioane, depăşind la nivel mondial chiar şi decesele cauzate
de cancer.

Nevoia de noi terapii cu antibiotice este acută şi creşte în mare parte din cauza
apariţiei agenţilor patogeni rezistenţi la medicamente. Sunt enumerate în secvenţele
genomului bacterian peste 20 000 de gene de rezistenţă (gene r), de aproape 400 de
tipuri diferite. Dovezile susţin existenţa unui rezistom bacterian mare (totalitatea
genelor de rezistenţă şi a precursorilor lor atât în bacteriile patogene, cât şi în cele
nepatogene). Indiferent de originea lor, genele de rezistenţă se pot deplasa rapid
prin populaţiile bacteriene şi pot apărea în bacteriile patogene. Înţelegerea
proceselor care contribuie la evoluţia şi selectarea rezistenţei este esenţială pentru
gestionarea stocurilor actuale de antibiotice şi pentru dezvoltarea unora noi.

Această problemă serioasă este recunoscută pe plan internaţional. În ciuda

numeroaselor rapoarte şi recomandări emise de diversele agenţii internaţionale şi
naţionale, dezvoltarea rezistenţei la antibiotice continuă. Se impun o serie de
acţiuni agresive pentru a împiedica apariţia de noi rezistenţe şi pentru a preveni
răspândirea rezistenţelor deja existente.

Descoperirea antibioticelor şi mecanisme de acţiune

Înainte de anii 1930 este descrisă perioada preantibiotică, numită şi epoca

2
întunecată, când mortalitatea prin infecţii era uriaşă.

Era antibiotică a adus terapii adecvate pentru infecţii bacteriene şi a început cu

introducerea sulfonamidelor, în 1935 (descoperite anterior de Domagk), şi a
penicilinelor, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial (descoperite anterior de
Fleming).

După cum se ştie, primul compus antimicrobian – penicilina – a fost descoperit de

Alexander Fleming în 1928, când a observat că ciuperca Penicillinium notatum a
distrus coloniile de S. aureus. Însă aceasta a fost introdusă în terapia infecţiilor abia
în 1942, când farmacologul Howard Florey şi biochimistul Ernst Boris Chain au
purificat şi au produs pe scară largă penicilina – considerată medicamentul-miracol
al secolului XX.

Anii 1940-1960 sunt anii de glorie, când au fost descoperite cele mai multe dintre
antibioticele utilizate în prezent. În anii 1980-1990 au fost conduse studii genetice
pentru cunoaşterea genomului bacterian, a ţintelor de la nivelul bacteriilor asupra
cărora acţionează antibioticele.

3
 CAPITOLUL I

MEDICAȚIA ANTIMICROBIANĂ - NOȚIUNI GENERALE

1.1. Medicația antimicrobiană

Antibioticele, cunoscute şi ca medicamente antimicrobiene, sunt
medicamente care pot să omoare sau să impiedice proliferarea bacteriilor pentru a
vindeca infecţiile la om, animale şi, uneori, plante.

Antibioticele sunt medicamente pentru tratarea infecţiilor bacteriene (precum

pneumonia pneumococică sau infecţiile sângelui cauzate de stafilococi);
medicamentele antimicrobiene eficiente contra viruşilor sunt denumite în mod
obişnuit medicamente antivirale (precum cele pentru gripă, HIV şi herpes).

Nu toate antibioticele sunt active împotriva tuturor bacteriilor. Există mai bine de
15 clase diferite de antibiotice care diferă în ceea ce priveşte structura chimică şi
acţiunea contra bacteriilor. Un antibiotic poate fi eficace împotriva unui singur tip
sau împotriva mai multor tipuri de bacterii.

În prezent sunt cunoscute numeroase clase de agenţi antimicrobieni, clasificate pe

baza mecanismelor lor de acţiune. Astfel, antibioticele pot acţiona împotriva
agenţilor bacterieni prin diverse mecanisme, precum:

• inhibarea sintezei proteinelor (ex: aminoglicozidele, cloramfenicolul,

macrolidele, streptomicina şi tetraciclinele);
• interacţiunea cu sinteza ADNului şi ARNului (ex: chinolonele şi
rifampicina);
• inhibarea sintezei sau distrugerea peretelui celular bacterian (ex: β-
lactaminele şi glicopeptidele);

4
 • modificarea metabolismului energetic al celulei microbiene (ex:
sulfonamidele şi trimetoprimul).
Utilizări medicale ale antibioticelor

Antibioticele sunt utilizate în profilaxia și tratamentul infecțiilor bacteriene, și

uneori a infecțiilor produse de protozoare (adesea, se utilizează metronidazolul). În
practica medicală, este aplicat conceptul de terapie empirică, iar în momentul în
care se pune diagnosticul unei infecții bacteriene, dar nu se cunoaște agentul
patogen, se administrează un antibiotic cu spectru larg (pe baza simptomatologiei)
și se inițiază antibiograma (a cărei realizare poate dura câteva zile).

Pe de altă parte, în contextul cunoașterii microorganismului patogen sau al

identificării acestui prin antibiogramă, se poate începe terapia definitivă, de obicei
cu un antibiotic cu spectru mai îngust de acțiune. Alegerea terapiei se face având în
vedere diferiți factori, precum natura și sensibilitatea patogenului, toxicitatea
antibioticului și costul terapiei.

Măsurile de profilaxie prin tratament cu antibiotice sunt aplicate în special în cazul

pacienților care prezintă o susceptibilitate ridicată pentru dezvoltarea de infecții
bacteriene, precum cei imunocompromiși (ca urmare a infecției cu HIV, pentru
prevenirea pneumoniilor), pacienții aflați sub tratament cu imunosupresoare,
pacienții bolnavi de cancer sau la cei care urmează să aibă o intervenție
chirurgicală. Se remarcă o importanță mare a antibioterapiei profilactice în
chirurgia stomatologică, utilizând la prevenirea bacteriemiei și a dezvoltării de
endocardite infecțioase. O altă aplicație a profilaxiei este la pacienții cu
neutropenie, de obicei bolnavi de cancer, care sunt predispuși la dezvoltarea de
infecții.

În cazul antibioterapiei, succesul terapeutic depinde de mai mulți factori, inclusiv

particularitățile pacientului, localizarea infecției și proprietățile farmacocinetice și
5
farmacodinamice ale antibioticului utilizat. Problema rezistenței la antibiotice nu
trebuie contracarată neapărat prin dezvoltarea de noi compuși, ci se poate aplica o
terapie combinată, în care cel puțin două antibiotice cu mecanisme de acțiune
diferite se utilizează împreună (de exemplu, în tuberculoză).

1.2. Rezistența la antimicrobiene

Modalități de instalare a rezistenței la antimicrobiene și studierea eficacităţii
antimicrobienelor
Antibiorezistența a apărut mai ales prin folosirea antibioticelor ca biostimulatori,
în conservarea alimentelor de natura animală sau cel mai des prin administrarea
antibioticelor nerațional, fără rețetă și antibiogramă. Articolul prezintă
modalitățile de instalare a rezistenței la antimicrobiene și evaluează eficacitatea
antimicrobienelor (antibiotice și antifungice).
Sunt prezentate principalele modalități de răspândire și instalare a rezistenței
precum și urmările acesteia la nivel global, mecanismele transmiterii rezistenței
în natură și testele de evaluare a eficacității antiinfecțioaselor (biologice, fizico-
chimice, in vitro, tehnicile moleculare etc).

Rezistența la antimicrobiene (RAM)reprezintă o problemă majoră, cu

implicaţii majore, fiind considerată un fenomen cu risc zoonotic.
Antimicrobienele au revoluționat practica medicală, astfel afecțiuni care în trecut
erau mortale au devenit obișnuite și pot fi tratate în scurt timp. Acest avantaj, în
prezent este supus riscului în special din cauza utilizării excesive sau inadecvate a
antimicrobienelor, ceea ce a dus la creșterea cazurilor de apariție și de răspândire
a bacteriilor multirezistente.
Desi s-a prevăzut evoluția rezistenței față de aceste medicamente, nu au fost
intuite mecanismele prin care genele care conferă rezistență se vor răspândi.
După Heinemmann (1999), agenții antimicrobieni se apropie de sfarsitul
eficienței lor.
6
 RAM este o consecință a evoluției, a selecției naturale și mutației genetice,
această mutație fiind ulterior transmisă conferind rezistență. Într-o lume unde
nevoia de proteină de origine animală a crescut imens datorită creşterii
logaritmice a populaţiei, în mod logic şi industria creşterii animalelor de rentă a
beneficiat de uzul masiv al antibioticelor.
Modalități de răspândire, instalare a rezistenței și urmările acesteia

Condițiilecare determină apariția rezistenței la antibiotice sunt

 prin selecție, genomul bacterian a devenit de aprox.1000 de ori mai mic

decat genomul animal / uman. Acest fapt este datorat „raționalizării
genomului”,
 între bacterii există concurență acerbă pentru resurse,
 pentru a se menține si reproduce, genomul bacterian are nevoie de energie
și resurse. Un genom mare, necesită mai multă energie pentru a fi păstrat în
funcțiune si duplicare.

Cel mai adesea, procesul de selecție este exacerbat de factorii umani prin:

utilizarea inadecvată a medicamentelor în medinia umană .

condițiile de igienă deficitară
practicile medicale curente greșite
erorile în cadrul lanțului alimentar

Tehnicile de screening genomic, nu au reușit încă să livreze promisiunea lor

de “revoluție” în descoperirea de noi antibiotice, acest lucru a condus în timp la
apariția de “superbugs”, adică bacterii rezistente la majoritatea antibioticelor
utilizate.
Exemple clasice: S. aureus rezistent la meticilină (MRSA)

În România principalele cauze ce favorizează apariția fenomenelor de

7
 rezistență la medicamente sunt:

medicamentele eliminate necorespunzător

tratamentul bolilor virale cu antibiotice atunci când ar fi suficient
să se prescrie medicamente cu spectru îngust.
prescrierea excesivă a antibioticelor

1.3. Studierea eficacităţii antimicrobienelor

Pentru determinarea eficacității substanțelor antimicrobienelor se cunosc mai
multe teste, considerate ca fiind standard în multe țări, care permit analizarea
antibioticelor.
8
 Cele mai importante testări sunt:

• Testele biologice

Testele biologice permit o stabilire precisă și sensibilă a antibioticelor.

