Sunteți pe pagina 1din 81

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE


- Suport de curs -

Prof. univ. dr. Andrei POPESCU

BUCUREŞTI
CUPRINS

Modulul nr. 1: FUNDAMENTELE DREPTULUI MUNCII......................................................5


Modulul nr. 2: DIALOGUL SOCIAL.........................................................................................9
Modulul nr. 3 – NEGOCIEREA COLECTIVĂ. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ 14
Modulul nr. 4. – CONFLICTUL COLECTIV DE MUNCĂ. GREVA ....................................17
Modulul nr. 5: ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ....................24
Modulul nr. 6: CONŢINUTUL CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ ..................29
Modulul nr. 7: ÎNCETAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ.........38
Modulul nr. 8 – CONTRACTE DE MUNCĂ DE TIP PARTICULAR ...................................46
Modulul nr. 9: RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ .................................................................51
Modulul nr. 10 – RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ ..........................................................55
Modulul nr. 11 – TIMPUL DE MUNCĂ ŞI DE ODIHNĂ .....................................................61
Modulul nr.12 – SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ..........................................68
Modulul nr.13 – INSPECŢIA MUNCII ....................................................................................74
Modulul nr.14 – JURISDICŢIA MUNCII ................................................................................77

2
I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului şi a titularului de curs

- Dreptul muncii şi securităţii sociale


- Curs obligatoriu
- Anul II – ID
Titular: Prof. univ. dr. Andrei Popescu
E-mail: andreipopescu@yahoo.com

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


- pentru cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor şi sensului acestei discipline este necesară
parcurgerea unui curs elementar de drept civil, respectiv drept administrativ.

Obiectivele cursului:
- înţelegerea problematicii sociale în economia de piaţă
- cunoaşterea prevederilor esenţiale ale Codului muncii
- studierea legislaţiei muncii şi securităţii sociale
- evidenţierea tendinţelor previzibile ale acestei legislaţii
- aprofundarea unor importante segmente ale dreptului muncii, în consens cu evoluţia pe planul
dreptului internaţional şi al dreptului social european
- înţelegerea rolului administraţiei publice în aplicarea legislaţiei muncii şi securităţii sociale;
evidenţierea rolului de protecţie a lucrătorilor de către legislaţia muncii şi securităţii sociale

Organizarea temelor în cadrul cursului


Bibliografia necesară poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA sau Biblioteca Centrală
Universitară.
Curs de bază:
Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii (curs), Ed. Univers Juridic, Buc., 2009

Cursul este structurat pe următoarele module:

Modulul 1: Fundamentele dreptului muncii


- Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii (curs), Ed. Univers Juridic, 2009, p. 8-49
Modulul 2: Dialogul social în România
Ibidem, p. 50-104
Modulul 3: Negocierea colectivă. Contractele colective de muncă şi acordurile colective
- Ibidem, p. 145-167
Modulul 4:Conflictul colectiv de muncă. Greva
- Ibidem, p.392-412
Modulul 5: Încheierea contractului individual de muncă
- Ibidem, p.168-22
Modulul 6: Conţinutul contractului individual de muncă. Nulitatea. Modificarea şi
suspendarea contractului individual de muncă
- Ibidem, p.223-280
Modulul 7: Încetarea contractului individual de muncă
- Ibidem, p.281-304
Modulul 8: Contracte de muncă de tip particular
- Ibidem, p.305-313

3
Modulul 9: Răspunderea disciplinară a salariaţilor
- Ibidem, p.346-370
Modulul 10: Răspunderea patrimonială a salariaţilor
- Ibidem, p.371-391
Modulul 11: Timpul de muncă şi de odihnă
- Ibidem , p.326-345
Modulul 12: Sănătatea şi securitatea în muncă
A. Popescu - Cursul ID (anexat)
Modulul 13: Inspecţia muncii
A. Popescu – Cursul ID (anexat)
Modulul 14: Jurisdicţia muncii
A.Popescu – Cursul ID (anexat)
Modulul 15: Elemente de securitate socială
A. Popescu – Cursul ID (anexat)

Materiale bibliografice consultative


Andrei Popescu – Dreptul internaţional şi european al muncii, ed. a 2-a, Buc., Ed. CH
Beck, 2008
Ion Traian Ştefănescu – Tratat de dreptul muncii, Ed. Walters Kluwer, Buc., 2007
Alexandru Athanasiu(coord) – Codul Muncii comentat, vol. I, Ed. CH Beck, Buc., 2008

4
II. Suport de curs la disciplina
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Modulul nr. 1: FUNDAMENTELE DREPTULUI MUNCII


I. Obiective:
- prezentarea noţiunilor esenţiale cu care operează dreptul muncii;
- înţelegerea modalităţilor în care se prestează munca în societatea românească.
II. Conţinut:
1. Salariat – Personal contractual. Funcţionar public.
2. Munca prestată în afara raporturilor juridice de muncă.
3. Activităţile economice independente.
4. Munca în profesiunile liberale.
5. Munca prestată în cadrul raporturilor juridice de muncă
Munca se prestează predominant, în cadrul raporturilor juridice de muncă care, în
baza legislaţiei în vigoare, sunt:
- raporturile de muncă izvorâte în baza încheierii contractului individual de muncă;
- raporturile de muncă (de serviciu) ale funcţionarilor publici (civili sau militari);
- raporturile de muncă ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari;
- raporturile de muncă ale persoanelor care deţin funcţii de demnitate publică;
- raporturile de muncă ale magistraţilor;
- raporturile de muncă ale membrilor cooperatori;
- raporturile de muncă al preoţilor.
Raporturile juridice de muncă izvorâte în baza încheierii unor contracte individuale de
muncă
a) Raporturile juridice de muncă, integrate dreptului muncii, au următoarele
caracteristici:
- se nasc prin încheierea unui contract individual de muncă;
- persoana care prestează munca este în toate cazurile o persoană fizică; cealaltă parte,
unitatea (patronul), poate fi o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, instituţie
publică, fundaţie, asociaţie, cooperativă meşteşugărească, persoană de drept public – instituţie de
învăţământ, unitate militară) sau persoană fizică;
- are o natură personală (intuitu personae) în privinţa ambelor subiecte ale raportului
juridic de muncă;
- prestarea muncii se face continuu, are un caracter succesiv, de durată;
- persoana fizică, salariatul, se află într-un raport de subordonare faţă de celălalt subiect
în folosul căruia prestează munca; definind contractul individual de muncă, art. 10 din Codul
muncii precizează că persoana fizică – salariatul prestează munca „sub autoritatea unui
angajator”; de aici izvorăşte şi obligaţia de a respecta disciplina muncii (în sarcina salariatului)
ca şi puterea disciplinară (a patronului);
- munca prestată trebuie să fie remunerată; contraprestaţia care se cuvine celui încadrat,
în schimbul muncii sale, o constituie salariul;
- protecţia, pe multiple planuri, a persoanei care prestează munca.
b) Raporturile juridice conexe raportului juridic de muncă sunt strâns legate de acest
raport juridic. Ele sunt grefate sau derivă din încheierea unui contract de muncă.
Sunt considerate raporturi conexe:
- pregătirea şi formarea profesională;
- sănătatea şi securitatea în muncă;
- raporturile dintre organizaţiile sindicale sau patronale şi subiectele raporturilor juridice de
muncă;
- jurisdicţia muncii.

5
În trecut se aprecia că şi raporturile juridice stabilite în cadrul asigurărilor sociale fac
parte din cadrul celor conexe raportului juridic de muncă. În prezent, şi cu atât mai mult în viitor,
este structurată o ramură de sine stătătoare a dreptului, respectiv dreptul securităţii sociale.
În concluzie, dreptul muncii studiază raporturile juridice de muncă (născute din
contractul de muncă) şi raporturile juridice conexe lor.
6. Izvoarele dreptului muncii
Izvoarele dreptului muncii sunt de două categorii:
- izvoare comune cu ale altor ramuri de drept;
- izvoare specifice dreptului muncii (interne şi internaţionale).
Izvoare comune: Constituţia, legile, (dintre care o poziţie centrală are Codul muncii), hotărârile
şi ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Izvoare specifice sunt considerate contractele colective de muncă, regulamentele interne,
regulamentele de organizare şi funcţionare.
Sunt considerate izvoare internaţionale specifice:
- convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), ratificate de România;
- convenţiile şi acordurile Consiliului Europei, ratificate de România;
- reglementările Uniunii Europene (regulamentele – au efect direct în legislaţia română şi
directivele – trebuiesc însă transpuse (introduse) – prin lege, hotărâri de guvern sau ordin al
ministrului, după caz – în ordinea juridică internă).
7. Principiile dreptului muncii
În dreptul muncii, ca şi în celelalte ramuri de drept, se întâlnesc două categorii de principii:
- generale (ale întregului sistem de drept român): principiul democraţiei; principul separaţiei
puterilor în stat; principiul egalităţii în faţa legii; principiul legalităţii etc.;
- fundamentale (proprii dreptului muncii).
În raport de prevederile Constituţiei României, de legislaţia muncii în vigoare, principiile
dreptului muncii sunt:
- neîngrădirea dreptului la muncă şi interzicerea muncii forţate;
- egalitate de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajaţii;
- garantarea negocierii colective şi individuale a condiţiilor de muncă;
- protecţia socială multilaterală a muncii;
- caracterul general obligatoriu al disciplinei muncii;
- stimularea pregătirii şi a perfecţionării profesionale;
- asigurarea dreptului la asociere liberă în sindicate;
- garantarea dreptului la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
8. Dreptul la muncă
Dreptul la muncă a fost încadrat în rândul drepturilor social-economice de tradiţie. El a
fost caracterizat ca fiind dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare prin
munca sa, drept subiectiv, inerent persoanei fizice, natural şi imprescriptibil.
S-a afirmat, uneori, că fiind un drept complex, dreptul la muncă poate fi considerat ca
încorporând şi obligaţia de a munci, o obligaţie corelativă care, într-o societate democratică, nu
poate fi decât o obligaţie de natură morală.
Constituţia României, reglementând neîngrădirea dreptului la muncă, afirmă in terminus
dreptul la muncă. Alte constituţii, cum este cea franceză sau cea spaniolă, consacră, în egală
măsură, dreptul şi obligaţia de a munci. În aceste cazuri, evident, este vorba de obligaţia morală
de a munci, dispoziţiile constituţionale fiind de natură a marca importanţa vitală a muncii pentru
orice societate organizată în stat.
Acceptând existenţa dreptului la muncă, nu poate fi acceptată existenţa obligaţiei de a munci, în
sens juridic.
Într-un stat cu o economie de piaţă, dreptul la muncă nu poate fi în totalitate garantat,
statul având numai obligaţia de a depune eforturi pentru o deplină ocupare a forţei de muncă. În
corelaţie cu specificul economiei de piaţă, statul instituie alte forme de garanţii juridice –
reglementarea unor politici de pregătire profesională, instituirea unui sistem de protecţie socială

6
a şomerilor pentru a le asigura oportunităţi egale pe piaţa muncii, susţinerea financiară temporară
a celor lipsiţi de venituri salariale ş.a. În pofida acestor mijloace de intervenţie statală protectivă,
obiectivul social (general) constă în asigurarea unui cât mai înalt grad de cuprindere în cadrul
populaţiei active a forţei de muncă, iar nu în garantarea unui loc de muncă pentru toţi cetăţenii
apţi de muncă. Oricum – aşa cum s-a evidenţiat –, „marea problemă, fără de care nu se poate
vorbi de dreptul la muncă, este aceea de a avea de muncă”. De aceea, crearea de noi locuri de
muncă rămâne o prioritate absolută a oricărei guvernări.
Privit în ansamblul componentelor sale, dreptul la muncă este garantat parţial (în
principal, cu privire la libertatea muncii şi la stabilitatea în muncă). Totodată, dreptul la muncă –
într-un stat democratic, cu o economie socială de piaţă – nu mai are un corelativ în obligaţia de a
munci, care rămâne o îndatorire morală.
Prestarea unei munci este în realitate o libertate, o opţiune, după cum tot o libertate este şi
alegerea profesiei, a meseriei, a ocupaţiei şi a locului de muncă. „Constituţia din 1991 nu numai
proclamă dreptul la muncă în sens activ, ci precizează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit
(....)”.
În concluzie, deşi Constituţia nu reglementează ca atare dreptul la muncă, ci, numai faţetele sale,
cu toate acestea nu se poate susţine că acesta nu afirmă dreptul la muncă.
Neîngrădirea dreptului la muncă
Articolul 41 a fost intitulat semnificativ „Munca şi protecţia socială a muncii” şi nu –
cum posibil se putea formula – „Dreptul la muncă”. Alineatul (1) al acestui articol reglementează
doar neîngrădirea dreptului la muncă, precizând faptul că alegerea profesiei, a meseriei sau
ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. Acestei libertăţi a persoanei îi corespunde
libertatea angajatorului de a-şi alege colaboratorii, fără discriminări, dar şi cu excluderea oricărei
constrângeri administrative în vederea angajării de salariaţi. Raporturile angajatorului cu Agenţia
Naţională de Ocuparea Forţei de Muncă şi, respectiv, cu unităţile sale teritoriale sunt raporturi de
colaborare şi, uneori, contractuale.
Libertatea muncii implică dreptul persoanei de a încheia un contract de muncă sau de a
intra într-o relaţie de muncă de orice fel, drept ce se poate exercita atât pe teritoriul României,
fără nicio constrângere administrativă, cât şi în spaţiul comunitar (în statele membre ale Uniunii
Europene) şi chiar în Spaţiul Economic European. În acest sens, art. 9 din Codul muncii prevede:
„Cetăţenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene,
precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a
tratatelor bilaterale la care România este parte”.
Sintagma constituţională „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit” nu poate avea, în niciun
caz, semnificaţia că dreptul la muncă nu ar fi recunoscut sau că ar însemna altceva decât,
tradiţional, se înţelege prin el.
Libertatea muncii, din punct de vedere juridic, presupune dreptul persoanei de a alege
singură şi liberă profesia, dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine şi în ce condiţii. Ea se
manifestă prin caracterul contractual (convenţional) al tuturor formelor raportului juridic de
muncă. De asemenea, libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului de
muncă din iniţiativa salariatului, act care – spre deosebire de încetarea din iniţiativa angajatorului
– nu este supus nici unei alte limitări sau condiţii, în afara obligaţiei de preaviz. De altfel, Curtea
Constituţională a reţinut că cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o
constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor în care şi a motivelor pentru care încetarea
raporturilor de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului.
În măsura în care individul doreşte să muncească, societatea trebuie să-i ofere şansa să se
angajeze potrivit aptitudinilor pe care le are, iar statului îi este interzis să-i îngrădească, în vreun
fel, accesul la un loc de muncă.
Interzicerea muncii forţate
În sens larg, constituţional, dreptul la muncă include, între altele, şi libertatea muncii care,
potrivit art. 3 alin. (3) C. muncii cuprinde, pe de o parte, libertatea de a munci şi, pe de altă parte,
libertatea de a nu munci. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un

7
anumit loc de muncă ori într-o meserie sau profesie, oricare ar fi acestea. Orice contract de
muncă încheiat cu nerespectarea libertăţii muncii este nul de drept.
Codul muncii interzice, prin art. 4, munca forţată. În sensul acestuia, munca forţată înseamnă
orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau pentru care persoana nu şi-a
exprimat consimţământul în mod liber.
Potrivit alin. (3) al art. 4 Codul muncii nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă
de autorităţilor publice:
a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum:
incendii, inundaţii, cutremure, epidemii, sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi,
în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţa
ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.

III. Teste de evaluare


1. Activităţile independente şi profesiunile liberale se desfăşoară în cadrul:
a) unor raporturi de muncă în sensul dreptului muncii;
b) în afara unor raporturi de muncă.
2. Neîngrădirea dreptului la muncă, principiu fundamental al dreptului muncii, implică:
a) libertatea muncii;
b) stabilitatea în muncă;
c) garantarea dreptului la muncă.
3. Se poate încheia un contract individual de muncă între două persoane juridice:
a) da
b) nu

8
Modulul nr. 2: DIALOGUL SOCIAL
I. Obiective:
- înţelegerea de către studenţi a necesităţii dialogului social într-o societate democratică;
-cunoaşterea elementelor esenţiale ce privesc sindicatele şi patronatele – partenerii
esenţiali;
- dialogul social în cadrul Comitetului Economic şi Social.
II. Conţinut:
1. Dialogul social
Dialogul social, stabilitatea şi pacea socială sunt componente fundamentale ale
democraţiei sociale, aflate într-o strânsă corelaţie. Dialogul social şi pacea socială au puternice
finalităţi pe planul dezvoltării economice durabile şi a asigurării unui nivel de trai decent pentru
cetăţenii ţării, fără a se constitui în obiective în sine. Dialogul social între partenerii sociali –
patronate şi sindicate – şi între ei şi factorii guvernamentali constituie în lumea de azi o axiomă a
dezvoltării economico-sociale a statului de drept.
Codul muncii consacră un întreg titlu (Titlu VII) dialogului social. Dialogul permanent
între partenerii sociali – sindicate şi patronate – are ca obiectiv asigurarea climatului de
stabilitate şi pace socială. Codul muncii defineşte cadrul în care acţionează sindicatele, respectiv
patronatele; în cazul angajatorilor la care sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi dacă
niciunul nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi promovate şi apărate de
reprezentanţii lor, aleşi şi mandataţi special în acest scop [art. 224 alin. (1) C. muncii]. Potrivit
Codului muncii (art. 216), dialogul social este purtat şi în cadrul ministerelor şi prefecturilor prin
intermediul comisiilor de dialog social, constituite între administraţia publică, sindicate şi
patronate ce activează în domeniu. Comisiile de dialog social de la acest nivel sunt organisme cu
caracter consultativ.
Formele dialogului social s-au conturat şi diversificat, îndeosebi în a doua jumătate a
secolului XX, şi pot consta în informare, consultare, negociere, gestionare în comun a unor
probleme interesând partenerii sociali etc. Codul muncii a reglementat, pentru prima dată,
obligaţia de pace socială, concept lansat o dată cu constituirea Organizaţiei Internaţionale a
Muncii în 1919, şi care a fost dezvoltat, cu rezultate remarcabile, într-o serie de legislaţii
europene cum ar fi cele nordice sau cea elveţiană. Instituirea tripartitismului, relaţie
instituţionalizată între sindicate – patronate – Guvern, a constituit un obiectiv esenţial al
Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi, totodată, baza pe care este edificată această organizaţie
specializată din sistemul ONU.
Precizăm, de asemenea, că România, ca stat membru al UE, a transpus Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului 2002/14/CE de stabilire a unui cadru general de
informare şi consultare a salariaţilor în probleme ce privesc evoluţia întreprinderii din
Comunitatea Europeană prin Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare
şi consultare a angajaţilor.

2. Partenerii sociali
Sindicatele
Sindicatele se constituie în baza dreptului de asociere garantat de art. 40 alin. (1) din
Constituţie, conform căruia: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate şi în alte forme de asociere”.
Dezvoltând textul constituţional şi în baza lui, sindicatele au reglementarea legală în art.
217-223 Codul muncii (Legea nr. 53/2003) şi în Legea sindicatelor nr. 54/2003.
Potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 246/2005, prevederile acesteia nu sunt aplicabile sindicatelor.
România a ratificat, prin Decretul nr. 213/1957, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a
Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical.

9
Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical statuează,
ca principiu fundamental, dreptul liber exercitat al lucrătorilor (în sens larg al tuturor celor ce au
un raport juridic de muncă, indiferent de izvorul acestuia), dar şi al celor ce angajează (patroni)
de a se organiza pentru promovarea şi apărarea propriilor interese. Este de observat că în
concepţia OIM nu trebuie făcută nicio diferenţiere între dreptul unui partener social (lucrătorul)
şi dreptul celuilalt partener (angajatorul, patronul) de a se organiza în sindicate. Lucrătorii, ca şi
angajatorii, fără nicio distincţie, de nicio natură, au deci dreptul de a se constitui şi de a se afilia
în organizaţii, potrivit propriilor opţiuni, în vederea promovării şi apărării intereselor lor
specifice.
Elementele substanţiale ale acestei convenţii au fost încorporate în legislaţia română încă
prin Legea nr. 54/1991 privind sindicatele, astăzi abrogată. Noua reglementare a sindicatelor este
şi ea în concordanţă deplină cu exigenţele Convenţiei OIM nr. 87/1948. Astfel, potrivit Codului
muncii, dreptul salariaţilor de a constitui un sindicat este recunoscut la nivelul tuturor
angajatorilor, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie şi de legile
speciale (art. 220 C. muncii). Potrivit Legii nr. 54/2003, salariaţii şi funcţionarii publici, inclusiv
înalţii funcţionari publici, au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea, iar
persoanele care exercită, potrivit legii, o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii
cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nicio
îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sindicală [art. 2 alin. (1)].
Legea română promovează cu consecvenţă marile principii ale dreptului sindical:
libertatea sindicală, pluralismul sindical şi independenţa sindicatelor. Relativ la categoriile de
persoane care nu se pot constitui în sindicate, legiuitorul a optat pentru următoarele categorii de
persoane: cele ce deţin funcţii de conducere, de demnitate publică, magistraţii (judecătorii şi
procurorii), personalul militar (inclusiv clerul militar).
În concordanţă cu exigenţele convenţiei sunt reglementate în legea română şi modul de
dobândire a personalităţii juridice a sindicatelor, protecţia specială a persoanelor alese în
organele de conducere ale sindicatelor ca şi, în genere, atribuţiile organizaţiilor sindicale.
În privinţa atribuţiilor în materia raporturilor juridice de muncă, potrivit legii, sindicatele sunt,
după caz: consultate în procesul activităţii normative la nivel naţional; negociază şi încheie, dacă
întrunesc condiţiile de reprezentativitate prevăzute de lege, contractele colective de muncă la
toate nivelurile (de la nivel de unitate până la nivel naţional); sunt consultate la elaborarea
măsurilor de sănătate şi securitate în muncă, la întocmirea regulamentului intern, etc.; se
pronunţă asupra măsurilor în vederea evitării concedierilor colective ori a diminuării numărului
de salariaţi concediaţi; apără, chiar fără mandat expres, interesele membrilor lor ce decurg din
legi şi din contractul colectiv de muncă în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie,
a instituţiilor şi autorităţilor statului, prin apărători proprii sau aleşi; utilizează, în condiţiile legii,
mijloacele specifice, acţiunilor sindicale (negocieri colective, proceduri de soluţionare a litigiilor
prin conciliere, mediere sau arbitraj), petiţia, mitingul, demonstraţia şi greva) etc.
Patronatele
Pentru egalitatea de tratament juridic, patronii – celălalt partener social – au dreptul de a
se asocia în mod liber, în grupări specifice.
Ca şi în cazul sindicatelor, în baza art. 9 din Constituţie, acestea se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii, în scopul apărării drepturilor şi
promovării intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.
Sediul materiei, care dezvoltă textul constituţional, îl reprezintă Codul muncii (art. 230-235)
precum şi Legea nr. 356/2001 a patronatelor. Cu toate că această lege reprezintă o reglementare
specială în raport cu cea generală privind asociaţiile şi fundaţiile, personalitatea juridică a
patronatelor se dobândeşte potrivit O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.
Potrivit art. 231 C. muncii şi art. 1 din Legea 356/2001, patronatele sunt organizaţii ale
patronilor, autonome, fără caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat,
fără scop patrimonial.

10
În sensul şi pentru constituirea asociaţiilor patronale, calitatea de patron revine
comercianţilor, persoane juridice (regii autonome, societăţi comerciale, companii naţionale şi
organizaţii cooperatiste, înmatriculate potrivit legii), care administrează şi utilizează capital în
scopul obţinerii de profit şi care angajează personal cu contract individual de muncă. Nu au
calitatea de patron: asociaţiile şi fundaţiile, autorităţile şi instituţiile publice, partidele politice,
sindicatele, asociaţiile de proprietari şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în
mod independent şi asociaţiile familiale.
Patronatele se pot constitui în uniuni, federaţii, confederaţii patronale sau în alte structuri
asociative.
Patronatele reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor lor în relaţiile cu autorităţile
publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de
activitate, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legii.
Ca şi sindicatele, la cererea membrilor lor, patronatele îi pot reprezenta pe aceştia în cazul
conflictelor de drepturi.
Patronatele sunt parteneri sociali în relaţiile colective de muncă, participând, prin
reprezentanţi proprii, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la tratative şi
acorduri cu autorităţile publice şi cu sindicatele, precum şi în structurile specifice dialogului
social.
Membrilor organelor de conducere alese ale patronatelor li se asigură protecţia legii
contra oricăror forme de discriminare, condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării
funcţiilor lor.
Este interzisă orice intervenţie a autorităţilor publice de natură a limita exercitarea
drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea legală. Este interzis, de asemenea, orice act
de ingerinţă al salariaţilor sau al sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanţii lor sau prin
membrii sindicatului, după caz, în constituirea asociaţiilor patronale sau în exercitarea drepturilor
lor.

Consiliul Economic şi Social


Caracteristicile Consiliului Economic şi Social
Articolul 1 din Legea nr. 109/1997 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
art. 215 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003) definesc Consiliul Economic şi Social drept
instituţia publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării
dialogului social la nivel naţional dintre patronate, sindicate şi Guvern şi a climatului de
stabilitate şi pace socială. Pe cale de interpretare rezultă, indiscutabil, că instituirea unui
asemenea organ urmăreşte un dublu scop: realizarea dialogului social la nivel naţional şi
asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială.
Consiliul Economic şi Social este o instituţie publică de interes naţional întrucât are
misiunea unui organ consultativ în stabilirea strategiilor şi politicilor economice şi sociale, în
aplanarea stărilor conflictuale dintre partenerii sociali la nivel de ramură sau la nivel naţional,
precum şi în promovarea şi dezvoltarea dialogului social şi a solidarităţii sociale.
Caracterul tripartit este dat de structura (componenţa) Consiliului Economic şi Social.
Astfel, acesta este compus dintr-un număr de 45 de membri, numiţi de partenerii sociali:
15 membri numiţi, de comun acord, de confederaţiile patronale reprezentative; 15 membri
numiţi, de comun acord, de confederaţiile sindicale reprezentative; 15 membri numiţi de Guvern.
Dezbaterile în plen se desfăşoară în prezenţa a minim 24 de membri, cu condiţia ca fiecare
partener social să fie reprezentat de cel puţin 8 persoane. Articolul 16 alin (2) din Legea tinerilor
nr. 350/2006, modificată prin O.U.G. nr. 105/2006 dispune că un reprezentant al Consiliului
Naţional al Tineretului participă în cadrul Consiliului Economic şi Social, cu vot consultativ. În
literatura de specialitate s-a propus, de lege ferenda, să se reglementeze şi participarea, tot cu vot
consultativ, a unui reprezentant (delegat) desemnat de organizaţiile legal constituite ale
pensionarilor. Trebuie precizat că Legea nr. 109/1997, cu modificările şi completările ulterioare,
statuează că reprezentativitatea confederaţiilor sindicale şi patronale este asigurată în baza

11
criteriilor stabilite de Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (a se vedea, supra
comentariile la art. 41 din Constituţie).
În sfârşit, caracterul autonom al Consiliul Economic şi Social este precizat chiar din
textul Legii fundamentale, nefiind subordonat nici puterii executive, nici partenerilor sociali.
Atribuţiile Consiliul Economic şi Social
Pentru îndeplinirea misiunii sale, Consiliul Economic şi Social are în principal
următoarele atribuţii:
– analizează şi avizează proiectele de hotărâri şi de ordonanţe ale Guvernului şi proiectele de
lege ce urmează a fi prezentate spre adoptare Parlamentului;
– analizează şi avizează proiectele de programe şi strategii nematerializate în proiecte de acte
normative, înainte de adoptarea lor;
– semnalează Guvernului şi Parlamentului apariţia unor fenomene economice sociale care impun
elaborarea unor noi acte normative;
– analizează cauzele stărilor conflictuale apărute la nivel naţional sau de ramură şi face propuneri
de rezolvare a acestora în interes naţional;
– elaborează şi susţine implementarea de strategii, programe, metodologii şi standarde în
domeniul dialogului social;
– urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Convenţia nr. 144/1976 a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea
normelor internaţionale ale muncii, ratificată de România prin Legea nr. 96/1992.
Pentru a-şi îndeplini rolul său consultativ în stabilirea politicii economice şi sociale,
Consiliul Economic Social a fost abilitat să examineze situaţia economică şi socială a ţării şi să
facă propunerile pe care le consideră necesare şi oportune cu privire la probleme esenţiale ale
economiei şi a situaţiei sociale: restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale; privatizarea,
funcţionarea şi creşterea competitivităţii agenţilor economici; relaţiile de muncă şi politică
salarială; protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii; învăţământul, cercetarea şi cultura; politicile
monetare, financiare, fiscale şi de venituri.
Potrivit prevederilor Legii nr. 109/1997, iniţiatorii de proiecte de acte normative (hotărâri
de guvern, ordonanţe şi legi) au obligaţia să solicite Consiliului Economic şi Social avizul său
consultativ în cazul în care proiectele fac obiectul unor reglementări din domeniile de
competenţă ale acestui organism. Dacă însă Consiliul Economic şi Social nu avizează în termen,
iniţiatorul are dreptul, cu menţionarea acestei situaţii, să transmită proiectul de act normativ spre
adoptare. Dacă iniţiatorul nu solicită avizul Consiliului Economic şi Social, ca şi cazul avizului
Consiliului Legislativ, actul normativ este lovit de nulitate.
Analizând prevederile, Consiliul Economic şi Social poate să le avizeze favorabil fără
observaţii, poate formula propuneri de modificare şi completare sau poate formula propuneri de
modificare şi completare sau poate să transmită un aviz nefavorabil; în toate cazurile, Consiliul
Economic şi Social urmăreşte să realizeze un consens al partenerilor sociali. Deşi avizul
Consiliului Economic şi Social este consultativ, legea prevede că avizul va însoţi proiectul
actului normativ până la adoptare, ceea ce oferă suficiente garanţii ca propunerile pertinente ale
acestui organism să fie luate în cele din urmă în considerare.
Consiliul Economic şi Social nu are însă drept de iniţiativă legislativă, dar, după cum a
rezultat din atribuţiile sale, are posibilitatea de a semnala Guvernului sau Parlamentului apariţia
unor fenomene economico-sociale care impun elaborarea unor acte normative.
În concordanţă cu Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, Consiliul
Economic şi Social propune candidaţii pentru numirea ca asistenţi juridici (în completele pentru
judecarea conflictelor de muncă) selectându-i dintre propunerile confederaţiilor sindicale şi
patronale reprezentative.
Consiliul Economic şi Social îndeplineşte un rol esenţial în asigurarea concordanţei
legislaţiei române cu normele dreptului internaţional al muncii. În aplicarea art. 5 din
Convenţia nr. 144/1976 a OIM, Consiliul Economic şi Social urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor

12
privitoare la consultările tripartite menite să promoveze aplicarea normelor internaţionale ale
muncii.

