İNTRODUCERE

“Nevoia” de constituţionalism a apărut înca de la primele state suverane, care prin

reguli scrise sau nescrise au considerat necesar să organizeze şi să limiteze autoritatea statală.
Astfel, primele constituţii cunoscute de-a lungul istoriei omenirii, au fost constituţiile
cutumiare – flexibile cum sunt ele astăzi denumite – întâlnite în Marea Britanie.
Impunerea realităţilor obiectiv-istorice pe scena politică a dus la apariţia “mişcării
constituţionaliste”. Aparută relativ recent – cu aproximativ 200 de ani în urmă – în “Secolul
Luminilor” această mişcare a marcat trecerea de la constituţia cutumiară, la constituţia scrisă 1.
Practic, a fost substituită forma care genera posibilitatea de acţiune discreţionară a statului, cu
forma originală a pactului social.
Potrivit doctrinei constituţionalismului, constituţia trebuie să îmbrace forma unui
document scris, să fie un contract social care să aibă ca prim scop , instaurarea separaţiilor
puterilor în stat, a echilibrului acestora în stat, precum şi instituirea, ocrotirea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.
Prima iniţiativă de adaptare a constituţiilor scrise, a aparţinut în 1720 Suediei, a cărui
exemplu a fost urmat în 1787 de S.U.A. şi în 1791 de Franţa cu “Declaraţiile de drepturi”.
Doctrina constituţionalismului a fost preluată şi de “Declaraţiile drepturilor omului şi
cetăţeanului “, care au menţionat-o clar şi precis în preambulul lor.
Constituţionalismul este exprimat atât în plan politic cât şi în plan juridic. Pe aceste
două planuri el trebuie să-şi “afişeze” ca deziderat supremaţia Consituţiei 2. Pe plan politic,
constituţionalismul defineşte relaţia de concordanţă a legii fundamentale cu dezideratele şi
aspiraţiile majorităţii celor ce alcătuiesc un stat. Pe plan juridic trebuie garantată supremaţia
constituţiei, fapt posibil de realizat numai prin intermediul justiţiei constituţionale.
Constituţia a primit în timp, o serie de definiţii ce nu erau departe de adevăr. Astfel,
ea a fost denumită la început ca fiind un pact social între guvernanţi şi guvernaţi, un concept
universal sau chiar un sistem de rigori şi exigenţe. Însă departe de a fi numai o “dimensiune
miraculoasă a statului de drept” constituţia a fost, şi va ramâne, o “capodoperă naţională” a
fiecărui stat în parte, un “proces deschis şi continuu de cristalizare”3.
Constituţia fiecărui stat, are valori pe care le afirmă şi le ocroteşte. Aceste valori ce
sunt similare multor constituţii îsi au fundamentul în natura umană. Constituţiile moderne tind

1
Genoveva Vrabie – “Drept constituţional şi instit. Politice contemporane “,Ed. “St. Procopiu”, Iasi,
1993, p. 194.
2
Ion Deleanu – “Justiţia constituţională”, Ed. ”Lumina Lex”, Bucureşti, 1995,p.60.
3
Ibidem, p. 66.
1
să realizeze sinteza dintre aceste valori universale şi noile realităţi istorice bazate pe idealuri
tot mai superioare si mai abstracte ale fiinţei umane. Aceste idealuri umane nu îsi vor găsi
materializarea decât prin instituirea justiţiei constituţionale, care deschide drumul spre
adevărata democraţie. Astfel, misiunea cea mai grea ce revine Constituţiei într-un stat de drept
este aceea de a armoniza libertatea şi constrângerea, de a găsi un echilibru între idealurile
abstracte şi dispoziţiile concrete ale dreptului, ceea ce pare a fi o utopie. Tocmai pentru a nu fi
suspectat de nici o utopie, statul de drept beneficiază de cel mai important instrument al său,
Constituţia. Astfel, Constituţia prin regulile sale juridice instituie puterea şi totodată o
limitează în exercitarea ei, iar justiţia constituţională vine să asigure conformitatea şi
complementaritatea între componentele sistemului juridic normativ. Din acest punct de vedere
“Constituţia este aşezământul politic şi juridic al unui stat”1.
Conformitatea elementelor sistemului juridic normativ este asigurată şi de
respectarea principiului legalităţii şi a principiului constituţionalităţii. Principiul legalităţii, are
ca fundament obligaţia tuturor subiectelor de drept, de a respecta regulile juridice în vigoare.
În acest sens avem şi cele două prevederi constituţionale, şi anume art.16, alin. 2, “Nimeni nu
este mai presus de lege” şi art.51, “Respectarea Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”.
Tot principiul legalităţii, este acela care impune şi respectarea ierarhiei normelor
juridice şi ordonarea acestora într-un sistem piramidal. Consituţia prin faptul că reprezintă
temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinei de drept într-un stat, este situată în vârful
sistemului piramidal, sistem ce continuă cu celelalte acte juridice normative printre care
amintim pactele şi celelalte tratate internaţionale la care România este parte cu condiţia ca
acestea să fie ratificate de Parlament, legile organice şi ordinare, ordonanţele şi hotărârile de
Guvern, instrucţiunile miniştrilor precum şi actele autorităţilor locale2.
Aşa cum s-ar părea, această ierarhizare a sistemului juridic normativ este determinată
de ierarhia organelor care le emit. Dar, într-un stat de drept în care autorităţile publice sunt
autonome, între ele existând numai raporturi de colaborare şi completare reciprocă şi nu
raporturi de subordonare şi excludere, sistemul piramidal prezentat, este discutabil, cel puţin.
Astfel, ierarhizarea normelor juridice variază de la un stat la altul în funcţie de “civilizaţia
juridică “a fiecăruia, de tipul de regim politic precum şi de epoca istorică.
Cu toate acestea nimeni şi nimic nu poate “retrage” constituţiei poziţia de “lider” din
ierarhia normelor juridice ale unui stat constituţionalist.

1
Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol. 1, Ed. “Europa Nova” - Bucureşti, 1996, p.
260.
2
Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. “Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 71.
2
 Cel de al doilea principiu, la care ne-am referit, principiul constituţionalităţii,
cuprinde mijloacele juridice prin care se realizează conformitatea regulilor dreptului cu legea
fundamentală. Acestă conformitate poate fi privită sub două aspecte.
Primul aspect se referă la conformitatea materială, adică acea conformitate a
regulilor cu conţinutul reglementărilor constituţionale.
Al doilea aspect, cel formal, se referă la conformitatea regulilor cu procedurile
instituite de constituţie pentru emiterea lor1.
Aceste două aspecte ale principiului constituţionalităţii trebuie simultan îndeplinite
pentru a se putea vorbi despre respectarea acestui principiu. Justiţia constituţională, tocmai în
vederea realizării acestei conformităţi a tuturor regulilor juridice cu legea fundamentală, are
pusă la dispoziţie o tehnică de control, un mijloc juridic şi anume controlul constituţionalităţii
legilor.
Dar, într-un stat suveran, orice formă de control ar părea la prima vedere
inadmisibilă rezultând de aici că, practic legea ar fi necenzurabilă pe motiv că ea reprezintă
expresia “voinţei generale”. Însă legea este simbolul, expresia “voinţei generale” numai în
măsura în care ea respectă constituţia, care prin conţinutul şi forma ei este “o lege cu puterea
la pătrat”2.
Prin urmare, legea este un act de aplicare a constituţiei, act supus interpretării şi de
aceea este necesar să se instituie acest control de constituţionalitate a legilor, fără de care
constiţutia ar deveni “un simplu substantiv comun”, o “barieră pe hârtie”3 în faţa
autorităţilor iar în locul ei în sistemul piramidal nu şi-ar mai găsi justificare. Lipsa acestui
instrument de control al constituţionalităţii legilor ar conduce la un dezechilibru instituţional,
la nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ce ar rămâne doar în sfera dezideratelor.
Aşadar, izvorâtă din necesităţi şi realităţi, din idealuri şi izbânzi dar şi din eşecuri -
constituţia comunistă – constituţia simbolizează un monument al drepturilor şi libertăţilor
omului ce dă strălucire existenţei umane. Constituţia reprezintă astăzi creaţia atâtor naţiuni şi
generaţii, fructul a secole de istorie, întrucât putem afirma că reprezintă “emblema” vieţii
bazate pe democraţie, semnificând totodată, capodopera omului şi a timpului de-a lungul
istoriei omenirii.
Justiţia constituţională a fost receptată ca un fenomen surprinzând prin apariţia şi
noutatea ei. Acest fenomen a apărut, s-a “instaurat” şi s-a dezvoltat datorită unor factori de
natură obiectivă şi subiectivă – realitatea istorică şi evident, individul cu drepturile şi
libertăţile lui. Aceşti factori determinanţi ai fenomenului instituţiei justiţiei constituţionale, au
1
Ibidem,p.73.
2
Idem , Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex” - Bucureşti, 1995, p. 78.
3
Vrabie Genoveva, op. cit., p. 196.
3
făcut şi fac în continuare ca statul de drept cu tot ceea ce implică el - supremaţia constituţiei,
separaţia puterilor în stat, garantarea libertăţii şi drepturilor cetăţenilor, etc. - să nu ramân
numai un silogism lansat în eter.
Această expresie, justiţia constituţională, este susceptibilă de mai multe înţelesuri,
semnificaţii. Astfel, din punct de vedere general, justiţia constituţională, semnifică acea formă
de justiţie, care se înfăptuieşte pe baza şi în cadrul constituţiei - prin intermediul unui organ
specializat. În acest sens şi Ch. Eisenmann afirma despre justiţia constituţională că este “acea
formă de justiţie care priveşte legile constituţionale”1.
În sens mai restrâns, justiţia constituţională semnifică acele tehnici şi mijloace prin
care se realizează - aşa cum menţiona şi H. Kelsen în opera sa – “garanţia jurisdicţională a
constituţiei”2. Controlul constituţionalităţii legilor este una dintre tehnicile puse la dispoziţia
justiţiei constituţionale pentru a-şi putea realiza scopul pentru care a fost instituită, şi anume
asigurarea supremaţiei constituţiei, precum şi situarea acesteia în vârful piramidei ordinei
juridice interne.
Pentru realizarea acestui scop, justiţia constituţională în cadrul unui stat de drept are
de îndeplinit câteva atribuţii foarte importante, ce se referă la: “asigurarea autenticităţii
manifestării de voinţa a poporului suveran” , “respectarea pe verticală şi pe orizontală a
componentelor atribuite de constituţie autorităţilor publice” , “soluţionarea unor probleme
3
contencioase date prin constituţie în componenţa justiţiei constituţionale” precum şi
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pe baza acestor considerente, se poate trasa “portretul” justiţiei constituţionale,
portret ce scoate la “iveală” caracteristicile justiţiei constituţionale ce realizează delimitarea
acestei forme de justiţie de celelalte. Aceste caracteristici ale justiţiei constituţionale se referă
la controlul constituţionalităţii, ca fiind una dintre cele mai importante componente ale acestei
forme de justiţie şi care se integrează modelului curţilor constituţionale – “modelului
european”.
Astfel, prima caracteristică a acestei forme de justiţie se referă la faptul că se
înfăptuieşte prin intermediul unui organ unic, special şi specializat, independent, cu statut
propriu şi cu autonomie statutară administrativă şi financiară.
O a doua caracteristică, relevă faptul că justiţia constituţională este exclusivă şi
concentrată, are monopolul contenciosului constituţional, domeniu în care alte instanţe nu-şi
pot aroga nici o prerogativă4 .

1
Ch Eisenmann, în, Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex”, 1995, Bucureşti.
2
H. Kelsen, în, Ion Deleanu, op. cit., p. 29
3
Ion Deleanu, op. cit., p. 29
4
Ibidem, p.68
4
 Justiţia constituţională se mai caracterizează prin faptul că se realizează printr-o
jurisdicţie specială cu reguli proprii procedurale, determinate de însăşi natura litigiului dar şi
de – organul – autoritatea chemată să îl soluţioneze.
Altă caracteristică a justiţiei constituţionale decurge din faptul că ea este o “ putere
independentă ce nu se află în vârful nici unei ierarhii jurisdicţionale” 1. Dacă din punct de
vedere organic se poate spune că este total independentă, din punct de vedere funcţional nu se
mai poate afirma acelaşi lucru deoarece există unele legături cu organele de jurisdicţie,
legături ce nu sunt de subordonare ci de colaborare.
O ultimă caracteristică – dar nu cea din urmă – se referă la legitimitatea
judecătorului constituţional. Şi anume, această legitimitate este conferită de faptul că
judecătorii constituţionali sunt desemnaţi de către autorităţile statale – autorităţile care
desemnează aceşti judecători diferă de la un stat la altul – care prin înnoirea periodică a
judecătorilor constituţionali demonstrează caracterul elastic al sistemului politic respectiv.

CAPITOLUL I. FORME DE CONTROL

1.1. Clasificarea formelor de control al constituţionalităţii legilor.

1
Ibidem, p.79
5
 Controlul de constituţionalitate îmbracă mai multe forme ce pot fi astfel clasificate 1:
1. Controlul difuz şi controlul concentrat
2. Controlul abstract şi controlul concret
3. Controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi controlul la iniţiativa
particularilor

1a. Controlul difuz sau controlul descentralizat, este acea formă de control, originară
din S.U.A.. Acest control difuz nu a fost consacrat de constituţie, ci printr-o decizie a Curţii
Supreme din S.U.A., în 1803. Controlul difuz conferă dreptul de a sancţiona
neconstituţionalitatea, tuturor judecătorilor, deci este acea formă de control specifică
controlului judecătoresc. Aşadar, în cazul unui conflict între două legi, rolul de a decide care
lege se aplică revine instanţei judecătoreşti. Astfel, în cazul unui conflict între legi de aceeaşi
forţă juridică - legi ordinare – operează două principii şi anume: legea posterioară şi legea
specială se aplică faţă de cea generală; iar în cazul legilor cu forţe diferite aflate în conflict,
legea plasată la un nivel superior este preferată 2 .
b. Controlul concentrat sau centralizat, a fost consacrat în 1929 de constituţia
Austriei, după proiectul lui Hans Kelsen, de aceea este cunoscut şi sub denumirea de modelul
austro – Kelsenian3 . Controlul concentrat are ca principală caracteristică faptul că, monopolul
controlului este deţinut de organul care exercită controlul de constituţionalitate indiferent de
natura lui.
2a. Controlul abstract este un control ce se exercită pe cale de acţiune şi nu pe cale de
excepţie. Pe cale de acţiune se poate exercita atât a posteriori când este vorba despre o normă
intrată în vigoare cât şi a priori când este realizat asupra unei norme ce nu a intrat înca în
vigoare. Autorităţile publice sunt în măsură să sesizeze organul investit cu exercitarea
controlului de constituţionalitate. În general este un control politic ale cărui efecte sunt “erga
omnes”.
b. Controlul concret este un control a posteriori, deoarece se declanşează asupra unei
norme aflate deja în vigoare. Controlul concret se declanşează într-un litigiu determinat din
faţa unei instanţe ordinare. Este depolitizat, deoarece se declanşează la sesizarea părţilor din
litigiu sau la sesizarea instanţei în faţa căreia a fost ridicat incidentul de neconstituţionalitate,
caz în care sesizarea este făcută din oficiu. Fiind declarat pe bază de excepţie, decizia Curţii
constituţionale are efecte “inter partes”.

1
Ibidem, p. 42.
2
Ibidem, p. 43.
3
Ibidem, p. 44.
6
 3a. Controlul la iniţiativa autorităţilor publice – este după cum s-a văzut un control
concentrat deoarece se realizează de către un singur organ special şi specializat, de Curtea
Constituţională. Are un caracter abstract deoarece, declanşarea lui nu depinde de existenţa
unui proces pe rol şi este a priori deoarece, în general controlul concentrat şi cel abstract sunt
controale a priori, excepţie fac doar unele ţări ca Germania şi Spania unde controlul la
iniţiativa autorităţilor publice este exercitat şi a posteriori 4. În România, potrivit art. 144, alin.
1 lit. “b”, acest control este sesizat de autorităţile publice dar şi de Curtea Supremă de Justiţie,
care nu este o autoritate politică.
b. Controlul la iniţiativa particularilor, poate fi declanşat atât de cei interesaţi dintr-un
litigiu, cât şi de autorităţile investite cu prerogativele de a apăra drepturile şi libertăţile
particularilor – exemplu, procedura “ amparo ” din sistemul spaniol. Acest sistem de control
este util şi eficient deoarece, de rezultatele lui beneficiază şi individul dar şi întreg sistemul
democratic constituţional. Astfel, Curtea Constituţională devine un instrument democratic de
apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, faţă de organul legislativ, dar
şi de garantare a acestora.

1.2. Clasificarea formelor de control în funcţie de autoritatea competentă

chemată să efectueze acest control.

Apariția situațiilor în care legile ordinare contraveneau Constituției s-a pus

problema, atât pentru doctrină cât și pentru legiutor, găsirii soluției de remediere, în primul
rând prin stabilirea autorității competente a verifica constituționalitatea legilor. În aceasta
privință există mai multe opinii.
Într-o prima opinie se distingem următoarele forme de control: controlul
exercitat de către opinia publică, controlul exercitat de un organism politic și controlul
jurisdicțional.
Mai există opinii conform cărora acest control ar putea fi exercitat și de către
Parlament, de către instanțele judecătorești sau de un organism unic, special și specializat. O
prezentare sistematicăa controlului constituționalității legilor se poate realiza pe criteriul
organului ce-l exercită. Această clasificare are avantajul de a evoca și procedura diferită după
care se realizează controlul1.

4
Idem, Drept constitutional si institutii publice, tratat, vol. I, Ed. “Europa Nova ”- Bucuresti, 1996, p.
42.
11
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ‚,Drept constituțiomal și instituții politice’’, vol. 1, Editia a 11-a, Ed.
All Beck, București, 2003, p.70.

7
 1.2.1. Controlul contituționalității legiilor exercitat printr-un organ politic

Aici este cuprins atât controlul exercitat de către organele legiutoare cât și cel
exercitat de organe de stat, altele decât cele legiutoare, fie că li s-a încredințat, alături de
menirea lor de bază, și aceasta sarcină, fie că nu sunt special inființate în acest scop.
În ce priveste Parlamentul de a verifica constituționalitatea legilor, unii consideră un
control autentic și în acelasi timp un autocontrol, căci Parlamentul,fiind acela care uneori
votează și Constituția este cel mai în masură să aprecieze concordanța dintre lege și
Constituția pe care le-a adoptat. Alții consideră,că acest control al Parlamentului nu ar
prezenta garanție deși aceata este structura fundamentală a democrației constituționale.
La început a apărut ideea creării unui organ politic insărcinat cu acest control , de
tipul senatului conservator prevăzut prin Contituția franceză din 1799 sau cel consacrat prin
Constituția franceză din 1832. Apoi s-a prevazut dreptul organelor legiutoare. În România, un
control politic a fost exercitat de Corpul Ponderator creat prin Statutul dezvoltator al
Conventitei de la Paris (1864) precum și sub imperiul Constituției din 1965, în care , în art.
43. pct. 15 se stabilea că,, numai Marea Adunare Natională hotărăște asupra
constituționalității legilor’’. Controlul politic este criticabil sub aspectul eficienței sale. Astfel,
nu există garanția independența persoanelor insarcinate cu exercitarea controlului, iar
controlul de oportunitate se poate oricînd substitui controlului de constituționalitate1.
Controlul exercitat print-un organism politic întâlnit în țările socialiste, se atribuia
Parlamentului și privea toate categoriile de acte juridice. Ineficacitatea controlului politic
apare evidentă având în vedere următoarele aspecte:
 Organul politic ar deveni o autoritatea supremă în stat, alterând separația
puterilor în stat (legislativă, executivă și judecatorească);
 Este imposibil de crezut că întreaga societate ar îmbrațișa același crez politic
pentru a fi reprezentativ organul politic și a răspunde cerintelor unei democrații
autentice2.

1.2.2 Controlul constituționalității legilor exercitat printr-un organism jurisdicțional

Această modalitatea de contol are o vechime considerabilă, instanțele fiind primele

organisme care s-au confruntat , în practica judiciară, cu neconstituționalitatea unei legi.
1
2 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu , op.cit., p.80.
2
3 Ion Rusu, ,,Drept constituțional și instituții politice’’, Ed. Luminex, București, 2001, p.78.

8
Exercitare acestui control de catre intanțele judecătorești este expresie a aplicării principiului
separației puterilor.
Fundamentarea teoretică a controlului constituționalității legilor pe principiul
separației puterilor, este unanim acceptată în doctrina constituțională. Unii autori au subliniat
chiar că recunoasterea acestui control tribunalelor este o consecința logică a separației
puterilor și, deci, nu ar trebui prevazută. La aceeași concluzie a ajuns și un autor romîn, Al.
Văleanu, care nota cu peste șapte decenii în urmă că instituția constrolului constituționalitații
legilor îsi poate datora existența principiului separției puterilor în stat1.
Controlul exercitat de către magistrați de profesie, potrivit unei proceduri
jurisdicționale experimentale în practica judecatoreasca, este considerat în literatura de
specialitate mai eficient decât controlul politic exercitat de către un organism ai cărui membru
pot fi lipsiți de experință dobândită în practica judecatorească.
Dreptul judecătororilor de a decide asupra constituționslității legilor a fost sau
contestat sau admis de doctrină juridică. Pentru cei care admiteau posibilitatea controlului
judecătoresc al constituționalității legilor trebuiau rezolvate două probleme: existența un ei
diferențieri intre legile fundamentale si cele ordinare și, o Constituție scrisă, de tip rigid. S-a
considererat că în mod firesc că ei au dreptul de a interpreta legile și în raport lor cu
Constitiția, și să aplice sancțiuni , căci lipsa sacțiunilor în cazul încalcării Constituției ar duce
la negarea existenței dreptului constituțional.
Dreptul judecătorilor în verificarea conformității legii cu Constituția s-a justificat
prin teoria separiației puterilor în stat, care implică o anumită ,,colaborare a puterilor în
vederea obtinerii acelorași scopuri’’. Astfel, puterea judecatorească poate și trebuie să
controleze puterea executivă si cea legiutoare. Se consideră că jdecătorul, prinformația sa,
prin obiceiurile sale, va judeca cu imparțialitate și de asemenea, o bună și echitabilă soluție
este posibilă deoarece procedura judiciară, implică publicitatea dezbaterilor,
contradictorialitatea , obligația demotivare a sentințelor2.
De fapt acest tip de control constituțional a fost consacrat într-o manieră generală
în sistemele contemporane, fiind cel mai răspândit până la apariția modelului european de
jurisdicție constituțională. Deși astfel consacrat și acceptat , acest procedeu a dat naștere la o
problemă de principiu, și anume , va fi competentă să se pronunțe asupra constituționalității
unei legi invocate de oricare dintre părți, instanța ordinară care judecă cauza sau va fi învestită
o altă instanță, special constituită.

1
Al. Văleanu, ,,Controlul constituționalității legilor în dreptul român și comparat’’, București, 1936, p.24.
2
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu , op.cit., p.85.