Metoda difuzimetrică este considerată o tehnică uzuală pentru β-lactamine,
unde limitele detectabile sunt de ordinul ng./ml. (10-9 ng/ml).
Marea majoritate a acestor teste depind de utilizarea unui mediu cu agar,
însămânţat cu o tulpină bacteriană selecţionată, peste care sunt plasate diluţii
diferite ale antibioticului în testare.
Plăcile sunt incubate la 370C, după ce se face citirea, în funcţie de zona de
liză determinată de către antibioticul testat, raportată adesea la un antibiotic
standard.

• Testele fizico-chimice

Metodele cele mai folosite pentru testarea antimicrobienelor sunt:

spectrofotometria, spectrofotofluometria şi mai recent cromatografia lichidă de
înaltă performanță (HPLC).
Aceste teste sunt în general mai puţin sensibile, comparativ cu testele
biologice, deoarece sunt tributare în mare măsură de metodele de preparare şi
purificare a probelor.
Dintre acestea HPLC este cea mai versatilă şi cu perspective de utilizare.

• Testele in vitro Concentrația minim inhibantă (MIC)

Este un test care dă măsura cantitativă a limitări cu privire la activitatea asupra

bacteriilor pe care le afectează (fie datorită activității lor intrinsece, fie datorită
rezistenței acumulate) cel mai adesea este de dorit de a se determina sensibilitatea
unei tulpini izolate de la animale bolnave, în ideea de a selecta conduita terapeutică
9
cea mai corectă.
ANTIBIOTICELE ÎN SARCINĂ

într-un studiu în care 90% din femeile gravide au folosit medicamente fără
prescripție sau cu rețetă, cel mai frecvent utilizate au fost antiemeticele,antiacidele,
antihistaminicele, analgezicele, antibioticele, tranchilizantele, hipnoticele.

Exemple de medicamente nerecomandate în sarcină:

-Tetraciclinele trec prin placentă se concentrează si depozitează în oasele si dinții

copilului combinandu-se cu calciul.

-Aminoglicozidele: din această grupă fac parte gentamicina, kanamicina,

streptomicina, neomicina, amikacina. Toate aminoglicozidele sunt ototoxice si
nefrotoxice. Streptomicina, gentamicina, kanamicina fac parte din medicamentele
ototoxice (afectează auzul si echilibrul), ele putând trece prin placentă si distruge
labirintul fetal .

-Penicilinele: din grupa lor fac parte: penicilina G, V, Ospen, moldamin, oxacilina,
precum si penicilinele cu spectru larg - ampicilina, amoxicilina, augmentin,
amoxiclav, Ospamox.

-Sulfamidele: acestea au actiune prelungita si trec prin placenta; ele pot deplasa
bilirubina de pe locurile de legare - daca sunt administrate inaintea saptamanii 34
de sarcina. Placenta excreta eficient bilirubina, altfel in apropierea nasterii nou
nascutul poate dezvolta icter.

-Cefalosporinele: din aceasta categorie fac parte: Cefalexin, Rocephin si sunt des
administrate in sarcina, dar studiile la oameni nu au putut exclude posibilitatea unor
afectari; ar trebui utilizate in sarcina numai daca sunt intr-adevar necesare.

-Chinolonele si fluorochinolonele: dintre acestea: Zanocin, Nolicin sunt utilizate in

10
general in tratamentul infectiilor urinare.

11
 CAPITOLUL II

MEDICAȚIA ANTIPARAZITARĂ - NOȚIUNI GENERALE

2.1. Medicația antiparazitară

Medicamentele antiparazitare urmăresc prevenirea infecțiilor pentru
persoanele care ajung în zone endemice și eradicarea infecției, odată constituită.
Așa cum este cazul și cu antibioticele, există substanțe cu un spectru larg, active pe
multe organisme, dar și substanțe specifice. Printre cei mai utilizați compuși se
numără și: albendazol, praziquantel, ivermectin (pentru helminți), metronidazol,
paromomicină, primetamină (protozoare), chinine, chinidine, clorochină (malarie).
Substanțele utile pentru tratamentul infecțiilor cu ectoparaziți includ permetrină,
malathion, ivermectin.

Când este vorba despre infecțiile comune, una sau două doze din medicamentul
recomandat se administrează oral, sub formă de pilulă, pentru eradicarea infecției.
Pentru combaterea ectoparaziților, se utilizează soluții topice, uneori în asociere cu
medicație per os, în infestările masive. Efectele secundare comune ale medicației
antiparazitare pot fi: alergie, pierdere în greutate, greață, vărsături, durere de cap,
amețeală.

70% din populație este infectată cu diferite tipuri de paraziți fără să bănuiască.
Fiecare dintre noi se află în pericol.

20.05.2021 la 16:10 de Sebastian Nicoară Healthy

Potrivit OMS, în 2019, incidența infecției cu invazie parazitară a crescut cu 17,6%.

Și aceste cifre includ nu numai populația țărilor în curs de dezvoltare, dar și
prospera regiune europeană.

12
Răspândirea pe scară largă a helmintiazelor se datorează evoluției asimptomatice a
bolii în stadiile incipiente. Persoana infestată ar putea nici să nu bănuiască de
prezența paraziților, infectându-i pe cei din jur.

Se cunosc peste 360 de tipuri de paraziți. Majoritatea parazitează în intestine sau

ficat, dar pot migra către orice organ și sistem: plămâni, inimă, sistemul nervos
central, mușchi, globi oculari și creier.

Paraziții pot fi:

• Endoparaziți, care trăiesc în interiorul țesuturilor gazdei. Aceștia se împart în

protozoare și helminți. Primii sunt o clasă mare de microorganisme care se pot
multiplica în organismul uman și sunt transmise inter-uman sau prin intermediul
vectorilor (cum ar fi țânțarul) . Dintre aceștia fac parte Giardia, Entamoeba,
Plasmodium (cauzează lamblioză, amibioze, malarie) . Helminții sunt viermii
paraziți care pot fi plați - trematode (Schistosoma spp. , Fascicola hepatica) și
cestode (Taenia, Echinococcus) sau cilindrici – nematode (Ascaris lumbricoides,
Trichinella spiralis) .

• Ectoparaziți, care rămân în exteriorul corpului uman, hrănindu-se prin piele.

Aceștia pot fi căpușe, purici, păduchi, anumite specii de muște.

13
Infecția cu paraziți

 Infecții cu helminți

• Infecția cu Taenia solium, Taenia saginata; botriocefaloza – praziquantel,

niclosamid; albendazol + corticosteroizi pentru cisticercoza cerebrală

• Echinococoza – albendazol, pentru prevenirea recurențelor după tratamentul

chirurgical sau când acesta nu este posibil sau suficient

• Fascicoliaza - triclabendazol

• Schistosomiaza – praziquantel

• Ascaridoza– albendazol în cură scurtă

14
• Tricocefaloza (Trichuris trichura) – albendazol sau mebendazol +-ivermectin

• Infecția cu Strongyloides stercoralis – ivermectin

• Trichineloza, toxocarioza – albendazol + corticosteroizi

 Infecții cu protozoare

• Giardiaza – tinidazol, metronidazol

• Amibiaza - agenți luminali pentru infecțiile asimptomatice; metronidazol/

tinidazol + agent luminal pentru infecțiile simptomatice

• Trihomoniaza – metronidazol, tinidazol +- paromomicină intravaginal

• Criptosporidioza – nitazoxinid (pacienți imunocompetenți) sau inițierea

medicației anti-retrovirale (pacienții cu SIDA)

• Infecții cu Acanthamoeba spp. – derivați de pentamidine sau azole

• Tripanosomiaza africană (boala somnului) : pentamidină, suramin pentru stadiile

inițiale și eflornitină, melarsopol când s-a realizat diseminarea la nivelul SNC

• Boala Chagas: nifurtimox, benzinidazol

• Leishmanioza: viscerală – amfotericină lipozomală, paromomicină; cutanată sau

muco-cutanată – derivați de antimoniu

 Malarie:

• Necomplicată, cu Plasmodium falciparum - clorochină, în zonele cu sensibilitate

păstrată; atovaquone-proguanil sau artemether-lumefantrină în zonele cu rezistență

• Complicată, cu Plasmodium falciparum – artesunat, chinină sau chinidină i. v.

• Necomplicată, non-P. Falciparul – clorochină + primachină; atovaquone-proguanil

15
sau altele în zonele cu rezistență medicamentoasă la tratamentul de primă linie

 Ectoparaziți:

Pediculoză capilară, pubiană: soluții locale cu permetrină, piretrină sau piperonil

butoxid; ivermectină sau malathion în caz de rezistență la primele substanțe sau
infestare masivă

Pediucloză a genelor: pansament oclusiv cu vaselină pentru sufocarea paraziților

Scabie: loțiuni cu permetrină, crotamiton, lindan sau ivermectin

Consecințele provocate de paraziți:

• Anemie, avitaminoză, anorexie;

• Leziuni ale țesuturilor și organelor. Creșterea riscului de infecție a

sângelui;

• Patologii ale sistemului nervos. Toxinele paraziților provoacă

insomnie, migrene, irascibilitate, crize de nervi, infarct și accidente
vascular cerebrale;

• Reacții alergice (erupții cutanate, mâncărime, fisuri și răni);

• Formarea papiloamelor capabile să ia forme oncologice;

• La copii pot provoca întârziere în dezvoltare, ducând la complicații

periculoase;

• La bărbați provoacă impotența:

• Scade fertilitatea la femei.

