UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

Lucrare de licență

Conducător științific: Lector univ. dr. Lăcrămioara BĂLAN

Absolvent: Alexandra- Cristina CURCĂ

Suceava 2022
Analiză medico-legală asupra psihicului
infractorilor

2
 CUPRINS
Abrevieri ........................................................................................................................................ 5
Motto .............................................................................................................................................. 6
Introducere .................................................................................................................................... 7
Capitolul I. Expertiza medico-legală psihiatrică ........................................................................ 9
1. Definiție și particularități .................................................................................................................. 9
2. Elemente componente ale expertizei medico-legale psihiatrice .................................................... 10
3. Cadrul juridic și organizatoric al expertizei .................................................................................. 10
4. Expertiza medico-legală psihiatrică în cazuri civile ...................................................................... 11
5. Expertiza medico-legală psihiatrică la minori ............................................................................... 12
6. Patologia psihică în practica expertizei medico-legale psihiatrice ............................................... 13
A. Expertiza psihiatrică a infractorilor cu deficiențe psihice: ........................................................... 13
B. Expertiza psihiatrică a surdomuților ............................................................................................. 13
C. Expertiza psihiatrică a psihopaților .............................................................................................. 13
D. Expertiza psihiatrică a psihoticilor ............................................................................................... 13
E. Expertiza psihiatrică în relație cu regimul juridic de alcoolism ................................................... 13
Capitolul II. Analiza comportamentală din perspectiva medicinei legale psihiatrice .......... 15
1. Noțiuni de bază ................................................................................................................................. 15
2. Tehnici de profiling .......................................................................................................................... 15
A. Metoda FBI: analiza locului infracțiunii ....................................................................................... 15
B. Psihologia investigativă (David Canter) ....................................................................................... 17
C. Analiza probelor comportamentale (Brent Turvey) ....................................................................... 18
D. Modul de operare versus semnătura psiho-comportamentală ...................................................... 18
E. Profiling-ul geografic .................................................................................................................... 19
Capitolul III. Personalitatea infractorului ................................................................................ 21
1. Generalități ....................................................................................................................................... 21
2. Conceptul de personalitate în pshihologia judiciară ..................................................................... 22
3. Componentele personalității ............................................................................................................ 23
A. Componente biopsihologice ........................................................................................................... 23
B. Componente sociale ....................................................................................................................... 23
4. Tipuri de personalitate ..................................................................................................................... 24
A. Tipologia extravertitului ................................................................................................................ 25
B. Tipologia introvertitului................................................................................................................. 25
5. Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori ................................................. 25
A. Cerșetorul ...................................................................................................................................... 25
B. Infractorul achizitiv (hoțul)............................................................................................................ 25
C. Spărgătorul .................................................................................................................................... 26
3
 D. Infractorul agresiv (tâlharul) ........................................................................................................ 26
E. Infractorul intelectual .................................................................................................................... 26
F. Infractorul caracterial (asasinul) .................................................................................................. 26
G. Infractorul recidivist ...................................................................................................................... 26
H. Infractorul de carieră .................................................................................................................... 26
I. Infractorul ideologic ....................................................................................................................... 26
J. Infractorul ocazional ...................................................................................................................... 26
K. Infractorul alienat .......................................................................................................................... 26
Capitoulul IV. Infracțiunea de omor cu particularitățile ei de abordare în materie de
expertiză medico-legală psihiatrică ........................................................................................... 28
1. Legătura de cauzalitate dintre boala psihică și comportamentul infracțional ........................... 28
A. Oligofrenia .................................................................................................................................... 28
B. Shizofrenia ..................................................................................................................................... 29
C. Delirul ............................................................................................................................................ 30
D. Psihozele afective (tulburări de dispoziție) ................................................................................... 30
E. Psihopatia ...................................................................................................................................... 31
F. Epilepsia......................................................................................................................................... 31
2. Simularea și disimularea bolii psihice și a comportamentului aberant ....................................... 32
A. Simularea creatoare ....................................................................................................................... 32
B. Simularea exageratoare ................................................................................................................. 32
C. Simularea perseveratoare .............................................................................................................. 32
3. Componenta psihologică: motivul și rațiunea de a ucide.............................................................. 32
4. Psihologia infractorului după comiterea faptei ............................................................................. 33
5. Omorul patologic și criminalul patologic ....................................................................................... 34
6. Pruncuciderea și mama ucigașă ...................................................................................................... 34
7. Delicvența juvenilă și minorul infractor ......................................................................................... 35
A. Vecinătatea și școala...................................................................................................................... 36
B. Colegii/ prietenii ............................................................................................................................ 37
C. Familia ........................................................................................................................................... 37
8. Crima în serie și criminalul în serie ................................................................................................ 37
9. Cuplul ucigaș..................................................................................................................................... 38
9. Grupurile ucigașe ............................................................................................................................. 39
10. Terorismul și grupurile teroriste................................................................................................... 39
Capitolul V. Studiu de caz .......................................................................................................... 41
Concluzii ...................................................................................................................................... 45
Bibliografie .................................................................................................................................. 48

4
 Abrevieri

1. art. – articol;
2. CPP- Cod de Procedură Penală;
3. INML- Instirutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici”;
4. IQ- coeficient de inteligență;
5. NCC- Noul Cod Civil;
6. NCP- Noul Cod Penal;
7. OMS- Organizația Mondială a Sănătății;
8. pag.- pagină;
9. ș.a.- și așa mai departe;

5
 Motto

„Învăţătura fără gândire este

muncă irosită, gândirea fără învăţătură este
primejdioasă.” (Conficus)

6
 Introducere

Filisofia infracțiunii este precedată de origini străvechi, violența, tâlhăria, răpirile,

atentatele, crimele și alte fapte cu efect distructiv, sub aspect social, economic și individual, fiind
prezente chiar cu apariția primelor forme de viață umană și odată cu formarea de colectivități
umane. Fenomenul infracționalității trebuie, însă, luat în considerare abia în momentul
reglementării primelor norme juridice, care stabilesc diferența dintre bine și rău, corect și greșit,
legal și ilegal, delimitând faptele morale de cele care contravin legii penale. Primele referiri la
astfel de norme se regăsesc în Codul lui Hamurabi, la care se adaugă și elementele de răspundere
medicală. Cele mai vechi dovezi cu privire la intervenția în scop de colaborare a medicilor cu
justiția se atestă încă din antichitate.
Sub acest aspect, un rol important îi revine clinicii medico-legale sau patologiei medico-
legală clinică ce are ca obiect de studiu persoana - omul viu sau documentele medicale ce aparţin
acesteia, în scopul probării unor violenţe exercitate asupra sa - examinarea medico-legală
traumatologică, a posibilităţii executării pedepsei privative de libertate - expertiza medico-legală
pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării urmăririi penale/judecăţii
pentru motive medicale, existenţei discernământului - expertiza medico-legală psihiatrică etc.
Violența reprezintă unul dintre etaloanele epocii actuale, făcâdu-se abstracție de vârstă,
sex, continent, România nefăcând excepție de la această regulă. Factorii criminogeni individuali
se alătură factorilor de factură socială și politică, cuțitul este substituit de pistol, criminalilor de
ocazie li se alătura criminalii profesioniști, jaful organizat și răpirile se amplifică, iar violul se
menține la cote ridicate. În încercarea justificării, motivării și raționalizării unor infracțiuni s-au
pus în lumină câteva elemente care ar putea servi drept „raționament” pentru comiterea unui anume
act infracțional și anume: educația precară, nivelul redus de trai, neintegrarea socială, consumul în
mod abuziv de băuturi alcoolice și alte substanțe psiho-active, existența unor stări conflictuale,
dezinteresul pentru cultură etc.
În prezent, analfabeții funcționali, minorii inadaptați din punct de vedere social și cultural,
indivizii care provin din medii sărace, apartinând unor minorități sunt predispuși spre a comite
fapte prevăzute de legea penală, invocând motive bizare, ura, gelozia și interesul de ordin
economic.
Prezenta lucrare își propune să analizeze și să compare din perspectiva medicinii legale
comportamentele diferitelor tipuri de infractori, evidențiind astfel legatura de cauzalitate dintre o
posibilă boală psihică și actele infracționale săvârșite de aceștia. Toate aceste aspecte generale se
vor regăsi în primele patru capitole ale acestei lucrări.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, primele patru reprezentând partea teoretică, iar
în ultimul capitol este prezentat studiul de caz împreună cu concluziile deduse ulterior studierii
analitice a acestuia.
În acest sens, capitolul introductiv abordează aspectele teoretice cu privire la medicina
legală psihiatrică, expertiza medico-legală psihiatrică, elementele definitorii, de componență,
încadrarea juridică și situațiile în care se dispune și este imperativ acest tip de examinare.
În capitolul II, denumit „Analiza comportamentală din perspectiva medicinei legale
psihiatrice” este realizată o prezentare generală a ceea ce înseamnă și a ceea ce presupune analiza
comportamentală a infractorului, realizată prin cele cinci metode de profiling, metodologie
psihiatrică-judiciară care vine în sprijinul organelor de urmărire penală.
Capitolul III își focusează atenția asupra conceptului de personalitate a infractorului cu
tipologiile și componentele acesteia și, nu în ultimul rând, asupra particularităților psihologice ale
diferitelor categorii de infractori, printre care se enumeră: infractorul achizitiv (hoțul, cerșetorul,
spărgatorul), infractorul profesionist (de carieră), infractorul ocazional, infractorul recidivist,
infractorul agresiv (asasinul) etc. Acest din urmă subcapitol are rolul de a facilita „citirea” și
descifrarea mai ușoară a infractorului prin prisma mecanismului său de gândire, pentru a putea
7
întocmi un raport de expertiză medico-legală psihiatrică și, în fine, pentru a se putea stabili
modalitatea de sancționare a acestuia.
Capitolul IV intitulat „Infracțiunea de omor cu particularitățile ei de abordare în materie de
expertiză medico-legală psihiatrică”, fiind cel mai amplu capitol reprezintă substanța lucrării. Aici
sunt abordate principalele probleme care se ridică în momentul săvârșirii unei infracțiuni,
infracțiuni contra persoanei în cazul de față, ulterior cele prezente în realizarea unei expertize
medico-legale psihiatrice. Prin urmare, acest capitol pune în lumină întreaga idee a acestei lucrări,
aici fiind definit și analizat comportamentul infractorului ucigaș în contrast cu anumite patologii
care pot influența sau coexista înainte, pe tot parcursul comiterii actului antisocial și chiar după
săvârșirea acestuia.
Cel din urmă capitol vizează studiul de caz, ce are ca tematică o infracțiune contra
persoanei- omorul, înglobează elementele teoretice cu privire la anumite patologii de natură
psihică, dar și la expertiza medico-legală psihiatrică în ansamblul său. Toate aceste elemente
definorii sunt prezentate și analizate în cuprinsul lucrării, urmând a fi conchise în capitolul destinat
concluziilor.

