CUPRINS

ARGUMENTUL............................................................................................................ 2
CAPITOLUL I INTRODUCERE .......................................................................... 4
CAPITOLUL II HISTAMINA.................................................................................7
CAPITOLUL III TULBURĂRILE ALERGICE: BAZE FIZIOPATOLOGICE ...... 10
CAPITOLUL IV ALERGENII ................................................................................. 16
CAPITOLUL V BOLI ALERGICE .................................................................. 19
5.2. ASTMUL BRONȘIC ............................................................................................ 22
5.3. CONJUNCTIVITELE ALERGICE ...................................................................... 26
5.4. URTICARIA ȘI ANGIOEDEMUL ................................................................ 27
5.5. ALERGIA ALIMENTARĂ ............................................................................... 29
5.6. DERMATITA DE CONTACT ........................................................................ 31
CAPITOLUL VI MEDICAȚIA ANTIALERGICĂ ............................................ 33
6.1. ANTIHISTAMINICELE H1 .............................................................................. 33
6.2. CLASIFICAREA ANTIHISTAMINICELOR H1 ............................................. 37
REPREZENTANȚI ...................................................................................................... 37
6.3. ANTIHISTAMINICELE H2 .............................................................................. 39
6.4. DETALII - MEDICAMENTE ANTIALERGICE ............................................. 40
CAPITOLUL VII CONCLUZII ............................................................................ 68
CAPITOLUL VIII BIBLIOGRAFIA.....................................................................77

1
 Motto

,,Sănătatea este o comoară pe care puțini știu să o prețuiască , deși aproape toți se

nasc cu ea.’’

Hipopcrate

2
 ARGUMENTUL

Bolile alergice devin de la an la an mai frecvente, in prezent estimându-se că

aproximativ 20% din poppulația mondială și 25% din populația europeană suferă de
alergii, persoanele afectate fiind de orice vârstă, dar cu precădere copii, adolescenți și
adulți tineri.
Ne aflăm într-un secol aflat sub amprenta poluării , a stresului , a luptei cu timpul
și a obsesiei igienice. Din cauza acestora organismul biologic este și el afectat atât de
tare, încât se conturează din ce în ce mai mult o nouă dominație a unor boli
considerate neglijabile până acum: alergiile, cancerul, depresiile și anxietatea, stresul
informatic și bolile autoimune.
În ceea ce privește alergiile, omul modern este mai izolat ca niciodată și prins în
plasele societății moderne (serviciu, televizor, jocuri, socializare virtuală). Această
izolare expune repetat organismul la alergenii din clădiri (praf, mucegai, păr de
animale). Igiena exagerată, agresiunea organismului cu substanțe chimice și consumul
de alimente tratate chimic, reprezintă o parte importantă din factorii declanșatori ai
apariției bolilor alergice. Datorită igienei exagerate sistemul imunitar nu mai este
direct angrenat în lupta cu microbii și devine mult mai sensibil la substanțe banale cu
care intră în contact, ducând în final la alergii.
Ca viitor asistent de farmacie am obligația de a cunoaște diferitele manifestări ale
alergiilor și, mai ales, medicația antialergică (indicații, contraindicații, reacții adverse)
pentru a reduce la minim suferințele pacienților.

3
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Bolile alergice nu reprezintă o noutate, primele referiri la acestea fiind date cu

aproximativ 3000 de ani în urmă, dar ultimul secol a adus progrese uriaşe în
identificarea sindroamelor clinice, în descifrarea mecanismelor fiziopatologice şi în
nuanţarea terapeutică. Cu toate acestea, în loc să se constate o scădere a prevalenţei
acestora, statisticele arată contrariul.
Se constată o frecvenţă din ce în ce mai ridicată a afecţiunilor alergice şi a
celor cu componentă imunologică. Pe de altă parte îmbunătăţirea statutului
socio–economic şi a educaţiei sanitare determină creşterea adresabilităţii la medic a
populaţiei cu astfel de afecţiuni.
Din aceste motive, alergologia şi imunologia clinică pot fi considerate o
specialitate a viitorului. Deja se cunoaşte rolul important al sistemului imun în
patogeneza a numeroase afecţiuni şi pe măsură ce cercetările vor continua, numărul
acestora va fi în continuă creştere. Este o adevărată provocare să poţi pune în practică
rezultatul acestor cercetări şi să poţi trata cu succes afecţiuni a căror fiziopatologie,
odinioară, de cele mai multe ori nu era cunoscută în totalitate şi care cel mai adesea
beneficiau de un tratament cel mult simptomatic.
S-a demonstrat fără echivoc rolul factorilor genetici în patogenia bolilor
alergice. Unele alergii se transmit printr-un mecanism autozomal recesiv. Fiind
poligenice, se moşteneşte o predispoziţie genetică pentru apariţia ulterioară a bolilor,
în asociere cu acţiunea factorilor de mediu.
Într-un sistem poligenic, există gene similare, convergente asupra aceluiaşi

4
caracter. Din acest motiv, pentru că ingineria genetică să poată interveni în
mecanismul acestor predispoziţii, este necesar să se cunoască localizarea şi funcţia
fiecăreia dintre cele 3500 de gene din organismul uman.
Factorii de mediu sunt cei care au o influenţă decisivă asupra apariţiei
alergiilor. Printre aceştia se numără: expunerea precoce şi susţinută la trofalergene
( alune, soia, crustacee ) şi pneumalergene, poluarea ( SO2, NO2, ozon ), vaccinările
extensive şi mediul hiperprotector.
O altă sursă de alergene potente o reprezintă animalele de companie, al căror
principal rezervor de alergene este blana. În populaţia generală, sensibilizarea la
alergenul felin major este de 2-30%, iar în rândul copiilor cu rinită sau astm bronşic,
limitele sunt între 15 şi 50.
De asemenea, dezvoltarea spectaculoasă a industriei farmaceutice a determinat
o creştere a incidenţei reacţiilor adverse, dintre care 6-10% sunt alergii
medicamentoase. Medicamentele cel mai des implicate sunt: antibioticele,
antiinflamatoarele nesteroidiene, anestezicele, substanţele de contrast iodate. Cele mai
comune determinări sunt cele cutanate, dar orice organ sau sistem poate fi atins.
Poluarea intensă din marile aglomeraţii urbane este un factor de risc în
dezvoltarea bolilor atopice. În plus, igiena precară din locuinţele persoanelor cu un
nivel socio-economic scăzut creează premisa înmulţirii necontrolate a acarienilor,
mucegaiurilor şi gândacilor de bucătărie. Până la 70% din populaţia urbană este
sensibilizată de gândacii de bucătărie care constituie o cauză majoră de alergie
respiratorie. Ventilaţia artificială ( prin sisteme de aer condiţionat şi climatizare ) este
incriminată în dezvoltarea unei patologii care mimează alergia: conjunctivită, rinită,
astm.
O parte din bolile alergice au evoluţie autolimitată. Bolile cronice însă necesită
terapie de lungă durată, uneori întreaga viaţă. Măsura terapeutică majoră este
întreruperea contactului cu alergenul incriminat, însă acest lucru este imposibil în
multe cazuri. Din fericire, ca rod al cercetărilor din ultimii ani, clinicienii dispun în
momentul actual de o varietate mare de medicamente ce permit, în general, un bun
control al bolii.

5
 CAPITOLUL II

HISTAMINA

1. PARTICULARITĂȚI FIZICO – CHIMICE

Histamina este o amină biogenă prezentă în foarte multe țesuturi vegetale și
animale. Formează cu ușurință săruri, cele mai utilizate fiind diclorhidratul si fosfatul
acid de histamină.
Substituiri la azotul aminic liber sau în diferite poziții ale inelului imidazolic
determină diminuarea acțiunii. Înlocuirea imidazolului cu pirazol este urmată de
păstrarea acțiunii stimulatoare asupra secreției gastrice, diminuarea celei hipotensive
și dispariția efectului asupra intestinului izolat.
2. PARTICULARITĂȚI BIOCHIMICE, FIZIOLOGICE,
FIZIOPATOLOGICE
La animale și la om histamina se gaseste în toate țesuturile, fiind în concentrații
mai mari în țesuturile de contact ale organismului cu mediul extern (piele, plămâni,
intestin, mucoasă gastrică).
In țesuturi, histamina se găsește în mitocondriile mastocitelor, sub formă inactivă,
legată de heparină. Cantitatea de histamină existentă sub forma legată in organism
este atât de mare, incât, dacă s-ar elibera brusc, ar produce moartea.
Concentrația sanguină normală de histamină este de 0,03-0,05 mq/litru, din care
70-90 % se află în polinucleare în plachete, în ultimele fiind localizată în aceleași
organite celulare cu serotonina.
Capacitatea serului de a lega histamina se numeste histaminopexie. Această
capacitate este mult diminuată sau absentă la alergici, în fazele evolutive.
Histamina existentă în organism are origine endogenă – provenind din

6
decarboxilarea histidinei sau exogena – din alimente.
Histamina legată poate fi eliberată, devenind activă, sub influența unor factori
fizici (traumatisme, arsuri, iradiații), chimici (proteze, dextran, morfină, rezerpină,
cortizon, insulină, polimixină, gastrină), in șocul anafilactic, în alte reacții alergice, în
inflamații.

2. PARTICULARITĂȚI FARMACOCINETICE
Histamina se absoarbe puțin din tubul digestiv la omul normal și mai mult în
condiții patologice, când este crescută permeabilitatea mucoasei intestinale. După
administrare parenterală sau eliberarea din țesuturi difuzează repede în tot organismul.
Este biotransformată prin mai multe mecanisme: dezaminare oxidativă, metilare,
acetilare, conjugare. La om activitatea histaminolitică este foarte mare în ficat, intestin,
plămâni, rinichi, este mai mică în sânge, mușchi striați, splină, suprarenale și lipsește
în stomac, inimă, piele și urină. Histamina se elimină mai ales prin urină, sub forma
activă, in cantitati mici si inactivă în cea mai mare parte.

3. PARTICULARITĂȚI FARMACODINAMICE
Histamina acționeazaă electiv asupra a două tipuri de receptori (histaminergici) H1
și H2. Localizarea acestora în țesuturi și efectele activării lor (stimulare sau inhibiție)
prezintă unele deosebiri la diferite specii animale asa încât, după descoperirea
receptorilor H2, este necesară considerarea în întregime a acestei probleme.
Ca receptori vegetativi, cei histaminici se găsesc în trei tipuri de țesuturi: mușchi
netezi, glande exocrine, miocard.
Asupra mușchilor netezi histamina are efecte stimulatoare (la om, mușchii netezi
viscerali, din bronhii, stomac, intestin, uter – H1) sau inhibitoare (mușchii netezi
vasculari, din arteriole și capilare – H1 si H2).
La nivelul aparatului circulator histamina dilată capilarele (pielea devine roșie și
mai caldă decât de obicei), crește permeabilitatea lor, produce arteriodilatație.
Dilatarea vaselor cerebrale este urmată de creșterea presiunii lichidului
cefalo-rahidian și cefalee. Tensiunea arterială scade, efect de scurtă durată datorită

7
metabolizării rapide a histaminei și intervenției mecanismelor compensatoare
(tahicardie, creșterea debitului cardiac, vasoconstricție – prin acțiunea adrenalinei
eliberată de suprarenale). Acțiunea vasculară a histaminei este independentă de
inervație, este antagonizată complet de adrenalină și nu este influențată de atropină.
La nivelul aparatului respirator histamina produce: constricția mușchilor bronhici,
neinfluențată de inervație, puțin modificată de atropină; hipersecreția glandelor
bronhice; edemul mucoasei. Acțiunea histaminei asupra aparatului respirator are
intensitatea mai mică la omul normal si foarte mare la cei cu bronșită, astm bronșic,
emfizem pulmonar.
Histamina stimulează mușchii netezi ai stomacului și intestinelor ca și secretia
glandelor salivare, gastrice, intestinale, pancreatice. Sucul gastric este bogat în acid
clorhidric, mai putin în pepsină. Acțiunea este independentă de inervație, nu este
influențată de factori psihici, de atropină și de antihistaminice H1, este antagonizată
de antihistaminice H2 și de inhibitorii anhidrazei carbonice. Doza de 1 mg histamină
produce, la normali, secreția a 100-200 ml suc gastric în timp ce la hiperactivi, în
condiții similare, cantitatea de suc poate fi de 5-10 ori mai mare. Administrarea
repetată a histaminei sau a substanțelor eliberatoare de histamină poate produce ulcer
gastric.

4. PARTICULARITAȚI FARMACOTOXICOLOGICE
Reacțiile adverse ale histaminei sunt efecte secundare: înroșirea accentuată și
creșterea temperaturii tegumentelor, dispnee, cefalee, tulburări ale vederii, vome,
diaree, hipotensiune. Antihistaminicele si adrenalina pot fi folosite ca antagonisti.

5. FARMACOTERAPIE
În scop terapeutic poate fi utilă în arterite, ulcere atone, afectiuni alergice, sindrom
Ménière. În scop diagnostic se folosește pentru explorarea funcției secretorii gastrice,
pentru stabilirea timpului de circulație, în diagnosticul unor tulburări circulatorii.

8
 6. FARMACOEPIDEMIOLOGIE
Contraindicații: inflamații acute, diateze hemoragice, purpură.

8. FARMACOGRAFIE
Produse farmaceutice industriale. Histamina: fiole de 1 ml cu soluție apoasă
injectabilă 0,1 ‰ (= 0,1 mg histamină / ml); fiole de 1 ml cu soluție apoasă injectabilă
1 ‰ (= 1 mg / ml).
Mod de administrare. Posologie:
În sindromul Ménière se administrează 1 mg histamină in 250 ml soluție, glucoză
5 % sau clorurosodică 0,9 % în perfuzie i.v. timp de 90 minute. Se repetă de 2-3 ori la
interval de 48 ore. Ulterior se administrează o solutie 0,01 %, o dată pe săptamână,
începând cu 0,3 ml si crescând gradat până la 1,5 ml.
Pentru diagnosticul sindromului Raymond se injecteaza intradermic 0,1 ml soluție
0,1 % histamină. La normali apare triada Lewis in circa 2 minute. În sindromul
Raymond si alte tulburări circulatorii apropiate, timpul respectiv este prelungit.