Larvele pătrund prin pori în capilare, fiind transportate prin organism cu fluxul de
sânge. Oamenii nu simt aceste „penetrări”, e dificil să-și dea seama că s-au infectat
16
Metode pentru combaterea paraziților

• Dieta antiparazitară

• Verificați calitatea alimentelor consumate: nu consumați legume

nespălate, fructe și verdeață, carne neprelucrată termic (cu sânge,
rare), pește crud (sushi, sashimi etc.) și lapte crud.

• Reduceți consumul de zahăr și dulciuri, aceste alimente stimulează

formarea microflorei patogene în intestine.

Medicamentele antiparazitare compun o clasă foarte vastă de substanțe

menite să combată infecția cu paraziți interni sau externi. Sunt numiți paraziți
organismele care necesită o gazdă vie pentru a supraviețui și care nu aduc un
beneficiu acesteia, ci cauzează simptome de boală. Parazitozele sunt probleme
majore de sănătate cu precădere în zonele tropicale și subtropicale, dar diferite
tipuri de infecții cu aceste organisme apar peste tot în lume.

În funcție de tipul de parazit și substanța activă utilizată, antiparazitarele sunt

disponibile pentru administare:

• Enterală (per os, sub formă de pilule)

• Topică (locală, sub formă de gel, cremă, loțiune, șampon – în cazul

ectoparaziților)

• Parenterală (intravenos, intramuscular – în infestările masive, bolile severe,

pacienți imunodeprimați)

2.2.Studierea eficacității antiparazitarelor- Examen coproparazitologic

Prin acest examen este detectată prezenţa unor paraziţi cu localizare intestinală, în
limitele impuse de ciclul biologic al fiecărui parazit:

17
Protozoare: Giardia lamblia, Trichomonas intestinalis, Entamoeba spp.,
Blastocystis hominis

Helminţi

Nematode:Ascaris lumbricoides, Trichuris trichiura, Enterobius vermicularis,

Strongyloides stercoralis
Trematode: Fasciola hepatica
Cestode:Taenia spp., Hymenolepis nana, Diphyllobotrium latum1;3;6.

Paraziţii intestinali sunt răspândiţi ubicuitar, infestările fiind mai frecvente în

zonele cu instalaţii de apă deficitare.

Diareea, malnutriţia, anemia şi obstrucţia intestinală reprezintă câteva din

consecinţele infestării cu paraziţi intestinali. Protozoarele pot determina diaree
şi/sau malabsorbţie atât prin secreţia de toxine, cât şi prin invadarea sau doar
aderarea la mucoasa intestinală prin mecanisme necunoscute.

Helminţii (viermii intestinali) pot obstrua intestinul, determina sângerări sau

interfera cu absorbţia intestinală a substanţelor nutritive. Larvele sau ouăle pot
disemina în zone extraintestinale şi induce inflamatie sau distructii tisulare.

Unii paraziţi din categoría protozoarelor sau helmintilor pot habita tractul intestinal
al omului şi animalelor fără a provoca manifestări clinice.

Pentru a creşte sensibilitatea clinică a testului (mai ales că unele elemente

parazitare sunt eliminate intermitent), se recomandă 3 examene succesive, la
interval de 7 zile.

După tratarea unei parazitoze examenul coprologic de control se va efectua după un

interval de timp variabil în funcţie de diagnostic. Astfel, după tratamentul unei
infecţii cu protozoare, controlul se va efectua după 3-4 săptămâni iar in infecţiile cu
helminţi după 1-2 săptămâni.

De exemplu : Giardia lamblia, cunoscut şi ca Giardia intestinalis sau Giardia

duodenalis, este parazitul cel mai frecvent depistat la examenul coproparazitologic.
Reprezintă un organism unicelular (protozoar) prevăzut cu flageli care îi asigură
mobilitatea.

18
Este localizat în intestinul subţire (duoden şi jejun) unde se ataşează de microvilii
enterocitelor prin intermediul unui disc adeziv.

Datorită multiplicării sale extrem de rapide numărul elementelor parazitare poate

depăşi 1 milion/cm. Consecinţele infestării sunt astfel tulburări de digestie şi
absorbţie intestinală, cu spolierea treptată a organismului-gazdă de substanţele
nutritive necesare. De asemenea, parazitul poate acoperi mucoasa duodeno-jejunala
pe suprafeţe întinse constituind adevărate bariere mecanice care reduc şi mai mult
capacitatea de absorbţie a principiilor nutritive şi a vitaminelor.

Parazitul prezintă două forme de viaţă: trofozoit sau stadiul vegetativ şi chist sau
stadiu de rezistenta. Are o înmulţire simplă prin diviziune binară. Parazitul posedă
un rezervor animal, format în special din rozătoare (castor, hamster, etc), dar şi
caine.

Transmitere: Boala se transmite pe cale digestiva (fecal-orală) prin mâini murdare,

consum de fructe şi/sau legume nespălate, precum şi de apa contaminată cu forma
chistică a parazitului. Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii mici din creşe şi
grădiniţe, precum şi rudele acestora. Infecţia se transmite cu uşurinţă deoarece doza
infectantă a chisturilor este redusă (~ 10 chisturi), chisturile sunt rezistente la
clorinarea apei şi pot supravieţui câteva săptămâni în apa rece, precum şi din cauza
existenţei rezervoarelor animale5.

După ingestie, procesul de dechistare are loc la nivelul duodenului şi în treimea

proximală a duodenului şi jejunului sub acţiunea sucurilor digestive. Dechistarea
este un proces rapid, terminându-se în 10 minute şi este semnalată de emergenţa
flagelilor ventrali, ieşirea acestora fiind urmată de întreg trofozoitul. Trofozoitul se
fixează de enterocit, se hrăneşte cu conţinutul intestinal şi, în decurs de 15-30
minute de la dechistare, începe să se dividă prin fisiune binară. Pe măsura ce
parazitul antrenat de fluxul intestinal este împins în aval către colon, trofozoitul se
autoprotejează de microambientul local prin conversie în forma chistică. Acesta va
fi eliminat odată cu materiile fecale în exterior, constituind o nouă sursă de infecţie.

19
Tabloul clinic include:

 infecţii silenţioase(mai ales la adulţi);

 giardioza acută: boală diareică acută combinată cu un sindrom gazos şi
dispeptic biliar;
 giardioza cronică: disconfort digestiv persistent, episoade diareice alternând
cu tranzit intestinal normal sau chiar încetinit.

Malabsorbţia de diverse grade este o complicaţie dezvoltată în aproximativ 10-15%

dintre cazuri, atât în formele acute, cât şi cronice de boală. Alături de aceasta pot
apărea alergodermii polimorfe complexe.

Diagnosticul giardiozei se stabileşte cel mai frecvent prin examenul microscopic al

materiilor fecale (depistarea chisturilor), precum şi prin testul imunoenzimatic
(identicarea antigenul Giardia în scaun). Determinarea anticorpilor specifici nu
prezintă utilitate datorită persistenţei îndelungate a acestora chiar şi în urma
tratamentului eficace.

În absenţa instituirii tratamentului, chisturile continuă să fie eliminate în mediul

inconjurator timp de săptămâni sau luni.

Pentru depistarea purtătorilor se recomandă controlul periodic al copiilor din

colectivităţi precum şi al persoanelor care lucrează în sectorul alimentar

Pentru rezultate corecte se vor respecta anumite cerințe

Pacientul va evita:

– înainte de recoltare: examenul radiologic gastrointestinal baritat, administrarea de

laxative;

– in săptămâna premergătoare recoltării, administrarea anumitor medicamente:

bismut, Metamucil, uleiuri minerale, Tetraciclina, antiamoebiene, antidiareice,
antiacide2;8.

Specimen recoltat – materii fecale din orice moment al zilei; se recoltează câte o
porţiune de mărimea unei alune, din 3 locuri diferite ale bolului fecal.

20
Cauze de respingere a probei

– specimen obţinut cu uleiuri minerale, bismut, compuşi de magneziu;

– recipient murdar pe exterior;

– specimen contaminat cu urină2;8.

Recipient de recoltare – recipient de unică folosinţă pentru fecale bine închis cu

capac; este interzisă adăugarea de substanţe conservante.

Stabilitate probă – examinarea promptă a scaunului este importantă pentru scaunele

lichide sau moi care ar putea conţine trofozoiţi de protozoare; scaunele formate,
care pot conţine chişti de protozoare, ouă sau larve de helminţi pot rămâne câteva
ore la temperatura camerei sau până a doua zi la frigider6.

Prelucrare necesară după recoltare – analiza se execută din materii fecale proaspăt
emise (de preferat); dacă acest lucru nu este posibil, proba va fi păstrată la 2-8ºC .

Metodă – examen macroscopic + examen microscopic direct (intre lama şi lamela).

Valori de referinţă – absente elemente parazitare intestinale.

Interpretarea rezultatelor

Examenul macroscopic- examinarea se face direct în recipientul în care s-a prelevat

proba, cu ohiul liber sau cu lupa de mână, utilizând o baghetă de sticlă sau o ansă.
Se observă culoarea, mirosul, consistenţa scaunului, prezenţa de mucus, puroi,
sânge, precum şi de elemente suspecte ca fiind parazitare. Dintre elementele
parazitare se pot observa:

– proglote de Taenia spp.

Proglotele de Taenia saginată (rar vizibile în materiile fecale, deoarece se elimină

prin orificiul anal între defecaţii) sunt dreptunghiulare de 2 cm lungime/0,5 cm
lăţime, au uterul bine dezvoltat, prevăzut cu 20-30 de ramificaţii închise în deget de
mănuşă, pline cu ouă şi au mişcari periodice caracteristice.