III. Teste de evaluare:


1. Libertatea sindicală implică şi:
a) pluralism sindical;
b) independenţa sindicatelor;
c) calitatea de persoană juridică de drept privat.
2. Liderul sindical sau reprezentantul salariaţilor nu poate fi concediat pentru motive ce ţin
de îndeplinirea mandatului:
a) pe toată durata mandatului;
b) pe toată durata mandatului precum şi timp de 2 ani de la încetarea acestuia;
c) numai cu aprobarea adunării generale a salariaţilor.
3. Sunt parteneri sociali:
a) sindicatele şi patronatele;
b) sindicatele, patronatele şi casele de ajutor reciproc;
c) sindicatele, patronatul şi Guvernul.

13
Modulul nr. 3 – NEGOCIEREA COLECTIVĂ. CONTRACTUL COLECTIV
DE MUNCĂ
I. Obiective:
- înţelegerea rolului negocierii colective într-o economie de piaţă;
- cunoaşterea modului în care se negociază contractul colectiv de muncă;
II. Conţinut:
1. Negocierea colectivă
Pe planul dreptului comparat, precizăm că actele juridice care finalizează negocierile
colective poartă, de la stat la stat, denumiri diferite, şi anume: convenţii colective de muncă
sau contracte colective de muncă şi, ca un caz particular, aplicabil în oricare variantă, acorduri
colective de muncă. Termenul de negociere colectivă desemnează, în toate aceste cazuri,
procesul complex al încheierii unor convenţii, contracte sau acorduri colective de muncă între o
unitate sau un grup de unităţi (de stat sau particulare) şi colectivul sau colectivele de salariaţi,
reprezentate de sindicate sau în alt mod prevăzut de lege sau acceptat de părţi, relative la
ansamblul condiţiilor de muncă şi salarizare, la o serie de garanţii sociale corespunzătoare.
Cea mai importantă funcţie a contractelor colective este aceea de instrument de
protecţie a lucrătorilor, a salariaţilor, aceasta oferind cadrul juridic adecvat pentru a exercita
asupra patronatului o influenţă hotărâtoare în recunoaşterea unor drepturi de personal.
În principiu, negocierile se poartă numai de către partenerii sociali. Statul intervine numai
stabilind măsurile de protecţie socială, care se caracterizează prin precizarea limitei minime a
unor drepturi (salariu minim, durata minimă a concediului de odihnă plătit) şi a limitei maxime a
unor obligaţii (durata maximă a timpului de lucru).
Negocierile colective reprezintă un instrument de acţiune caracteristic sindicatelor,
fără de care acestea nu-şi pot exercita una din principalele atribuţii, respectiv protecţia intereselor
membrilor lor prin formularea unor revendicări în cadrul oferit de acestea. Aşa se explică, de
altfel, succesiunea şi raţiunile convenţiilor OIM adoptate în aceste materii. Dacă Convenţia nr.
87/1948 asupra libertăţii sindicale şi a protecţiei dreptului sindical urmăreşte garantarea libertăţii
sindicale în raport cu puterea publică, Convenţia nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor
dreptului de organizare şi negociere colectivă răspunde preocupărilor de a proteja drepturile
sindicale în raport cu patronii şi organizaţiile lor.
În esenţa lor, contractele colective izvorăsc din necesitatea „echilibrării” poziţiilor
partenerilor sociali, din nevoia identificării unor soluţii de contrabalansare a puterii nelimitate a
patronului faţă de poziţia salariatului dependent de acesta. În aceste condiţii, singura soluţie
posibilă nu putea fi decât aceea a purtării dialogului patron-salariaţi prin intermediul negocierii
colective.
Trăsătura esenţială a negocierii colective este aceea de a substitui grupurile (organizaţii
patronale – organizaţii sindicale) indivizilor în procesul determinării condiţiilor de muncă şi al
salarizării. În acest context, contractul colectiv de muncă este cea mai eficientă metodă pentru
determinarea salariului şi a condiţiilor de muncă, eliminând arbitrariul, intervenţia statului sau
determinarea unilaterală a acestora de către patroni. Dacă ne raportăm la contractele colective la
nivel naţional sau la nivelul ramurilor de activitate economică, acestea prezintă mari avantaje
pentru întreprinderi, garantând loiala concurenţă pentru acestea în domeniul salarizării şi al
condiţiilor de muncă.
Sub un alt unghi, salariaţii văd în negocierea colectivă instituţia chemată să limiteze
arbitrariul patronal, în actele juridice încheiate cu această ocazie putându-se insera clauze tot
mai favorabile lucrătorilor.
Potrivit legii, contractele colective de muncă se încheie la nivel de unitate, grup de
unităţi, ramură şi la nivel naţional. Negocierile la nivelul unităţii, al agentului economic,
constituie fundamentul sistemului de contracte colective de muncă.

14
Încheierea contractelor colective de muncă pune şi problema raportului dintre lege,
contract colectiv şi contract individual de muncă.
Legislaţia muncii cuprinde un plafon minimal al drepturilor personalului salariat, restul
problemelor fiind lăsate la liberul acord de voinţă al părţilor. Prin intermediul contractului
individual de muncă sunt concretizate drepturile prevăzute de lege, de contractele colective de
muncă, dar nimic nu se opune ca, în funcţie de interesele patronului faţă de persoana cu care
contractează, de pregătirea acesteia, să fie stipulate şi o serie de drepturi suplimentare faţă de
cele prevăzute de lege, convenţie sau contractul colectiv. Este cazul contractelor individuale de
muncă încheiate de patroni cu specialişti de înaltă calificare sau de o valoare profesională şi
ştiinţifică deosebită.
În general, raportul dintre lege, convenţie, contract sau acord colectiv de muncă şi
contractul individual de muncă se prezintă ilustrativ, sub forma a trei cercuri concentrice.
Natura juridică a contractului colectiv de muncă este aceea de izvor specific al
dreptului muncii.
În sistemul legislaţiei noastre, optându-se pentru o atare concepţie modernă de reglementare,
legea prevede un minim esenţial de drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic de
muncă. Clauzele contractului colectiv de muncă vor putea depăşi prevederile legii, fără a putea
să se aducă vreo atingere drepturilor minimale legale ale salariaţilor. În contractul individual de
muncă se pot înscrie drepturi în plus – peste cele stipulate în lege şi în contractul colectiv – fără a
fi însă posibilă restrângerea, în compensaţie, a altor drepturi prevăzute de lege sau de normele
negociate.

2. Contractul colectiv de muncă


Reglementarea română a contractului colectiv de muncă
Dezvoltând norma constituţională, Codul muncii consacră un întreg titlu – Titlu VIII –
contractului colectiv de muncă (art. 236-253), iar Legea nr. 130/1996, republicată în 1998, cu
modificările şi completările ulterioare, reprezintă sediul materiei.
Contractul colectiv de muncă este, potrivit art. 236 alin. (1) C. muncii şi art. 1 din Legea nr.
130/1996, convenţia încheiată între patron sau organizaţii patronale, pe de o parte, şi salariaţi,
reprezentanţi de sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, pe de altă parte, prin care se stabilesc
clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din
raporturile de muncă.
Contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, ramurilor şi la nivel
naţional sau la nivelul grupurilor de societăţi comerciale şi regii autonome (grupuri de
angajatori). În corelaţia dintre ele, contractul colectiv de muncă de la nivelul superior constituie,
potrivit legii, izvor de drept pentru contractele colective de la nivelurile inferioare. Contractul
colectiv de muncă de la nivelul unităţii este izvor de drept pentru contractele individuale de
muncă din cadrul unităţii respective.
Încheierea contractelor colective de muncă, indiferent de nivel, nu este obligatorie, dar,
odată încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, ele reprezintă legea părţilor [art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 130/1996]. Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar
neîndeplinirea obligaţiilor asumate atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta
(art. 30 din Legea nr. 130/1996).
O problemă discutată în practica instituţiei constituţionale şi în doctrina juridică este
aceea dacă Parlamentul sau Guvernul (prin ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă) pot
dispune suspendarea, modificarea sau încetarea unor clauze din contractele colective de
muncă, în condiţiile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care statuează că negocierea
colectivă şi contractele colective de muncă sunt garantate.
Sub aspect conceptual, directivele comunitare se referă, frecvent, la posibilitatea ca statul,
în mod nemijlocit sau, după caz, delegând partenerii sociali, să reglementeze anularea sau
modificarea unor dispoziţii din contractele (convenţiile) colective de muncă, dacă prin ipoteză
legislaţia naţională este contrară normelor comunitare în cauză.

15
Este evident că în aceste directive regăsim un argument în plus, extrem de puternic, în
favoarea ideii că art. 41 alin. (5) din Constituţia României nu exclude posibilitatea legiuitorului
de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea sau anularea unor dispoziţii din
contractele colective de muncă.
Dacă în baza textului constituţional dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate între părţi, tot atât de adevărat este
şi că, în raport cu necesităţile sociale, statul este îndreptăţit oricând, prin lege sau, după caz,
ordonanţă a Guvernului, să intervină pentru reglementarea, perfecţionarea şi adoptarea unor
soluţii care să răspundă acestor necesităţi.
O atare problemă s-a ridicat în cazul contractelor colective de muncă tocmai pentru că
acestea, potrivit legii, sunt izvoare de drept, iar, prin natura lor, au un caracter regulamentar,
creator de norme de drept.

III. Teste de evaluare:


1. Contractul colectiv de muncă este:
a) act juridic bilateral;
b) izvor de drept;
c) act juridic multilateral;
d) un contract regulamentar (creator de norme de drept).
2. Încheierea contractului colectiv de muncă, indiferent de nivel, este:
a) obligatorie;
b) facultativă în sensul că părţile pot să încheie sau nu un asemenea contract.
3. La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la
drepturile salariaţilor au:
a) caracter minimal;
b) caracter maximal;
c) nici o relevanţă.

16
Modulul nr. 4. – CONFLICTUL COLECTIV DE MUNCĂ. GREVA

I. Obiective:
- înţelegerea distincţiei între conflicte de interese şi conflicte de drepturi;
- însuşirea mecanismului de dezamorsare a conflictelor colective de muncă;
- greva - acţiune legală care se desfăşoară cu observarea unor reguli determinate.
II. Conţinut:
1. Conflictul colectiv de muncă
Sediul materiei: Codul muncii (art. 248 – 253) şi Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 284 alin. 1 din Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord
intervenit în raporturile de muncă, între partenerii sociali.
Potrivit Legii nr.168/1999, conflictele de muncă reprezintă acele conflicte (litigii)
individuale sau colective născute între angajator şi salariaţi cu privire la interesele cu caracter
profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de
muncă.
Legea operează o distincţie între conflicte de interese şi conflicte de drepturi.
Conflictele de interese sunt acele conflicte de muncă care au ca obiect stabilirea
condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă şi care privesc
interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor.
Conflictele de interese se caracterizează prin următoarele elemente:
- nu pot interveni într-un alt moment al derulării raporturilor de muncă decât în cel al negocierii
contractului colectiv de muncă (nu şi în cel negocierii unui contract individual de muncă);
- pot avea ca obiect aspectele care, potrivit Legii nr. 130/1996, pot fi reglementate prin contractul
colectiv de muncă;
- nu pot avea ca obiect revendicări ale salariaţilor pentru a căror rezolvare este necesară
adoptarea unei legi sau a altui act normativ;
- au întotdeauna caracter colectiv;
- nu pot privi interese ale persoanelor care prestează munca în temeiul unui alt contract decât
contractul individual de muncă.
Spre deosebire de conflictele de interese, conflictele de drepturi sunt acele conflicte de muncă
ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau
alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale de muncă.

Soluţionarea conflictelor de interese

Părţi ale conflictului de interese


Părţi în conflictul de interese sunt:
- salariaţii, reprezentanţi de sindicate, federaţii, confederaţii sindicale, cu respectarea condiţiilor
de reprezentativitate la nivel de unitate, grupuri de unităţi, de ramură şi naţional prevăzute în
art.17 din Legea nr.130/1996;
- angajatorul, sau, după caz, federaţiile sau confederaţiile patronale.
Ele pot interveni la nivel de:
- unităţi;
- grupuri de unităţi, ramuri sau la nivel naţional;
- subunităţi, compartimente sau grupuri de salariaţi care exercită aceeaşi profesie în acelaşi
unitate, în măsura în care între partenerii la negocieri s-a convenit ca aceştia să-şi stabilească, în
mod distinct, în contractul colectiv, condiţiile de muncă (precizare inexistentă în reglementarea
legală anterioară)
Declanşarea conflictului de interese
Conflictele de interese se pot declanşa în următoarele situaţii:

17
a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui nou contract colectiv de muncă, în condiţiile în
care:
- nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul colectiv de muncă a încetat;
b) unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariaţi;
c) unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu toate că negocierile
colective au fost definitivate;
d) unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de începere a negocierilor anuale
obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
În toate cazurile în care într-o unitate există premisele declanşării unui conflict de interese,
sindicatele reprezentative, sau, în lipsa acestora, reprezentanţi aleşi ai salariaţilor, vor sesiza
unitatea despre această situaţie.
Sesizarea se va face:
- în scris cu precizarea revendicărilor salariaţilor, inclusiv motivarea acestora, precum şi a
propunerilor de soluţionare. Legea prevede obligaţia conducerii unităţii de a primi şi de a
înregistra cererea astfel formulată;
- verbal, cu prilejul negocierilor purtate între conducerea unităţii şi sindicatul reprezentativ sau
reprezentanţii salariaţilor, dacă aceste discuţii sunt consemnate într-un proces-verbal.
Conducerea unităţii va răspunde revendicărilor cuprinse în sesizare în termen de 2 zile
lucrătoare de la primirea acesteia. Tăcerea unităţii sau formularea unui punct de vedere cu care
salariaţii nu sunt de acord marchează declanşarea conflictului de interese.

Fazele soluţionării conflictelor de interese

Concilierea
În cazul în care conflictul de interese a fost declanşat, sindicatul reprezentativ, respectiv
reprezentanţii salariaţilor vor sesiza Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin direcţiile
generale de muncă şi solidaritate socială, în vederea concilierii conflictului respectiv.
Direcţia generală de muncă şi solidaritate socială este obligată să înregistreze sesizarea, neavând
competenţa de a stabili natura juridică a conflictului şi nici să se ocupe (juridic) de soluţionarea
lui.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale trebuie să desemneze, în termen de 24 de ore
de la înregistrarea sesizării, delegatul său pentru a participa la concilierea conflictului de interese,
delegat care are următoarele obligaţii:
să comunice sesizarea către unitate în termen de 48 de ore de la desemnarea sa;
să convoace părţile la un termen ce nu poate depăşi 7 zile de la înregistrarea cererii.
Sindicatul sau, după caz, salariaţii, alege o delegaţie formată din 2-5 persoane, împuternicită în
scris să participe la conciliere. Conducătorul unităţii va desemna, în scris, o delegaţie formată din
2-5 persoane care să participe la negociere.
Ca delegat al sindicatului sau, după caz, al salariaţilor, poate fi aleasă orice ce persoană
care îndeplineşte următoarele condiţii:
- a împlinit vârsta de 21 de ani;
- este salariat;
- nu a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- încălcare a libertăţii salariaţilor de a participa sau nu la grevă;
- încălcare a interdicţiilor legale de declarare a grevei;
- încălcare a obligaţiei de asigurare pe perioada grevei, în anumite sectoare de activitate, a
serviciilor esenţiale
La sfârşitul dezbaterilor desfăşurate în prezenţa delegaţilor Ministerului Muncii, Familiei
şi Egalităţii de Şanse există următoarele posibilităţi:
- în cazul în care s-a ajuns la un acord total cu privire la soluţionarea revendicărilor
formulate, părţile vor definitiva contractul colectiv de muncă, în acest fel, conflictul de interese
este încheiat;

18
- în cazul acordului parţial, numai salariaţii pot hotărî dacă menţin motivele pentru
continuarea conflictului de interese; ca urmare, ei pot să accepte rezultatul concilierii, conflictul
de interese încheindu-se chiar dacă acordul nu este total; în cazul în care salariaţii nu acceptă
acordul parţial, conflictul de interese continuă.

Medierea

În cazul în care conflictul de interese nu a fost soluţionat ca urmare a concilierii


organizate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, părţile pot hotărî, prin consens,
recurgerea procedurii de mediere.
Medierea reprezintă o fază facultativă a soluţionării conflictelor de interese, care poate interveni
numai după epuizarea etapei obligatorii a concilierii, la iniţiativa oricăreia dintre părţi (dar
întotdeauna de comun acord).
Mediatorii sunt numiţi anual de ministrul muncii şi solidarităţii sociale, cu acordul Consiliului
Economic şi Social.
Prevederile legale cu privire la procedura de mediere sunt succinte. Prin contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel naţional se stabileşte, concret, cum anume se desfăşoară
acesta.
În cazul în care s-a numit un mediator de comun acord, etapele medierii vor fi
următoarele:
- părţile implicate sunt obligate ca în termen de 48 de ore de la numirea mediatorului să pună la
dispoziţia acestuia datele necesare; dacă mediatorul are nelămuriri, acesta poate cere părţilor, în
maximum 72 de ore de la primirea actelor, relaţii scrise cu privire la revendicările formulate, la
actele depuse sau întocmite în timpul concilierii, precum şi rezultatele acesteia;
- în maximum 8 zile de la numire, mediatorul este obligat să convoace ambele părţi implicate;
părţile implicate vor avea un număr egal de reprezentanţi la mediere, de regulă acelaşi număr ca
şi la conciliere, şi aceleaşi persoane dacă este posibil;
- la fiecare întâlnire se va încheia un proces-verbal care va fi semnat de mediator şi de părţile
aflate în conflict;
- medierea nu poate dura mai mult de 30 de zile de la data la care mediatorul a fost numit şi a
acceptat medierea; în caz contrar, medierea încetează şi se trece la următoarea etapă legală de
soluţionare a conflictului.
Mediatorul este obligat să întocmească un raport, cu privire la situaţia conflictului, cu
precizarea punctului său de vedere cu privire la eventualele revendicări rămase nesoluţionate.

Arbitrajul

O altă etapă facultativă a soluţionării conflictelor de interese o constituie arbitrajul.


Acesta poate interveni, prin manifestarea de voinţă a părţilor, în orice moment al conflictului de
interese. Se poate apela la arbitraj numai după eşecul concilierii (şi, eventual, şi al medierii)
Arbitrajul se realizează de către o comisie de arbitri, compusă din:
-un arbitru desemnat de către conducerea unităţii;
-un arbitru desemnat de către sindicatele reprezentative sau, după caz, de către reprezentanţii
salariaţilor;
-un arbitru desemnat de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
Ca şi în cazul mediatorilor, lista persoanelor care pot fi desemnate ca arbitri se stabileşte
anual prin ordin al ministrului muncii şi solidarităţii sociale, cu acordul Consiliului Economic şi
Social.
Procedura de lucru a comisiei de arbitraj este stabilită printr-un regulament aprobat prin
ordin al ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi ministrului justiţiei.

19
În termen de 3 zile de la primirea documentaţiei, comisia de arbitraj, convoacă părţile şi
dezbate, împreună cu acestea, conflictul de interese, pe baza dispoziţiilor legii şi a contractelor
colective de muncă aplicabile.
După 5 zile de la încheierea dezbaterilor, comisia se pronunţă prin hotărâre irevocabilă,
moment care marchează încheierea conflictului de interese.
Hotărârea trebuie întotdeauna motivată şi se comunică părţilor în termen de 24 de ore de la
pronunţare.
Hotărârea pronunţată de comisia de arbitraj este obligatorie pentru părţi; ea determină
încetarea conflictului de interese şi completează contractele colective de muncă.

Greva

Dreptul la grevă, drept fundamental al salariaţilor, este, prin natura sa, un drept, în
egală măsură, individual, dar şi colectiv. Deşi textul constituţional, în redactarea sa din 1991, se
referă doar la salariaţi, în baza reglementărilor în vigoare el priveşte şi funcţionarii publici.
Această remarcă trebuie făcută în considerarea dezbaterilor din doctrină care califică
funcţionarul public ca aflându-se într-un raport de serviciu; în realitate, acesta se află tot într-un
raport de muncă, dar cu anumite particularităţi care-l individualizează, cum ar fi faptul că
exercită autoritatea de stat şi care determină, între altele, calificarea sa drept raport de serviciu.
De altfel, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
republicată statuează că funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile
legii; evident, trimiterea la lege semnifică trimiterea la Legea nr. 168/1999.
Dreptul la grevă poate fi deci exercitat, în condiţiile legii, doar de persoanele aflate într-
un raport de muncă (salariaţi) sau de serviciu (funcţionarii publici). În mod uzual, termenul de
grevă este utilizat şi pentru încetarea activităţii (evident, temporară) a uneia sau alteia dintre
categoriile sociale (studenţi, agricultori, persoane care exercită o profesiune liberală cum sunt,
spre exemplu, avocaţii etc.), deşi strict juridic, inclusiv constituţional, acestea nu pot exercita
dreptul la grevă, greva fiind în cazul acestora chiar un non-sens: nu te poţi afla în grevă cu tine
însuţi (dacă eşti, spre exemplu, un avocat).
Dreptul la grevă este un drept individual, în sensul că aparţine fiecărui salariat (funcţionar
public), dar care poate fi exercitat numai colectiv.
Fiind un drept constituţional, în considerarea acestei calităţi, dar şi baza art. 38 C. muncii,
pe calea negocierii colective (prin contractele colective de muncă) nu se poate renunţa la
dreptul la grevă, o asemenea clauză fiind nulă. Articolul 38 C. muncii statuează, fără nicio
excepţie, că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice
asemenea tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege
salariaţilor cu limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. În consecinţă, s-a apreciat că
dreptul la grevă este un drept constituţional, dar şi un drept intangibil în măsura în care este
exercitat legal, neconstituind deci o manifestare de forţă a salariaţilor care, fatal, este acceptată
de lege.
Greva – ca încetare colectivă, concomitentă şi voluntară a lucrului de către un colectiv de
salariaţi (funcţionari publici) – nu poate fi organizată şi declanşată decât pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale acestora. În consecinţă, legea organică
privind conflictele de muncă (Legea nr. 168/1999) interzice greva cu caracter politic.
Dreptul la grevă trebuie interpretat prin prisma corelaţiei sale cu alte drepturi şi libertăţi
constituţionale cum sunt libertatea sindicală şi dreptul la negocieri colective. Astfel, potrivit art.
9, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale salariaţilor, inclusiv prin faptul că, de regulă, reprezentarea salariaţilor
la negociere este asigurată de acestea, în timp ce, potrivit art. 43 alin. (1), greva nu poate avea alt
scop decât apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.

Dreptul la grevă în România

20
Atât Codul muncii, cât şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă
operează cu două concepte: conflictele de drepturi şi conflictele de interese.
Conflictele de drepturi sunt acele conflicte de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi
sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau alte acte normative, precum şi din
contractele colective sau individuale de muncă [art. 248 alin. (3) C. muncii şi art. 5 din Legea nr.
168/1999].
Conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de
muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă şi privesc interesele cu caracter
profesional, social sau economic ale salariaţilor [art. 248 alin. (2) C. muncii şi art. 4 din Legea
nr. 168/1999).
O grevă se poate declanşa numai dacă ne aflăm pe tărâmul conflictului de interese şi
nu pe cel al conflictului de drepturi. Astfel, conflictul de interese intervine exclusiv în faza
negocierii contractului colectiv de muncă. Articolul 12 din Legea nr. 168/1999, cu modificările
şi completările ulterioare, statuează că pot fi declanşate conflicte de interese doar în următoarele
situaţii:
a) unitatea refuză să înceapă negocierea unui nou contract colectiv de muncă în condiţiile în care
nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul colectiv de muncă a încetat;
b) unitatea nu acceptă modificările formulate de salariaţi;
c) unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă cu toate că negocierile
colective au fost definitivate;
d) unitatea nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de începere a negocierilor anuale
obligatorii privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă;
e) în caz de divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de
lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă.
Articolul 13 din lege dispune că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de
muncă, salariaţii nu pot declanşa conflictele de interese, cu excepţia situaţiilor prevăzute de
art. 12 lit. d) şi e).
În cazul unităţilor cu mai puţin de 21 de salariaţi, nu se poate declanşa un conflict de
interese decât dacă angajatorul a fost de acord cu negocierea unui contract colectiv de muncă şi
doar în ipotezele prevăzute de art. 12 lit. b) şi c). Orice alt conflict născut între angajator şi
salariaţi în absenţa contractului colectiv de muncă şi a obligaţiei legale de a negocia (a
angajatorului) nu poate face decât obiectul unor conflicte de drepturi, respectiv al unei acţiuni a
fiecăruia dintre salariaţi împotriva angajatorului.
În toate cazurile în care într-o unitate există premisele declanşării unui conflict de
interese, sindicatele reprezentative sau, în cazul în care în unitate nu este organizat un astfel de
sindicat, reprezentanţii aleşi ai salariaţilor vor sesiza unitatea despre această situaţie.
Sesizarea se va face în scris, cu precizarea revendicărilor salariaţilor, inclusiv a motivării
acestora, precum şi a propunerilor de soluţionare. Conducerea unităţii este obligată să primească
şi să înregistreze sesizarea astfel formulată. Cerinţa se consideră îndeplinită şi dacă revendicările
salariaţilor, motivarea acestora şi propunerile de soluţionare sunt exprimate de sindicatul
reprezentativ sau de către reprezentanţii aleşi ai salariaţilor cu ocazia primirii la conducerea
unităţii şi dacă discuţiile au fost consemnate într-un proces-verbal.
Conducerea unităţii are obligaţia de a răspunde în scris sindicatelor sau, în lipsa acestora,
reprezentanţilor salariaţilor, în termen de două zile lucrătoare de la primirea sesizării, cu
precizare punctului de vedere pentru fiecare dintre revendicările formulate.
În situaţia în care unitatea nu a răspuns la toate revendicările formulate sau, deşi a
răspuns, sindicatele nu sunt de acord cu punctul de vedere precizat, conflictul de interese se
consideră declanşat.
În cazul în care conflictul de interese a fost declanşat, sindicatul reprezentativ sau, după
caz, reprezentanţii salariaţilor sesizează Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin
organele sale teritoriale, în vederea concilierii.