9
 În general, se admite că va fi competentă să judece constituționalitatea unei legi
instanța situată în fruntea ierarhiei instanțelor judecătorești3.
Există și argumente împotriva dreptului judecătorilor de a decide cât privește
constituționalitatea legilor. Ar fi vorba de faptul că , a i se acorda puterii judecătorești dreptul
de a controla activitatea legiutorului, face din aceasta o autoritate politică, totodată ar
însermna si o eludare a principiului separației puterilor.
În cadrul acestei forme de control se poate distinge o serie de subtipuri:
 Controlul difuz sau descentralizat care este specific controlului judecătoresc al
constituționalității și el se caracterizează prin aceea că dreptul de a sancționa
neconstituționalitatea este recunoscut tuturor judecătorilor.
Acest tip de control își are originea în Statele Unite, unde, deși el nu a fost prevăzut
de Constitușia din 1787, a fost totuși consacrat printr-o decizie a Curții Supreme, din 1803,
sub influența judecătorului șef John Marshall.
Sistemul de control difuz se bazează pe o logică simplă și persuasivă. Când doua
legi ordinare sau organice se afla în conflic este în drept âul instanței de adecide care dintre
ele este aplicabilă: dacă legile sunt de aceeași forță-legi organice sau legi ordinare-
judecătorul poate pune în operă, după caz două principii: legea posterioară, legea actuală are
preeminență față de legea anterioară, legea specială se aplică cu prioritate fată de legea
generală;dacă legile în conflic au o forîă diferită-una este ordinară, iar cealaltă este
organicăsau constituțională-legea plasată la un nivel superior trebuie preferată.
 Controlul concentrat sau centralizat, dimpotrivă se caracterizează prin aceea că,
indiferent de natura organului care exercită controlul de constituționalitate, acest
organ are monopolul controlului. Este sistemul adoptat de majoritatea țărilor cu civil
law și el are ca arhetip sistemul. Consacrat de Constituția Austriei din 1920,
modificată în 1929, Constituție bazată pe baza proiectului lui Hans Kelsen.
În opinia lui Andrei Iorgovan, dacă secolul XIX a fost secolul controlului
jurisdicționsl, trebuie să se admitaă faptul că secolul XX a fost secolul controlului special și
specializat, sub forma, generic vorbind, a curțiolr constituționale. Acest control are ca parinte
spiritual pe Hans Kelsen, care a și contribuit la adoptarea primelor constituții, ce l-au
consacrat: Constituția Cehoslovacă din 29 februarie 1920, care a instituit Curtea
Constituțională Cehoslovacă și Constituția Austriei din 1 octombrie 1920 care a inființat
Înalta Curte Constituțională Austriacă.

3
Cristian Ionescu, op.cit., p.99.

10
 1.2.3 Controlul constituționalității legilor exercitat de un organism politico-
jurisdicțional

În ultimele decenii, doctrina contituțională a optat în favoarea unui organ special

care să intrunească deopotrivă un caracter potitic și jurisdicțional. Caracterul politic rezidă,
îndeosebi, din modul de numire a membriilor organismului respectiv, iar caracterul
jurisdicțional, din procedura folosită pentru verificarea constituționalității legilor.
La baza admiterii controlului constituționalității legilor exercitat de un organism
care întrunește avantajele sau, altfel spus, calitățile controlului politic și pe cele ale controlului
judecătoresc, este așezată concepția lui Hnas Kelsen, potrivit caăreia sistemul de drept al unui
stat este dispus într-o structură ierarhică, pe care sunt așezate toate actele normative, în vârful
ierarhiei situându-se Constituției1.
Altfel spus, dacă se admite o ierarhie a normelor de drept trebuie să se admită și o
ierarhie a organismelor care le adoptă. Această ierarhie a actelor juridice este o construcție
teoretică, o formulă convențională care justifică controlul consttituționalității legilor,
indiferent care ar fi caracterul controlului și organismul competent să îl exercite. La nivel
constituțional, ierarhia actelor normative ar rezulta, între altele , din prevederile art. 76 din
Constituție, care stabilește majorități diferite de voturi pentru adoptarea legilor organice și a
celor ordinare, și ale art. 151. alin. (1), referitor la majoritatea calificată de voturi necesară
pentru aprobarea legilor constituționale. Și art. 108 alin.(2) din Constituție ar putea să justifice
la nivel constituțional a unei atfel de ierarhie.
În jurisdicția sa, Curtea Constituțională a subliniat că în Constituție se instituie
ierarhizare a normelor juridice după forța acestora de a produce efecte juridice, care, la rândul
ei, este dată de poziția autorității de la care emană norma, respectiv, de conținutul
reglementării ori a regulilor de adoptate.
Controlul politico-jurisdicțional al constituționalității legilor prezintă următoarele
trăsături:
 Este un control concentrat, întrucât este de competența exclusivă a unei
singure autorități(de exemplu Spania, Italia, România);
 Este un control abstract,ceea ce înseamnă caă se exercită pe cale de acțiune
directă, fără să existe un litigiu anterior dedus judecății unei instanțe;
 Poate fi atât anterior cât și posterior.

1
Ion Deleanu, ,,Instituții și proceduri constituționale’’, Ed. C. H. Beck, București, 2006,p. 232.

11
 În doctrină, este general acceptat că verificarea conformității anumitor acte
normative cu textul constituțional, de către un organ specializat , având o jurisdicție unică,
este foarte eficientă.
Avantajele sale constau, printre altele, în asigurarea unui control specializat și
omogen din punct de vedere al soluțiilor pronunțate. De asemenea , deciziile privind
constituționalitatea sau, după caz, neconstituționalitatea actelor normative supuse controlului
au efecte erga omnes.
O dispoziție declarată neconstituțională de către Consiliul Constituțional nu poate fi
promulgată sau pusă în aplicare. Împotriva deciziilor Consiliului publice și tuturor
autorităților administrative și jurisdicționale1.

1.3. Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor în funcţie de momentul

intervenirii acestuia în procesul legiferării.

Dacă ţinem seama de faptul că elaborarea legilor este o procedură destul de

complicată, putem clasifica controlul constituţionalităţii legilor şi în funcţie de momentul
intervenirii controlului în acest proces. Astfel avem trei faze: - faza proiectului de lege, - faza
anterioară sancţionării sau promulgării legilor şi – faza posterioară intrării în vigoare a
legilor9.

1.3.1. Controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Acest control se înfăptuieşte

de cele mai multe ori pe calea unor avize consultative care trebuie cerute organului emitent de
către un organ de stat, dar pe care acesta nu “trebuie“ să le “respecte”.
Un asemenea control al proiectelor de legi care să împiedice definitiv sau temporar
continuarea procedurii legislative este rar întâlnit. Consiliul Constituţional instituit în Franţa
prin Constituţia din 1958 se bucură de dreptul de a controla constituţionalitatea unor acte
normative aflate încă în stadiu de proiect. Acest Consiliu are un caracter politic datorită
modului său de recrutare – este alcătuit din membri numiţi de autorităţile statale. De
menţionat este faptul că preşedintele republicii are dreptul prevăzut de Constituţie de a vota în
caz de paritate de voturi în cadrul Consiliului Constituţional. Acest Consiliu nu-şi desfăşoară
activitatea conform unei proceduri judiciare – deci nu are un caracter jurisdicţional.
Consiliul nu poate fi sesizat de orice cetăţean lezat într-un drept sau interes al său.
Consiliul Constituţional este sesizat obligatoriu în ceea ce piveşte legile organice şi
1
Cristian Ionescu , Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck, București, 2004, p.156.
9
A se vedea T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. “Dacia” , 1992,
Cluj- Napoca, p. 104
12
regulamentele celor două adunări legislative, dar şi pentru legile ordinare şi tratatele
internaţionale. Este sesizat facultativ la iniţiativa organelor de stat prevăzute de constituţie10.
Principalul scop al acestui organ este acela de a obliga Parlamentul să nu-şi
depăşească atribuţiile, precum şi acela de a efectua controlul de constituţionalitate a legilor
adoptate de Parlament, dar încă nepromulgate. O altă atribuţie a acestui organ constă în
pronunţarea sa asupra unor texte aflate în stare de proiecte.
Astfel, propunerile de lege şi de amendamente la lege – care au fost socotite de
Guvern că depăşesc sfera de reglementare a legii sau că sunt contrare unei delegaţii de putere
date Guvernului în scopul de a legifera pe cale de a legifera pe cale de ordonanţe – sunt
transmise spre pronunţare Consiliului Constituţional numai dacă la sesizarea Guvernului,
preşedintele Adunării Legislative respective nu a acceptat să respingă respectivul proiect de
lege pe motiv de neconstituţionalitate11.
În acest caz, Consiliul Constituţional este obligat să hotărască asupra
constituţionalităţii proiectului de lege vizat în termen de 8 zile. Dacă cererea este acceptată de
către preşedintele Adunării Legislative căreia i-a fost adresată, proiectul de lege astfel vizat
poate să împiedice activitatea legislativă.
Dacă cererea formulată de Guvern ajunge la Consiliul Constituţional, acesta prin
hotărârea pe care o va emite va putea împiedica definitiv sau parţial procesul de legiferare. În
cazul în care legile sunt adoptate de Parlament şi Guvernul le consideră că intervin în
domeniul său de reglementare, acesta poate să le modifice prin decrete, dar numai după ce
Consiliul Constituţional s-a pronunţat că ele intervin în domeniile rezervate reglementării
Guvernului.

1.3.2. Controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau promulgării lor.

Acest control intervine după ce legea a fost adoptată de Parlament, dar înainte ca
aceasta să fie sancţionată sau promulgată. Sancţionarea condiţionează intrarea în vigoare a
unei legi. Sancţionarea unei legi se face de către şeful statului prin acordul pe care trebuie să
şi-l dea cu privire la textul normativ adoptat de Parlament. Sancţionarea este un element
constitutiv al legii, prin intermediul ei şeful statului participă nemijlocit la procentul de
legiferare.
Constituţiile care nu consacră instituţia sancţionării rezervă şefului statului sau altui
organ “înalt” al statului prerogativa promulgării legilor. Promulgarea nu este un element de
formare a legilor, ea este un simplu act de constatare a existenţei legii în temiul votului

10
Ibidem, p.107.
11
T. Drăganu, op.cit., p.108
13
Parlamentului, a dispoziţiei ca legea să fie pusă la nevoie în aplicare cu ajutorul forţei de
constrângere a statului12.
De menţionat este faptul că, în unele sisteme de drept, sancţionarea legilor este
urmată şi de promulgarea lor. Astfel, în S.U.A., în cadrul procedurii de adoptare a legilor, dar
anterior punerii lor în vigoare, există dreptul de veto al Preşedintelui Republicii. Constituţia
americană menţionează că orice lege adoptată de Camera Reprezentanţilor şi de Senat trebuie
prezentată pentru semnare Preşedintelui S.U.A. Dacă preşedintele o aprobă, o semnează, iar
dacă nu o aprobă, el o înapoiază Camerei respective, împreună cu obiecţiunile sale, pentru a fi
reconsiderată.
Dacă această Cameră va adopta legea cu o majoritate de două treimi, legea va fi
trimisă pentru reconsiderare şi celeilalte Camere. Dacă şi aceasta o va vota cu o majoritate de
două treimi, legea va intra în vigoare. Preşedintele Republicii trebuie să trimită legea spre
reconsiderare în termen, după care, chiar dacă legea nu este semnată, ea intră în vigoare.
Aşadar, în S.U.A., Preşedintele este organul politic ce joacă un rol important în cadrul
controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgarea lor.
De asemenea un rol important în cadrul acestui control îl joacă şi Preşedintele
Republicii în Italia care este investit cu veto legislativ suspensiv 13. Conform Constiţutiei din
1946 a Italiei, Preşedintele, înainte de promulgarea legii, poate să ceară o nouă deliberare.
Cererea este făcută celor două Camere şi trebuie făcută printr-un mesaj motivat. Dacă legea
este din nou aprobată de cele două Camere, Preşedintele este obligat să o promulge.
Preşedintele Republicii în Italia poate să-şi exercite dreptul de veto atât pentru considerente de
neoportunitate politică sau de altă natură a legii, cât şi pentru motive de neconstituţionalitate.
Şi în Franţa există controlul Constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament, dar
nepromulgate încă. Acest control este exercitat de Consiliul Constituţional. Sesizarea acestuia
este obligatorie în cazul legilor organice şi a regulamentelor adunărilor legiuitoare 1.
Preşedintele Republicii, prim-ministrul precum şi preşedinţii celor două camere pot sesiza
Consiliul Constituţional cu privire la legile ordinare, la tratatele internaţionale şi în cazul
acordurilor comunităţii în cadrul controlului de constituţionalitate.
Legile adoptate prin referendum nu sunt supuse controlului constituţionalităţii de
către Consiliul Consultativ. În cazul unei legi parlamentare ce are o dispoziţie ce nu-i poate fi
dispensată şi care este neconstituţională, este declarată ca fiind neconformă cu constituţia în
integralitatea ei, devenind astfel inoperabilă, legea neputând fi promulgată de preşedinte.

12
Ibidem, p.109
13
T.Draganu, op.cit., p.110.
1
Ibidem, p.110.
14
 Dacă dispoziţia din legea respectivă poate fi dispensată de lege, atunci preşedintele
poate să promulge legea fără acea dispoziţie sau poate să ceară adunărilor legiuitoare o nouă
lecturare a acestei dispoziţii. În cazul în care regulamentele interioare ale adunărilor conţin
dispoziţii neconstituţionale, numai acestea devin inoperante, nu şi întregul regulament. Cea
mai vehementă critică adusă acestui sistem francez a fost aceea referitoare la faptul că nu
deschide nici o posibilitate simplilor cetăţeni sau organizaţiilor acestora ,de a ridica problema
neconstituţionalităţii unei legi în faţa Consiliului Constituţional, faţă de cetăţenii S.U.A., care
pot ridica o astfel de problemă în faţa instanţelor judecătoreşti1.
Concluzia ce se impune a fi subliniată este aceea că forma controlului preventiv a
constituţionalităţii legilor, deşi poate îndeplini un anumit rol în realizarea imperativelor
statului de drept, el nu este destul de suficient pentru a acţiona eficace împotriva eventualelor
abuzuri ale puterii. Este cazul când acest control preventiv se exercită pe calea avizelor
consultative sau cazul când este exercitat de către un organ politic. Acest control nu este în
măsură să acopere toate situaţiile susceptibile de a se produce în viitor cu privire la
neconstituţionalitatea unor legi. Aşadar, pentru acoperirea acestor situaţii dar şi pentru ca
drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti să fie acordate cu o mai mare eficienţă,
controlul preventiv trebuie întregit cu un control posterior intrării în vigoare a legilor.

1.3.3. Controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare. Această

formă de control constă într-o comparare a legilor ordinare cu prevederile în materie ale
constituţiei şi priveşte constituţionalitatea intrinsecă.
a. În unele ţări, acest control este înfăptuit de instanţele judecătoreşti de drept comun,
cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. Este cazul instanţelor din S.U.A., unde,
deşi constituţia republcii nu reglementează în mod expres acest sistem, el s-a instaurat pe cale
jurisprudenţială. Astfel, în S.U.A., orice tribunal fie federal, fie al unui stat membru este
competent să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii pe care urmează să o aplice într-un
litigiu. Curtea Supremă a S.U.A. verifică modul în care tribunalele statale şi cele federale,
inferioare ei, au aplicat Constituţia federală. Hotărârile Curţii Supreme a S.U.A. se bucură de
o mare autoritate şi precedentul stabilit astfel este respectat de toate celelalte instanţe. Aceste
instanţe nu pot fi sesizate pe cale de acţiune. Sesizarea acestor instanţe judecătoreşti se poate
face numai pe cale de excepţie. Hotărârea dată de judecătorul instanţei va avea efecte numai
“inter partes”, deci ea nu va putea anula legea respectivă, ci doar va putea să o înlăture din
soluţia cazului respectiv. Dacă hotărârea va fi dată de un tribunal statal, aceasta va avea
consecinţe pe tot teritoriul statului respectiv. Dacă hotărârea va aparţine Curţii Supreme a

1
Ibidem, p.111.
15
S.U.A., aceasta va echivala practic cu anularea legii respective, deoarece va exista puterea şi
exemplul precedentului1.
b. În alte ţări controlul posterior este înfăptuit de o instanţă judecătorească supremă.
A fost cazul României (Constituţia din 1923) şi Elveţiei care au atribuit acest control unei
instanţe judecătoreşti supreme cum a fost Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite.
În Spania cetăţenii beneficiază de recursul de “amparo”, prin care nu se atacă o lege
ci doar o decizie sau un act ce emană de la comunităţile autonome2. Procedura “amparo” este
o variantă mai energică a controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Este o cale
destinată să asigure apărarea libertăţilor garantate de constituţie, dar poate avea ca obiect şi
ocrotirea intereselor cetăţenilor în cazul în care sunt vătămate. Este o procedură ce se
realizează pe cale de acţiune înaintată tribunalului competent, cu recurs la instanţa
judecătorească supremă. Procedura “amparo” oferă o protecţie mai largă cetăţeanului,
deoarece este aplicabilă chiar şi atunci când acesta invocă o simplă ameninţare cu privire la
violarea unui drept individual. “Amparo” simplifică procedura de sesizare a tribunalelor
asigurând astfel rapida soluţionare a litigiilor. Efectele în cadrul acestei proceduri sunt numai
“inter partes”. Întrucât această procedură “amparo” poate avea situaţii în care fără temei să se
constate neconstituţionalitatea unei dispoziţii a unei legi, ar duce după părerea unor autori3, la
ideea că intervenţia tribunalelor în activitatea legiuitoare ar fi mai usor de făcut ceea ce ar
conduce la concluzia că procedura “amparo” ar fi mai puţin compatibilă cu principiul
separaţiei puterilor în stat.
c. Controlul înfăptuit de o curte constituţională specială, constituită în cadrul puterii
judecătoreşti sau în afara acesteia. Acest sistem se caracterizează prin faptul că, încredinţează
controlul de constituţionalitate a legilor unui organ din înalta ierarhie statală distinct de
organele care alcătuiesc puterea judecătorească – exemplu Italia – sau care face parte din
sistemul judecătoresc dar ca o entitate distinctă şi independenţa de organul suprem
judecătoresc – exemplu Germania4.
Prin introducerea acestui sistem se urmăreşte independenţa respectivului organ astfel
încât să-şi poată exercita competenţa fără a putea fi influenţat de puterea legislativă sau
executivă. Dar atât Curtea Constituţională din Italia cât şi cea din Germania, prin modul lor de
recrutare, au o oarecare dependenţă de Parlament.
Este adevărat că în cazul Germaniei această dependenţă a Curţii de Parlament este
mai redusă datorită faptului că membrii Curţii sunt numiţi de cele două Camere, dar la

1
Ibidem, p.115.
2
G. Vrabie, op.cit., p.235.
3
A se vedea T.Draganu, op.cit., p.118.
4
Ibidem, p.120.
16
propunerea guvernului federal, a guvernelor statelor membre ale federaţiei precum şi la
propunerea fracţiunilor parlamentare ale Bundestag-ului. În Germania, Curtea Constituţională
exercita un control a posteriori şi abstract aupra oricărei legi federale la sesizarea guvernului
federal, a guvernământului unui Land sau a unei treimi din membrii Camerei superioare.
Curtea exercita şi un control ulterior, concret la sesizarea instanţei în faţa căreia s-a invocat
neconstituţionalitatea sau subsidiar la sesizarea directă a cetăţenilor pe calea recursului
constituţional. Acest sistem permite ca sesizarea să aibă loc şi pe cale de acţiune iar hotărârea
pronunţată să aibă ca efect anularea legii neconstituţionale adică să fie opozabilă “erga
omnes”.
În Austria, sesizarea Curţii are loc de regulă pe calea acţiunii ,dar această acţiune nu
poate fi exercitată de orcine ci numai de guvernul federal sau de un guvernământ provincial.
Guvernul federal poate sesiza Curtea Constituţionala cu privire la o lege ordinară a unei
provincii ce contravine constituţiei federale, sau cu privire la nerespectarea prevederilor
constituţionale în cadrul procedurii de adoptare a legii ordinare a unei provincii 1. Curtea
Constituţională poate să procedeze şi din oficiu la verificarea constituţionalităţii unei legi în
cadrul unui proces pe care îl judecă, dacă se convinge de neconstituţionalitatea legii vizate.
Cetăţenii pot sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea unei legi numai
pe calea recursului individual.

Câteva concluzii se impun a fi menţionate în legatură cu aceste sisteme de control ale

constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare, privind avantajele şi dezavantajele
pe care le prezintă fiecare dintre ele. Sistemele care încredinţează acest control instanţelor
judecătoreşti ordinare, precum şi cele care încredinţează controlul tribunalului suprem din
ierarhia judecătorească prezintă avantajul că ele se află într-o independenţă mai mică sau mai
mare faţă de celelalte puteri statale, oferind astfel mai multe garanţii de imparţialitate faţă de
orice alt sistem. Totuşi, modul de recrutare a membrilor acestor curţi poate crea un neajuns al
acestui sistem. Excluzând micile excepţii la care ne-am referit, acest sistem al curţilor
constituţionale speciale nu contravine principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece în
general hotărârile acestor curţi produc efecte numai “inter partes”. În ţările cu o înaltă
conştiinţă civică, în care primează respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi nu luptă
pentru putere, sistemul curţilor speciale a înregistrat rezultate spectaculoase, îndeplinindu-şi
misiunea pentru care a fost instituit, fără a fi necesară recurgerea la compromisuri.

1
Ibidem, p.124.
17
CAPITOLUL 2. EVOLUŢIA CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII
LEGILOR ÎN ROMÂNIA

18
 2.1. Scurt istoric privind controlul constituţionalităţii legilor în România

Pentru a se putea vorbi despre controlul de constituţionalitate trebuie să vorbim mai

întâi despre existenţa constituţiei. Existenţa constituţiei şi a supremaţiei ei este prima condiţie
pentru a putea fi instituit controlul de constituţionalitate. Prezentarea unui scurt istoric al
controlului de constituţionalitate este legat de apariţia primelor aşezăminte constituţionale din
statul român. S-ar putea spune că apariţia şi evoluţia acestora reprezintă însăşi dezvoltarea
controlului constituţionalităţii legilor.