8
 Capitolul I. Expertiza medico-legală psihiatrică

1. Definiție și particularități
Expertiza medico-legală psihiatrică se realizează sub egida medicinei legale și reprezintă
acel mecanism tehnico-științific prin care se apreciează capabilitatea psihică a unei persoane,
susceptibilă de raspundere juridică, ce servește în scopul sprijinirii competenței justiției, pentru
elucidarea unei cauze judiciare. Expertiza este conchisă prin raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică, ale cărui concluzii desemnează răspunsuri argumentate științific interdisciplinar și
multidisciplinar.
Această activitate tehnico-științifică prezintă o serie de caracteristici și anume:
1. Este un proces ce se află în insituția medicinei legale, realizat de o comisie specializată
care are în componența sa un medic legist, care este, totodată și președintele comisiei și doi medici
de specialitate, adică doi psihiatrii.
Comisia medico-legală poate efectua examinarea persoanelor în cauză, de regulă la sediul
instituţiei medico-legale, însă există și cazuri când aceasta se poate realiza, atât în cadrul spitalelor
așa cum este în cazul bolnavilor internați într-o secție de psihiatrie, în cazul persoanelor afectate
de boli cronice care nu se pot deplasa în siguranță, cât și în cadrul secţiilor de psihiatrie ale
spitalelor penitenciare, în cazul persoanelor deținute. În vederea realizării unei expertize medico-
legale asupra unui minor, vor fi cooptați specialiști de neuropsihiatrie infantilă și, eventual
psihopedagogi.
2. Expertiza medico-legală psihiatrică se poate efectua în două situații și anume: la cererea
organelor competente de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, printr-un document oficial,
în această situaţie fiind obligatorie şi trimiterea dosarului complet al cauzei; și în cazul în care se
realizează o solicitare din partea persoanei ori reprezentanţilor legali ai acesteia, în scopul
determinării discernământului în vederea exercitării unui drept subiectiv prin întocmirea unui act
de dispoziţie.
3. Expertiza medico-legală psihiatrică se realizează în temeiul principiului competenței
teritoriale.
4. Această expertiză medico-legală se poate solicita doar în cazul unei singure speţe,
discernământul, ca stare de fapt, trebuind a –i fi demonstrată existența într-o situație particulară,
adică în momentul săvârșirii faptei, iar pentru o altă faptă sau pentru un alt act de dispoziţie se va
solicita efectuarea unei alte expertize medico-legale psihiatrice.
După cum am menționat mai sus, discernământul unei persoane, la un moment dat, poate
fi stabilit în urma efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, îmbrăcând trei forme:
a) discernământ păstrat- în situația aceasta persoana este considerată responsabilă din punct de
vedere psihic;
b) discenrământ redus- în acest caz responsabilitatea este limitată, persoana în cauză având, așadar,
o capacitate psihică de apreciere diminuată;
c) discernământ absent- se poate vorbi despre lipsa responsabilității.
Expertiza medico-legală psihiatrică se impune a fi solicitată pentru următoarele situații:
- pentru determinarea capacității psihice, și malignității sociale a persoanelor delicvente, în vederea
existenței unei patologii, a unei boli psihice;
- pentru întreruperea sau amânarea unei pedepse;
- pentru determinarea capacității psihice de exercițiu, vizând capacitatea civilă în mod general sau
în mod particular;
- pentru dovedirea stării de sănătate în considerarea întocmirii unor acte civile, în cazurile de
revendicare a unor despăgubiri civile motivate prin accident, tratamente medicale neadecvate, mal
practica medicală, în cazurile în care justiția cere precizări privind cauzalitatea medico-legală
psihiatrică sau responsabilitatea medicală etc.

9
2. Elemente componente ale expertizei medico-legale psihiatrice
Expertiza medico-legală psihiatrică prezintă următoarele elemente:
A. Preambulul. În preambul sunt menționate numele experților, numărul adresei organului care a
dispus expertiza și nu în ultimul rând, obiectivele expertizei.

B. Istoricul prezintă o importanță aparte în cadrul expertizei, deorece prin intermediul acesteia
experții determină împrejurările și scopul săvârșirii actului infracțional.
În cadrul istoricului se concentrează două principii importante din perspectiva
discernământului și anume:
a) relația direct proporțională dintre fapta comisă și discernământ, adică, cu cât infracțiunea este
mai complexă, cu atât mai mult discernământ a prezentat infractorul;
b) totalitatea motivelor pentru care s-a comis infracțiunea. În unele cazuri scopul actului ilicit este
evident (în cazul tâlhariei scopul este de îmbogățire), iar în alte cazuri scopul este nedeterminat
sau chiar absurd (în cazul infracțiunii de omor în care inculpatul susține că și-a ucis victima în
urma unei simple altercații).

C. Antecedentele infractorului. În această secțiune expertul medico-legal realizează o anamneză,

de unde sunt extrase informații cu privire la personalitatea infractorului.

D. Examenul psihiatric. În cadrul psihiatriei, metodele de bază de examinare sunt convorbirea, și

observația, acest domeniu având mai puține metode obiective de diagnosticare.

E. Examenul psihologic. Psihologul legist face parte din comisia autorizată pentru expertizarea
psihiatrică medico-legală. Alături de psihiatru, psihologul își aduce aportul în stabilirea existenței
sau nonexistenței unei tulburări psihice de natură a afecta discernământul infractorului.
Metodele utilizate de psiholog sunt: observația directă, convorbire liberă, aplicare de teste (de la
teste pentru investigarea proceselor psihice până la teste de personalitate).

F. Concluziile expertizei medico-legale psihiatrice. Obiectivul principal al expertizei medico-

legale psihiatrice îl reprezintă, așa cum am mai menționat, determinarea discernământului
persoanei în cauză, iar concluziile expertizei sunt hotărâtoare din acest punct de vedere.
Concluziile expertului medico-legal servesc drept instrument pentru organele judiciare, în
vederea soluționării, într-un mod cât mai echitabil a unei cauze penale, civile, de drept familial sau
chiar a unei cauze din dreptul muncii.

3. Cadrul juridic și organizatoric al expertizei

Articolul 28 din Noul Cod Penal stipulează: "Nu constituie infracțiune fapta prevazută de
legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din
alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stapân pe ele".1
Articolul citat ne dezvăluie esența noțiunii juridice de iresposabilitate. Pentru a putea
acumula mai bine ideea de iresponsabilitate, mai întâi trebuie să înțelegem ce implică, de fapt
termenul de responsabilitate.. e.
Responsabilitatea, din punct de vedere juridic, vizează posibilitatea tragerii la răspundere
penală a individului, iar din punct de vedere medical reprezintă „totalitatea particularităților
psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înțeleagă libertatea și necesitatea acțiunilor
sale și să aprecieze consecințele faptelor sale atunci când acționează contrar normelor de
conviețuire socială și a legilor.” Noțiunea de responsabilitate este redată de trei principii și anume:
existența unei legi clare, libertatea și discernământul.
În conformitate cu articolul 172 din Noul Cod de procedură penală, necesitatea unei
expertize în activitatea de probațiune este obligatorie în vederea comiterii unei fapte calificate ca

1
Art. 28, Noul Cod Penal, ediția 2021
10
antisocială, în cazul în care această faptă survine în urma existenței unei boli psihice, făcânu-se o
corelație între patologie și actul ilicit produs.
În literatura de specialitate au fost amintite trei trăsături psihologice prin care este
determinată resposabilitatea penală și anume:
- de ordin cognitiv (percepție, raționament, cunoaștere);
- de ordin afectiv (emoții, sentimente);
- cele referitoare la impulsuri, dorințe și voință.2
Din conținutul expertizei medico-legale psihiatrice trebuie să reiasă și să se evidențieze
structura personalității, gradul de dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală, și
profesională, gradul de educație familială și institutionalizată, dar și experiența de viață, toate
aceste aspecte conturând imaginea subiectului asupra căreia s-a realizat expertiza, aspecte ce
poartă o importanță judiciară, furnizate judecatorului pentru a pronunța hotărârea cu putere de lege.
În secțiunea finală a expertizei trebuie să fie întrunite o serie de elemente cu caracter
conclusiv, cum ar fi: boala psihică de care suferă subiectul sau simptomele accentuate ale unei
posibile boli, tulburări psihice generate de boala psihică și legătura de cauzalitate dintre aceasta
din urmă și actul infracțional săvârșit, în funcție de boala sau tulburarea psihică trebuie precizată
existența, lipsa sau limitarea discernământului la momentul săvârșirii actului, iar la finele
raportului concluzional se așează măsurile de siguranță cu caracter medical sub forma unor
recomandări, conturat pentru fiecare individ în parte:
a) obligarea la tratament medical (articolul 109);
b) internarea medicală (articolul 110);
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii (articolul 111);
d) confiscarea specială (articolul 112);
e) confiscarea extinsă.3
Din punct de vedere al articolului 109, Noul Cod penal, subictul care, din pricina unei boli
sau a intoxicării cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, reprezintă pentru sine sau pentru
societate un real pericol, va fi constrâns de cărte organele competente să urmeze un tratament
medical până când acesta va reveni la prarmetrii săi normali.
„(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau
de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un
tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea
de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune
internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,
tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.”4
În continuarea articolului precedent, vine articolul 110 Noul Cod penal care susține
internarea într-un institut medical de specialitate, în ipoteza în care persoana bolnavă psihic,
intoxicată cu alcool sau alte substanțe dăunătoare reprezintă un pericol pentru societate.

4. Expertiza medico-legală psihiatrică în cazuri civile

În cazul acestei expertize atenția se concentrează asupra capacității de exercițiu al
persoanelor din categoria a III-a de vârstă, în vederea înstrăinării de bunuri propii prin acte de
dispoziție, acte de vânzare-cumpărare, acte de întreținere cu diferite clauze etc.
Capacitatea de exercițiu reprezintă capacitatea (aptitudinea) de a-și exercita drepturile și
de a-și asuma obligații, precum și de a încheia personal acte juridice.5

2
Kruger: „Mental Health Law in South Africa”, 2011, pagina 228.
3
Art. 108, Noul Cod penal, ediția 2021
4
Art. 109, Noul Cod penal, ediția 2021
5
Art. 37 Noul Cod civil
11
 Este important a nu se face confuzie între capacitatea de exercițiu și capacitatea de
folosință, cea din urmă referindu-se la capacitatea de a avea drepturi și obligații pe care orice
persoană fizică le are, chiar și acea persoană insufiecient dezvoltată sau cea fără o voință
conștientă.