9
 CAPITOLUL III

TULBURĂRILE ALERGICE:

BAZE FIZIOPATOLOGICE

3.1. Noțiuni fundamentale

Alergia este o reactivitate particulară, exagerată, specifică a unui organism faţă de
o substanţă care, în cantităţi comparabile, este inofensivă pentru subiecţii normali.
Este o formă de manifestare a reacţiilor imunobiologice şi este dependentă de
existenţa:
A) antigenilor
B) anticorpilor
A) Antigen este orice substanţă care în contact cu un organism poate antrena
elaborarea de anticorpi specifici şi genera un răspuns imun specific, interacţionând cu
anticorpii sau cu celulele sensibilizate.
Antigenele se împart în :
Imunogen este o substanţă care are capacitatea de a induce formarea anticorpilor
sau sensibilizarea celulelor reactive.
Haptenele (sau antigene incomplete) sunt substanţe cu greutate moleculară mică
sau foarte mică, structură simplă, capabile să interacţioneze cu receptorii antigenici,
dacă aceştia există.
B) Anticorp este o substanţă care apare în organism ca urmare a contactului cu
un antigen şi care are proprietatea de a reacţiona electiv cu acesta.
Antigene propriu-zise (complete) sunt molecule proteice, complexe
lipido-proteice, polizaharide.
Haptenele (antigene incomplete) sunt substanţe susceptibile de a se combina
numai cu anticorpi specifici preexistenţi. Nu sunt antigene, sunt incapabile de a
antrena singure formarea anticorpilor, dar pot deveni antigene complete prin
combinarea cu unele proteine. Unele medicamente (ex. Penicilina, sulfamidele, acidul

10
acetilsalicilic, procaina etc) sau diferite substanţe chimice, pot fi haptene.
Moleculele substanţelor imunogene naturale sunt formate din două părţi :
A) Epitopul (gruparea determinată) - situat la suprafaţa moleculei de antigen şi
având structura tridimensională, complementară cu paratopul.
B) Restul moleculei- cu rol de purtător. Anticorpii sunt substanţe specifice,
configuraţia lor chimică spaţială fiind complementară celei a antigenilor respectivi şi
de aceea reacţionează numai cu aceştia. Sunt posibile interacţiuni între epitopi identici
ai unor antigene diferite şi paratopul unic. Aceasta explică fenomenele de alergie
încrucişată ex.: nucleii betalactamici sunt epitopi comuni ai penicilinelor naturale şi
semisintetice şi ai cefalosporinelor.
3.2. Procesul de sensibilizare
Termenul de alergie se aplică la reacţiile obţinute odată cu reintroducerea unui
alergen la un individ sensibilizat dinainte la acesta. Dacă un subiect normal este expus
la contacte repetate cu un antigen, într-o anumită doză, poate forma anticorpi,
devenind asfel alergic, sensibilizat, având o stare de hipersensibilitate care duce la un
răspuns imunitar exagerat.
Factorii care pot influenţa procesul de sensibilizare sunt :
- Reactivitatea individuală- apare la persoane predispuse ;
- Calea de contact alergen-organism, mai susceptibilă fiind pielea, apoi mucoasa
aparatului respirator, digestiv, calea injectabilă ;
- Frecventa şi intensitatea contactului alergen-organism.
Tipuri de sensibilizare
a) Activă, apare ca răspuns la o stimulare antigenică (ex. În alergie tipică,
injectarea de vaccinuri)
b) Pasivă, se obţine prin injectarea de ser conţinând anticorpi.
Alergia tipică este cea activă.
3.3. Elaborarea anticorpilor
Anticorpii sau imunoglobulinele sunt glicoproteine prezente în fracţiunea
gamaglobulinică a serului.
Răspunsul imun specific, declanşat de pătrunderea în organism a unei

11
macromolecule sau a unei celule străine, se caracterizează prin apariţia de proteine
specifice denumite anticorpi.
Anticorpii sunt produşi în ţesuturile limfatice şi sunt de două feluri :
A) anticorpi umorali, secretaţi de limfocitele formate în ganglioni şi în
foliculii limfatici din tubul digestiv (limfocite B) ;
B) anticorpi tisulari, produşi de limfocite de tip T-helper (ajutătoare) de
origine timică.
Din punct de vedere chimic anticorpii sunt imunoglobuline (Ig) clasificate în mai
multe categorii (IgG, IgA, IgM, IgD, IgE). Anticorpii apar în sânge în 4-10 zile de la
contactul sensibilizant. Timpul care precede apariţia anticorpilor circulanţi liberi este
numit perioada de inducţie sau faza de sensibilizare.
- IgA joacă un rol important în lupta împotriva bacteriilor în mucoase ex:
(Căile respiratorii);
- IgD intervin în maturarea limfocitelor;
- IgE au un rol cheie în lupta împotriva paraziţilor şi în mecanismul
producerii alergiei. Ele sunt secretate împotriva alergenelor (anumite tipuri de
antigene) şi antrenează în organism eliberarea de histamină, substanţă responsabilă de
apariţia simptomelor alergiei;
-IgG sunt produse în cursul unui contact cu antigenul, contact care se
prelungeşte sau în cursul unui al doilea contact al organismului cu un antigen. Acesta
este răspunsul-memorie, principiul în baza căruia funcţionează imunitatea dobândită
şi vaccinurile;
-IgM sunt imunoglobulinele secretate în cursul primului contact al
organismului cu un antigen.
Anticorpii sunt imunoglobuline capabile să se lege specific de antigenul care
a determinat sinteza lor. Prin interacţiunea antigen-anticorp se formează complexe
imune care, în funcţie de natura sau mărimea antigenului pot fi solubile sau se traduc
prin precipitare, aglutinare (hemaglutinarea) sau neutralizare (în cazul virusurilor sau
a toxinelor.
După legarea antigenului devin accesibile zonele de legare ale sistemului

12
complement ducând la activarea în cascadă a acestuia. Sistemul complement este un
set de proteine şi glicoproteine plasmatice cu rol esenţial în apărarea organismului.
Unul din rolurile sale este acela că poate distruge complexele immune alături de
celulele fagocitare (macrofage, limfocite T, polimorfonucleare neutrofile, monocite).
3.4. Reacţia antigen-anticorp
Reacţia antigen-anticorp are loc în situaţia în care un organism sensibilizat
(purtător de anticorpi) vine din nou în contact cu antigenul, într-o cantitate suficientă
pentru a o declanşa. Această reacţie determină eliberarea de anticorpi, heparină,
acetilcolină, proteaze şi hidrolaze.
Rolul antigenilor nu este numai acela de a determina producerea de anticorpi
specifici de către organismul-gazdă ci şi acela de a activa sistemul inflamator al
gazdei sau de a interveni în activarea complementului.
În marea lor majoritate alergenii sunt factori exteriori organismului, elemente din
mediul extern şi sunt grupaţi după calea de pătrundere astfel :
- Pneumoalergeni (polen, fulgi atmosferici, praf de casă, de origine animală,
păsări, etc)
- Alergeni alimentari şi digestivi (albuşul de ou, lapte de vacă, fragi, căpşuni,
etc)
- Alergeni de insecte (veninuri de insecte)
-Alergeni medicamentoşi (antibiotice betalactamice, insulina, protamina,
substanţe radiologice de contact, etc)
- Alergeni chimici (profesionali sau nu)
3.4.1. Tipuri de reacţii alergice
Se cunosc patru tipuri de reacţii alergice care au la bază o stare de
hipersensibilizare iar unele dintre ele pot fi produse şi de medicamente.
Tipul I -Anafilactică reagin-imediată (hipersensibilizare imediată) este iniţiată de
alergeni (sau antigeni) şi este dependentă de IgE. Ex. Şoc anafilactic, edem laringian,
urticarie, rinită alergică sezonieră şi perenă, astm alergic, pruritul, dermatită atopică,
manifestări alergice digestive.
Tipul II –citotoxică şi citolitică. Anticorpii liberi, circulanţi de tip IgG şi IgM

13
sunt specifici pentru anumite structuri din celula agresionată şi care se comportă ca
antigene (A1) dând reacţii de tip antigen-anticorp.
Tipul de reacţie citotoxică se întâlneşte în clinică în anemiile hemolitice
(formarea autoimună sau după medicamente, agenţi infecţioşi care pătrund în
organism), în leucopenii, în anemia pernicioasă având o pondere neclară.
Tipul III – complex antigen-anticorp. Leziunile tisulare se dezvoltă datorită
depunerii complexelor antigen-anticorp circulante capabile să acţioneze
complementul în peretele vaselor şi ţesuturilor perivasculare.
Se întâlneşte în boala serului unde complexele imune se depun în rinichi, inimă,
vase sanguine, articulaţii, splină, unde poate apare distrugere vasculară şi necroză.
Tipul IV –întarziată, mediată celular apare pentru că induce un flux mare celular
de limfocite sensibilizate ce eliberează limfokine.
Limfokinele sunt substanţe solubile ce au proprietatea de a atrage alte celule
inflamatorii în zona de agresiune. Acest tip de reacţie apare ca forme clinice în
tuberculoză, fenomenul de rejecţie de grefă şi dermatite de contact, alergii infecţioase
de origine bacteriană, parazitară, virală, micotică.

14
15
 CAPITOLUL IV

ALERGENII

4.1. Alergenii sunt agenții (substanțele) care declanșează reacțiile alergice și au

structuri foarte variate, putând fi:
-alergeni chimici: iodul;
-alimentari (=trofalergene): unele preparate din carne (cârnați, afumături,
conserve, mezeluri, pateu de ficat); oul (în special albușul); brânzeturi topite sau
fermentate (inclusiv Schweitzer); preparate de pește și crustacee; ciocolată și cacao;
nuci, alune, arahide; fragi și căpșuni;
-bacterieni și parazitari: alergeni bacterieni din diferite focare de infecție latentă
în organism; ascaridioză; echinococoză (=chistul hidatic); particule de acarieni din
așternuturi;
-vaccinuri injectabile;
-seruri heterologe hiperimune (preparate pe cal): ser antidifteric; ser antitetanic;
-factori medicamentoși: preparate pe bază de iod; peniciline; sulfonamide; unele
anti-aritmice; unele antiinflamatoare nesteroidiene;
-produse de sânge și derivate: sânge total; concentrat eritrocitar, trombocitar și
mai ales concentrat leucocitar;
-particule submicroscopice care pătrund prin căile respiratorii (pneumalergene).
Acestea sunt:
-de origine vegetală: polen, particule de fân, mucegaiuri;
-de origine animală: peri de animale, puf de păsări, particule din corpul unor
acarieni microscopici;
-praf de casă;
-particule din scame de țesături (pături, draperii);
-particule din produse industriale incinerate;
-fumul de țigară.
Alți alergeni:

16
 -particule de produse cosmetice și farduri;
-veninuri inoculate prin înțepături de insecte: albine, viespi, păianjeni.
4.2. MANIFESTĂRILE ALERGICE se produc într-un mod foarte variat și la
nivelul a diferite organe sau structuri. Există :
4.2.1.MANIFESTĂRI ALERGICE CUTANATE (ALERGODERMII)
Sunt dermatoze alergice care pot lua următoarele aspecte:
-urticarie acută (extrem de pruriginoasă) produsă de alergeni posibili:
alimente de origine animală conservate; albuș de ou; arahide; fragi și căpșuni, precum
și de numeroase medicamente (barbiturice, penicilină, substanțe de contrast
radiologice conținând iod, medicamente cu iod, L-asparaginaza), produse de sânge și
derivate, seruri heterologe hiperimune (utilizate la seroterapie);
-prurit fără modificări de aspect ale pielii: aceiași alergeni;
-edem angioneurotic (edeme alergice):aceiași alergeni;
-eritrodermii pruriginoase: produse de penicilină, săruri de aur, antimalarice;
-exantem rujeoliform, rubeoliform sau scarlatiniform (apărând uneori după
un interval liber de câteva zile): peniciline semisintetice ( ampicilina), sulfonamide,
derivați pirazolonici, griseofulvină;
-eritem nodos și eritem poliform; pot apărea ca manifestări alergice în
primoinfecția TBC,la sulfonamide (cotrimoxazol), rifampicină, difenilhidantoină
(=fenitoin);
-erupții tip acnee ( acneiforme): produse de corticosteroizi, medicamente cu
iod sau brom, săruri de litiu, hormoni progestativi, aplicații locale de grudoane sau
oleum cadini;
-eczema constituțională cu leziuni exudative veziculo-scuamoase și foarte
pruriginoase;
-sindrom Steven-Johnson (ectodermoză erozivă pluriorificială gravă cu
stomatită și conjunctivită): sulfonamide, fenotiazine, antidiabetice orale;
-sindrom Lyell (epidermoliză necrozantă gravă cu stomatită, conjunctivită și
tulburări hidro-electrolitice): sulfonamide, fenitoină, peniciline;
-pigmentații cutanate pot apărea în tratamente de lungă durată cu :

17
fenotiazine, unele citostatice (bleomicină, ciclofosfamidă, 5-fluororacil, hidroxiuree),
griseofulvină, anticoncepționale;
-dermatite de contact apărute sub acțiuneaunui alergen asupra pielii.
4.2.2. MANIFESTĂRI ALERGICE DIGESTIVE
-diareea laptelui de vacă la sugari și copii mici;
-colici abdominale, vărsături și diaree apărute după ingerarea unor alergene .
(trofalergene) din cele enumerate mai sus.
4.2.3. MANIFESTĂRI ALERGICE RESPIRATORII
Sunt produse de pneumalergenele menționate mai sus.
-rinita alergică;
-febra de fân;
-astmul bronșic : dispnee expiratorie paroxistică apărând in crize.
4.2.4. MANIFESTĂRI ALERGICE OCULARE
-conjunctivită catarală cu aspect iritativ și pruriginoasă.
4.2.5. MANIFESTĂRI ALERGICE SISTEMICE GRAVE
-șocul anafilactic: la înțepături de viespe, peniciline injectabile, în caz de chist
hidatic puncționat la care lichidul chistic a venit în contact cu țesuturile. În câteva
minute se produce prăbușirea circulației periferice și a tensiunii arteriale.
-boala serului : apare la 6-10 zile de la administrarea uni ser heterolog hiperimun
(ser antitetanic, ser antidifteric).