2.1.1. Manifestări incipiente ale controlului de constituţionalitate.

a. Astfel, vom putea vorbi despre Regulamentele organice din Muntenia, 1831 şi
Moldova, 1832 ca fiind primele aşezăminte constituţionale care au reglementat puterile în
stat, precum şi raporturile dintre acestea. Regulamentele organice au fost considerate ca fiind
primele legi fundamentale. Cu toate că n-au fost adevărate constituţii, ele au avut totuşi un
caracter constituţional.
Cu multă îngăduinţă putem vorbi despre începuturile timide ale controlului
constituţionalităţii cuprins în conţinutul acestor regulamente. Astfel, dacă ne referim la veto-ul
Domnului, îl putem califica, ca fiind un mijloc tehnic de sancţionare a proiectului de lege
adoptat de Adunarea obştească în contradicţie cu principiile regulamentelor1. Adunarea
obştească făcea propuneri legislative pe care le adresa Domnului. Acesta trebuia să atribuie
acestor propuneri valoare juridică, deci dreptul de veto al Domnului era absolut. Dreptul de
iniţiativă legislativă aparţinea în exclusivitate Domnului.
Aceste regulamente, deşi insuficient conturate, lăsau să se înţeleagă instituirea
separaţiei puterilor în stat. Putem afirma că autorizaţia specială a Porţii Otomane şi
consimţământul Curţii protectoare de la acea vreme au avut semnificaţia unui control
prealabil şi preventiv2. Aceste autorizaţii urmăreau, între altele, asigurarea supremaţiei
regulamentelor precum şi conformitatea legilor obişnuite cu principiile fundamentale ale
regulamentelor. Semne ale unui control preventiv au fost date şi de înfiinţarea de către
S.Calimachi la 1818 în Moldova a instituţiei “Jurisconsultului Statului”, ce trebuia să fie un
cenzor al legilor şi care avea competenţa dătătoare de opinii, nu şi de legi 3.Chiar dacă nu se
poate afirma că aceste regulamente au instituit controlul de constituţionalitate, nu putem să nu
observăm că practica folosită la acea vreme pune bazele apariţiei unui asemenea control.
1
A se vedea, Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. “Lumina Lex ”, Bucuresti, 1995, p.131.
2
Ibidem, p.132.
3
G.Vrabie, op.cit., p.250.
19
 b. Un subiect controversat în epoca în care a apărut, dar şi-n doctrina românească, l-a
constituit Proclamaţia de la Islaz din 1848, deoarece a fost considerat când un proiect de
constituţie, când însăşi o constituţie4. Acest proiect de constituţie aducea mai multe noutăţi,
printre care cea mai importantă la acea vreme era “guvernãmântul de adunare”. Această
proclamaţie consolida unele autorităţi ale statului, dar nu reglementa relaţiile dintre acestea şi
nici funcţiile şi atribuţiile fiecăreia, toate acestea ducând la îngreunarea instituirii controlului
constituţionalităţii legilor.
c. Prin Convenţia de la Paris din 1858 s-a creat posibilitatea Ţărilor Române de a
constitui organisme comune, printre care Comisia Centrală ce urma să vegheze la respectarea
“dispoziţiilor constitutive ale noii organizaţii a Principatelor”. Aşadar, Comisia Centrală era şi
un organ de control al constituţionalităţii, ea avea atribuţii diferite, printre care şi aceea de a
veghea şi aviza legile de interes special pentru fiecare Principat. Se poate spune că această
comisie exercita un control prealabil şi preventiv, deoarece veghea ca legile de interes special
pentru fiecare Principat să fie în conformitate cu dispoziţiile constitutive ale “noii
organizaţii”.
Convenţia de la Paris a prevăzut organizarea celor două Principate potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat, astfel puterea executivă era a hospodarului, puterea
legiuitoare aparţinea în comun hospodarului, Adunării Elective şi Comisiei Centrale, iar
puterea judecătorească era exercitată în numele hospodarului şi aparţinea magistraţilor numiţi
de acesta5. Comisia Centrală trebuia să se ocupe de toate problemele de interes general şi care
puneau să fie comune celor două Principate. Această comisie a avut un rol foarte important în
constituirea statului unitar român.
d. Statutul lui Cuza din 1864 introducea ca noutate, Corpul Ponderator, care era de
fapt un organ integrat în puterea legiuitoare şi care participa la activitatea de legiferare
împreună cu celelalte autoriţăţi ale statului, însă de pe o poziţie subordonată acestora.
Totodată, era un organ politic, în atribuţiile sale intrând atât ocrotirea dispoziţiilor constitutive
ale "noii organizaţii" cât şi asigurarea conformităţii cu aceasta a proiectelor legislative votate
de Adunarea Electivă.
Corpul Ponderator putea să “amendeze” proiectele de lege, sau să nu le aducă nici
o modificare, sau putea să respingă în întregime proiectul de lege adoptat de Adunarea
Electivă. Aşadar, Corpul Ponderator avea îndeosebi sarcini legislative, dar prin compeţenta sa
de a ocroti şi constituţia el exercita şi activitatea de control al Constituţionalităţii legilor6.
4
Ibidem, p.251.
5
Ibidem, p.252.
6
G.Vrabie, op.cit., p.251
20
 2.1.2. Apariţia controlului constituţionalităţii legilor in România

a. Din 1866 putem vorbi deja despre o Constituţie a României, dar nu şi despre
instituirea pe baza ei a unui control de constituţionalitate a legilor, deoarece nu a existat un
organ al statului care să exercite acest control şi care să aibă atribuţiile reglementate de
constituţie. În această perioadă, singurul care putea exercita un aşa zis control de
constituţionalitate a priori cât şi a posteriori era Domnul, prin atribuţiile pe care le avea de a
sancţiona şi promulga legile, deci prin veto-ul său7.
Cu toate acestea, doctrina şi jurisprudenţa au admis controlul judecătoresc asupra
constituţionalităţii legilor. Astfel, putera judecatorească în 1912, prin decizia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie a României privind “afacera tramvaielor” din Bucureşti, a “declanşat”
controlul judecătoresc de constituţionalitate, justificându-şi astfel vocaţia de a sancţiona
neconstituţionalitatea unei legi şi consfinţind principiul supremaţiei constituţiei 8. Prin această
decizie, România a înregistrat un pas important pe calea instituţionalizării controlului de
constituţionalitate a legilor în cadrul constituţiei.

b. Intervenţiile Înaltei Curţi de Casaţie în materie de constituţionalitate trebuiau

consacrate, ceea ce s-a şi întâmplat prin art. 103 al Constituţiei din 1923, care a oferit un
cadru legal acestor intervenţii. Astfel, Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor. Curtea de Casaţie avea dreptul şi obligaţia de a declara
inaplicabile legile care erau contrare constituţiei, dar trebuia să-şi mărginească deciziile numai
la cazul judecat. Prin art. 103 al Constituţiei din 1923 a fost consacrat pentru prima oară în
România principiul constituţionalităţii, care se referea la asigurarea conformităţii regulilor de
drept cu legea fundamentală a statului, atât sub aspect formal prin respectarea regulilor
procedurale pentru adoptarea legilor, cât şi sub aspect material, prin respectarea conţinutului
legilor cu reglementările constituţionale9.
Prin atribuirea controlului judecătoresc Curţii de Casaţie s-a făcut trecerea de la
controlul difuz la controlul concentrat. Constituţionalitatea unei legi nu putea fi invocată decât
pe cale de excepţie, controlul funcţionând astfel numai la sesizare şi totdeauna a posteriori,
producând efecte numai pentru parţile aflate în proces.

7
Ion Deleanu, op.cit., p.142.
8
Ibidem, p.144.
9
G.Vrabie, op.cit., p.267.
21
 Prin art. 76 al Constituţiei din 1923 se înfiinţa Consiliul Legislativ ca organ auxiliar
al Parlamentului. Prin acest organ s-a încercat instituirea controlului prealabil şi preventiv al
constituţionalităţii legilor. Acest Consiliu nu avea iniţiativă legislativă, dar era implicat în
procesul de legiferare prin avizul consultativ pe care trebuia să îl dea cu privire la o lege.
Prin Legea din 25 februarie 1925, care se referea la organizarea şi funcţionarea
Consiliului, i s-a conferit acestuia competenţa ca prin avizul consultativ să se pronunţe asupra
constituţionalităţii proiectelor de legi10. Din acest moment, activitatea Consiliului Legislativ
ca organ de control preventiv al constituţionalităţii a fost apreciată ca fiind pozitivă, datorită
soluţionării obiecţiunilor de neconstituţionalitate care au fost ridicate în faţa sa.
Curtea de Casaţie, datorită art. 103 al Constituţiei, avea dreptul să judece
constituţionalitatea legilor. Acest control instituit de art. 103 era un control judecătoresc al
constituţionalităţii, ulterior şi sancţionar. Problema care s-a pus a fost aceea de a şti dacă
Curtea de Casaţie poate exercita în acest caz atât un control intrinsec, cât şi unul extrinsec.
De menţionat este şi faptul că art. 103 al Constituţiei nu distingea între aceste două
forme de control, ceea ce a dus la concluzia că de fapt Curtea de Casaţie este îndrituită să se
pronunţe atât sub aspectul constiţionalităţii materiale a legii, cât şi sub aspectul
constituţionalităţii formale a legii 11. Dar Curtea de Casaţie a demonstrat în practică că,
controlul exercitat de ea a vizat numai constituţionalitatea intrinsecă.
Cu toate aceste oscilaţii ale Curţii de Casaţie privind întinderea prerogativelor sale,
deciziile acestea au contribuit la apariţia şi consolidarea controlului de constituţionalitate
materială şi formală. Deciziile Curţii de Casaţie au fost de o importanţă majoră atât pentru
practica judecatorească cât şi pentru doctrină, deoarece s-a realizat punerea în practică a
principiilor constituţionalităţii şi a legalităţii, principii ce alcătuiesc cerinţele statului de
drept12.
Fără îndoială, Constituţia din 1923 a constituit un pas înainte pe calea instituirii
controlului de constituţionalitate, dar nu putem trece cu vederea faptul că acesta se afla încă în
faza de evoluţie şi deci înregistra încă multe neajunsuri. Ne referim, în acest sens, la faptul că
era practicat doar controlul posterior şi sancţionar, cel prealabil şi preventiv fiind practic
inexistente. Procedura era foarte greoaie, excepţia de neconstituţionalitate avea acelaşi stat ca
şi celelalte excepţii. Drepturile şi libertăţile cetăţenilor – excepţie făcea dreptul de proprietate
– nu şi-au găsit o reală protecţie asigurată de controlul constituţionalităţii. Deciziile Curţii de

10
Ion Deleanu, op. cit. , p.146
11
Ibidem, p.149
12
Ibidem, p.152
22
Casaţie adeseori şi-au redus semnificaţia datorită faptului că s-au mărginit numai la cazurile
care au fost ridicate în faţa ei13.
Controlul de constituţionalitate a legilor consacrat de Constituţia din 1923 cu tot ceea
ce a reprezentat el în acea epocă, cu realizări dar şi cu neajunsuri, a semnificat măcar
începutul aşezământului constituţional şi legal în România.

c. Constituţia din 1938 a preluat şi conservat, dar numai formal, dispoziţiile

Constituţiei din 1923 cu privire la controlul constituţionalităţii legilor. Prin art.72 al
Constituţiei din 1938 este păstrat şi Consiliul Legislativ, care putea să se pronunţe cu aviz
consultativ asupra proiectelor de legi. Avizul consultativ putea fi dat înainte de amendarea
legilor în comisii, dar şi după aceea. Dar, prin unele articole ale Constituţiei din 1938 se
preciza că “regele este capul statului ” – art.30 - şi că “puterea legislativă se exercită de lege
prin Reprezentanţa Naţională” – art.31 – ceea ce a condus la instaurarea dictaturii regale14.
Constituţia din 1938, prin reglementările sale, dar şi în comparaţie cu Constituţia din
1923, a constituit un important pas înapoi, prin faptul că a făcut ca instituţia controlului de
constituţionalitate să îşi reducă mult activitatea chiar până la “paralizie”. Aşadar, în timpul
Constituţiei din 1938 controlul de constituţionalitate, datorită faptului că a fost consacrat doar
formal, existând doar din principiu nu a înregistrat nici o evoluţie de esenţa sa, ci din contră, a
cunoscut o perioadă de stagnare, iar mai târziu, de denaturare a sa. Drepturile şi libertăţile
cetăţilor acordate de Constituţia din 1923, cât şi organizarea autorităţilor publice au cunoscut
şi ele, în timpul Constituţiei din 1938 un regres.

d. Un model denaturat al controlului de constituţionalitate a legilor, a fost consacrat

de Constituţia din 1948 a Republicii Populare Române. Această Constituţie consacra un
control de constituţionalitate a legilor ce era înfăptuit de însuşi organul legislativ în cadrul
dezbaterii şi adoptării legilor. Este prima constituţie de tip socialist din ţara noastră, drept
pentru care vag a consacrat principiul supremaţiei Constituţiei. De asemenea, este prima
Constituţie care consacră forma republicană de guvernământ şi care pune accent pe “vorbele
mari” care se vor înmulţi în viitoarele constituţii, dar care nu vor găsi niciodată acoperire în
viaţa reală15.

13
Ibidem, p.171
14
A se vedea, G. Vrabie, op. cit., p. 280
15
Ibidem, p.291
1

23
 e. Constituţia din 1952, fiind o constituţie tipic socialistă, ea nu a adus nici o
modificare esenţială controlului de constituţionalitate. Constituţia din 1952 a consacrat doar
formal principiul constituţionalităţii şi al legalităţii, ceea ce nu a dus neapărat la existenţa
statului de drept democratic. Această Constituţie a consacrat “regimul de democraţie
populară”. Potrivit acestei Constituţii, pe lângă instanţele judecătoreşti existau organe ale
arbitrajului de stat în competenţa cărora intrau pricinile privind neînţelegerile dintre unităţile
socialiste şi care aveau o procedură deosebită faţă de cea a instanţelor ordinare, stabilită prin
acte normative deosebite16. În acest context nu putem vorbi despre un rol al dreptului de stat,
deoarece dreptul era subordonat statului şi “reprezenta expresia supremaţiei etatice” 17. Dacă
nu se poate vorbi despre un rol al dreptului în stat, nu se poate vorbi nici despre o instituire a
controlului de constituţionalitate a legilor.

f. Constituţia din 1965 a instituit şi chiar a adus elemente noi controlului de

constituţionalitate faţă de celelalte constituţii din 1948 şi 1952, dar numai dintr-o vădită
dorinţă demagogică de a se alătura constituţiilor democratice occidentale 18 . În acest context
au rămas doar false teoretizări afirmarea şi realizarea principiului constituţionalităţii şi
legalităţii, precum şi sancţionarea supremaţiei constituţiei. Tot teoretic au fost prevăzute cele
două modalităţi de exercitare a controlului prealabil şi preventive a proiectelor de legi,
precum şi a controlului ulterior şi sancţionar dupa intrarea în vigoare a legilor. Era doar
teoretic prevăzut, deoarece, aşa cum a menţionat şi N. Prisca, “în R. S. România, controlul
constituţionalităţii legilor este explicit, cu efecte “erga omnes”, de regulă ulterior, dar poate să
fie realizat şi anterior când este vorba de proiectele de legi şi de decretele normative ale
Consiliului de Stat şi este exercitat totdeauna de un organ politic ”- conform art. 43 pct. 14,
“asupra controlului constituţionalităţii legilor hotărăşte Marea Adunare Naţională”19 .

g. Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia Constitute din
1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste, modelul european; astfel controlul
se realizează printr-o Curte Constituţională, organ jurisdicţional exercitând centralizat o
procedurd specială şi specializată de control al constituţionalităţii legilor.
În România, odată adoptarea Constituţiei în 1991, a fost adoptat modelul european
Controlul constituţionalităţii legilor, indiferent că este anterior promulgării legilor sau

16
Ibidem, p.294
17
Ion Deleanu, op. cit., p.172
18
Ibidem, p.174
19
N. Prisca, Drept Constituţional., Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 56.
24
posterior, înfăptuit pe cale de excepţie este încredinţat unui organ special si specializat care
poartă numele de Curtea Constituţională.

h. Constituţia din 2003. În anul 2003, urmare a revizuirii Legii fundamentale, art.142
alin. (1) a consacrat rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei,
acordându-i-se noi atribuţii, care îi sporesc importanţa în edificiul instituţional al statului de
drept.

Toate aceste constituţii socialiste au consacrat instituţia controlului constituţionalităţii

legilor, dar într-un mod denaturant, care nu numai că nu a adus nici un progres în acest sens,
dar a dus la o mare întârziere a dezvoltării şi aplicării controlului constituţionalităţii legilor în
România. Tot din aceeaşi cauză, viaţa juridică a statului român a înregistrat efecte negative,
iar societatea românească, în general, a cunoscut situaţii ireparabile.

2.2. Repere teoretice în controlul constituţionalităţii legilor din România.

Controlul constituţionalităţii legilor este o instituţie nou aparută în România – dacă

nu ţinem seama de timidele sale încercări de a se instituţionaliza – ca urmare a revoluţiei din
decembrie 1989. Această instituţie nou apărută a fost consacrată de Constituţia României din
1991. Conform Constituţiei din 1991, instituţia controlului de constituţionalitate are un
caracter politico-juridic şi este indispensabilă bunei funcţionări a principiului separării
puterilor în stat, fiind în acelaşi timp şi factorul de echilibru al acestora.
Apariţia şi evoluţia acestui control în statul de drept ţine de legitimitatea politică şi
juridică a controlului constituţionalităţii20. Legitimitatea politică şi juridică a controlului
constituţionalităţii este dată de o serie de factori şi de relaţii.
Dar, în primul rând, legitimitatea juridică şi politică a controlului constituţionalităţii
legilor ţine de existenţa statului de drept. Conceptul “statul de drept” poate fi exprimat din
diferite perspective. Astfel, acest concept sugerează premisele şi mecanismele fenomenului
statal. El reprezintă ansamblul raporturilor politice şi sociale ce sunt subordonate dreptului,
fiind garanţia fundamentală a libertăţilor publice, protecţia ordinii democratice liberale, a
ordinii juridice şi a controlului constituţionalităţii legilor, putând să concilieze libertatea şi
autoritatea21.

20
Ion Deleanu, op. cit. , p. 69
21
Ibidem, p.99
25
 Statul de drept are ca întâietate asigurarea supremaţiei constituţiei, iar statul
constituţionalist beneficiază de o ierarhie a normelor juridice, în vârful căreia se află
indubitabil constituţia.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că, într-un stat de drept, controlul
constituţionalităţii nu contravine principiului separaţiei puterilor în stat. Acest control este
înfăptuit de o autoritate unică, unitară şi specială, care nu îmbracă forma unei puteri în stat şi
nici nu se subordonează vreunei puteri, ea intrând numai în relaţii de colaborare cu celelalte
puteri clasice.
Art. 2, alin. (1) al Constituţiei din 2003 menţionează că “Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o execută prin organele sale reprezentative”; ori instituţia
controlului constituţionalităţii are şi acest rol, de a verifica dacă această suveranitate naţională
nu a fost ştirbită de organele reprezentative. Timpul a demonstrat că, fără existenţa acestei
jurisdicţii ce priveşte legile constituţionale, constituţia rămâne doar “un program politic
obligatoriu numai moralmente”22. Controlul de constituţionalitate este compatibil cu
democraţia datorită faptului că acesta este un instrument la dispoziţia poporului, pentru a-şi
ocroti drepturile şi libertăţile înscrise şi garantate de Constituţie, pentru a înfăptui adevărata
democraţie a statului.
Rolul instituţiei controlului de constituţionalitate este acela de a redimensiona
valorile constituţionale de a fundamenta respectul faţă de constituţie şi prevederile acesteia,
pentru că aşa cum sublinia şi Hegel, “Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia lui
sentimental dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip
exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare”23 .
Reperele teoretice ale controlului de constituţionalitate se referă la:

2.2.1.Actele supuse controlului de constituţionalitate. Actele supuse acestui control

sunt, în virtutea constituţiei actuale, actele ce emană de la puterea legiuitoare – parlamentul –
şi sunt, în special, legile. Din interpretarea legii, rezultă că obiect al controlului de
constituţionalitate nu pot fi decât legile şi actele cu putere de lege. Controlul
constituţionalităţii legilor este chemat să verifice conformitatea acestor acte juridice ale
parlamentului cu legea fundamentală.

2.2.2. Autoritatea competentă chemată pentru a efectua controlul de

constituţionalitate. Numeroase şi diverse au fost propunerile în acest sens. Diverse au fost şi
22
Ch. Eisenmann, in Ion Deleanu, op. cit., p. 68
23
G.W.F.Hegel – Principiile filosofiei dreptului (sau elementele de drept natural si de ştiinţa statului),
Ed. “IRI” – Bucureşti, 1996, p. 316.
26
motivaţiile de susţinere sau de respingere a vreuneia dintre ele. Candidaţi la această atribuţie
de control a constituţionalităţii au fost: parlamentul, autoritatea judecătorească obişnuită, o
autoritate căreia, pe lângă funcţia de bază, să i se încredinţeze şi acest control şi autoritatea
unică, specială şi specializată24.
Parlamentul, ca unic organ de legiferare, nu a putut primi această funcţie de control
deoarece s-ar fi produs o deturnare de la rostul şi rolul său, dar mai ales controlul realizat de
acest organ ar fi devenit un autocontrol sau un noncontrol25.
Nici ideea de a încredinţa controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi statale
care, pe lânga funcţia ei de bază să o îndeplinească şi pe cea de control, sau unei autorităţi
judecătoreşti obişnuite, nu s-a bucurat de susţinere.
Respingerea acestei idei a fost motivată, în primul rând de faptul că o astfel de
soluţie ar afecta funcţiile tradiţionale ale acestor autorităţi, ar afecta aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat precum şi echilibrul dintre legislativ, executiv şi judecătoresc. Cele
mai multe sufragii le-a întrunit soluţia potrivit căreia încredinţarea controlului
constituţionalităţii legilor să fie atribuită unui organ unic, special şi specializat. Acest organ
instituit special pentru a exercita acest control nu trebuie să aibă prerogativele altei puteri în
stat, el trebuie să fie format numai din profesionişti, deoarece controlul constituţionalităţii
legilor presupune interpretarea constituţiei.
Astfel se evită riscul intervenţiei acestui organ în guvernare, precum şi riscul
intervenţiei factorului politic în activitatea acestui organ. Evitarea acestor riscuri trebuie
întărită de independenţa acestui organ faţă de celelalte puteri statale, precum şi de
imparţialitatea acestei autorităţi. Independenţa şi imparţialitatea acestei autorităţi sunt date de
modul de desemnare a membrilor ei, de inamovabilitatea membrilor precum şi de procedura
de lucru care asigură autonomia acestei autorităţi26.
La noi în ţară, atribuţia controlului constituţionalităţii legilor este încredinţată unei
astfel de autorităţi unice, speciale şi specializate, conform art.144 din Constituţie. Desemnarea
membrilor acestei autorităţi, denumită Curte Constituţională, se face de către cele trei puteri
clasice – art.140, Constituţie – ceea ce dă acestei autorităţi şi un caracter politic pe lângă cel
jurisdicţional.

2.2.3. Subiectele îndreptăţite să iniţieze acest control. Întrebarea care se pune este:
Cine trebuie şi cine are dreptul de a declanşa acest control? Constituţia, la art. 144 alin. 1, lit.
a, prevede că acest drept aparţine şefului statului, Parlamentului, Guvernului, Curţii Supreme
24
Ion Muraru si Mihai Constantinescu Studii constituţionale, Ed. “Actami”, Bucureşti, 1995, p. 31
25
A se vedea, T. Dragan, op. cit., p. 63
26
Ion Muraru si Mihai Constantinescu, op. cit., p. 32.
27
de Justiţie şi unui grup de parlamentari. Dar, controlul constituţionalităţii legilor este
“garantul” drepturilor şi libertăţilor publice, de aceea accesul cetăţenilor de a declanşa acest
control constituie un drept al lor consfinţit şi de legea fundamentală.