5. Expertiza medico-legală psihiatrică la minori

Acest tip de expertiză poartă un rol delicat deorece este necesar a fi aplicată o metodologie
aparte, în virtutea caracterului educativ, reconfortant și vindecător, prevenind pe cât posibil
pedepsirea debutanților infractori prin introduerea acestora într-un sistem de detențiune
specializat.
Comisia de expertiză medco-legală psihiatrică la minori conține aceeași structură ca și
comisia de expertiză medico-legală psihiatrică la adulți (un medic legist și doi medici în domeniu),
în componența căreia se mai adaugă un specialist în neuropsihiatrie infantilă și, eventual un
psihopedagog.6 Această comisie specializată își desfășoară activitatea în următoarele scopuri:
- de a stabili capacitatea școalară a subiectului și de a afla modul său de a relaționa, atât cu colegii
de școală, cât și cu profesorii,
- de a determina nivelul său de educație din cadrul familial, dar și relația minorului cu părinții
acestuia, pentru a-i putea evidenția dezvoltarea personală,
- de a constata capacitatea mintală a minorului,
- de a dovedi dacă în spatele actului infracțional se află un minor suferind de anumite
psihopatologii, survenite în contextul vieții sale sociale și familiale,
- de a determina dacă condițiile de viață și mediul înconjurător reprezintă un factor declanșator
asupra psihicului și coportamentului antisocial a tânărului.
Expertiza trebuie să se desfășoare într-un cadru cât mai prietenos, să nu îmbrace forma
unei anchete, ci să se prezinte sub aspectul unei conversații naturale care să vizeze motivele ce l-
au determinat să acționeze în mod antisocial și eventualele schimbări de personalitate pe care
acesta le-a suferit în urma unor factori de extraneitate. Dosarul minorului trebuie să cuprindă
câteva amănunte imperative și anume: atât relația tânărului cu familia sa și cu școala, cât și
impactul acestora în dezvoltarea personalității acestuia, luându-se în considerare factorul esențial
în jurul căruia gravitează starea de minoritate: stadiul de formare și dezvoltare a minorului.
La finalul raportului de expertiză, expertul trebuie să concluzioneze, atât în privința
diagnosticului, cât și cu privire la recuperarea minorului. Expertului medico-legal psihiatric,
totodată îi revine datoria de a determina dacă subiectul are sau nu discernământ, detaliu de care
depinde regimul de recuperare a acestuia. Conform articolului 113 din Noul Cod penal, minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, însă în cazul în care se dovedește existența
discernământului la minorii în vârstă de 14, respectiv 15 ani, aceștia răpund penal pentru faptele
săvârșite; minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal.
În funcție de determinarea gradului de discernământ, expertul medico-legal vine cu o serie
de recomandări apreciate de către comisie a fi eficiente:
1. Măsuri privative de libertate:
a) măsuri de reabilitare pe plan social medical, unde minorii sunt internați, fie în școli de reeducare
(în cazul în minorilor de cel puțin 10 ani), fie internați în institute spcializate în reabilitarea acestora
(în cazul minorilor de peste 14 ani);
b) măsuri de natură medical-educativă, în cazul minorilor care prezintă o stare fizică și psihică ce
impune supraveghere specializată.

2. Măsuri neprivative de liberate:

a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;

6
Maria Coca-Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache, „Justiția pentru minori”,
editura Universul juridic, București, 2011, pag. 38
12
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.

6. Patologia psihică în practica expertizei medico-legale psihiatrice

A. Expertiza psihiatrică a infractorilor cu deficiențe psihice: oligofrenii, spre exemplu nu

reprezintă o problemă importantă în cazul în care s-a realizat o documentare detaliată, această
starea fiind depistată și diagnosticată timpuriu, încă de la grădiniță/ școală. Reala problemă este
ridicată în cazul persoanelor cu forme ușoare, în special în cazurile limită, unele din ele fiind
recuperabile prin dirijare către instituții specializate.

B. Expertiza psihiatrică a surdomuților este una dificilă datorită afecțiunii persoanei vizate, din
punct de vedere comunicațional, fiind necesară participarea unui specialist care are rolul de a
asigura atât o comunicare, cât și o explorare a subiectului. Surdomutitatea este congenitală, dar și
secundară, unii putând fi consternați psihic, iar alții dețininând privilegiul unei vieți sociale în
parametrii relativ normali. Astefl, se realizează o detaliată anchetă cu privire la mediul în care au
trăit, examinări repetate și chiar internări și servicii clinice de specialitate.

C. Expertiza psihiatrică a psihopaților este cea mai frecventă expertiză medico-legală,

reprezentând peste 60% din totalul activității din acest domeniu. Acest cadru nosologic înfățișează
o varietate de forme, fapt care conduce la îngreunarea diagnosticului, în special în cazul celor cu
tendința la simulare și mitomanie, în cazul celor impulsivi care se înclină spre elemente schizoide
și paranoide. Aceștia răspund penal pentru faptele comise, adesea se constată și prezența
premeditării, luarea unor măsuri de apărare sau chiar alibiul. Comisiile sunt cele care se ocupă de
diferențierea elementelor psihopatoide, debutul unor stări psihotice, de individualizarea categoriei
de psihopatizați și consecința unor stări sechelare produse în urma unor traumatisme cranio-
cerebrale sau stări postneuroencefalitice.

D. Expertiza psihiatrică a psihoticilor. Psihoza îi provoacă bolnavului o stare avansată de

agresivitate și o afinitate spre a comite acte antisociale, pe prim plan statuând schizofrenia, urmată
de paranoia, psihoza periodică maniaco-depresivă, psihoza epileptică etc. Comisiei îi revine
responsabilitatea de a detecta tema delirantă, fiind frecventă corelația între faptă și episodul
delirant respectiv, aceasta va mai avea în vederea mobilul, măsurile de siguranță și apariția unor
fapte bizare.

E. Expertiza psihiatrică în relație cu regimul juridic de alcoolism. În mod frecvent, un număr

considerabil de mare de fapte antisociale sunt comise de persoane care se află sub dominația
alcoolului, astfel etilismul este considerat drept un factor infractogen, la care se adaugă un număr
tot mai mare de victime soldate în urma accidentelor rutiere în care conducătorii auto se află sub
influența alcoolului.
Articolul 29 (referitor la intoxicație) din Codul penal stipulează: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârșită de persoane care, în momentul comiterii acesteia nu puteau să-
și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării
involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive.”
- Starea de beție voluntară completă nu înlătură caracterul penal al răspunderii, ea putând constitui,
după caz o circumstanță atenuantă sau agravantă.

a) Beția acută voluntară este cea mai frecventă situație, reprezintă consecința ingestiei voluntare
de băuturi alcoolice în cantiăți mari, subiectul cunoscând faptul că ingestia acestora peste măsură
atrage producerea unor fapte antisociale ce pot avea un caracter amenințător pentru sine și pentru
cei din jurul său.
13
b) Intoxicația involuntară este o formă mai rar întalnită în cazul adulților, de obicei la locul de
muncă la persoane care lucrează uneori în prezența unor vapori de alcool sau în cazul în care au
fost intoxicați de o altă persoană cu substanțe psihoactive.

c) Beția intenționată reprezintă o formă a beției acute voluntare, unele persoane consumând în
mod intenționat băuturi alcoolice pentru a-și doza curajul și pentru a trece de la faza actelor
pregătitoare la fapta antisocială propriu-zisă, fiind așadar în prezența unei fapte cu caracter
premeditat. Aceste persoane răspund penal pentru fapta comisă dacă se dovedește intenția
consumului de alcool în scopul săvârșirii faptei.

d) Beția patologică este de asemenea, o formă a beției acute voluntare la persoane cu

posttraumatism cranio-cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, stare care are ca efect somn
prelungit, amnezie, agitație psihomotorie, anestezie. Persoanele aflate în această stare săvârșesc
acte antisociale deosebit de grave și nu sunt conștienți de faptele comise, mobilul nu este justificat,
iar faptele pot fi chiar bizare, lucru care îi face pe aceștia să fie foarte periculoși. Aceștia sunt
considerați iresponsabili, însă pot răspunde penal dacă abuzează în continuare de consumul de
băuturi alcoolice.

- Forme cronice de alcoolism

a) Etilismul cronic este marcat de ingestia cotidiană a unor cantități de alcool de către persoane
care simt nevoia constantă a stării provocate de aceste băuturi, asemenea persoane comit rar fapte
antisociale.
b) Dipsomania constă în necesitatea consumului de băuturi alcoolice în mod periodic, la intervale
de săptâmani sau luni, între acestea existând și o perioadă de abstinență, persoana devine irascibilă,
nevoia de intoxicație devine imperioasă și poate ajunge în situația în care să comită acte
infracționale pentru a-și procura toxicul sau banii necesari, unii dintre aceștia consumă alcool
metilic sau medicinal, atingând stări de amnezie, tulburări psihosenzoriale, stări delirante, nevroze
și chiar tendința de suicid.
c) Delirium tremens este particularizat de o stare delirantă și halucinogenă apărută la etilicii
cronici și în special la persoanele private de băuturile alcoolice.
d) Psihoza etilică atrage iresponsabilitatea și este rezultatul consumului de alcool la care se adaugă
stresul mental și un sistem nervos nesănătos al unei persoane.

În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică este o amplă analiză a tuturor trăsăturilor

psihopatologice ale infractorului privind modul și condițiile exacte de săvârșire a faptei, în scopul
stabilirii capacității psihice și de a oferi justiției criterii medicale obiective, menite să ducă la
soluționarea justă a cauzei, aplicarea și dozarea unei pedepse corespunzătoare, cât și instituirea
unor măsuri de siguranță cu caracter medical privind viitorul bolnavului și profilaxia actelor
antisociale. Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează potrivit dispozițiilor reglementate în
Codul de procedură penală, în baza prevederilor Codului penal, precum și în conformitate cu
Regulamentul de aplicare a prevederilor Ordonanței nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea
instituțiilor medico-legale.

14
 Capitolul II. Analiza comportamentală din perspectiva medicinei legale
psihiatrice

1. Noțiuni de bază
După orice nume sau definiție, profiling-ul începe cu o crimă, apoi continuă cu descrierea
persoanei necunoscute care a comis infracțiunea. Folosind informații despre infracțiuni similare
sau bazându-se în întregime pe dovezile de la locul crimei specifice, un profiler dezvoltă o imagine
a infractorului, care este uneori numit „unsub” („subiect necunoscut”), scopul acesteia fiind acela
de a ajuta forțele de ordine să identifice infractorul și să-l aducă în fața justiției.
Există diferite abordări ale profilării criminale. O abordare este de a compara infracțiunea
cu ceea ce se știe deja despre crime similare și cu persoanele care le-au comis. Un profiler care
alege această abordare ar putea folosi statistici despre comportamentul criminal pentru a interpreta
caracteristicile subiectului.
Statisticile sunt pur și simplu informații care au fost adunate, sortate și organizate. Într-un
caz de incendiu sau declanșare intenționată a unui incendiu, de exemplu, un profiler s-ar putea
referi la un raport al Departamentului Federal de Justiție care spune că 52% (mai mult de jumătate)
dintre persoanele arestate pentru incendiere într-un anumit an erau sub vârsta de optsprezece ani.
Pe baza acestor informații, profiler-ul ar putea analiza un nou caz de incendiu nerezolvat și să
considere: „Există șanse mari ca subiectul nostru necunoscut să fie un copil sau un adolescent.”