21
În termen de 24 de ore de la înregistrarea sesizării, Ministerul Muncii, Familiei şi
Egalităţii de Şanse desemnează delegatul său pentru participare la concilierea conflictului de
interese, care are obligaţia să ia următoarele măsuri:
a) comunicarea sesizării unităţii în termen de 48 de ore de la desemnarea sa;
b) convocarea părţilor la procedura de conciliere la un termen ce nu poate depăşi 7 zile de la
înregistrarea sesizării.
În cazul în care, în urma dezbaterilor, se ajunge la un acord cu privire la soluţionarea
revendicărilor formulate, părţile vor definitiva contractul colectiv de muncă, conflictul de
interese fiind astfel încheiat.
În situaţiile în care acordul cu privire la soluţionarea conflictului de interese este numai
parţial, se vor consemna revendicările asupra cărora s-a realizat acordul şi cele rămase
nesoluţionate, împreună cu punctele de vedere ale fiecărei părţi referitoare la acestea din urmă.
Rezultatele concilierii vor fi aduse la cunoştinţă salariaţilor de către cei care au făcut sesizarea
pentru efectuarea concilierii.
Caracterul obligatoriu al concilierii este constituţional şi nu împiedică liberul acces la
justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie. Legea poate să instituie faze prealabile obligatorii cu
condiţia ca, în final, să se poată apela la instanţele judecătoreşti.
Legea nr. 168/1999 prevede şi posibilitatea părţilor de a recurge la două proceduri facultative:
medierea şi arbitrajul. Medierea şi arbitrajul sunt faze posibile, dar nu obligatorii, a
soluţionării conflictului de interese.
În măsura în care concilierea şi, eventual, medierea nu au condus la vreun rezultat, iar
părţile nu au înţeles să supună conflictul lor spre soluţionare unei comisii de arbitraj, se poate
intra în ultima fază a unui conflict de interese, respectiv se poate proceda la exercitarea
dreptului la grevă.
Participarea salariaţilor la grevă este liberă [art. 251 alin. (2) C. muncii]. Potrivit legii,
nimeni nu poate fi constrâns să participe la grevă sau să refuze să participe.
Participarea la grevă sau organizarea acesteia, cu respectarea dispoziţiilor legii, nu reprezintă o
încălcare a obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor şi nu poate avea consecinţe negative asupra
greviştilor sau asupra organizatorilor. Evident, aceste dispoziţii nu se aplică dacă greva este
suspendată sau declarată ilegală.
Pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg din contractul individual de
muncă, cu excepţia drepturilor salariale.
Greva strict politică este ilicită, dar se impune precizat, de principiu, că autorităţile
executive pot fi criticate, fără ca acest element să confere grevei respective un caracter politic.
Caracterul politic al grevei începe acolo şi atunci când se solicită schimbarea autorităţilor legal
învestite în stat la nivel naţional ori local.
Conducerile unităţilor pot solicita suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de
zile de la data începerii sau continuării grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau
sănătatea oamenilor (art. 55 din Legea nr. 168/1999). Cererea de suspendare se adresează curţii
de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea şi se soluţionează în termen de 7 zile de la
înregistrare. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile.
Dacă unitatea apreciază că greva a fost declarată ori continuă cu nerespectarea legii, se
poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul unitatea cu o cerere
prin care se solicită instanţei încetarea grevei (art. 58 din Legea nr. 168/1999).
Tribunalul fixează termen pentru soluţionarea cererii de încetare a grevei, care nu poate fi mai
mare de 3 zile de la data înregistrării acesteia, şi dispune citarea părţilor.
Instanţa examinează cererea prin care se solicită încetarea grevei şi pronunţă, de urgenţă, o
hotărâre prin care, după caz, respinge sau admite cererea unităţii şi dispune încetarea grevei ca
fiind ilegală. În cazul în care dispune încetarea grevei ca fiind ilegală, instanţele, la cererea celor
interesaţi, pot obliga persoanele vinovate de declanşarea grevei ilegale la plata unor despăgubiri
(art. 61 din aceeaşi lege).
Hotărârile pronunţate de tribunal sunt definitive (art. 60).

22
Tribunalul şi curtea de apel soluţionează cererea sau, după caz, recursul, potrivit procedurii
prevăzute pentru soluţionarea conflictelor de muncă.
Nu pot declara grevă – potrivit art. 63 din Legea nr. 168/1999 – procurorii, judecătorii,
personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din subordinea sau coordonarea
acestuia, personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, personalul
militar şi funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative şi din instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestuia,
personalul militar al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al
Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte categorii de personal cărora, prin legi
organice, li se interzice exercitarea acestui drept.
Personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu poate declara grevă din
momentul plecării în misiune şi până la terminarea acesteia (art. 64 din Legea nr. 168/1999).
Personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion românesc poate declara grevă
numai cu respectarea normelor stabilite prin convenţii internaţionale ratificate de statul român
(art. 65 din Legea nr. 168/1999).
Tot astfel, prin lege nu pot să-şi exercite dreptul la grevă poliţiştii, nu au dreptul la grevă
prefecţii şi subprefecţii, nu pot să declare sau să participe la grevă membrii Corpului diplomatic
şi consular.
În unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii
publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile
care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei
cu gaze, energie electrică, căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi
conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin de o treime din
activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale.
Salariaţii din unităţile sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la
sectoarele nucleare, din unităţile cu foc continuu pot declara grevă cu condiţia asigurării a cel
puţin unei treimi din activitate, care să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor şi care să
asigure funcţionarea instalaţiilor în deplină siguranţă.
Încălcarea normelor legale privind declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei antrenează
răspunderea juridică (penală, reparatorie, disciplinară, după caz) a persoanelor vinovate.

III. Teste de evaluare:


1. În cazul medierii conflictului de muncă, iniţiativa aparţine:
a) numai patronului;
b) numai salariaţilor aflaţi în grevă;
c) oricăreia dintre părţi, dar de comun acord.
2. Suspendarea grevei poate fi depusă:
a) pe cel mult 30 de zile, dacă pune în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor;
b) de către Tribunal;
c) de către Curtea de Apel.
3. Arbitrajul conflictelor de muncă este:
a) o fază obligatorie;
b) o fază facultativă;
c) poate interveni şi după mediere;
d) în timpul desfăşurării grevei, dacă aceasta a durat mai mult de 2o de zile.

23
Modulul nr. 5: ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
I. Obiective:
- înţelegerea rolului contractului individual de muncă în economia de piaţă;
- cunoaşterea condiţiilor la încheierea contractului individual de muncă.
II. Conţinut (succint):
Încheierea contractului individual de muncă
1. Definiţie
Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare,
reglementează problematica contractului individual de muncă în Titlul II (art. 10-107).
Contractul individual de muncă în mod exhaustiv, este reglementat prin Codul muncii în
următoarea structură:
- contractul individual de muncă;
- contractul individual de muncă pe durată determinată;
- munca prin agent de muncă temporară;
- contractul individual de muncă cu timp parţial;
- munca la domiciliu.
Munca prin agent de muncă temporară, nu este contract individual de muncă de sine
stătător ci constituie o specie a contractului individual de muncă pe durată determinată, cu o
figură juridică particulară.
Contractul individual de muncă este conform art. 10 din Codul muncii: contractul în temeiul
căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea
unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.

2. Trăsături caracteristice:

a) este guvernat de principiul libertăţii de voinţă;


b) este un contract numit;
c) nu pot exista decât două părţi: salariatul şi angajatorul; pluralitatea de subiecte este
exclusă (activă sau pasivă) ceea ce presupune că nu pot exista în şi prin acelaşi contract
individual de muncă mai multe persoane care să aibă, laolaltă, calitatea de salariat şi, de regulă,
nici mai multe persoane având, împreună, calitatea de angajator.
d) obligaţia caracteristică a salariatului este de a face (de a munci) şi, în consecinţă, trebuie
executată în natură (prin muncă), neputând antrena niciodată desdăunări; nici angajatorul nu
poate să execute el însuşi obligaţia de a munci a salariatului pe cheltuiala acestuia;
e) are un caracter bilateral (sinalagmatic);
f) este un contract cu titlu oneros;
g) are un caracter comutativ, deoarece atât prestaţia salariatului, cât şi cea a angajatorului sunt
cunoscute încă de la început;
h) se încheie intuitu personae; salariatul nu-şi poate executa obligaţiile contractuale prin
intermediul sau cu ajutorul altei persoane, nu poate transmite aceste obligaţii prin moştenire, iar
eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ;
i) este un contract cu executare succesivă; sancţiunea va fi rezilierea, iar nu rezoluţiunea care
produce şi efecte retroactive;
j) nu poate fi afectat nici de o condiţie suspensivă, nici de o condiţie rezolutorie; excepţional,
poate fi afectat de un termen extinctiv sau de un termen suspensiv, dar cert.
k) are caracter consensual; calitatea de salariat se dobândeşte de la data încheierii contractului
individual de muncă, chiar dacă munca începe, efectiv, la o dată ulterioară;
l) pe tot parcursul executării contractului, salariatul se află sub autoritatea angajatorului, şi se
subordonează acestuia; în acest sens, angajatorul are dreptul de a da salariatului ordine şi
dispoziţii obligatorii în condiţiile legii, şi dreptul de a controla munca acestuia; în schimb, nu
salariatul este cel ce suportă riscul contractual, ci angajatorul.

24
Prin încheierea contractului individual de muncă persoana în cauză dobândeşte calitatea de
salariat.
Termenul de salariat este echivalent cu cel de angajat. Cu toate acestea, conform Legii nr.
76/2002, termenul de angajat este utilizat pentru raportul juridic de muncă al salariatului şi,
respectiv, şi pentru raportul de serviciu al funcţionarului public. În Codul muncii s-a părăsit
termenul de persoană încadrată în muncă în favoarea celui de persoană angajată în muncă.

3. Capacitatea juridică a persoanei fizice de a încheia contractul individual de muncă

Capacitatea deplină de a încheia un contract individual de muncă se dobândeşte la


împlinirea vârstei de 16 ani. Pentru anumite funcţii, capacitatea deplină de a încheia un
contract de muncă se dobândeşte, prin excepţie, numai la vârsta de 18 ani, la 20 de ani (în
domeniul silvic, spre exemplu, la 25 ani instructor auto).
Caracterul intuitu personae al contractului individual de muncă, implică legătura indisolubilă
dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu a persoanei care urmează să se încadreze în
muncă.
Nu pot încheia un contract de muncă:
a) minorii în vârstă de până la 15 ani;
b) persoanele puse sub interdicţie judecătorească din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale
indiferent de vârstă.
Munca fiind personală nu poate fi îndeplinită prin intermediul altuia.
Vârsta minimă de încadrare în muncă este, potrivit art. 45 alin. 4 din Constituţie, de 15
ani. Art. 13 alin. 2 din Cod stabileşte că persoana fizică poate încheia un contract de muncă în
calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor
legali pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel
nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Între 15 şi 16 ani, persoana
în cauza are deci o capacitate restrânsă de a se încadra în muncă.
Pentru încadrarea în muncă persoana, între 15 şi 16 ani îşi exprimă voinţa în mod direct, fără a fi
posibilă reprezentarea sa la încheierea contractului individual de muncă.
Acordul trebuie dat de ambii părinţi. Acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali,
pentru copilul între 15 şi 16 ani, trebuie să fie prealabil sau cel mult concomitent cu încheierea
contractului de muncă, special şi expres. Lipsa acordului antrenează nulitatea absolută a
contractului individual de muncă; este însă o nulitate remediabilă.

4. Capacitatea juridică a angajatorului

Conform Codului muncii – angajatorul - poate fi o persoană juridică - unitate – sau o


persoană fizică.
Persoana care angajează în muncă, în temeiul unui contract individual de muncă, poartă,
legal, denumirea de angajator. Se utilizează ca sinonime şi termenii de „patron” şi de „cel ce
angajează”. Termenul de „unitate”, utilizat şi el în legislaţia muncii, vizează exclusiv o persoană
juridică.
Angajatorul persoană juridică poate încheia contracte de muncă din momentul
dobândirii personalităţii juridice. Şi în situaţia încheierii contractelor individuale de muncă este
necesar să se respecte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice,
principiu consacrat de dreptul civil.
Poate încheia un contract individual de muncă în calitate de angajator persoană juridică:
societatea comercială, regia autonomă, societatea bancară, societate agricolă, unitatea agricolă,
unitatea sau societatea de asigurări, instituţia sau unitatea publică, asociaţia sau fundaţia, orice
altă persoană juridică publică sau privată.

25
Pentru toate persoanele juridice este valabilă regula potrivit căreia contractele individuale
de muncă se încheie, în numele lor, de către conducătorul unităţii, sau, prin excepţie, de către
organul colectiv de conducere.
Delegarea competenţei de a încheia contracte individuale de muncă se poate da şi
unităţilor fără personalitate juridică (sucursale, agenţii, reprezentanţe).
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de a încheia contracte individuale de muncă în
calitate de angajator se supune doar parţial regulilor de drept comun.
Conform art. 14 alin. 3, din Codul muncii, „persoana fizică poate încheia contracte individuale
de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu”.

5. Consimţământul părţilor la încheierea contractului individual de muncă

Trebuie să se conformeze normelor de drept comun (civile) şi anume:


- să fie exprimat în deplină cunoştinţă de cauză (în mod neechivoc);
- să exprime cu certitudine intenţia de a produce efecte juridice (să nu fie vag, neangajant
sau condiţionat);
- să fie exteriorizat (tăcerea nu are valoare de consimţământ);
- să nu fie afectat de un viciu de consimţământ – eroare, dol sau violenţă.
Viciile de consimţământ atrag nulitatea contractului.
O modalitate specială de exteriorizare a consimţământului o constituie jurământul.

6. Obligaţia de informare a salariatului

În concordanţă cu normele Uniunii Europene, Codul muncii reglementează obligaţia de


informare a salariatului de către angajator, anterior încheierii sau modificării contractului
individual de muncă. În cazul în care salariatul urmează să lucreze în străinătate, angajatorul este
obligat să-i furnizeze o serie de informaţii suplimentare care ţin de condiţiile de muncă şi de
retribuire a acestuia în ţara respectivă.
Toate aceste elemente trebuie să se regăsească, potrivit art. 17 alin. 3 din Cod, în conţinutul
contractului individual de muncă.
În scopul protecţiei angajatorului, cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil
încheierii contractului de muncă, părţile pot încheia un contract de confidenţialitate (act juridic
bilateral, civil).
Singura sancţiune pe care o poate suporta angajatorul în cazul neîndeplinirii obligaţiei de
informare a salariatului (dacă i-a produs acestuia un prejudiciu) este cea prevăzută de art. 19 din
Cod: „În situaţia în care angajatorul nu îşi execută obligaţia de informare în termen de 15 zile de
la lansarea ofertei sau modificare a contractului individual de muncă ori, după caz, a prestării
activităţii în străinătate, salariatul este în drept să sesizeze, în termen de 30 de zile, instanţa
judecătorească competentă şi să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a
suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligaţiei de informare”.
Corelativ, şi salariatul are obligaţia de a-l informa pe angajator, prealabil încheierii
contractului de muncă, în legătură cu datele cu caracter personal (vârstă, pregătire
profesională, domiciliul/reşedinţă, starea civilă, experienţa în muncă).
Informaţiile pe care angajatorii le pot solicita nu pot avea alt scop decât acela de aprecia
aptitudinile şi capacitatea profesională de a ocupa postul în cauză a celui ce solicită angajarea.
Angajatorul poate cere informaţii de la foştii angajatori ai solicitantului doar cu
privire la funcţiile îndeplinite şi durata angajării şi numai cu încunoştinţarea prealabilă a
solicitantului respectiv.
Angajatorul este obligat să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
salariaţilor.

7. Condiţiile prealabile încheierii contractului individual de muncă

26
Examenul medical
La încheierea contractului individual de muncă, examenul medical este general şi
obligatoriu, înainte de proba practică, de examen, concurs ori perioadă de probă. Conform art.
27, alin. 1, din Codul muncii, o persoană poate fi angajată în muncă numai în baza unui
certificat medical care constată că cel în cauză este apt pentru prestarea acelei munci.
Ulterior angajării, periodic, examenul medical este obligatoriu.
O situaţie specifică priveşte personalul român trimis în misiune permanentă peste hotare; în acest
caz sunt supuşi examenului medical şi membrii de familie care îl însoţesc pe acesta în misiune
permanentă în străinătate.
Conform Codului muncii, nerespectarea condiţiei avizului medical la angajare atrage nulitatea
contractului de muncă astfel încheiat; nulitatea poate fi însă remediată în măsura în care,
ulterior, salariatul prezintă un aviz medical din care reiese că este apt pentru ocuparea locului de
muncă.
Dispoziţia de repartizare în muncă
În baza principiului libertăţii muncii, dispoziţia de repartizare în muncă emisă de agenţia
pentru ocuparea forţei de muncă, are numai semnificaţia de a concretiza medierea între cel care
caută un loc de muncă şi posibilul său angajator.
În legislaţia în vigoare există totuşi şi situaţii de excepţie în care dispoziţia de repartizare în
muncă are caracter obligatoriu. Angajatorii sunt obligaţi să încheie cu persoanele repartizate din
rândul şomerilor contracte individuale de muncă, dacă între agenţie şi angajatorul respectiv
există o convenţie încheiată în scopul asigurării forţei de muncă.
Stagiul
Constituie o perioadă determinată de timp, expres prevăzută de reglementări legale
speciale, în scopul adâncirii şi perfecţionării pregătirii profesionale prin muncă a anumitor
categorii de absolvenţi, de regulă, ai învăţământului superior (medici, stomatologi, farmacişti,
profesiuni juridice liberale).
Avizul
Încheierea contractului individual de muncă este condiţionată, în anumite cazuri, de
obţinerea prealabilă a unui aviz (ex. pentru paznici).
Avizul în cauză are un caracter conform. În consecinţă, neîndeplinirea condiţiei obţinerii sale
conduce la nulitatea absolută, dar remediabilă, a respectivei angajări în muncă.
Autorizarea
Reglementările legale instituie, în anumite situaţii, condiţia autorizării/atestării
(profesionale) la încheierea contractului individual de muncă (de ex. pentru cei ce lucrează cu
materiale explozive - artificieri).
Autorizarea/atestarea se analizează, ca şi avizul prealabil, prin prisma consecinţelor sale.
Lipsa autorizării/atestării conduce la nulitatea contractului individual de muncă.
Avizul şi autorizarea/atestarea, fiind reglementate prin norme imperative, sunt
obligatorii pentru toate categoriile de angajatori.
Angajamentul scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu
Codul muncii în art. 39 alin. 2 lit. f dispune că salariatului îi revine obligaţia de a respecta
secretul de serviciu.
11. Verificarea pregătirii şi aptitudinilor profesionale
Actele normative impun, de regulă, la încheierea contractului individual de muncă, îndeplinirea
unor condiţii de studii pentru anumit post.
În sectorul public, natura şi nivelul studiilor sunt prescrise legal (şi pentru salariaţi –
personal contractual, iar nu numai pentru funcţionarii publici) în raport cu specialitatea,
complexitatea, atribuţiile şi răspunderile meseriei sau ocupaţiei care urmează a fi îndeplinite de o
anumită persoană.
În sectorul privat, încadrarea în muncă trebuie să se facă cu observarea următoarelor
documente:

27
- Clasificarea Ocupaţiilor din România;
- Nomenclatoarele ocupaţiilor, meseriilor şi specializărilor;
- Registrul naţional al calificărilor profesionale din România;
- Niveluri de calificare speciale stabilite fie potrivit actelor normative, fie certificatelor de
absolvire.
Legiuitorul a stabilit prin norme imperative condiţii de studii pentru funcţii/posturi care,
chiar dacă se exercită la un angajator privat, exprimă prin atribuţiile lor de serviciu şi un
interes general (cum ar fi, spre exemplu, în cazul şefilor compartimentelor contabile – director
economic, contabil şef sau altă persoană împuternicită – care trebuie să aibă studii economice
superioare).
Potrivit art. 29 alin. 1 din Cod, încheierea contractului individual de muncă se face după
verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale celui care solicită
încadrarea în muncă. Modalităţile în care se realizează verificarea, sunt stabilite de contractul
colectiv de muncă, de statutul de personal şi de regulamentul intern, în măsura în care legea nu
dispune altfel.
Conform art. 30 alin. 1 din Cod, angajarea în muncă în calitate de salariaţi la instituţiile şi
autorităţile publice şi la alte unităţi bugetare, se face numai prin concurs sau examen, după
caz.
III. Teste de evaluare:
1. Contractul individual de muncă poate avea:
a) numai două părţi: salariatul şi angajatorul;
b) o pluralitate de subiecte.
2. Pot încheia contracte de muncă:
a) persoanele puse sub interdicţie;
b) minorii în vârstă de până la 15 ani;
c) persoanele cu handicap, după regulile din Codul muncii şi legislaţia specială.
3. Contractul individual de muncă poate fi afectat de:
a) o condiţie suspensivă;
b) o condiţie rezolutorie;
c) excepţional, de un termen extinctiv sau un termen suspensiv, dar cert.
4. Autorizarea (atestarea) cerută, în anumite situaţii, ca o condiţie la încheierea
contractului individual de muncă este obligatorie:
a) pentru toate categoriile de angajatori;
b) numai acolo unde statul este acţionar.
5. Capacitatea deplină de a încheia un contract de muncă se dobândeşte la
împlinirea vârstei de:
a) 16 ani, ca salariat;
b) 18 ani, ca angajator;
c) 14 ani, în ambele situaţii.
6. Angajarea în muncă se face numai prin concurs sau examen:
a) la instituţiile şi autorităţile publice;
b) la toţi angajatorii
7. Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă cu o condiţie:
a) de probă (ad probationem)
b) ad validitatem
c) de publicitate.

28
Modulul nr. 6: CONŢINUTUL CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ
I. Obiective:
- înţelegerea mecanismului prin care sunt inserate în contractul individual de muncă
clauzele facultative;
- cunoaşterea semnificaţiei drepturilor şi obligaţiilor celor două părţi ale contractului
individual de muncă.

II. CONŢINUTUL CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

Doctrina juridică distinge în privinţa conţinutului contractului individual de muncă:


a) între o parte legală (drepturile şi obligaţiile care rezultă ex lege) şi o parte convenţională (cea
lăsată la liberul acord al părţilor).
b) în clauze fundamentale şi clauze obişnuite.
Contractul individual de muncă conţine clauze generale (fundamentale) şi clauze specifice.
Clauze fundamentale
Potrivit Codului muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat prin acordul părţilor.
Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente
fundamentale:
-durata contractului;
-locul muncii;
-felul muncii;
-condiţiile de muncă;
-salariul;
-timpul de muncă şi timpul de odihnă.

a) Durata contractului. Ca şi în vechiul Cod al muncii, noul Cod, în consens cu normele


europene, păstrează regula încheierii contractului individual de muncă pe durată
nedeterminată. Excepţia o constituie – în condiţiile art. 80-86 – contractul individual de muncă
pe durată determinată. Regimul juridic aplicabil salariaţilor într-un contract de muncă pe durată
nedeterminată faţă de cel aplicabil într-un contract de muncă pe durată determinată este parţial
diferit. De aceea, durata trebuie inserată obligatoriu între clauzele contractuale.
b) În Codul muncii, prin loc de muncă se înţelege frecvent şi o anumită funcţie, un
anumit post, realizându-se legal o suprapunere de plan naţional cu felul muncii. Stabilirea locului
muncii sau a unui loc de muncă se materializează în precizarea localităţii, a unităţii sau
subunităţii (secţiei, atelierului, departamentului, direcţiei, serviciului, biroului); dacă munca se va
presta în mod constant la sediul unităţii sau unităţii ori în afara ei (în alte puncte de lucru,
eventual la domiciliul salariatului sau chiar în alte localităţi).
Munca la domiciliu. Libertatea părţilor se poate manifesta, la încheierea contractului individual
de muncă şi prin faptul că munca salariatului urmează să se desfăşoare la domiciliul său. Codul
muncii îi consacră acestei probleme un capitol special al IX-lea (art. 105-107) din cuprinsul
Titlului al II-lea. Este vorba despre un contract de muncă pe durată nedeterminată sau
determinată, cu timp de lucru integral sau parţial, de sine stătător sau în cumul de funcţii, având
ca particularitate principală faptul că munca (atribuţiile de serviciu) se execută la domiciliul
salariatului.
c) Felul muncii este determinat prin funcţia sau meseria exercitată de către salariat, cu
specificarea pregătirii sau calificării sale profesionale.
d) Condiţiile de muncă.
În legislaţia muncii, potrivit Legii nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8
ore pe zi, sunt definite locurile de muncă având condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau
periculoase (în raport cu natura şi intensitatea factorilor nocivi, durata de expunere la aceşti
factori, condiţii de muncă ce implică un efort fizic mare sau o solicitare nervoasă deosebită). Ele

29
se stabilesc de către inspectoratele teritoriale de muncă, pe baza determinărilor efectuate de
personalul medical specializat. Ca efect principal al existenţei condiţiilor deosebite de muncă se
poate reduce programul de muncă sub 8 ore pe zi, durata şi nominalizarea personalului
stabilindu-se prin negocieri între angajatori şi sindicate (fără a se afecta salariul şi vechimea în
muncă); aceleaşi condiţii antrenează, potrivit art. 142 din Cod, un concediu de odihnă
suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare.
În legislaţia securităţii sociale, potrivit Legii nr. 19/2000, cu modificările ulterioare, sunt
stabilite locurile de muncă deosebite şi speciale (faţă de cele normale). Cele deosebite sunt
locurile de muncă de natură să afecteze esenţial capacitatea de muncă din cauza gradului mare de
expunere la risc (permanent sau în anumite perioade).
În consecinţă, în legislaţia securităţii sociale nu se mai operează cu noţiunile de grupa I şi
a II-a de muncă. Prin anexele nr. 1 şi 2 la lege sunt stabilite limitativ locurile de muncă în
condiţii speciale (cum ar fi unităţi miniere pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în
subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă; activităţile de cercetare,
explorarea, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi a II-a de expunere la
radiaţii; aviaţia civilă; activitatea artistică). Locurile speciale de muncă se pot stabili numai
prin lege.
e) Salariul, cu toate componentele lui, reglementat în principal prin art. 154 – 168 –
Titlul IV din Codul muncii, se stabileşte prin contractul individual de muncă, diferenţiat, în
funcţie de profilul angajatorului.
f) Timpul de muncă şi timpul de odihnă
Titlul al III-lea din Codul muncii (art. 108 – 153) reglementează timpul de muncă şi
timpul de odihnă. Cu excepţia salariaţilor din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice,
problemele privind timpul de muncă şi timpul de odihnă se negociază colectiv sau/şi individual.
Art. 111 alin. 1 stabileşte imperativ durata maximă legală a timpului de muncă, respectiv 48 de
ore/săptămână, inclusiv orele suplimentare. Art. 140 alin. 1 stabileşte imperativ durata minimă a
concediului de odihnă anual, respectiv 20 de zile lucrătoare; prin negociere colectivă sau/şi
individuală se poate mări durata concediului de odihnă anual.

Clauze specifice prevăzute de Codul muncii


a) Clauza cu privire la formarea profesională (prevăzută în Codul muncii). Vizează
parcurgerea de către salariat, pe durata executării contractului individual de muncă, a unei
anumite modalităţi de formare profesională. În acest cadru, părţile pot negocia: durata cursurilor
sau stagiilor de formare profesională; scoaterea parţială sau totală a salariatului din activitate;
cuantumul indemnizaţiei la care are dreptul salariatul dacă pregătirea se presupune scoaterea
integrală din activitate.
Tot prin negociere individuală se precizează durata interdicţiei pentru salariat de a lua
iniţiativa încetării contractului individual de muncă atunci când cursul sau stagiul de formare
profesională a fost mai mare de 60 de zile şi cheltuielile au fost suportate de către angajator; în
acest caz, art. 195 alin. 1 din Codul muncii stabileşte numai durata minimă a acestei interdicţii –
cel puţin 3 ani – durata ei concretă – egală sau mai mare de trei ani – stabilindu-se, posibil, prin
acordul părţilor.
b) Clauza de neconcurenţă (prevăzută în Codul muncii) după încetarea contractului
individual de muncă.
Pe parcursul contractului individual de muncă, salariatul are ex lege obligaţia de fidelitate
faţă de angajator (obligaţie care include şi neconcurenţa). Clauza de neconcurenţă urmăreşte să
prelungească efectele neconcurenţei şi după încetarea contractului individual de muncă.
Clauza presupune ca salariatul, după încetarea contractului individual de muncă, să nu
presteze, în interesul său propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea
prestată la angajatorul său, angajatorului revenindu-i obligaţia de a-i plăti o indemnizaţie lunară
de neconcurenţă pe toată perioada în care clauza îşi produce efectele.