21
Proglotele de Taenia solium au dimensiuni de 2 cm lungime/6-8mm lăţime, uterul
lor prezintă 7-10 ramificaţii laterale, închise în deget de mănuşă pline de ouă) fără a
prezenta mişcări.

– viermi adulţi de Ascaris lumbricoides.

Au corpul cilindric, de culoare roz-albicioasă şi prezintă striuri discrete

longitudianle. Se va preciza sexul viermelui eliminat. Femelele au 20-30 cm
lungime/5-6 mm grosime. Masculii sunt mai mici, au 15-20 cm lungime şi
extremitatea posterioară incurbată.

Examenul microscopic direct

Se examinează între lamă şi lamelă o cantitate mică de materii fecale (1.5 – 2 mg),
prelevată din diferite părţi ale probei, amestecată în ser fiziologic sau soluţie Lugol.

Pentru realizarea preparatelor se folosesc lame curate, degresate. Pe o lamă se pune

o picătura de ser sau soluţie Lugol. Cu ajutorul unei baghete se prelevă o mică
cantitate din proba de examinat şi se amestecă pe lamă cu picătura de ser sau
soluţie Lugol. Se acoperă cu o lamelă.

Preparatul trebuie examinat cât mai repede pentru a se evita uscarea.

Se utilizează lamele de 18/18 mm dimensiuni, astfel încât marginile lor să fie

cuprinse în interiorul marginilor lamei. Suspensia trebuie să fie uniformă, iar
lamela aşezată orizontal, nu înclinat

La examinarea microscopică se pot depista diferite specii de paraziţi.

Limite şi interferenţe

Un rezultat pozitiv indică prezenţa parazitului, dar aceasta nu implică întotdeauna

că parazitul este responsabil pentru simptomele pacientului.

Un singur examen negativ nu exclude posibilitatea infestării parazitare.

Examenul pentru Giardia poate fi negativ în stadiile precoce ale infestării, în

infestări cronice şi la pacienţii care elimină ciclic parazitul.

22
Rezultate fals negative pot să apară dacă în săptămâna care precede testul s-au
administrat bariu, bismut, Metamucil, uleiuri minerale, Tetraciclina, medicamente
antiamoebiene, antidiareice, antiacide.

În toate aceste cazuri se recomandă determinarea de antigen Giardia în fecale.

Acest test nu este indicat pentru depistarea Toxoplasmei gondii, Toxocarei canis,
Plasmodium spp sau Trichomonas deoarece aceste organisme nu apar în materiile
fecale.

23
 CAPITOLUL 3

3.1 Exemple de medicamente antimicrobiene

Clase de antibiotice

Există mai multe criterii conform cărora se poate face clasificarea

antibioticelor, inclusiv pe baza mecanismului lor de acțiune (a se vedea secțiunea
de mai sus), a structurii lor chimice sau a spectrului de activitate antimicrobian.

În secțiunea de mai jos se va realiza o trecere în revistă a principalelor clase

de antibiotice utilizate, pe baza structurii lor chimice, ținând cont și de mecanismul
de acțiune.

 Beta-lactame

Antibiotice beta-lactamice reprezintă o clasă care reunește o multitudine de

compuși ce conțin nucleul beta-lactamic, cele mai frecvente categorii fiind
penicilinele, cefalosporinele (inclusiv oxacefeme), carbapenemele și
monobactamele. În practică, se mai pot asocia cu inhibitori de beta-lactamază. La
rândul lor, peniciline pot fi: aminopeniciline, cu acțiune pe Pseudomonas
aeruginosa și rezistente la penicilinaze. Cefalosporinele sunt grupate în cinci
generații, pe baza spectrului lor de activitate, efectul asupra bacteriilor Gram-
negative crescând cu fiecare generație. Carbapenemele prezintă cel mai larg spectru
dintre beta-lactamine și sunt considerate antibiotice de rezervă. Monobactamele
prezintă o structură simplă și pot fi utilizate în diverse infecții complicate.

Antibiotice beta-lactamice

 Glicopeptide

Antibiotice glicopeptidice sunt derivați peptidici ciclici glicozilați și sunt utilizate

24
în tratamentul infecțiilor cu bacterii rezistente la alte clase. Primul reprezentant
aprobat pentru uz terapeutic a fost vancomicina, iar apoi au fost realizați derivați
structurali (dalbavancină, oritavancină și telavancină) cu scopul de a îmbunătăți
durata sa de acțiune și tolerabilitatea.

 Polipeptide

Au fost descrie mai multe tipuri de antibiotice peptidice, printre acestea

numărându-se și polipeptidele. Ele sunt peptide non-ribozomale, derivate de la
aminoacizi, și prezintă utilizări, mecanisme de acțiune și spectre de activitate
variate. Unii dintre reprezentanți (bacitracina, de exemplu) sunt toxici în urma
administrării injectabile, fiind utilizați strict la nivel topic.

 Aminoglicozide

Antibioticele aminoglicozidice sunt alcătuite din aminozaharide legate de un

nucleu aminociclitol prin legături glicozidice. Sunt majoritar produse de către
specii din genurile Streptomyces și Micromonospora, iar reprezentanții mai noi au
fost obținuți prin semisinteză plecând de la cele naturale. Spectrul lor este larg,
având utilizări și în tratamentul tuberculozei. Sunt adesea utilizate în combinație cu
alte antibiotice, precum beta-lactame sau vancomicină.

 Chinolone

Chinolonele și derivații acestora, fluorochinolonele, prezintă 5 generații de

antibiotice cu spectre diferite de acțiune. În ciuda eficienței ridicate, utilizarea lor a
fost restrânsă la infecții complicate, care nu răspund la alte tratamente. Au fost
obținuți mulți derivați chinolonici, cu scopul îmbunătățirii biodisponibilității, iar
denumirea lor se face prin adăugarea sufixului -oxacină sau -floxacină.

 Tetracicline

25
Antibioticele tetraciclice, denumite și tetracicline, sunt antibiotice cu spectru larg,
derivate de tetracen parțial hidrogenat, care sunt produse de specii de Streptomyces
sau sunt derivați semisintetici ai tetraciclinelor naturale. Prezintă mecanism
bacteriostatic și sunt utilizate de multă vreme în diferite infecții bacteriene.
Principalul dezavantaj legat de acești compuși este rezistența pe care au dezvoltat-o
unele tulpini, ceea ce a restrâns utilizarea lor clinică. Reprezentanți mai noi, precum
este tigeciclina (o glicilciclină derivată de la minociclină), prezintă activitate pe
speciile rezistente la alte tetracicline. Denumirea lor se face prin adăugarea
sufixului -ciclină.

 Macrolide

Antibioticele macrolidice sunt caracterizate prin prezența unui macrociclu lactonic

format din 14, 15 sau 16 atomi, la care sunt atașate amino- și dezoxi-zaharide,[105]
[118] și au fost descoperite pentru prima dată la bacteria Streptomyces erythreus.
[126] S-a dezvoltat și o nouă clasă, cea a ketolidelor, care sunt derivați semisintetici
ai eritromicinei cu spectru mai larg de activitate.

 Lincosamide

Lincosamidele, cu doi reprezentați utilizați clinic (lincomicina și clindamicina) sunt

derivați de pirolidină legată printr-o punte aminică de o piranoză. Sunt antibioticele
bacteriostatice de elecție în dermatologia veterinară, fiind absorbite rapid în pielea
infectată.

 Streptogramine

Streptograminele sunt antibiotice produse de specii de Streptomyces, iar fiecare

26
streptogramină reprezintă un amestec de doi compuși, neînrudiți structural, care
prezintă un efect bactericid sinergic de 10 până la 100 de ori mai mare comparativ
cu componentele libere.Astfel, fiecare unitate va conține o streptogramină de grup
A (macrolactone polinesaturate, precum virginiamicină M sau pristinamicină II) și
o streptogramină de grup B (hexadepsipeptide ciclice, precum virginiamicină S sau
pristinamicină I).

 Rifamicine

Rifamicinele sunt antibiotice bactericide care sunt utilizate în tratamentul combinat

al tuberculozei (cu excepția rifaximinei, care are un spectru de activitate mai
restrâns). Sunt foarte similare în ceea ce privește farmacocinetica și reacțiile
adverse produse.

 Sulfamide

Sulfamide sau sulfonamidele antimicrobiene sunt derivați de sinteză care prezintă

efect bacteriostatic (asocierea cu trimetoprim le face bactericide). Reprezintă prima
clasă de antibiotice care au fost folosite în tratamentul infecțiilor, începând cu anii
1930, însă astăzi au mai rămas doar câțiva reprezentați în uz.

 Nitroderivați

Nitrofuranii și nitroimidazolii sunt agenți chimioterapeutici sintetici care sunt

nitroderivați heterociclici și care prezintă un mecanism de acțiune similar, fiind
utilizați în unele infecții bacteriene și protozoarice. În ciuda similarității structurale,
există unele diferențe în ceea ce privește spectrul de activitate.

27
  Alte clase

Printre cele mai importante medicamente antimicrobiene se numără:

- Betadine soluție cutanată
Indicații

Ovule: vaginite acute și cronice, infecăii mixte, specifice și nespecifice

(Gardnerella, trichomonas, Candida).

Pregătirea preoperatorie.

Soluție: dezinfecția pielii și mucoaselor; tratamentul plăgilor aseptice, infecțiilor

cutanate, bacteriene și fungice; dezinfecția preoperatorie corporală totală sau
partială. Săpun: dezinfecția mâinilor; igiena personalului medical și auxiliar; în
laboratoare după contactul cu exsudate și secreții; asepsia preoperatorie a mâinilor.
Unguent: arsuri, răni septice și aseptice, ulcere trofice, escare și alte infecții
cutanate și dermatoze suprainfectate.