2. Tehnici de profiling
Profiling-ul este, în general considerat ca fiind o tehnică a psihologiei judiciare prin care
informațiile strânse la locul crimei au rolul de a prezice caracteristicile infractorului. Se bazează
pe psihologie, mai exact pe studiul științific al minții și al comportamentului uman și, de asemenea,
folosește informații furnizate de medicii legali şi criminaliştii care au examinat scenele crimei și
care au analizat probele aferente. Un profiler priceput poate spune multe despre un infractor din
dovezile pe care le lasă în urmă, existând, astfel cinci metode de profiling. 7

A. Metoda FBI: analiza locului infracțiunii

Profilingul a devenit un instrument formal al investigației criminalității în anii 1970, în
mare parte datorită muncii lui Howard Teten de la Biroul Federal de Investigații (FBI), dar și cu
ajutorul lui Pat Mullany, acestă metodă de profiling presupunând formarea unei impresii de
ansamblu asupra statusului mental al infractorului plecând de la observarea globală a locului faptei.
Sub auspiciul acestei metodologii se pot evidenția importanța cercetării locului crimei,
caracterul său de urgență, precum și multitudinea de probe, dovezi care pot fi acumulate. Așadar,
în cele ce urmează voi descrie cele patru etape ale metodei FBI:
1. Etapa incipientă a tehnicii de profiling FBI implică colectarea unei varietăți de informații cu
privire la caz, informații de care depinde întreaga direcție a investigției și anume: raportul
medicului patolog cu privire la împrejurările medicale care au dus la moartea victimei, fotografiile
de la locul crimei, fotografiile victimei, cât și trecutul acesteia, declarațiile martorilor, rapoartele
poliției și toate acele date care ar duce la conturarea acurată a imaginii evenimentului petrecut
înainte, în timpul și după crimă.

2. Cea de-a doua etapă este reprezentată de clasificarea scenei crimei. Este de reținut faptul că,
crimele în serie cu elemente și particularități de natură sexuală sunt cele mai întalnite în cazul
metodologiei FBI, profilerii dezvoltând o dihotomie pentru a descrie două scene ale crimei
caracteristice: organizat (dovada planificării faptei) și dezorganizat și mai sunt și acele scene mixte

7
Brent Turvey, Criminal profiling, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 34
15
ale crimei. Cele două tipuri principale de scene ale crimei dezvăluie diferite aspecte ale psihologiei
infractorului.
Astfel, conform opiniei lui Geberth (1996), infractorul organizat se caracterizează prin
parametrii precum: urmărirea mass-media, deține o mașină decentă, alcoolul este asociat cu
infracțiunea, tatăl său prezenta stabilitate în ceea ce privește locul de muncă, educație
inconsecventă pe perioada copilăriei.
Contrar infractorului organizat, infractorul dezorganizat prezintă următoarele
caracteristici: interes redus sau inexistent pentru mass-media, locuiește sau lucrează aproape de
locul crimei, deci avehiculul nu este necesar, alcoolul nu a fost implicat în crimă, instabilitatea
locului de muncă al tatălui său, model disciplinar sever pe perioada copilăriei, iar infractorul a
manifestat anxietate la comiterea infracțiunii.
Scena mixtă a crimei poate fi rezultatul unei infracțiuni planificate care suferă o deformare
din punct de vedere al punerii în aplicare, deoarece victima face ceva neașteptat. În consecință,
cadavrul poate să nu fie ascuns cu grijă, așa cum ar putea fi într-o crimă organizată tipică.
Gierowski, Jaskiewicz-Obydzinska și Slawik au studiat 120 de criminali clasificați în
funcție de scenele crimei ca fiind planificați sau neplanificați, ceea ce pare a fi foarte asemănător
cu dihotomia organizată versus dezorganizată a profilerilor FBI. Factorii asociați cu o crimă
planificată includ alegerea armei și modul în care a fost provocată moartea, locul și ora la care s-a
produs infracțiunea, si alte aspecte menite să ascundă identitatea vinovatului. Factorii dezordonați
de socializare (de exemplu, metode inconsecvente de creștere și fuga de acasă) au fost asociați cu
locul crimei organizate. Infractorii crimelor organizate aveau schimbări frecvente de parteneri
sexuali, aveau un nivel scăzut de alcoolism și prezentau dovezi de psihopatie. De asemenea, aveau
tendința de a acorda mai multă atenție aspectului lor personal.

3. Reconstrucția scenei crimei reprezintă cea de-a treia etapă a metodei FBI. Locul crimei nu este
un simplu eveniment fix, ci este rezultatul unui set complex de circumstanțe. În consecință, iată
aspecte ale locului crimei care nu pot fi pricepute decât dacă se încearcă înțelegerea evenimentelor
ca un proces dinamic care implică cel puțin două persoane: infractor și victimă.
Pot exista martori, reali sau potențiali, de luat în considerare, informațiile colectate în etapa
întâi fiind esențiale pentru reconstrucție, unde sunt implicate inferența și deducția. Reconstituirea
nu trebuie să implice desfășurarea evenimentelor ca într-o reconstrucție televizată, scopul acesteia
fiind acela de a clarifica modul de operare al infractorului. Cunoașterea acestui lucru poate ajuta
la legarea crimei de alte infracțiuni, unde se va lua în considerare succesiunea evenimentelor (de
exemplu, unde există semne că victima a fost urmărită). De asemenea, răspunsul victimei ar fi
putut afecta infractorul? Spre exemplu, dacă ea a luptat și s-a opus, atunci acest lucru ar putea
afecta capacitatea infractorului de a-și pune în practică fanteziile.

4. Cea din urmă etapă, determinarea profilului infractorului prezintă o importanță deosebită
deoerece, pe baza acestui portret se vor stabili metodele adecvate de intervievare. Astfel se va
realiza o listă de caracteristici ale infractorului, lista care poate viza: vârsta, sexul, educația, mediul
din care provine, relațiile sociale, etnia, anumite trăsături și defecte fizice, greutatea, înălțimea,
ocupația, starea civilă, tipul de locuință sau de mașină, eventuale tulburări comportamentale,
defecte de vorbire și așa mai departe.

16
 Etapa 1- Colectarea informațiilor
-fotografiile de la locul crimei Etapa 2- Clasificarea scenei crimei
- fotografiile victimei - organizată
- raportul întocmit de poliție - dezorganizată
- expertiza medico-legală

Etapa 4- Generarea profilului Etapa 3- Reconstituirea crimei

infractorului
- comportamentul victimei
- caracterul deografic
- circumstanțele crimei
- caracterul psihic
- modus operandi
- habitatul comportamental

Figura 1. – Etapele majore ale metodei de profiling FBI

B. Psihologia investigativă (David Canter)

Fotografia nr. 1 reprezentativă pentru ceea ce
înseamnă cunoașterea analitică asupra
psihicului uman
În concordanță cu metoda FBI se află și
metoda lui Canter care se baazează pe statistică:
pornind de la o bază de date a populației de infractori,
se definesc tipologii, iar crimele cu autori încă
necunoscuți sunt comparate cu cele cuprinse în
tipologii. Acest procedeu vizează similaritatea și are
ca rezultat o listă cu posibilele particularități ale
infractorului necunoscut. Diferența dintre tehnica
FBI și tehnica lui Canter constă în faptul că
psihologia investigativă își actualizează baza de
date.8 Modelul elaborat de Canter se mai numește și
modelul celor cinci factori și se bazează pe
următoarele elemente:

1. Coerența interpersonală este prezidată de presupunerea că infractorul va relaționa cu victima sa

în același mod în care o face și cu apropiații săi, iar o alta teorie ar fi aceea cum că victima chiar
este o persoană importantă din viața agresorului.
2. Timpul și locul comiterii infracțiunii oferă organelor de investigație informații cu privire la
programul și stilul de viață al agresorului, urmând să stabilească cu mai multă precizie localizarea
domiciliului acestuia.
3. Caracteristicile criminale permite analistului să realizeze clasificările pe grupuri de infractori și
să contureze un portret cu trăsăturile cele mai probabile care îl pot identifica pe un anumit infractor.
4. Trecutul infracțional se referă la posibilitatea existenței unor antecedente penale.
5. Alerta criminalistică însumează elementele care dovedesc că un infractor se află în cunnoștință
de cauză cu privire la tehncile de investigare și de colectare a probelor, precum: purtarea unor
mănuși, îndepărtarea oricărui obiect care ar putea avea amprentele, sângele sau orice alt tip de
probă de factură biologică a infractorului.
Datorită faptului că și această metodă de formare a imaginii infractorului se bazează pe
statistică, îi sunt aduse critici similare cu cele adresate metodei FBI.

8
Brent Turvey, Criminal profiling, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 38
17
C. Analiza probelor comportamentale (Brent Turvey)
Plecând de la premisa că toți infarctorii mint de cele mai multe ori atunci când descriu
crimele lor, Turvey a elaborat o metodă de profiling în cadrul căreia cea mai obiectivă probă
referitor la cele întâmplate într-un act antisocial o reprezintă reconstituirea comportamentului
criminal, analiza probelor comportmaentale constituindu-se în patru etape și anume:
1. Analiza criminalistică echivocă se referă la faptul că interpretarea dovezilor poate duce la mai
multe semnificații, având ca scop evaluarea cea mai probabilă a semnificației probelor. Sursele
analizei echivoce și a interpretării sunt: fotografii, înregistrări, schițele de la fața locului, rapoartele
organelor de urmărire, dovezi materiale găsite la locul infracțiunii, rapoartele autopsiei, mărturii,
harta traseului victimei înainte de moarta sa, precum și trecutul acesteia etc.

2. Stabilirea profilului victimei. Această etapă este semnificativă deorece în cadrul acesteia se
schțează un profil al victimei, răspunzând la o serie de întrebări (de ce? cum? unde? când?) pentru
a determina împrejurările și motivele pentru care persoana în cauză a devenit victimă și, de
asemenea dacă aceasta poate fi considerată „victima perfectă”, în urma realizării portretului. Un
aspect important îl prezintă dimensiunile victimei (înălțime și greutate) deorece, prin intermediul
acestora se poate stabili daca aceasta a fost deplasată și, ulterior se poate concluziona cu privire la
forța și conformația fizică a agresorului.

3. Particularitățile locului faptei fac trimitere la caracteristicile scenei crimei determinate de

deciziile infractorului privind victima, locația și semnificațiile acestora pentru el. Locul faptei
prezintă o deosebită importanță datorită faptului că, prin corelarea locului faptei se pot face
trimiteri către alte infracțiuni similare petrecute în același loc, infracțiuni comise același posibil
infractor.

4. Caracteristicile infractorului. Alcătuirea profilingului infractorului urmărește să folosească

informațiile de la locul crimei pentru a evalua caracteristicile tipului de infractor care ar fi probabil
să fi comis infracțiunea. Acesta variază de la abordări oarecum intuitive la cele bazate pe analiza
atentă a datelor statistice agregate, aceasta din urmă devinind din ce în ce mai caracteristică
cercetării în domeniu. Toate formele de profilare presupun că există un fel de relație omoloagă
între locul crimei și infractorul în cauză. Nu este clar dacă simpla distincție între scenele crimei
organizate și cele dezorganizate rezistă controlului empiric, în ciuda impactului său asupra muncii
profilatorilor FBI.