2.2.4. Caracterul actului şi forţa juridică a acestuia. Actul ce emană de la autoritatea

instituită să exercite controlul de constituţionalitate trebuie să aibă un character definitiv şi
executoriu – este cazul hotărârilor şi a deciziilor Curţii. Efectele acestor acte sunt după caz
efecte “ergo omnes” sau efecte ”inter partes”. Desigur, caracterele actelor şi efectele acestora
sunt afectate de o serie de particularităţi ce diferă de la caz la caz şi care dimensionează rolul
controlului constituţionalităţii legilor, deoarece acesta nu mai poate fi exercitat în plenitudinea
sa şi conform exigenţelor sale27 . De exemplu, hotărârea Curţii Constituţionale supusă unei
operaţii ulterioare a Parlamentului nu mai este în prezenţa unui control de constituţionalitate
total.
Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale este stipulat şi la art. 145,
alin. 2 al Constituţiei, ce menţionează că: “ Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi
au putere numai pentru viitor ”.

2.3. “Modelul european”.

Sentinţa din 2 februarie 1912 a Tribunalului din Ilfov, prin care s-a înlăturat pe motiv
de neconstituţionalitate aplicarea unei legi din 18 decembrie 1911, privind Societatea
comunală de tramvaie, Bucureşti, a marcat începuturile controlului constituţionalităţii legilor
în România. Această sentinţă nu a rămas fără ecou în Europa şi a fost considerată
deschizătoare de drumuri în practica juridică europeană, deoarece la acea vreme nu era
unanim acceptat controlul constituţionalităţii legilor28 .
Constituţia din 1923 a instituit în mod expres pe cale jurisdicţională controlul
constituţionalităţii legilor, care trebuia realizat de Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni
unite. Controlul pe cale jurisdicţională a apărut pentru prima oară la începutul secolului
precedent în practica Curţii Supreme a S.U.A., drept pentru care a fost denumit “modelul
american” caracterizat printr-un control difuz, realizat doar la speţă29.
Dupa cel de-al doilea război mondial, în Europa a apărut un nou mod de control al
constituţionalităţii legilor denumit modelul austriaco-Kelsenian, devenit apoi “modelul
european”, model ce nu este opus celui American ci este doar diferit de acesta30.
27
Ibidem, p.33.
28
Ibidem, p.85.
29
Ibidem, p.86.
30
Ion Deleanu, Drept constituţional si instuţii politice, tratat, vol.I, Ed. “Europa Nova”, Bucureşti,
1966, p. 295.
28
 2.3.1. Trăsăturile acestui model.
“Modelul European” este grevat de câteva trăsături principale, astfel sintetizate:
a. Acest model prevede separaţia contenciosului constituţional de toate celelalte
jurisdicţii, ceea ce duce la crearea premiselor pentru instituirea unui organ unic şi specializat
în vederea exercitării acestui control de constituţionalitate.
b. Prin “modelul european” se asigură concentrarea contenciosului constituţional,
ceea ce duce la unicitatea interpretării constituţiei, la coerenţă sistemului juridic, la realizarea
egalităţii cetăţenilor în faţa legii31.
c. Conform acestui model, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de anumite
autorităţi, instanţele judecătoreşti, persoanele fizice sau juridice; în ţara noastră, instanţa
înzestrată cu prerogativele controlului de constituţionalitate poate fi sesizată atât de autorităţi
şi instanţe, cât şi de indivizi.
d. În “modelul european” contenciosul constituţional are un caracter obiectiv şi
abstract, deoarece urmăreşte cu exclusivitate, dacă legea, norma,atacată este sau nu este
conformă cu legea fundamentală32.
e. Deciziile Curţii Constituţionale produc de regulă efecte “erga omnes”. Aceste
efecte decurg din caracterul obiectiv al contenciosului constituţional.
f.. O altă trăsătură a Curţii Constituţionale este “singularitatea” ei 33. Această
singularitate este dată de faptul că această curte se află în faţa aparatului jurisdicţional
obişnuit, neexistând legături structurale între acestea.
Toate aceste trasături au contribuit la afirmarea “modelului european” şi la impunerea
acestuia în faţa “modelului american”, într-un timp relativ scurt. Dar, desigur şi “modelul
european” va mai suferi în timp modificări şi evoluţii datorită progresului social.
Ţinând cont de aceste trasături ale “modelului european” rezultă că în România,
Curtea Constituţională se integrează acestui model, deoarece acesta a dovedit o eficacitate
mult mai mare, în special în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi în asigurarea
egalităţii acestora în faţa legii.

31
Ion Muraru si Mihai Constantinescu, op. cit., p. 88-90
32
Ibidem, p.89
33
Ion Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. “Lumina Lex”, Bucuresti, 1995, p. 42 si urmat.
29
CAPITOLUL 3. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
ÎN ROMÂNIA

3.1. Necesitatea instituirii controlului de constituţionalitate.

30
 Instituţia controlului constituţionalităţii legilor este în epoca actuala destul de larg
răspândită, datorită rolului pe care aceasta s-a dovedit că îl are în cunoaşterea cât mai
apropiată a vieţii constituţionale şi deci implicit, a vieţii statului ce promovează o astfel de
instituţie.
Controlul constituţional reprezintă pilonul de bază al statului de drept, fiind în acelaşi
timp instituţia ce, prin mijloacele şi tehnicile sale, vine să corecteze şi să completeze
neajunsurile acestuia. Instituţia controlului constituţionalităţii legilor este chemată să
consolideze poziţia statului de drept, prin transformarea “lozincilor” acestuia în adevăr
palpabil.
Din constituţie se desprind idei ca: ”suveranitatea naţională”,”stat constituţionalist”,
”supremaţia constituţiei”, ”separaţia puterilor în stat”etc., idei cărora instituţia controlului de
constituţionalitate trebuie să le dea viaţă,pentru ca acestea să nu rămână “literă moartă”
înscrisă în constituţie1.
Existenţa controlului constituţionalităţii legilor este necesară pentru a verifica
permanent, că viaţa unui stat să nu se desfăşoare, sub nici unul dintre aspectele ei, în afara
constituţiei. Un astfel de rol nu este uşor de îndeplinit, dar nici de neîndeplinit, deoarece atât
constituţia cât şi instituţia controlului constituţionalităţii legilor nu au procesul de evoluţie şi
dezvoltare perfect încheiat.
Această instituţie este necesară României actuale şi datorită perioadelor trecute, în
care ea a cunoscut câteva tipuri de instituţii ale controlului de constituţionalitate care, pe rând,
şi-au dovedit neajunsurile şi neputinţa. În momentul actual, controlul constituţionalităţii
legilor din România este consacrat de art. 144 al Constituţiei din 1991. Acest control are
nevoie de o identificare a sa cu “modelul european” pentru a nu se ajunge la o întelegere
greşită a valorilor democratice, pentru a fi exclusă o interpretare greşită a constituţiei.
Aşadar, pentru ca legea fundamentală a statului să fie respectată atât de cetăţenii lui
cât şi de guvernanţii acestuia, este necesară existenţa unei sancţiuni a violării regulilor
constituţionale. De asemenea, este necesară instituirea acestui control de constituţionalitate a
legilor, pentru a fi înlăturate toate regulile juridice neconstituţionale, ceea ce duce la concluzia
că un act contrar constituţiei nu poate fi lege.

3.2. Controlul consituţionalităţii legilor – Curtea Constituţională.

Legea este expresia “voinţei generale”, ea reprezintă suveranitatea naţională, ceea ce

duce la ideea că legea este incontrolabilă sau mai bine zis, că un eventual control al
constituţionalităţii legilor nu şi-ar avea nici locul, nici rolul aici. Dar, legea nu exprimă

31
această voinţă generală decât respectând constituţia, care este şi ea expresia voinţei generale,
dar este şi fundamentul legilor ţării, este prin urmare “o lege cu puteri la pătrat”. Aşadar,
constituţia trebuie să se impună tuturor celorlalte legi, pentru că ierarhia normelor juridice să
nu devină inutilă, iar înfăptuirea şi garantarea drepturilor şi a libertăţilor să nu rămână simple
aspiraţii, simple deziderate.
Constituţia din 1991 a României a instituit controlul constituţionalităţii legilor,
menţionând că acesta este exercitat de un organ unic şi specializat, Curtea Constituţională.
Astfel, prin Constituţia din 1991 s-a introdus un sistem mixt în cadrul căruia controlul de
constituţionalitate anterior promulgării legilor, precum şi cel posterior înfăptuit pe cale de
excepţie intră în atribuţiile aceluiaşi organ Curtea Constituţională2.
Acest sistem a fost menţinut şi în Constituţia din 2003.
Curtea Constituţională din România are un caracter, datorat modului ei de “recrutare”
şi un caracter judiciar, datorat atribuţiilor ce i-au fost încredinţate. Curtea Constituţională din
ţara noastră are ca model Curtea Constituţională din Franţa şi are în alcătuire un număr de
nouă judecători aleşi pe nouă ani, desemnaţi câte trei de Senat, de Camera Deputaţilor, de
şeful statului şi care se înnoiesc cu o treime din numărul lor la fiecare trei ani, în condiţiile
prevăzute de art. 152 alin. 2 din Constituţie.
Pentru numirea în funcţie a judecătorului Curţii Constituţionale, Constituţia prevede
câteva condiţii la art. 141. Aceste condiţii se referă la faptul că: “Judecătorii Curţii
Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi
o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior”.
Membrii Curţii Constituţionale nu pot cumula mandatul de judecător cu o altă funcţie publică
sau privată , cu excepţia funcţiilor didactice din învaţământul superior.
Întrucât acest organism are şi un caracter politic, imparţialitatea sa este discutabilă,
cu toate că legea fundamentală actuală, în art. 143, arată că “Judecătorii Curţii
Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata
acestuia”. În acest sens, în literatura de specialitate 3 s-a pus întrebarea: “Este acest articol un
simplu fard adăugat caracterului politic al Curţii Constituţionale ?”.
Curtea Constituţională îndeplineşte atribuţii de control şi atribuţii consultative.
Atribuţiile de control pot fi împărţite în controlul de constituţionalitate, controlul asupra
alegerilor prezidenţiale, controlul respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia, controlul asupra îndeplinirii condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor. Atribuţiile consultative ale Curţii

3
I. Deleanu, op. cit., p.222.
32
Constituţionale pot fi astfel structurate: atribuţii în legătură cu interimatul prezidenţial,
atribuţii în legătură cu angajarea răspunderii politice a preşedintelui României.
În România, controlul constituţionalităţii legilor se realizează sub două forme: la
sesizare şi din oficiu. Controlul de constituţionalitate realizat din oficiu se face numai asupra
iniţiativelor de revizuire a constituţiei şi funcţionează numai sub forma controlului prealabil
şi preventiv.
În funcţie de momentul realizării controlului de constituţionalitate distingem: un
control de constituţionalitate a legilor ordinare anterior sancţionării sau promulgării lor şi un
control al constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare.

3.2.1.Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora.

Constituţia, prin art. 144, alin. 1, lit. ”a” înscrie printre atribuţiile Curţii
Constituţionale şi pe aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 25 de
senatori sau 50 de deputaţi.
Prin art. 145, alin. 1 al Constituţiei se arată că în caz de neconstituţionalitate a unei
legi, aceasta se trimite spre reexaminare Parlamentului. Decizia dată în acest caz are valoare
de “ vetosuspensiv ”.
Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor fiecărei camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată iar
promulgarea devine obligatorie. Dacă această majoritate nu este întrunită, legea nu mai poate
fi promulgată.
Astfel, controlul de constituţionalitate exercitat după adoptarea legii de către
Parlament dar înainte de promulgarea ei, este un control abstract,deoarece este realizat numai
pe cale de acţiune. Exercitarea acestui control se face numai la sesizarea expresă şi limitativă
a unor subiecte prevăzute de constituţie. Este un control exercitat a priori,deoarece vizează
numai legile anterioare promulgării.
Din interpretartea art. 144 al Constituţiei reiese că nu pot constitui obiect al
controlui de constituţionalitate a priori, textele dintr-un proiect de lege, propunerile
legislative şi nici amendamentele prezentate Parlamentului, deoarece acestea sunt în cursul
procedurii legislative de dezbatere şi adoptare, deci nu au fost adoptate încă de Parlament.
Tot din interpretarea acestui articol reiese că obiect al acestui control de
constituţionalitate poate fi atât legea ordinară cât şi cea organică, exceptată fiind doar legea
constituţională. În sensul aceluiaşi art. 144, nu pot face obiectul controlului de

33
constituţionalitate legile adoptate prin referendum, deoarece o lege adoptată prin referendum
nu mai poate fi supusă promulgării.
Acest control de constituţionalitate este un control de conformitate si nu unul de
oportunitate4. Este un control de conformitate, deoarece are menirea de a asigura
conformitatea materială şi formală a legilor cu legea fundamentală. Nu este un control de
oportunitate, deoarece el nu se exercita doar în anumite situaţii sau numai la un anumit
moment. În acest sens şi Regulamentul de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale
prevede la art.29, că: “Curtea nu statuează decât asupra unor probleme de drept”5.
În cadrul acestui control prealabil şi preventiv, Curtea Constituţională nu are atribuţia
de a anula o lege sau o dispoziţie dintr-o lege, dacă aceasta este neconstituţională, ea putând
doar să declare neconstituţionalitatea acelei legi sau a dispoziţiei din legea respectivă.
În vederea realizării acestui control de constituţionalitate preventiv, anterior
promulgării legilor Curtea Constituţională intră în raport cu autoritatea publică care o
sesizează. Acest raport declanşează competenţa Curţii Constituţionale şi întrerupe procesul de
promulgare a legii vizate. În acest caz, dacă Curtea admite obiecţia de neconstituţionalitate,
legea este trimisă spre reexaminare, iar dacă se respinge obiecţia de neconstituţionalitate, se
reia procesul de promulgare, caz în care promulgarea trebuie făcută în termen de 10 zile de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale.
Declanşarea acestui control atrage o serie de consecinţe la care ne vom referi mai pe
larg în cele ce urmează6. Aşadar, sesizarea Curţii Constituţionale are loc după votarea legii de
către Parlament, dar înainte de promulgarea ei. Art. 76, alin. 1 din Constituţie precizează că
“promulgarea legii trebuie făcută în termen de 20 zile de la primirea ei”.
După împlinirea acestui termen de decădere, preşedintele nu mai poate promulga
legea, nu mai poate să ceară Parlamentului să o reexamineze, nu mai poate sesiza Curtea
Constituţională, drept pentru care legea intră în vigoare chiar în lipsa promulgării. După
trecerea acestui termen, nici celelalte subiecte îndreptăţite să sesizeze Curtea nu mai au
dreptul să o facă.
Potrivit art. 17 şi 18 din legea organică a Curţii Constituţionale procedură de sesizare
a acesteia este obligatorie şi se desfăşoară astfel:
-în vederea sesizării Curţii Constituţionale, legea vizată se comunică Guvernului şi
Curţii Supreme de Justiţie şi se depune la secretariatul general de la Camera Deputaţilor şi de

4
Ibidem, op.cit., p.233
5
Idem, Drept constituţional si instituţii politice, Tratat, vol II. Ed. “Europa Nova”, Bucureşti, 1996,
p.407
6
Ibidem, p.408 si urmatoarea
34
la Senat cu cinci zile înainte de a fi trimisă spre promulgare,iar numai cu două zile înainte
dacă legea a fost adoptată în procedura de urgenţă;
-în termen de 24 de ore de la depunere trebuie adusă la cunoştinţă în plenul fiecărei
camere, data depunerii legii la secretariatele generale ale camerelor;
-dacă sesizarea este făcută de parlamentari, ea se trimite Curţii în ziua primirii ei de
către secretariatul general de la camera respectivă;
-dacă sesizarea este făcută de unul dintre preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului,de parlamentari, de Guvern, sau Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională trebuie să comunice în ziua înregistrării sesizarea preşedintelui ţării:
-dacă sesizarea este făcută de preşedintele ţării,de parlamentari sau de Curtea
Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională este obligată ca în termen de 24 ore de la
înregistrare să comunice sesizarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului precum
şi Guvernului precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
Deci, sesizarea Curţii Constituţionale întrerupe termenul de 20 zile necesar
promulgării unei legi, suspendând promulgarea până la rezolvarea sesizării. După ce este
“conferită” constituţionalitatea legii respective,nu mai curge acelaşi termen de 20 zile pentru
promulgarea,ci începe să curgă un nou termen de 10 zile, potrivit art. 77, alin. 3, din
Constituţie.
În virtutea aceluiaşi articol, alin. 2, “preşedintele poate cere Parlamentului, o
singură dată reexaminarea legii”. Dar, după cum s-a văzut el poate să ceară verificarea
constituţionalităţii unei legi înainte de a fi sesizată Curtea de el sau de către o altă autoritate
îndreptăţită să facă această sesizare,sau poate să ceară reexaminarea legii după pronunţarea
Curţii, dar cu respectarea termenului de promulgare de 20 sau de 10 zile.
O problemă controversată este ceea ce se referă la reexaminarea legii 7. Astfel, art.
145, alin. 1, din Constituţie prevede că legea asupra căreia Curtea s-a pronunţat a fi
neconstituţională se trimite spre reexaminare.
Acelaşi articol stipulează că, “dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere, obiecţia de
neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”.
După opinia unor autori8, controversa constă în faptul că în realizarea acestui control
“Parlamentul poate să ajungă o Curte de Casaţie într-un litigiu în care este parte”. Cu toate
că art. 145, alin.2, din Constituţie menţionează obligativitatea deciziilor Curţii
Constituţionale, prin procedura de reexaminare a unei legi, aceste decizii pot căpăta doar

7
Ibidem ,p.409.
8
T.Drăganu,op.cit.,p.130
35
semnificaţia unei “veto suspensiv” ce va avea ca efect numai trimiterea legii spre reexaminare
Parlamentului.
Aşadar, efectul deciziei de neconstituţionalitate nu este nulitatea, ci trimiterea spre
reexaminare a legii. Dar procedura de reexaminare nu poate fi supusă neconstituţional la
constituţie, iar adoptarea acestuia este de competenţa Parlamentului, ca unică autoritate de
legiferare. Iar, art. 145, alin. 2 din Constituţie menţionează că decizia Curţii este obligatorie şi
nu definitivă, dând astfel posibilitatea Parlamentului de a fi ultimul organ ce se pronunţă
asupra unei legi ce a fost considerată neconstituţională de Curtea Constituţională.
În ceea ce priveşte existenţa unui termen în cadrul căruia o lege să fie reexaminată,
atât Constituţia cât şi Legea nr.47/1992 nu au prevăzut un asemenea termen. Nefixarea unui
astfel de termen, de către legiuitor conduce la ideea că, dacă reexaminarea înseamnă de fapt
legiferare, legiferarea la rândul ei presupune dreptul Parlamentului de a-şi fixa priorităţile în
procesul legiferării.
Astfel, în opinia unor autori9, Parlamentul nu poate fi obligat să reexamineze o astfel
de lege, deoarece prin trimiterea unei legi spre reexaminare nu se deduce neapărat obligaţia
acestuia de a reexamina legea vizată. Parlamentul, în virtutea prerogativelor sale, poate
“dispune” de o astfel de lege, deoarece nefiind încă promulgată aceasta nu este o lege
perfectă, deci nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi lege. Dispunând de această lege,
Parlamentul, ca unic organ legislativ poate să nu dea curs reexaminării ei, şi aceasta mai ales
dacă problema neconstituţionalităţii ridică mari implicaţii în ansamblul legii, caz în care
Parlamentul ar putea opta pentru o altă soluţie legislativă10.

3.2.2. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.

Aceasta este o formă de control al constituţionalităţii ce se realizează la sesizare, dar
spre deosebire de celălalt control de constituţionalitate pe care l-am discutat, se exercită a
posteriori. Conform art. 144, alin. 1, lit. ”b” din Constituţie şi a a rt. 21, alin. 1 din Legea nr.
47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
camerelor Parlamentului la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup
de parlamentari sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori. Obiectul
acestui control este clar stabilit de Constituţie, şi anume “constituţionalitatea regulamentelor
Parlamentului”.
Constituţia nu a menţionat expres dacă este vorba despre regulamentul Parlamentului
sau despre regulamentele fiecărei camere în parte, ceea ce lasă să se înţeleagă că este vorba şi

9
Ion Deleanu,Justiţia constituţională,Ed.”Lumina Lex”,Bucureşti,1995,p.238
10
Ibidem, p.239
36
de unele şi de altele. Dar, pentru a constitui obiectul acestui control, actul trebuie să aibă
natura juridică a regulamentului11.
Regulamentul nu este o lege în sine, el este un produs al deliberărilor conjugate ale
ambelor camere, prin care sunt fixate regulile muncii parlamentare. Regulamentul reprezintă
sursa dreptului parlamentar, deoarece el se referă la organizarea şi funcţionarea adunărilor
precum şi la statutul membrilor Parlamentului. Acest regulament se aplică atât membrilor
Parlamentului cât şi a altor persoane care, din punct de vedere funcţional intră în raporturi cu
celelalte două camere. Regulamentul, deşi nu este o lege în adevăratul sens al cuvântului, el
capătă forţa unei legi prin ceea ce reprezintă el, dar şi prin voinţa Parlamentului.
Şi în acest caz subiectele care pot sesiza Curtea Constituţională sunt expres şi
limitativ prevăzute de Constituţie şi acestea fac parte în exclusivitate din interiorul camerelor,
iar potrivit art. 144, alin.1, lit. ”b”, subiectul poate fi atât individual cât şi colectiv.
În cazul în care regulamentul este declarat neconstituţional, el este retrimis camerei
care l-a adoptat, dar aceasta nu mai instituie nici o procedură prin care s-ar înlătura această
obiecţie de neconstituţionalitate. Astfel, camera sesizată va trebui să reexamineze dispoziţiile
cuprinse în regulament pentru a le conforma prevederilor constituţiei.
Deci, şi acest control este unul de conformitate cu legea fundamentală. Acest control
nu se extinde şi asupra actelor de aplicare a acestor regulamente. Curtea Constituţională nu
acţionează ca instanţă judiciară inzestrată cu competenţă generală în materie de control al
constituţionalităţii regulamentelor, deoarece ea este sesizată numai de organele de stat şi
numai în numărul prevăzut de constituţie.
Astfel, în opinia unor autori12, Curtea Constituţională trebuie sesizată numai dacă
subiectul sesizării invocă şi motivează existenţa unui conflict de neconstituţionalitate. Se
impune această cerinţă deoarece Curtea nu poate verifica în principiu şi în întregime dacă un
regulament este sau nu este constituţional. Dacă s-ar întîmpla aşa, s-ar acredita ideea că,
Curtea Constituţională este un organ auxiliar al Parlamentului. Dacă, Curtea Constituţională
ar deţine prerogativa formulării obiecţiilor de neconstituţionalitate, practic ea ar elabora sau ar
influienţa regulamentele Parlamentului.