Mod de administrare

Un ovul pe zi, 7-14 zile, profund în vagin, seara la culcare; se pot administra 2
ovule/zi și pentru o perioadă mai lungă. Preoperator, un ovul pe zi, câteva zile
înainte de operație. Soluția nediluată, sau în diluție de 1/10 în funcție de aplicație.
Pentru trat. rănilor, arsurilor, infecțiilor cutanate și ale mucoaselor – diluție 1/10;
pentru baile preoperatorii - dilutie 1/100 (expunere minimum 2 minute). Diluțiile se
prepară ex tempore. Săpunul se folosește numai nediluat; pentru practica medicală
curentă 5 ml, minim 1 minut, cu clătire abundentă cu apă caldă; preoperator 10 ml
timp de 2,5 minute; operația se repetă după spălarea abundentă a mainilor cu apă
sterilă (in total 20 ml polividona 5 min). Unguentul: pe tegumente curate si uscate.

Contraindicatii:-Alergie la iod, hipertiroidie, dermatita herpetiformă Duhring,

28
inaintea tratamentului cu iod radioactiv; insuficiență renală gravă; nou-nascuți.

Patologiile tiroidiene (hiperfuncții). Culoarea brună a polividonei îi indică

eficacitatea; diminuarea sau dispariția culorii indică scăderea activității
antimicrobiene. Polividona se descompune sub influența luminii sau la temperaturi
mai mari de 40 de grade. Efectul antimicrobian se exercită la un pH 2-7. Nu se
asociază cu preparate topice enzimatice sau pe bază de mercur, sau cu alte
antiseptice. Complexul PVP-iod este incompatibil cu agenții reducători, sărurile
alcaline și acizii. În cazul săpunului, se testează sensibilitatea în prealabil. Atenție
la unguent în patologiile tiroidiene, la vârstnici, la nou-născuți, copii mici, gravide
și în perioada alăptării.

Interacțiuni medicamentoase:-Vă rugăm să spuneți medicului dumneavoastră sau

farmacistului dacă luați sau ați luat recent orice alte medicamente, inclusiv dintre
cele eliberate fără prescripție medicală.

Utilizarea Betadine soluție cutanată trebuie evitată în asociere cu alte antiseptice pe

bază de peroxid de hidrogen, săruri de argint sau tauloridină, datorită reducerii
reciproce a efectelor terapeutice.

Iod povidona nu trebuie administrată concomitent cu preparate pe baza de mercur

datorită riscului de formare a iodurii de mercur caustică.

La pacienții care sunt în tratament cu litiu, trebuie evitată utilizarea pe termen lung
a soluției cutanate, în special pe suprafețe mari.

Reacția cu proteinele și complexele organice nesaturate poate avea loc, dar poate fi
compensată de utilizarea unor doze mai mari de iod povidonă.

Acțiunea oxidativă a iod povidonei poate determina rezultate fals pozitive în cazul
unor teste de diagnostic (de exemplu, testul toluidinei și rezin-guaiacolului pentru
determinarea hemoglobinei și glucozei în fecale și urină).
29
Sarcina si alaptarea:-Adresați-vă medicului dumneavoastră sau farmacistului pentru
recomandîări inainte de a lua orice medicament.

In perioada de alaptare reprezinta o indicatie exceptionala si necesita o

monitorizare stricta a functiei tiroidiene atat a mamei cat si a sugarului. Tratamentul
trebuie sa fie cat mai scurt posibil.

Conducerea vehiculelor si folosirea utilajelor:-Betadine solutie cutanata nu

afecteaza capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Reactii adverse posibile:-In caz de sensibilitate la iod, uneori iritatii locale cu

caracter tranzitoriu.

Compoziție : -Substanta activa este iod povidona. Un ml solutie contine iod

povidona 100 mg.

Celelalte componente sunt: glicerol, nonoxinol 9, acid citric anhidru, fosfat disodic
anhidru, hidroxid de sodiu (solutie 10%), apa purificata.

- Ulei de cocos (coconut oil) - antimicrobian, antioxidant, antifungic și

antibacterian

Uleiul din nucă de cocos poate fi folosit pentru întrebuințări cosmetice,

dermatologice, ca tratament naturist pentru diverse afecțiuni sau la gătit.    

         Uleiul de nucă de cocos are un rol esențial în înlăturarea stresului, în îngrijirea

părului și a pielii, în menținerea nivelului optim de colesterol, în îmbunătățirea
sistemului imunitar și a rezistenței oaselor, în îngrijirea dentară, precum și în
digestie, în înlăturarea problemelor la rinichi, în prevenirea și tratarea bolilor
cardiace. De asemenea, normalizează tensiunea arterială, ajută organismul să lupte
împotriva cancerului și diabetului zaharat. 

30
         Atunci când este aplicat pe o infecție, uleiul de cocos formează un strat
chimic care protejează partea infectată a corpului de praful extern, aer, ciuperci,
bacterii și viruși. Uleiul de nucă de cocos este deosebit de eficient pentru tratarea
vânătăilor, deoarece grăbește procesul de vindecare prin repararea țesuturilor
afectate. 

         Oamenii de știință irlandezi, de la Institutul de Tehnologie Athlone, au

examinat efectele uleiului de cocos natural asupra unor tulpini de bacterii comune
prezentă în interiorul gurii, și ajuns la concluzia că uleiul de nucă de cocos ar putea
fi o alternativă eficientă la aditivii chimici conținuți în cele mai multe produse de
igiena dentară. Acest lucru se referă la multe produse chimice de tip sulfați, ce au
legătură cu multe boli, la fluor și altele. Cercetătorii sunt de acord că uleiul de nucă
de cocos poate fi o soluție alternativă, cu mult mai puține efecte secundare, decât
medicamentele. 

        În realizarea sa, nu sunt utilizați solvenți, iar compușii volatili se păstrează,

astfel încât acest produs conferă o aromă bogată și plăcută de nucă de cocos. Nuca
de cocos este foarte bogată în grăsimi saturate, mononesaturate, polinesaturate,
carbohidrați, zaharuri, fibre și proteine. Conține vitamine precum vitamina C,
niacina, acid folic, vitamina B, și minerale precum magneziu, fier, fosfor, zinc,
calciu, potasiu. Deși uleiul de cocos conține în procent de peste 90% grăsimi
saturate, acest tip de ulei este unicul din regnul vegetal care are o concentrație
ridicată de acizi grași cu lanț mediu. Uleiul de cocos este o sursă de trigliceride cu
lanțuri medii, precum acidul lauric și caprilic.  

         Uleiul de cocos este foarte ușor de asimilat și de metabolizat de către

organism, oferind foarte multă energie. În Asia, în zonele în care se consumă foarte
des ulei de cocos, oamenii nu au probleme cu greutatea, ceea ce înseamnă că acest
ulei nu determină creșterea în greutate, ci susține sănătatea. În plus, studii recente
31
ale nutriționiștilor situează uleiul de cocos printre alimentele care contribuie la
diminuarea poftei de mâncare.

         Printre efectele pe care le are uleiul de cocos pentru organism este diminuarea
acţiunilor viruşilor, paraziţilor, bacteriilor, fungilor la nivel digestiv, pulmonar, uro-
genital, epidermic. 

         Menține sănătatea sistemului cardiovascular, util în tratarea tulburărilor

digestive, reduce apariția ridurilor și pungilor de sub ochi. Protejează pielea de
acţiunea nocivă a radicalilor liberi prin efect antioxidant, îmbunătățește structura
firului de păr, reduce excesul de sebum de la nivelul scalpului, conferă elasticitate,
netezime și strălucire părului, menține sănătatea unghiilor și cuticulelor. 

        Tratează probleme ale pielii, inclusiv psoriazis, dermatită, eczeme și alte

infecții, îmbunătățește procesul de absorbție a substanțelor nutritive; fiind benefic
pentru piele, oferă hidratare și elasticitate pielii, diminuează riscul  afecțiunilor
asociate cu îmbătrânirea. Tratează infecțiile și durerile de urechi, vindecă eficient
arsurile, contribuie la tratarea negilor.

- Ciprinol, 250 mg / 500 mg, comprimate filmate

Ciprinol 250 mg, Ciprinol 500 mg, comprimate filmate

Substanţa activă este ciprofloxacina

Excipienţi:

32
 Nucleu: celuloză microcristalină, amidonglicolat de sodiu (tip A), povidonă,
croscarmeloză sodica, dioxid de siliciu coloidal anhidru, stearat de magneziu.
Film: hipromeloză, talc, dioxid de titan ,propilenglicol.

Ciprinol 250 mg

Un comprimat filmat contine ciprofloxacină 250 mg sub forma de ciprofloxacină

clorhidrat monohidrat 291 mg.

Ciprinol 500 mg

Un comprimat filmat contine ciprofloxacină 500 mg sub forma de ciprofloxacină

clorhidrat monohidrat 582 mg.

Ciprinol se prezintă sub formă de comprimate filmate.

Ambalaj: Cutie cu un blister din Al/PVC-PVDC a 10 comprimate filmate.

Grupă farmacoterapeutică: fluorochinolone.

Indicaţii terapeutice:

Ciprinol este indicat în cazul infecţiilor cu bacterii sensibile la ciprofloxacină.