D. Modul de operare versus semnătura psiho-comportamentală

În ceea ce privește realizarea portretului infractorului se au în vedere două concepte: modul
de operare și semnătura acestuia în ceea ce privește săvârșirea actului infracțional.
Modus operandi se referă pur și simplu la modul caracteristic în care o persoană
îndeplinește o anumită sarcină, deși este de obicei aplicat în mod specific modului în care un
infractor comite o anumită infracțiune. Pluralul lui modus operandi este modi operandi- nu sunt
neapărat fixați, iar infractorii își pot schimba modul de operare în lumina experiențelor lor în
timpul comiterii unei infracțiuni sau pe baza a ceea ce au învățat din crimele anterioare, de
exemplu: un hoț care, pe măsură ce comite furturile, se specializează, își rafinează metoda, astfel
încât să minimizeze riscurile și să maximizeze valorile sustrase.9 Modul de operare ar fi, deci un
comportament învățat, dinamic și flexibil care se dezvoltă în timp, infractorul câștigând mai multă
încredere în sine și mai mult curaj de a continua în actele sale antisociale.
Din punct de vedere terminologic, semnătura criminală, în realizarea profilului
infractorului, este de factură arhaică, în sensul în care termenul „semnătură” determină o acțiune
distinctivă, caracteristică unei persoane. Caracteristicile semnăturii psiho-comportamentale
reflectă lucruri care se întâmplă în timpul săvârșirii unei infracțiuni, dar care sunt mai mult sau

9
Brent Turvey, Criminal profiling, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 47
18
mai puțin idiosincratice sau caracteristice infractorului. Această semnătură poate fi folosită de
către profiler pentru a infera nevoile emoționale și psihologice ale infractorului, ea reflectând
personalitatea, stilul de viață și experiențele care și-au pus amprenta asupra dezvoltării lui. În cele
din urmă, o semnătură psiho-comportamentală este utilă numai dacă dezvăluie comportamente
idiosincratice.
În fine, în orice investigație se analizează modul de operare al infractorului, întocmindu-se
totodată o listă a modului lui de operare care cuprinde: orele la care a fost comisă infracțiunea,
instrumentele, materialele folosite, pretextele invocate, modul de comitere, persoanele vizate.
Modus operandi prezintă importanță atunci când se înearcă realizarea unor conexiuni dintre
diferite cauri, guvernând totodată și o serie de întrebări și anume:
- Ce îl determină pe infractor să utilizeze un anumit mod de operare?
- Care sunt circumstanțele care modelează acest mod de operare?
- Este modul de operare statistic sau dinamic?

E. Profiling-ul geografic
Criminologii au recunoscut de multă vreme importanța factorilor de mediu în criminalitate.
Se știe că, criminalitatea nu este răspândită uniform în orașe, ci tinde să se concentreze în punctele
„fierbinți” ale unei zone cu o criminalitate ridicată care atrage multă atenție poliției în raport cu
dimensiunea zonei.10 Școala de Sociologie din Chicago a stabilit că infractorii tind să fie
concentrați în anumite zone ale unui oraș, un alt exemplu îl constituie teoria activității de rutină
care subliniază relația dintre activitățile generale, zilnice ale unui criminal și crimele care sunt
comise. Cu alte cuvinte, criminalitatea este adesea rezultatul oportunităților zilnice combinate cu
trei factori cheie care apar împreună: existența unei ținte adecvate pentru infracțiune, riscurile de
a fi văzut sunt minime deoarece, de exemplu, o proprietate nu are vecini care să poată acționa ca
gardieni ai proprietății, poate pentru că este retrasă, și există un potențial infractor disponibil.
Teoria activității de rutină își are originea în lucrările lui Lawrence Cohen și Marcus
Felson, principalul lor interes fiind în teoria prevenirii criminalității, mai degrabă decât în
investigarea criminalității. Profilarea geografică urmărește, în primul rând să sugereze baza
probabilă a infractorilor (casa lui sau alt loc frecvent utilizat) pentru a limita aria de investigare a
poliției. De asemenea, este adesea folosit pentru a evalua dacă diferite infracțiuni ar putea fi legate
de același infractor.11
Desigur, o abordare psihologică a profilării geografice ar căuta să examineze asocierea
dintre geografia criminalității și mai mulți factori psihologici. De exemplu, Snook, Cullen, Mokros
și Harborts au studiat modul în care un grup de 53 de criminali în serie germani au luat decizii
privind locația, a fost mediată de caracteristicile lor sociale, economice și cognitive. În medie,
fiecare ucigaș a ucis de 4-6 ori. În 63% dintre crime, criminalul locuia la o rază de 10 kilometri de
locul unde a fost găsit cadavrul. Ucigașii mai tineri aveau tendința să nu călătorească atât de
departe de baza lor de origine, iar ucigașii cu un IQ mai mare călătoreau mai departe. Nu este
surprinzător faptul că cei cu transport propriu au călătorit mai departe decât cei cu acces doar la
transportul public. Există motive să ne întrebăm dacă uciderea inițială este cel mai bun indicator
al locului în care trăiește criminalul, deoarece mai puțin de unul din cinci dintre crimele inițiale au
fost cele mai apropiate din seria de crime de casa ucigașului.
Metodologia profilingului geografic presuspune o serie de proceduri:
- examinarea dosarului: declarațiile martorilor, raportul autopsiei, profilul psihologic,
- inspectarea locului crimei,
- discuțiile cu investigatorii,
- vizite la locurile crimelor (dacă există posibilitatea),
- analiza statisticilor locale referitoare la crime și a datelor demografice,
- studiul străzilor și al rutelor mijloacelor de transport,

10
Brent Turvey, Criminal profiling, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 49
11
Brent Turvey, Criminal profiling, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 50
19
- analiza globală a acestor date și realizarea raportului.
Așadar, tehnicile de profiling sunt utilizate ca instrument al psihologiei judiciare, cu
precădere în cazurile de violență extremă cum ar fi: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne
de tortură, mutilări, sau elemente oculte, inciendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și
amenințări prin intermediul scrisorilor (fie ele obsecene sau teroriste).

20
 Capitolul III. Personalitatea infractorului

1. Generalități
Conceptul de personalitate prezintă o importanță cu caracter imperial în ceea ce privește
aria justiției deoarece acesta se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în cadrul căreia
gravitează ideea de reabilitare socială a infractorului; motiv pentru care justiția se raportează în
mod direct la serviciile psihologiei judiciare.
Infractorul se prezintă ca un individ cu o insuficientă maturitate socială, inadaptat social,
care intră în confilict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care
trăiește. Personalitatea acestuia se arată sub ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale
ale omului, îmbrăcând forma unei personalități „desfigurate” care îi permite, în accepțiunea sa,
generarea de acțiuni atipice cu caracter antisocial.12
Personalitatea infractorului este cadrul în jurul căruia trebuie să se fundamenteze atât
duelul judiciar, cât și funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultima instanță, sancțiunea este
impusă infractorului, efectele sale fiind climatizate de acestă personalitate. Personalitatea
delicventului este esențială în realizarea unei analize psihologice, aceasta constând în modul în
care personalitatea acestuia (inteligența, afectivitatea, determinarea și voința) se dezvoltă în
pregătirea, comiterea și în atitudinea postinfracțională.
În urma unor studii, sub aspectul particularităților psihologice a diferitelor categorii de
infractori, au fost analizate anumite caracteristici comune și definitorii ale persoanelor delicvente.
Astfel:
1. Instabilitatea emotiv-acțională este datorată experienției negative, a educației deficitare primite
în familie, a practicilor antisociale, toate acestea trădând discontinuitatea.

2. Inadaptarea socială a infractorului se bazează pe conduita familiei, în geneal aceștia provin din
familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați sau memebrii ai familiei cu antecedente: alcoolici,
infractori), unde educația este precară sau chiar inexistenă, unde nivelul socio-cultural al părinților
este scăzut, toate aceste influențe negative ducând într-un final la înrădăcinarea de deprinderi
devinte sau chiar infracționale.

3. Sensibilitatea deosebită reprezintă o reacție cu caracter anormal, reacție care stimulează

exercitarea unei acțiuni cu o intensitate mult mai mare decât la un om normal, obișnuit.

4. Duplicitatea comportamentală a infractorului este a doua lui natură, aceasta izolându-l de

normalitatea socială și denaturându-i actele și faptele cotidiene.

5. Imaturitatea emoțională nu trebuie confundată cu rata scăzută a coeficientului de inteligență

(IQ), aceasta constă în incapacitatea delicventului de a aprecia și cântări efectele negative ce se
vor naște în urma comiterii actului infracțional.

6. Imaturitatea afectivă este caracterizată de comportamente infantile (accese de plâns, crize)

pentru obținerea unor lucruri nesemnificative, subiectul fiind lipsit de o atitudine critică și
autocritică asupra realității, nerealist și instabil emoțional. Imaturitatea intelectuală asociată cu
imaturitatea afectivă înclină infractorul spre a săvârși acte antisociale cu efecte deosebit de grave.

7. Frustraea reprezintă starea unui individ care este privat de anumite drepturi și care, din cauza
unei piedici nu-și poate realiza o dorință sau satisface o plăcere, aceasta fiind percepută în plan
afectiv-cognitiv ca o stare de criză. Persoanele puternic afectate de frustrare își pot pierde
autocontrolul și pot acționa haotic, agresiv și atipic, lăsând în urma lor efecte dramatice.

12
Richard Wortley, Psychological criminology, editura Routledge, 2011, pag. 44
21
8. Complexul de inferioritate se datorează unor trăiri și unor lipsuri reale sau imaginare de
înzestrări fizice sau psihice care declanșează în sufletul persoanei respective sentimente de
inferioritate față de societate, potențate și de dezaprobarea celorlalți, acesta incitând la
comportamente compensatorii.

9. Egocentrismul reprezintă înclinarea individului de a se raporta la sine însuși în tot ceea ce face,
referindu-se la persoana sa ca centrul tuturor situațiilor. Egocentricul își minimalizează defectele
și nereușitele și își maximizează calitățile și succesele, nu acceptă că a greșit și nu este capabil să
vadă dincolo de propriile interese și scopuri.

10. Labilitatea este o trăsătură a personalității care semnifică o schimbare bruscă, frecventă și
exagerată a dispoziției, a stării de spirit, acțiunile indiviului fiind astfel, imprevizibile.

11. Agresivitatea apare atunci când individul nu reușește să obțină ceea ce își dorește din pricina
unor obsacole, manifestându-se prin gesturi și comportamente violente. Astfel, individul poate
manifesta două tipuri de agresivitate și anume: autoagresivitate, atunci când ținta este el înusuși
(automutilări, tentative sinucigașe sau chiar sinuciderea) și heteroagresivitatea care presupune
canalizarea violenței asupra altor persoane (omucidere, viol, vătămare corporală etc.).

12. Indiferența afectivă este în strânsă legătură cu egocentrismul și mai poartă denumirea de
insesibilitate morală, aceasta este evidențiată de incapacitatea infractorului de a fi empatic, adică
de a înțelege și de a respecta problemele și nevoile persoanelor din jurul său. Funcționarea
defectuoasă a cadrului familial și stilul educațional abordat prezintă un rol imperial în dezvoltarea
personalității infractorului, iar insesibilitatea morală poate fi cultivată încă de la o vârstă fragedă,
în funție de mediul său înconjurător.
Toate aceste caracteristici prezentate mai sus nu reprezintă o regulă, având în vedere faptul
că fiecare individ este diferit și fiecare infracțiune este diferită, pot exista sau nu aceste
particularități comportamentale din cadrul personalității infractorului. Unele dintre aceste trăsături
ale personalității infractoare se pot întâlni și la persoane cu o conduită onestă din punct de vedere
social, însă nu au consistența și frecvența întâlnită în cazul persoanelor cu o conduită defectuoasă.