3.2.3.Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

O altă formă a controlului de constituţionalitate exercitat la sesizare şi a posteriori o
constituie rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor sau a ordonanţelor. Dacă în
faţa unei instanţe judecătoreşti se invocă, pe cale incidentală, neconstituţionalitatea unei legi
11
Idem, Drept constituţional şi instituţii politice,tratat, vol.II, Ed.”Europa Nova”, Bucureşti, 1996,
p.412
12
Ibidem, p.415
37
sau a unei ordonanţe, această excepţie nu va putea fi soluţionată de instanţa respectivă,ci
numai de Curtea Constituţională.
De subliniat este faptul că ordonanţa reprezintă actul juridic normativ emis de
Guvern în cadrul procedurii de substituire a prerogativelor legislative ale Parlamentului.
Art. 144, alin. 1, lit. “a” din Constituţie menţionează că, Curtea Constituţională
“hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor”. Iar art. 23, alin.(3) al Legii nr. 47/1992,
adăugând la prevederile constituţionale, precizează că nu pot face obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate dispoziţiile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită de Parlament
cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Din interpretarea
acestor articole reiese că acest control, realizat pe cale de excepţie este un control concret şi în
acelaşi timp un control juridic şi jurisdicţional. Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate
crează un raport între trei părţi, şi anume între partea care a ridicat această excepţie, între
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia şi între instanţa chemată să hotărască asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
Obiectul acestei excepţii îl constituie.după cum s-a văzut, legile şi ordonanţele.
Credem că această extindere a obiectului excepţiei şi asupra ordonanţelor este făcută pentru o
garantare cât mai reală a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Această excepţie de
neconstituţionalitate trebuie invocată numai în cadrul unui proces,în orice fază a acestuia.
Poate fi invocată de către oricare dintre părţile interesate aflate în litigiu sau din oficiu, de
către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia.
Potrivit art. 144, alin. 1, lit. ”c” din Constituţie, în cazul rezolvării unei excepţii de
neconstituţionalitate, Curtea Constituţională “hotărăşte”, ceea ce înseamnă că soluţia dată de
aceasta este definitivă. De decizia Curţii depinde soluţionarea unui proces, drept pentru care
decizia trebuie să fie “definitivă”, ori ca urmare a neatacării ei cu recurs, în termenul prevăzut
de lege, ori ca urmare a soluţiei pronunţate în recurs. În cadrul acestui control concret,
procedura reexaminării unei legi este exclusă.
În opinia unor autori 13, art. 23, alin. 3 din Legea 47/1992, care prevede că: “Nu pot
face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit
art. 145, alin.1 ,din Constituţie”, este o “adăugare” la constituţie, şi conţine o îngrădire în
aplicarea unuia dintre textele constituţionale.
Astfel, din interpretarea acestui articol se desprind două concluzii. Prima concluzie
se referă la situaţia în care Parlamentul, conform art. 145 (1) al Legii 47/1992, a stabilit
constituţionalitatea unei legi, iar Curtea Constituţională în urma sesizării, a declarat şi ea

13
Ibidem,p.420 şi următ
38
constituţionalitatea aceleaşi legi, totuşi sesizarea ulterioară a acestei legi cu o excepţie de
neconstituţionalitate rămîne posibilă. Există această situaţie datorită faptului că, un control
prealabil şi preventiv nu poate îngrădi un drept fundamental al cetăţenilor şi anume acela de a
se adresa instanţelor judecătoreşti – art. 21 din Constituţie.
Motivaţia acestei situaţii decurge din faptul că existenţa, controlul ulterior asupra
legilor aflate în vigoare este instituită tocmai pentru a se putea astfel evita lezarea unui drept
subiectiv sau a unui interes legitim al cetăţeanului. Acest control exercitat a posteriori, pe cale
de excepţie, privind neconstituţionalitatea unei legi, are menirea de a garanta drepturile şi
libertăţile cetăţenilor prevăzute de legea fundamentală.
O a doua concluzie ce a rezultat din interpretarea aceluiaşi articol al legii organice,
se referea la situaţia în care Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate
înfăptuit la sesizare şi înainte de promulgare, a constatat neconstituţionalitatea unei legi, iar
Parlamentul în cadrul procedurii de reexaminare a înlăturat această obiecţie de
neconstituţionalitate prin adoptarea legii cu o majoritate de două treimi.
Ca urmare a acestei situaţii, atât partea interesată dintr-un litigiu, cât şi instanţa în
faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu vor putea invoca această excepţie,
ce vizează o astfel de lege, şi aceasta se datorează prevederilor art. 23(3) din Legea 47/1992.
Dacă totuşi se va ridica această excepţie de neconstituţionalitate, ea va fi respinsă formal fără
a se a borda fondul excepţiei pe motiv că Parlamentul, ca “ultimă instanţă”, s-a pronunţat
definitiv.
Procedând astfel, instanţa ordinară nu rezolvă ea însăşi excepţia de
neconstituţionalitate, ci doar constată inadmisibilitatea ei legală şi formală. Dacă totuşi
instanţa ordinară reţine excepţia de neconstituţionalitate, ea va trebui să o trimită spre
rezolvare Curţii Constituţionale şi astfel constatarea inadmisibilităţii excepţiei de
constituţionalitate va reveni Curţii, care va putea decide conform procedurii, numai pe baza
celor reţinute de judecătorul raportor14.
În literatura de specialitate 15 sau mai opinat că, dacă o lege a fost declarată
constituţională prin decizia Curţii Constituţionale, în cadrul controlului anterior intrării ei în
vigoare şi ca urmare a fost promulgată, sau legea a fost promulgată în absenţa unei sesizări a
Curţii Constituţionale, partea aflată într-un litigiu şi interesată în ridicarea unei excepţii de
neconstituţionalitate, va avea puţine şanse să obţină câştig de cauză chiar dacă a pus în
evidenţă un aspect de neconstituţionalitate pe care Curtea Constituţională nu l-a avut în vedere
atunci când a declarat constituţionalitatea legii înainte de promulgare. Explicaţia adusă, se

14
Ibidem,p.422.
15
T.Drăganu,op.cit.,p.132.
39
referă la faptul că, prin adoptarea unei soluţii contrare celei date cu ocazia controlului
preventiv, Curtea ar fi silită să admită că a “greşit” şi astfel însuşi prestigiul ei ar fi pus în joc.
Argumentele ce nu susţin această opinie se bazează pe următoarele situaţii16:
-decizia Curţii Constituţionale că o lege este constituţională şi pronunţată în cadrul
controlului preventiv nu poate împedica sub nici o formă ridicarea unei excepţii de
neconstituţionalitate după promulgarea legii, deoarece este un control concret şi esenţialmente
jurudic, de pe urma căruia nu credem că prestigiul Curţii ar avea de suferit.
-o altă situaţie priveşte cazul în care legea a fost promulgată fără exercitarea unui
control prealabil şi preventiv. Nici în acest caz nu se poate vorbi despre o ştirbire a
prestigiului Curţii cu ocazia adoptării unei soluţii contrare, deoarece excepţia de
neconstituţionalitate reprezintă tocmai instrumentul tehnic prin care se sancţionează
neconstituţionalitatea unei legi. Este singurul instrument în acest sens, deoarece Curtea
Constituţională nu se poate sesiza din oficiu în cadrul controlului a posteriori. Controlul a
priori şi cel a posteriori sunt două forme de control distincte, ceea ce crează posibilitatea
Curţii de a reveni şi chiar de a pronunţa o altă soluţie asupra unei decizii date în cazul
primului control.
Concluzionând, se poate spune că excepţia de neconstituţionalitate poate fi admisă
chiar şi în aceste cazuri de către Curtea Constituţională, cu condiţia ca excepţia să fie
justificată.
S-a spus în literatura de specialitate 17 că o altă complicaţie se poate ivi, ca urmare a
faptului că într-un litigiu ce are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate, “conform celor mai
elementare reguli procedurale, membrii Curţii, care şi-au spus părerea, cu privire la pricina ce
se judecă cu ocazia constituţionalităţii legii înainte de promulgarea ei, vor putea fi recuzaţi”.
Pe această idee concluzionându-se că “exercitarea controlului anterior promulgării legii poate
constitui astfel o piedică în înfătuirea controlului pe cale de excepţie în condiţiile garantate de
Constituţie prin art. 144”.
La o examinare sumară, pripită, ar putea să iasă şi o astfel de concluzie. Dar trebuie
ţinut cont de faptul că o excepţie de neconstituţionalitate se soluţionează în complet de trei
judecători, iar recursul la decizia pronunţată în complet de cinci judecători, conform art. 24 şi
25 din Legea 47/1992.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, în cadrul exercitării controlului
prealabil, judecătorul nu se poate pronunţa cu privire la o pricină viitoare cum ar fi excepţia
de neconstituţionalitate18. Este unanim respinsă posibilitatea recuzării atunci cănd judecătorul
16
I.Deleanu,Justiţia constituţională,Ed.”Lumina Lex”-Bucureşti,1995,p.254 şi următ.
17
T.Drăganu,op.cit.,p.130
18
Ion Deleanu,op.cit.,p.254.
40
s-a pronunţat anterior, în litigii asemănătoare19. Judecătorul poate fi recuzat numai dacă şi-a
exprimat opinia în în legătură cu cauza concretă ce o soluţionează.
O altă problemă ridicată în literatura de specialitate 20 priveşte procedura de
reexaminare a legii. Remarca făcută în acest sens, se referă la faptul că o lege declarată
neconstituţională de Curte şi trimisă spre reexaminare Parlamentului, legea neîntrunind
majoritatea cerută de două treimi din membrii fiecărei camere, preşedintele statului nu poate
să o promulge. Dar, conform art. 145 alin. 1, din Constituţie, această majoritate este cerută
pentru ca obiecţia de neconstituţionalitate să fie înlăturată, şi nu pentru ca preşedintele să
poată promulga legea.
Dacă astfel este înlăturată obiecţia de neconstituţionalitate, promulgarea devine
obligatorie, şi trebuie făcută conform art. 76 (3) din Constituţie, în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare.
Aşa cum au “mărturisit” unii autori 21 legătura dintre o asemenea situaţie şi
soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate este greu de găsit.
În ceea ce priveşte procedura soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, ne vom
referi la câteva considerente preliminarii şi de principiu ale acesteia.
Această excepţie nu este simplamente o excepţie procesuală, deoarece nu poate fi
încadrată în categoria “aşa-ziselor excepţii procesuale”22. Excepţia de neconstituţionalitate
este un mijloc tehnic, din “zestrea” dreptului constituţional, folosit pentru exercitarea
controlului de constituţionalitate.
Această procedură este specifică, dar portrivit art. 16 din Legea 47/1992, poate fi
completată cu regulile procedurii civile “în măsura în care ele sunt compatibile cu natura
procedurii în faţa Curţii Constituţionale” iar asupra acestei compatibilităţi “hotărăşte”
exclusiv Curtea23.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în faţa instanţei ordinare,
invocarea ei trebuie să justifice un interes procesual sau chiar unul substanţial, iar pentru a
putea fi trimisă spre soluţionare Curţii Constituţionale, excepţia trebuie să depindă de
judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte, este necesar ca excepţia să se afle într-un oarecare raport ci procesul
în care, prin ridicarea ei, s-a creat incidentul de neconstituţionalitate. Sesizarea Curţii poate fi
făcută de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Această instanţă
are obligaţia de a verifica legătura dintre incident şi litigiu, iar după obţinerea deciziei Curţii
19
T.Drăganu,op.cit.,p.256.
20
Ion Deleanu,op.cit.,p.256.
21
Ibidem,p.256.
22
Idem,Procedură civilă,vol.I,Ed.Fundaţiei “Chemarea “ Iaşi,1994,p.1105.
23
Idem,Justiţia constituţională,Ed.”Lumina Lex”,Bucureşti,1995,p.257
41
Constituţionale, instanţa trebuie să valorofice soluţia dată de Curte pentru a putea fi tranşat
litigiul principal.
Aşa cum am arătat, instanţa ordinară are obligaţia de a transmite Curţii excepţia de
neconstituţionalitate. Această obligaţie este motivată de faptul că de rezolvarea excepţiei de
neconstituţionalitate “depinde judecarea cauzei”.
Ori, această excepţie trebuie transmisă Curţii spre soluţionare, deoarece ea este
“unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România” 24. Dar, art. 23 (2) din Legea
47/1992, precizează că instanţa poate ea însăşi să decidă doar asupra pertinenţei excepţiei de
neconstituţionalitate.
Dacă instanţa constată nepertinenţa dintre excepţia de neconstituţionalitate şi litigiu,
aceasta va mai trimite Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate sau, o va
înlătura pur şi simplu sub motivul lipsei de pertinenţa cu procesul în cauză? S-a menţionat în
literatura de specialitate25 că în acest caz instanţa are două posibilităţi. Şi anume, ori nu trimite
această excepţie Curţii, deoarece - aşa cum s-a mai spus, Curtea nu poate fi sesizată fără un
interes procesual, ori o trimite pentru a fi soluţionată de Curte.
La această ultimă soluţie s-a aderat, deoarece Curtea este chemată să rezolve un
litigiu constituţional în conformitate cu dispoziţiile şi principiile constituţiei şi nu să rezolve
un raport de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate cu litigiul. Pe de altă parte Curtea,
prin rezolvarea unui posibil conflict de constituţionalitate, indiferent de pertinenţa acestuia cu
un anumit proces, contribuie la asigurarea coerenţei şi a stabilităţii sistemului de drept
precum şi la afirmarea supremaţiei constituţiei.
Aşadar, scopul Curţii Constituţionale vizează tocmai garantarea supremaţiei
constituţiei prin toate mijloacele tehnice pe care le-a creat acest sistem. Prin instituirea
acestui control de constituţionalitate pe cale de excepţie s-a dorit “accentuarea dimensiunilor
democratice ale justiţiei constituţionale” şi mai ales “multiplicarea mijloacelor de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor statului”26.
Aşa cum s-a mai precizat, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la ridicarea unei
excepţii de neconstituţionalitate aparţine instanţei în faţa căreia s-a ridicat această excepţie.
Potrivit art. 23 ( 4) din legea organică, această sesizare se face printr-o încheiere. Art. 323,
punctul 5 din aceeaşi lege indică ce va cuprinde această încheiere. Astfel, această încheiere va
trebui să cuprindă “punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea
excepţiei”. Excepţia va mai fi însoţită şi de dovezile depuse de părţi în acest sens. Dacă

24
A se vedea ,art.1.alin.1,din Legea 47/1992.
25
I.Deleanu,p.260,op.cit.
26
Ibidem,p.262.
42
excepţia a fost ridicată de către instanţă din oficiu, “va trebui să fie motivată şi să cuprindă
susţinerile părţilor şi dovezile necesare”.
Trebuie reţinut faptul că prin această încheiere instanţa de judecată nu-şi exprimă
decât opinia cu privire la incidentul ce s-a ivit. Ea nu se pronunţă asupra excepţiei, ci doar
consemnează şi integrează această excepţie în procedura constituţională27.
Potrivit Regulamentului de funcţionare a Curţii Constituţionale, judecătorul raportor
trebuie să verifice dacă încheierea conţine elementele cerute de lege. Dacă completarea
acestui act de sesizare şi să stabilească termenul în care instanţa trebuie să răspundă. Acelaşi
regulament prevede în cadrul altui articol, că preşedintele completului de judecată sau chiar
judecătorul raportor va putea semnala ministrului Justiţiei cazurile în care sesizarea Curţii s-a
făcut printr-o încheiere necompletă – art. 52.
De reţinut este faptul că, chiar în lipsa unor elemente din actul de sesizare a
Curţii,aceasta s-a considerat legal sesizată şi a procedat la soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate28.
Potrivit art. 23 (6) din Legea 47/1992, instanţa în decursul soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate poate să dispună, prin încheiere motivată, de suspendarea judecăţii.
Această încheiere este supusă recursului în termen de 5 zile de la data pronunţării. Din
interpretarea acestui articol rezultă că suspendarea judecăţii în cazul ridicării unei excepţii de
neconstituţionalitate,este facultativă, la “discreţia instanţei de judecată”29.
De observat că, introducearea recursului de către una dintre părţile aflate in litigiu,
poate duce la întreruperea suspendării procesului şi prin urmare la continuarea judecăţii, caz
în care excepţia de neconstituţionalitate nu va mai ajunge în faţa Curţii Constituţionale.Pentru
evitarea acestor situaţii se impune ca,în aceste cazuri suspendarea judecăţii să se păstreze până
la soluţionarea definitivă a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curte30.
Susupendându-se judecata, se previne rejudecarea cauzei în situaţia în care prin
decizie definitivă Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii sau a
ordonanţei31 care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. În acest caz, rejudecarea
procesului va depinde de voinţa părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Dincolo de aceste discuţii soluţia care se impune în acest caz, şi la care aderăm, este
aceea că, odată dispusă suspendarea procesului aceasta trebuie păstrată până la soluţionarea

27
Idem,Drept constituţional şi instituţii politice,tratat,vol.II,Ed. “Europa
Nova“,Bucureşti,1996,p.426.
28
Idem,Justiţia constituţională,Bucureşti, Ed.”Lumina Lex”,1995,p.268.
29
Idem,Drept constituţional şi instituţii politice ,tratat,vol.II,Ed.”Europa Nova “,Bucureşti,1996,p.427.
30
Ibidem,p.428.
31
Ibidem,p.429.
43
definitivă a excepţiei de neconstituţionalitate deoarece aşa cum prevede şi art. 23 (2) din lege,
de această soluţionare “depinde judecarea cauzei”.
După primirea încheierii, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna completul
de judecată, care va fi format din trei judecători şi preşedintele acestora. Preşedintele
completului va desemna un judecător raportor ce va avea sarcina de a întocmi un raport cu
privire la actul de sesizare. Pe baza acestui raport se poate hotărî respingerea excepţiei fără
citarea părţilor. Respingerea excepţiei poate fi făcută în temeiul art. 23 (3), din Legea
47/1992, sau ca urmare a votului dat în unanimitate de completul de judecată. Judecarea, în
acest caz, poate să aibă loc şi cu citarea părţilor şi a Ministerului Public. Şi în această situaţie,
judecarea se face pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor care trebuie să comunice
actul de sesizare a Curţii, fiecărei camere a Parlamentului şi Guvernului, indicându-le în
acelaşi timp data până la care pot să depună punctul lor de vedere. Judecarea are loc pe baza
încheierii prin care s-a sesizat Curtea Constituţională, a raportului judecătorului raportor, a
punctelor de vedere32 comunicate Curţii de autorităţile solicitate în acest sens, a probelor
administrate şi a susţinerilor părţilor.
După deliberări, Curtea Constituţională trebuie cu majoritate de voturi să adopte
decizia dar nici o dispoziţie din legea organică sau din regulament nu se referă la dreptul de
opinie separată; în practică s-a constatat existenţa acestei opinii separate la unul sau mai mulţi
dintre membrii Curţii-completului de judecată – cu ocazia adoptării unei decizii.
Opinia separată poate exista33, pentru a nu fi compromisă însăşi raţiunea deliberării
colective, dar această opinie separată trebuie motivată la sfârşitul deciziei. Opinia separată
poate însă să aibă ca obiect numai un anumit argument sau o anumită rezerva faţă de
considerentele deciziei34.
Aşa cum am mai văzut, decizia Curţii Constituţionale, potrivit articolului 25 din
Legea nr. 47/1992, “poate fi atacată de părţi numai în recurs, în termen de 10 zile de la
comunicare”. Recursul se judecă în complet de 5 judecători, din care unul este preşedintele
Curţii Constituţionale sau înlocuitorului acestuia, care va prezida completul. Dacă recursul
este admis, instanţa de recurs se pronunţă prin aceeaşi decizie şi asupra excepţiei de
neconstituţionalitate; această decizie se ia cu majoritate de voturi .
Din interpretarea art. 25, alin.1, din Legea 47/1992, două probleme se impun a fi
reţinute. Astfel, din textul legii reiese că decizia poate fi atacată de părţi cu recurs, dar din text
nu reiese clar cine are calitate de parte într-un astfel de proces. Răspunsul a fost dat implicit
32
În practică s-au cunoscut situaţii când nu şi-au comunicat punctele lor de vedere Camerele;Deciziile
nr.1/1993,22/1993 în C.D.p.116,187.
33
Ex:Decizia nr.38 din 7 iulie 1993, în C.D.p.233-decizie care a fost pronunţată în recurs cu opinie
separată a 2 judecători.
34
A se vedea,i.Deleanu,p.273,Justiţia constituţională,Ed.”Lumina Lex”,Bucureşti ,1995.
44
de Curte prin practica sa35, soluţionând recursuri declarate de Procurorul General sau de
Ministerul Public.
Astfel, este recunoscut acest drept procesual şi Ministerului Public, deoarece acesta
este citat la judecată şi ca urmare pune concluzii în fond. Tot textul art. 25 din Legae 47/1992,
menţionează şi faptul că decizia Curţii poate fi atacată “numai în recurs”, ceea ce duce la
concluzia că sunt inadmisibile căile extraordinare de atac, pentru atacarea unei decizii a Curţii
Constituţionale. Acest termen de recurs este de 10 zile şi începe să curgă de la comunicarea
deciziei, iar calcului termenului se face pe “zile libere” fără a se lua în considerare ziua când
el a început să curgă şi ziua când el s-a împlinit.
Art. 26, alin. 3 din legea 47/1992, precizează că decizia definitivă a Curţii
Constiutuţionale care a constatat neconstituţionalitatea unei legi “constituie sau poate
constitui temei legal pentru rejudecarea cauzelor, numai dacă respectivul litigiu priveşte
raporturi jurudice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991”.
Concluziile care decurg din interpretarea prevederilor acestui articol, se referă la
faptul că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe nu
poate constitui temei legal în rejudecarea cauzelor, pentru fapte constitutive, modificatoare
sau extintive de drepturi intervenite în întregime înainte de intrarea noii legi în vigoare sau
pentru efectele trecute ale acestor fapte. Aşadar rezultă că, aceste decizii se pot aplica faţă de
faptele şi efectele acestora, care au intervenit în întregime după abrogarea legii vechi şi
adoptărea noii legi fundamentale dar şi faţă de faptele care la data intrării în vigoare a legii noi
se aflau în curs de constituire, de modificare sau stingere, sau când la această dată ele sunt în
curs să-şi producă efectele36.
Din prevederile art. 26, alin. 5 din legea organică reiese că deciziile Curţii
Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate sunt obligatorii şi au putere
numai pentru viitor precum,şi că acestea se publică în Monitorul Oficial al României. Atât
acest articol cât şi legea fundamentală la articolul 145, alin. 2, menţionează că efectele
deciziilor definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor,
dar nici unul dintre aceste texte nu specifică întinderea efectelor deciziilor definitive37.
Dar, s-a opiniat în literatura de specialitate că obligativitatea deciziilor are un
conţinut şi o întindere diferite, în raport cu incidentul de neconstituţionalitate rezolvat38.
Deciziile definitive ale Curţii Constituţionale pot avea efecte “inter partes” sau
efecte “erga omnes”39. Efectele “inter partes” se produc atunci când,prin decizia Curţii, în
35
Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, în C.D.,p.233.
36
Mai pe larg – I.Deleanu, op.cit., p.278.
37
Ibidem, p.279.
38
T.Drăganu, op.cit.,p.280.
39
I.Deleanu, op.cit.p.280.
45
urma rezolvării unei excepţii de neconstituţionalitate, se constată constituţionalitatea legii sau
a ordonanţei supuse controlului.
Decizia dată în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate la sesizarea unei
părţi nu poate avea efecte pentru toţi ceilalţi. Efectele “erga omnes” se produc atunci când
prin rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale constată
neconstituţionalitatea textului vizat. În acest caz suntem în prezenţa a două decizii, una prin
care se admite excepţia de neconstituţionalitate şi una prin care se scoate în vigoare textul
invalidat. Decizia respectivă trebuie să producă efecte “erga omnes”, deoarece un text de lege
nu poate fi pentru unii constituţional, iar pentru alţii neconstituţional. Deşi legea nu specifică
acest lucru, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale se bucură de autoritatea lucrului
judecat; ele se pronunţă ca urmare a unui litigiu în care se tranşează o problemă de drept.
Deciziile definitive se comunică celor două camere ale Parlamentului pentru ca
acestea să beneficieze de un reper în procesul legislativ. Legea specifică că deciziile rămase
definitive produc efecte “numai pentru viitor”. Dacă acestea ar putea retroactiva, s-ar produce
o gravă bulversare a situaţiilor juridice rămase definitive anterior intrării în vigoare
Constituţiei din 2003.