Acestea includ următoarele infecţii:

 infecţii ale tractului urinar (complicate şi necomplicate);

 anumite infecţii ale aparatului respirator (otice, nazale, faringo-laringiene, bronsice

şi pulmonare, când germenii patogeni sunt bacterii gram-negativ, în special P.
aeruginosa, de asemenea la pacienţii cu fibroză chistică);

33
 infecţii ale aparatului reproducător;

 infecţii abdominale (infecţii gastro-intestinale, purtători de Salmonellae typhi şi alte

salmonele, peritonite şi infecţii ale căilor biliare, de obicei în combinaţie cu alte
antibiotice);

 infecţii osoase şi articulare;

 infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi;

 infecţii severe sistemice (sepsis, infecţii la pacienţii neutropenici);

 antrax

Ciprinol este indicat de asemenea pentru prevenirea urmatoarelor infecţii:

 antrax la persoane care au intrat în contact cu sporii bacilului de antrax,

 in cazul intervenţiilor chirurgicale,

 la pacienţii neutropenici şi

 la pacienţii care fac tratament cu medicamente ce reduc rezistenţa generală a

organismului. Dacă afecţiunea dumeavoastra este foarte severă, medicul va indica
în primele zile ale tratamentului administrarea medicamentului în perfuzie, iar, mai
târziu, tratamentul va fi continuat cu comprimate.

- Sumetrolim 400 mg/80 mg comprimate

Un comprimat conţine sulfametoxazol 400 mg şi trimetoprim 80 mg.

Comprimate rotunde, plate, cu margini teșite, de culoare albă sau alb-cenuşiu,
inodore sau aproape inodore, inscripţionate pe o faţă cu ,,SUMETROLIM’’, iar pe
cealaltă cu 2 linii perpendiculare.

Administrarea Sumetrolim este indicată în infecţiile cu germeni patogeni

sensibili la această combinaţie.

- Infecţii ale tractului respirator superior şi inferior: exacerbări acute ale

34
bronşitei cronice, sinuzitei, otitei medii. Este util în cazul fibrozei chistice, pentru
tratarea şi profilaxia infecţiei localizate în partea inferioară a tractului respirator
cauzată de Burkholderia cepacia şi de asemenea pentru profilaxia şi tratamentul
pneumoniei cauzate de Pneumocystis carinii, în SIDA precum şi în cazul
pacienţilor al căror sistem imunitar este compromis. În cazul faringo-amigdalitei
cauzată de streptococul beta-hemolitic tip A, medicamentul de primă intenţie este
penicilina, eradicarea bacteriei neputându-se face cu această combinaţie şi, în
consecinţă această combinaţie nu poate preveni nici complicaţiile posibile - febra
reumatică .

- Infecţii gastro-intestinale: tifos abdominal, enterită, diareea călătorului,

izosporiază asociată cu SIDA.

- Infecţii ale tractului urinar şi renal: infecţii urinare bacteriene necomplicate,

cum sunt cistita acută, profilaxia recurenţei cistitei, cistita cronică, sindrom uretral
acut, uretrită.

- Infecţii genitale: uretrită gonococică, prostatită, anexită, şancru cauzat de

Haemophilus ducreyi, granulom inghinal.

- Infecţii cutanate şi ale ţesuturilor moi: piodermită, furuncule, abcese, leziuni

infectate.

- Alte infecţii bacteriene: bruceloză acută (în combinaţie), boala zgârieturii de

pisică, melioidoză, nocardioză, profilaxia şi tratamentul toxoplasmozei.

Medicamentul este util în profilaxia antimicrobiană a pacienţilor neutropenici,

pentru decontaminarea selectivă a florei orale, faringiene şi intestinale, pentru
tratamentul muşcăturii de câine sau pisică (după o debridare corespunzătoare).
Doze şi mod de administrare:

Doze Copii și adolescenți :

35
 Doza recomandată este de 6 mg trimetoprim şi 30 mg sulfametoxazol/kg corp
divizată în 2 doze. Pentru copii cu vârsta sub 6 ani este recomandată administrarea
Sumetrolim suspensie. Doza recomandată pentru copii cu vârsta între 6-12 ani este
de ¾-1comprimat x 2 ori pe zi.

Adulţi și copii cu vârsta peste 12 ani:

Doza recomandată iniţială este de 2 comprimate x 2 ori pe zi după mese

(dimineaţa şi seara) administrate cu o cantitate suficientă de lichid. Doze mai mari
sunt recomandate numai în cazuri severe: 3 comprimate x 2 ori pe zi. Doza de
întreţinere este de 1 comprimat x 2 ori pe zi pe o perioadă de 14 zile sau mai mult.

Durata tratamentului: în infecţii acute (exceptând gonoreea), tratamentul este de

minimum 5 zile, sau o altă alternativă este aceea de a continua tratamentul 2 zile
după dispariţia simptomelor. Dacă după 7 zile de tratament nu se observă nicio
ameliorare clinică evidentă, tratamentul trebuie reevaluat. Tratamentul cistitelor
acute necomplicate la femei este de 3 zile, în timp ce la copii pentru acelaşi
diagnostic durata tratamentului este de 5-7 zile. În bruceloză acută durata
tratamentului trebuie să fie de cel puţin 4 săptămâni.

Contraindicaţii:

-Hipersensibilitate la substanțele active trimetoprim și sulfonamide (inclusiv

derivaţi de sulfonamide, antidiabetice orale din grupa sulfonilureei şi diuretice din
grupa tiazidelor) sau la oricare dintre excipienţii enumerați la pct. 6.1 Hepatită
acută, insuficienţă hepatică severă, porfirie hepatică acută. Afecțiuni hematologice,
tulburări hematopoietice, anemie asociată cu deficienţă de acid folic, deficit de
glucozo-6-fosfatdehidrogenază (combinaţia de sulfametoxazol-trimetoprim a fost
administrată la pacienţii aflaţi sub tratament cu citostatice cu un efect aditiv mic sau
fără efect aditiv asupra măduvei osoase sau sângelui periferic).

36
 -Insuficienţă renală cu un clearance al creatininei

3.2 Exemple de medicamente antiparazitare

Antiparazitarele alcătuiesc o clasă de medicamente antimicrobiene indicate
în tratamentul bolilor parazitare, cauzate de helminți, amibe,ectoparaziți, fungi
paraziți și protozoare.

Antiparazitare pot să acționeze prin distrugerea paraziților (paraziticide) sau prin

inhibarea creșterii lor.

Căile de administrare utilizate în tratamentul bolilor parazitare sunt orală,

intravenoasă și topică

În funcție de clasele mari de paraziți pe care îi țintesc și structura chimică,

medicamentele anti-parazitare se clasifică în:

 Antihelmintice
o Antinematode: derivați de benzimidazol, piperazine și derivații,
derivați de tetrahidropirimidine, imidazol și derivați
o Anticestode: derivați de acid salicilic, alți compuși
o Antirematode: derivați de chinoline, alți compuși
 Antiprotozoarice
 Antiamoebiene și alte protozoare: derivați de hidroxichinolone, derivați de
dicloroacetamide, derivați de nitroimidazol, alte substanțe

Antihelmintice

Există numeroase tipuri de medicamente cu efect anti-helmintic, cu un mecanism

de acțiune divers. Acestea sunt țintite spre procese complexe, cum ar fi:

37
• inhibarea polimerizării microtubulilor (benzimidazol și derivați)

• blocarea canalelor de calciu, cauzând paralizia flască a helmintului (praziquantel)

• deschiderea canalele de clor glutamat-dependente (ivermectin)

• stimularea receptorilor nicotinici, cu paralizia spastică a helmintului (pyrantel,

morantel, levamisole)

• inhibarea enzimei acetilcolinesterază (haloxon)

• agoniști GABA (piperazine)

• ionofori protonici (niclosamid)

• inhibarea acidului arahidonic (dietilcarbamazină)

Antiprotozoarice

Printre medicamentele împotriva protozoarelor se numără și metronidazol, cu un

spectru larg și un mecanism de acțiune specific clasei sale. Nitroimidazole este la
origine un antibiotic activ pe anaerobi. Are activitate bactericidă și amoebicidă în
cazul speciilor care au echipamentul enzimatic necesar introducerii moleculii în
celulă. Hidroxichinolonele sunt compuși utilizați ca și amibicizi de contact, fiind
activi pe protozoarele prezente în lumenul intestinal. Paromomicina, antibiotic din
clasa aminoglicozidelor, funcționează prin blocarea sintezei proteice, după
transportul activ în interiorul protozoarului.

Mecanismul de acțiune al principalelor droguri utilizate în tratamentul

leishmaniozei și a bolii somnului, sodium stibogluconat (complex antimoniu-
carbohidrat pentavalent), pentamidina și suramin, rămâne încă necunoscut.

Antiprotozoarice

38
-Chinină (pentru tratamentul malariei)

-Melarsoprol (pentru tripanosomiaza africană cauzată de Trypanosoma brucei)

-Eflornitină (pentru tripanosomiaza africană)

-Metronidazol (pentru vaginită cauzată de Trichomonas)

-Tinidazol (pentru infecții intestinale cauzate de Giardia lamblia)

-Miltefosină (pentru tratamentul leishmaniozei)

Printre cele mai importante medicamente se numără:

- Chinina este un alcaloid chinolinic izolat pentru prima dată de către

farmaciștii francezi Pierre Joseph Pelletier și Joseph Bienaimé Caventou. Primul
care observă acțiunea sa antimalarică este iezuitul Agostino Salumbrino, inspirat de
faptul că indienii Quechua din Peru tratează frigurile cu scoarța arborelui „Quina”
sau „Quina-Quina”.

Proprietăți : din punct de vedere chimic, molecula sa este constituită dintr-un

nucleu chinolinic și unul chinuclidinic (care împreună formează nucleul ruban).

Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust foarte amar,
este greu solubilă în apă, ușor solubilă în alcool. Este optic activă (are 5 atomi de C
asimetrici).

În terapie se folosește sub formă de săruri: sulfat, clorhidrat, etil-carbonat. Chinina

are acțiune antimalarică, antipiretică, slab analgezică, sensibilizează uterul gravid.

Indicații: malarie, stări febrile persistente, migrenă.

Contraindicații: sarcină, alăptare, insuficiență cardiacă, miastenie, fibrilație atrială,

idiosincrazie față de chinină, anemie hemolitică, nevrită optică.