30
Ea îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute
în mod concret:
- activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului (care pot fi aceleaşi
sau şi în plus faţă de cele rezultate din respectarea obligaţiei de fidelitate, anterior, în timpul
executării aceluiaşi contract);
- terţii, care sunt, în principal, comercianţi, în favoarea cărora se interzice prestarea
activităţii;
- aria geografică în care este interzis fostului salariat - să îl concureze pe fostul său
angajator;
- indemnizaţia de neconcurenţă lunară.
Clauza de neconcurenţă îşi poate produce efectele pe o durată de maximum 2 ani de la
încetarea contractului individual de muncă.
Chiar dacă nu face referire expresă la natura funcţiilor (de execuţie sau de conducere),
clauza poate să vizeze ambele categorii de salariaţi.
Dacă prin această clauză s-ar stabili exclusiv terţii ori exclusiv aria geografică – raportat
la calificarea şi ocupaţia/funcţia/postul salariatului – fără a se preciza concret activităţile
interzise, operând, astfel, o interdicţie profesională generică, acest lucru ar fi inadmisibil,
deoarece, în ambele ipoteze, s-ar afecta principiul libertăţii muncii. Tot astfel, ar fi inadmisibil să
se stabilească drept arie geografică în care este interzisă concurenţa întreg teritoriul României
sau un teritoriu vădit excesiv. În sfârşit, nu este posibil ca datorită modului în care este stabilită
aria geografică, să se impună fostului salariat – spre a respecta clauza – schimbarea domiciliului
său.
Art.23 din Codul muncii introduce o limitare a clauzei de neconcordanţă în sensul că
acesta nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei sau a
specializării pe care o deţine salariatul.
Dacă clauza de neconcurenţă este mult prea extensivă sau excesivă, la sesizarea
salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanţa competentă poate diminua efectele
acesteia (art. 23 alin. (2) din Codul muncii).
Cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă reprezintă, potrivit art. 21 alin. 4 din Codul
muncii, o cheltuială efectuată de către angajator, care nu are natură salarială, fiind plătită fostului
salariat după încetarea contractului individual de muncă, respectiv când nu se prestează nici o
muncă la fostul său angajator. Indemnizaţia este o contraprestaţie, o plată pentru acceptarea de
către salariat/fostul salariat a unei restrângeri a libertăţii de a munci – posibilă datorită
consacrării sale legale (exprese). Ea se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor
salariale brute ale celui în cauză din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului
individual de muncă. În cazul în care durata contractului a fost mai mică de 6 luni, indemnizaţia
se calculează luând ca bază media veniturilor salariale brute cuvenite salariatului pe durata
contractului respectiv.
În cazul nerespectării cu vinovăţie a clauzei de neconcurenţă, salariatul poate fi obligat la
restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune – interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-
a produs angajatului (art. 24 din Codul muncii).
c) Clauza de confidenţialitate (prevăzută în art. 26 din Codul muncii) prin care părţile
convin ca, pe toată durata contractului, şi după încetarea acestuia (fără limitare în timp), să nu
transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului
respectiv.
Nerespectarea acestei clauze de către oarecare dintre părţi atrage obligarea celui în culpă
la plata de daune – interese.
d) Clauza de mobilitate (prevăzută în art. 26 din Codul muncii) prin care părţile stabilesc
că, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat nu se
realizează într-un loc stabil ci, dimpotrivă, prin deplasări practic permanente. În acest caz,
salariatul beneficiază de prestaţii suficiente în bani sau în natură. În acest caz, salariatul
beneficiază de prestaţii suplimentare în bani sau în natură.

31
Clauze neprevăzute ale Codului Muncii
Codul muncii şi, în general, legislaţia muncii nu reglementează şi alte clauze speciale.
Ele sunt însă utilizate în practică. Părţile pot să stabilească prin acordul lor şi alte clauze
specifice decât cele reglementate enunţiativ de Cod, cu condiţia de a nu contraveni normelor
imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri. În genere, potrivit intereselor lor, părţile pot
să negocieze orice altă clauză, cu condiţia de a fi licită şi morală.
Se pot astfel insera clauze:
a) Clauze privind drepturile de proprietate intelectuală
b) Clauza de obiectiv cum este – spre exemplu, aceea de a se realiza un bun determinat –
poate fi însoţită şi de o clauză de succes sau de performanţă, respectiv bunul să întrunească
anumiţi parametrii tehnice sau anumite elemente calitativ superioare.
c) Clauza de conştiinţă (neprevăzută în Codul muncii) prin care salariatul este
îndreptăţit să refuze un ordin chiar legal al angajatorului, dacă ordinul respectiv contravine
conştiinţei sale. În consecinţă, refuzând să execute ordinul, în aceste condiţii, salariatul nu poate
fi sancţionat disciplinar.
d) Clauza de risc (neprevăzută în Codul muncii) îi conferă salariatului, în considerarea
faptului că prestează munca în condiţii mai grele decât cele prevăzute de lege, anumite avantaje
suplimentare.
e) Clauza de delegare de atribuţii (neprevăzută în Codul muncii) prin care angajatorul
deleagă o parte din atribuţiile sale unui salariat din subordinea lui; în cazul neexecutării
atribuţiilor delegate, răspunderea revine celui care a fost împuternicit, iar nu celui care i-a
delegat atribuţiile.
f) Clauza de restricţie în timpul liber prin care părţile stabilesc o perioadă determinată
din timpul liber al salariatului în care cel în cauză are obligaţia de a rămâne la domiciliul său ori
să anunţe unde se află spre a fi în măsură, la cererea angajatorului, să efectueze operativ o
anumită muncă.
g) Clauza de delegare de atribuţii este o clauză prin care angajatorul – sau un salariat
cu funcţie de conducere - deleagă unui salariat din subordinea sa o parte din atribuţiile sale.
h) Clauza de exclusivitate nu poate fi inserată în contract fiind neconstituţională.
Părţile sunt libere să convină şi orice alte clauze – potrivit intereselor lor – cu condiţia
de a nu încălca normele legale imperative, ordinea publică şi bunele moravuri. Şi ulterior
momentului încheierii contractului, prin act adiţional, drepturile şi obligaţiile părţilor fie se pot
modifica, fie se poate renunţa la unele dintre ele, fie se pot stabili noi drepturi şi obligaţii.
Acte adiţionale
Actele adiţionale sunt acte bilaterale încheiate de părţile contractului individual de muncă a căror
existenţă este condiţionată de acest contract. Sunt astfel de acte:
- actul de constituire a unor garanţii;
- actul încheiat în cazul trimiterii unui salariat la cursuri de formare profesională;
- contractul de închiriere a unei locuinţe de serviciu sau de intervenţie.
Interpretarea clauzelor contractuale
Legislaţia muncii nu cuprinde norme speciale în acest domeniu. Ca urmare, se aplică
normele de drept comun stabilite de Codul civil (potrivit art. 295 alin. 1 din Codul muncii).
III. Teste de evaluare:
1. Locul muncii este determinat de :
a) unitatea în care se efectuează munca;
b) localitatea în care se prestează munca;
c) felul muncii.
2. Clauza de neconcurenţă în contractul individual de muncă este:
a) facultativă;
b) obligatorie;
c) impusă de lege.
3. Clauza de mobilitate în contractul individual de muncă este:

32
a) obligatorie;
b) stabilită doar pentru funcţiile de conducere;
c) facultativă.

1. Nulitatea contractului individual de muncă


Ca instituţie juridică a dreptului muncii, nulitatea contractului individual de muncă este
reglementată, pentru prima dată prin actualul Cod al muncii (art. 57). Anterior acestuia, nulitatea
era aplicabilă în raporturile de muncă prin invocarea normelor dreptului civil.
Spre deosebire de încetarea contractului de muncă care este determinată de situaţii
intervenite pe parcursul executării contractului respectiv, nulitatea contractului este determinată
de o cauză anterioară sau concomitentă încheierii acestuia
Nulitatea în dreptul muncii nu retroactivează, contractul de muncă fiind un contract cu prestaţii
succesive. Constatarea nulităţii unei clauze a contractului individual de muncă nu determină, în
principiu, decât înlăturarea acesteia, având deci ca efect nulitatea parţială, iar nu cea a
întregului contract.
Constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul
părţilor.
Dacă părţile nu se înţeleg asupra nulităţii, conform art. 57 alin. 7 din Cod se pronunţă
instanţa judecătorească. Spre deosebire de dreptul civil, art. 283 lit. d din Codul muncii
stabileşte: constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă poate fi cerută de
părţi pe întreaga perioadă de timp în care contractul respectiv este în fiinţă.
Nulitatea determinată de existenţa viciilor de consimţământ (eroare, dol violenţă) are caracter
relativ. Ea este, ca urmare, remediabilă.
Ca o deosebire esenţială faţă de regimul nulităţii în dreptul civil, în dreptul muncii o serie de
nulităţi absolute ale contractului individual de muncă sunt remediabile.
Codul muncii – art. 57 alin. 5 – nu reglementează în detaliu efectele nulităţii, referindu-
se numai la remunerarea muncii prestate în temeiul unui contract nul („Persoana care a prestat
munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia,
corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu”).

2. Modificarea contractului individual de muncă


Codul muncii a menţinut regula potrivit căreia modificarea contractului individual de
muncă se poate face numai prin acordul părţilor.
Elementele contractuale care sunt supuse modificării prin acordul părţilor sau în mod unilateral
sunt durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul şi timpul de
muncă şi de odihnă.
Modificarea contractului individual de muncă se realizează prin delegare, detaşare şi
modificarea – temporară (sau definitivă) – a locului muncii sau/şi a felului muncii în aceeaşi
unitate.
După cum se poate remarca, Codul muncii nu mai reglementează, ca în trecut, instituţia
transferului, instituţie pe care o regăsim însă în cazul funcţionarilor publici.
Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea
salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.
a) Delegarea – reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a
unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă.
(1) – Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi se poate prelungi, cu
acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile.
(2) Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o
indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă
aplicabil.
b) Detaşarea – este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din
dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

33
În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu
consimţământul scris al salariatului.
- Detaşarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult un an.
- În mod excepţional, perioada detaşării poate fi prelungită pentru motive obiective ce impun
prezenţa salariatului la angajatorul la care s-a dispus detaşarea, cu acordul ambelor părţi din 6 în
6 luni.
- Salariatul poate refuza detaşarea dispusă de angajatorul său numai în mod excepţional şi pentru
motive personale temeinice.
- Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o
indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă.
- Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o
indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă
aplicabil.
Drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de angajatorul la care s-a dispus
detaşarea.
Pe durata detaşării salariatului beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de
drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este
detaşat.
Angajatorul care detaşează are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca
angajatorul la care s-a dispus detaşarea să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile
faţă de salariatul detaşat.
Dacă angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu îşi îndeplineşte integral şi la timp toate
obligaţiile faţă de salariatul detaşat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus
detaşarea.
În cazul în care există divergenţă între cei doi angajatori sau nici unul dintre ei nu îşi
îndeplineşte obligaţiile potrivit prevederilor alin. (1) şi (2), salariatul detaşat are dreptul de a
reveni la locul său de muncă de la angajatorul care l-a detaşat, de a se îndrepta împotriva
oricăruia dintre cei doi angajatori şi de a cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite.
Pe durata delegării, respectiv a detaşării, salariatul îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi
prevăzute în contractul individual de muncă.
Precizăm că potrivit art. 48 din Codul Muncii angajatorul poate modifica temporar locul şi felul
muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de
sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de prezentul cod.

3. Suspendarea contractului individual de muncă


Prezentare generală
Suspendarea contractului individual de muncă - în sens de instituţie juridică - este prevăzută, de
art. 49-53 din Codul muncii care reglementează, pentru prima dată, de sine stătător suspendarea
contractului individual de muncă.
Sub regimul vechiului Cod, actele normative reglementau dispersat anumite cazuri de
suspendare a contractului individual de muncă, dar nu şi instituţia juridică luată ca atare.
A. Suspendarea de drept. În anumite cazuri, salariatul acceptă, prin voinţa sa, un anumit statut
şi, ca urmare, îi devin incidente dispoziţiile legale care suspendă contractul individual de muncă.
Cazurile în care suspendarea operează de drept sunt:
a) concediul de maternitate, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice (63 de zile înainte de
naştere - perioada de sarcină şi 63 de zile - perioada de lăuzie). Concediile pentru sarcină şi
lăuzie se compensează între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi opţiunea persoanei
beneficiare - art. 118 şi art. 119 din Legea nr. 19/2000.
b) concediul pentru incapacitate temporară de muncă (de boală) diferenţiat astfel:
- durata sa este de cel mult 180 de zile în interval de un an, începând cu prima zi de
îmbolnăvire pentru cei angajaţi cu contract de muncă pe durată nedeterminată; începând cu a

34
90-a zi concediul medical se poate prelungi, până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al
asigurărilor sociale (art. 103 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000); pentru boli deosebit de grave
durata poate fi mai mare (de regulă, până la 2 ani);
- durata este de cel mult 90 de zile în cursul unui an calendaristic pentru cei încadraţi cu
contract de muncă pe durată determinată; în caz de accident de muncă sau boală
profesională, urgenţe medico-chirurgicale, tuberculoză sau alte boli, durata concediului este
egală cu durata incapacităţii temporare de muncă (art. 104 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000).
c) carantina (art. 113 din Legea nr. 19/2000) constă în interzicerea continuării activităţii de
către organele medicale, din cauza unei boli contagioase, pe durată determinată sau
nedeterminată.
d) efectuarea serviciului militar obligatoriu a fost un caz valabil până la 1 ianuarie 2007; la
ora actuală, operează suspendarea doar în caz de concentrare sau mobilizare.
e) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori
judecătoreşti, pe toată durata mandatului.
exercitarea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat.
forţa majoră.
h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură
penală.
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege, cum sunt, spre exemplu, perioada în care
asistentul maternal profesionist nu are în plasament sau în încredinţare copii (art. 8 alin. 5 din
Hotărârea Guvernului nr. 217/1998) sau perioada în care muncitorii portuari nu lucrează, fiind
constituiţi în personal de rezervă (Ordonanţa Guvernului nr. 22/1999) sau pe durata
întreruperii activităţii în construcţii din cauza condiţiilor meteorologice (posibilă până la 90
de zile în intervalul 1 noiembrie al anului de întrerupere a activităţii şi 31 martie al anului
următor, potrivit Legii nr. 215/1997 privind Casa Socială a Constructorilor) etc.
B. Suspendarea din iniţiativa salariatului poate interveni, potrivit art. 51 din Cod, ca urmare a
unei opţiuni a acestuia în următoarele situaţii:
a) concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi, în cazul copilului
cu handicap, până la 3 ani (art. 51 lit. a din Codul muncii şi art. 121 din Legea nr. 448/2006);
b) concediul medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani iar,
în în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente (intermitente) până la împlinirea
vârstei de 18 ani (art. 51 lit. b din Codul muncii şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
148/2005 privind concedierile şi indemnizaţiile de asigurări sociale şi de sănătate;
c) concediul paternal (art. 51lit. c din Codul muncii şi legea nr. 210/1999) – de regulă de
5 zile lucrătoare;
d) concediul pentru formare profesională;
e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel
central sau local pe toată perioada mandatului (art. 51 lit. e din Codul muncii; cum ar fi, spre
exemplu, în cazul medicilor aleşi în organismele Colegiului Medicilor - Legea nr. 74/1995);
f) participarea la grevă (art. 51 lit. f din Codul muncii, în ceea ce îi priveşte pe salariaţii
grevişti);
C. Suspendarea din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 din Cod, intervine în următoarele
situaţii:
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii (art. 52 lit. a din Codul
muncii); astfel de condiţii sunt prevăzute în anumite statute disciplinare;
b) ca sancţiune disciplinară generală - art. 52 alin. 1 lit. b şi art. 264 alin. 1 lit. b din Codul
muncii sau cu titlu de sancţiune disciplinară specială - pentru magistraţi - Legea nr.92/1992;
medici - Legea nr. 74/1995; farmacişti - Legea nr. 81/1997;
c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau
acesta a fost trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (art. 52 alin. 1 lit. c). Conform art. 52 alin.
2 din Cod, în aceste cazuri, dacă se constată ulterior nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi

35
reia activitatea avută anterior şi i se va plăti o despăgubire egală cu salariul şi celelalte
drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului său de muncă.
d) În cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în
special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare. Pe durata
întreruperii temporare a activităţii angajatorului, salariaţii beneficiază de o indemnizaţie
plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază
corespunzător locului de muncă ocupat. Pe durata întreruperii temporare prevăzute la
alin. 1, salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului , acesta având oricând posibilitatea să
dispună reînceperea activităţii. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut
lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară. Aceste dispoziţii se aplică şi în
cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să-şi
desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei.
e) pe durata detaşării (art. 52 alin. 1 lit. e).
D. Suspendarea prin acordul părţilor se produce, potrivit art. 54 din Codul muncii, în cazul
concediilor Iară plată:
- pentru studii;
- pentru interese personale.
Efecte
a) Indiferent de motivul pentru care a intervenit, suspendarea are ca efect principal
încetarea temporară a prestării muncii şi a plăţii salariului cu menţinerea însă a contractului
individual de muncă. Dincolo de acest element comun, drepturile salariatului diferă în
funcţie de cauza de suspendare. Astfel:
Pe parcursul suspendării, salariatul poate primi, după caz:
- salariu (în cazul detaşării, al îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate pe linie
sindicală,
etc.);
- indemnizaţie (în cazul incapacităţii temporare de muncă, al concediului de maternitate sau
pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani etc.) sau bursă (cum este cazul bursei
de doctorat la forma cu frecvenţă);
- despăgubiri, potrivit art. 52 alin. 2 din Cod (dacă se constată nevinovăţia salariatului după
suspendarea din funcţie).
b) Cu privire la vechimea în muncă, salariatul:
- beneficiază de vechime în muncă în caz de: detaşare, efectuarea serviciului militar
obligatoriu în termen, concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, participarea
la cursuri sau stagii de formare profesională, cu scoatere integrală din activitate, iniţiată de
angajator etc.;
- nu beneficiază de vechime în muncă în caz de: suspendare ca sancţiune disciplinară, absenţe
nemotivate, concediu fără plată, etc.
c) În unele cazuri, pe parcursul suspendării, dacă nu există culpa salariatului, legea
prevede interdicţia concedierii salariatului respectiv.
Legislaţia muncii nu cuprinde reglementări procedurale cu privire la suspendarea
contractului individual de muncă. În practică, este util să se întocmească o decizie ca act
intern al angajatorului.
Salariatului îi revine îndatorirea de a se prezenta la locul de muncă spre a-şi relua
obligaţiile de serviciu la încetarea cauzei de suspendare a contractului său de muncă. Termenul
prezentării sale la post trebuie să fie, în mod obiectiv, rezonabil. La rândul său, angajatorul
are obligaţia de a-l primi la muncă.
III. Teste de evaluare:
1. Instituţia nulităţii de dreptul muncii este reglementată pentru
prima dată prin noul Cod al muncii. În aceste condiţii, nulitatea are o natură
juridică:
a) de dreptul muncii;

36
b) o varietate a instituţiei nulităţii actelor juridice civile.
2. Detaşarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult:
a) 60 de zile;
b) 60 de zile cu posibilitatea prelungirii cu încă 60 de zile;
c) un an cu posibilitatea prelungirii, prin acordul părţilor din 6 în 6 luni.
3. Nulitatea contractului individual de muncă produce efecte:
a) retroactiv;
b) numai pentru viitor.
4. Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni:
a) pe durata grevei;
b) prin acordul de voinţă al părţilor;
c) în caz de forţă majoră;
d) prin Hotărâre de Guvern sau O.U.G.
5. În cazul delegării se schimbă:
a) felul muncii;
b) locul muncii;
c) salariul.

37
Modulul nr. 7: ÎNCETAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE
MUNCĂ
I. Obiective:
- cunoaşterea cazurilor de încetare a contractului individual de muncă
reglementate exhaustiv de Codul Muncii;
- înţelegerea necesităţii respectării stricte a procedurilor de încetare a contractului
individual de muncă.
II. Conţinut:
Încetarea contractului individual de muncă
Cazurile de încetare a contractului individual de muncă sunt reglementate exhaustiv de Codul
muncii. Potrivit art. 55 din Cod, contractul individual de muncă poate înceta:
a) de drept;
b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea;
c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ
prevăzute de lege, respectiv: concedierea salariatului de către angajator şi demisia salariatului.
Încetarea de drept a contractului individual de muncă este reglementată prin art. 56 din
Codul muncii. Potrivit acestuia, contractul notează de drept:
a) la data decesului salariatului sau angajatorului persoană fizică;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a
punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică dacă aceasta antrenează
lichidarea afacerii;
c) ca urmare a dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care persoana
juridică îşi încetează existenţa;
d) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionarea
anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit
legii;
e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului, de la data la care nulitatea a
fost constată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă;
f) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei
persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de reintegrare;
g) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;
h) de la data retragerii, de către autorităţile sau organismele competente, a avizelor,
autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;
i) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de
siguranţă sau pedeapsă complimentară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care s-a dispus interdicţia;
j) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată
determinată;
k) retragerea acordului părinţilor sau reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta
cuprinsă între 15-16 ani.
După cum se poate observa, în aceste cazuri, în mod obiectiv, contractul individual de
muncă nu mai poate continua. În consecinţă, acesta încetează în virtutea legii, în chiar momentul
apariţiei cauzei de încetare, fără vreo altă formalitate din partea angajatului. Cu toate acestea,
este recomandabil ca, din raţiuni practice, angajatorul – printr-un act intern – să constate
intervenţia situaţiei care determină încetarea de drept a contractului.

Încetarea prin acordul părţilor


Sediul materiei este, după cum arătat, tot art. 55 lit. b din Codul muncii.

38
În aplicarea principiilor simetriei actelor juridice: cum încheiem contractul individual de
muncă este rezultatul unui acord de voinţă, tot astfel – prin acordul părţilor – încetarea acestuia
se poate realiza şi în cazul acordului de voinţă al celor două părţi.
Codul muncii nu conţine precizări privind condiţiile şi procedura încetării contractului. În
doctrină şi în practică s-a subliniat în încetarea raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond pentru validitatea oricărui act juridic (art. 948 din Codul civil). Deşi
înţelegerea părţilor în vederea încetării contractului individual de muncă se poate dovedi prin
orice mijloc de probă, forma scrisă, ca şi la încheierea acestuia, este totuşi recomandabilă.

Concedierea
Codul muncii în vigoare realizează termenul de „concediere” pentru orice încetare a
contractului de muncă din iniţiativa angajatorului. Evident, dreptul angajatorului de a concedia
un salariat nu poate fi pus în discuţie, dar tot atât de evident este şi faptul că acesta o poate face
numai în situaţiile expres şi limitările prevăzute de lege. Raţiunea unei asemenea soluţii se
regăseşte, pe de o parte, în necesitatea protecţiei salariatului contra unor concedieri nelegale, iar,
pe de altă parte, în stoparea unor posibile tendinţe de abuz patronal.
Codul muncii recunoaşte expres dreptul tuturor salariaţilor la protecţie împotriva
concedierilor nelegale (art. 6 alin. 2, teza finală şi art. 39 alin. 1 lit. j). Nici salariaţii nu pot
renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice asemenea tranzacţie fiind lovită de
nulitate (art. 38).
Concedierea poate fi dispusă pentru motive ce ţin de persona salariatului sau pentru
motive care nu ţin de persoana lui. Această ultimă situaţie, concedierea poate fi individuală sau
colectivă.

A. Concedierea pentru motive ce ţin de persona salariatului


În art. 61 din Codul muncii sunt enumerate cazurile în care angajatorul poate dispune
concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului şi anume:
a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de
disciplină a muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă contractul colectiv
de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară;
b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de
zile, în condiţiile Codului de procedură penală;
c) în cazul în care prin decizie a organelor competente de expertiză medicală se constată
inaptitudinea fizică şi sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească
atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;
d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă unde este
încadrat;
e) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiul de
cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.
Concedierea disciplinară
Poate interveni, conform art. 61 lit. a) atunci când salariatul săvârşeşte o abatere gravă
sau abateri repetate nu numai de la disciplina muncii ci şi de la regulile „stabilite prin contractul
individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern”.
Concedierea poate deci interveni pentru încălcarea obligaţiilor generale şi specifice ale
salariaţilor legate de prestarea muncii, subordonarea ierarhică, de respectarea normelor de
comportare în cadrul colectivului de muncă.
Textul art. 61 lit. a din Codul muncii trebuie coroborat cu art. 264 lin. 1 lit. f din acelaşi
cod, potrivit căruia sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul se numără şi
desfacerea disciplinară a contractului.
Codul muncii nu defineşte şi nu enumeră abaterile grave. În condiţiile economiei de piaţă,
abaterile disciplinare pot fi stabilite prin contractele colective de muncă sau regulamentele
interne.