2. Conceptul de personalitate în pshihologia judiciară

Principalele motive pentru care psihologia judiciară operează cu conceptul de personalitate
sunt: cunoașterea cauzelor criminalității în mod general și individual, organizarea socială a
prevenirii infracțiunilor, individualizarea pedespsei, tratamentul în penitenciar și tratamentul post-
execuțional. Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice atât la nivel
substanțial, pentru că se studiază personalitatea infractorului, cât și la nivel metodologic pentru că
se aplică teste psihologice.13
Personalitatea infractorului este analizată din perspectivă sinergică și presupune:
a) cercetarea clinică pentru reconstruirea antecedentelor patologice ale subiectului;
b) examinările paraclinice servesc drept scop în demonstrarea și obiectivarea diagnosticului clinic;
c) investigările biogenetice au în vederea factorii ereditari care au condus la dezvoltarea
personalității delictuale;
d) interpretarea neurofiziopatologică este utilizată pentru a se evidenția o cauzalitate între
manifestările agresive cu caracter antisocial și condițiile biopsihologice care le generează.
e) cercetarea sociologică ce are ca scop atât reconstruirea structurii personalității infractorului, cât
și reabilitarea și reinserția socială a acestuia;
f) rezolvarea medico-legală reprezintă furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se
concluzionează starea de imputabilitate a subiectului.

13
Dragomirescu V., „Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 2010, pag. 131-220.
22
 Scopul acestei abordări a studiului asupra comportamentelor deviante este acela de a
determina starea psihică, principalele trăsături ale personalității, natura și evoluția tulburărilor care
au contribuit la săvârșirea actului deviant și periculozitatea tulburărilor de comportament a
infractorului. Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare ireparabile în
ceea ce privește regimul sancțiunilor (aplicarea unor măsuri punitive în locul unor măsuri
medicale).
În literatura de specialitate se amintesc câteva definiții și sensuri date personalității:
- „Prin personalitate trebuie să înțelegem mai degrabă un larg câmp de investigații asupra ființei
umane concepute ca un întreg.” (Eusenck);
- „Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de
ereditate, cele petru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter
și inteligență, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalității.” (Pende);
- „Personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când unul dintre aceste
elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională.” (Klineberg).

3. Componentele personalității
Din perspectiva literaturii de specialitate și a practicii de investigare pluridisciplinare, în
analiza personalității, se deosebesc două planuri de analiză: planul componentelor personalității și
planul tipurilor de personalitate.

A. Componente biopsihologice
Componentele biopshilogice ale personalității cuprind totalitatea calităților native a
individului indiferent dacă acestea sunt ereditare sau înnăscute; în determinarea
comportamentului, cu precădere a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale structurii
corporale, particularitățile comportamentale, precum și totalitatea aptitudinilor individului
desemnează forțe determinante.14
Calitățile sau deficiențele majore ale organismului au un rol hotărâtor asupra personalității,
astfel oamenii cu o structură corporală masivă dublată de o înfățișare frumoasă dețin o siguranță
de sine, comportamentul lor fiind determinat, în mare parte de aspectul și constituția lor
armonioasă. La polul opus, este poziționat sentimentul de inferioritate determinat de o structură
mică sau de disfuncții organice, accentuat de disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, toate
acestea conducând la comportamente compensatorii. Sentimentul de inferioritate – „Studiul
inferiorității organelor și compensația lor în activitate” (Alfred Adler, 1917) este unul dintre
multele caractersitici specifice infractorului.
Temperamentul sau caracterul unui organism viu, ne arată felul cum reacționează, sau cum
se comportă în anumite situații de schimbare a unor elemente din mediul înconjurător, acesta
definind totodată constanta, intensitatea și durata reacțiilor provocate de excitantul extern.
Înzestrarea aptitudinală a personalității se bazează pe capacitatea naturală de a dobândi
cunoștințe și aptitudini de ordin general sau personal. De exemplu, inteligența este considerată o
calitate generală, în timp ce dexteritatea este considerată o calitate specială.

B. Componente sociale
Componentele sociale fac referire la efectele unor agenți de natură socio-culturală, precum
mediul social, modalitatea de educare, fie ea instituționalizată sau în cadrul familial, transpuse în
comportament și atitudine, care pe măsura consolidării lor devin motive care sculptează astfel
conduita. Componentele biologice se dezvoltă și acționează în condițiile existenței componentelor
sociale.15

14
Tudorel Badea Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, ediția a II-a, editura Pro Universitaria,
Bucureși, 2019, pag. 88
15
Tudorel Badea Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, ediția a II-a, editura Pro Universitaria,
Bucureși, 2019, pag. 90
23
 Personalitatea nu reprezintă doar suma trăsăturilor, ci este o constelație specifică
trăsăturilor, dintre care una sau mai multe dobândesc caracter dominant, subordonându-le pe
celelalte, conturând astfel, o unitate specifică și individualizată.

4. Tipuri de personalitate
Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat existența unor tipologii de personalități, de
oameni, aceastea fiind bazate în genere, pe conduita unei persoane în mediul social. Această
clasificare a tipurilor de personalitate s-a realizat în urma constatării faptului că un anumit grup de
indivizi prezintă caracteristici comune, din punct de vedere al teperamentului, al judecății sau chiar
al aspectului anatomic, în scopul de a-i putea identifica mai ușor și de a-i integra într-un anumit
tipar. Cu alte cuvinte, tipul este o noțiune subordonată ideii de trăsătură.
Hipocrat a fost primul care a pus bazele unei clasificări temperamentale, ajungând la
concluzia că patru „umori” din organism determină aceste conduite și anume: sângele, limfa, bila
neagră și bila galbenă, de unde se conturează și denumirele celor patru clase fundamentale de
indivizi: sangvinic, coleric, melancolic și flegmatic. 16
Colericul are adesea reacții emoționale
putemice și reactivitate motorie accentuată,
impulsiv și uneori chiar violent, agresiv,
inconstant în relațiile cu ceilalți dă dovada de
vorbire inegală și înclinație spre exagerare.
Sangvinicul este reprezentat de veselie, bună-
dispoziție și autocontrol, trece cu ușurință de la
o trăire afectivă la alta, se adaptează rapid, ceea
ce îi permite stabilirea rapidiă de relații sociale,
ia ușor decizii, simțind nevoia unor noi
împrejurări și provocări.
Melanclicul este emotiv și sensibil, cu
dificultăți de adaptare, putemic afectat de
eșecuri și prezintă o înclinare aparte spre
Fotografia nr. 2 reprezentativă celor patru interiorizare și chiar izolare.
tipuri de personalitate Flegmaticul- calm, imperturbabil, chiar lent,
răbdător și tolerant se adaptează mai greu,
caracterizat de echilibru și stabilitate emoțională.
Odată cu formarea psihologiei ca știință au apărut teorii de actualitate care vizează
tipologiile de indivizi, dintre care patru preintă o importanță deosebită.
Prima teorie, cea a lui Ivan Pavlov conform căreia există o relație cauzală între patru tipuri
de activitate nervoasă superioară și patru tipuri de temperamente: tipul puternic, neechilibrat,
excitabill (colericul); tipul puternic, echilibrat, mobil (sangvinicul); tipul puternic, echilibrat, lent
(flegmaticul și tipul slab (melancolicul).
Cea de-a doua teorie, cea a lui Hans Eysenck a pus bazele a patru comportamente
temeperamentale și anume: extravertul instabil (colericul), extravertul stabil (sangvinicul),
introvertul stabil (flegmaticul) și introvertul instabil (melancolicul).
Teoria lui Gerard Heymans și Edward Wiersma, este una elocventă, tipologia
temperamentală fiind delimitată în funcție de trei nuanțe: emotivitatea, activismul și ecoul, unde
acesta din urmă, reprezintă „amprenta” lăsată asupra individului în urma unor evenimente ale
vieții, și avem: pasionații, apaticii, nervoșii și amorfii.
Iar cea de-a patra teorie și cea mai cunoscută de altfel, este teoria medicului Carl Gustav
Jung care ia în considerare doar două tipuri extreme: cel introvertit și cel extrovertit, în mijlocul
cărora se situează ambivalentul, cel care prezintă particularități din ambele categorii.17

16
Richard Wortley, Psychological criminology, editura Routledge, 2011, pag. 90-98
17
Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 55-67
24
 A. Tipologia extravertitului
Se poate vorbi despre o atitudine extrovertită la persoana orientată spre lumea exterioară,
obiectivă. Extravertitul tipic este un individ sociabil, prietenos, simte nevoia constantă de a fi
înconjurat de cât mai multe persoane, fiind cunoscut faptul că atitudinea extrovertită atrage după
sine impulsivitate, inclinație spre agresivitate și pierderea autocontrolului în situații limită. Deși
această tipologie este deschisă spre exterior și prezintă numeroase calități sociale, se poate afirma
cu ușurință faptul că persoana extravertită, de cele mai multe ori, nu este o persoană demnă de
încredere.

B. Tipologia introvertitului
În totală contradicție este situată atitudinea introvertită care se concentrează pe trăirile
interioare ale individului, lipsit în mare parte de calități sociale, liniștit, retras și calculat nu se lasă
dictat de impulsul momentului, ordonat și cumpătat, acesta rareori dă dovadă de agresivitate sau
de pierderea a controlului pe propriile sentimente și trăiri. Cu toate că este un pesimist convins,
introvertitul este considerat un om de încredere, cu puternice convingeri și valori etice.
Nu există o tipologie „pură” sau perfectă, ambele atitudini regăsindu-se în componenta
umană, în timp ce una dintre ele este dominantă și conștientă, cealaltă este subordonată și
inconștientă.18

5. Particularități psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Caracterizarea și portretizarea infractorului prezintă o importanță deosebită deorece, prin
intermediul acesteia se pot stabili două aspecte: atât programul individualizat de reeducare sau
reabilitare și reinserție în mediul social, cât și stabilirea adevărului și soluționarea corectă și legală
a cauzei. Din perspectivă teoretică, clasificarea infractorilor facilitează edifciul unor modele de
structurare și evidențiere a unor trăsături specifice unei personalități infractoare privitoare la
formarea și evoluția negativă sau pozitivă a acesteia. Din perspectivă practică, portretizarea
individului cu conduită antisocială ajută la organizarea unor programe de recuperare și reintegrare
în societate.19
În cele ce urmează voi sintetiza caracteristicile psihologice ale diferitelor categorii de
infractori.
A. Cerșetorul este caracterizat, în principal de talentul său teatral,
dramatic, la care se adaugă mimica, modularea vocii, alegerea
cuvintelor potrivite și îmbracămintea adecvată, toate acestea
provocând mila celor din jur în scopul obținerii de foloase cu valoarea
economică. Eventualele infirmități sunt sublinite, fie ostentativ în
scopul generării unui puternic efect, fie discret sugerate, infractorul
fiind, așadar un bun cunoscător al psihilogiei umane.

Imaginea nr. 3 - semnificativă pentru cerșetor

B. Infractorul achizitiv (hoțul) prezintă o gândire ce se raportează
exclusiv la propriile preocupări și dorințe, este lipsit de calități cu
caracter etico-social, acesta având un spirit de oservație bine
dezvoltat și mereu pregătit să profite de orice oportunitate ce i-ar
aduce un real beneficiu. Dexteritatea, mobilitatea fizică și rapiditatea
mișcărilor sunt, atât rezultatul excercițiului îndelungat, cât și
interprinderi erditare.