18
 CAPITOLUL V

BOLI ALERGICE

5.1. RINITELE

Rinita reprezintă inflamația mucoasei nazale, manifestată prin unul sau mai
multe simptome: rinoree, strănut, prurit, congestie nazală.
Clasificarea:
- alergice: - sezoniere
- perene
- infecţioase: - acute
- cronice ( specifice şi nespecifice )
- altele: - idiopatice
- non-alergice
- ocupaţionale
- hormonale
- induse medicamentos
- iritative

- alimentare
- emoţionale
- atrofice
RINITA ALERGICĂ SEZONIERĂ
Rinita alergică sezonieră, polinoza sau febra de fân este cauzată de alergia la
polen. Polenul se depune pe conjunctive şi este reţinut de filtrul nazal, iar în cazul
dimensiunilor sub 10 µm poate ajunge şi la nivel bronşic. Cele trei surse de alergeni
polenici sunt pomii, ierburile şi buruienile.

19
 Incidenţa:
Rinita alergică sezonieră debutează în copilărie sau adolescenţă, simptomele
rămân staţionare 2-3 decenii, se ameliorează considerabil în jurul vârstei de 50 de ani
şi dispar complet la bătrâneţe.
Simptome
- prurit nazal
- strănuturi
- rinoree apoasă
- prurit faringian şi otic ( explicat prin scurgerea polenului din nas )
- congestia nazală
- prurit şi congestie oculară ( sunt constante )
- crize sezoniere de astm ( la pacienţii cu alergie severă )
Severitatea simptomelor oculare şi nazale depind de concentraţia circadiană a
polenului. De obicei aceasta este mare în zilele însorite şi uscate, şi scăzută în zilele
ploioase şi reci.
Diagnosticul
Diagnosticul rinitei sezoniere alergice la polen este uşor datorită periodicităţii
caracteristice. Testele cutanate sunt de obicei suficiente pentru confirmarea
diagnosticului.
Tratament
1. Evicţia
2. farmacoterapia:
- formele uşoare cu simptome rare se tratează cu antihistaminice ( orale sau
topice ) sau profilactic cu cromoglicat;
- formele moderate şi severe cu simptome zilnice sunt stăpânite eficient cu spray
nazal cu corticosteroizi în combinaţie cu picături oculare ( antihistaminice sau
cromoglicat );
3. imunoterapia este eficientă, dar opiniile diferă cu privire la indicaţii.
Majoritatea specialiştilor opiniază că imunoterapia trebuie luată în considerare numai
în cazul în care a fost necesară corticoterapia sistemică pentru a controla simptomele.

20
 4. tratamentele ieftine, care includ un antihistaminic clasic cu asocierea
prednison-ului în perioadele de vârf.

RINITA PERENĂ
Incidenţa
Spre deosebire de rinita alergică, ce debutează de obicei în copilărie, rinita
non-alergică se instalează la vârsta adultului. Evoluţia rinitei perene este capricioasă şi
mai puţin favorabilă în comparaţie cu rinita alergică sezonieră.
Simptome
Simptomele sunt în general identice cu cele ale rinitei sezoniere, dar pruritul
ocular este mai rar şi blocajul nazal mai exprimat.
Unii pacienţi acuză predominent strănut şi rinoree apoasă, iar la alţii predomină
blocajul şi secreţiile nazale. Unii pacienţi, în special bărbaţii în vârstă, acuză numai
rinoree apoasă.
Severitatea rinitei se poate aprecia prin numărul strănuturilor, a suflării nasului şi
a duratei zilnice a simptomelor.
Diagnostic
1. faţa şi nasul extern. Copiii prezintă frecvent grimase prin care încercă să-şi
calmeze pruritul nazal. Dacă obstrucţia este severă pacientul respiră numai pe gură,
fiind astfel predispus la arc palatin înalt şi modificări dentare. Frecarea verticală a
nasului pentru calmarea pruritului, duce la formarea unei plici transversale în treimea
inferioară a nasului.
2. rinoscopia
3. testele cutanate
4. CT este o metodă excelentă de precizare a anomaliilor anatomice, polipilor
nazali, sinuzitei şi pentru diagnosticul diferenţial. Este indicat în cazuri selectate: a)
simptome cronice severe; b) pentru excluderea malignităţii; c) înainte de intervenţia
chirurgicală.
5. citologia nazală este utilă în diferenţiarea rinitei infecţioase de cea
non-infecţioasă, şi a celei eozinofilice de cea non-eozinofilică.

21
 Tratament
1. evicţia
2. farmacoterapia. Medicamentele utilizate în tratamentul rinitelor
acţionează diferenţiat asupra simptomelor;
3. imunoterapia
4. chirurgia cornetelor poate fi utilă în rinita non-alergică la care medicaţia
nu controlează suficient simptomele.

5.2. ASTMUL BRONȘIC

Astmul este dificil de definit în termeni exacţi, dar are o serie de trăsături
caracteristice. Acestea pot fi rezumate în zece puncte:
- episoade de dispnee şuierătoare
- obstrucţia căilor aeriene, creşterea rezistenţei la flux, disfuncţie ventilatorie
de tip obstructiv
- modificări rapide şi considerabile ale funcţiilor pulmonare
- frecvente episoade nocturne
- reversibilitate semnificativă după bronhodilatatoare β2 simpaticomimetice
- reversibilitate semnificativă după steroizi
- perioade asimptomatice
- alergia este frecventă
- inflamaţie eozinofilică
- hiperreactivitate bronşică.
Prevalenţa
Prevalenţa astmului, proporţia formelor severe şi mortalitatea prin astm sunt în
creştere.
Alergia este un factor predispozant important, dar numai în copilărie. Astmul

22
debutat în copilărie este de obicei alergic, pe când cel debutat la vârsta adultă este de
regulă non-alergic.
Factorii de risc
Factori predispozanţi
În astm, este foarte caracteristică creşterea reactivităţii bronşice la o serie de
stimuli care pot declanşa simptomele. Unii stimuli provoacă atacul ( favorizanţi ), alţii
agravează boala ( cauzali ).
Factori cauzali
Frecvent, inflamaţia este indusă prin mecanism alergic. Sensibilizarea este mai
des întâlnită la acarieni şi pisică, şi mai rar la mucegai, câine şi polen.
Datele referitoare la alţi factori cauzali posibili, ca sesnsibilizanţii profesionali,
medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene, aditivi alimentari şi infecţiile virale ale
căilor aeriene sunt contradictorii.
Factori favorizanţi
Prezenţa acestora favorizează apariţia bolii sub acţiunea factorilor cauzali. Cei
mai importanţi sunt aerul rece, hiperventilaţia, efortul fizic, râsul, emoţiile,
medicamentele β-blocante, fumatul activ şi pasiv, poluarea atmosferică.
Simptome
Din punct de vedere clinic, astmul este caracterizat de bronhoobstrucţie, care este:
- variabilă
- reversibilă
- uşor declanşabilă.
Criza de astm este descrisă ca episoade recurente de constricţie toracică, dispnee
expiratorie, şuierături ( wheezing ), expectoraţie vâscoasă în cantitate redusă, tuse.
Atacul de astm ( exacerbarea astmului ) este caracterizat de creşterea duratei,
intensităţii şi frecvenţei crizelor. Simptomele nu dispar complet între crize şi creşte
consumul de medicamente.
Termenul de stare de rău astmatic ( atac sever şi prelungit de astm care nu
reacţionează la adrenalină ) a fost înlocuit cu termenul de exacerbare severă de astm
cu iminenţă de stop respirator.

23
 Aprecierea severităţii
Astmul este clasificat în patru trepte de severitate, definite prin frecvenţa şi
gravitatea simptomelor diurne şi nocturne şi prin modificarea unor parametrii
respiratori funcţionali.
Tratament
Astmul nu poate fi vindecat.
Scopul tratamentului este obţinerea controlului, acesta din urmă putând fi realizat
prin:
- identificarea şi evitarea factorilor cauzali
- tratament medicamentos adecvat de lungă durată
- tratament prompt al exacerbărilor
- educarea pacientului
În principiu, se dispune de două tipuri de medicamente antiasmatice:
antiinflamatoare şi bronhodilatatoare, a căror administrare se face de preferat pe cale
inhalatorie, datorită efectului mai rapid, a eficacităţii crescute şi a efectelor secundare
reduse.
Tratamentul inhalativ se aplică prin:
- aerosoli presurizaţi dozaţi ( cu sau fără spacer )
- aerosolii de pulbere uscată
- aerosolii apoşi nebulizaţi
Medicaţia preventivă pe termen lung
1.Corticosteroizii au un spectru antiinflamator larg, fiind motivul efectului
benefic în astm. Principalii reprezentanţi pentru administrarea pe cale inhalatorie sunt
beclometazona, budesonid, fluticazona, iar pentru terapia sistemică prednison,
prednisolon, metilprednisolon, dexametazona.
La administrarea inhalativă efectele secundare sunt minime. Candidoza bucală
poate fi prevenită prin folosirea spacer-lor şi clătirea gurii după administrare. Se
tratează cu antimicotice şi nu impune oprirea tratamentului.
Tratamentul preventiv cu corticosteroizi topici reprezintă cea mai eficientă terapie

24
a astmului. Eficienţa este ridicată înlocuind la majoritatea pacienţilor steroizii orali.
Efectul asupra simptomelor începe la câteva zile de la tratament, eficacitatea
maximă stabilindu-se la 3-6 luni de la administrare.
Corticoterapia sistemică îndelungată se asociază întotdeauna cu efecte secundare
severe, de aceea rămâne de ultimă instanţă, şi întotdeauna asociată corticoterapiei
inhalative.
2. Cromoglicatul disodic şi nedocromilul au proprietăţi antiinflamatorii slabe
⁄ moderate. Se administrează numai pe cale inhalativă. Necesită aplicare regulată de 4
ori pe zi. Este indicat în tratamentul profilactic înainte de expunere la alergeni şi în
astmul indus de efort.
3. β2-mimeticele cu acţiune de lungă durată sunt reprezentate de preparate
inhalative ca salmeterolul şi formoterolul. Au acţiune bronhodilatatoare prelungită
( peste 12 ore ) prin stimularea receptorilor β2. Sunt foarte eficiente în controlul
simptomelor nocturne. Nu se administrează în monoterapie, necesitând terapie de
fond cu corticosteroizi inhalativi. Medicaţia crizelor necesită suplimentare cu un
betastimulent cu acţiune scurtă.
4. Teofilina cu acţiune prelungită are efect bronhodilatator moderat pe
termen lung cu debut în câteva ore. Acţiunea antiinflamatoare nu este bine
documentată.
5. Ketotifenul are proprietăţi antialergice ( prin inhibarea activării
mastocitului ). În astm, documentarea efectului nu este convingătoare, de aceea
prescrierea acestuia nu este recomandată.
Medicaţia simptomatică cu acţiune rapidă
Această grupă cuprinde medicamente destinate pentru ameliorarea rapidă a
simptomelor ( crizelor de astm ).
1. β2-mimeticele cu acţiune de scurtă durată au acţiune bronhodilatatoare
rapidă, dar de scurtă durată ( 4-6 ore ). Stimulează receptorii β2 adrenergici. Sunt
reprezentate de fenoterol, salbutamol, terbutalină, albuterol. Administrarea inhalativă
asigură un efect mai rapid şi mai intens şi efecte secundare mai puţin importante. Este
medicaţia preferată pentru ameliorarea rapidă a simptomelor.

25
 2. Anticolinergicele reprezentate de bromura de ipratropiu şi bromura de
oxitropiu se administrează exclusiv pe cale inhalatorie.
3. Teofilina
4. Adrenalina ( se foloseşte rar ).

5.3. CONJUNCTIVITELE ALERGICE

Conjunctivitele alergice se pot manifesta izolat sau în cadrul unor manifestări

alergice sistemice
Clasificare:
- conjunctivita alergică acută
- conjunctivita alergică cronică
- keratoconjunctivita atopică
- keratoconjunctivita vernală
- conjunctivita cu papile gigante
- conjunctivita de contact
Incidenţa cea mai mare o au conjunctivitele alergice sezoniere şi perene.
Forme de conjunctivită alergică
1. Conjunctivita alergică acută ( CAA ), este reprezentată în principal de
conjunctivita sezonieră, cea mai frecventă conjunctivită alergică. Acuzele majore
constau în: prurit ocular, lăcrimare, vedere înceţoşată.
2. Conjunctivita alergică cronică ( CAC ) este cauzată de alergeni pereni.
Apare cu precădere la adulţi. Antecedentele, simptomele şi semnele clinice seamănă
cu cele din CAA, putându-se asocia secreţie de mucus şi fotofobie.
3. Keratoconjunctivita atopică ( KCA ) debutează de obicei în adolescenţă.
Este perenă, cu exacerbări iarna. Există o corelaţie strânsă între KCA şi dermatita
atopică. Acuzele principale constau în senzaţia de arsură oculară, fotofobie şi prurit
ocular.
4. Keratoconjunctivita vernală ( KCV ) este simptomatică de primăvara

26
până toamna. Apare mai ales la copii. Pruritul este intens şi permanent.
5. Conjunctivita cu papile gigante ( CPG ) are la bază o inflamaţie cronică
cauzată de lentilele de contact şi protezele oculare. Pacienţii cu CPG prezintă
discomfort, durere şi prurit ocular după îndepărtarea lentilelor şi protezelor, lăcrimare.
6. Conjunctivita de contact este cauzată cel mai des de săpunuri, creme,
loţiuni, cosmetice, medicamente topice ( antibiotice, antiinflamatorii,
antihistaminice ).
Tratament
- evitarea alergenului
- comprese reci
- aplicarea „lacrimilor artificiale” ( asigură îndepărtarea şi diluarea alergenilor
cu care ochiul a ajuns în contact )
- decongestionant local
- antihistaminice administrate pe cale generală sau local
- cromoglicat disodic ( are efect maxim după 15 zile )
- imunoterapia ( în conjunctivitele sezoniere şi perene asociate cu rinită sau
astm )
- corticosteroizi topici ( indicaţi numai în situaţii severe şi persistente)

5.4. URTICARIA ȘI ANGIOEDEMUL

Pe parcursul vieţii, aproximativ 10-15% din populaţia generală prezintă una sau
mai multe episoade de urticarie.
Urticaria şi angioedemul pot să apară oriunde pe corp. Leziunile urticariene sunt
de obicei multiple, fără o distribuţie sistematizată, tipică. Angioedemul poate fi
localizat sau difuz. Urticaria şi angioedemul pot să apară separate sau împreună.
Convenţional, urticaria este împărţită în acută şi cronică. Diagnosticul de urticarie
cronică se referă la leziunile recurente cu o durată peste 6 săptămâni. Spre deosebire