39
În termenul art. 258 lit. f din Codul muncii, este obligatoriu ca regulamentul intern să
cuprindă, abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile. O categorie de asemenea abateri,
constituie abaterile grave.
Intră în această categorie abaterile grave săvârşite cu vinovăţie care efectuează profund
activitatea angajatorului şi fac imposibilă continuarea relaţiilor de muncă. Gravitatea abaterii
trebuie apreciată în urma analizării detaliate a tuturor elementelor sale, a împrejurărilor de fapt în
care a fost comisă, a consecinţelor ei precum şi a circumstanţelor personale ale autorului ei
(gradul de vinovăţie, comportarea generală la serviciu, eventualele sancţiuni suferite anterior.
Fapta săvârşită cu vinovăţie şi aceasta de o anumită gravitate justifică desfacerea
contractului. Dar, o dată această condiţie îndeplinită, faptele care pot justifica desfacerea
contractului de muncă sunt de o mare diversitate.
Angajatorul poate dispune concedierea şi pentru abateri repetate (cel puţin două).
În aprecierea gravităţii conduitei culpabile, când faptele sunt repetate, este esenţial de
identificat atitudinea psihică a persoanei, perseverenţa ei – cu vinovăţie – în săvârşirea abaterilor.
Şi abaterile de la normele de comportare pot determina concedierea disciplinară. Crearea
sau menţinerea unei stări de tensiune în colectivul de muncă, insubordonarea constituie abateri
de la normele de comportare, care, În funcţie de gravitatea acestora pot conduce la concediere.
Nu se au, aşadar, în vedere şi normele de comportare în familie sau în societate, în general. De
altfel, disciplina muncii în principiu, nici nu poate fi afectată decât de abaterile săvârşite în
cadrul angajatorului.
Concedierea disciplinară poate fi dispusă numai după efectuarea de către angajator a cercetării
prealabile, în cursul căreia salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în
favoarea sa, să ofere toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare (art. 63 alin. 1 şi
art.267 alin. 4 din Codul muncii).
Concedierea în cazul arestării preventive a salariatului pentru o perioadă mai mare de
30 de zile. În acest caz de concediere, trebuie avute în vedere dispoziţiile Codului de procedură
penală privind arestarea preventivă (art.146-150), care poate fi dispusă în situaţia în care sunt
probe sau indicii temeinice că cel în cauză a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Condiţia necesară şi suficientă pentru validarea concedierii în acest caz este lipsa prelungită a
persoanei de la locul de muncă, care poate influenţa negativ continuitatea activităţii în unitate.
Arestarea nu implică prin sine însăşi vinovăţia.
Concedierea înainte de trecerea termenului prevăzut este nelegală, dar nulitatea este acoperită
dacă detenţiunea s-a prelungit peste acest termen. Dacă salariatul a fost eliberat înainte de
împlinirea termenului legal, angajatorul este obligat să-l primească la lucru, refuzul său fiind
ilegal. Deoarece este o facultate - şi nu o obligaţie - pentru angajator, dacă persoana în cauză
revine la lucru după liberarea sa, iar contractul de muncă nu fusese încă desfăcut, o atare măsură
nu se mai justifică.
Concedierea în cazul inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului.
Pentru a dobândi şi menţine calitatea de salariat, orice persoană fizică trebuie să fie aptă pentru
prestarea acelei munci, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. De aceea, este reglementat
examenul medical, nu numai la încheierea contractului individual de muncă, ci şi periodic pe
parcursul executării sale.
Fiind vorba de o inaptitudine fizică şi/sau psihică, este exclusă culpa salariatului în luarea
măsurii concedierii.
În orice situaţie, însă, inaptitudinea fizică şi/sau psihică trebuie stabilită de către medicul
de medicină a muncii, în conformitate cu dispoziţiile art.8 lit.f din Legea nr.418/2004).
Anterior concedierii, angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de
muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de
muncă stabilită de medicul de medicină a muncii, iar când nu dispune de astfel de locuri trebuie
să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii
salariatului (art. 64 din Codul muncii). Angajatul are obligaţia să-i acorde şi preaviz (art. 73).
Concedierea pentru necorespunderea profesională

40
Potrivit art.61 lit.d din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea şi în
cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.
Sfera situaţiilor în care poate interveni această concediere:
- retragerea avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor pentru exercitarea profesiei constituie,
în prezent, o situaţie în care contractul de muncă încetează de drept (art.56 lit.h);
- inaptitudinea fizică şi/sau psihică constituie aşa cum s-a arătat anterior, o situaţie
distinctă care antrenează concedierea.
Necorespunderea profesională a fost definită în literatura juridică ca acea împrejurare de
natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor
performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul e îndrituit
a le aştepta de la salariat.
Se impune ca angajatorul să probeze fapte obiective şi repetate de natură să evidenţieze astfel de
carenţe profesionale, delimitându-se în acest mod, de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă, a
obligaţiilor de serviciu (situaţie în care poate interveni concedierea disciplinară).
Concedierea în discuţie, fiind considerată neimputabilă salariatului, presupune anumite
obligaţii ale angajatorului şi anume:
- să evalueze prealabil salariatul, conform procedurii de evaluare stabilită prin contractul colectiv
de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de
unităţi, precum şi prin regulamentul intern (art. 63 alin. 2);
- să-i propună salariatului, anterior, alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu
pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea sa de muncă iar când nu dispune de
asemenea locuri să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea
redistribuirii celui în cauză (art.64 alin.1 şi 2 din Codul muncii);
- să-i acorde preavizul prevăzut de Codul muncii (art.73 alin1) şi de Contractul colectiv de
muncă la nivel naţional (art.74 alin.2);
- să acorde o compensaţie de 50% din salariul lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi (art.76
alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional).
Concedierea în cazul îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului de
cotizare.
Sunt formulate două condiţii cumulative pentru ca angajatorul să poată dispune
concedierea într-un atare caz:
- îndeplinirea sa de către salariat a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului pentru limită de
vârstă;
- salariatul să nu fi solicitat pensionarea.
Privind prima condiţie urmează să se ţină seama de dispoziţiile Legii nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi sociale.
Dacă sunt îndeplinite cele două condiţii, iar salariatul nu a solicitat pensionarea, angajatorul este
îndreptăţit să îl concedieze în temeiul art. 61 lit. e din Codul muncii.
Dacă însă a făcut o atare solicitare, concedierea nu mai poate dispusă, urmând ca raporturile de
muncă să înceteze de drept în temeiul art. 56 alin. 1 lit. d din acelaşi Cod.
Potrivit acestui act normativ, vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei
şi 65 de ani pentru bărbaţi, stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de
ani pentru bărbaţi, iar stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15
ani.
Atingerea vârstei standard de pensionare şi a stagiului complet de cotizare se va realiza într-un
termen de 13 ani începând cu data de 1 aprilie 2001.

B. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.


În conformitate cu noua redactare a art. 65 din Codul muncii, această concediere
reprezintă încetarea contractului, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat
din unul sau mai multe motive care ţin de persoana acestuia (alin. 1).

41
Motivul concedierii nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acesteia. Nu mai este vorba
spre exemplu, de abateri disciplinare. El nu ar putea fi imputat nici angajatorului (se exclude
subiectivismul acestuia), ci determinat de cauze obiective consecinţă a unei noi organizări a
unităţii care impun restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de muncă.
Condiţia de legalitate impusă este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să
aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 alin.2).
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când el este suprimat din structura
angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acesteia, ori în statul de funcţii.
Cauza este reală, când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice
sau transformări tehnologice etc., independentă de buna sau reaua credinţă a angajatorului .
Este serioasă, când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi nu
disimulează realitatea. Cauza serioasă este aceea care face imposibilă continuarea activităţii la un
loc de muncă, fără pagube pentru angajator.
Prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional s-au stabilit o serie de reguli privind
concedierea. În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua reduceri de personal ca
urmare a restrângerii activităţii, retehnologizării, automatizării şi robotizării procesului de
producţie, părţile convin asupra respectării următoarelor principii:
a) patronul va pune la dispoziţia sindicatului justificarea tehnico-economică asupra măsurilor
privind posibilităţile de redistribuirea personalului, modificarea programului de lucru,
organizarea de cursuri de calificare, recalificare sau reorientare profesională;
b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, vor fi
depuse spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale;
c) concomitent patronul va informa sindicatul asupra motivelor ce stau la baza reducerii
numărului de salariaţi, precum şi asupra posibilităţilor de redistribuire a acestora; anunţul se va
face astfel:
- la întreprinderile cu un efectiv sub 100 de salariaţi, cu 45 de zile înainte;
- la întreprinderile cu 101-300 salariaţi, cu 60 de zile înainte;
- la întreprinderile cu peste 301 salariaţi cu 90 de zile înainte (art.77).
În situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va
comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un
alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării
unui post în aceeaşi unitate.
În cazurile în care salariaţilor nu li se pot oferi locuri de muncă ori aceştia refuză locul de
muncă oferit sau cuprinderea într-o formă de recalificare, conducerea unităţii le va comunica în
scris termenul de preaviz (art. 78).
La aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura
celor desfiinţate, măsurile vor afecta în ordine:
a) contractele de muncă ale salariaţilor care cumulează două sau mai multe funcţii precum şi ale
celor care cumulează pensia cu salariul;
b) contractele de muncă ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare la cererea
unităţii;
c) contractele de muncă ale persoanelor care Îndeplinesc condiţiile de pensionare la cererea lor;
La luarea măsurii de desfacere a contractului vor fi avute în vedere următoarele criterii
minimale:
a) dacă măsura ar putea afecta doi soţi care lucrează în aceeaşi unitate se desface contractul de
muncă al soţului care are venitul cel mai mic, fără ca prin aceasta să se poată desface contractul
de muncă al unei persoane care ocupă un post neavizat de reducere;
b) măsura să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere;
c) măsura să afecteze numai în ultimul rând femeile care au în îngrijire copii, bărbaţi văduvi sau
divorţaţi care au în îngrijire copii, unici întreţinători de familie, precum şi salariaţi bărbaţi sau
femei, care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor.
Cei disponibilizaţi pot beneficia şi de compensaţii.

42
Criteriile de mai sus, prevăzute de Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional sunt de
natură socială şi nu profesională.

III. Teste de evaluare:


1. Sunt cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă:
a) decesul salariatului sau angajatorului – persoanei fizice;
b) retragerea acordului părinţilor sau reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta
cuprinsă între 15-16 ani;
c) necorespunderea profesională.
2. Sunt cazuri pentru motive ce ţin de persoana salariatului:
a) concedierea disciplinară;
b) concedierea pentru necorespundere profesională;
c) demisia.

C. Concedierea colectivă
Regimul general
Sediul materiei: art. 68-72 din Codul muncii şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 98/1999
(aprobată prin Legea nr. 312/2001) şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
49/2003 (aprobată prin Legea nr. 511/2002).
Definiţie. Prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile
calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr
de:
a) cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de
20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;
b) cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
c) cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin
300 de salariaţi.
La stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei
salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din iniţiativa angajatorului, din
unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel
puţin 5 concedieri.
Obligaţiile angajatorului de informare şi consultare. Notificarea intenţiei de
concediere colectivă. În cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective,
acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile
prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire
cel puţin la:
a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului
de salariaţi care vor fi concediaţi;
b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează,
printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.
În perioada în care au loc consultări pentru a permite sindicatului sau
reprezentanţilor salariaţilor să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligaţia să le
furnizeze toate informaţiile relevante şi să le notifice, în scris, următoarele:
a) numărul total şi categoriile de salariaţi;
b) motivele care determină concedierea preconizată;
c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;
d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru
stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;

43
f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează să fie
acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi/sau contractului colectiv de muncă
aplicabil;
g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face
propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.
Obligaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) se menţin indiferent dacă decizia care determină
concedierile colective este luată de către angajator sau de o întreprindere care deţine controlul
asupra angajatorului.
În situaţia în care decizia care determină concedierile colective este luată de o
întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în
nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), de faptul că întreprinderea respectivă nu i-a
furnizat informaţiile necesare.
Comunicarea notificării către autorităţile competente. Angajatorul are obligaţia să
comunice o copie a notificării prevăzute la art. 69 alin. (2) inspectoratul teritorial de muncă şi
agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă la aceeaşi dată la care a comunicat-o sindicatului
sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.
Sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului măsuri în
vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaţilor concediaţi într-un termen de
10 zile calendaristice de la data primirii notificării.
Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate în
termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
Notificarea deciziei de concediere colectivă. În situaţia în care, ulterior consultărilor cu
sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere
colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia
teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei
emiterii deciziilor de concediere.
Notificarea trebuie să cuprindă toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de
concediere colectivă, precum şi rezultatele consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii
salariaţilor în special motivele concedierilor, numărul total al salariaţilor, numărul salariaţilor
afectaţi de concediere şi data de la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri.
Angajatorul are obligaţia să comunice o copie a notificării prevăzute la alin. (1)
sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor, la aceeaşi dată la care a comunicat-o inspectoratului
teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă.
Sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor pot transmite eventuale puncte de vedere
inspectoratului teritorial de muncă.
La solicitarea motivată a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă, cu avizul
agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune reducerea perioadei de cel puţin
30 de zile calendaristice fără a aduce atingere drepturilor individuale cu privire la perioada de
preaviz. Inspectoratul teritorial de muncă are obligaţia de a informa în timp util angajatorul şi
sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, după caz, asupra reducerii acestei perioade precum şi
despre motivele care au stat la baza acestei decizii.
În perioada prevăzută la art. 71' (alin. 1), agenţia, teritorială de ocupare a forţei de muncă
trebuie să caute soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate şi să le
comunice în timp util angajatorului şi sindicatului ori, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.
La solicitarea motivată a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă, cu
consultarea agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune amânarea
momentului emiterii deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, în cazul în care
aspectele legate de concedierea colectivă avută în vedere nu pot fi soluţionate până la data
stabilită în notificarea de concediere colectivă prevăzută la art. 71' alin. (1) ca fiind data emiterii
deciziilor de concediere.

44
Inspectoratul teritorial de muncă are obligaţia de a informa în scris angajatorul şi
sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, după caz, asupra amânării momentului emiterii
deciziilor de concediere, precum şi despre motivele care au stat la baza acestei decizii, înainte de
expirarea perioadei iniţiale prevăzute la art. 711 alin. (l).
Interdicţia de a face noi angajări după concedierea colectivă. Dreptul salariaţilor
concediaţi la reangajare. Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi
încadrări pe locurile de muncă ale salariaţilor concediaţi timp de 9 luni de la data concedierii
acestora.
În situaţia în care în această perioadă se reiau activităţile a căror încetare a condus la
concedieri colective, angajatorul are obligaţia de a transmite salariaţilor care au fost concediaţi o
comunicare scrisă în acest sens şi de a-i reangaja pe aceleaşi locuri de muncă pe care le-au
ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă de probă.
Salariaţii au la dispoziţie un termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data comunicării
angajatorului pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la locul de muncă oferit.
În situaţia în care salariaţii care au dreptul de a fi reangajaţi nu îşi manifestă în scris
consimţământul în termenul prevăzut la alin. (3) sau refuză locul de muncă oferit, angajatorul
poate face noi încadrări pe locurile de muncă rămase vacante.

III. Teste de evaluare:


1. Sunt cazuri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului:
a) demisia;
b) desfiinţarea locului de muncă;
c) îndeplinirea condiţiilor pentru pensionare.
2.Sunt cazuri pentru motive ce ţin de persoana salariatului:
a) concedierea disciplinară;
b) concedierea pentru necorespundere profesională;
c) demisia.
3. Care sunt obligaţiile angajatului în caz de concediere colectivă:
a) de informare şi consultare cu sindicatele;
b) de a notifica concedierea către autorităţile competente;
c) interdicţia de a face noi angajări.

45
Modulul nr. 8 – CONTRACTE DE MUNCĂ DE TIP PARTICULAR

I. Obiective:
- cunoaşterea şi înţelegerea noilor contracte de muncă de tip particular, urmare a armonizării
legislaţiei române cu reglementările comunitare.
II. Conţinut:
Contractul individual de muncă pe durată determinată
Potrivit art. 12 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie pe durată
nedeterminată şi doar ca excepţie se poate încheia pe durata determinată, în condiţiile expres
prevăzute de lege.
Conform art. 12 alin. 2, prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi
pe durată determinată în condiţiile prevăzute de lege.
Sediul materiei îl constituie, art. 80-86 din Codul muncii. Tot contract de muncă pe durată
determinată având anumite particularităţi, este şi „munca prin agent de muncă
temporară” (art. 87-100).
Art. 80-86 şi, respectiv, art. 87-100 din Codul muncii nu se referă la toate aspectele privind
contractul individual de muncă pe durată determinată. Aceste reglementări speciale se întregesc
cu cele generale care privesc contractul individual de muncă în ansamblul său (art. 10-79
din Cod).
Codul muncii nu stabileşte expres consecinţele încălcării de către angajator sau de către
ambele părţi, de comun acord, a condiţiilor limitative în care este permisă încheierea contractelor
individuale de muncă pe durată determinată.
Nerespectarea formei scrise la încheierea contractului pe durată determinată conduce la aplicarea
art. 16 alin. (2) din Cod, respectiv se prezumă că s-a încheiat un contract pe durată
nedeterminată, dovada putându-se face prin orice mijloc de probă.
În toate celelalte situaţii se va face aplicarea art. 57 din Cod, respectiv „nerespectarea oricăreia
dintre condiţiile legale pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage
nulitatea acestuia”.
Reglementările din Codul muncii în această materie, sunt corelate cu Directiva
1999/70/CE referitoare la Acordul cadru dintre Uniunea angajatorilor şi industriaşilor din Europa
(UNICE), Centrul european al întreprinderilor cu participaţie publică (CEEP) şi Confederaţia
europeană a sindicatelor (CES) asupra muncii cu durată determinată.
Conform art.12 alin.2 din Codul muncii contractul individual pe durată determinată se poate
încheia numai în anumite condiţii.
În acest sens, art.81 enumeră cazurile în care este permisă durata determinată a contractului:
a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în
care acel salariat participă la grevă;
b) creşterea temporară a activităţii unităţii;
c) desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier;
d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a
favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă;
e) angajarea unei persoane, care în termen de 5 ani de la data angajării, îndeplineşte
condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă;
f) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale sau a organizaţiilor
neguvernamentale, pe perioada mandatului;
g) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu salariul;
h) în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfăşurarea unor lucrări,
proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă Încheiat la nivel
naţional şi/sau la nivel de ramură.
În art.82 se prevede o durată maximă şi anume 24 luni (alin.1).

46
Evident, în cazul în care contractul este încheiat pentru a înlocui un salariat al cărui
contract de muncă este suspendat, durata va exista până la momentul încetării motivelor ce au
determinat suspendarea (alin.2). Legal, este deci posibilă şi o durată care să depăşească 24 luni.
De asemenea, este posibilă o durată mai mare în temeiul unor dispoziţii legale, speciale.
Între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe
durată determinată şi numai Înăuntrul termenului prevăzut la art. 82 (24 de luni). Sunt
considerate contracte succesive cele încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract pe
durată determinată (art. 80 alin. 5).
În conformitate cu dispoziţiile art. 84 din Codul muncii, la încetarea celui de al treilea
contract sau la expirarea termenului de 24 de luni, o nouă angajare poate fi făcută numai cu
contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
Totuşi această regulă nu se aplică:
a) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este încheiat
pentru a înlocui temporar un salariat absent, dacă intervine o nouă cauză de suspendare a
contractului acestuia;
b) în cazul în care un nou contract individual de muncă pe durată determinată este
încheiat în vederea executării unor lucrări urgente, cu caracter excepţional;
c) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată
determinată se impune datorită unor motive obiective prevăzute de legi speciale;
d) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată
determinată se impune datorită unor motive obiective cuprinse în contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură, pentru desfăşurarea unor lucrări, proiecte sau
programe;
e) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată a încetat din
iniţiativa salariatului sau din iniţiativa angajatorului, pentru o abatere gravă sau abateri repetate
ale salariatului.
În oricare dintre cazurile enumerate, interdicţia încheierii a cel mult trei contracte pe durată
determinată, respectiv de nedepăşire a termenului de 24 de luni nu mai funcţionează, drept
consecinţă se pot încheia şi patru sau mai multe astfel de contracte, ori depăşi termenul indicat de
text.
Art. 85 din Codul muncii instituie obligaţia angajatorilor de a informa salariatul cu
contract pe durată determinată despre locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante care
ar putea fi ocupate prin contract de muncă pe durată nedeterminată corespunzătoare pregătirii lor
profesionale, şi să le asigure accesul la aceste locuri de muncă în condiţii egale cu cele ale
salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. O copie a acestui
anunţ trebuie transmisă şi sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor (alin. 2).
Potrivit art. 86 din Cod salariaţii cu contract individual de muncă pe durată determinată
nu vor fi trataţi mai puţin favorabil decât salariaţii permanenţi comparabili, numai pe motivul
duratei contractului individual de muncă, cu excepţia cazurilor în care tratamentul diferit este
justificat de motive obiective. Sunt salariaţi permanenţi comparabili cei ale căror contracte sunt
încheiate pe durată nedeterminată şi care desfăşoară aceeaşi activitate. Atunci când nu există
astfel de salariaţi în aceeaşi unitate, se au în vedere dispoziţiile contractului colectiv de muncă
aplicabil acelui angajator. În cazul în care nu există un contract colectiv aplicabil, se au în vedere
dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau contractul colectiv de muncă la nivel naţional.
Munca prin agent de muncă temporară. Sediul materiei se regăseşte în art. 87-100 din
Codul muncii. Potrivit art.87 alin.1, munca temporară este munca prestată de un salariat
temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară, prestează munca în favoarea unui
utilizator.
Salariatul temporar este persoana încadrată la angajatorul numit agent de muncă
temporară şi care este pusă la dispoziţia unui utilizator pe o perioadă determinată, în vederea
îndeplinirii unor sarcini precise cu caracter temporar.

47
Agentul de muncă temporară, potrivit art.87 alin.3 din Codul muncii, este o societate
comercială autorizată de Ministerul Muncii, Egalităţii de Şanse şi Familiei, care pune provizoriu
la dispoziţia utilizatorului personalul pe care îl angajează în acest scop.
Utilizatorul este persoana fizică sau juridică căreia agentul de muncă temporară îi pune la
dispoziţie salariatul temporar pentru prestarea unei munci precise şi cu caracter temporar.
Munca prin agent de muncă temporară implică o relaţie triunghiulară între angajat,
angajator şi utilizator. În această relaţie se încheie două contracte:
a) contractul de muncă temporară care este un contract de muncă pe durată
determinată, de tip derogator, special, încheiat între agentul de muncă temporară şi salariat;
b) contractul de punere la dispoziţie - contract comercial de prestări servicii - care se
încheie între agentul de muncă temporară şi utilizator.
Contractul de muncă temporară, se încheie în scris şi trebuie să cuprindă elementele
prevăzute la art. 93 din Codul muncii între care, spre exemplu, amintim: datele de identificare a
părţilor; misiunea de muncă temporară pentru care a fost angajat salariatul temporar, atunci când
contractul de muncă temporară se încheie pe durata unei singure misiuni de muncă temporară ;
locul executării misiunii de muncă temporară sau posibilitatea ca salariatul temporar să-şi
desfăşoare activitatea, succesiv, la diverşi utilizatori; durata misiunii de muncă temporară şi
condiţiile în care aceasta poate fi prelungită etc.
Contractul de muncă temporară se încheie, de regulă, pe durata unei singure misiuni de
muncă temporară. El se poate încheia şi pentru mai multe misiuni de muncă temporară, fără ca
durata acestuia să depăşească 24 de luni (art. 82 alin. 1 din Codul muncii).
Pentru fiecare nouă misiune de muncă temporară, între părţi se încheie un act adiţional la
contractul de muncă temporară, în care vor fi precizate toate elementele indicate mai sus.
Contractul încheiat pentru mai multe misiuni de muncă temporară încetează la terminarea
ultimei misiuni pentru care a fost încheiat.
Din punct de vedere al naturii lui juridice contractul de muncă temporară este tot un
contract individual de muncă pe durată determinată, dar de tip special, deoarece salariatul
prestează munca nu în folosul celui ce l-a angajat, ci în folosul unui terţ, adică în folosul
utilizatorului.
Prin contractul de muncă temporară, se poate stabili o perioadă de probă, în funcţie de
solicitarea utilizatorului, în condiţiile prevăzute de art. 96 din Codul muncii, astfel:
- două zile lucrătoare, când contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă
de până la o lună;
- trei zile lucrătoare, când contractul de muncă temporară este încheiat pentru o perioadă
cuprinsă între o lună şi două luni;
- cinci zile lucrătoare, când contractul de muncă temporară are o durată mai mare
de două luni.
Salariatul cu muncă temporară poate beneficia de salarii diferite, în misiuni diferite, în
raport de salariile pe care le primesc salariaţii utilizatorului la care îşi exercită misiunea.
Pentru a garanta plata salariului cuvenit angajatului temporar, art.95 alin. 5 din Codul
muncii prevede că în cazul în care în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligaţia
privind plata salariului a devenit scadentă şi exigibilă, iar agentul de muncă temporară nu o
execută, salariul va fi plătit de utilizator, în baza solicitării salariatului temporar. Utilizatorul care
a plătit salariul se subrogă în drepturile salariatului temporar împotriva agentului de muncă
temporară.
În situaţia în care contractul de muncă temporară a fost încheiat pentru mai multe misiuni, între
două misiuni angajatul beneficiază de un salariu plătit de agentul de muncă temporară, dacă se
află la dispoziţia acestuia.
Contractul de muncă temporară încetează la terminarea ultimei misiuni pentru care a fost
încheiat (art.94 alin. 4 din Codul muncii). Dacă agentul de muncă temporară îI concediază pe
salariat înainte de termenul stabilit în contractul de muncă temporară, pentru alte motive decât
cele disciplinare, este obligat, conform art. 99 din Codul muncii, să respecte reglementările

48
legale privind încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu ţin de persoana
salariatului (adică cele stabilite În art.65-72 din Codul muncii).
Art.88 din Codul muncii stabileşte cazurile în care utilizatorul poate încheia un contract
de punere la dispoziţie pentru a beneficia de munca unui salariat temporar angajat de agentul de
muncă temporară:
a) pentru înlocuirea unui salariat al cărui contract individual de muncă este suspendat, pe
durata suspendării;
b) pentru prestarea unor activităţi cu caracter sezonier;
c) pentru prestarea unor activităţi specializate ori ocazionale.
Contractul de punere la dispoziţie trebuie să cuprinsă, spre exemplu următoarele clauze:
motivul şi scopul pentru care este necesară utilizarea unui salariat temporar; termenul misiunii de
muncă temporară şi, dacă este cazul, posibilitatea modificării acestuia; caracteristicile specifice
postului, în special calificarea necesară, locul executării misiunii de muncă temporară şi
programul de lucru; condiţiile concrete de muncă;
Art.92 din Codul muncii interzice folosirea salariatului temporar de către utilizator în
situaţia în care urmăreşte să înlocuiască un salariat propriu al cărui contract individual de muncă
este suspendat în perioada participării la grevă.
Salariatul agentului de muncă temporară poate încheia un contract individual de muncă
pe durată nedeterminată sau determinată cu utilizatorul, la încheierea misiunii. Într-o asemenea
situaţie, durata misiunii se ia în calcul la stabilirea drepturilor ce i se cuvin salariatului, inclusiv
în ceea ce priveşte salarizarea.

Contractul individual de muncă cu timp parţial


Contractul individual de muncă cu timp parţial a dobândit prin art. 100-104 din Codul
muncii o consacrare legală. Şi în cazul acestui contract, cadrul general al reglementării este
configurat de „dreptul comun”, respectiv de art. 10-79 din Codul muncii. Cadrul specific este
dat de art. 101-104.
Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie în scris – ad probationem – şi poate să
vizeze atât contracte de muncă pe durată nedeterminată, cât şi contracte de muncă pe
durată determinată, cu condiţia ca programul de lucru să fie de cel puţin 2 ore pe zi.
Durata săptămânală de lucru trebuie să fie întotdeauna inferioară celei a unui salariat comparabil.
Legea în vigoare nu prevede însă o durată minimă.
Caracteristici:
- contractele de muncă pe timp parţial pot avea o durată determinată sau una
nedeterminată;
- programul de lucru este inferior celui normal de lucru, de 8 ore pe zi şi de 40 de
ore pe săptămână;
- durata minimă a acestui program, nu este prevăzută de lege;
- durata maximă a programului de lucru cu timp parţial nu poate atinge pragul de 8
ore pe zi, respectiv 40 ore pe săptămână.
Conform art. 101 alin. 2 din Codul muncii, contractul cu timp parţial se încheie
numai în formă scrisă, condiţie de validitate (ad validitatem) spre deosebire de toate
celelalte tipuri de contracte de muncă. În lipsa înscrisului se va considera că a fost încheiat
pentru o normă întreagă.
Salariatul încadrat cu contract de muncă pe timp parţial se bucură de drepturile
salariaţilor cu normă întreagă. Dar, aceasta egalitate nu este absolută, existând diferenţieri
determinate tocmai de durata timpului de lucru diferită a celor două categorii de salariaţi. Astfel,
se prevede că drepturile salariale ale salariatului angajat cu contract individual de muncă cu timp
parţial se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru
programul normal de lucru, deci, pro rata temporis.
Art.104 din Codul muncii prevede obligaţia angajatorului ca, în măsura în care este
posibil, să ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu

49
normă întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie de la un loc de - muncă cu fracţiune de normă
la un loc de muncă cu normă întreagă sau de a-şi mări programul de lucru, în cazul în care apare
aceasta oportunitate.
El trebuie să informeze la timp cu privire la apariţia unor locuri de muncă cu fracţiune de normă
sau cu normă întreagă, pentru a facilita transferurile de la norma întreagă la fracţiune de normă şi
invers.

Contractul individual de muncă la domiciliu. Munca la domiciliu este reglementată în art. 105-
107 din Codul muncii, ca o modalitate de executare a contractului individual de muncă pe durată
nedeterminată sau determinată cu timp de lucru integral sau parţial.
Potrivit art.105 din Codul muncii, sunt consideraţi cu munca la domiciliu acei salariaţi
care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.
Ei îşi stabilesc singuri programul de lucru, dar angajatorul este în drept să verifice
activitatea la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă.
Salariatul cu munca la domiciliu se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi
prin contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul
angajatorului.
Prin contractele colective de muncă se pot stabili şi condiţii specifice privind munca la
domiciliu (art. 107).
Contractul respectiv se încheie numai în formă scrisă (art. 106). Rezultă că această formă
este o condiţie de validitate a unui asemenea contract, în lipsa ei, subliniem, însă, se consideră că
este vorba de un contract normal, obişnuit, în care munca se prestează la sediul (domiciliul)
angajatorului.
În privinţa conţinutului, contractul individual de muncă la domiciliu trebuie să conţină
aceleaşi elemente ca ale unui contract obişnuit (art. 17 alin.2) şi în plus:
precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
b) programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea
salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului;
c) obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după
caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate precum şi al produselor
finite pe care le realizează (art. 106).
Dacă deteriorează, din culpă bunurile Încredinţate va răspunde patrimonial la nivelul
valorii de înlocuire a acestora (art. 352 a).