Imaginea nr. 4 - semnificativă pentru infractorul achizitiv

18
Tom Philbin, Michael Philbin, The killer book of true crime, editura Sourcebooks, 2017, pag. 223
19
Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 70
25
C. Spărgătorul este asemănător hoțului din perspectiva însușirii unui bun și, deasemena apropiat
tâlharului în situația în care acesta este nevoit să se apere într-un mod violent. Acest tip de infractor
acționează cu sânge rece, este iscusit, inteligent și calculat în fiecare mișcare.

D. Infractorul agresiv (tâlharul) prezintă o manifestare violentă față de victima sa, având de cele
mai multe ori o constituție coprorală intimidatoare, acompaniată de calități motrice deosebite,
acesta este îndrăzneț și determinat în acțiunea sa, folosind crima drept mecanism de apărare doar
în situații limită.

E. Infractorul intelectual deține calități intelectuale deosebite față de ceilalți infractori deorece
mijlocul săvârșirii actului ilicit este minciuna care îmbracă „haina” adevărului prin intermediul
debitului verbal și a vocabularului extins, calitățile fizice fiind mai puțin importante în acest caz.

F. Infractorul caracterial (asasinul) este cel mai nociv infractor datorită insensibilității,
impulsivității și lipsei de empatie. În general, acesta este egocentric, instabil emoțional și
superficial, acționează sub impulsul momentului, iar prin intermediul asasinatului, infractorul
găsește o stare de relaxare în urma acumulării de tensiune, acesta fiind mecanismul său de
„eliberare” și revenire la normal.

G. Infractorul recidivist percepe realitatea într-un mod deformat, succesul obținut la prima
infracțiune oferindu-i curaj pentru următoarele acte antisociale, acesta trăiește cu impresia că legile
gravitează în jurul norocului sau ghinionului, iar din punct de vedere psihologic infractorul
recidivist arată imaturitate intelectuală, impulsivitate, egocentrism, tendință de opoziție față de cei
din jur și de normele sociale și juridice ale societății în care trăiește.

H. Infractorul de carieră debutează, în general, în calitate de copil delicvent, având originea în

păturile de jos ale societății, acesta prezintă ultimul grad de inadaptare socială, iar actele săvârșite
de acesta le consideră drept munca lui de zi cu zi, găsind pasiune și motivație în a le comite.
Obiectul principal îl constituie câștigurile financiare, acesta nu este nevoit să apeleze la violență
deoarece acțiunea sa este raportată și dirijată de gândire analitică.

I. Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, științifice sau
religioase comite fapte antisociale care contravin legilor unui stat. 20Acesta este caracterizat de
credința că își face datoria prin propagarea și lupta sa pentru anumite reforme, prefaceri sociale,
economice, științifice.

J. Infractorul ocazional este caracterizat prin tendința de a comite infracțiuni sub, fie influența
tentațiilor survenite din mediul exterior, fie sub egida unor factori profesionali. Acesta deține o
bună conduită până la comiterea faptei, nu recidivează iar fapta comisă de acesta este datorată
împrejurărilor și a unor factori exteriori, care dacă nu ar fi existat, nici infracțiunea nu ar fi putut
fi posibilă. Pe lângă factorii externi, unii autori consideră că și anumiți factori interni pot influența
subiectul la comiterea actului infracțional și anume: presiunea unor nevoi urgente și lipsa
autocontrolului.

K. Infractorul alienat este conturat prin prisma tulburărilor sale grave care cuprind și predomină
întreaga sa viață psihică, este condus de frică, iraționalitate, inconștență, nefiind capabil să se
controleze și nefiind stăpân pe dorințele și emoțiile sale; acesta nu răspunde penal. Infractorul
alienat este de mai multe tipuri, în funcție de boala, psihoza de care suferă:

20
Tudorel Badea Butoi, Doinel Dinuică, Dan Voinea, Valentin Iftenie, Alexandru Butoi, Mariana
Rădureanu, Florin Făiniș, Ioana Teodora Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Georgeta Nicolae,
„Victimologie și psihologie victimală”, editura Pinguin book, București, 2010, pag. 135
26
- infractorul paranoic are la bază psihoza paranoică,
- infractorul schizofrenic determinat de boala schizofrenică,
- infractorul maniaco-depresiv are la bază psihoza maniaco-depresivă.

Infractorul se deosebește de ceilalți oameni din punct de vedere psihologic, prin faptul că
acțiunile lui au caracter antisocial, imoral și agresiv, comportamentul său deviant se poate datora
mediului de viață și a influențelor negative asupra sa.21

21
Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 81
27
 Capitoulul IV. Infracțiunea de omor cu particularitățile ei de abordare în
materie de expertiză medico-legală psihiatrică

1. Legătura de cauzalitate dintre boala psihică și comportamentul infracțional

Studiul relației dintre comportament și boala psihică reprezintă obiectul de cercetare al
psihiatriei medico-legale. Aceasta se ocupă de investigarea comportamnetului patologic în diferite
boli psihice, precum și al incidenței în astfel de situații a normelor juridice . Pentru formularea
unor concluzii convingătoare, se impune nu numai studierea comportamentului patologic
(determinat de bolile psihice grave), ci și a celui deviant (al indivizilor fără afecțiuni psihice, dar
care se situează la limita normalității) sau normal.
În literatura medicală s-a exprimat opinia, fundamanetată de rezultatul cercetărilor
efectuate, că interferențele dintre ereditate și mediu se reflectă în anumite trăsături ale
comportamentului uman, din care rezultă starea de sănătate mintală și apoi starea de normalitate
psihică.
Numeroase studii au punctat faptul că există o relație cauză- efect între boala psihică și
anumite acte violente, potențate și de un eventual abuz de substanțe pe perioada copilăriei, fapt ce
prezintă o deosebită importanță pentru medicina legală psihiatrică. Cu toate acestea, mai exsită o
teorie conform căreia tulburarea mintală și violența pot coexista, fiind doar părți dintr-o varie
constelație de rezultate dezadaptative, și nu în mod imperativ legături într-un lanț cauzal de
evenimente. La acestea se pot adăuga următoarele elemente: natura umană, ereditatea,
funcționalitatea creierului, personalitatea, dezvoltarea, cogniția și împrejurările.
Se poate spune că apare o relație indirectă atunci când boala provoacă o schimbare a
circumstanțelor sociale ale subiectului, care apoi duce la un comportament ofensator. Acest lucru
se întâlnește la persoanele grav bolnave care pot dezvolta un comporament violent datorită
declinului social pe care l-au experimentat, declin care s-a soldat cu lipsa banilor sau a contactelor
sociale. Acest lucru poate fi complicat prin accentuarea unei reacții emoționale excesive din cauza
efectelor tulburării mintale și poate fi, de asemenea, asociat cu deteriorarea socială și psihologică
cauzată de alcoolism și abuz de droguri.
Starea de normalitate psihică se raportează la o serie de criterii, cum ar fi echilibrul dintre
ereditar și social, discernământul și responsabilitatea anticipativă, și se reflectă în adaptarea
eficientă la mediu, prin echilibrul dintre obiectiv și subiectiv, dintre conformitate și aspirație. 22
Pe aceeași linie se află și sănătatea mintală care decurge, de asemenea, dintr-o serie de
elemente cum ar fi: echipamentul ereditar adecvat, dozarea corectă a gratificațiilor și frustrărilor
din socializarea primară, existența unui mediu diversificat prin schimburi cognitive variate și cu
aptitudinea de a conduce spre autonomie și adapatarea la mediu și la normele considerate în mod
adecvat ca adevărate judecăți de valoare.

A. Oligofrenia
Oligofrenia a fost caracterizată ca fiind un deficit global al funcțiilor de cunoaștere
concretizat în sărăcie intelectuală, imaturitate afectivă și sugestibilitate accentuată.23 În litearatura
medicală s-a atras atenția în special asupra pericolului ca oligofrenii să devină, datorită
sugestibilității, instrumente manipulate de alte persoane, în vederea săvârșirii unor fapte prevăzute
de legea penală.
În general infracțiunile săvârșite de astfel de persoane au un grad redus de elaborare. În
funcție de gradul deficitului mintal, oligofrenia a fost clasificată de OMS (Organzația Mondială a
Sănătății) în:
a) severă- gradul III, cu un IQ sub 40 și vârsta cronologică mintală de 5 ani;

22
Krishan Vij, „Forensic medicine forensic medicine and toxicology”, ediția a V-a, editura Elsevier, 2011,
pag. 124
23
Hellen L. Whitwell, „Forensic Neurophatology”, editura Hodder Arnold, 2015, pag. 467
28
b) medie- gradul II, cu un IQ de 50 și vârsta cronologică mintală de 7 ani când bolnavii pot fi
dresabili, dar nu educabili;
c) ușoară- gradul I, cu un IQ sub 70 și nivel mintal analog vârstei de 10-12 ani.
De asemenea, s-a arătat că debilitatea mintală ușoară (oligofrenia de gradul I) nu alterează,
de regulă, discernământul, debilii mintal, în condiții controlate de muncă și viață având capacitatea
de a executa acțiuni utile, simple și monotone, ce nu implică schimbări care să le solicite
capacitatea redusă de adaptare la situații noi.

B. Shizofrenia
Schizofreia este o tulburare psihică majoră, care cuprinde o serie de afecțiuni din clasa
psihozelor (tulburări ce alterează gândirea și percepția). Fiindcă este vorba de un spectru de
simptome, și nu de o afecțiune de sine stătătoare, diagnosticul diferențial este deosebit de
important, pentru a se putea face distincția între schizofrenie și alte tulburări, cum ar fi tulburările
afective sau cele declanșate de consumul de substanțe halucinogene.24
Deși manifestarile acestei boli pot include variații ale dispoziției, episoade maniacale sau
depresive, schizofrenia nu este o tulburare afectivă. Există, totuși, cazuri izolate, când pacientul
prezintă manifestări din ambele spectre, diagnosticul fiind acela de tulburare schizoafectivă. Chiar
dacă, în prezent, literatura de specialitate nu le mai abordează în mod separat, de-a lungul timpului,
au fost conturate cinci tipuri de schizofrenie:
1. Schizofrenia paranoidă este cea mai întâlnită formă în rândul pacienților, ea distingându-se prin
prezența constantă a halucinațiilor auditive și a delirului, acestea având, de cele mai multe ori,
subiecte comune. Pacientul se simte deseori persecutat și, în cazuri izolate, poate deveni ostil sau
violent.

2. Schizofrenia dezorganizată (schizofrenia hebefrenică) se manifestă prin gânduri, discursuri și,

uneori, halucinații cu caracter incoerent, dezorganizat. Debutul schizofreniei hebefrenice este unul
brusc și are loc în perioada pubertății sau a adolescenței.

3. Schizofrenia catatonică este o formă rară de schizofrenie, în care pacientul prezintă probleme
motorii, precum imobilitate (ori dimpotriva, mobilitate excesivă), imitarea mișcărilor sau a frazelor
altor persoane ori rezistența fizică și verbală.

4. Schizofrenia reziduală are ca simptome izolarea, sărăcirea limbajului, precum și aplatizarea

afectivă.