27
de urticaria cronică ( în care în peste 75% din pacienţi factorul cauzal rămâne
nedefinit şi apare la persoane mai în vârstă ), cea acută deseori este mediată de IgE şi
apare la tineri.
Urticaria şi angioedemul alergice sunt declanşate mai frecvent de alimente,
medicamente şi înţepături de insecte.
Alimentele sensibilizante mai importante sunt ouăle, laptele, nucile, alunele şi
peştele, iar dintre medicamente: derivaţii de penicilină, cefalosporinele, sulfonamidele,
streptokinaza.
Majoritatea cazurilor de urticarie-angioedem nu au un mecanism imun subiacent.
Tipuri de urticarie-angioedem
1. Urticaria la frig este frecventă. Apare la schimbări bruşte de temperatură
ale mediului ambiant. Rar poate fi fatală ( înnot în apă rece ).
2. Urticaria solară apare de obicei la copii şi cuprinde extremităţile sau
zonele expuse la soare.
3. Urticaria colinergică apare la efort, emoţii şi temperaturi ridicate.
4. Mastocitoza denotă prezenţa numărului crescut de mastocite în diferite
organe ( piele, oase, sistem digestiv ). Este mai frecventă la copiii mici. Mastocitoza
cutanată izolată ( urticaria pigmentosa ) este forma cea mai frecventă, fiind declanşată
de modificări de temperatură, efort fizic, băi fierbinţi, stres, medicamente.
5. Vasculitele imune se pot prezenta cu erupţii cutanate similare cu cele din
urticaria comună, dar persistă peste 24-72 ore.
6. Angioedemul ereditar are o incidenţă familială ridicată, apare de obicei în
copilărie.
Poate afecta orice regiune cutanată, tractul respirator şi digestiv. Atacul apare
spontan sau în urma unor traumatisme minore. Edemul este sensibil, dar nu este
pruriginos, persistă câteva zile şi nu este însoţit niciodată de urticarie. Edemul
laringian poate fi fatal. Senzaţia de sufocare, disfagia şi disfonia sunt semne
premonitorii. Localizarea intestinală provoacă colici abdominale alarmante.
Diagnosticul
Pentru încadrarea diagnostică corectă anamneza detaliată şi examenul clinic

28
minuţios sunt indispensabile. Testarea cutanată şi examinările de laborator sunt
selectate individual.
Tratament
Tratamentul vizează în primul rând cauza: evicţia alergenilor, a substanţelor de
contact. Eliminarea şi reintroducerea unor alimente poate fi utilă pentru diagnostic şi
rezolvarea simptomelor.
Tratamentul medicamentos de bază îl constituie antihistaminicele H1.
Ciproheptadina este medicaţia de elecţie în urticaria la frig.
Antihistaminicele H2 pot fi adăugate în caz de răspuns insuficient.
O altă categorie de medicamente care poate fi încercată sunt antidepresivele
triciclice ( de exemplu doxepina, cu efect blocant al receptorilor histaminici H1 şi H2 ).
În cazuri severe de urticarie, mai ales asociată cu angioedem şi anafilaxie, se
impune administrarea adrenergicelor ( adrenalină, pseudoefedrină, terbutalină ).
Corticoterapia este medicaţia de ultimă instanţă, rezervată cazurilor refractare.
Preparatele topice nu au efect.

5.5. ALERGIA ALIMENTARĂ

Alergia ( hipersensibilitatea ) la alimente este termenul folosit pentru a descrie

reacţiile imune rezultate din ingestia de alimente sau aditivi alimentari. Prevalenţa
alergiei alimentare descreşte cu vârsta: de la 8% la sugar, la 2-3% la copilul mare,
până la sub 1% la adult.
Alimente care pot cauza reacţii adverse
- laptele de vacă
- oul de găină
- peştele
- cerealele
- nucile, alunele
- soia
- crustaceele şi moluştele

29
 - fructele şi legumele
- citricele
- băuturile alcoolice
- tartrazina ( colorant alimentar galben )
- sulfiţii, utilizaţi la scară industrială ca antioxidanţi şi conservanţi;
concentraţia lor poate fi ridicată în vinuri, sucuri de citrice şi salate
- glutamatul de sodiu ( aditiv alimentar )
- factori biologic activi. Deseori alimentele native conţin substanţe biologic
active. Peştele cu carne brună conţine cantităţi mari de histamină liberă. Unele
alimente eliberează histamina endogenă prin mecanism non-imunologic, ca de
exemplu căpşunele, roşiile, portocalele. Alte amine vasoactive ca tiramina,
feniletilamina, prezente în ciocolată, vinul roşu, brânzeturile fermentate, pot cauza
cefalee şi urticarie.
Manifestările hipersensibilităţii la alimente
Hipersensibilitatea la alimente implică tipic mai multe organe. Simptomele
digestive sunt prezente în majoritatea cazurilor, cele cutanate sunt frecvente, iar cele
respiratorii rare.
Anafilaxia. Aproape orice aliment poate cauza anafilaxie, dar cel mai frecvent
semnalate sunt laptele, ouăle, nucile şi soia la copii, nucile, crustaceele, peştele şi
sulfiţii la adulţi.
Simptome gastro-intestinale. Laptele de vacă este de departe cauza cea mai
frecventă a simptomelor gastro-intestinale. Acestea se pot manifesta după ce copilul
este trecut de la laptele matern la cel de vacă. Simptomul dominant este vărsătura,
urmat de crampe abdominale, diaree şi plâns ( colic ). Vărsăturile repetitive şi diareea
pot duce la stagnare ponderală şi chiar malabsorbţie.
Dermatita atopică.
Urticaria şi angioedemul
Astmul şi rinita
Diagnostic
În primul rând trebuie excluse alte cauze de dureri abdominale, vărsături, diaree,

30
urticarie, iar în al doilea rând trebuie urmat un plan diagnostic strict:
1. Anamneza
2. Simptomele
3. Teste alergologice
4. Regim dietetic ( simptomele dispar sau se reduc semnificativ după un regim
individualizat )
5. Provocare ( simptomatologia iniţială reapare după reintroducerea
alimentului incriminat )
Tratament
1. Regim dietetic
2. Tratament medicamentos. Pacienţii cu anafilaxie alimentară trebuie să
aibă la îndemână adrenalină autoinjectabilă. Antihistaminicele sunt eficiente în alergia
orală, prurit şi urticarie.

5.6. DERMATITA DE CONTACT

Definiţie
Dermatita de contact ( DC ) este o reacţie cutanată inflamatorie cauzată de
contactul extern cu o substanţă chimică. Inflamaţia poate fi indusă prin mecanism
non-imunologic ( iritativ ), în majoritatea cazurilor, sau imunologic ( de
hipersensibilizare ).
O formă specială o constituie dermatita de fotocontact, care implică activarea
substanţei respective de către radiaţia solară.
Prezentare clinică
Dermatita de contact este mai frecventă la femeile cu vârsta între 20 şi 40 de ani.
Frecvent, DC este asociată bolnavilor cu dermatită atopică, deoarece aceştia şi cei cu
piele uscată prezintă risc crescut pentru apariţia dermatitei iritative la nivelul mâinii.
Evoluţia este deseori cronică cu exacerbări.
DC apare de obicei la mâini, mai ales interdigital şi pe faţa dorsală a degetelor.

31
 Diagnostic
Diagnosticul se bazează pe anamneză şi examenul clinic. Testul cutanat patch este
necesar pentru depistarea eventualelor alergii. Cei mai frecvenţi 10 antigeni sunt:
parfumuri, nichel, tiomersal, cobalt, balsam de Peru, formaldehidă, colofoniu, crom,
isotiazolona şi tiuramix.
Tratament
Terapia DC vizează în primul rând evitarea contactelor cu alergeni, respectiv
iritanţi şi unguente cu corticosterizi topici, care sunt eficace. Steroizii potenţi trebuie
aplicaţi o dată sau de două ori pe zi până erupţia veziculară retrocedează. Aceasta
poate dura 1-3 săptămâni. Apoi se continuă cu steroizi intermediari.

32
 CAPITOLUL VI

MEDICAȚIA ANTIALERGICĂ

6.1. ANTIHISTAMINICELE H1

6.1.1. Baze farmacocinetice

Antihistaminicele se absorb bine din intestin. Timpul de înjumătăţire este relativ

scurt pentru cele din prima generaţie, dar mai durabil pentru majoritatea celor din a
doua generaţie. Epurarea se face predominant prin metabolizare hepatică. În cazul
astemizolului, loratadinei şi terfenadinei, aparţinând celei de a doua generaţii,
metabolizarea poate fi întârziată prin medicamente cu proprietăţi inhibitorii
enzimatice. Cetirizina este epurată predominant prin eliminare renală.
6.1.2. Baze farmacodinamice (Acţiuni)
Majoritatea antihistaminicelor aparţinând primei generaţii au efect sedativ. Cele
din grupa etanolaminelor (difenhidramina, doxilamina) ca şi unele fenotiazine, de
exemplu prometazina, produc sedarea marcată, uneori utilă, de multe ori nedorită.
Unele antihistaminice au proprietăţi antivomitive, fiind active în răul de mişcare,
datorită acţiunii anticolinergice centrale. În această categorie sunt cuprinse
difenihidramina, doxilamina, ciclizina, meclozina, prometazina. Acţiunea
anticolinergica marcată face utilă clorfenoxamina ca anti-parkinsonian.
Compuşii fenotiazinici, de felul prometazinei, au şi acţiune blocantă
alfa-adrenergica slabă, care poate fi cauza de hipotensiune ortostatică. Efectul
antiserotoninic marcat al ciproheptadinei încadrează acest antihistaminic într-o grupă
farmacodinamică aparte. Unele antihistaminice din prima generaţie au efect anestezic
local, cum este cazul prometazinei sau difenhidraminei.
Acţiunea antihistaminică, utilă în unele alergii de tip anafilactic, se datorează
blocării competitive a receptorilor histaminergici de tip H1. Ketotifenul, mequitazina,
loratadina, terfenadina au în plus o acţiune de inhibare a degranulării mastocitelor,

33
respectiv inhibă eliberarea de histamină şi alţi mediatori chimici ai reacţiei alergice de
tip anafilactic.
Durata efectului antihistaminic pentru o bună parte dintre acestea durează 4-8 ore,
ceea ce obligă la administrarea a 3-4 doze/zi. Câteva antihistaminice au efect de
durată mai lungă, de 12-14 ore, ceea ce permite administrarea în două prize sau într-o
singură doză/zi. Din această categorie fac parte clorfenoxamina, clemastina,
meclozina, prometazina şi dintre cele din a doua generaţie : loratadina, terfenadina,
cetirizina. Pentru astemizol, durata efectului depăşeşte 24 ore.
6.1.3. Baze farmacotoxicologice (reacţii adverse)
Antihistaminicele H1 produc relativ frecvent efecte adverse, care sunt în general
uşoare şi dispar după întreruperea tratamentului. Deprimarea SNC se manifestă prin
astenie, somnolenţă, ameţeli, tulburări de concentrare. Pentru a combate aceste efecte
se administrează doză mai mare seara, iar în timpul zilei se asociază cu cafeina. Unele
antihistaminice H1 pot produce stimularea SNC cu euforie, nelinişte, insomnie,
confuzie, tremurături, halucinaţii. Aceste tulburări apar mai ales în supradoze la copii.
Persoanele cu leziuni cerebrale pot prezenta convulsii la supradoze antihistaminice H1.
Antihistaminicele H1 mai produc : tulburări digestive (hiporexie, hiposalivatie, vome,
diaree, constipaţie) ; reacţii alergice, mai frecvent după aplicaţii locale ; tulburări
sanguine (leucopenie, agranulocitoză, anemie hemolitică). Antihistaminicele H1 cu
efecte anticolinergice pot produce hiposalivatie, tahicardie, greutate la micţiune,
tulburări de vedere. Cele cu efecte antiserotoninice (ciproheptadina, ketotifen) produc
creşterea apetitului.
Intoxicaţia acută : Antihistaminicele H1 pot provoca intoxicaţii acute, voluntare
sau accidentale. Fenomenele dominante sunt somnolenţa sau somn până la comă şi
acţiuni de tip anticolinergic (midriază, tahicardie, hiperemia tegumentelor).
6.1.4. Farmacoterapie (indicaţii)
Antihistaminicele H1 reprezintă un tratament simptomatic-patogenic al
manifestărilor alergice. Efectele lor sunt cu atât mai evidente cu cât participarea
histaminei la manifestările respective este mai mare.
În polenoze (febra de fân, coriza spastică sezonieră, rinită spasmodică periodică,

34
guturai de fân), efectele sunt adesea intense, dar uneori sunt necesare doze mari.
Antihistaminicele H1 scad hipersecreţia nazală şi frecvenţă strănutului, dar
influenţează mai puţin congestia mucoasei. Uneori chiar dacă un antihistaminic este
inactiv la un bolnav, o altă substanţă poate fi eficace. Mai mult, după o perioadă de
eficacitate, un antihistaminic poate deveni inactiv iar în acest caz se schimbă
substanţă şi după un timp se poate reveni la prima. Antihistaminicele sedative sunt
mai eficiente în rinita alergică. Efecte bune se obţin cu antihistaminicele H1 în
urticarie, edem angioneurotic, afecţiuni pruriginoase. Antihistaminicele H1 cu efect
antiemetic sunt active în răul de mişcare. Alte indicaţii: vome postoperatorii şi de
sarcină, în preanestezie (antihistaminicele H1 cu efecte sedative), sindrom
parkinsonian, prurit în boala Hodgkin, la bolnavi cu radioterapie.
În prescrierea antihistaminicelor H1 se va avea întotdeauna în vedere efectele
asupra SNC. Substanţele sedative ale SNC (fenotiazine, clorfenoxamina) se folosesc
ca “antihistaminice de noapte”, înainte de culcare şi la bolnavii care stau în pat. Sunt
preferate în cazurile de hiperexcitabilitate neuropsihică. Substanţele fără efecte
sedative sunt numite ‘antihistaminice de zi’ şi sunt recomandate în tratament
ambulator (cloropiramina, feniramina).
Există bolnavi care reacţionează diferit la antihistaminice, în ceea ce priveşte
efectul asupra SNC. De ex: clorfenoxamina, puternic sedativ la mulţi bolnavi, nu
produce deloc sedare la unii, în timp ce feniramina, bine suportat în general,
determină în unele cazuri efecte sedative intense.
6.1.5. Farmacoepidemiologie (contraindicaţii)
Sunt contraindicate:
- În hipersensibilitatea la medicamentul respectiv;
- În tratamentul ambulator la pacienţii cu activităţi ce implicã atenţie şi
coordonare motorie importantã (conducãtori auto, dispeceri, persoane ce lucrează
la înălţime)(Anti-H1 din "vechea" generaţie);
- Anterior efectuãrii testelor cutanate de hipersensibilitate.
Se impune prudentã:
- În insuficienţa hepatică şi renală gravă