III. Teste de evaluare:


1. Contractul individual de muncă prin agent de muncă temporară este:
a) un contract pe durată determinată;
b) un contract pe durată nedeterminată.
2. Dispoziţiile relative la contractul individual de muncă pe durată nedeterminată
întregesc sau nu pe cele ale contractelor de tip particular:
a) da
b) nu, fiind o reglementare specială.
3. Contractul de punere la dispoziţie dintre angajator şi utilizator este:
a) contract de muncă;
b) contract comercial de prestări servicii.

Bibliografie
- I. Tr. Ştefănescu – Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, Buc., 2007;
- Al. Ţiclea – Dreptul muncii (curs), Ed. Universul Juridic, Buc., 2008 (ediţie actualizată
de A. Popescu);
- Al. Ţiclea – Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Buc., 2009;
- A. Popescu - Dreptul internaţional şi european al muncii, Ed. C.H. Beck, Buc., 2008.

50
Modulul nr. 9: RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
I. Obiective:
Cunoaşterea de către studenţi a unei importante instituţii a dreptului muncii;
Înţelegerea importanţei respectării disciplinei muncii;
Înţelegerea limitelor legale ale puterii disciplinare a angajatorilor.
II. Conţinutul temei:
1. Considerente generale
Codul muncii prevede în art. 39 alin. 2 lit. b şi lit. c obligaţia salariatului de a respecta
disciplina muncii.
Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii,
sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că salariaţii au săvârşit o abatere
disciplinară.
Disciplina muncii reprezintă o obligaţie juridică, având caracter de sinteză, deoarece
însumează, în esenţă, totalitatea îndatoririlor de serviciu ale salariaţilor.
Disciplina muncii poate fi definită ca starea de ordine existentă în desfăşurarea procesului de
muncă, rezultând din respectarea întocmai a normelor ce reglementează acest proces şi din
îndeplinirea de către toţi participanţii a obligaţiilor asumate prin încheierea contractelor
individuale de muncă.
Răspunderea disciplinară priveşte exclusiv salariaţi; ea nu operează şi în cazul
persoanelor care prestează o muncă în temeiul unor contracte civile, comerciale sau al celor care
lucrează în baza unor contracte de voluntariat.

2. Dreptul comun disciplinar


Caracterizarea răspunderii disciplinare
Ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancţiunile
disciplinare şi reglementează condiţiile de fond şi procedurale pentru aplicarea lor constituie
forma de răspundere juridică specifică dreptului muncii – răspunderea disciplinară.
Răspunderea disciplinară se caracterizează prin următoarele trăsături:
- este de natură contractuală;
- se transpune într-o constrângere, după caz, în principal, materială sau, în principal, morală;
- are un caracter exclusiv personal;
- exercită atât o funcţie sancţionatorie, cât şi una preventivă şi educativă.
În funcţie de obiectul social legalmente ocrotit, este posibil cumulul răspunderii
disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice (patrimonială, contravenţională, penală),
dacă prin aceeaşi faptă au fost încălcate şi alte relaţii sociale, în raport cu starea de ordine
disciplinară.
Cel mai frecvent cumul de răspunderi juridice se produce atunci când printr-o singură
faptă, săvârşită cu vinovăţie, se încalcă normele disciplinare şi, concomitent, se produce
angajatorului un prejudiciu material. Salariatul va răspunde pe de-o parte, disciplinar şi, pe de
altă parte, patrimonial.
În cazul cumulului răspunderii disciplinare cu răspunderea penală se aplică regula: penalul ţine
în loc disciplinarul.
În cazul cumulului răspunderii disciplinare cu cea contravenţională, ancheta administrativă (în
vederea aplicării unei sancţiuni contravenţionale) nu suspendă cercetarea disciplinară a
salariatului care a săvârşit, prin aceeaşi faptă, atât o abatere disciplinară, cât şi o contravenţie.

Cauzele de nerăspundere disciplinară sunt cele din materie penală (art. 44-51 Codul
Penal), în măsura în care nu vin în contradicţie cu specificul raportului juridic de muncă. Sunt,
astfel, cauze de nerăspundere (sau de neresponsabilitate) următoarele: legitima apărare; starea de
necesitate; constrângerea fizică sau constrângerea morală; cazul fortuit; forţa majoră; eroarea de
fapt; executarea ordinului de serviciu emis în mod legal.

51
Executarea unui ordin de serviciu vădit ilegal, emis cu încălcarea normelor juridice privind
competenţa organului emitent, conţinutul şi forma ordinului respectiv, nu-l exonerează pe
salariat de răspundere disciplinară.
Constituie abatere disciplinară (art. 263 alin. 2 din Codul muncii) fapta în legătură cu
munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care
acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Săvârşirea abaterii disciplinare reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru declanşarea
răspunderii disciplinare.
Spre a răspunde disciplinar, se impun a fi întrunite următoarele elemente constitutive ale
abaterii disciplinare:
- obiectul (relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina la locul de muncă);
- latura obiectivă (respectiv fapta – acţiune sau inacţiune – care înfrânge obligaţiile izvorâte din
contractul individual de muncă); abaterea disciplinară poate să constea într-o singură faptă, ori
dintr-o faptă continuă;
- subiectul (întotdeauna o persoană fizică, în calitate de subiect calificat, respectiv un salariat);
- latura subiectivă (vinovăţia – intenţia, directă şi indirectă şi culpa din uşurinţă sau nesocotinţă)
care trebuie să se aprecieze concret în funcţie de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile
şi experienţa salariatului respectiv.
Fapta ilicită (abaterea disciplinară) trebuie să se afle într-o legătură cauzală cu un rezultat
nociv pe plan disciplinar.
În considerarea unor raţiuni speciale care vizează anumite domenii ale activităţii economice
reglementate prin statute profesionale legiuitorul a reglementat anumite fapte ca abateri
disciplinare.

Sancţiunile disciplinare
Sancţiunile disciplinare generale şi condiţiile aplicării lor sunt determinate de Codul
muncii expres şi limitativ. Aplicarea acestora este o problemă de apreciere lăsată la latitudinea
angajatorului în raport de gravitatea abaterii, acesta putând alege una din sancţiunile aflate pe
scara sancţiunilor disciplinare.
Sancţiunile generale:
a) avertisment scris;
b) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile
lucrătoare;
c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;
d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
e) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere, pe o perioadă de
1-3 luni, cu 5-10%; în acest caz este vorba despre salariaţii care au funcţii de conducere potrivit
art. 294 din Cod. Textul actual – art. 264 alin. 1 lit. e – consacră două ipostaze posibile (fiecare
dintre ele lăsată la aprecierea angajatorului): - prima: reducerea concomitentă a salariului şi a
indemnizaţiei de conducere (pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10%); - a doua: reducerea numai a
indemnizaţiei de conducere;
f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă, sancţiunea disciplinară cea mai gravă. Art.
264 lit. f se impune a fi coroborat cu art. 61 lit. a din Codul muncii.
Sancţiunile disciplinare, care se transpun în diminuare veniturilor salariale pot fi luate, cu
excepţia concedierii disciplinare, numai pe durată determinată. Ele nu pot avea caracter
permanent.
În mod expres (în art. 265 alin. 1), amenda disciplinară este interzisă.
Neaplicarea unei anumite măsuri de stimulare materială a salariatului (cum ar fi neacordarea unei
prime) nu are semnificaţia unei amenzi disciplinare, ci a unei acţiuni a angajatorului de gestiune
internă a forţei de muncă.

52
Acţiunea disciplinară
De regulă, aplicarea unei anumite sancţiuni disciplinare este lăsată de lege la aprecierea
angajatorului. De aceea, se spune că acţiunea disciplinară constituie o prerogativă a
angajatorului. Sunt, totuşi, situaţii de excepţie când legea instituie obligaţia angajatorului de a-l
sancţiona pe salariatul vinovat de săvârşirea unei anumite abateri disciplinare. Spre exemplu,
dacă a avut loc o manifestare de hărţuire sexuală, potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 202/2002,
angajatorul este obligat, după sesizare, să aplice o sancţiune disciplinară.
Acţiunea disciplinară nu are un sens jurisdicţional (de judecare în contradictoriu a
abaterii salariatului). Ea constituie o prerogativă a angajatorului care decurge din necesitatea
conducerii şi desfăşurării normale a procesului de muncă.
Constatarea abaterii disciplinare trebuie să fie rezultatul unei analize întreprinse de angajator,
denumită legal şi în practică cercetare (anchetă) disciplinară.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură (disciplinară), cu excepţia
avertismentului, nu poate fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Cercetarea disciplinară trebuie să aibă loc înaintea sancţionării salariatului. Cercetarea prealabilă
a faptei ce constituie abaterea, ascultarea celui în cauză şi verificarea susţinerilor făcute de el în
apărare înainte de aplicarea sancţiunii disciplinare, sunt obligatorii; în cazul în care această
condiţie legală nu a fost îndeplinită, instanţa de judecată va constata nulitatea deciziei de
desfacere disciplinară a contractului de muncă.
Unitatea nu este în culpă pentru nerespectarea prevederilor legale vizând necesitatea
audierii salariatului, prealabil sancţionării lui, atâta timp cât salariatul însuşi este cel care nu a
permis respectarea acestor prevederi.
Conform art. 266, alegerea sancţiunii disciplinare dintre cele prevăzute de lege se face de
către angajator, în funcţie de gravitatea faptei, avându-se în vedere următoarele: împrejurările în
care fapta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie a salariatului; consecinţele abaterii disciplinare;
comportarea generală în serviciu a salariatului; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior
de acesta.
Potrivit art. 265 alin. 2, pentru aceeaşi abatere se poate aplica numai o singură sancţiune.
Angajatorul dispune de puterea de a individualiza sancţiunea disciplinară, aplicând-o pe cea pe
care o consideră drept eficientă. Principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii îi impune
angajatorului obligaţia negativă de a nu săvârşi un act de discriminare prin aplicarea sancţiunii
disciplinare.
Toate sancţiunile disciplinare se aplică numai de către angajator. Competenţa de sancţionare
disciplinară revine, deci, potrivit legii, exclusiv angajatorului.
Conform art. 268 alin. 1, aplicarea sancţiunii disciplinare se poate face în termen de
30 de zile calendaristice de la data când cel în drept (angajatorul) a luat cunoştinţă de
săvârşirea abaterii disciplinare (termen de prescripţie), dar nu mai târziu de 6 luni de la
data săvârşirii faptei (termen de decădere). Valabilitatea deciziei de sancţionare este
condiţionată de respectarea ambelor termene în mod cumulativ.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 268 alin. 2 din Cod, în decizia de sancţionare
disciplinară trebuie să se cuprindă: descrierea faptei; precizarea prevederilor din statutul de
personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de
salariat; motivele pentru care au fost înlăturate aplicările formulate de salariat sau motivele
pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. 3 (neprezentarea salariatului la cercetarea
disciplinară fără un motiv obiectiv), nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza
căruia se aplică sancţiunea disciplinară; termenul în care sancţiunea poate fi contestată; instanţa
competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Lipsa motivării deciziei de sancţionare disciplinară antrenează nulitatea ei.
Decizia de sancţionarea se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data
emiterii şi produce efecte de la data comunicării (art. 268 alin. 3), sub semnătură de primire, ori,

53
în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, adresată la domiciliul sau reşedinţa
salariatului respectiv.
Angajatorul – care a aplicat sancţiunea disciplinară – o poate revoca, total sau parţial,
dacă au apărut elemente noi favorabile salariatului, dar numai în măsura în care nu s-a pronunţat
încă un organ de jurisdicţie a muncii.
Împotriva aplicării oricărei sancţiuni disciplinare, legea prevede posibilitatea executării unei căi
de atac, prin plângere. Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat, conform art. 268
alin. 5, coroborat cu art. 283 lit. b, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
Exercitarea căii de atac de către cel sancţionat nu suspendă executarea sancţiunii disciplinare.
Organul de jurisdicţie a muncii competent să judece, în primă instanţă, contestaţiile împotriva
tuturor sancţiunilor disciplinare generale este tribunalul.
În cazul admiterii plângerii salariatului, instanţa judecătorească poate stabili ea însăşi aplicarea
altei sancţiuni disciplinare (evident, mai uşoare).
Revizuirea – cale extraordinară de atac – nereglementată expres de Codul muncii şi nici
de Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă trebuie considerată, în
condiţiile statului de drept, ca admisibilă. Revizuirea poate interveni atunci când, ulterior
aplicării sancţiunii disciplinare, apar probe, împrejurări sau acte noi care scot în evidenţă
nevinovăţia sau o vinovăţie mai mică a salariatului respectiv.

3. Dreptul special disciplinar


Art. 264 alin. 2 din Cod dispune că în cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege
specială, se stabileşte un alt regim sancţionator (de aceeaşi natură, respectiv disciplinar), se
aplică acesta (iar nu pe cel prevăzut de Titlul XI, Cap. II din Cod).
Statutele cuprind şi norme speciale care instituie reglementări noi, fără a se abate însă de la
principiile generale ale răspunderii disciplinare din dreptul comun disciplinar.

III. Teste de evaluare


1. Sancţiunile disciplinare aplicabile salariaţilor :
a) sunt enumerate exemplificativ în Codul muncii
b) sunt reglementate limitativ în Codul muncii
c) nu pot fi aplicate, de regulă, decât după efectuarea de către angajator a unei cercetări
disciplinare prealabile
2. Împotriva oricărei sancţiuni disciplinare, salariatul poate introduce o plângere la :
a) judecătorie
b) tribunal în a cărei rază teritorială îşi are reşedinţa/domiciliul
c) curtea de apel
3. Sunt sancţiuni disciplinare :
a) desfacerea disciplinară a contractului
b) amenzi disciplinare
c) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10
zile lucrătoare

54
Modulul nr. 10 – RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

I. Obiective:
- cunoaşterea şi înţelegerea acestor importante instituţii ale dreptului muncii
- înţelegerea răspunderii patrimoniale a celor două părţi în economia de piaţă
II. Conţinut:
Răspunderea patrimonială
1. Considerente generale
Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială într-un capitol distinct – al II-lea
(din titlul al XI-lea – „Răspunderea juridică”) – art. 269-275.
Răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor raportului juridic de muncă (angajator şi salariat)
izvorăşte din contractul individual de muncă, are caracter reparatoriu şi se întemeiază, conform
art. 269 şi art. 270 din Codul muncii, pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.
Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii constituie, ca natură juridică, o
varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi determinate de
specificul raporturilor juridice de muncă.
Răspunderea patrimonială se caracterizează:
- este condiţionată de existenţa contractului individual de muncă, fiind inaplicabilă în cazul
oricărui alt contract (civil, comercial, administrativ) care implică, la rândul său, prestarea unei
mucii;
- poate avea ca obiect numai repararea prejudiciilor materiale produse angajatorului de către
salariat; răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat poate avea însă ca obiect legal,
atât repararea prejudiciilor materiale; cât şi morale;
- ca regulă, nu operează prezumţia de culpă;
- în cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi, iar măsura în care s-a
contribuit la producerea acestuia nu poate fi determinată, răspunderea patrimonială a fiecărui
salariat se stabileşte, conform art. 271 alin. 2 din Cod, proporţional cu salariul său net de la data
constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul lucrat efectiv de la ultimul
inventar;
- conform art. 273 alin. 1 din Codul muncii, repararea prejudiciului produs de salariat se
realizează, de regulă, prin echivalent bănesc, respectiv prin reţineri din salariu;
- operează – specific – în plus faţă de cauzele de nerăspundere patrimonială din dreptul comun
(civil) şi riscul normal al serviciului;
- nu se pot insera în contract clauze de agravare a răspunderii salariatului;
- stabilirea răspunderii patrimoniale se realizează – în absenţa acordului părţilor – prin
procedura soluţionării conflictelor de drepturi, în condiţiile Legii nr. 168/1999, normele din
Codul de procedură civilă constituind dreptul comun;
- din punct de vedere al executării silite, are caracter limitat, efectuându-se, de regulă,
potrivit art. 273 din Cod, numai asupra unei părţi din salariu (cel mult o treime din salariul
lunar net, fără a putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în cauză,
jumătate din salariul respectiv).
Atunci când paguba a fost produsă de către salariat prin săvârşirea unei fapte penale, sunt
aplicabile integral normele răspunderii civile.
În concluzie, răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii aparţine, îndeosebi
datorită particularităţilor ei, dreptului muncii. Ea nu constituie însă o formă specifică de
răspundere juridică ( aşa cum era în trecut răspunderea materială, o formă de răspundere
juridică reparatorie specifică dreptului muncii), ci o varietate a răspunderii civile contractuale cu
particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.
În situaţia în care un salariat a suferit, din culpa angajatorului, un prejudiciu
material în procesul executării contractului individual de muncă, Codul muncii stabileşte că

55
angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat, în temeiul normelor şi principiilor
răspunderii civile contractuale. Întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- să existe fapta ilicită a angajatorului;
- salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor
sale de serviciu sau în legătură cu serviciul. Prejudiciul pe care este obligat să îl acopere
angajatorul cuprinde atât paguba efectivă produsă, cât şi beneficiul nerealizat.
- între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul material suferit de către salariat să existe
un raport de cauzalitate;
- culpa angajatorului este prezumată în mod relativ; angajatorul are posibilitatea de a
proba că nu şi-a îndeplinit obligaţiile izvorâte din contractul individual de muncă din cauza unei
împrejurări care nu i se poate imputa.
În practică, cele mai frecvente situaţii în care se pune problema răspunderii patrimoniale
a angajatorului, în măsura în care a fost prejudiciat salariatul, sunt următoarele: salariatul este
împiedicat, sub orice formă, să muncească sau este plătit nejustificat cu întârziere sau chiar
neplătit; instanţa penală constată nevinovăţia unui salariat care a fost suspendat din funcţie.
Angajatorul, după ce acoperă prejudiciul suferit de salariat, are posibilitatea să-şi
recupereze suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei.

2. Răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator


În cazul în care angajatorului i s-a produs un prejudiciu material de către unul dintre
salariaţii săi, din vina şi în legătură cu munca sa, legea reglementează condiţiile şi modul în care
şi-l poate recupera.
Elementele (condiţiile) răspunderii patrimoniale se cer întrunite, cumulativ:
a) Persoana care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al angajatorului
păgubit.
Prin salariat trebuie să se înţeleagă, potrivit Codului muncii, persoana care este parte într-
un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, determinată ori cu program de lucru
integral sau cu timp de lucru parţial.
Răspunderea patrimonială a ucenicilor la locul de muncă, a celor care sunt părţi într-un
contract de calificare sau de adaptare profesională se conformează normelor Codului muncii.
Dispoziţiile specifice care reglementează răspunderea patrimonială a salariaţilor nu sunt
incidente în cazul prestării muncii prin agent de muncă temporară (art. 87 şi urm. din Cod), în
ipoteza în care salariatul agentului de muncă temporară produce o pagubă materială utilizatorului
cu prilejul efectuării muncii sale. Pentru daunele ce i-au fost produse, utilizatorul nu poate
solicita despăgubiri direct salariatului, în temeiul art. 998 din Codul civil şi nici de la agentul de
muncă temporară, conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil. Utilizatorul poate formula doar o
acţiune în despăgubiri ex contractu (de drept comercial), împotriva agentului de muncă
temporară, agent care, subsecvent, poate regresa împotriva salariatului său, conform art. 270 din
Codul muncii.
Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie se impune şi în ipoteza în care salariatul
delegat produce o pagubă, pe perioada delegării, la unitatea (angajatorul) la care delegarea s-a
efectuat, întrucât între salariat şi unitatea respectivă nu se încheie un contract individual de
muncă. Faţă de cel păgubit salariatul răspunde civil-delictual. Unitatea păgubită poate solicita, pe
cale judecătorească, despăgubiri fie de la autorul daunei (salariatul delegat, în calitate de prepus),
fie de la angajatorul care a dispus delegarea (în calitate de comitent), fie de la ambii (în solidar).
Pe perioada detaşării contractul individual de muncă existent cu angajatorul care a
dispus detaşarea se suspendă. Drept urmare, pentru daunele provocate angajatorului la care a fost
detaşat, salariatul răspunde direct faţă de acest angajator.
În situaţia în care o persoană prestează munca pentru o persoană fizică sau juridică fără a
avea calitatea de salariat va răspunde exclusiv în temeiul dispoziţiilor de drept civil (delictual),
fără a fi incidente şi normele specifice din Codul muncii.

56
b) Fapta ilicită (şi personală) a salariatului trebuie să fie săvârşită în legătură cu munca
sa.
Se consideră faptă în legătură cu munca, nu numai fapta săvârşită de salariat în
exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor sale de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau
alta, are legătură cu atribuţiile de serviciu.
În legislaţia muncii nu este reglementată răspunderea pentru fapta altuia. Orice salariat
răspunde personal pentru fapta proprie.
c) Prin fapta sa ilicită şi personală, salariatul să fi produs un prejudiciu material
angajatorului.
Potrivit Codului muncii, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie real; salariatul răspunde pentru valorile efectiv pierdute din patrimoniul
angajatorului, iar nu şi pentru valorile stabilite (considerate) ca pierdere numai sub aspect
nominal (scriptic).
- să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa evaluării sale (să fie posibil de
evaluat). Aşadar, prejudiciul eventual nu poate face obiect al obligaţiei de reparare patrimonială
de către salariat.
- să fie actual; de regulă, un prejudiciu trebuie considerat cert dacă şi în măsura în care
este şi actual.
- să fie direct; spre a interveni răspunderea patrimonială, prejudiciul trebuie să fie cauzat
direct angajatorului.
- să fie material; este o condiţie care rezultă din cuprinsul art. 270 alin. 1 din Codul
muncii, care prevede expres că salariaţii răspund patrimonial pentru „pagubele materiale produse
angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”. Nu operează însă regula din dreptul comun
conform căruia repararea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură, şi numai atunci
când aceasta nu mai este posibilă, prin echivalent (prin calculul şi plata unor despăgubiri
băneşti). Temeiul acestei soluţii îl reprezintă interpretarea art. 273 alin. 1 şi 2 din Codul muncii,
care se referă la reţinerile din salariu, instituind, astfel, comparativ cu dreptul comun, o măsură
de protecţie pentru salariaţi. În concepţia Codului muncii, numai salariatul păgubit poate pretinde
despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru prejudiciul provocat, nu şi angajatorul păgubit.
În cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor inserarea în contractul colectiv sau/şi în contractul
individual de muncă a unei clauze referitoare şi la răspunderea acestuia pentru daune morale este
nulă în măsura în care ar privi răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator şi pentru
daune morale.
- să nu fi fost reparat.
Dacă nu sunt întrunite condiţiile în vederea antrenării răspunderii salariatului pentru un
anumit prejudiciu, evaluarea acestuia se face, dacă există norme speciale, ţinând seama de
normele respective. În absenţa unor astfel de reglementări specifice, evaluarea prejudiciului se
face potrivit normelor dreptului civil, în raport cu preţurile existente la momentul în care se
realizează acordul părţilor ori în momentul sesizării instanţei de către cel păgubit.
În cazul degradărilor de bunuri, evaluarea pagubelor se face ţinând seama de gradul real
de uzură a bunului, astfel:
- în cazul în care bunul poate fi recondiţionat, se iau în calcul cheltuielile aferente acestui
scop;
- dacă bunul poate fi revalorificat cu preţ redus se va lua în considerare diferenţa dintre
preţul bunului respectiv şi preţul ce se obţine, ca atare, prin valorificarea sa;
- dacă bunul nu poate fi utilizat decât ca materie primă, se va lua în calcul diferenţa dintre
preţul bunului şi preţul materiei prime pe care a înlocuit-o spre a se produce astfel un alt bun.
d) Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu (nexul cauzal).
Pentru a exista răspundere patrimonială, prejudiciul realizat în patrimoniul angajatorului
trebuie să fie efectul faptei ilicite săvârşite de salariat în legătură cu munca sa.
e) Vinovăţia – condiţie sine qua non a răspunderii patrimoniale.
Ca element subiectiv al răspunderii patrimoniale, vinovăţia presupune:

57
- discernământul salariatului;
- voinţa liberă a salariatului existentă în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.
În cadrul răspunderii patrimoniale, de regulă, distincţia între formele de vinovăţie
(intenţia directă sau indirectă, imprudenţă sau neglijenţă) şi gradele culpei (foarte uşoară, uşoară
sau gravă) nu are relevanţă practică. Salariatul răspunde patrimonial chiar şi pentru cea mai
uşoară culpă a sa.
Prin excepţia, Codul muncii precizează însă şi situaţiile în care gradul de vinovăţie
produce totuşi anumite efecte. Astfel, art. 271 alin. 1 stabileşte că, în situaţia în care paguba a
fost cauzată de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte – dacă este
posibil – în raport cu măsura în care fiecare salariat a contribuit la producerea ei.
Culpa comună între salariat şi angajatorul persoană juridică nu este de conceput, deoarece
întotdeauna când s-ar putea pune teoretic această problemă, în realitate se găseşte vinovăţia altui
salariat sau a unei alte persoane fizice care realizează o activitate pentru persoana juridică
păgubită (de regulă, a unei persoane din conducerea persoanei juridice respective).
Este posibil ca, în anumite situaţii, în fapt, culpa comună să existe între salariat şi
angajatorul persoană fizică.

Cauzele de nerăspundere patrimonială


Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii, potrivit normelor şi principiilor
răspunderii civile (şi cu particularităţile sale) este exclusă ori de câte ori se constată existenţa
unor cauze care, potrivit legii, înlătură caracterul ilicit al faptei salariatului respectiv. Astfel,
potrivit dispoziţiilor din dreptul comun şi normelor specifice din Codul muncii, salariatul care a
produs un prejudiciu prin fapta sa personală în legătură cu munca nu va răspunde patrimonial
dacă a intervenit una dintre următoarele cauze:
- executarea unei obligaţii legale sau contractuale;
- starea de necesitate;
- forţa majoră şi cazul fortuit;
- riscul normal al serviciului;
- riscul normat cuprinde pierderile inerente procesului de producţie ce se încadrează în
limitele prevăzute de lege – dacă există astfel de norme legale;
- riscul nenormat intervine când pierderile sunt neînsemnate, acceptabile pentru
activitatea desfăşurată, în cazul celor care execută o obligaţie de diligenţă (cum ar fi, spre
exemplu, consilierii juridici) sau în situaţia pierderilor care, deşi depăşesc limitele normale, nu s-
au produs totuşi din cauza vinovăţiei vreunei persoane.

Răspunderea patrimonială poate fi cumulată cu alte forme de răspundere juridică:

3. Obligaţia de restituire a salariaţilor


Obligaţia de restituire a salariaţilor este tratată în Codul muncii în Titlul al XI, capitolul
III – „Răspunderea patrimonială”.
Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în
natură sau i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea
lor. Contravaloarea bunurilor sau a serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la
data plăţii.
Art. 272 din Cod nu precizează că şi obligaţia de restituire a salariatului se bazează tot pe
normele şi principiile dreptului civil.
Obligaţia de restituire intervine în sarcina salariatului atunci când:
a) a încasat sume necuvenite;
b) a primit, fără a avea dreptul, bunuri ce nu se mai pot restitui în natură;
c) i s-au prestat servicii fără să fi fost îndreptăţit legal sau contractual (i s-au acoperit
cheltuielile de transport sau de întreţinere a locuinţei de serviciu).

58
Deoarece nu presupune vinovăţia salariatului, obligaţia de restituire ce se naşte în sarcina
salariatului nu reprezintă o formă a răspunderii patrimoniale. Raţiunea de a fi a acestei
obligaţii se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Salariatul vinovat de plata nedatorată, de predarea fără drept a unor bunuri sau de
prestarea unor servicii necuvenite, are o răspundere subsidiară.