3.3. Judecătorul Curții Constituționale

Pentru numirea în funcția de judecător al Curții Constituționale Statutul judecătorilor

Curţii Constituţionale1
Constituția impune îndeplinirea cumulativ a unor condiții, și anume: pregătire juridică
superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea
juridică sau în învățământul juridic superior.
Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu orice altă funcție
publică sau privată cu excepția funcților didactice, în învățământul superior.
Judecătorii Curții sunt independenți în exercitarea mandatului și inamovibili (nu pot fi
transferați sau înlocuiți) pe toată durata acestuia.
Prezentul studiu are la bază următoarea idee din Carta Universală a Judecătorului: ”În
cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.
Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public, într-o perioadă
de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, constituită conform legii,

1
Idem

46
în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale acesteia sau în cazul oricărei acuzaţii
penale împotriva sa.”1
Independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al judecătorului, ci ca datorie,
obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care ocupă această funcţie de a-şi dezvolta
calităţile intelectuale şi morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în
judecarea fiecărui caz. De aceea, principiul independentei judecătorului poate fi înţeles doar
în legătură cu principiul responsabilităţii și a răspunderii judecătorului pentru calitatea
activităţii sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile
procesului echitabil.
Este evident faptul că societatea i-a încredinţat o înaltă responsabilitate și răspundere
persoanei cu funcţia de judecător: aceea de a decide asupra unor lucruri care afectează viaţa
membrilor societăţii. Dar această încredinţare nu este necondiţionată.
Gradul de libertate al judecătorului în exercitarea profesiei este ridicat, tocmai pentru a
se asigura condiţiile unei decizii de calitate. În acelaşi timp, însă, judecătorul trebuie să-şi
probeze calitatea de bun şi corect decident cu fiecare act al său.
Aceasta este forma de respect a judecătorului pentru societatea care i-a încredinţat
această funcţie publică. Iar societatea căreia îi datorează respect este reprezentată în statul
democratic prin absolut fiecare membru al ei. Un judecător este independent în măsura în care
simte că trebuie să-şi probeze competenţele (inclusiv capacitatea de a judeca imparţial) la fel
de mult în faţa unui justiţiabil oarecare ca în faţa preşedintelui de instanţă sau în faţa unei
comisii de examen. Iar judecătorul este independent prin lege.2
A nu proba independenţa înseamnă a nu respecta statutul magistratului. Din acest
motiv are judecătorul obligaţia să reflecteze asupra comportamentului său, asupra modului în
care se poziţionează şi acţionează în fiecare împrejurare specifică profesiei.
Independenţa judecătorului are menirea să servească intereselor justiţiabilului, şi prin
el societăţii în ansamblul ei şi trebuie folosită de judecător cu grijă, cu preocupare, doar pentru
acest scop. Aşadar, de independenţa judecătorului trebuie, în primul rând, să se îngrijească el
însuşi, pentru că prin aceasta se înfăptuieşte actul de justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independeţei judecătorilor și are ca rol
principal sprijinirea eforturilor judecătorilor pentru menţinerea şi întărirea independenţei
individuale şi în acest scop trebuie să folosească eficient pârghiile şi mecanismele pentru
apărarea independenţei acestora.

1
Art.1 din Carta Universală a Judecătorului
2
Art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 rep. privind statutul judecătorilor şi procurorilor care stipulează
„Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.”
47
 Profilul magistratului din România evidenţiază, importanţa „gândirii independente/
critice a judecătorului (manifestată în probleme profesionale, juridice; în înţelegerea rolului de
magistrat; în înţelegerea societăţii româneşti şi în autocunoaştere)”; de asemenea, defineşte
integritatea/consistenţa cognitiv-morală ca „cheia de boltă a unui sistem juridic, calitatea
personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influenţă asupra
procesului prin care el caută/admite probe şi deliberează, etc”1.
Gândirea critică şi integritatea sunt competenţe pe care judecătorul trebuie să şi le
dezvolte până la nivelul la care, prin ele să poată susţine independenţa sistemului; de aceea
sistemul le recunoaşte ca valori pe care judecătorul trebuie sa le dovedească nemijlocit, direct
şi continuu pe întreg parcursul carierei profesionale.
Misiunea principală a comisiilor de evaluare periodică a performanţelor profesionale a
judecătorilor este să-i ajute pe aceştia să-şi îmbunătăţească continuu comportamentul
profesional relevant pentru aceste competenţe, să ajute instanţele să găsească formele de
recunoaştere oficială/formală a acestor competenţe ca valori, creând astfel cadrul instituţional
pentru cultivarea independenţei individuale.2
Integritatea judecătorului poate fi măsurată în timpul exercitării profesiei ca percepţie
a imparţialităţii, dar şi ca manifestare a celorlalte competenţe, de exemplu, diligenţa sau
asigurarea unei pregătiri profesionale temeinice, fără de care judecătorul nu-şi asigură
suportul unei decizii corecte.
Statutul judecătorului3
”Judecătorul trebuie sa păstreze o atitudine echidistantă faţă de părţile din proces.``4
Judecătorul dă şanse egale de exprimare părţilor, pentru a-şi face o imagine clară
asupra procesului. De aici reiese faptul că judecătorul trebuie să cunoască foarte bine

1
Profilul magistratului în sistemul juridic din România: http://www.csm1909.ro/csm/index.php?
cmd=090303
2
Art.39 ,al 1 din Legea nr.303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
stipulează că
``pentru îndeplinirea criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă judecătorii şi procurorii
sunt
supuşi la fiecare 3 ani unei evaluări privind eficienţa, calitatea şi integritatea, obligaţia de formare
profesională continuă…``Criteriul privind integritatea este recent introdus în sistemul de evaluare a
performanţelor individuale a magistratului român.
3
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312845
4
v. şi Chirică, S. Raport iniţial în proiectul Dezvoltarea (selecţia şi instruirea) unei reţele de formatori,
cu scopul de a asigura instruirea membrilor comisiilor de evaluare a activităţii profesionale
judecătorilor şi procurorilor, CSM, Septembrie, 2005
48
conflictul dintre părţi, să identifice litigiul în drept şi să verifice respectarea garanţiilor
procesului echitabil.
În opinia mea, ar trebui să devină un obiectiv explicit soluţionarea cauzei folosind un
număr cât mai mic de termene de judecată. Avantajul unui asemenea scop, în comparatie cu
cel al soluţionării cauzei într-un termen rezonabil de 6 luni, respectiv un an, aşa cum se
urmăreşte acum, se referă la reperul pe care judecătorul îl ia în calcul.
Este important ca judecătorul să înţeleagă felul în care părţile percep conflictul la
momentul începerii litigiului, dar şi pe parcursul procesului (pe parcursul procesului părţile îşi
pot modifica atitudinea faţă de partea adversă, faţă de proces). Aceasta cerinţă începe să fie
îndeplinită de judecător odată cu pregătirea dosarului pentru prima zi de înfăţişare, când
părţile, legal citate, pot pune concluzii.1
Această etapă a activităţii judecătorului trebuie să fie dominată de principiul
disponibilităţii părţilor în procesul civil2, care trebuie aplicat cu prioritate. Dar şi în aceasta
etapă, rolul activ al judecătorului, manifestat în efortul acestuia trebuie să corespunda cerintei
realizarii unui proces eficient (o durata cat mai scurta a procesului si un efort minim de
participare la proces a partilor).
În primul caz, el ar trebui să se raporteaze la nevoia justiţiabilului de a petrece cât mai
puţin timp în sala de judecată, iar pentru al doilea deziderat judecătorul se raportează la
limitele obiective (standardul de timp ) pe care instanţa le stabileşte fără a indica un număr
optim de termene de judecată necesar pentru soluţionarea unui anumit tip de cauză. Chiar
dacă un asemenea standard este greu de obţinut apreciind relativitatea unei asfel de măsurari,
orientarea judecătorului pentru schimbarea reperului este absolut necesară.
În prezent, judecătorul, atunci când se raportează la nevoia de celeritate în soluţionarea
dosarului, ştie că trebuie să se încadreze într-o unitate de timp, iar după scurgerea acestuia,
dosarul este apreciat ca ``restant`` în timp ce, în mod evident, pentru justiţiabil este mult mai
avantajos să se prezinte în acelaşi interval de timp, de 2 sau de 3 ori în faţa instanţei şi nu de 6

1
Art. 134 din Codul de procedură civilă: “Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile,
legal
citate, pot pune concluzii.
2
Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, G. Boroi, D. Rădescu, Ed. All, 1994, pag. 83 - ``Prin
principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin
declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o
hotărâre judecătorească pe fondul pretenţiei supusă judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea
cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care
procesul civil le-ar putea parcurge.
49
sau 7 ori. Pentru aceasta, judecătorul trebuie să aibă abilitatea de a anticipa măsurile
procesuale, probele utile cauzei pentru aflarea adevărului.
Pregătirea şedinţei de judecată este momentul în care poate să-şi propună un set de
întrebări pentru părţi, pentru a se lămuri, dacă este cazul, asupra naturii, limitelor conflictului,
actualităţii acestuia, chiar să caute să identifice căi prin care părţile procesului ar putea
tranzacţiona sau ar recunoaşte pretenţiile sau apărările care li se opun. O astfel de pregătire a
şedinţei de judecată facilitează o mai bună cenzură a cererilor pe care părţile le supun atenţiei
instanţei în vederea încuviinţării lor.
În concluzie, judecătorul, având acest nou reper, al satisfacerii întro masură cât mai
mare a interesului justiţiabililor, trebuie să se implice în mod active în clarificarea litigiului, să
depună diligenţe pentru a reduce pe cât posibil conflictul dintre părţi şi apoi să procedeze la
administrarea probelor şi respectiv, judecarea cazului, folosind un număr cât mai mic de
termene de judecată.
Cel mai elocvent mod de exprimare a independenţei judecătorului în această etapă este
comportamentul imparţial, care trebuie să transpară, să fie evident în tot ceea ce spune şi face
judecătorul.
Aparenţa de imparţialitate a judecătorului este indispensabilă pentru construirea
sentimentului de încredere al justiţiabilului în acea persoană – judecătorul, cel chemat să
soluţioneze, să dea o finalitate corectă litigiului său.
Principalul obiectiv al judecătorului în momentul dialogului cu părţile este să
lămurească, să clarifice, să fixeze cadrul procesual. Atunci când toate părţile procesului sunt
asistate de avocat, rolul judecătorului este de a acorda aceeaşi grijă susţinerilor şi
argumentelor părţilor fără a discrimina în ce priveşte timpul şi atenţia acordată fiecărei părţi.
În aceasta ipoteză, avocaţii sunt aceia care au obligaţia să explice şi să clarifice pentru partea
pe care o asistă sau o reprezintă, mersul procesului.
Judecătorul trebuie să fie la fel de indulgent sau sever cu partea adversă care nu
beneficiază de serviciile unui avocat celebru.
Indulgenţa sau severitatea sunt comportamente care nu trebuie să caracterizeze munca
judecătorului. Şedinţa de judecată se imprimă cu temperamentul profesional al judecătorului,
de aici rezultă şi nevoia de a reflecta a fiecărui judecător asupra propriului comportament.
Atitudinile judecătorului trebuie să fie justificate doar de scopul misiunii sale (să
soluţioneze corect litigiul), de sarcina pe care acesta trebuie să o îndeplinească, în mod diferit
de la o cerinţă la alta (ex. să clarifice cadrul procesului, să se facă înţeles, să obţină
informaţiile necesare fără ca acestea să fie viciate de intervenţia intempestivă a avocaţilor sau
a altei persoane; să fie apt să facă poliţia şedinţei, etc).

50
 Putem vorbi de o atitudine adecvată fiecărei situaţii profesionale, în limitele unei
minţi, judecăţi rezonabile. Însă atunci când una dintre parţile litigiului nu este asistată de
avocat, susţinerile ei putând fi mai puţin rezonabile din cauza implicării afective,
necunoaşterii instituţiilor juridice, etc., rolul judecătorului este acela de a se preocupa de
echilibrarea procesului. În acest caz, judecătorul, trebuie pentru început, să se asigure că în
dialogul cu partea dezavantajată se face înţeles.
O atitudine pasivă, aproape indiferentă, care se poate justifica doar pe seama aplicării
exclusive a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil îi poate aduce prejudicii în
încrederea pe care trebuie să o obţină din partea justiţiabilului. Cele două principii ale
procesului civil, al disponibilităţii părţilor şi cel al rolului activ al judecătorului, sunt
complementare în această etapă a procesului, se subsumează principiului aflării adevărului.
Dialogul cu partea trebuie să fie unul comprehensiv, iar pentru aceasta, atunci când
partea nu este foarte clară în exprimare judecătorul trebuie să insiste, să găsească întrebările
necesare, potrivite, pentru a primi răspunsuri lămuritoare cu privire la cererile formulate,
respectiv apărările ce sunt pertinente procesului. De asemenea, nu este mai puţin important ca
partea neasistată să înţeleagă etapa procesuală în care se află, pentru că în acest fel
participarea lui la proces poate să fie una utilă pentru soluţionarea corectă a cauzei.
Este bine ştiut că tot ceea ce nu poate fi înţeles de o persoana, atunci când este vorba
de drepturile şi obligaţiile ei, creează sentimentul de nesiguranţă, aparenţa arbitrariului în
decizia judecătorului, iar în acest fel se deschide calea prin care procesul devine
netransparent, iar neacceptarea unei soluţii nefavorabile apare ca iminentă.
Toate aceste eforturi ale judecătorului răspund cerinţei de a căuta o foarte bună
informare în cadrul procesului, cerinţa implicită îndeplinirii nevoii de imparţialitate pentru
soluţionarea corectă a litigiului.
Etapa în procesul civil, încuviinţarea şi administrarea probelor este guvernată, cu
prioritate, de principiul aflării adevărului.
În practica instanţelor s-a dovedit că acest principiu a fost extrem de controversat din
pricina riscului pe care judecătorii îl resimt în cadrul procesului civil şi care priveşte ante-
pronunţarea.
Un deziderat pentru această etapă a procesului ar putea să fie acela că judecătorul nu
trebuie să renunţe prea devreme la căutarea informaţiei pentru fundamentarea soluţiei. Nu este
ușor să se verifice capacitatea magistratului de a se sustrage diferitelor influenţe din cadrul
procesual sau din afara lui, pentru ca utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor presupun o
apreciere concretă, uneori subiectivă a judecătorului. Dar câteva aspecte pe care le prezentăm
în continuare pot fi avute în vedere ca repere.

51
 În timpul procesului, judecătorul trebuie să fie perceput ca un garant al respectării
drepturilor procesuale ale părţilor. Tratamentul egal, echidistant pe care judecătorul înţelege
să-l asigure parţilor include şi grija acestuia de a nu prejudicia părţile procesului prin
atitudinile ostile, ironice sau defăimătoare, care pot fi îndreptate împotriva participanţilor la
proces.

3.4. Tipuri de decizii emise de Curtea Constituţională în cadrul exercitării

controlului de constituţionalitate a legilor.

Legea, referindu-se la aceste acte emise de Curtea Constituţională indică “deciziile”

şi precizează că ele sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 145 din Constituţie).
Dar, nici Constituţia şi nici o altă lege nu se referă la tipul acestor decizii, neexistând o
tipologizare a acestora. Totuşi s-a încercat o tipologizare a deciziilor în funcţie de diferite
criterii.
Astfel, în funcţie de obiectul deciziilor s-ar putea identifica: decizii care au ca obiect
constituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; decizii care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic; decizii asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei 46.
Dar, s-a ajuns la concluzia că această tipologizare este prea puţin semnificativă, deoarece ea
evocă în special conduita concretă a Curţii Constituţionale în diferite situaţii de contencios
constituţional.
O clasificare mai complexă şi deci mai importantă a deciziilor ar fi aceea care ar
porni de la “întinderea” sancţiunii de neconstituţionalitate. Potrivit acestei clasificări, deciziile
s-ar împărţi în decizii prin care se constată sau se declară neconstituţionalitatea totală a
prevederilor legale cu dispoziţiile Constituţiei şi decizii prin care se declară
neconstituţionalitatea parţială47.
Această clasificare ar aduce în discuţie o problemă extrem de delicată, şi anume acea
problemă referitoare la consecinţele invalidării parţiale, atât în legătură cu promulgarea, cât şi
în legătură cu reexaminarea legii.
O ultimă clasificare a deciziilor, asupra căreia vom stărui se realizează prin gruparea
deciziilor ân două mari categorii48:

3.4.1. Decizii simple.

46
A se vedea ,I.Deleanu,op.cit.,p.352 şi urm.
47
Ibidem,p.355.
48
Ibidem, p.356.
52
 Deciziile prin care, pur şi simplu, se constată constituţionalitatea sau
neconstituţionalitatea, sunt denumite “decizii simple” sau “extreme”.

3.4.2. Decizii intermediare.

Deciziile prin care se constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, dar cu
anumite reserve sunt denumite “decizii intermediare”.
1. Deciziile sunt astfel denumite deoarece soluţia lor este simplă şi extremă. Conform
acestor decizii, după care, dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate sunt
declarate constituţionale sau neconstituţionale. Printr-o astfel de decizie Curtea
Constituţională constată că dispoziţiile atacate sunt constituţionale, că sunt conforme cu
Constituţia sau că ele nu contravin Constituţiei, iar dacă decizia are ca obiect rezolvarea unei
excepţii de neconstituţionalitate, odată cu constatarea constituţionalităţii Curtea respinge şi
excepţia. Tot printr-o astfel de “decizie simplă” Curtea a “dat” “declaraţie negativă” de
neconstituţionalitate prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei legi, sau s-a “declarat”
neconstituţionalitatea unei legi.
2. Deciziile intermediare, sunt acele decizii care se situează între extremele deciziilor
de mai sus. Astfel, putem spune că deciziile intermediare între “declaraţia pozitivă” şi
“declaraţia negativă” îşi găsesc locul49. Ele au un caracter flexibil, motiv pentru care sunt
susceptibile de acute controverse. Aceste decizii intermediare se clasifică la rândul lor în două
mari clase: decizii interpretative şi decizii manipulative50.
a. Deciziile interpretative sunt acelea prin care, fără a se declara
neconstituţionalitatea, instanţa de justiţie constituţională atribuie normelor criticate o anumită
semnificaţie, un anumit sens care ar face compatibile normele criticate cu Constituţia. În acest
mod, Curtea Constituţională procedează la extragerea “veninului neconstituţional” dintr-un
text de lege51. Interpretarea trebuie făcută în aşa fel încât textul de lege să o permită, deoarece
interpretarea are valoarea “recreării” legii - interpretarea în limitele textului de
lege.Supremaţia Constituţiei presupune ca acest proces să aibă loc numai în spiritul şi litera
legii, a prevederilor constituţionale.
Pentru că legea nu permite Curţii Constituţionale să dea legilor în vigoare o
interpretare oficială, generală şi obligatorie şi pentru că de la interpretarea generală a normei
se poate aluneca la construcţia şi reconstrucţia ei, s-a considerat că însăşi decizia
interpretativă trebuie supusă unor condiţii52. Aceste condiţii se referă la faptul că: -

49
Idem, Drept constituţional şi instituţii politice,tratat,vol.II.Ed.”Europa Nova”-Bucureşti,1996.p.464.
50
Ibidem, p.465.
51
A se vedea, I.Muraru şi M.Constantinescu,op.cit.,p.65.
52
A se vedea, I.Deleanu,Justiţia constituţională, Ed.”Lumina Lex “, Bucureşti, 1995, p.358.
53
interpretarea Curţii Constituţionale să fie indiscutabil necesară; - interpretarea să nu ignore
sau să nu altereze intenţia legiutorului; - interpretarea să nu ducă la rescrierea textului
examinat.
b. Deciziile manipulative sunt mai multe decât decizii de interpretare. Aceste decizii
îşi propun să transforme semnificaţia legii, atât cât se poate, pentru a nu lăsa un “vid juridic”
cu consecinţe păgubitoare.
Formele deciziilor manipulative:
- Decizii de admitere sau de respingere parţială a obiecţiunii de
neconstituţionalitate. Admiterea sau respingerea poate fi “cantitativă” cât şi
“calitativă” - cea cantitativă vizează formularea legii, concepte cu care ea operează.
- Decizii aditive sunt acelea prin care se sancţionează o omisiune a legiuitorului.
Aşadar, neconstituţionalitatea priveşte acea parte din norma supusă controlului care “nu
prevede ceea ce trebuia prevăzut”. Deci în aceste cazuri nu se sancţionează sub motiv de
neconstituţionalitate ceea ce “legea spune”, ci “tăcerea” ei. Deşi prin decizii 53 Curtea
Constituţională a evocat necesitatea unor reglementări, ea nu a practicat asemenea
decizii,deoarece potrivit art. 144 din Constituţie, Curtea exercită un control a posteriori şi a
priori numai asupra legilor, nu şi asupra “omisiunilor legislative”.
- Decizii apelative sau care mai sunt numite şi “decizii-legi”, “decizii de legare” sau
“para-legislative”, prin care instanţa de justiţie constituţională, “constatând caracterul
incomplet al unei legi determinate ori faptul că o lege în vigoare poate deveni
neconstituţională, indică organului legislativ ce trebuie să facă sau îl solicită să abroge ori să
modifice reglementarea în vigoare”54. Asemenea decizii au creat vii dispute deoarece ele
implică adeseori acceptarea tranzitorie a unei situaţii care apare neconstituţională. S-a
considerat că prin aceste decitii Curtea Constituţională intervine în domeniul “sacru” al
organului legiuitor. Ori, faptul că uneori i se stabileşte Parlamentului un termen pentru a
acţiona sau “i se indică ceva” nu trebuie privit ca o încălcare a principiului separaţiei puterilor
în stat, ci dimpotrivă trebuie receptat ca o colaborare dintre legiuitor şi judecătorul
constituţional. Nu trebuie împiedicată Curtea ca, în spiritul Constituţiei şi al legii sale
organice, să pronunţe un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care,în speţa
dată,este de natură să contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei ca un întreg şi nu ca un
text izolat.