35
 - La gravide;
- Eventual la femei, se recomandã tratament cu anticoncepţionale, pe
perioada tratamentului cu Anti H1 , pentru a evita sarcina;
- La copii şi vârstnici, dacã nu existã o experientã terapeuticã anterioarã cu
medicamentul respectiv;
- În epilepsie.
• Nu sunt active:
- În şocul anafilactic, angioedem şi au efecte benefice limitate în astmul
bronşic (practic contraindicate ca monoterapie în aceste boli).
6.1.6. Interacţiuni medicamentoase
a). Asocierea cu baclofen, barbiturice, benzamide, benzodiazepine, buspirona,
butirfenone, clonidina şi înrudite, deprimante SNC, dextropropoxifen, fenotiazine,
fluvoxamina şi sertralina, mianserina, neuroleptice, primidona, duce la sinergism cu
activitate deprimantă SNC, în plus, barbituricele şi primidona stimulează
metabolizarea hepatică a substanţelor asociate cu scăderea nivelurilor plasmatice ale
acesteia din urmă. Se recomandă atenţie în ambulator, la conducătorii auto şi la
utilizatorii maşinilor de fineţe.
b). Dintre antineoplazice hidroxiureea are efecte deprimante pe SNC, care pot
semăna cu cele ale substanţei associate, cu risc de ameţeli şi somnolenţă.
c). Asocierea cu sulfamide hipoglicemiante prezintă riscul apariţiei unei
trombocitopenii reversibile, deci trebuie controlată periodic hemograma.
d). Asocierea cu chinidina şi înrudite, clozapina şi olanzapina, glutetimida,
disopiramida determină o creştere a efectelor anticolinergice ale celor două substanţe.
e). Asocierea cu alcoolul sau cu medicamente care conţin alcool conduce la
mărirea efectului sedative.
f). Prin asocierea antihistaminicelor H1 nesedative, astemizolul şi terfenadina, se
poate antrena torsada vârfurilor, în prezenţa hipopotasemiei induse de: diuretice
hipokaliemiante (furosemid şi înrudite) glucocorticoizi, laxative stimulante,
mineralocorticoizi. Aceeaşi consecinţă apare în urma asocierii cu clonidina şi înrudite,
chinolone, sparfloxacina, disoperamida, pentamidina, sotalol şi atenolol. În toate

36
cazurile este necesară o supraveghere EKG.
g). Fluvoxamina sau sertralina inhibă metabolismul hepatic al astemizolului şi
terfenadinei cu creşterea nivelurilor plasmatice, fapt ce poate agrava cardiotoxicitatea
lor.
h). Macrolidele, în special eritromicina administrate pe cale intravenoasă dar şi
troleandomocina, medicamicina şi claritromicina, pot scădea metabolismul hepatic al
antihistaminicelor H1 cu creşterea concentraţiei plasmatice ale acestora din urmă.
Această asociere poate favoriza apariţia torsadei vârfurilor precum şi a altor aritmii
ventriculare.

6.2. CLASIFICAREA ANTIHISTAMINICELOR H1

REPREZENTANȚI

În funcție de structura chimică, antihistaminicele H1 se clasifică în:

6.2.1. Alchilamine:
-reprezentanți:-feniramina
-clorfeniramina
-dexclorfeniramina
-bromfeniramina
-dimetinden
6.2.2. Etanolamine:
-reprezentanți:-difenhidramina
-carbinoxamina
-bromazina
-doxilamina
-clorfenoxamina
-clemastina

37
 -feniltoloxamina
6.2.3. Etilendiamine:
-reprezentanți:-tripelenamina
-cloropiramina
-mepiramina
-antazolin
-histapirodin
6.2.4. Fenotiazine:
-reprezentanți:-prometazina
-alimemazina
-oxomemazina
-mequitazina
6.2.5. Piperazine:
-reprezentanți:-cetirizin
-meclozin
-ciclizin
-clorciclizin
-buclizin
-oxatomid
-hidroxizin
6.2.6. Piperidine:
-reprezentanți:-ketotifen
-ciproheptadina
-terfenadina
Alte structuri:
-reprezentanți: -astemizol -mizolastina
-azatadina -fexofenadina
-azelastin -loratadina
-clemastin -desloratadina
-ebastin

38
 Antihistaminicele H1 se mai pot clasifica și în funcție de producerea efectului
sedativ, în două generații:
1. Antihistaminicele H1 de primă generație (clasice), sedative:
-reprezentanți: -etilendiamine
-etanolamine
-propilamine
-fenotiazine
-meclozin
-bamipin
2. Antihistaminicele H1 de a doua generație, non-sedative:
-reprezentanți:-cetirizina
-astemizol
-azelastin
-ebastin
-loratadina
-desloratadina
-terfenadina.

6.3. ANTIHISTAMINICELE H2

Antihistaminicele H2 au devenit deosebit de utile în tratamentul hipersecreției

gastrice. Prin modificarea succesivă a structurii histaminei s-a ajuns la Burimamida,
primul blocant H2, urmată de Metiamida, mai eficienta terapeutic dar nelipsită de
toxicitate. Ambele au fost înlocuite cu cimetidina, activă și netoxică.
CIMETIDINA (TAGAMET), este un antagonist competitiv, reversibil, al
acțiunilor histaminei mediate prin receptorii H2. Principala acțiune a histaminei
anulată de cimetidină este stimularea secreției gastrice, cimetidina reducând volumul
și aciditatea sucului gastric, ca și secreția peptica. Toxicitatea cimetidinei este redusă.
Reacțiile adverse sunt minore, chiar la tratamente de lungă durată. Se observă

39
cefalee, oboseală, dureri musculare, erupții cutanate.
Pe cale orală cimetidina este absorbită în proporție de 60 %, apoi se distribuie
aproape în toate țesuturile, cu excepția creierului. O mare parte este excretată ca atare
în urină si bilă.
RANITIDINA determină inhibiția secreției gastrice, atât cea din timpul zilei, cât
si cea nocturnă. Acest medicament determină vindecarea rapidă a ulcerului gastric în
tratamentul asociat cu antibioticele pentru Helicobacter pylori.
Alte medicamente antihistaminice H2: famotidina, rizatidina.

6.4. DETALII - MEDICAMENTE ANTIALERGICE

6.4.1. ALCHILAMINE:-acțiuni antihistaminice H1 specifice;

-efecte anticolinergice moderate;
-sedare moderată ; sedarea se datorează deprimării SNC,
există și situații în care unele persoane au reacție inversă, adică de agitație - stimulare
SNC.

CLORFENIRAMINA (generația I)

Forme farmaceutice : Clorfeniramin cpr. 4 mg

Forma de prezentare: Cutii conţinând 1 blister cu 20 comprimate.

40
 Compoziţie: 4 mg de clorfeniramin maleat
Acţiune terapeutică: Antihistaminic cu efect sedativ foarte slab. Efectul apare la
15-60 minute de la administrare şi durează 4-12 ore.
Indicaţii: -În dermatologie: urticarie acută şi cronică, eczeme exantematice,
neurodermită, dermatită herpetiformă. Prurit, eritem solar, înţepături de insecte.
-În medicina internă: boala serului, astm bronşic, migrenă, colită mucoasă, alergii
medicamentoase.
-În oftalmologie: procese alergice oculare (conjunctivita foliculară cronică),
blefaroconjunctivita cu eczemă palpebrală, sclerita recidivantă.
-În O.R.L.: rinita vasomotorie, coriza de fân.
-În chirurgie: spasm bronşic produs de narcoză inhalatorie, profilaxia şocului
transfuzional.
Reacţii adverse: Poate apărea somnolenţă şi oboseală numai la doze mari. Iritaţia
gastrică apare rar şi poate fi evitată prin administrarea medicamentului în timpul
mesei.
Contraindicaţii: Insuficienţa renală şi hepatică avansate, stări depresive,
epilepsie, sensibilizare la clorfeniramin. Nu se recomandă conducătorilor auto şi celor
a căror meserie necesită un simţ perfect al echilibrului.
Mod de administrare: - Adulţi: ½ - 1 comprimat de 3-4 ori pe zi.
- Copii: 0,35 mg/kg corp/zi, divizate în patru prize.

DIMETINDEN (generația I)

41
 Forme farmaceutice: -Fenistil sol. int. 0,1%
-Fenistil gel 0,1%;
-Fenistil retard cpr. 2,5 mg.
Principiu activ: dimetinden maleat 1 mg.

Excipienţi: conservant E218, etanol 5%.

Acţiune farmaceutică: Este un derivat fenindenic, este un antagonist al

receptorilor H1, are activitate antikininica, uşoare efecte anticolinergice şi sedative
însă fără proprietăţi antiemetice, reduce hiperpermeabilitatea capilară ulterioară
reacţiilor de hipersensibilizare imediată. Prin asocierea cu un antagonist de receptori
H2, Fenistil-ul suprimă virtual toate efectele circulatorii ale histaminei.
Proprietăţi farmacocinetice: Biodisponibilitatea sistemică a dimetindenului
picături este aproximativ 70%. După administrarea orală de picături, concentraţia
plasmatică maximă este atinsă în 2 ore. Timpul de înjumătăţire plasmatic este de 6 ore.
La concentraţii cuprinse între 0,2-5 mmoli rata de legare a dimetindenului maleat de
proteinele plasmatice este de aproximativ 90%. Metabolizarea substanţei active
include hidroxilare şi metoxilare. Dimetindenul şi metaboliţii acestuia se elimină
predominant prin bilă şi urină, doar 5-10% sub formă nemodificată.
Indicaţii: tratamentul simptomatic al reacţiilor alergice: urticarie, alergii ale
căilor respiratorii superioare precum febra fânului şi rinita perenă, alergii alimentare şi
medicamentoase. Prurit de variate etiologii, cu excepţia pruritului colestatic. Prurit în
bolile eruptive, ca de exemplu în varicelă, înţepături de insecte sau ca adjuvant în
eczemă şi alte dermatoze pruriginoase de origine alergică.
Mod de administrare:- Adulţi şi copii peste 12 ani: doza uzuală zilnică variază
între 3-6 mg dimetinden maleat, divizată în 3 prize; aceasta corespunde: picături
1mg/ml:20-40 picături, de trei ori pe zi. Pacienţilor cu tendinţă de somnolenţă li se
recomandă 40 de picături înainte de culcare şi 20 de picături dimineaţa, la micul
dejun.
- Copii: Doza uzuală zilnică este de aproximativ 0,1

42
mg/kg corp. Astfel, pentru copii cu vârsta cuprinsă între o lună şi 12 ani, doza uzuală
zilnică este:

Vârsta Doza în mg de 3 ori Picături în mg/ml

pe zi (0,05 mg-picatura) de

3 ori pe zi

1-12 luni 0,15-0,5 mg 3-10 picături

1-3 ani 0,5-0,75 mg 10-15 picături

3-12 ani 0,75 - 1 mg 15-20 picături

20 picături = 1 ml = 1 mg de dimetinden maleat

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la unul din componenţi, copii sub o lună, în

special la copii prematuri.
Precauţii: Glaucom, retenţie urinară asociată tulburărilor uretroprostatice, boli
obstructive pulmonare cronice. La copii, antihistaminicele pot provoca agitaţie. Sub
vârsta de 1 an, efectul sedativ al Fenistil-ului poate provocă episoade de apnee în
timpul somnului. Fenistil-ul alterează abilitatea conducătorilor auto şi capacitatea de
concentrare, motiv pentru care se recomandă precauţie în cazul acivitatilor care
necesită atenţie crescută.
Sarcină şi alăptare: Studiile efectuate pe animale nu au demonstrate nici un risc
fetal, însă nu există date umane. Astfel Fenistil-ul trebuie utilizat doar când beneficiile
terapeutice pentru mamă depăşesc eventualele efecte negative care pot surveni asupra
fătului. Deşi studiile relevă eliminarea unor cantităţi neglijabile de dimetinden prin
laptele matern, nu se recomandă administrarea Fenistil-ului în perioadă de alăptare.
Reacţii adverse:- Frecvent: somnolenţă, în special la începutul tratamentului şi la
doze mari
-Ocazional: Tulburări gastrointestinale (greaţă), uscăciunea gurii

43
şi/sau a gâtului, vertiji, agitaţie, cefalee.
-Cazuri izolate: edem, erupţii cutanate, spasme musculare, tulburări
respiratorii.
Interacţiuni: Poate potenţa efectul sedativ al medicamentelor care deprimă
sistemul nervos central (tranchilizante, hipnotice, alcool etc.). Ingestia concomitentă a
Fenistil-ului cu alcoolul determină încetinirea marcată a reflexelor. Administrarea
concomitentă a IMAO poate creşte efectul antimuscarinic şi deprimant asupra SNC
ale histaminicelor. Efectul antimuscarinic al antidepresivelor triciclice şi
medicamentelor anticolinergice se poate însuma cu cel al antihistaminicelor, crescând
riscul decompensării glaucomului.
Supradozare: Ca alţi agenţi antihistaminici supradozarea poate produce:
deprimarea SNC, cu somnolenţă sau stimularea SNC şi efecte antimuscarinice (în
special următoarele semne: excitaţie, ataxie, tahicardie, halucinaţii, spasme tonice sau
clonice, midriază, uscăciunea gurii etc.) Este posibilă de asemenea şi hipotensiunea.
Nu s-au înregistrat cazuri mortale de intoxicaţie cu Fenistil şi nu există un antidot în
cazul supradozarii antihistaminice. Măsurile de urgenţă care se iau sunt: provocarea
vărsăturilor, lavaj gastric, administrare de cărbune activat, laxative saline şi se impune
asistentă cardiorespiratorie.
Condiţii de păstrare: Picăturile de fenistil se păstrează ferite de lumină şi
căldură.