4. Procedura generală a stabilirii răspunderii patrimoniale


De principiu, angajatorul îşi poate recupera creanţa sa exclusiv prin reţineri lunare din
salariul debitorului.
Astfel, de la regula statornicită prin art. 273 şi art. 274 alin. 1 urmărirea silită potrivit
dreptului comun, în condiţiile Codului de procedură civilă, este admisibilă cu titlu de excepţie
numai în două situaţii şi anume:
- dacă salariatul-debitorul nu mai este încadrat la nici un angajator;
- dacă „acoperirea prejudiciului, prin reţineri lunare din salariu, nu se poate face într-un termen
de maxim 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţinere.
Angajatorul prejudiciat material de către salariatul său, se poate adresa executorului
judecătoresc, conform art. 371 şi urm. din Codul de procedură civilă, numai după ce a efectuat
reţinerile lunare timp de 3 ani, potrivit Codului muncii, şi doar dacă la momentul respectiv
prejudiciul în cauză nu a fost acoperit integral.
În acelaşi interval de 3 ani în care operează reţinerile din salariu, angajatorul nu poate să facă uz,
datorită naturii lor, de măsurile asigurătorii.
Legiuitorul a înlăturat posibilitatea stabilirii răspunderii patrimoniale – sau/şi a obligaţiei de
restituire a salariatului – pe calea emiterii unei decizii de imputare, dacă salariatul nu îşi asuma,
în scris, un angajament de plată.
În prezent, stabilirea răspunderii patrimoniale are loc, dacă nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale
amiabilă, numai pe cale judecătorească, prin admiterea – în total sau în parte – a cererii de
chemare în judecată, formulată de cel păgubit (salariatul sau angajatorul), la instanţa competentă
să soluţioneze conflictul de drepturi respectiv.
Orice clauză de agravare a răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator (art.
270 din Codul muncii) este nulă de drept, în temeiul art. 38 din acelaşi Cod.
În contractele individuale de muncă pot fi stipulate şi clauze penale referitoare la
răspunderea patrimonială reglementată de art. 269, din Codul muncii. Este vorba de clauza
penală legal asumată, cu respectarea şi a art. 5 Codul Civil (prin convenţii nu se poate deroga de
la ordinea publică şi bunele moravuri).

III. Teste de evaluare:


1. Răspunderea patrimonială a salariaţilor pentru pagubele materiale produse cu vinovăţie
angajatorului, reglementată de Codul muncii, presupune:
a) răspunderea numai pentru prejudiciul efectiv produs;
b) răspunderea atât pentru prejudiciul efectiv, cât şi pentru beneficiul nerealizat;
c) recuperarea prejudiciului, de regulă, prin reţineri salariale, într-un cuantum ce nu poate
depăşi 1/3 din valoarea salariului;
d) răspunderea solidară a celor vinovaţi, în ipoteza în care paguba a fost produsă
împreună de doi sau mai mulţi salariaţi.
2. Reprezintă elemente specifice ale răspunderii patrimoniale a salariaţilor reglementată de
Codul muncii, faţă de răspunderea civilă contractuală:
a) repararea exclusiv a prejudiciului efectiv, nu şi a beneficiului nerealizat;
b) repararea, de regulă, numai a pagubelor materiale produse angajatorului;
c) recuperarea prejudiciului, de regulă, prin reţineri salariale;
d) recuperarea prejudiciului, de regulă, în natură.
3. Acoperirea prejudiciului se realizează de către angajator prin reţineri lunare într-un
termen de:

59
a) 1 an, de la data la care s-a efectuat prima reţinere;
b) maxim 3 ani, de la data la care s-a efectuat prima reţinere;
c) şi după 3 ani, prin executor judecătoresc, în condiţiile Codului de procedură civilă.

60
Modulul nr. 11 – TIMPUL DE MUNCĂ ŞI DE ODIHNĂ

I. Obiective:
- înţelegerea importanţei organizării eficiente, dar şi a limitării timpului de muncă;
- corelaţia timp de muncă - timp de odihnă.
II. Conţinut:
Timpul de muncă şi timpul de odihnă
1. Timpul de muncă
Timpul normal de lucru este perioada în care salariatul are îndatorirea de a presta munca
la care s-a angajat prin încheierea contractului individual de muncă. Timpul normal de muncă
reprezintă timpul pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă – în
cadrul unui singur contract individual de muncă – nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână şi 8
ore pe zi.
Repartizarea timpului de muncă pe zile în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de
8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile repaus. În situaţia în care se stabileşte într-o anumită zi
lucrătoare din săptămână o durată de lucru sub 8 ore, timpul de lucru în celelalte zile lucrătoare
se măreşte corespunzător, fără a depăşi, conform art. 110 alin. 2 din Cod, 40 de ore pe
săptămână.

Durata maxima legală a timpului de muncă


Durata zilei de muncă
Articolul 41 alin. (3) din Constituţie care dispune că durata normală a zilei de lucru
este, în medie, de cel mult 8 ore reprezintă consfinţirea unei norme esenţiale a dreptului
internaţional al muncii şi, respectiv, a dreptului social comunitar.
Dezvoltarea dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Constituţie s-a realizat printr-un întreg capitol
intitulat „Timpul de muncă” (art. 108-128) din Codul muncii (capitolul face parte din Titlul III
intitulat „Timpul de muncă şi de odihnă”) care reglementează, în secţiuni distincte, durata
timpului de muncă, munca suplimentară, munca de noapte şi norma de muncă.
Constituţia a dat o reglementare flexibilă duratei zilei de muncă. În baza ei, Codul muncii
dezvoltă, în concordanţă cu normele OIM şi directivele comunitare, în principal, Directiva
2003/88/CE referitoare la unele aspecte ale timpului de muncă, un adevărat regim juridic al
timpului de muncă. Astfel, timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează
munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform
prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale
legislaţiei în vigoare.
Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă, durata normală a timpului de muncă este de 8
ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani, durata
timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.
Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână,
inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele
suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de
muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore
pe săptămână. Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin contractul
colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă la
nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai mari de 3 luni, dar care să nu
depăşească 12 luni.
Evident, reglementările de excepţie, pe care le-am prezentat mai înainte, nu se aplică
tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore
pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al muncii

61
Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili, prin negocieri
colective sau individuale ori prin acte normative specifice, o durată zilnică a timpului de muncă
mai mică sau mai mare de 8 ore (turism, agricultură, construcţii etc.). Durata zilnică a timpului
de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Încălcarea prescripţiilor Codului muncii relative la timpul de muncă, munca în schimburi
şi munca de noapte constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă.
Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi, potrivit art. 111 alin. 1 din
Cod, 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
Dacă organizarea muncii se face pe schimburi, durata timpului de muncă se poate
prelungi peste 8 ore pe zi şi peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă,
potrivit art. 111 alin. 2. calculată pe o perioadă maximă de 3 săptămâni, să nu depăşească 8 ore
pe zi sau 48 de ore pe săptămână.
Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili – prin negocieri
colective sau individuale, ori prin acte normative specifice, o durată zilnică a timpului de muncă
mai mică sau mai mare de 8 ore (în construcţii, turism, agricultură).

Durata maximă legală zilnică


Durata maximă legală zilnică a timpului de muncă este de 12 ore.
Dacă durata zilnică a timpului de muncă este de 12 ore perioada de repaus (zilnic) va fi
de 24 de ore.
Excepţional, art. 131 alin. 2 dispune că, în cazul muncii în schimburi, repausul între două
zile de muncă nu poate fi mai mic de 8 ore (între schimburile de lucru).
Programul de lucru în cadrul săptămânii de lucru poate fi:
- inegal, ca program zilnic, în cadrul celor 40 de ore;
- comprimat, respectiv în loc de 5 zile pe săptămână să se lucreze, spre exemplu, 4 zile şi
jumătate sau 4 zile.

Programele individualizate de muncă


Angajatorul poate stabili programe individualizate de muncă, fie la iniţiativa sa, cu
acordul salariatului, fie la solicitarea salariatului, dar numai dacă o atare posibilitate este
prevăzută în contractele colective de muncă aplicabile la nivelul angajatorului în cauză sau, în
absenţa acestora, în regulamentele interne.
Timpul de muncă este organizat în mod flexibil. Durata sa zilnică este împărţită în două
perioade: una fixă, în care salariaţii se află simultan, laolaltă, la locul de muncă şi o perioadă
variabilă, mobilă, în care salariatul dispune de ore specifice de sosire şi de plecare, cu
respectarea timpului de muncă zilnic.

Durata redusă a timpului de muncă


Durata timpului de muncă în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani este de 6 ore pe zi
şi de 30 ore pe săptămână.
În conformitate cu Legea nr. 31/1991, salariaţii care îşi desfăşoară activitatea, efectiv şi
permanent, în locuri de muncă cu condiţii deosebite (vătămătoare, grele sau periculoase),
beneficiază, în condiţiile prevăzute de lege, de reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe
zi, fără afectarea salariului de bază şi a vechimii în muncă aferente unei norme întregi.
Reducerea timpului de lucru şi nominalizarea salariaţilor care beneficiază de program de
lucru sub 8 ore pe zi se stabilesc – aşa cum am arătat – prin negocieri între angajator şi sindicate
sau, dup caz, reprezentanţii salariaţilor.

Prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale reprezintă altă componentă a


protecţiei sociale.

62
În legislaţia muncii şi în cea a securităţii sociale există o perspectivă diferită asupra
locurilor de muncă în funcţie de condiţiile de muncă. Astfel, în legislaţia muncii, potrivit Legii
nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi (M. Of. nr. 64 din 27
martie 1991), sunt definite locurile de muncă având condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau
periculoase (în raport cu natura şi intensitatea factorilor nocivi, durata de expunere la aceşti
factori, condiţii de muncă ce implică un efort fizic mare sau o solicitare nervoasă deosebită etc.).
Ele se stabilesc de către inspectoratele teritoriale de muncă pe baza determinărilor efectuate de
personalul medical specializat.
Ca efect principal al existenţei condiţiilor deosebite de muncă se poate reduce programul
de muncă sub 8 ore pe zi, durata şi nominalizarea personalului stabilindu-se prin negocieri între
angajatori şi sindicate (fără a se afecta salariul şi vechimea în muncă); aceleaşi condiţii
antrenează, potrivit art. 142 din cod, un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile
lucrătoare.
În legislaţia securităţii sociale, potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 226/2006
privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (M. Of. nr. 509 din 13 iunie 2006),
se stabilesc locurile de muncă deosebite şi speciale (faţă de cele normale). Astfel, locurile de
muncă deosebite sunt cele de natură să afecteze esenţial capacitatea de muncă din cauza gradului
mare de expunere la risc (permanent sau în anumite perioade). Calificarea ca locuri de muncă
deosebite se face potrivit unor reguli stricte şi care implică instituţiile abilitate de Ministerul
Sănătăţii Publice şi inspectoratele teritoriale de muncă.
Locurile în care munca se desfăşoară în condiţii speciale, în raport de natura activităţii,
sunt stabilite limitativ prin anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 (este vorba de 51 de activităţi, cu
nominalizarea, uneori, a unor operaţiuni). Nominalizarea salariaţilor se face de către angajator
împreună cu sindicatele reprezentative sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, în cadrul
Comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

Munca de noapte
Potrivit Codului muncii, se consideră muncă de noapte munca prestată în intervalul
cuprins între orele 22 şi 6.
Durata normală a muncii de noapte nu poate depăşi 8 ore într-o perioadă de 24 de ore.
Spre a se antrena şi alte consecinţe juridice este necesar ca salariaţii să presteze cel puţin
3 ore de muncă de noapte (în intervalul orar 22-6). În acest caz, fie durata timpului de muncă
este redusă cu o oră faţă de durata muncii prestate în timpul zilei (fără scăderea salariului de
bază) fie salariaţii primesc un spor de minimum 25% din salariul de bază pentru fiecare oră de
muncă de noapte prestată.
Art. 125 din Codul muncii interzice folosirea la muncă în timpul nopţii a tinerilor sub 18
ani şi a femeilor gravide, a lăuzelor şi a celor care alăptează.

Prestarea de ore suplimentare


Munca prestată de către un salariat în afara duratei programului normal de lucru (în plus
faţă de cea stabilită conform legii) reprezintă ore suplimentare.
În principiu, prezenţa la ore suplimentare a salariatului nu este obligatorie; „munca
suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului”.
Prin excepţie, munca suplimentară se dispune unilateral de către angajator şi are caracter
obligatoriu pentru salariat: în caz de forţă majoră, pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii
producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.
O situaţie specială în care munca suplimentară are caracter obligatoriu pentru salariat este
reglementată de Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, respectiv: salariaţii au obligaţia de a participa la acţiuni privind adoptarea unor
măsuri de securitate şi sănătate în muncă.

63
Efectuarea muncii suplimentare nu poate depăşi în nici un caz durata maximă legală a
timpului de muncă (de 48 de ore săptămânal).
Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după
efectuarea acesteia.
Dacă nu este posibilă compensarea prin ore libere plătite – în termenul legal de 30 de zile –
munca suplimentară se plăteşte salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător
duratei acesteia. Sporul se stabileşte concret prin negociere colectivă, sau, după caz, individuală,
fără a putea fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Nu constituie ore suplimentare orele prin care se recuperează – anterior sau ulterior – perioadele
de întrerupere temporară a muncii, fie ca urmare a unor acte normative, fie ca urmare a
negocierii colective sau individuale şi orele care depăşesc durata legală zilnică a timpului de
muncă din cauza programului concret de lucru stabilit în mod inegal.

2. Timpul de odihnă
Prin timp de odihnă se înţelege durata de timp necesară pentru recuperarea energiei fizice şi
intelectuale cheltuite în procesul muncii şi pentru satisfacerea nevoilor sociale şi cultural-
educative, durată în care salariatul nu prestează munca la care este obligat în temeiul contractului
individual de muncă.

Pauza pentru masă


Conform Codului muncii, în cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de
6 ore, salariaţii au dreptul la pauză de masă şi la alte pauze, în condiţiile stabilite prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

Repausul zilnic
Intervalul dintre două zile de muncă trebuie să fie, conform Codului muncii, de minimum 12 ore
consecutive şi este cuprins între sfârşitul programului de lucru dintr-o zi şi începutul programului
de lucru din ziua următoare.
În mod excepţional, art. 131 alin. 2 dispune că, atunci când se lucrează în schimburi, repausul
zilnic poate fi mai mic, dar nu sub 8 ore între schimburile în care intră la lucru acelaşi salariat.

Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica.


În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau
desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. În această situaţie, salariaţii
vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin
contractul individual de muncă.
În situaţii de excepţie, zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă
de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului
teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor.
În cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea
unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente
iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra
materialelor, instalaţiilor sau clădirilor unităţii, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru
personalul necesar în vederea executării acestor lucrări, cu plata unor compensaţii
corespunzătoare.

Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor. Dreptul la
concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări. Durata
minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. Durata efectivă a concediului
de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în

64
contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an
calendaristic.
Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum şi zilele libere plătite stabilite prin
contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.
Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepţie, efectuarea concediului în
anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în
contractul colectiv de muncă aplicabil.
Zilele de sărbătoare legală şi alte zile în care, potrivit legii, nu se lucrează
Sunt considerate sărbători legale în care nu se lucrează:
- 1şi 2 ianuarie;
- prima şi a doua zi de Paşti;
- 1 mai;
- 1 decembrie – Ziua Naţională;
- prima şi a doua zi de Crăciun;
- două zile pentru fiecare dintre sărbătorile religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase
legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.
Prin hotărâre a Guvernului, se stabilesc programe de lucru adecvate pentru unităţile
sanitare şi pentru cele de alimentaţie publică, în scopul asigurării asistenţei sanitare şi, respectiv,
a aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de strictă necesitate.
Guvernul poate stabili şi alte zile libere sub condiţia ca timpul de muncă neefectuat să fie
compensat anterior ori în cadrul zilelor libere ulterioare (sâmbătă).
Prin contractele colective de muncă pot fi stabilite şi alte zile ca nelucrătoare (de exemplu, cu
prilejul zilei unei profesiuni).

Concediul de odihnă
Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor. Dreptul la
concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări. Durata
minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. Durata efectivă a concediului
de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în
contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an
calendaristic.
Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum şi zilele libere plătite stabilite prin
contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.
Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepţie, efectuarea concediului în
anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în
contractul colectiv de muncă aplicabil.
Durata concediilor de odihnă este diferenţiată nu numai în raport cu vechimea în muncă,
ci şi în raport cu funcţia persoanei respective.
Concediile de odihnă sunt de două feluri: concedii de odihnă de bază şi concedii de
odihnă suplimentare.

Concediile de odihnă de bază


Toţi salariaţii (ca şi funcţionarii publici) au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de
odihnă de bază plătit. De laşi drept, în baza reglementărilor specifice, beneficiază şi cei care
prestează munca în cadrul altor forme ale raporturilor juridice de muncă ( spre exemplu, membrii
cooperativelor meşteşugăreşti).
Nu beneficiază de concediu de odihnă persoanele care desfăşoară o activitate în baza unui
contract/convenţie civil(ă) de prestări servicii (de colaborare).
Principii:
- stabilirea unei durate minime de 20 de zile lucrătoare pentru concediul anual de odihnă plătit;
- acordarea concediului de odihnă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic;

65
- negocierea duratei concediului şi a cuantumului indemnizaţiei de concediu prin contractele
colective sau/şi individuale de muncă.
Efectuarea, de regulă, a concediului de odihnă în natură, în vederea realizării acestui scop
instituie obligaţia salariatului de a-şi efectua în natură concediul de odihnă în perioada în care a
fost programat, cu exceptarea situaţiilor prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective,
concediul nu poate fi efectuat.
În mod imperativ, art. 141 alin. 4 stabileşte că nu este permisă compensarea concediului de
odihnă decât în cazul încetării contractului individual de muncă.
Efectuarea concediului de odihnă în fiecare an.
Efectuarea sa în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în
contractul colectiv de muncă.
Salariatul nu poate renunţa la dreptul la concediul de odihnă, nu îl poate ceda sau transmite.

Concediile de odihnă suplimentare


Numărul de zile lucrătoare libere plătite – de cel puţin 3 – se acordă următoarelor
categorii de salariaţi:
- celor care, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1991, prestează activitatea în condiţii
deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase;
- salariaţilor nevăzători şi altor persoane cu handicap;
- tinerilor în vârstă de până la 18 ani.

Indemnizaţia pentru concediul de odihnă


Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie care, nu poate fi
mai mică decât valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada respectivă.
Indemnizaţia pentru concediul de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile înaintea
plecării salariatului în concediu.
Ca natură juridică, indemnizaţia de concediu nu constituie o compensaţie sau o
despăgubire, ci un substitut al drepturilor salariale pe perioada concediului de odihnă.
Reprezintă media zilnică a veniturilor din luna/lunile în care este efectuat concediul, multiplicată
cu numărul zilelor de concediu.

Zile libere plătite


Codul muncii stabileşte regula potrivit căreia, în cazul unor evenimente familiale
deosebite, salariaţii au dreptul la zile libere plătite, care nu se includ în durata concediului de
odihnă. Evenimentele familiale deosebite şi numărul zilelor libere plătite sunt stabilite, după caz,
prin lege, contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
Conform art. 24 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, în sectorul bugetar, în regiile
autonome cu specific deosebit, în companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt prevăzute zile
libere plătite astfel:
- pentru căsătoria salariatului – 5 zile;
- pentru naşterea sau căsătoria unui copil – 3 zile;
- pentru decesul soţului sau al unei rude de până la gradul al II-lea a salariatului – 3 zile (în cazul
funcţionarilor publici acest concediu plătit se acordă – 3 zile lucrătoare – pentru decesul soţului
sau al unei rude ori afin până la gradul al III-lea).
Prin alte acte normative se acordă zile libere (concedii) plătite şi în alte situaţii:
- concediul de maximum 3 zile la care au dreptul tinerii chemaţi la recrutare, recruţii şi rezerviştii
pentru clarificarea situaţiei militare;
- concediul de 5 zile cu plata corespunzătoare, la cererea recruţilor chemaţi la încorporare, în
scopul rezolvării problemelor personale şi familiale;
- concediul de 2 zile lucrătoare la care au dreptul, la cerere, donatorii de sânge;
- concediul paternal se acordă în baza Legii nr. 210/1999 în scopul de a asigura participarea
efectivă a tatălui la îngrijirea noului născut. Durata concediului paternal este de 5 zile lucrătoare

66
plătite şi se acordă la cerere în primele 8 săptămâni de la naşterea copilului, dacă tatăl se află în
situaţia de asigurat în cadrul sistemului asigurărilor sociale de stat.

Concediile fără plată


Conform Codului muncii pentru rezolvarea unor situaţii personale, salariaţii au dreptul la
concedii fără plată. Durata lor se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin
regulamentul intern.
Concediile fără plată se acordă potrivit art. 25 alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr.
250/1992 – fără a depăşi 90 de zile lucrătoare anual – pentru rezolvarea următoarelor situaţii
personale:
- susţinerea examenului de bacalaureat, examenul de admitere în instituţii de învăţământ
superior, curs seral sau la distanţă, a examenelor de an universitar precum şi a examenului de
diplomă, pentru salariaţii care urmează o formă de învăţământ superior, curs seral sau la distanţă;
- susţinerea examenului de admitere la doctorat, a examenelor de doctorat;
- prezentarea la concurs în vederea ocupării unui post în altă unitate.

III. Teste de evaluare:


Durata maximă legală a timpului de muncă este de:
48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare;
poate depăşi 48 de ore, cu acordul salariatului şi al sindicatelor reprezentative sau, după caz,
reprezentanţilor salariaţilor.
Munca suplimentară se poate desfăşura:
numai cu acordul salariatului, cu excepţia unor situaţii deosebite;
nu este necesar acordul salariaţilor.
Salariatul poate renunţa la concediul minim anual de 20 de zile lucrătoare:
nu, Codul este de strictă interpretare;
da, în schimbul unei compensaţii băneşti substanţiale.

67
Modulul nr.12 – SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

I. Obiective:
- conştientizarea studenţilor asupra importanţei acestei instituţii în practică;
- însuşirea normelor imperative de securitate şi sănătate în muncă;
- cunoaşterea aprofundată a procedurilor în caz de accident de muncă sau boală
profesională;
- relevarea influenţei dreptului comunitar asupra legislaţiei muncii.
II. Conţinut:
Securitatea şi sănătatea în muncă
1. Noţiune
Potrivit art. 171 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să ia toate măsurile necesare
pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor şi să asigure securitatea şi sănătatea lor în toate
aspectele legate de muncă care reprezintă actul normativ special.
Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă stabileşte principii generale referitoare la
prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea
factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii,
instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor precum şi direcţiile generale pentru implementarea
acestor principii.
Securitatea şi sănătatea în muncă, instituţie a dreptului muncii, este un ansamblu unitar de
norme juridice imperative care au ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează cu
privire la organizarea multilaterală, desfăşurarea şi controlul proceselor de muncă, în scopul
asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei şi tehnicii moderne, pentru apărarea vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii tuturor participanţilor în acest proces, prevenirea accidentelor de
muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
Legea nr. 319/2006 se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private
angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora (art. 3).
În sensul acestei legi:
- lucrătorul este persoană angajată de către un angajator, inclusiv studenţii, elevii în perioada
efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu
excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
- angajatorul este persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu cu
lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
- alţi participanţi la procesul de muncă sunt persoanele aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu
permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în
vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim
de voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de pregătire profesională şi
persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru care se poate
face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;
- reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor este persoana aleasă, selectată sau desemnată de lucrători, să îi reprezinte pe aceştia
în ceea ce priveşte problemele referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;
- stagiul de practică constă în instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau specialităţii
în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în perioada de reconversie
profesională.

2. Reglementarea actuală
Sediul materiei îl reprezintă, în principal, Codul muncii şi Legea nr. 319/2006. Într-o strânsă
conexiune cu acestea se află:
- Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
- Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale;

68
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele
cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă;
- Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de
muncă în condiţii deosebite;
- Hotărârea Guvernului nr. 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de
muncă în condiţii speciale.
Legea nr. 319/2006 a transpus Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea unor
măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunicaţiilor Europene (JOCE) nr. L 183/1989.
În aplicarea acestei legi, dar transpunând directive sectoriale (derivând din Directiva nr.
89/391/CEE denumită directivă-cadru) au mai fost adoptate încă 19 hotărâri de guvern care
reglementează sănătatea şi securitatea în muncă a celor ce lucrează în diferite sectoare (spre
exemplu, pe şantierele temporare sau mobile, în industria extractivă de suprafaţă sau în subteran,
la bordul navelor de pescuit etc.) a celor expuşi unor riscuri particulare (datorate, spre exemplu
expunerii la azbest sau utilizării echipamentelor cu ecran de vizualizare) fie care pot, urmare a
activităţii depuse, contacta boli profesionale (afecţiuni dorsolombare, cancer etc.).

3. Principii specifice
a) Sănătatea şi securitatea în muncă este o problemă de interes general, care presupune
implicarea statului care asigură nu numai reglementarea în materie, dar şi controlul aplicării
legislaţiei.
b) Se integrează în mod organic proceselor de muncă încă înainte de începerea activităţilor de
producţie ori de servicii, sau în faza dotării tehnologice.
Desfăşurarea activităţilor de producţie sau a prestaţiilor de servicii este condiţionată de obţinerea
autorizaţiei de funcţionare din punctul de vedere al protecţiei muncii, emise de
inspectoratele teritoriale de muncă. De asemenea, echipamentele tehnice trebuie să corespundă
prevederilor din normele, standardele şi din alte reglementări referitoare la protecţia muncii.
c) Se referă la o sferă extinsă a celor obligaţi să ia măsuri de protecţia muncii şi a subiecţilor
ocrotiţi prin măsurile respective.
Legea nr. 316/2006 se aplică tuturor persoanelor juridice şi fizice la care activitatea se
desfăşoară cu personal încadrat pe bază de contract individual de muncă sau în alte condiţii
prevăzute de lege.
Normele de protecţie a muncii se aplică tuturor salariaţilor, membrilor cooperatori,
ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii profesionale, precum şi
persoanelor angajate cu convenţii civile, cu excepţia celor care au ca obiect activităţi casnice.

1.4. Obligaţiile angajatorilor


Angajatorii au o serie de obligaţii generale prevăzute, pe de o parte, de Codul muncii, iar pe de
altă parte, de Legea nr. 319/2006 între care, spre exemplu, amintim:
- asigură securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă;
- adoptă norme de protecţie a muncii (art. 172), reguli şi măsuri privind securitatea şi sănătatea în
muncă;
- evită, evaluează şi combate riscurile;
- înlocuieşte ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau este mai puţin periculos;
- aduce la cunoştinţa salariaţilor instrucţiunile corespunzătoare;
- asigură toţi salariaţii pentru risc de accidente şi boli profesionale;
- organizează instruirea angajaţilor să desemneze unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa
de activităţile de protecţie şi de prevenire a riscurilor profesionale din unităţi; în cazul în care nu
dispune de personal competent, el va recurge la servicii externe, adică la persoane juridice sau
fizice din afara unităţii, abilitate să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă. În această din urmă ipoteză, serviciul extern trebuie informat

69
asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor;
- să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea
lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau unităţii, ţinând seama de
alte persoane prezente;
- să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul
ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri;
- să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
- să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra echipamentului de
protecţie care trebuie utilizat;
- să ţină evidenţa accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3
zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, şi a incidentelor periculoase;
- să elaboreze pentru autorităţile competente rapoarte privind accidentele de muncă suferite de
lucrătorii săi.
O obligaţie deosebită este legată de consultarea şi informarea lucrătorilor. Astfel, conform art.
18 din Legea nr. 319/2006 angajatorii consulta lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit
participarea acestora în discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în
muncă.
În cadrul acestei participări echilibrate lucrătorii sau reprezentanţii lor au dreptul să facă
propuneri privind activitatea respectivă.
Consultarea prealabilă şi în timp util priveşte:
- orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă;
- desemnarea lucrătorilor care se ocupă cu activităţile de protecţie şi de prevenire a riscurilor
profesionale, care aplică măsurile de prim ajutor, serviciul medical, de stingere a incendiilor şi
de evacuare a lucrătorilor;
- informaţiile privind riscurile pentru securitatea şi sănătatea în muncă etc.;
- recurgerea la servicii externe;
- instruirea lucrătorilor.
Reprezentanţii salariaţilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii au
dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi să prezinte propuneri în acest
sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al eliminării surselor de pericol, iar
angajatorul trebuie să le acorde un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi să le
furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din
lege. Ei au dreptul să apeleze la autorităţile competente, în cazul în care consideră că măsurile
adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea securităţii
şi sănătăţii în muncă. În plus, lor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile
inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control.
În scopul creării cadrului organizatoric referitor la informarea, consultarea şi participarea
lucrătorilor se prevede înfiinţarea la nivelul angajatorului a comitetului de securitate şi sănătate
în muncă.
La nivelul angajatorului se înfiinţează comitetul de securitate şi sănătate în muncă care
este organul paritar constituit la nivelul angajatorului, în vederea participării şi consultării
periodice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
El se constituie în unităţile care au un număr de cel puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital
străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României.
Inspectorul de muncă poate impune constituirea comitetului şi în unităţile cu un număr mai mic
de 50 de lucrători în funcţie de natura activităţii şi de riscurile identificate.
În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe
comitete de securitate şi sănătate în muncă; numărul acestora se stabileşte prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern ori regulamentul de organizare şi
funcţionare.