39
 Antiamoebiene și alte protozoare

Rifampicină este un antibiotic rezervat tratamentului tuberculozei.

Indicaţii terapeutice

Tratamentul tuberculozei pulmonare şi extrapulmonare. Este de ales în boala

extensivă saucavitară, în care se asociază cu cel puțin un antituberculos major, de
regulă izoniazida. Infecţii cu Mavium complex (micobacterii necromogene din
grupa a III-a Runyon) şi M kansasii, sub toate formele lorexistente.

Trebuie folosită numai în asociere cu alte chimioterapice antituberculoase conform

Programuluinaţional antituberculos.

În situaţii de excepţie poate fi folosită curativ în:

- infecţii determinate de microorganisme sensibile, cum sunt stafilococul auriu

sau S.

epidermidis, inclusiv germenii rezistenţi la meticilină.

- lepră, forma lepromatoasă sau tuberculoidă, în asociaţie cu un alt medicament

antilepros.

- infecții determinate de enterococi, pneumonia cu Legionella (se asociază cu

eritromicină).

Este de asemenea, indicată pentru profilaxia meningitei meningococice pentru

sterilizareapurtătorilor asimptomatici.

Contraindicaţii

Hipersensibilitate la rifampicină sau la oricare dintre excipienţii produsului.

Farmacocinetică

Farmacocinetica antiparazitarelor este diferită între clasele de medicamente,

reprezentanții fiecărei clase și structurii lor chimice.

Derivații de benzimidazol se absorb în cantitate mică din lumenul intestinal și au un

timp de înjumătățire de o oră. Peste 50% din substanța activă este metabolizată și
40
eliminată urinar la primul pasaj hepatic, iar o mare parte se elimină biliar.
Albendazol își exercită activitatea sistemică printr-un metabolit activ (albendazol
sulfoxid) . Praziquantel se absoarbe în proporție mare și este inactivat rapid de către
ficat; se elimină biliar și, în mică parte, urinar. Trece în lichidul cerebro-spinal,
unde realizează o concentrație de circa 15% din cea plasmatică.

Metronidazol are acțiune atât pe protozoarele tisulare, cât și pe cele expuse în

lumenul intestinal. Se absoarbe rapid din tractul intestinal și se distribuie în toate
țesuturile și lichidele. Se elimină renal, după o metabolizare hepatică. Timidazol are
un profil farmacodinamic similar, dar cu toxicitate mai redusă. Antiparazitarele
utilizate pentru rolul lor amibicid luminal includ iodoquinol și paromomicină, care,
administrate oral, se abrorb în cantitate nesemnificativă și sunt active pe
protozoarele din lumenul digestiv.

Clorochina se absoarbe excelent intestinal și are un timp de înjumătățire de 10 zile;

este metabolizat hepatic și eliminat atât intestinal, cât și urinar. Chinina și chinidina
au o semi-viață de 12 ore, sunt metabolizate hepatic la compuși activi, și restul de
substanță este eliminată renal, neschimbată. Inhibitorii de folat sunt disponibili în
administrare orală, au o absorbție bună și ating concentrații plasmatice stabile după
câteva săptâmâni de utilizare. Au o semi-viață lungă (100-200 ore) și sunt eliminate
predominant renal.

Contraindicații și precauții

Există numeroase contraindicații ale fiecărui medicament în parte. Printre acestea,

se remarcă primachina și melarsoprol, care nu se administrează pacienților cu o
activitate scăzută a enzimei glucoză-6-fosfat dehidrogenaza, deoarece pot produce
anemie hemolitică.

41
În tratamentul de lungă durată cu derivați de benzimidazol, este necesară
monitorizarea funcției hepatice. Insuficiența hepatică sau cea renală sunt
contraindicații relative pentru tratamentul cu numeroase antiparazitare metabolizate
la acest nivel, incluzând derivații de benzimidazol.

Unele medicamente trebuie administrate odată cu alimentele, pentru a reduce din

efectele secundare manifeste la nivelul tractului gastro-intestinal (atovaquone-
proguanil, artemether-lumefantrină, benznidazol, albendazol) .

Efecte adverse

Medicația anti-helmintică are, în general, efecte adverse pe tractul gastro-intestinal.

Per total, efectele adverse ale acestor medicamente pot include:

• Reacție alergică

• Diaree

• Durere abdominală

• Cefalee

• Amețeală

• Prurit

• Creșterea enzimelor hepatice

Antiparazitarele împotriva protozoarelor pot avea drept efecte secundare mai

frecvente:

• Selectarea de tulpini rezistente la medicația de primă linie, în anumite zone

geografice
42
• Tulburări gastro-intestinale: dureri, greață, vărsături, diaree, flatulență

• Reacție disulfiram-like

• Nefrotoxicitate

• Abcese sterile (administrate parenterală)

• Pancreatită

• Uritcarie

Sarcina și alăptarea

Pentru femeile însărcinate, este obligatorie consultarea medicului înainte de

administrarea oricărui medicament antiparazitar. Majoritatea substanțelor utilizate
pentru tratamentul ectoparaziților, deoarece sunt aplicate local și slab absorbite în
plasmă, sunt permise în timpul sarcinii (cu excepția compusului malation).

Interacțiuni

Interacțiunile dintre antiparazitare și alte tipuri de medicamente sunt numeroase și

complexe. De exemplu, metronidazol interacționează cu inhibitorii și inductorii
sistemului enzimatic al citocromului 450 și potențează efectul warfarinei și
toxicitatea litiului.

- Rifampicină

Compoziție: o capsulă conţine rifampicină 150 mg și excipienți: conținutul capsulei

- lactoză monohidrat (200 mesh), stearat de magneziu; capsula: gelatină, dioxid de
titan, eritrozină, tartrazină, brilliant blue FCF, amaranth.

Grupa farmacoterapeutică: medicamente pentru tratamentul tuberculozei,

43
antibiotic

Indicaţii terapeutice:tratamentul tuberculozei pulmonare şi extrapulmonare. Este

de ales în boala extensivă sau cavitară, în care se asociază cu cel puțin un
antituberculos major, de regulă izoniazida. Infecţii cu M. avium complex
(micobacterii necromogene din grupa a III-a Runyon) şi M kansasii, sub toate
formele lor existente. Trebuie folosită numai în asociere cu alte chimioterapice
antituberculoase conform.

Rifampicină este un antibiotic rezervat tratamentului tuberculozei. În situaţii de

excepţie poate fi folosită curativ în:

- infecţii determinate de microorganisme sensibile, cum sunt stafilococul auriu sau

S. epidermidis, inclusiv germenii rezistenţi la meticilină.

- lepră, forma lepromatoasă sau tuberculoidă, în asociaţie cu un alt medicament

antilepros.

- infecții determinate de enterococi, pneumonia cu Legionella (se asociază cu

eritromicină).

Este de asemenea, indicată pentru profilaxia meningitei meningococice pentru

sterilizarea purtătorilor asimptomatici.

Contraindicaţii : hipersensibilitate la rifampicină sau la oricare dintre excipienţii

produsului.

Rifampicină prezintă numeroase interacţiuni medicamentoase, îndeosebi datorită

acţiunii sale inductoare enzimatice, având drept consecinţă grăbirea metabolizării
unor medicamente cu scăderea concentraţiei lor plasmatice şi, eventual, micşorarea
eficacităţii.

Este contraindicată asocierea cu saquinavir şi ritonavir (antiretrovirale). În cazul

44
utilizării de asociaţii estro-progestative se recomandă asocierea altor mijloace
contraceptive. Asocierea cu următoarele medicamente obligă la prudență şi,
eventual, la reajustarea dozelor: anticoagulante, digitalice, antiaritmice din grupa I,
unele antihipertensive (blocante beta-adrenergice - propranolol, metoprolol,
alprenolol, blocante ale canalelor de calciu), teofilină, unele anticonvulsivante
(fenobarbital, fenitoină), psihotrope (benzodiazepine, haloperidol, amitriptilină,
nortriptilină), tolbutamidă, corticosteroizi, levotiroxină, ciclosporină,
cloramfenicol, claritromicină, zidovudină, indinavir, dapsonă.

Administrarea concomitentă de rifampicină şi antiacide gastrice trebuie evitată

deoarece scade absorbţia intestinală a rifampicinei. Rifampicină poate inhiba
competitiv excreţia bromsulftaleinei, determinând rezultate fals pozitive ale acestui
test.

Metodele microbiologice de determinare a concentrațiilor plasmatice ale acidului

folic și ale vitaminei B12 nu se pot utiliza în timpul tratamentului cu rifampicină.

3.3 Efectele antibioticelor administrate în exces asupra sănătății

Potrivit specialiştilor, antibioticele reprezintă medicamentele cu cel mai mare

impact pe termen lung asupra sistemului imunitar, a celui digestiv şi la nivelul
întregului organism, iar administrate în mod recurent sporesc rezistenţa corpului la
infecţii şi scad în timp eficienţa altor tratamente.

La cel mai mic semn de răceală sau atunci când ne doare măseaua, dăm fuga la
sertarul cu antibiotice ori la cabinetul medicului în speranţa că vom primi o reţetă
care să cuprindă cele mai puternice medicamente pentru a ne lua durerea în cel mai
scurt timp.
45
Mulţi dintre noi nu ne oprim aici şi asociem orice mică durere de cap cu o imensă
migrenă care nu-şi găseşte leacul decât într-un pumn de pastile. Astfel de gesturi nu
rămân însă fără consecinţe, ţin să ne avertizeze specialiştii. Lupta cu bacteriile
devine din ce în ce mai anevoioasă deoarece antibioticele creează un mediu propice
dezvoltării de noi tulpini care nu mai pot fi îndepărtate cu medicaţia existenţă, scrie
CSID.
În general, tratamentul cu antibiotice este administrat cu scopul distrugerii
bacteriilor nocive ce atacă corpul, însă, din cauza modului în care acţionează,
acestea afectează întreg spectrul de bacterii prezente în organism, inclusiv cele
benefice de la nivelul florei intestinale.
Deşi antibioticele sunt privite ca fiind o soluţie rapidă în cazul problemelor
medicale persistente, administrate în mod recurent sporesc rezistenţa corpului la
infecţii şi scad în timp eficienţa altor tratamente.