44
6.4.2.ETANOLAMINE

CLEMASTINA

45
 Forme farmaceutice : -Tavegyl cpr. 1 mg, fiole 2mg/2ml
-Clemastin cpr. 1mg
Particularităţi farmacologice Clemastin: Blochează receptorii
H1-histaminergici. Are acţiune antihistaminică, antipruriginoasă şi antiexsudativă,
reduce permeabilitatea capilarelor pentru o perioadă de până la 12 ore. Manifestă
efect anticolinergic şi hipnotic.
Indicaţii Clemastin: Rinita alergică şi vasomotorie, polenozele, pruritul, urticaria,
dermatozele alergice, eritemul medicamentos, dermatită de contact, neurodermită,
edemul angioneurotic (Quinke), reacţiile anafilactice, profilaxia răului de mişcare,
medicaţia preanestezică. Profilaxia reacţiilor alergice în cercetările cu substanţe
radiocontraste.
Utilizare terapeutică Clemastin: Adulţi câte 1 mg de 2 ori pe zi (dimineaţa şi
seara) sau 2 mg s.c. sau i.m. În cazuri grave doza poate fi mărită până la 3-4 mg/zi. În
scopuri profilactice se administrează 2 mg imediat înainte de intervenţia care poate fi
asociată de reacţii alergice (medicamente, substanţe radioopace). Copii 6-12 ani câte
0,5 mg dimineaţa şi seara. Pentru creşterea poftei de mâncare câte 1 mg de 3 ori pe zi
în timpul meselor. Ca antimigrenos 4 mg în debutul crizei, apoi câte 1 mg de 4-6 ori
pe zi.
Supradozare Clemastin: Uscăciunea gurii, inhibiţie respiratorie, aritmii cardiace,
depresia SNC, înroşirea feţei, hipotensiune arterială. La copii excitaţie, convulsii.
Tratament: Spălătură gastrică, laxative osmotice, vasopresoare (însă nu
adrenalină!), lichide i.v., oxigen. Analepticele sunt excluse (riscul convulsiilor).
Efecte adverse Clemastin: Oboseală, somnolenţă, cefalee, ameţeli. Tulburări
gastrointestinale, uscăciunea gurii, tremor.
Contraindicaţii Clemastin: Sarcina (se administrează numai în cazuri
excepţionale).
Interacţiuni: Creşte efectul inhibitorilor SNC, alcoolului, anticolinergicelor,
inhibitorilor de MAO.
Precauţii: În glaucom, ulcerul peptic stenozant, hipertrofia de prostată se va
administra cu precauţie. La vârstnici provoacă ameţeli, hipotensiune arterială şi sedare.

46
Conducerea vehiculelor şi lucrul care cere vigilenţă (preparatul se va administra în
doza tolerată bine). Consumul băuturilor alcoolice este contraindicat pe toată perioada
tratamentului.

CLORFENOXAMINA (generația I)

Forme farmaceutice : Clorfenoxamina dj. 20 mg, Systral

Indicații: Astm bronşic, febra de fân, migrene şi cefalee cu substrat alergic
gastroenteropatii de natură alergică, boala serului, şoc anafilactic, edem Quincke,
dermatoze alergice (urticarie, eczeme etc.), prurit de diferite cauze, disgravidie, boala
de radiaţii, accidente posthemo-transfuzionale, hipersensibilitatea medicamentoasă,
înţepături de insecte, degerături, insolaţie. Hiperexcitabilitate nervoasă, iritabilitate.
Contraindicaţii: Se administrează cu prudenţă la conducătorii auto şi la
persoanele care exercită alte profesii ce necesită o perfectă coordonare neuromotorie.
Posologie şi mod de administrare: În principiu, tratamentul trebuie strict
individualizat. Se recomandă ca titlu de orientare:
-Adulţi: 1-2 drajeuri de 2-3 ori pe zi.
-Copii: Sub 2 ani 1/4 din doza adultului. 2-5 ani 1/3 din doza
adultului. 5-10 ani 1/2 din doza adultului.
Acţiune farmacoterapeutică: Preparatul are două acţiuni principale:
antihistaminică şi anticolinergica. În plus are efecte anestezice locale şi sedative
(efectul sedativ poate fi neutralizat, la nevoie, prin administrare de cafeină sau
teofilina).

47
 6.4.3. ETILENDIAMINE

CLOROPIRAMINA (generația I)

Forme farmaceutice : Nilfan dj. 25 mg.

Compoziţie: Drajeuri conţinând clorhidrat de cloropiramina 25 mg.

Acţiune farmacoterapeutică: Produsul este un medicament cu efecte
antihistaminice. Cu doze mici s-au obţinut efecte pozitive antihistaminice, cât şi
prevenirea şi atenuarea fenomenelor de şoc anafilactic. Produsul nu influenţează
hipersecreţia gastrică determinată de histamină. Faţă de alte numeroase medicamente
cu efecte antihistaminice, Nilfanul prezintă avantajul unei toleranţe generale bune,
prin lipsa efectului hipnotic, sau al altor simptome secundare, iar dacă ele sunt totuşi
prezente la unele persoane, sunt de intensitate mică şi lipsită de importantă.
Indicaţii: Manifestări alergice: coriza alergică, conjunctivita alergică, dermatoze
alergice (prurit, eczeme, urticarie, neurodermite). Astm bronşic, edem Quincke, boala
serului, migrenă de origine alergică, şoc anafilactic (preventiv şi curativ). Înţepături
de insecte, prurit anal sau vulvar. Hiperemia gravidelor. Rău de mare şi altitudine.
Contraindicaţii: Sensibilitate la preparat.
Reacţii adverse: Apar foarte rar, în general. Ameţeală, somnolenţă care apare la
unele persoane, poate fi înlăturată prin reducerea dozelor.
Mod de administrare: Dozarea este individuală, mergându-se prin tatonare.
-Adulţi: Se recomandă să se înceapă cu 1 drajeu de 3 ori pe zi. Drajeurile se
administrează cu puţină apă, fără a fi zdrobite în gură, după mesele principale.
-Copii: Se va reduce doza adultului în raport cu vârsta şi greutatea
corporală.

48
 6.4.4. FENOTIAZINE

PROMETAZINA (generația I)

Forme farmaceutice: Romergan sirop 0,1%, dj. 25 mg

Indicaţii: Urticarie, edem angioneurotic, rinite alergice, boala serului etc.
(îndeosebi când este utilă sedarea); prurit, înţepături de insecte, reacţii transfuzionale;
pregătirea anesteziei generale şi a intervenţiilor chirurgicale, voma de cauze diverse,
insomnie.
Contraindicaţii: Intoxicaţii acute cu deprimante centrale; prudenţă la hepatici,
cardiaci şi în glaucom (mai ales cu unghi închis); prudenţă sau se evită în primul
trimestru de sarcină. Nu se foloseşte ca tratament ambulator la şoferi, dispeceri etc. Se
vor evita băuturile alcoolice, prudenţă când se asociază cu hipnotice sau opioide
(potenţarea efectului deprimat central - se reduc dozele la 1/2), antihipertensive (risc
de hipotensiune), anticolinergice (efecte nedorite atropinice marcate); prometazina
diminuează efectul antihipertensiv al guanetidinei şi eficacitatea antiparkinsonienelor

49
dopaminergice - levodopa, bromocriptina, amantadina (nu se asociază).
Reacţii adverse: Sedare şi somnolenţă (care pot fi supărătoare), agitaţie, confuzie
(mai rar), uscăciunea gurii, tulburări de vedere, ameţeli; rareori erupţii cutanate,
fotosensibilizare; icterul colestatic şi agranulocitoză sunt excepţionale.
Compoziţie: sirop aromatizat pentru copii contind prometazina maleat 124 mg şi
acid ascorbic 500 mg/100 g
Acţiune: Prometazina este un derivat de fenotiazina cu efect antihistaminic
(blocant H1) de lungă durată (8-12 ore); are proprietăţi neuroleptice de intensitate
moderată - este sedativ, hipotermizant, antivomitiv şi antitusiv, potenţează acţiunea
anestezicelor generale, hipnoticelor şi analgezicelor, este slab anticolinergic,
antiadrenalinic, antiserotoninic şi anestezic local. Siropul conţine şi acid ascorbic,
vitamina folosită ca medicaţie adjuvantă în afecţiunile alergice.
Administrare: -Adulţi: oral 1 drajeu (30 mg) de 2-3 ori/zi; în urgenţe se
injectează intramuscular profund 1/2-2 fiole (25-100 mg)
-copii: 1-5 ani, 1/2-1 linguriţă sirop de 1- 2 ori/zi; 5-10 ani, 1-2
linguriţe sirop sau 1/2-1 drajeu de 1-2 ori/zi.

ALIMEMAZINA

Forme farmaceutice: Theralene 5 mg

Proprietăţi farmaceutice: După administrarea orală, acţiunea se instalează la
15-20 minute, durata este 6-8 ore. Eliminare urinară sub formă de metaboliţi 70-80%.
Proprietăţi farmacodinamice: Antihistaminic pe receptorii H1 centrali şi
periferici, antitusiv, antiserotonic, sedativ, antiemetic şi slab anticolinergic.

50
 Indicaţii: Antialergic: rinite, conjunctivite, urticarii, insomnie, antitusiv, adjuvant
în afecţiuni dermatologice pruriginoase.
Reacţii adverse: Somnolenţă, efect de tip atropic, alergii rareori manifestări
extrapiramidale, agranulocitoză, manifestări de excitaţie la copii sau bătrâni.
Contraindicaţii: Sarcină, alăptare, conducători auto, asociere cu deprimante
centrale (alcool, hipnotice), de evitat la copii sub un an.
Administrare: -Adulţi: oral 5-40mg/zi, în mai multe prize.
-Copii: în general 0,5-1 mg/kg corp/zi divizat în mai multe prize.

6.4.5. PIPERAZINE

MECLOZINA (generația I)

Forme farmaceutice: Emetostop cpr. 25 mg, Postafen

Compoziţie: Un comprimat conţine clorhidrat de meclozina 30 mg şi excipienţi:
lactoză monohidrat, amidon de porumb, celuloză microcristalină tip 102, povidona K
25, galben de chinolină (E 104), stearat de magneziu, talc.

51
 Indicatii: Prevenirea şi tratamentul simptomelor asociate cu răul de mişcare:
greaţă, vărsături, ameţeli. Tratamentul simptomatic al crizelor vertiginoase asociate cu
alte boli ce afectează aparatul vestibular (labirintita, boala Meniere).
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la clorhidratul de meclozina sau la oricare
dintre excipienţii medicamentului, copii sub 12 ani.
Reacţii adverse: Cele mai frecvente reacţii adverse raportate au fost: somnolenţa,
xerostomie (uscaciune a gurii), stare de slăbiciune.
S-au mai raportat tulburări gastro-intestinale şi, în cazuri rare, vedere neclară.
Alte reacţii adverse includ: urticarie, acnee, nervozitate, euforie, insomnie, excitaţie,
halucinaţii, inapetentă, greaţă, vărsături, diaree, constipaţie, diplopie (vedere dublă),
ameţeli, tahicardie cu inducerea hipotensiunii arteriale, disurie (urinare dureroasă,
dificilă), retenţie de urină.
Mod de administrare: -Adulţi şi copii cu vârsta peste 12 ani
-Răul de mişcare: Doza iniţială de 25-50 mg clorhidrat de meclozina se
administrează cu o oră înainte de plecare, pentru protecţie împotriva răului de mişcare.
Apoi, doza poate fi repetată la fiecare 24 ore pe toată durată călătoriei.
-Vertij: Pentru controlul vertijului asociat cu boli ce afectează aparatul
vestibular, doza zilnică recomandată este de 25-100 mg clorhidrat de meclozina
administrată în mai multe prize, în funcţie de răspunsul clinic.
Precauţii: Teste cutanate. Administrarea Emetostop trebuie întreruptă cu cel puţin
3 zile înaintea efectuării unui test cutanat cu substanţe alergene pentru a evita
obţinerea unor rezultate fals negative.
Excipienţi cu efect cunoscut. Medicamentul conţine lactoză şi este contraindicat
la pacienţii cu afecţiuni ereditare rare: intoleranţă la galactoză, deficit de lactază Lapp
sau malabsorbtie a glucozei/galactozei.
Sarcina şi alaptarea: Nu sunt disponibile suficiente date privind siguranţa
administrării la gravide. În studiile de teratogenitate la şobolan, clorhidratul de
meclozina administrat femelelor gestante în doze de 25-50 ori mai mari decât cele
administrate la om, a produs palatoshizis la pui. Clorhidratul de meclozina se va
administra în timpul sarcinii numai dacă este absolut necesar şi numai după o atentă

52
evaluare a raportului beneficiu matern/risc potenţial fetal.
Administrarea în timpul alăptării nu este recomandată

OXATOMIDA (generația I).

Forme farmaceutice: Barbet cpr. 30 mg, Tinset cpr. 30 mg

Prezentare farmaceutică: Comprimate conţinând 30 mg oxatomida (cutie cu 30
buc.).
Acţiune terapeutică: Antialergic cu două moduri de acţiune. Inhibă eliberarea
mediatorilor chimici, ca histamina şi serotonina, din mastocite şi blochează efectul
acestor mediatori (histamina, serotonina, SRS-A-slow-reacting substance of
anaphylaxis (substanta lent reactivă a anafilaxiei) asupra receptorilor specifici.
Produsul este rapid absorbit din tractul gastro-intestinal, 91% din el circulând legat de
proteinele plasmatice. Se excretă prin fecale şi urină.
Indicaţii: Curativ şi preventiv în tratamentul afecţiunilor alergice, în special rinite
şi conjunctivite alergice, urticarie, alergie alimentară, astm la copii.
Mod de administrare: - Adulţi: 1 comprimat de 2 ori pe zi, doza care poate fi
crescută la 2 comprimate de 2 ori pe zi.
-Copii: între 15 şi 35 kg, 1/2 comprimat pe zi; cu
greutate mai mare de 35 kg, 1 comprimat pe zi, de preferat seara. Oxatomida poate fi
asociată cu alte antihistaminice sau antialergice.

53
 Atenţie! Tinsetul în monoterapie nu poate constitui un tratament eficient în
manifestările alergice acute, ca şocul anafilactic sau criza de astm bronşic. Ca şi
celelalte antihistaminice, oxatomida are efect depresiv central. Iniţial, automobiliştii
sau cei care sunt implicaţi în acţiuni ce necesită un bun echilibru şi exactitate a
mişcărilor trebuie să-şi verifice reactivitatea în cursul tratamentului, hotărându-se
ulterior dozajul şi momentul administrării. Se recomandă evitarea băuturilor alcoolice
în cursul tratamentului.
Reacţii adverse: Sedare, uneori uscarea gurii, creşterea apetitului. La nevoie
doza poate fi redusă. Dozajele mai induc riscul unor efecte extrapiramidale, în special
la copii.
Contraindicaţii: Sarcină, femei care alăptează (nu sunt făcute studii suficiente),
copii sub 2 ani.