70
Comitetul se constituie şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, respectiv pe o
durată mai mare de 3 luni.
În unităţile care au mai puţin de 50 de lucrători, atribuţiile comitetului revin
reprezentanţilor lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
(art. 57 din Norme).
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din reprezentanţii lucrătorilor cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor pe de o parte, şi angajatorul
sau reprezentantul său legal şi/sau reprezentanţii săi în număr egal cu cel al reprezentanţilor
lucrătorilor şi medicul de medicina muncii, pe de altă parte.
Codul muncii prevede că angajatorii au obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul
medical de medicina a muncii care poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau unul
asigurat de o asociaţie patronală.
Rolul determinant în cadrul acestui serviciu îl are medicul de medicina a muncii care este
salariat, atestat in profesia sa, titular al unui contract de munca, încheiat cu un angajator sau cu o
asociaţie patronală.
Statutul profesiei de medic în medicina muncii este reprezentat de Legea nr. 418/2004. Acesta
este principalul consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de
promovare a sănătăţii în muncă şi în îmbunătăţirea mediului de muncă.
Printre atribuţiile sale principale se enumeră:
- identifică factorii de risc şi participă la acţiunile de evaluare a acestora;
- supraveghează sănătatea angajaţilor;
- organizează primul ajutor şi tratamentul de urgenţă;
- face recomandări privind organizarea muncii, amenajarea ergonomică a locului de muncă,
utilizarea în condiţii de securitate a substanţelor folosite în procesul muncii, precum şi
repartizarea sarcinilor de muncă, ţinând seama de capacitatea şi aptitudinile angajaţilor de a le
executa;
- consiliază angajatorul asupra unei bune adaptări a muncii la posibilităţile angajatului în
circumstanţele speciale ale unor grupuri vulnerabile: femei gravide, mame în perioada de
alăptare, adolescenţi, vârstnici şi persoane cu handicap.

5. Obligaţiile lucrătorilor
Art. 22. din Legea nr. 319/2006 stabileşte că fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare
activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din
partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire
profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau
omisiunile sale în timpul procesului de muncă.
Lucrătorii au următoarele obligaţii:
- să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de
transport şi alte mijloace de producţie:
- să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare să îl înapoieze
sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
- să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară
a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor
tehnice şi c1ădirilor, şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
- să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă despre
care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor,
precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
- să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului accidentele suferite
de propria persoană;
- să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi atât timp cât este necesar, pentru a
face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de muncă şi
inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;

71
- să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, pentru a
permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure şi fără
riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate;
- să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
- să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari.

6. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor


Potrivit art. 5din Legea nr. 319/2006 este eveniment accidentul care a antrenat decesul sau
vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu, situaţia de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în
condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul
susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune.
Orice eveniment va fi comunicat de îndată angajatorului de către conducătorul locului de muncă
sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea acestuia.
La rândul său, angajatorul trebuie să comunice evenimentul, astfel:
inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele;
b) asiguratorului, potrivit Legii nr, 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă,
invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;
c) organelor de urmărire penală, după caz.
Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relaţie contractuală cu
angajatorul, va semnala obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau legată de
profesiune, depistată cu prilejul prestaţiilor medicale.
Cercetarea evenimentelor se efectuează:
- de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de
muncă;
- de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs
invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul
evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii
persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;
- de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente
deosebite, precum avariile sau exploziile;
- de către autorităţi1e de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului
Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de profesiune.
Rezultatul cercetării se consemnează intr-un proces-verbal.
În caz de deces al persoanei accidentate, instituţia medico-legală competentă este obligată
să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a
raportului de constatare medico-legală.
Cercetarea evenimentelor se va finaliza cu întocmirea unui dosar.
Accidente de muncă, reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută
profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă în de cel puţin 3 zile calendaristice,
invaliditate ori deces.
Legea asimilează accidentele de muncă şi o serie de alte accidente cum ar fi, spre
exemplu, accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public,
inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara graniţelor ţării, în timpul
şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini; accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei
acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea
ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat.
Potrivit art. 5 lit. h din Legea nr. 319/2006, boala profesională constă în afecţiunea care se
produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici

72
ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau
sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Sunt, de asemenea, boli profesionale şi afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în timpul
efectuării instruirii practice (art. 33).
Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul
autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a municipiului Bucureşti.
Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum şi
stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către specialiştii autorităţilor de
sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă.

III. Teste de evaluare:


1. Potrivit Codului muncii, medicul de medicină a uncii este:
a) salariat, atestat în profesia sa potrivit legii;
b) independent în exercitarea profesiei sale.
2. Comitetul de sănătate şi securitate în muncă se organizează la angajatorii
persoane juridice la care sunt încadraţi:
a) cel puţin 50 de salariaţi;
b) mai puţin de 50 de salariaţi, dacă sunt condiţii grele, vătămătoare, sau periculoase.
3. Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă se aplică:
a) numai în sectorul public;
b) în toate sectoarele de activitate.

73
Modulul nr.13 – INSPECŢIA MUNCII

I. Obiective:
- înţelegerea unui asemenea organ administrativ de control în contextul economiei de
piaţă şi al statului de drept;
- cunoaşterea atribuţiilor inspectorilor de muncă.
II. Conţinut (succint):
Inspecţia muncii
1. Prezentare generală
Inspecţia muncii este – în condiţiile statului de drept – un organ administrativ de control
care reia o experienţă bună a României dintre cele două războaie mondiale şi totodată,
racordează România la experienţa ţărilor dezvoltate, respectiv la normele O.I.M. Ţara noastră a
ratificat, de altfel, cele două convenţii în materie ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii:
- Convenţia nr. 81 (1947) privind inspecţia muncii în industrie şi comerţ;
- Convenţia nr. 129 (1969) privind inspecţia muncii în agricultură.
Codul muncii reglementează sumar Inspecţia Muncii, fixându-i numai atribuţia fundamentală de
a controla aplicarea reglementărilor generale şi speciale în domeniul relaţiilor de muncă, sănătăţii
şi securităţii în muncă precizând că are în subordine inspectoratele teritoriale de muncă.
Înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii sunt reglementate prin lege specială.
Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii defineşte inspecţia
muncii ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care asigură controlul respectării prevederilor legale
referitoare la relaţiile de muncă şi la securitatea şi sănătatea în muncă.
Inspecţia Muncii are personalitate juridică.
Conducerea Inspecţiei Muncii se asigură de un inspector general de stat, care are în subordine
doi inspectori generali de stat adjuncţi. Inspectorul general de stat este numit de ministrul
muncii, solidarităţii sociale şi familiei.
În subordinea Inspecţiei Muncii fiinţează inspectorate teritoriale de muncă, unităţi cu
personalitate juridică, organizate în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Ele sunt conduse de
un inspector şef numit de ministrul muncii şi solidarităţii sociale, la propunerea inspectorului
general de stat.
Ţinând seama de specificul activităţii lor, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei – Direcţia generală a penitenciarelor, Serviciul
Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi
Serviciul de Protecţie şi Pază organizează activităţile de inspecţie a muncii prin serviciile proprii
de specialitate care au competenţă exclusivă numai pentru structurile respective(pentru întreg
personalul).

Obiectivele Inspecţiei Muncii derivă direct din înseşi obiectivele generale (constituţionale) ale
statului în materie de muncă şi securitate socială. Aceste obiective sunt:
- controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă, securitatea şi sănătatea în
muncă, protecţia salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite şi a prevederilor legale referitoare
la asigurările sociale;
- informarea autorităţilor competente despre deficienţele legate de aplicarea corectă a
dispoziţiilor legale în vigoare;
- furnizarea de informaţii celor interesaţi asupra mijloacelor celor mai eficace de respectare a
legislaţiei muncii;
- asistarea tehnică a angajatorilor şi a angajaţilor pentru prevenirea riscurilor profesionale şi a
conflictelor sociale.
Atribuţii generale:

74
- atribuţii specifice în domeniul stabilirii şi controlului relaţiilor de muncă şi în domeniul
securităţii şi al sănătăţii în muncă;
- conform art. 19 din Legea nr. 19/2000, inspectoratul teritorial de muncă avizează obligatoriu
încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite (care se stabilesc prin contractul colectiv de
muncă sau, dacă nu se încheie un astfel de contract, prin decizia organului de conducere al
unităţii legal constituit);
- Inspecţia Muncii poate înfiinţa unităţi cu personalitate juridică care efectuează prestaţii în
domeniul său de competenţă. Inspecţia Muncii, prin personalul propriu, poate presta la cererea
celor interesaţi servicii în domeniul relaţiilor de muncă şi în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă.

Personalul Inspecţiei Muncii


Personalul Inspecţiei Muncii este format din inspectori de muncă şi alte categorii de
personal. Inspectorii de muncă sunt funcţionari publici şi au statut independent faţă de orice
schimbare guvernamentală şi de orice influenţă neprevăzută din afară.
Inspectorii de muncă au următoarele obligaţii:
- să nu aibă nici un interes, direct sau indirect, de orice natură ar fi acesta, în unităţile care se află
sub incidenţa controlului lor;
- să nu dezvăluie secretele de fabricaţie şi, în general, procedurile de exploatare de care ar putea
lua cunoştinţă în exercitarea funcţiilor lor, nici după momentul încetării, indiferent de motiv, a
contractului lor individual de muncă;
- să păstreze confidenţialitatea oricărei reclamaţii care semnalează nerespectarea prevederilor
legale în domeniul reglementat de Legea nr. 108/1999 şi să nu dezvăluie conducătorului
persoanei juridice sau persoanei fizice – angajator ori reprezentantului acestora faptul că
inspecţia a fost efectuată ca urmare a unei reclamaţii (spre a se ocroti reclamantul în cauză).
Inspectorii de muncă au următoarele drepturi:
- să aibă acces liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă, în sediul persoanei juridice şi în
orice alt loc de muncă, organizat de acesta;
- să solicite conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice documentele şi informaţiile
necesare realizării controlului sau efectuării cercetării accidentelor de muncă;
- să procure dovezi, să efectueze investigaţii sau examene, să ceară prezentarea documentaţiei pe
care o consideră necesară, să realizeze măsurători sau să preleveze mostre de substanţe utilizate
în procesul de producţie;
- să impună ca abaterile constatate în domeniul lor să fie remediate pe loc sau într-un timp
limitat;
- să ceară, acolo unde este cazul, modificarea instalaţiilor sau a proceselor tehnologice
utilizate, dacă acestea nu asigură securitatea lucrătorilor la locul de muncă;
- să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a proceselor de muncă, atunci când se
constată o stare de pericol iminent de accident sau de îmbolnăvire profesională pentru lucrătorii
care participă la procesul de producţie sau pentru alte persoane.
Inspectorii de muncă sunt competenţi să constate şi să sancţioneze şi toate faptele care
potrivit legii constituie contravenţii.
Împiedicarea, în orice mod, de către un angajator persoană fizică sau juridică a
inspectorilor de muncă să îşi exercite controlul în limitele legale constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă contravenţională.
Refuzul unui angajator, persoană fizică sau juridică, de a duce la îndeplinire măsurile
obligatorii dispuse de inspectoratul de muncă, la termenele stabilite de aceasta, în limitele şi cu
respectarea normelor legale, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă
contravenţională.
Ţinând seama de natura juridică a Inspecţiei Muncii măsurile luate de inspectorii de
muncă sunt acte administrative ale unei autorităţi publice. În consecinţă, contestarea acestora se

75
poate realiza, în baza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin exercitarea unei
acţiuni în contencios administrativ.
Prealabil introducerii acţiunii în anularea actului administrativ, angajatorul este obligat să
formuleze reclamaţia administrativă la organul emitent al actului.
În cazul săvârşirii repetate de către angajatorii – societăţi comerciale, a unor abateri grave
de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia
Muncii poate cere radierea persoanei juridice respective din Registrul Comerţului.
Prin excepţie, dacă măsura luată de inspectorul de muncă reprezintă aplicarea unei
amenzi contravenţionale, contestarea ei se poate efectua numai prin introducerea unei plângeri
la judecătorie.

III. Teste de evaluare:


1. Inspectorii de muncă sunt:
a) funcţionari publici, cu statut independent faţă de orice schimbare guvernamentală şi de
orice influenţă neprevăzută de afară;
b) salariaţi cu un statut reglementat de Legea nr.108/1999.
2. Inspectorii de muncă au dreptul:
a) să aibă acces liber, fără înştiinţare prealabilă, la sediul persoanei juridice;
b) să constate şi să sancţioneze faptele care, potrivit legii, sunt contravenţii în materie de
muncă;
c) să dezvăluie, de la caz la caz, secretele de fabricaţie, dacă nu mai sunt inspectori de muncă.

76
Modulul nr.14 – JURISDICŢIA MUNCII

I. Obiective:
- cunoaşterea şi înţelegerea particularităţilor jurisdicţiei în cazul litigiilor de muncă;
- necesitatea înţelegerii principiului celerităţii în jurisdicţia muncii;
- rolul partenerilor sociali în litigiile de muncă.
II. Conţinut:
1. Precizări introductive
Spre deosebire de conflictele de interese, care intervin în faza de negociere (ca regulă, pe
fondul absenţei contractului colectiv de muncă), conflictele de drepturi privesc exerciţiul
drepturilor şi asumarea obligaţiilor care decurg dintr-un contract colectiv sau individual de
muncă ori dintr-un act normativ.
Constituie conflicte de drepturi:
a) conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea
contractelor individuale de muncă (conflicte individuale).
Cu titlu de exemplu, se pot declanşa conflicte individuale de drepturi cu privire la:
- respingerea de către angajator a înscrierii unei persoane la un concurs organizat în vederea
ocupării unui post;
- constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă;
- refuzul unităţii de a primi o persoană la muncă după încheierea contractului individual de
muncă;
- alte măsuri individuale de executare, modificare sau suspendare a contractului de muncă;
- sancţiunile disciplinare aplicate de angajator;
- desfacerea contractului individual de muncă, etc.
b) conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă (conflicte colective)
şi, în plus, cele privind:
- constatarea nulităţii contractelor colective de muncă ori a unor clauze ale acestora;
- constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.
Conflictele de drepturi, spre deosebire de cele de interese, nu se pot soluţiona pe calea
arbitrajului.
Activitatea de jurisdicţie constă în soluţionarea de către anumite organe, potrivit
procedurii prevăzute de lege a litigiilor care apar între subiectele raporturilor juridice (în legătură
cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul raporturilor respective).
În sens larg, jurisdicţia muncii are ca obiect, potrivit art. 281 din Codul muncii, rezolvarea
conflictelor de muncă, referitoare la:
- încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă;
- încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă
(conflicte colective de interese şi conflicte colective de drepturi).

2. Sediul materiei şi principiile jurisdicţiei muncii


Sediul materiei îl reprezintă:
- art. 281 – 291 din Codul muncii;
- Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă;
- Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară;
- prevederile Codului de procedură civilă.
Principii ale jurisdicţiei muncii:
a) sesizarea organelor de jurisdicţia muncii de către partea interesată, iar nu din oficiu;
b) accesibilitatea;
c) compunerea completelor de judecată la instanţa de fond cu participarea asistenţilor
judiciari;

77
d) soluţionarea divergenţelor între părţi, pe cât posibil, prin bună înţelegere, respectiv prin
dialog, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti;
e) celeritatea soluţionării cauzelor de muncă şi a aplicării hotărârilor privind conflictele
de muncă.
În materia soluţionării conflictelor individuale de muncă există o procedură prealabilă
obligatorie, amiabilă, fără de care nu se pot sesiza instanţele judecătoreşti.

3. Părţile în conflictele de muncă


Art. 282 din Codul muncii nominalizează persoanele fizice sau juridice care pot fi părţi în
conflictele de muncă: salariaţii, angajatorii, sindicatele şi patronatele, alte persoane juridice sau
fizice.
În cazul conflictului individual de drepturi părţile sunt în principal salariatul şi unitatea
(angajatorul).
Cu privire la salariat:
- salariaţii majori îşi apără singuri interesele;
- salariaţii minori, o dată încadraţi în muncă, pot fi parte într-un conflict individual de drepturi şi
îşi pot susţine singuri interesele; ei au dreptul de a fi asistaţi, ala nevoie, de ocrotitorii lor legali.
Moştenitorii salariatului pot fi parte într-un conflict individual de drepturi, atunci când
angajatorul îşi valorifică o creanţă potrivit dispoziţiilor legale privind răspunderea patrimonială
sau, respectiv, în cazul obligaţiei de restituire (de către salariat).
Terţii pot participa într-un conflict individual de muncă doar dacă cu un interes în
„pricina ce urmează între alte persoane” (art. 49) şi numai ţinând seama de specificul raportului
juridic de muncă.
Angajatorul. Au calitate de „parte” atât angajatorii persoane fizice, cât şi angajatorii
persoane juridice.
Sindicatele (inclusiv cele care nu sunt reprezentative au dreptul de a formula acţiune în
justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în
cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de către organizaţia sindicală dacă cel în
cauză se opune sau renunţă la judecată.
Sindicatul poate formula o cerere de intervenţie dar numai în interesul salariatului.
Procurorul. Procurorii pot participa la soluţionarea conflictelor individuale de muncă.
În cazul conflictului de interese sindicatele reprezentative sau, după caz, reprezentanţii aleşi ai
salariaţilor îi reprezintă pe grevişti, pe toată durata grevei, în relaţiile cu angajatorul, inclusiv în
faţa instanţelor judecătoreşti, în cazurile în care se solicită:
- suspendarea grevei, caz în care reprezentarea salariaţilor se realizează în faţa curţii de apel;
- încetarea grevei (considerându-se că este ilegală), caz în care reprezentarea salariaţilor se
realizează în faţa curţii de apel.
În cazul conflictului colectiv de drepturi, părţile sunt angajatorul şi salariaţii săi, părţi ale
contractului colectiv de muncă.

4. Competenţă
Potrivit art. 70 din Legea nr. 168/1999, conflictele de drepturi se soluţionează de către
instanţele judecătoreşti.
a) Sub aspect material, instanţa care are competenţă generală, în soluţionarea conflictelor
(individuale şi colective) de drepturi, este tribunalul.
Judecătoria este, prin excepţie, competentă, în primă instanţă, în materia conflictelor
individuale de muncă (de drepturi) în următoarele situaţii:
- în legătură cu rectificarea înscrierilor efectuate în carnetele de muncă;
- referitor la contestarea desfacerii contractelor individuale de muncă de către personalul din
transporturi.
b) Sub aspect teritorial. În timp ce potrivit dreptului comun este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa debitorul, în materia soluţionării conflictelor de

78
muncă este competentă teritorial instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul, respectiv
domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Conflictele de interese, se soluţionează – aşa cum am arătat – prin conciliere (fază
obligatorie) şi, la latitudinea părţilor, prin mediere sau arbitraj.
În ipoteza declanşării grevei, competenţa materială de soluţionare a cererii de suspendare a
acesteia aparţine secţiei speciale din cadrul curţii de apel, care judecă în primă instanţă şi
irevocabil, în complet format din doi judecători asistaţi de doi magistraţi-consultanţi.
Cererea de constatare a ilegalităţii grevei şi de încetare a ei se judecă de către tribunal în
complet format din doi judecători şi doi magistraţi-consultanţi (fie că funcţionează o secţie
specială de muncă, fie că nu funcţionează), care se pronunţă prin hotărâre definitivă (supusă
recursului la curtea de apel).
În ambele cazuri, deoarece angajatorul are calitatea procesuală de reclamant, competenţa
teritorială a instanţei este dată de sediul acestuia.
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor funcţionarilor publici referitoare la sancţiunile
disciplinare; eliberarea sau destituirea din funcţie; ordinul (decizia) de imputare revine, în baza
prevederilor exprese ale Legii nr. 188/1999, instanţelor de contencios administrativ.

5. Compunerea instanţei
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară despre care pentru soluţionarea în primă
instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, completul se compune din
doi judecători şi asistenţi judiciari. Aceştia din urmă participă la deliberări cu vot consultativ şi
semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre.
În cazul în care judecătorii, care intră în compunerea completului, nu ajung la un acord asupra
hotărârii, procesul se rejudecă în complet de divergenţă.
Asistenţii judiciari sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani de către ministerul justiţiei, la
propunerea Consiliului Economic şi Social, dintre persoanele care au studii juridice superioare, o
vechime în specialitate de cel puţin 2 ani şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.
304/2004:
- sunt numai cetăţeni români cu domiciliul în România şi au capacitatea de exerciţiu a
drepturilor;
- sunt licenţiate în drept sau drept economic – administrativ, au stagiul cerut de lege pentru
funcţia în care urmează să fie numite şi dovedesc o pregătire profesională corespunzătoare;
- nu au antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;
- cunosc limba română;
- sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Asistenţii judiciari au următoarele obligaţii:
- să nu facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic; ei pot
colabora însă la publicaţii de specialitate, cu caracter literar, ştiinţific sau social, ori la emisiuni
audio-vizuale; pot să facă parte din comisiile de studii sau de întocmire a proiectelor de legi,
regulamente a proiectelor de legi, regulamente, tratate sau convenţii internaţionale, numai cu
încuviinţarea ministrului justiţiei;
- să nu deţină orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior;
- să nu exercite, direct sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ, să nu participe la
conducerea unor societăţi comerciale sau civile; să nu participe la administrarea unor asemenea
societăţi;
- să nu dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase;
- să respecte programul de lucru;
- să se reţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în
societate.

79
Perioada în care magistraţii consultanţi exercită această funcţie constituie vechime în
muncă şi vechime în magistratură. Constituie vechime în magistratură şi perioada în care
magistraţii consultanţi au funcţionat ca asistenţi judiciari.
Persoanele numite ca magistraţi consultanţi, pe perioada în care îşi desfăşoară activitatea
în această calitate, li se suspendă contractele de muncă sau, după caz, raporturile de muncă,
având posturile rezervate.
Asistenţii judiciari răspund disciplinar în condiţii similare cu răspunderea disciplinară a
judecătorilor şi procurorilor.
Asistenţii judiciari pot fi eliberaţi din funcţie de ministrul justiţie, în condiţiile stabilite pentru
judecători şi procurori.

6. Termene
Sub aspectul termenelor în care pot fi formulate cererile de chemare în judecată de către
cei ale căror drepturi au fost încălcate, art. 283 alin. 1 din Codul muncii operează următoarele
distincţii:
a) Cererea prin care se contestă decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă se
adresează instanţei judecătoreşti în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care decizia a
fost comunicată salariatului. Angajatorul are obligaţia ca până la prima zi de înfăţişare să depună
dovezile în baza cărora a luat măsura respectivă.
b) Cererea prin care se contestă o sancţiune disciplinară, în termen de 30 de zile de la
comunicarea acesteia salariatului.
c) Cererea prin care se solicită plata unor despăgubiri salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat, precum şi cererea într-un termen de 3 ani de la data naşterii dreptului
la acţiune.
d) Cererea prin care se solicită constatarea nulităţii contractelor individuale sau colective
de muncă ori a unor clauze ale acestora pe întreaga perioada de timp în care contractul respectiv
este în fiinţă.
e) Cererea prin care se solicită executarea contractului colectiv de muncă ori a unor
clauze ale acestuia se introduce în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune.
Termenul de 30 de zile, 6 luni şi, respectiv, termenul de 3 ani sunt termene de prescripţie.
Ca atare, este posibilă suspendarea sau întreruperea lor, conform Decretului nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă.
În prezent este aplicabilă instituţia repunerii în termen din dreptul comun.

7. Procedură
Potrivit art. 286 alin. 1 din Codul muncii şi art. 74 din Legea nr. 168/1999, cererile
referitoare la conflictele de muncă se judecă în procedură de urgenţă.
Termenele de judecată, în baza aceleiaşi exigenţe a celerităţii, nu pot fi mai mari de 15 zile.
Procedura citării este obligatorie. Citarea în cadrul conflictelor de muncă se consideră a fi legal
îndeplinită, potrivit art. 286 alin. 3 din Codul muncii, dacă părţile au primit citaţia cu cel puţin 24
de ore înainte de termenul de înfăţişare.
În aplicarea principiului soluţionării divergenţelor dintre părţi pe cale amiabilă, la prima
zi de înfăţişare instanţa trebuie să depună diligenţele necesare în vederea împăcării părţilor.
Legal, procedura prealabilă a încercării de împăcare este obligatorie. Sub aspect juridic, obligaţia
instanţei este o obligaţie de diligenţă.
Dacă nu se realizează împăcarea părţilor, se trece la judecarea efectivă a cauzei în fond.
Potrivit art. 287 din Codul muncii, prin derogare de la dreptul comun, sarcina probei în
conflictele de muncă revine întotdeauna angajatorului. Acesta este obligat să depună dovezile în
apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
În faţa instanţei sunt posibile de dedus orice fel de probe apreciate ca necesare de către părţile
aflate în conflict pentru susţinerea opiniei lor. Instanţa este în drept să aprecieze şi să admită,

80
după caz, numai probele pe care le consideră utile pentru soluţionarea corectă a cauzei deduse în
faţa ei.
Hotărârea se pronunţă în ziua în care s-au terminat dezbaterile în fondul cauzei;
posibilitatea amânării pronunţării are caracter excepţional; numai în situaţii deosebite se poate
solicita, ca pronunţarea să fie amânată cu maximum două zile. Termenul de maximum două zile
este, prin natura sa, un termen de recomandare.
În scopul asigurării accesului liber la justiţie, conflictele de muncă rezultate dintr-un
conflict de interese sau dintr-un conflict de drepturi sunt, aşa cum am arătat, scutite de taxă de
timbru. Acelaşi regim este asigurat, conform art. 89, tuturor actelor de procedură (nu numai
acţiunilor propriu-zise în instanţă).
Hotărârile instanţei de fond în cazul conflictelor de muncă se motivează întotdeauna. Ele
se redactează şi se comunică părţilor în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare.
Conform art. 289 din Codul muncii, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de
drept.
8. Căi de atac
Hotărârile date în soluţionarea unor conflicte de drepturi (definitive, dar nu şi irevocabile)
sunt susceptibile de atac numai pe calea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Există,
deci, numai două grade de jurisdicţie (la tribunal şi, posibil, la Curtea de Apel).
Nici Codul muncii şi nici Legea nr. 168/1999 nu fac referiri la posibilitatea părţilor unui conflict
de muncă de a exercita căile extraordinare de atac.
Sunt aplicabile, ca drept comun, dispoziţiile în materie ale Codului de procedură civilă.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea conflictelor de muncă, definitive, sau, după
caz, irevocabile, vor putea fi atacate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, prin:
- contestaţie în anulare;
- revizuire;
- recurs în interesul legii.
9. Executarea hotărârilor judecătoreşti
Conform art. 277 din Codul muncii, neexecutarea hotărârii judecătoreşti de admitere a
acţiunii introduse de salariat pentru neplata salariilor de către angajator, în termen de 15 zile,
calculate de la data cererii de executare adresată angajatorului de partea interesată, constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.
Potrivit art. 278 din Codul muncii, neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive privind
reintegrarea în muncă a salariatului căruia i s-a desfăcut în mod nelegal contractul de muncă
reprezintă infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

III. Teste de evaluare:


1. Care este instituţia de drept comun în materia litigiilor de muncă:
a) judecătoria;
b) tribunalul;
c) curtea de apel.
2. Asistenţii judiciari au drept de vot:
a) consultativ;
b) deliberativ, participând la deliberări şi semnând hotărârile pronunţate.
3. Cererile referitoare la conflictele de muncă se judecă:
a) în procedură obişnuită, potrivit Codului de procedură civilă;
b) în procedură de urgenţă.

81