Problemele cu care ne putem confrunta atunci când facem abuz de antibiotice

-Afecţiuni ale stomacului – cel mai des întâlnite efecte negative ale antibioticelor
(aproape 10%) sunt dezechilibrele digestive, stările de greaţă şi ameţeală. Acestea
sunt provocate de inflamaţii ale intestinului, ce apar ca urmare a dezechilibrului la
nivelul bacteriilor saprofite aflate în stomac. Organismul îşi pierde astfel abilitatea
de a reţine apa şi nutrienţii în corp, iar pacientul este supus unei stări cronice de
deshidratare.
-Candidoza – „în special în cazul femeilor, tratamentul cu antibiotice poate acţiona
asupra florei vaginale, provocând creşterea şi dezvoltarea micozei Candida,
prezentă în mod natural, în stare latentă, în organism. Antibioticele pot favoriza şi
agrava candidozele, astfel că 10% din persoanele afectate se confruntă cu apariţia şi
răspândirea acestei afecţiuni atât la nivel vaginal, cât şi în cavitatea bucală sau pe
piele“, explică specialistul imunolog dr. Tania Bejan.
-Afecţiuni respiratorii – în urma folosirii constante a antibioticelor, adulţii se pot
46
confrunta cu probleme respiratorii, deoarece pereţii plămânilor sunt afectaţi. Mai
mult decât atât, în rândul copiilor s-a demonstrat că administrarea antibioticelor la o
vârstă fragedă creşte riscul apariţiei astmului sau a altor afecţiuni precum alergiile
sau sinuzitele cronice.
-Scăderea imunităţii – „În cea mai mare parte, flora intestinală este responsabilă şi
de menţinerea unui sistem imunitar sănătos şi eficient. Dezechilibrele pe care
administrarea de antibiotice le produce se extind şi asupra sistemului de apărare,
deoarece flora intestinală nu mai poate sintetiza imunoglobulinele, cu rol esenţial în
combaterea agenţilor patogeni. În acelaşi timp, acest lucru măreşte şi riscul
dezvoltării de noi tulpini de viruşi care se opun viitoarelor tratamente“, explică Dr.
Tania Bejan.
-Afecţiuni ale rinichilor – utilizarea antibioticelor creşte riscul instalării
insuficienţei renale şi a pietrelor la rinichi, astfel că substanţele nocive se depun în
număr tot mai mare la nivelul tractului urinar, crescând expunerea în faţa
pericolului unei noi infecţii.
-Alergii – persoanele care aleg să urmeze tratamente cu antibiotice pot dezvolta
reacţii alergice cauzate de coloranţii chimici şi aditivii conţinuţi de acestea.

Administrarea constantă a antibioticelor afectează funcţionarea normală a

organismului, produce disfuncţii fiziologice şi scade capacitatea de apărare la nivel
celular.

Modalitate eficientă de a combate aceste efecte nefavorabile

1. Fă mai multă mişcare – exerciţiile fizice stimulează secreţia de endorfine,

hormoni care înlătură stresul (alt factor care slăbeşte imunitatea) şi care te
binedispun.
2. Dormi suficient – un somn de șapte sau opt ore este recomandat pentru a

47
favoriza producţia de melatonină, hormon care inhibă stresul şi ajută la regenerarea
celulelor.
3. Respectă un regim alimentar echilibrat – este dovedit ştiinţific faptul că
obezitatea trage imunitatea în jos, crescând riscul de inflamaţii în corp. Prin urmare,
respectă orele de masă, evită alimentele cu multe grăsimi, cele procesate şi care
conţin mulţi aditivi, precum şi sucurile cu arome artificiale. Alege, în schimb,
fructe, legume şi seminţe – bogate în vitamine şi minerale.
4. Bea mai mult ceai, în special ceai de muşeţel, care are proprietăţi antiseptice şi
bactericide, şi consumă mai mult usturoi în stare crudă, acest antibiotic natural care
contracarează dezvoltarea bacteriilor şi ajută la susţinerea sistemului imunitar.

CONCLUZIE
Evoluția medicinei este un factor major în evoluția noastră. Descoperirea
medicamentelor ne-a imbunătățit viața și a scăzut rata de mortalitate în toată lumea.

Medicația antimicrobiană și medicația antiparazitară au o importanță deosebită în

viața noastră și a personelor din jurul nostru . În ambele cazuri trebuie să oferim o
atenție specială ,să respectăm tot ceea ce ne spune medicul care ni le prescrie și mai
ales să nu luăm medicamente fără a ne consulta cu un specialist .
48
Medicamentele sunt împarțite pe clase , iar în funcție de promblema de sănătate ele
ne sunt recomandate de către persoane de specialitate ( medic sau farmacist ).Este
foarte important de reținut că nu trebuie să luăm medicamente fără să ne consultăm
cu un specialist.

Un antimicrobian este un agent care ucide microorganismele sau oprește creșterea

lor. Medicamentele antimicrobiene pot fi grupate în funcție de microorganismele
împotriva cărora acționează în primul rând.

Substanța care previne sau combate paraziții animali sau vegetali se numește
antiparazitar.

Deci,putem afirma, fără exagerare că antibioticele și antiparazitarele pot fi

considerate vârful de săgeată în terapia cu substanțe medicamentoase.

BIBLIOGRAFIE
•https:// HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.eca.europa.eu/lists/ecadocume
%22www.eca.europa.eu/lists/ecadocume" HYPERLINK
"https://hyperlink"http//www.eca.europa.eu/lists/ecadocume"www.eca.europa.eu/
lists/ecadocume"HYPERLINK HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.eca.europa.eu/lists/ecadocume
%22www.eca.europa.eu/lists/ecadocume"
"http://www.eca.europa.eu/lists/ecadocume" HYPERLINK "https://hyperlink
49
%20%22http//www.eca.europa.eu/lists/ecadocume%22www.eca.europa.eu/lists/
ecadocume" HYPERLINK
"https://hyperlink"http//www.eca.europa.eu/lists/ecadocume"www.eca.europa.eu/
lists/ecadocume"www.eca.europa.eu/lists/ecadocume

• https:// HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.frontiersin.org/articles/10.3389/f
%22www.frontiersin.org/articles/10.3389/f" HYPERLINK "https://hyperlink
"http//www.frontiersin.org/articles/10.3389/f"www.frontiersin.org/articles/
10.3389/f"HYPERLINK HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.frontiersin.org/articles/10.3389/f
%22www.frontiersin.org/articles/10.3389/f"
"http://www.frontiersin.org/articles/10.3389/f" HYPERLINK "https://hyperlink
%20%22http//www.frontiersin.org/articles/10.3389/f%22www.frontiersin.org/
articles/10.3389/f" HYPERLINK "https://hyperlink
"http//www.frontiersin.org/articles/10.3389/f"www.frontiersin.org/articles/
10.3389/f"www.frontiersin.org/articles/10.3389/f micb.2016.01196/full

• Costache, C., Colosi, I., Junie M. Specii de Candida izolate din infectiile
micotice, FMV Cluj-Napoca.
• https://clinilab.ro/microbiologie/diagnostic- micologic
• Iulian, O. 2015, Abordări contemporane în sensibilitatea şi rezistenţa
antifungică, Buletinul AŞM. Ştiinţele vieţii. Nr. 3(327).
• https:// HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-
%22www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-" HYPERLINK "https://hyperlink
"http//www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-"www.bio-rad.com/en-ch/sku/
50
60780-"HYPERLINK HYPERLINK "https://hyperlink%20%22http//www.bio-
rad.com/en-ch/sku/60780-%22www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-"
"http://www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-" HYPERLINK "https://hyperlink
%20%22http//www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-%22www.bio-rad.com/en-
ch/sku/60780-" HYPERLINK "https://hyperlink "http//www.bio-rad.com/en-
ch/sku/60780-"www.bio-rad.com/en-ch/sku/60780-"www.bio-rad.com/en-ch/
sku/60780-fungitest-kit?ID=60780
• https:// HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.biomerieuxdiagnostics.com/etes
%22www.biomerieuxdiagnostics.com/etes" HYPERLINK "https://hyperlink
"http//www.biomerieuxdiagnostics.com/etes"www.biomerieuxdiagnostics.com/
etes"HYPERLINK HYPERLINK
"https://hyperlink%20%22http//www.biomerieuxdiagnostics.com/etes
%22www.biomerieuxdiagnostics.com/etes"
"http://www.biomerieuxdiagnostics.com/etes" HYPERLINK "https://hyperlink
%20%22http//www.biomerieuxdiagnostics.com/etes
%22www.biomerieuxdiagnostics.com/etes" HYPERLINK "https://hyperlink
"http//www.biomerieuxdiagnostics.com/etes"www.biomerieuxdiagnostics.com/
etes"www.biomerieuxdiagnostics.com/etes tr-antimicrobial-resistance-detection-
ard
• Giguere S., Prescott J.F., Dowling P. 2013, Antimicrobial Therapy in
Veterinary Medicine Fifth Edition, Ed. Wiley Blackwell
• Cristina, R.T. 2006, Introducere în farmacologia și terapia veterinară, Ed.
SOLNESS, Timișoara
• Perlin S. David, 2014, Antifungal drug resistance: do molecular methods
provide a way forward? Curr Opin Infect Dis. 22(6): 568–573.

51
52