CETIRIZINA (generația II)

Forme farmaceutice : Alerid comp.10 mg, Zyrtec comp.10 mg, Cetirine comp.
10 mg
Proprietăţi: Medicament antihistaminic cu o puternică acţiune antialergică, fără
efect sedativ. Posedă o deosebită afinitate pentru receptorii histaminei H1, şi nu are
efecte anticolinergice şi antiserotoninice. Nu produce efecte sedative şi nu interferează
cu activităţi mentale care solicită concentrare, atenţie său memorare.
Acţiune: Cetirizina este un puternic antagonist al receptorilor H1, fără efecte

54
semnificative anticolinergice sau antiserotoninice. Studiile farmacologice au
evidenţiat faptul că administrarea dozelor active nu a produs somnolenţă şi nu a
cauzat schimbări în comportament. Aceasta se poate explica prin netraversarea
barierei hemato-encefalice de către substanţă. Cetirizina inhibă în faza incipientă
eliberarea histaminei responsabilă de apariţia reacţiei alergice şi de asemenea
încetineşte migrarea celulelor inflamatorii, eliminând eliberarea mediatorilor asociaţi
răspunsului alergic întârziat. Cetirizina asigură de asemenea un efect protector
împotriva bronho-spasmului indus de histamina inhalată de către astmatici.
Indicaţii: Rinite alergice, conjunctivite alergice, iritaţii, urticarie, dermografism,
eczeme cu localizare diversă, dermatite de contact, reacţii alergice acute datorate unor
toxiinfecţii alimentare şi înţepături de insecte.
Mod de administrare: 10 mg, o dată pe zi, per oral.
Contraindicaţii: Sarcină, mame care alăptează şi copii.
Reacţii adverse: Cetirizina are efect redus sau nesemnificativ asupra funcţiilor
psihomotorii, având o incidenţa scăzută a sedării, similară cu placebo. Reacţiile
adverse raportate la doza recomandată sunt reduse şi constau în somnolenţă, cefalee,
ameţeală, stare de agitaţie, uscăciune a gurii şi disconfort gastrointestinal.
Precauţii: Studiile clinice asupra cetirizinei, pentru doze zilnice de până la 25 mg
prescrise unor subiecţi sănătoşi nu au relevat efecte asupra capacităţii de concentrare
şi timpului de reacţie. Pacienţii trebuie sfătuiţi să nu depăşească doza recomandată
dacă desfăşoară activitate de conducere auto sau manipulează utilaje.
Grupe de risc ridicat: Copiii: Cetirizina nu este recomandată la copii sub 12
ani datorită lipsei studiilor clinice.
Sarcină şi alăptare: Nu există suficiente date cu privire la siguranţa administrării
cetirizinei în timpul sarcinii. De aceea nu se recomandă la femeile gravide. Mamele
care alăptează sunt de asemenea sfătuite să nu consume acest medicament. Persoane
în vârsta: O anumită reducere a dozei poate fi necesară dacă funcţiile renale sunt
alterate. Deficienţe renale: Frecvenţă administrării şi dozele trebuie adaptate la
pacienţii cu probleme renale.

55
 6.4.6. PIPERIDINE

KETOTIFEN (generația II)

Forme farmaceutice : Ketotifen comp. 1 mg; Ketotifen sirop 0,2mg/ml; Ketof

sirop 1mg/5ml.
Compoziţie: Substanța activă: hidrogenofumarat de ketotifen echivalent la 1 mg
ketotifen baza, pentru un comprimat. Excipienţi: lactoză monohidrat, celuloză
microcristalină, amidon de porumb, stearat de magneziu.

56
 Acţiune terapeutică: După administrarea orală, absorbţia Ketotifenului este
aproape completă din intestin. Biodisponibilitatea este de circa 50%, datorită
inactivării parţiale la primul pasaj hepatic. Concentraţia plasmatică maximală este
atinsă în 2-4 ore. Legarea de proteinele plasmatice este de 75%. Ketotifenul este
metabolizat în majoritate. Are un timp de înjumătăţire de la 3-5 ore la 21 de ore şi se
elimină în două faze. Eliminarea se face în principal prin urină. Date farmacologice
indică în cazul copiilor de peste 3 ani necesitatea utilizării unor doze terapeutice
identice cu cele indicate pentru adulţi, în timp ce copiii între 6 luni şi 3 ani necesită
jumătate din doze pentru atingerea unor concentraţii plasmatice comparabile.
Indicații: Profilaxia pe termen lung: a astmului bronşic (toate formele, incluzând
formele mixte); a bronşitelor alergice; a simptomelor astmatice asociate cu febra de
fân. Poate dura mai multe săptămâni până când efectul terapeutic al Ketotifenului este
atins. Ketotifenul nu este eficace în întreruperea atacurilor de astm!
Prevenirea şi tratamentul: alergiilor multisistemice; rinitelor alergice;
dermatozelor alergice.
Mod de administrare: Deoarece efectul poate apărea după un tratament de 8-10
săptămâni, trebuie efectuat un tratament de durată.
-Adulţi: Câte 1 comprimat (1 mg) dimineaţa şi seara, după masă. Dacă
este necesar se poate mări doza la 2 comprimate (2 mg) de două ori pe zi. La pacienţii
predispuşi la sedare, se recomandă o posologie progresivă în prima săptămână de
tratament, începând cu 1/2 comprimat (0,5 mg) de două ori pe zi sau 1 comprimat (1
mg) seara, ajungând la doza terapeutică completă în decurs de 5 zile.
-Copii sub 3 ani: 0,025 mg/kg/corp repartizate de două ori pe zi,
dimineaţa şi seara. Copii peste 3 ani (până la greutatea de 35 kg): câte 1/2 comprimat
(0,5 mg) de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Observaţii clinice au demonstrat ca în
general copiii pot necesita o doză mai mare, în mg/kg corp, faţă de adulţi pentru a
obţine rezultate. Aceste doze mai ridicate sunt la fel de bine tolerate ca şi cele mai
scăzute. În prevenirea astmului bronşic pot trece mai multe săptămâni de tratament
până la obţinerea unui efect terapeutic complet.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la ketotifen.

57
 Precauţii: Ketotifenul nu este un medicament pentru tratamentul simptomatic al
crizelor de astm declanşate. Un tratament antiastmatic în curs nu trebuie întrerupt
niciodată brusc la începutul tratamentului profilactic cu Ketotifen, pe de o parte
pentru că este necesar un timp pentru instalarea efectului Ketotifenului şi pe de altă
parte datorită eventualităţii instalării unei crize de insuficientă suprarenală la bolnavii
trataţi mult timp cu corticoterapie generală (cu ACTH). La pacienţii
“corticodependenti” restabilirea funcţiilor hipofizo-suprarenale poate dura mai multe
luni. În cazul apariţiei unei suprainfecţii bronşice este necesară completarea
tratamentului cu antiinfecţioase specifice. Deşi nu există informaţii cu privire la un
posibil efect teratogen şi embriotoxic al Ketotifenului, acesta nu va trebui administrat
femeilor însărcinate (în special în primele trei luni de sarcină), femeilor care alăptează
precum şi copiilor sub 3 ani decât dacă este absolut necesar. Utilizarea de Ketotifen
nu este recomandată sugarilor sub 6 luni. Precauţii la conducătorii auto şi la activităţi
profesionale cu solicitare neuromotorie din cauza riscului somnolenţei care poate
apărea în cursul tratamentului.
Reacţii adverse: În primele zile de tratament pot să apară un efect sedativ şi în
cazuri izolate, uscăciunea mucoasei bucale, o uşoară ameţeală, dar acestea dispar
spontan după o perioadă scurtă de timp. Au fost raportate ocazionale creşteri în
greutate. La adulţi, frecvenţa sedării este de 14,1% în timpul primelor 3 luni de
tratament şi 2,2% după primul an. La copii, sedarea poate apărea mult mai rar şi este
mai puţin severă. Stări de excitabilitate şi agitaţie crescută au fost raportate la
aproximativ 0,2% din pacienţi, în special la copii

58
 CIPROHEPTADINA

Forme farmaceutice : Peritol Sirop (100 ml conţinând 40 mg clorhidrat de

ciproheptadina). Tablete conţinând 4 mg clorhidrat de ciproheptadina.
Indicaţii: Urticarie acută şi cronică, boala serului, rinite vasomotorii şi rinite
alergice, eczeme, dermatite eczematoase, dermatite de contact, neurodermite, edem
angioneurotic, înţepături de insecte, sindrom carcinoid, migrene de origine vasculară,
anorexie (anorexie nervoasă, anorexie idiopatică), ca tratament adjuvant în cursul
bolilor debilitante (statusuri postinfectioase, convalescenţă, boli cronice, hipertireoza).
Contraindicaţii: Glaucom, retenţie urinară, sarcină.
Mod de administrare: -Adulţi: doza de început uzuală este de 12 mg pe zi (3 x 1
tabletă sau 3 x1 linguriţă de sirop). Urticarie cronică: 6 mg pe zi (3 x 1/2 tabletă sau 3
x 1 linguriţă de sirop). Migrena acută: 1 tabletă sau 1 linguriţă de sirop. Dacă persistă
cefaleea doza poate fi repetată după 30 minute dar doza totală administrată în decurs
de 4-6 ore nu trebuie să depăşească 8 mg Pentru tratamentul de întreţinere 1 tabletă x
3 pe zi. Anorexie: 1 tabletă x 3 pe zi sau 1 linguriţă sirop x 3/zi.
- Copii: între 6 luni şi 1 an se va administra numai în mod
excepţional 0,4 mg/kg corp/zi; între 3 şi 6 ani se vor administra 6 mg/zi (3 x 1/2
tabletă sau 3 x1 linguriţă sirop); între 7 şi 14 ani se vor administra 12 mg/zi (3 x 1
tabletă sau 3 x 1 linguriţă sirop). Copiii anorexici cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani
pot fi trataţi cu o doză de 6 mg/zi (3 x 1/2 tabletă sau 3 x 1 linguriţă sirop). Doza
poate fi crescută până la maximum 8 mg/zi.
Efecte secundare: Somnolenţă uşoară şi tranzitorie care de obicei nu necesită
întreruperea tratamentului. Mai puţin frecvent pot apărea: mucoasa bucală uscată,
confuzie, ataxie, halucinaţii vizuale, greaţă, rash cutanat, cefalee, agitaţie.
Interacţiuni medicamentoase: Precauţii în cazul asocierii cu analgezice şi hipnotice (se

59
potenţează efectul).
Precauţii: Luând în considerare efectul sedativ caracteristic la începutul
tratamentului, este de dorit ca prima doză să fie administrată după masă de seară. Se
impune o atenţie specială în cazul administrării la persoanele în vârstă şi la copii. La
începutul tratamentului – pentru o perioadă care va fi apreciată individual - este
interzisă conducerea vehiculelor şi efectuarea unor operaţiuni cu un risc ridicat de
accidentare. Este interzisă consumarea alcoolului pe durată terapiei cu Peritol.

TERFENADINA (generația II)

Forme farmaceutice: Histadin cpr.60 mg, sirop 30 mg/5ml

Acţiune terapeutică: Histadin este un nou antihistaminic prin proprietăţile sale
chimice şi farmacologice, este distinct de toate celelalte antihistaminice, astfel încât
prin el însuşi este o altă clasă. Datorită legării preferenţiale de receptorii
H1-histaminici periferici faţă de cei centrali, terfenadina îşi exercită acţiunea
antihistaminică fără afectarea performanţelor individului. Terfenadina nu are efect
asupra îndemânării psihomotorii sau senzaţiilor subiective. Efectul antihistaminic al
Histadin durează cel puţin 12 ore după administrarea orală.
Indicaţii: Histadin este folosit în tratamentul simptomelor multor afecţiuni
alergice: rinite alergice; febra fânului; afecţiuni dermatologice alergice - urticarie,
prurigo, muşcături sau înţepături de insecte, edem angioneurotic, dermatite atopice
sau eczeme; prevenirea şi tratamentul reacţiilor alergice la transfuzia de sânge sau a
reacţiilor la substanţele de contrast parenterale utilizate în radiologie.
Mod de administrare: Adulţi şi copii peste 12 ani: 1 tabletă de două ori/zi sau

60
două linguriţe de două ori/zi; copii între 6-12 ani: o linguriţă de două ori/zi; copii sub
5 ani: o jumătate de linguriţă de două ori/zi.
Reacţii adverse: Histadin nu prezintă efecte secundare asupra SNC. Alte efecte
secundare sunt rare. Se citează: cefalee, creşterea apetitului, discrete tulburări
gastro-intestinale.