53
Dec.nr. 19 din 18 aprilie 1993,în C.D., p.170, nr.15 şi Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, în C.D., p.242-
244 nr.12 (Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ).
54
J.Claude Escarras,-I.Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat, vol.II, Ed.”Europa
Nova”, 1996, p.466.
54
 - Decizii substitutive, sunt cele prin care se apreciază constituţionalitatea în raport de
ceea ce legea “spune”, deşi ea trebuia să reglementeze altceva. În acest caz, cu prilejul
controlului de constituţionalitate, instanţa indică norma ce trebuie s-o înlocuiască pe cea care
a făcut obiectul controlului, pentru ca principiul constituţional încălcat să fie respectat.
- Deciziile constructive sunt cele prin care, în cadrul controlului a priori, odată cu
soluţia pronunţată asupra constituţionalităţii, instanţa enunţă şi unele principii care trebuie
avute în vedere pentru ca reglementarea să fie conformă constituţiei. Curtea Constituţională a
înregistrat o astfel de decizie, semnificativă: Decizia nr. 65 din 6 iunie 1994, publicată în
“Monitorul Oficial al României”, nr. 156 din 22 iunie 1994.
- Deciziile, complement al legii 55, se caracterizează prin faptul că datorită lor se
deduc din Constituţie norme care să completeze o lege ordinară, care a fost atacată pentru
neconstituţionalitate astfel încât aceasta să devină constituţională.
- Deciziile integrative, adiţionale sau cumulative 56, sunt cele prin care se extinde
aplicarea unor reglementări la situaţii neavute în vedere de ele. Exemplificativă aici ar fi,
decizia Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că “activitatea de jurisdicţie administrativă,
potrivit art. 21 şi art.125 din Constituţie,este sub controlul jurisdicţional al instanţei de
contencios administrativ”57.
Poate această ilustrare a tipurilor de decizii nu este şi nici nu s-a dorit a fi cea mai
convingătoare. Dar nu trebuie uitat că activitatea Curţii Constituţionale din România, practica
acesteia se află la începuturi şi de aceea, credem noi că ea nu oferă toate elementele necesare
pentru clasificarea acestor decizii. Dar, credem că timpul ne va aduce aceste elemente care ne
lipsesc pentru a realiza o clasificare semnificativă şi convingătoare. De reţinut că prin aceste
decizii Curtea Constituţională din România, s-a angajat pe calea unei jurisprudenţe
creatoare58, devenind şi ea în scurt timp un factor decisiv de edificare şi de consolidare a
statului de drept.

3.4.3. Natura juridică a acestor acte ale Curţii Constituţionale.

Art. 145, alin. 2 din Constituţie spune doar că “deciziile Curţii Constituţionale sunt
obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Dar, această prevedere constituţională nu este
îndeajuns de sugestivă pentru a se determina natura juridică a deciziilor. Mai sugestiv rămâne
faptul că deciziile sunt introduse în secţiunea a 2-a a legii nr. 47/1992, care este intitulată

55
Decizia nr.33 din 19 aprilie 1994, în “Monitorul Oficial al României”, nr. 170 din 6 iulie 1994.
56
A se vedea, I.Deleanu, op.cit., p.467.
57
Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994,în “Monitorul Oficial al României”,nr. 177 din 12 iulie 1994..
58
A se vedea,I.Deleanu,”Justiţia constituţională”,Ed. “Lumina Lex”,Bucureşti,1995,p. 368.
55
“procedura jurisdicţională”. Aşadar, faptul că aceste decizii sunt emise în cadrul unei
“proceduri jurisdicţionale” conferă acestor acte calitatea de a fi jurisdicţionale.
Criteriile actului jurisdicţional sunt criteriul formal şi criteriul material, criterii care
au făcut obiectul unor discuţii în contradictoriu 59. Aceste criterii definesc actul jurisdicţional;
astfel, criteriul formal delimitează acest act jurisdicţional de celelalte acte pornind de la
elementele lui exterioare, extrinseci.
Conform acestui criteriu, ceea ce-i atribuie unui act caracter jurisdicţional este faptul
că el emană de la organe specializate ierarhizate independente şi autonome – acest criteriu a
fost denumit “criteriul organic”.
Alte idei susţin că esenţiale pentru definirea actului jurisdicţional rămân reguliel
procedurale, datorită cărora actul se formează şi se obiectivează – criteriul procedural.
O ultimă idee a susţinut faptul că hotărâtoare pentru definirea actului jurisdicţional ar
fi forţa actului jurisdicţional, puterea lui de a exprima legal un adevăr - autoritatea lucrului
judecat. Toate aceste elemente ale criteriului formal prezintă un real interes în definirea
actului jurisdicţional, dar nu au valoare decisivă.
Criteriul material de definire a actului jurisdicţional delimitează acest act de toate
celelalte pornid de la natura actului,de la alementele sale caracteristice, intrinseci. Astfel, în
opinia unora, caracteristic actului jurisdicţional este “finalitatea actului”, în timp ce pentru
alţii, definitoriu pentru actul jurisdicţional rămâne faptul că acest act se realizează pe baza
unor “constatări jurisdicţionale” urmate de o decizie. În fine, o ultimă părere a avansat ideea
că elementul ce califică un act ca fiind jurisdicţional ţine de existenţa unui conflict, ce trebuie
soluţionat potrivit normelor dreptului. Nici acest criteriu nu poate fi convingător în definirea
actului jurisdicţional.
S-a considerat în literatura de specialitate 60 că definirea actului jurisdicţional nu poate
rezulta decât din combinarea celor două criterii: a citeriului formal şi a criteriului material.
Din această combinare a celor două criterii au rezultat trăsăturile definitorii ale
actului jurisdicţional. În principal, aceste trăsături ale actului jurisdicţional sunt următoarele:
- actul este emis în cadrul funcţiei jurisdicţionale, pentru realizarea scopului acestei
funcţii şi anume soluţionarea litigiilor juridice;
- în acest caz, organul care are această competenţă procedează ca organ de judecată;
- activitatea acestui organ are la bază principiul independenţei şi principiul
inamovibilităţii;
- actul este emis în cadrul unei proceduri specifice;
- în condiţiile stabilite de lege, actul dobândeşte puterea lucrului judecat.
59
Ibidem,p.348.
60
Ibidem,p.349.
56
 În aceste condiţii, de definire a actului jurisdicţional s-a opinat 61 că nu toate actele
Curţii Constituţionale au putere de lucru judecat. Astfel, deciziile pronunţate asupra
constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora,nu sunt acte jurisdicţionale
înzestrate cu puterea lucrului judecat, deoarece nu sunt verificabile elementele triplei identităţi
cerute de lege pentru existenţa lucrului judecat. Controlul a priori este un control abstract şi
politic şi deci incompatibil cu un act de jurisdicţie, emis ca urmare a exercitării unui astfel de
control.
Tot incompatibil cu conceptul autorităţii lucrului judecat este şi faptul că o lege care a
fost supusă controlului a priori de constituţionalitate şi nu i s-a reţinut vreun aspect de
neconstituţionalitate, poate fi supusă pe calea excepţiei de neconstituţionalitate controlului
concret şi esenţialmente juridic, precum şi faptul că, dacă în cadrul controlului a priori decizia
Curţii a reţinut obiecţia de neconstituţionalitate, această decizie se află sub condiţia
confirmării prin procedura reexaminării.
În literatura de specialitate s-a considerat 62 că nu sunt înzestrate cu puterea lucrului
judecat, nici deciziile asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. În cadrul
acestui control Curtea verifică conformitatea regulamentelor cu dispoziţiile constituţionale,
deci este un control abstract şi politic.
Uneori, în acest caz, decizia nu are ca premisă invocarea vreunei obiecţii de
neconstituţionalitate, iar sesizarea Curţii Constituţionale de către unul dintre preşedinţii
camerelor, de un grup de parlamentari, de deputaţi sau senatori, nu semnifică constituirea
acestora în părţi aflate într-un litigiu constituţional cu Camera sau Parlamentul care a adoptat
regulamentul.
Au caracterul unor “veritabile acte de jurisdicţie” deciziile Curţii Constituţionale
pronunţate asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei judecătoreşti, prin
faptul că sunt emise într-un litigiu determinat prin părţi, obiect şi cauză, şi pe cale de
consecinţă.
Sunt cazuri când efectele deciziilor trebuie deduse nu din “autoritatea lucrului
judecat” ci din caracterul “obligatoriu” al acestora. Astfel, din articolul 145, alin. 2 din
Constituţie, din interpretarea acestuia rezultă că deciziile Curţii Constituţionale sunt mai întâi,
obligatorii pentru însăşi completele de judecată ale Curţii, în scopul unei practici unitare şi a
stabilităţii ordinii constituţionale.

3.5. Precedentul în cadrul jurisdicţiei constituţionale.

61
Ibidem,p.350. şi următ.
62
Idem,Drept constituţional şi instituţii politice,tratat,vol.II,Ed.”Europa Nova”,1996,p.461.
57
 Ceea ce a ridicat problema precedentului în cadrul jurisdicţiei constituţionale a fost
succesiunea excepţiilor de neconstituţionalitate, şi în acest caz, evitarea practicii
contradictorii. Consecvenţa în această practică este o cerinţă pentru orice instituţie pentru a nu
se crea o “tulburare a securităţii statice a drepturilor”63.
În practică, Curtea Constituţională a fost confruntată adesea cu repetarea unor
excepţii de neconstituţionalitate survenite la anumite intervale de timp. Aceste situaţii au făcut
ca, Curtea să statueze că o parte care a invocat o excepţie de neconstituţionalitate, nu mai
poate reitera întrucât ar fi contrar autorităţii lucrului judecat, aşa încât reiterarea este
inadmisibilă în acest caz.
Dar, excepţia ar putea fi reiterată într-un alt litigiu, în care să nu mai fie întrunite
condiţiile autorităţii lucrului judecat. În acest caz se face o distincţie după cum iniţial excepţia
de neconstituţionalitate reiterată a fost admisă sau respinsă. Aşadar, se disting două cazuri:
când excepţia a fost iniţial admisă şi când excepţia a fost iniţial respinsă.
În primul caz reiterarea este indmisibilă, deoarece prin ridicarea unei excepţiii de
neconstituţionalitate se urmăreşte împiedicarea aplicării unui text de lege ca fiind
neconstituţional. O dată ce s-a constatat caracterul neconstituţional, ar fi fără sens să se
constate din nou acest caracter. Lipsită de sens dar şi de obiect, ar fi şi excepţia prin care s-ar
urmări să se constate că textul are caracter constituţional. Spunem că ar fi lipsită de obiect o
astfel de excepţie deoarece textul de lege respectiv, a fost eliminat din legislaţie ca efect al
deciziei iniţiale.
În cazul în care prin decizia iniţială excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă,
soluţia comportă mai multe aspecte. Astfel, dacă o excepţie a fost din nou invocată, după ce ea
iniţial fusese respinsă, dar de o altă parte, în acest caz nu există putere de lucru judecat.
Decizia anterioară de respingere este obligatorie potrivit art. 145, alin. 2 din Constituţie,
deoarece atât timp cât motivele care au justificat această decizie există în continuare, o
rezolvare ulterioară a excepţiei de neconstituţionalitate de aceeaşi natură nu poate fi alta.
Exemplu decizia nr. 27/1993 publicată în “Monitorul Oficial al României”, 1993. Această
decizie dată iniţial se află sub condiţia “rebus sic stantblus”. Dacă “interpretarea” Constituţiei
evoluează în timp, fiind un process în continuă dezvoltare, atunci şi aprecierea
constituţionalităţii unui text de lege poate evolua în timp, numai încetarea unui text de lege
este absolută64.

3.6. Relaţiile dintre Curtea Constituţională şi celelalte instanţe de judecată în

vederea realizării controlului de constituţionalitate a legilor.
63
A se vedea,I.Muraru ;I M.Constantinescu,op.cit.,p.78.
64
Ibidem,p.79.
58
 Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională şi are ca
scop garantarea supremaţiei Constituţiei. În această calitate a sa, Curtea în cadrul controlului
constituţionalităţii legilor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, intră
în trei categorii de relaţii cu instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi publice. Aceste
relaţii privesc: sesizarea Curţii, procedura scrisă şi procedura ireală de soluţionare a
contenciosului constituţional.

3.6.1.Relaţiile ce au ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale – sunt relţiile Curţii cu

instanţele judecătoreşti şi autorităţile publice. Aceste relaţii diferă între ele după cum sesizarea
Curţii este făcută în temeiul art. 144 lit. “a”, “b” ori lit. “c” din Constituţie.
Art. 144, lit. “a” priveşte controlul constituţionalităţii legilor anterioare promulgării.
Conform articolului de mai sus, în cadrul acestui control Curtea poate fi sesizată numai de
autorităţile publice - “puterile clasice” din domeniul “legislativului”, a “executivului” şi a
“puterii judecătoreşti”.
Rezultă din prevederile acestui articol, dar şi a articolului 145 că în cadrul controlului
preventiv, anterior promulgării, relaţiile legate de sesizarea Curţii sunt fie ca urmare a
efectelor sesizării, fie ca urmare a efectelor deciziei date de Curte pentru soluţionarea
sesizării. Aceste raporturi au două caractere ce se remarcă şi anume: caracterul simetric şi
caracterul procesiv65. Caracterul simetric rezultă din faptul că,odată declanşată competenţa
Curţii are loc întreruperea promulgării, admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate ce are ca
efect reexaminarea legii, iar respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate duce la continuarea
procedurii de promulgare.
Caracterul procesiv este dat de succesiunea efectelor directe ale sesizării şi de
succesiunea efectelor indirecte care sunt legate de consecinţele juridice ale deciziei prin care
ea a fost soluţionată. Procedura de control a constituţionalităţii regulamentelor parlamentare,
este reglementată de art. 144, lit. “b” din Constituţie.
Acest constrol este exclusiv a posteriori. Sesizarea Curţii cu controlul
constituţionalităţii regulamentelor are ca efect declanşarea competenţei Curţii pentru
exercitarea acestui control, dar şi obligaţia camerelor de a pune de acord regulamentele cu
dispoziţiile Constituţiei, în cazul în care, prin decizia de soluţionare a sesizării, anumite
prevederi ale regulamentelor Parlamentului au fost declarate neconstituţionale. Aceste relaţii
ale Curţii Constituţionale cu autoritatea legislativă sunt determinate de succesiunea efectelor
directe ale sesizării, adică declanşarea competenţei Curţii, dar şi de succesiunea efectelor

65
Ibidem,p.81.
59
indirecte ale sesizării, adică - cum am mai spus - obligaţia camerelor de a pune de acord
regulamentul cu prevederile constituţionale în cazul în care Curtea a constatat ca urmare a
sesizării că anumite dispoziţii din acesta sunt neconstituţionale.
Sesizarea Curţii, potrivit art. 144, lit. ”c” din Constituţie privind excepţia de
neconstituţionalitate a unei legi sau unei ordonanţe determină, în acest caz, relaţii exclusiv
între Curtea Constituţională şi instanţa judecătorească, în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate. Excepţia, potrivit legii, poate fi ridicată de către instanţă din oficiu sau
de părţi la cererea acestora. Dacă excepţia este ridicată de părţi, instanţa este obligată să-şi
exprime, printr-o încheiere de sesizare,opinia asupra excepţiei. Această sesizare făcută prin
încheiere are ca efect “asocierea” instanţelor judecătoreşti controlului constituţionalităţii
efectuat de Curte. Opinia instanţei judecătoreşti este numai asociată la exercitarea acestui
control deoarece instanţa nu este obligată să-şi spună această opinie 66. Datorită acestui fapt,
procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate cunoaşte o fază judecătorească
prealabilă şi o fază a contenciosului constituţional propriu-zis. În faza judecătorească
prealabilă părţile sunt ţinute să-şi precizeze atitudinea şi argumentarea, iar instanţa trebuie să
sesizeze Curtea Constituţională şi să-şi spună opinia.
Faza contenciosului constituţional propriu-zis are două faze, la rândul ei: faza
procedurii scrise şi faza procedurii orale, care este o fază specifică exclusiv excepţiei de
neconstituţionalitate. Aşadar, controlul constituţionalităţii legilor are un caracter contencios,
deoarece este rezultat din contradictorialitatea dintre poziţia şi argumentaţia din sesizare,pe de
o parte şi dintre poziţia şi argumentaţia celorlalte autorităţi sau - după caz - persoane
interesate în soluţionarea sesizării, pe de altă parte.

3.6.2. Relaţiile care au ca obiect procedura scrisă în faţa Curţii Constituţionale.

Această procedură este caracteristică tuturor celor trei forme de control-controlul

anterior promulgării legii, controlul posterior al constituţionalităţii regulamentelor
parlamentare, a legilor şi a ordonanţelor, precum şi controlul posterior al legilor pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate - al constituţionalităţii legilor.
Procedura scrisă în cadrul controlului anterior promulgării şi al excepţiei de
neconstituţionalitate constă în exprimarea de către Guvern şi de către camerele Parlamentului
a punctelor lor de vedere asupra obiecţiei sau, după caz, asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.

66
Ibidem,p.82.
60
 Relaţiile care rezultă din această procedură constau în obligaţia Curţii de a solicita
aceste puncte de vedere, precum şi în dreptul autorităţilor menţionate de a comunica. În cazul
controlului regulamentelor parlamentare aceste puncte de vedere se cer de la birourile
permanente ale celor două camere. Excepţie de la această procedură face cazul când
autoritatea care a sesizat Curtea este aceeaşi care ar trebui să-şi exprime punctul de vedere.
Procedura scrisă are un caracter pregătitor în vederea deliberării sau în vederea
începerii şedinţei de judecată pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. În cadrul
procedurii scrise, intră şi dreptul judecătorului raportor de a cere informaţiile şi
documentaţiile necesare de la orice autoritate publică sau altă persoană juridică în vederea
întocmirii raportului său. În acest caz relaţiile dintre Curte şi acea autoritate sau persoană
jurudică sunt de obligaţie a acestora de a comunica în termen informaţiile şi documentaţiile
cerute. “Procedura scrisă este indisolubil legată de aparenţa constenciosului constituţional la
dreptul public”, deoarece urmăreşte respectarea legii fundamentale,fapt pentru care asigură
implicarea principalelor autorităţi ale procesului legislativ în soluţionarea excepţiei. Aşadar,
autorităţile implicate în procedura scrisă au “rolul de parteneri ai Curţii Constituţionale”, în
sens tehnic, deoarece participă la exercitarea competenţei Curţii de soluţionare a sesizării67.

3.6.3. Relaţiile care au ca obiect procedura orală în faţa Curţii Constituţionale.

Aşa cum am mai spus, această procedură este specifică excepţiei de

neconstituţionalitate. În cadrul acestei proceduri, relaţiile dintre completul de judecată şi
participanţii la proces - părţile şi Ministerul Public - sunt aceleaşi ca şi în cadrul procesului
civil şi sunt reglementate de Codul de procedură civilă. Aceste relaţii nu au un caracter
specific faţă de procesul civil de drept comun; singura excepţie în acest caz o constituie faptul
că împotriva deciziei pronunţate există recursul, ca singura cale de atac, şi care se judecă de
un alt complet, cu o altă competenţă.În cadrul procedurii orale, părţile şi Ministerul Public au
calitatea procesuală de participanţi, ca în oricare alt proces judiciar.
Alte raporturi ale Curţii Constituţionale. Aceste “alte raporturi” sunt date de faptul
că, în afară de atribuţia controlului constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională are şi alte
atribuţii cum ar fi: contenciosul electoral prezidenţial, soluţionarea contestaţiilor privind
constituţionalitatea partidelor politice, contestatarea rezultatelor referendumului, în
exercitarea cărora Curtea intră în relaţii şi cu alţi subiecţi decât cei menţionaţi şi care au rolul
de “parteneri” sau de participanţi. De asemenea, Curtea are o serie de relaţii cu diferite

67
Ibidem,p.84.
61
subiecte de drept în procesul de punere în executare a deciziilor ei. În cazul acestui proces de
punere în executare se interferează contenciosul cu cel administativ.

CAPITOLULȘ 4. SINTEZĂ DIN PRACTICA JUDICIARĂ A CURŢII

CONSTITUŢIONALE

I. În încheierea acestei lucrări vom exemplifica practica Curţii Constituţionale, prin

câteva decizii date de aceasta în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate a legilor.
1. Decizia Curţii Constituţionale referitoare la constituţionalitatea Legii privind
unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă –publicată în “Monitorul Oficial al
României” nr. 166 din 31 iulie 1995.
Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 30 iunie de un număr de 27 de
senatori, în legătură cu neconstituţionalitatea legii privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă. În sesizare se susţinea că proiectul de lege a fost adoptat în
redactări diferite de cele două Camere ale Parlamentului, iar cu ocazia medierii s-au încălcat
prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie potrivit cărora medierea se face “prin intermediul
unei comisii paritare”, deoarece comisia a fost formată din 7 deputaţi şi numai 2 senatori.
Potrivit art. 3, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este
competentă să soluţioneze sesizarea care s-a înaintat cu respectarea prevederilor art. 144, lit.
”a” din Constituţie şi ale art. 17, alin (1) din Legea 47/1992.
Trebuie să menţionăm că, în acest caz, ne aflăm în cadrul unui control de
constituţionalitate a priori la sesizarea unui număr de 27 de senatori şi deci sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru acest caz. Legea 47/1992 la art. 19 prevede că, în acest
caz, trebuie să se solicite şi punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, precum şi ale Guvernului.
Aceste autorităţi au considerat că sesizarea este neîntemeiată, deoarece adoptarea a
fost făcută cu respectarea art. 76, alin.(1) din Constituţie şi cu votul majorităţii membrilor
comisiei. Curtea, având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate şi punctele de vedere
exprimate de autorităţi, raportul întocmit de judecătorul raportor, raportul asupra rezultatelor
de mediere, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 precum şi cele ale regulamentelor

62
Camerei Deputaţilor şi a Senatului,a constatat că obiecţia de neconstituţionalitate nu este
întemeiată. Curtea Constituţională constatat că Legea privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă este constituţională. În acest caz, am avut un exemplu de
obiecţie de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte conformitatea legii vizate cu legea
fundamentală.