ASTEMIZOL (generația II)

Forme farmaceutice: Astemisan cpr. 10 ; Acemiz cpr. 10 mg, susp. Int. 5 mg/ml;
Hismanal cpr. 10 mg, sol int. 1 mg/ml
Prezentare farmaceutică: Hismanalul este un antagonist al histaminei H1, pentru
uz oral. Hismanalul se prezintă sub formă de comprimate fragmentabile, cu șanț
median. Fiecare comprimat conţine 10 mg astemizol.
Indicaţii: Hismanalul este indicat în tratamentul rinitei alergice sezoniere şi
perene, conjunctivitei alergice, urticariei cronice şi a altor afecţiuni de natură alergică.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate cunoscută la astemizol sau la oricare din
ingredientele inactive. Deoarece Hismanalul este metabolizat extensiv de către ficat,
administrarea sa este contraindicată pacienţilor cu disfuncţii hepatice grave.
Administrarea concomitentă a oricăruia dintre următoarele medicamente: antifungice
de tip azol, destinate administrării orale sau parenterale; antibiotice macrolide
(exceptând azitromicina); inhibitori selectivi pentru reabsorbtia serotoninei; inhibitori
ai proteazei HIV; mibefradil; chinina în doze terapeutice, este contraindicate.
Precauţii: Doza zilnică recomandată nu trebuie depăşită. Pacienţii suferind de
afecţiuni care dau naştere unei prelungiri a intervalului QT pot prezenta prelungirea
acestuia şi/sau o aritmie ventriculară în timpul tratamentului cu astemizol. În
consecinţă, este contraindicată administrarea acestuia pacienţilor cu sindrom QT

61
congenital, pacienţilor trataţi cu medicamente ce prelungesc intervalul QT (incluzând
antiaritmice, terfenadina sau eritromicina) sau pacienţilor cu hipocalcemie necorijata.
Interacţiuni: Hismanalul nu potenţează efectele alcoolului sau ale altor
deprimante ale sistemului nervos central. Principala cale de metabolizare a
astemizolului este prin CYP3A4. Utilizarea concomitentă a medicamentelor ce inhibă
aceste enzime poate duce la concentraţii plasmatice crescute ale astemizolului,
sporind riscul de prelungire a QT. De aceea, este contraindicată utilizarea
concomitentă a următoarelor medicamente: antifungice de tip azol, destinate
administrării orale sau parenterale; antibiotice macrolide (exceptând azitromicina - un
studiu "în vivo" a arătat că aceasta are un efect neglijabil asupra biodisponibilizarii
astemizolului); inhibitori selectivi pentru reabsorbtia serotoninei (ex. Nefazodona);
inhibitori ai proteazei HIV (ex. Ritonavir şi indinavir - studiile "în vitro" arată că
saquinavirul este doar un inhibitor slab); mibefradil. S-a stabilit că există o
interacţiune între doze terapeutice de chinină şi astemizol.
Sarcină şi alăptare: La animale, astemizolul nu afectează fertilitatea şi nu este
teratogen. La doze foarte mari (40 mg/kg corp), a fost observată embriotoxicitate la
şobolani, dar nu şi la iepuri. Un studiu pe o populaţie numeroasă a demonstrat că
Hismanalul nu sporeşte riscul apariţiei anomaliilor la făt. Hismanalul poate fi
administrat în timpul sarcinii doar dacă beneficiile anticipate justifică riscurile
potenţiale la care este expus fătul. La câini, astemizolul şi metaboliţii săi sunt
excretaţi în laptele matern în concentraţii foarte scăzute. Dacă utilizarea Hismanalului
este considerată esenţială, trebuie evaluat raportul beneficiu/risc privind alăptarea.
Efecte asupra capacităţii de conducere auto sau de exploatare a altor maşini:
În doza recomandată, Hismanalul nu afectează capacitatea de a desfăşura activităţi ce
solicită vigilenţa.
Mod de administrare: -Adulţi şi copii peste 12 ani: 1 comprimat (10 mg)/zi.
- Copii între 6 şi 12 ani: 1/2 comprimat (5 mg)/zi. Doza
zilnică recomandată nu trebuie depăşită. Comprimatele de Hismanal nu se indică
copiilor sub vârsta de 6 ani.
Reacţii adverse: Hismanalul nu produce efecte secundare sedative sau

62
anticolinergice. În cazul unor tratamente de lungă durată se pot înregistra creşteri
ponderale. Au fost semnalate rare cazuri de hipersensibilitate la astemizol: angioedem,
bronhospasm, fotosensibilitate, prurit, erupţii cutanate, reacţii anafilactice. De
asemenea, au fost înregistrate şi cazuri izolate de convulsii, parestezii benigne,
mialgii/artralgii, edeme, tulburări de dispoziţie, insomnii, coşmaruri, creşterea
transaminazelor şi hepatite. În majoritatea cazurilor nu s-a putut evidenţia în mod clar
o relaţie cauzală directă cu administrarea Hismanalului.
Supradozare : Simptome. Deşi au fost raportate cazuri de supradozare fără efecte
patologice, s-au înregistrat şi cazuri rare de efecte adverse cardiovasculare cu risc
vital, precum: prelungirea intervalului QT, torsada vârfului sau alte aritmii
ventriculare, la pacienţi care au depăşit substanţial dozele de astemizol prescrise.
Rareori însă, torsade ale vârfului (aritmii) s-au înregistrat chiar şi la doze de numai
20-30 mg/zi (de 2-3 ori mai mari decât cele recomandate). În unele cazuri, aritmiile
severe au fost precedate sau asociate cu unul sau mai multe episoade de sincope. De
aceea, apariţia sincopelor la pacienţii trataţi cu astemizol impune sistarea imediată a
tratamentului, evaluare clinică corespunzătoare, inclusiv testare electrocardiografic.
Tratament. În caz de supradozare, se recomandă măsuri suportive: lavaj gastric
şi evacuare gastrică, urmate de administrarea de cărbune activ. Totodată, se impune
monitorizarea EKG a pacientului, pe toată perioadă în care se înregistrează QT
prelungit. Poate fi necesar un tratament adecvat cu antiaritmice, dar se vor evita
preparatele care prelungesc intervalul QT. Studiile efectuate pe pacienţi cu
insuficientă renală sugerează ca dializa nu grăbeşte eliminarea medicamentului.
Farmacodinamica: Hismanalul este un antihistaminic (antagonist H1) puternic şi
cu acţiune de lungă durată, fără efecte centrale, sedative şi anticolinergice. Datorită
acţiunii sale prelungite, o singură administrare/zi este suficientă pentru a suprima
simptomele unei reacţii alergice timp de 24 ore.
Farmacocinetica: Studiile farmaco-cinetice pe om demonstrează că astemizolul
este rapid absorbit, maximul concentraţiei plasmatice fiind atins în 1-2 ore.
Metabolizarea la primul pasaj hepatic este extensivă iar distribuţia tisulară este
semnificativă. În starea de echilibru ("steady state"), concentraţia plasmatică maximă

63
a astemizolului plus metabolitul sau desmetilastemizolul (considerate împreună ca
fiind fracţia farmacologic activă în plasmă) este în medie de 3-5 ng/ml. Timpul de
înjumătăţire plasmatic pentru faza terminală de eliminare este de 1-2 zile pentru
astemizol şi 9-13 zile pentru desmetilastemizol. Astemizolul este eliminat sub formă
de metaboliţi, în special prin bilă. Studiile legării de receptori au arătat că în doze
farmacologice, astemizolul realizează ocuparea completă a receptorilor H1 periferici,
fără a afecta receptorii H1 din creier deoarece substanţa nu depăşeşte uşor bariera
hematoencefalică.

LORATADINA (generația II)

Forme farmaceutice: Claritine comp. 10 mg, sirop 1 mg/ml ,Roletra, Flonidan,

Symphoral comp. 10 mg.

Compoziţia preparatului 1 capsulă conţine: Loratadină 0,010 g Excipienţi până

la 0,170 g (lactoză, amidon de porumb, talc, stearat de magneziu)

64
 Descrierea preparatului: Descrierea capsulei: capsule operculate de formă
cilindrică, cu capetele emisferice, cu suprafaţa netedă şi lucidă-opac, numărul capsulei
2, corp – roz opac, capac – verde deschis. Descrierea conţinutului capsulei: pulbere şi
granule şi de culoare albă sau albă cu nuanţă gălbuie, fără miros.
Proprietăţi farmacologice: Loratadina este un antihistaminic cu acţiune
periferică de lungă durată, derivat de piperidină. Atât loratadina, cât şi principalul ei
metabolit activ, decarboetoxiloratadina, blochează H1-receptorii histaminergici
periferici. Nici loratadina, nici decarboetoxiloratadina nu depăşesc bariera
hemato-encefalică şi sunt, în doze terapeutice, aproape completamente lipsite de
efecte centrale. Are acţiune antialergică, antiexsudativă şi antipruriginoasă. Scade
permeabilitatea capilarelor, înlătură spasmul musculaturii netede, previne edemarea
ţesuturilor. După administrarea internă îşi începe acţiunea peste 15-20 minute,
maximum peste 30-40 minute şi îşi prelungeşte efectul 24 ore.
Indicaţii terapeutice: Rinită alergică sezonieră şi cronică, dermatoze alergice
pruriginoase, urticarie cronică idiopatică, edemul Quinke, reacţii alergice la înţepături
de insecte.
Doze şi mod de administrare: - Adulţi şi copii peste 12 ani câte 10 mg/zi în
priză unică. - Copii între 2 şi 12 ani cu masa corporală sub
30 kg – 5 mg, peste 30 kg – 10 mg o dată pe zi. Cura de tratament este de 10-15 zile.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la preparat, insuficienţă hepatică, lactaţia.
Reacţii adverse: Cefalee, tulburări digestive (greaţă, vărsături, anorexie,
constipaţie, diaree, flatulenţă), reacţii alergice, uscăciunea mucoaselor, conjunctivită,
tulburări vizuale; dismenoree, menoragii, vaginită, migrenă, vertij, afecţiuni hepatice,
icter, hepatită, alopecie, tahiaritmii supraventriculare, bronşită, bronhospasm, agitaţie,
amnezie, confuzie, depresie, scăderea libidoului, insomnie, irascibilitate.
Supradozaj: Aritmii cardiace, inclusiv torsades de pointes, somnolenţă, cefalee.
Tratament: vomă indusă sau lavaj gastric, cărbune activat, purgative saline.
Loratadina nu are antidot şi nu se elimină prin hemodializă. La necesitate se pot
utiliza antiaritmice şi monitorozarea EKG.
Atenţionări şi precauţii speciale de utilizare: Sarcina, alăptarea, hipokaliemia.

65
Preparatul are efecte anticolinergice şi poate provoca uscăciunea căilor respiratorii la
astmatici şi bolnavii cu bronşite cronice. În insuficienţa renală dozele se vor reduce.
Interacţiuni: Ketoconazolul, miconazolul, eritromicina cresc efectele
cardiotoxice ale loratadinei. Aceleaşi preparate şi cimetidina cresc concentraţia
plasmatică a loratadinei fără a modifica acţiunea ei terapeutică.

DESLORATADINA

Forme farmaceutice: Desloratadină cpr.film sirop 0.5mg/ml , Aerius.

Desloratadina este un antihistaminic nesedativ, metabolit al loratadinei.
Blocheaza receptorii H1-histaminergici. Ca si loratadina nu depaseste bariera
hematoencefalica, decât foarte putin, însa se deosebeste de ea printr-o durata de
actioune mai îndelungata. Efectele anticolinergice ale desloratadinei sunt minime. Nu
prelungeste intervalul QT si riscul aritmiei ventriculare este neînsemnat.
Indicatii: Rinita alergica sezoniera si perena, pruritul, hiperemia conjunctivala si
hiperlacrimatia, urticaria idiopatica.
Utilizare terapeutica: Adulti si copii peste 12 ani câte 5 mg o data pe zi.
Supradozare: Somnolenta, aritmii cardiace, inclusiv torsades de pointes, cefalee.
Tratament: Voma indusa sau lavaj gastric, carbune activat, laxative osmotice,
terapie simptomatica. Hemodializa este ineficienta.
Efecte adverse: Greata, voma, diaree, dureri abdominale, oboseala, faringita,
uscaciunea gurii, somnolenta, cefalee, ameteli, tahicardie.
Contraindicatii: Hipersensibilitatea la preparat , vârsta sub 2 ani.
Interactiuni: Cimetidina, ketoconazolul, eritromicina, cloramfenicolul retin

66
metabolizarea desloratadinei în organism, îi cresc concentratia plasmatica, eficacitatea
si toxicitatea.
Precautii: Desloratadina trece în laptele matern si în perioada lactatiei se va
administra cu atentie. Se va administra cu atentie în insuficienta renala severa.

67
 CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Histamina este un mediator sintetizat, stocat şi eliberat în organism, implicat în

procese fiziologice şi patologice de la nivel central şi periferic.
Efectele histaminei se desfăşoară prin intermediul receptorilor specifici
histaminergici H1, H2, receptori cuplaţi cu proteina G. S-au făcut noi descoperiri în
mecanismul de acţiune al histaminei pe receptorii H1 şi H2, iar rolul receptorilor
presinaptici în transmisia nervoasă şi mai recent descrişii receptori H1, implicate în
reglarea funcţiei imune, sunt îndelung studiaţi.
Antihistaminicele H1, descrise până în prezent ca antagonişti competitivi pe
receptorii histaminergici, sunt astăzi considerate agonişti inverşi, care leagă şi
stabilizează conformaţia inactivă a receptorilor, deplasând echilibrul spre starea
inactivă a acestora.
Antihistaminicele H1 au fost studiate în ultimul timp pentru efectele lor
antialergice-antiinflamatoare. Aceste efecte pot fi receptor-dependente (expresia
proteinelor de adeziune, migrarea celulelor inflamatoare, activitate antibradikininica)
sau receptor-independente (inhibarea degranulării mastocitelor şi inhibarea eliberării
de histamine din bazofile, inhibarea activităţii celulelor inflamatoare).
Sfera afecţiunilor ce pot fi tratate sau ameliorate cu antihistaminice H1 este foarte
largă. Ele sunt folosite cu succes în rinita şi conjunctivită alergică (mai ales cele de
generaţia a II-a), pentru răceală şi gripă asociate cu alţi compuşi, în astmul alergic,
unde rolul lor este mai mult profilactic, reducând evoluţia spre criză de astm. Urticaria
acută şi cronică, anafilaxia, dermatitele atopice sunt alte afecţiuni în care se folosesc
cu rezultate mai mult sau mai puţin evidenţe antihistaminicele H1.
Indicaţiile lor nu sunt legate numai de efectele lor antialergice-antiinflamatoare,
ele putând fi folosite şi pentru efectele sedative, antivomitive.
Farmacotoxicologia acestor compuşi se concentrează pe două aspecte: efectul

68
sedativ, marcat la antihistaminice H1 ale generaţiei I, care impune anumite limite în
utilizare şi efectul cardiotoxic care poate genera aritmii grave, chiar fatale.
Noi antihistaminice sunt sintetizate continuu, cele mai multe pe baza celor
existente. Acestea includ noi metaboliţi activi, enantiomeri activi şi alţi agenţi
interesanţi cu proprietăţi combinate, ca de exemplu afinitate antihistaminică H1/H2.

69
 CAPITOLUL VIII

BIBLIOGRAFIA

1. Buzoianu Anca-Dana – “Farmacologie” vol. 2, Ed. Medicală Universitatea-

“Iuliu Hateganu”, Cluj-Napoca 2006,
2. Cristea Aurelia Nicoleta- “Tratat de farmacologie”, Ediţia I-Ed. Medicală”
2005,
3. Cristea Aurelia- “Farmacologie generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1998,
4. Coman O.A.- “Interacţiuni medicamentoase”, Ed. Medicală Bucureşti 1998,
5. Dobrescu D. – “Farmacoterapie practică:, vol II, Ed. Medicală Bucureşti
1989,
6. Popescu G.I. – Alergologie, Ed. All, Bucureşti, 1998
7. Memomed 2009 – Editura Medicala Bucuresti
8. Crin Marcean, Vladimir-Manta Mihăilescu - “Ghid de farmacologie pentru
asistenți medicali și asistenți de farmacie”, Ed. All, București 2010.

70