2. Decizia Curţii Constituţionale referitoare la constituţionalitatea unor prevederi ale

art. 1 ,lit. ”b” din Legea privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe – publicată în
“Monitorul Oficial al României” nr. 156 din iulie 1995.
Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 28 iunie 1995 de către un număr de
50 de deputaţi, în legătură cu neconstituţionalitatea unor prevederi ale art. 1, lit. “b” din Legea
privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe. În sesizare se susţinea că, potrivit acestui
articol de lege , Guvernul este abilitat să emită ordonanţe pentru completarea şi modificarea
unor reglementări privind impunerea veniturilor agricole, impozitele şi taxele locale,
impozitul pe dividente, impunerea veniturilor reprezentanţelor persoanelor juridice străine, şi
că aceste dispoziţii contravin art. 138, alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia impozitele,
taxele şi orice alte venituri se stabilesc numai prin lege.
Potrivit art. 3, alin. (2) din Legea 47/1992, Curtea este competentă să soluţioneze
această sesizare, care s-a înaintat cu respectarea prevederilor art. 144, lit. ”a” din Constituţie şi
a art. 17, alin. (1) din legea sa organică. Şi în acest caz s-au solicitat punctele de vedere
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Potrivit punctelor de vedere
ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi a Guvernului sesizarea este
neîntemeiată, deoarece prevederile art. 138, alin. 1 din Constituţie, nu sunt încălcate de către
art. 1, lit. ”b” din Legea privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe.
Curtea Constituţională, având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de
vedere exprimate, raportul întocmit de judecătorul raportor, dispoziţiile art. 1, lit. ”b” din
Legea privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe, raportate la prevederile Constituţiei
şi ale Legii nr. 47/1992, precum şi practica jurisdicţională a Curţii în materie , constată că
obiecţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 114, alin. (1) din Constituţie, Guvernul este abilitat să emită
ordonanţe, însă numai în domeniile în care se poate legifera prin legi ordinare. Prin Decizia
nr. 5 din 14 iulie 1992 a Curţii Constituţionale, domeniile legii ordinare nu sunt prevăzute în
mod expres de Constituţie. Materia impozitelor şi a taxelor nu face parte din domeniile
rezervate legii organice, deci pe cale de consecinţă sunt de domeniul legilor ordinare care pot
face obiectul unei legi de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe. A interpreta că

63
expresia “numai” exclude posibilitatea de a adopta ordonanţe şi că este un domeniu rezervat
legii organice, înseamnă a adăuga la Constituţie, interpretare care ar fi contrară prevederilor
art. 72, alin. 3 lit. “r” din Constituţie, care stabileşte expres şi limitativ domeniul legii
organice, de aceea dacă o lege nu se încadrează în aceste domenii, ea are caracterul unei legi
ordinare. Rezultă deci că obiecţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, dispoziţiile art.
1, lit. ”b” din lege, ce fac obiectul controlului, fiind constituţionale. Curtea a decis că
prevederile art. 1, lit. ”b” referitoare la impunerea veniturilor agricole, impozitele şi taxele
locale, impozitul pe dividente şi impunerea veniturilor reprezentanţelor persoanelor juridice
străine, din Legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe sunt constituţionale.
Curtea a decis că această soluţie se impune şi în raport cu practica jurisdicţională a
Curţii, care s-a pronunţat în acelaşi sens atât prin Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, cât şi prin
Decizia nr. 75 din 13 iulie 1994, deoarece trebuie păstrată o consecvenţă în practica Curţii
Constituţionale.

3. Decizia Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea refuzului Biroului

Permanent al Camerei Deputaţilor de a proba înfiinţarea unui grup parlamentar - publicată în
“Monitorul Oficial al României” nr. 248 din 31 octombrie 1995.
Un număr de 51 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională, pentru ca aceasta să se
pronunţe asupra constituţionalităţii refuzului Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor de a
da curs solicitării adresate acesteia privind înfiinţarea unui grup parlamentar, cu denumirea
“Grup parlamentar independent”.
În conformitate cu prevederile art. 21, alin. (3) din Legea nr. 47/1992 s-a solicitat
punctual de vedere al Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor. Aceasta a considerat că
sesizarea adresată Curţii Constituţionale este inadmisibilă şi ilegală. Inadmisibilă deoarece
“excede competenţei Curţii Constituţionale”, sesizarea neavând în vedere “controlul
constituţionalităţii” unor prevederi ale Regulamentului Camerei Deputaţilor, deoarece prin
aceste prevederi este interzisă “formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au
obţinut mandate în urma alegerilor”.
Curtea, examinând sesizarea, punctul de vedere al Biroului Permanent al Camerei
Deputaţilor, raportul întocmit, dispoziţiile art. 13 şi ale art. 18 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor, precum şi prevederile art. 144, lit. ”b” din Constituţie şi ale art. 21 şi 22 din
Legea nr. 47/1992, reţine că din cuprinsul sesizării nu rezultă formularea unei obiecţii de
neconstituţionalitate. În raport cu aceste împrejurări, rezultă cu evidenţă necompetenţa Curţii
de a soluţiona un asemenea incident. Curtea se poate pronunţa numai asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, nu şi a actelor de aplicare ale acestora.

64
Dacă, Curtea şi-ar extinde competenţa şi asupra acestor acte de aplicare a regulamentelor, ea
nu numai că ar pronunţa soluţii fără fundament constituţional, dar ar încălca astfel şi
principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului. Trebuie ţinut cont de faptul că, în acest
sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat deja prin Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, prin
Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993 şi prin Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995.
Aşadar, potrivit art. 144, lit. ”b” din Constituţie precum şi a art. 21 şi 22 din Legea nr.
47/1992, Curtea Constituţională a constatat că soluţionarea sesizării formulate de un grup de
51 de deputaţi, cu privire la constituţionalitatea refuzului Biroului Permanent al Camerei
Deputaţilor de a se aproba înfiinţarea unui grup parlamentar, nu este de competenţa Curţii
Constituţionale. În acest caz, Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa în favoarea
“folosirii căilor şi procedurilor exclusiv parlamentare”.

4. Decizia Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea Legii privind

ajutorul social - publicată în “Monitorul Oficial al României” nr. 131 din 29 iunie 1995.
Curtea Constituţională a fost sesizată de un număr de 91 de deputaţi şi 57 de senatori
cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 şi art. 23 din legea privind ajutorul
social. Sesizările au fost înaintate cu respectarea prevederilor art. 144, lit. “a” din Constituţie
şi ale art. 17, alin.(1) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituţională constată că este
competentă să soluţioneze sesizările în cauză, conform art. 3, alin.(2) din Legea nr. 47/1992.
În sesizările menţionate se arată că instituirea, prin art. 23 din legea atacată, a unei taxe de
trecere a frontierei este neconstituţională, deoarece această taxă reprezintă un impediment de
ordin financiar în exerciţiul dreptului de liberă circulaţie prevăzut de art. 25,alin. (1) din
Constituţie. Dispoziţiile art. 6 sunt atacate pe considerentul că acestea ar contraveni art. 45
alin.(1) şi (2) din Constituţie. Se susţine că alocaţia de stat pentru copii se acordă pe baza
dreptului subiectiv al acestora şi deci ea ar trebui exclusă din suma veniturilor totale ale
familiilor, care se ia drept bază pentru calculul valorii ajutorului social. În temeiul art. 19 din
Legea nr. 47/1992, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, care din punctele lor de vedere au considerat sesizările făcute ca
fiind neîntemeiate deoarece prin dispoziţiile art. 23 ale legii vizate nu se urmăreşte instituirea
unei taxe cu caracter permanent, iar prin dispoziţiile art. 6 din aceeaşi lege nu se încalcă nici
un drept constituţional al copilului.
Întrucât sesizările privesc neconstituţionalitatea aceleiaşi legi, Curtea a decis
conexarea lor.

65
 Curtea, având în vedere sesizările primite, punctele de vedere ale autorităţilor,
raportul întocmit de judecătorul raportor, precum şi legea care face obiectul constrolului de
constituţionalitate raportată la prevederile Constituţiei şi al Legii nr. 47/1992 reţine că :
În cuprinsul prevederilor art. 6, alin (1) se reglementează componenţa venitului net
lunar al fiecărei familii, în raport cu care se stabileşte cuantumul ajutorului social. Curtea a
constatat că includerea alocaţiei de stat pentru copii între veniturile familiei nu aduce nici o
atingere dispoziţiilor de ocrotire specială constituţională consacrate în art. 45 din Constituţie,
critica fiind lipsită astfel de unicul suport constituţional invocat. Includerea acestor alocaţii
printre veniturile familiilor nu afectează cu nimic nici existenţa, nici destinaţia acestor
alocaţii, care rămân neschimbate. Aşadar, prevederile art. 6 din lege nu se pot afla, în vreun
fel, în conflict cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Constituţie.
Cu privire la neconstituţionalitatea art. 23, Curtea Constituţională a constatat că
prevederile acestui articol nu contravin nici Constituţiei, nici practicii constante a Curţii
Constituţionale, reţinându-se că destinaţia taxei de trecere a frontierei nu poate fi decât aceea
a alimentării acelui fond pentru ajutorul social şi nicidecum alta. Astfel, art. 53 din Constituţie
reglementează obligaţia pentru cetăţeni de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile
publice. Deşi instituirea acestei taxe de trecere a frontierei a fost făcută pentru un scop social,
acest lucru nu trebuie să aibă la bază sacrificarea sau compromiterea unui drept fundamental,
care este cel de liberă circulaţie, consfinţit prin prevederile art. 25 din Constituţie. Tocmai din
acest motiv, prevederile Legii privind ajutorul social sunt astfel redactate încât previn o
asemenea gravă afectare a acestui drept, conţinând norme care asigură, în acelaşi timp
respectarea principiului proporţionalităţii cuprins în prevederile art.49, alin. (2) din
Constituţie. Avându-se în vedere practica în materie a Curţii Constituţionale, exprimată prin
deciziile nr. 71/1993, 75/1994 şi 139/1994, Curtea a reţinut în esenţă, că această taxă este
constituţională numai dacă nu a urmărit stânjenirea financiară a dreptului de liberă circulaţie.
Având în vedere considerentele expuse, practica Curţii Constituţionale în acest sens, precum
şi art. 144, lit. ”a” din Constituţie şi art. 20 din Legea 47/1992, Curtea constată că dispoziţiile
art. 6 şi ale art. 23 din Legea privind ajutorul social sunt constituţionale.

5. Decizia nr. 81 din 20 septembrie 1995, publicată în “Monitorul Oficial al

României” nr. 287 din 11 decembrie 1995.
Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a
prevederilor Legii nr. 4/1994 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 11/1994. Judecătoria Sectorului
4, Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională prin Încheierea din 31 ianuarie 1995 pronunţată
în Dosarul nr. 7632/1994, cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 4/1994

66
privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantării unor
credite externe şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 11/1994 pentru actualizarea nivelului de
prime şi a limitei de despăgubire la asigurarea .prin efectul legii, de răspunderea civilă pentru
pagubele produse prin accidente de autovehicule, începând cu data de 1 ianuarie 1994.
Reclamantul care a invocat excepţia a arătat că Legea nr. 4/1994 şi Ordonanţa Guvernului
nr. 11/1994 sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art 15, alin.(2) şi ale art. 78
din Constituţie, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor şi intră în vigoare la data
publicării ei în “Monitorul Oficial al României” sau la data prevăzută în textul ei.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază excepţia de neconstituţionalitate
ca întemeiată. În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, încheierea de sesizare
a fost înaintată celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a comunica
punctele lor de vedere. Guvernul, în punctul său de vedere exprimat, apreciază că art. IV, alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1994 nu are caracter retroactiv şi deci nu este
neconstituţional, deoarece modificarea primei nu are semnificaţia aplicării retroactive a legii
noi, deoarece prima este anuală, iar obligaţia plăţii primei potrivit acestei legi subzistă, în
considerarea întregului an calendaristic. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat
punctele lor de vedere. Curte, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Guvernului, raportul judecătorului - raportor, prevederile Legii nr. 4/1994 şiale Ordonanţei
Guvernului nr. 11/1994 raportate la dispoziţiile constituţionale şi ale Legii nr. 47/1992 reţine
că:
- În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. “c” din Constituţie şi ale art. 3 din Legea nr.
47/1992, Curtea Constituţională constată că este competentă să se pronunţe asupra excepţiei
de neconstituţionalitate.
Motivul contestaţiei îl constituie încălcarea principiului neretroactivităţii legii prin
prevederile legii şi ale ordonanţei precizate, potrivit cărora primele de asiguare reactualizate
se aplică începând cu 1 ianuarie 1994, deşi actul normativ prin care au fost instituite a intrat
în vigoare pe data de 25 ianuarie 1994,odată cu publicarea sa în “Monitorul Oficial al
României”. Faţă de dispoziţiile constituţionale – art. 107, alin. (1) şi (3) – rezultă că
prevederile art. 1, lit. “g” din Legea nr. 4/1994 şi ale art. IV, alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1994, sunt neconstituţionale pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1994
şi 25 ianuarie 1994, data publicării ordonanţei Guvernului în “Monitorul Oficial al
României”. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, aşa cum rezultă din Decizia
nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 25 martie 1993.
Anualitatea obligaţiei de plată nu poate avea ca efect aplicarea legii noi, modificatoare a

67
acestei obligaţii, anterior intrării sale în vigoare, deoarece aceasta ar avea semnificaţia unei
aplicări retroactive, interzisă de art. 15, alin (2) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, lit. “g” din Legea nr. 4/1994, în ce
priveşte actualizarea începând cu 1 ianuarie 1994 a nivelului de prime şi a limitei de
despăgubire la asigurările prin efectul legii de răspundere civilă auto, precum şi ale art. IV,
alin (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1994, în ce priveşte intrarea în vigoare a acestei
ordonanţe începând cu 1 ianuarie 1994 sunt necontituţionale, pentru perioada cuprinsă între 1
şi 25 ianuarie 1994,data publicării Ordonanţei Guvernului în “Monitorul Oficial al României”.
Potrivit art. 145, alin. (2) din Constituţie, cele statuate prin prezenta decizie sunt obligatorii şi
au putere numai pentru viitor, după publicare în “Monitorul Oficial al României”, astfel încât
nu afectează modul de aplicare a legii până la data publicării acestei decizii.

6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 93 din 17 octombrie 1995 - publicată în

Monitorul Oficial nr. 281 din 4 decembrie 1995.
Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 248, alin. 1 din Codul Penal. Prin excepţie se susţine
că art. 248, alin 1 din Codul Penal contravine art. 135 din Constituţie, astfel că, în speţă, sunt
incidente dispoziţiile art.150, alin. (1) din legea fundamentală. Judecătoria, în opinia
exprimată, apreciază că excepţia este întemeiată şi sesizează Curtea Constituţională pentru
soluţionarea excepţiei.
Curtea, având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul
raportor, dispoziţiile art. 144, lit. “c” din Constituţie şi ale art. 24, alin. (2) din Legea nr.
47/1992, reţine că această excepţie de neconstituţionalitate a mai făcut obiectul controlului
Curţii Constituţionale şi prin Decizia nr. 11/1994, în care s-a constatat că dispoziţiile art. 248,
alin (1) din Codul Penal referitoare la paguba avutului obştesc sunt parţial abrogate potrivit
art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de
art. 135, alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Orice excepţie privind dispoziţiile constatate abrogate urmează a fi respinsă ca vădit
nefondată fără citarea părţilor, fiind lipsită de obiect. Excepţia de neconstituţionalitate a fost
invocată la o dată ulterioară pronunţării Curţii prin Decizia nr. 11/1994 prin care se constatase
abrogarea parţială a art. 248, alin. (1) din Codul Penal, situaţie în care se constată că excepţia
a rămas fără obiect şi în consecinţă, urmează a fi respinsă ca vădit nefondată.

68
 Pentru motivele arătate şi în temeiul art. 144, lit. “c” din Constituţie şi art. 145, alin
(2), Curtea Constituţională respinge ca vădit nefondată excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 248, alin (1) din Codul Penal, ca fiind lipsită de obiect.

CONCLUZII

Din încercarea de a grava câteva trăsături ale constrolului de constituţionalitate a

legilor în România, a rezultat că dincolo de modalităţile şi tehnicile specifice de exercitare a
lui, dincolo de sloganul “chemat” să-l înfăptuiască, important rămâne faptul că acest control
de constituţionalitate este instituit şi garantat de Constituţia din 1991. Prin instituirea sa în
legea fundamentală a ţării, controlul constituţionalităţii legilor din România şi-a găsit
aşezământul real şi fundamental de existenţă şi funcţionare a sa.
Aşadar, controlul constituţionalităţii legilor din România nu mai reprezintă doar o
dogmă, nu mai este doar o “barieră pe hârtie în calea guvernanţilor”. La fel de important şi cu
o implicaţie majoră în viaţa statului constituţionalist este şi scopul pentru care a fost instituit
acest control de constituţionalitate a legilor. Indubitabil scopul controlului de
constituţionalitate este acela de a asigura conformitatea tuturor regulilor de drept, ce privesc
viaţa economică socială şi politică a unui stat de drept, cu dispoziţiile şi prevederile legii
fundamentale a statului respectiv.
Din acest “ţel” al instituţiei controlului constituţionalităţii legilor se desprind două
mari direcţii pe care acest control trebuie să le urmeze, şi anume: garantarea supremaţiei
Constituţiei şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor-ca obiectiv
crucial într-un stat de drept.
Instituţia controlului constituţionalităţii legilor este-aşa cum s-a arătat – un
instrument al justiţiei constituţionale prin care se realizează dezideratele statului de drept. Nu
putem să nu abservăm că această instituţie este şi un instrument al cetăţenilor, pe care aceştia
îl pot folosi dacă au fost lezaţi într-un drept subiectiv al lor sau într-un interes legitim al lor.
Aşadar, instituirea controlului constituţionalităţii legilor este bine-venită şi apreciată
la justa ei valoare într-o democraţie, dacă aceasta lucrează cu concepte ca: egalitate, libertate,
proporţionalitate, etc. Democraţia are ca valori pluralismul instituţional şi cel ideologic –

69
pentru că se ştie că cele mai bune idei se nasc din confruntările acestora – care duc la
democraţia constituţională, şi care în actuala conjunctură impune necesitatea instituirii
controlului de constituţionalitate.
Această necesitate a existat şi în România anilor trecuţi, dar ea s-a impus cu ardoare
după decembrie 1989. Astfel, în patrimoniul statului de drept român a apărut această instituţie
a constrolului constituţionalităţii legilor, care este exercitat de către un organ unic special şi
specializat şi care, în opinia unor autori68, cu toate că mai are multe neajunsuri, reprezintă
totuşi un veritabil obiect de patrimoniu al statului român. Receptând modelul european,
actuala Constituţie se încadrează, sub aspectul controlului de constituţionalitate a legilor, în
“cel de al treilea val de răspândire a sistemului european”69.
De aceea, în organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale din România există
numeroase aspecte similare cu cele ale altor curţi constituţionale din democraţiile
contemporane perioadei de elaborare a Constituţie din 1991. Sigur, Curtea Constituţională
comportă şi unele aspecte particulare ce rezultă din rolul esenţial pe care îl are Parlamentul
român, în exprimarea prin lege a voinţei generale. Curtea Constituţională din România are un
dublu caracter, dat de modul său de alcătuire, dar şi de activitatea sa.
Aşadar Curtea are un caracter politic şi unul jurisdicţional. Cu privire la trăsătura
politică a Curţii Constituţionale s-a menţionat ideea70 că o lărgire a sferei subiectelor care
numesc judecătorii Curţii – ex. Consiliul Superior al Magistraturii – ar atenua caracterul
politic al acesteia, accentuându-l pe cel jurisdicţional. S-a susţinut de asemenea, că o altă
măsură ce ar duce la desăvârşirea echilibrului dintre puteri ar fi lărgirea sferei subiectelor
care pot sesiza Curtea – ex. Avocatul poporului şi Curtea de Conturi71.
În literatura de specialitate s-a mai arătat că: “posibilitatea Curţii de a sesiza din
oficiu, măcar, pentru început, în cazul legilor organice, înainte de promulgarea acestora” 72,
precum şi ”recunoaşterea dreptului Curţii Constituţionale de a sancţiona
neconstituţionalitatea şi pentru omisiunea de legiferare”73, în situaţiile în care Constituţia
obligă expres organul legiuitor să legifereze într-un anumit domeniu, în scopul asigurării
afectivităţii dispoziţiilor constituţionale, ar fi măsuri care doar ar amplifica profesionalismul
Curţii, ar întări eficacitatea activităţii acesteia şi ar accentua rolul Curţii Constituţionale pe
calea înscrierii în “ambianţa” curţilor europene.

68
I.Deleanu ,Justiţia constituţională,” Lumina Lex” ,Bucureşti, 1995,p. 407.
69
I. Muraru şi M. Constantinescu,op. cit.,p.85.
70
A se vedea, I. Deleanu,op.cit.,p. 408.
71
Ibidem,p.409.
72
Ibidem,p.410.
73
Ibidem.
70
 Dar este cunoscut din practică, că prin activitatea sa, Curtea Constituţională a
“ajutat” la confirmarea sau afirmarea unor principii de drept ca: principiul separaţiei puterilor
în stat, dreptul intertemporal74, şi altele cu privire la fiscalitate, sistem electoral, contencios
administrativ etc.
Fără discuţie, problematica controlului constituţionalităţii legilor nu a fost epuizată şi
credem că nici nu poate fi epuizată prea curând, datorită iminentelor neajunsuri pe care le are
această instituţie ce consţine şi o latură politică.

Cu toate acestea, controlul constituţionalităţii legilor în România reprezintă o

“piedică” în calea eventualelor tendinţe ale guvernanţilor de a se abate de la drumul
democraţiei, ce a fost instituită de “voinţa naţională” consacrată şi garantată de legea
fundamentală a statului.
.

74
Ibidem,p.387.
71
 BIBLIOGRAFIE

 Antonie Iorgovan, ,,Drept constituțional și instituții politice’’, Ed. Galeriile J.L.

Calderon, București, 1994

 Cristian Ionescu,’’ Contencios Constituțional’’, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,

2010

 Dec. C. C. Nr. 38 din 7 iulie 1993, publicată în M. Of. Nr. 176 din 26 iulie 1993

 M. Lepădătescu, ‚,Teoria generală a controlului constituționalității legilor’’, Ed.

Pedagogică, București, 1974

 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ‚,Drept constituțiomal și instituții

politice’’, vol. 1, Editia a 11-a, Ed. All Beck, București, 2003

 Ion Rusu, ,,Drept constituțional și instituții politice’’, Ed. Luminex, București,

2001

 Al. Văleanu, ,,Controlul constituționalității legilor în dreptul român și

comparat’’, București, 1936

 Ion Deleanu, ,,Instituții și proceduri constituționale’’, Ed. C. H. Beck, București,

2006

 Cristian Ionescu , Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck,

București, 2004

 Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții polituce. Tratat elementar, vol.1,

Ed. Lumina Lex, București

 Ion Deleanu, ,,Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul

comparat’’, Ed. C. H. Beck, București, 2006

 Bianca Selejan-Gutan, ,,Drept constituțional și instituții politice’’, Ed. A 2-a

revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008

72
 VRABIE GENOVEVA - Drept constituţional şi instituţii politice contemporane,
Editura “Ştefan Procopiu”- Iaşi, 1993.

73
3