5. Schizofrenia nediferențiată prezintă caracteristici specifice mai multor tipuri de schizofrenie,

însă nu poate fi încadrată concret.
Cele mai grave complicații ale schizofreniei sunt, fără îndoială, tendința de suicid și crima.
În astfel de cazuri, pacientul schizofrenic susține că aceste acțiuni radicale sunt dictate de vocile
pe care le aude sau le consideră porunci ale Divinității. Automutilarea face parte din aceeași
categorie a complicațiilor provocate de halucinațiile bolnavului. Astfel, pacientul schizofrenic
poate ajunge să se ranească singur, fie ca formă de autopedepsire pentru ceva ce consideră că a
greșit, fie ca metodă de purificare a corpului.
Abuzul de substanțe sau alcool este o complicație foarte probabilă în rândul pacienților cu
schizofrenie, aceștia fiind lipsiți de discernământ și putând ușor să cadă în capcana dependenței.
În acest fel, bolnavul intră într-un cerc vicios, deoarece consumul de alcool sau de droguri
agravează simptomele schizofreniei și îngreunează considerabil recuperarea.
„Schizofrenia prezintă deci și o fază medico-legală de debut, cu impulsivitate și violență
nejustificată, intempestivă, cu pulsiuni sexuale aberante și nestăpânite sau cu negativism. În debut,
cât și în perioada de stare, bolnavul prezintă o permanentă ostilitate cu apragmatism și bizarerii și

24
Margaret M. Stark, „Clinical forensic medicine”, ediția a III-a, editura Humana Press, 2019 pag. 302
29
cu fapte comportamentale motivate delirant. În cazul acestor violențe, bolnavul proiectează delirul
asupra celor apropiați care sunt vinovații de otrăvirea sa, de posedarea sexualității sale etc. și
disimulează acest delir până ce realizează actul de violență motivat prin nevoia de a scăpa de
dușmanii imaginari. Bolnavul pregătește patologic actul, îl motivează delirant și nu părăsește locul
faptei, fiind găsit lângă victimă... Actul este comis feroce, inafectiv, fără emoții și regrete.” 25
Schizofreniile se caracterizează prin abulie, asociații anormale, afectivitate inversată,
ambivalență a judecăților, autismn, anhedonie. Acestea sunt precedate adesea de o „caracteriopatie
schizoidă cu viață psihică închisă, rece, izolată, opozantă.”

C. Delirul
Tulburarea delirantă, cunoscută sub vechea denumire de „tulburare paranoidă” include
subtipuri persecutorii, paranoia și ceea ce Mullen numește tulburări pasionale: erotomania și
gelozia patologică. Acest tip de tulburare poate apărea ca una primară sau ca un complex de
simptome în cadrul unei alte tulburări, cum ar fi schizofrenia. 26
În literatura de specialitate privind relația dintre tulburarea mintală și criminalitate, în
special violența, tulburările delirante sunt adesea luate în considerare împreună cu schizofrenia și,
prin urmare, constatările în legătură cu schizofrenia se pot aplica tulburărilor delirante; în special
constatările referitoare la iluziile mai sus menționate: erotomania și gelozia patologică.
Mullen analizează în mod cuprinzător acest grup de tulburări, afirmând faptul că gelozia
morbidă se concentrează asupra persoanei ce se crede a fi victima infidelității, fapt care domină
gândirea și acțiunea într-un grad patologic. Gelozia este un fenomen normal, iar gradul de toleranță
are o dimensiune culturală, descoperindu-se totodată faptul că gelozia este principala cauză a
violenței între parteneri. Erotomania este o exagerare patologică a pasiunii iubirii, manifestată prin
convingerea delirantă a unei persoane că este iubită, această tulburare fiind guvernată de trei criterii
esențiale după cum urmează:
a) convingerea de a fi iubit, în ciuda faptului că presupusul iubit nu a acționat în a-i da speranță;
b) tendința de a reinterpreta cuvintele și acțiunile (manifestările de indifernță sau respingere)
pentru a-și menține speranța vie;
c) preocuparea continuă cu presupusa iubire, ajungând ca acesta să fie obiectul central al existenței
sale.

D. Psihozele afective (tulburări de dispoziție)

Psihoza este un termen medical folosit pentru a descrie starea mentală în care gândirea și
percepția sunt grav afectate și se caracterizează printr-o tulburare severă a dispoziției (depresie,
anxietate, bipolaritate).
Stările depresive și maniace pot conduce la posibilitatea comtierii unei infracțiuni. În
concordanță cu cele afirmate se regăsesc două situații prevăzute de Codul Penal în articolul 188,
repectiv articolul 117 care pot apărea sub incidența acestor tulburări:
Depresia și omuciderea: în cazurile de depresie severă, subiectul are tendința de a considera
că totul este fără speranță, lipsit de un scop în viață, moartea fiind singura soluție. În unele
cazuri, crima este urmată de suicid; unele studii au asociat sinuciderea cu anormalitatea
mintală, depresia ocupând locul fruntaș.

Depresia și pruncudirea: în astfel de cazuri pruncuciderea poate interveni, pe de o parte în

timpul delirului, halucinațiilor, iar pe de altă parte, în urma stării de iratibilitate asociată
depresiei.

25
Margaret M. Stark, „Clinical forensic medicine”, ediția a III-a, editura Humana Press, 2019 pag. 205
26
M. Oehmichen, R. N. Auer, H.G. König, „Forensic neuropathology and associated neurology”, editura
Springer, 2011, pag. 115
30
E. Psihopatia
Psihopatia este o dizarmonie de personalitate care se dezvoltă, ulterior într-o dezarmonie
individ- mediu, instabilitate caracterizată de păstrarea funcțiilor de cunoaștere în constrast cu
privațiunea sentimentelor etico-sociale. Prin absența sentimentelor etico-sociale ca expresie a
tulburării conștiinței moral-sociale, psihopatia este cunoscută și sub denumirea de sociopatie sau
psihopatie anomică antisocială sau delicventă.27
Personalitatea infractorului psihopat este grefată și evidențiată de o serie de trăsături:
impulsivitatea, absența sentimentelor de culpă, absența empatiei, egofilia și efortul de obținere pe
orice cale a plăcerii proprii, lipsa remușcărilor față de faptele negative proprii, lipsa simțului de
resposabilitate, scăderea sau lipsa de toleranță, malignitatea premeditării, lipsa de loialitate,
spontanietatea actelor, duritatea comportamentală ce ascunde lipsa afectivității, lipsa conflictelor
interne cu proiectarea eului asupra altora și psihopatizarea anturajului, psihoplasticitate ce aduce
o exteriorizare stridentă a trăirilor proprii prin tatuaje și autovătămări, scăderea autocontrolului,
lipsa angoaselor în fața anomaliilor și eșecurilor sale comportamentale și înclinația către
pervesiune și sexopatie, consecutiv nepăsarii morale.
Afectul patologic este perturbat de o stare emoțională declanșată de un eveniment de o
importantă magnitudine (de exemplu, desistarea de la căsătorie), din care rezultă o stare psihogen-
crepusculară cu vătămarea conștiinței ce evoluează în trei etape:
- faza de sensibilizare, de acumulare de tensiuni, conflicte, sentimente , cu depresie și disperare;
- faza de viciere a conștiinței cu panică și amnezie;
- faza remușcărilor cu indiferență și confuzie.
Expresia autentică a acestei stări afective ce obnubilează conștiința este crima pasională.

F. Epilepsia
Epilepsia este o tulburare a sistemului nervos central prin care activitatea creierului devine
anormală, provocând convulsii sau perioade de comportament neobișnuit și, uneori, pierderea
stării de conștiență. În timpul crizelor epileptice de mare intensitate posibilitatea unor acte
patologice nu poate avea loc, ci doar în momentul echivalențelor epileptice, datorită asocierii stării
de confuzie psihică cu amnezia și păstrarea automatismelor motorii.
Epilepsia temporală implică manifestări comportamentale psihosenzoriale (halucinații),
tulburări de conștiință (starea de vis), absențe, automatisme psihomotorii și crize vegetative care
sunt conturate de două trăsături: pe de o parte, crizele sunt precedate de aura olfactivă, aberații de
cunoaștere (déjà-vu), iar pe de altă parte, pe timpul crizei subiectul pierde contactul cu realitatea
drept dovadă automatismele motorii însoțite de pierderea cunoștinței, de amnezie. 28Actele de
violență se consumă într-un mod abrupt, nepremeditat, automatic, iar în timpul echivalenței
epiliptice se pot comite acte de furt, incendiere, fugă de la fața locului, vătămare corporală sau
chiar omor patologic.
Ceea ce face clar faptul că aceste infracțiuni sunt comise de o persoană ce suferă de această
afecțiune mintală este modul de operare al acesteia, la vedere, cu expunere la riscuri majore, cu
furt de obiecte inutile, cu amnezia faptului comis și fiind condus de furia și teama sa interioară și
nu de eventimentele exterioare și independente de conștiința sa. Prin nevoia subiectului de a umple
golurile amnezice, epilepsia poate produce false recunoașteri, care mai departe vor influența tot
mai mult comportamentul bolnavului.
Sub aspect comportamental, constituția epileptică are un rol important în nocivitatea
bolnavului care se poate afla oricând în pragul delicvenței și ale cărui fapte grave au facut să se
concluzioneze faptul că „un epileptic blând este mai periculos decât un maniac furios”.
29

27
Hellen L. Whitwell, „Forensic Neurophatology”, editura Hodder Arnold, 2015, pag. 123
28
Hellen L. Whitwell, „Forensic Neurophatology”, editura Hodder Arnold, 2015, pag. 146
29
15. Matt DeLis, „Routledge international handbook of psychopathy and crime”, editura
Taylor&Francis, 2017, pag. 187
31
2. Simularea și disimularea bolii psihice și a comportamentului aberant
Sub imperiul medicinii legale, prin simulare se înțelege încercarea conștientă și
premeditată de a imita, provoca, ascunde sau exagera anumite tulburări psihice într-un scop utilitar
imediat (obținerea unor avantaje materiale sau sustragerea de la aumite obligații sociale sau de la
executarea unei pedepse), fiind totodată, o formă de exprimare a devianței comportamentale,
situată la granița dintre normal și patologic.
Așadar pantomimia îmbracă mai multe forme:

A. Simularea creatoare pune în exercițiu imaginația subiectului în vederea:

- plăsmuirii unei boli psihice, de cele mai multe ori, pentru a se scuti de la executarea unei pedepse,
- automutilării, această formă a simulării creative poate deghiza, fie aspectul brutal al
automutilării nemascate (când individul nu vrea să-şi ascundă gestul şi, prin urmare, de cele mai
multe ori îl efectuează în locuri publice), fie aspectul ascuns, când automutilarea se realizează sub
forma unui accident. În ambele cazuri leziunile traumatice au gravitate diferită, culminând cu
sinuciderea.

B. Simularea exageratoare, la rândul său cuprinde două manifestări:

- simulare amplificatoare, individul are tendința de augmenta intensitatea afecțiunii de care suferă,
- simularea iatrotreptică (suprasimularea), în situația în care subiectul intensifică în mod deliberat
patologia reală existentă, adaugă și simptome noi.

C. Simularea perseveratoare (metasimulare) al cărei element distinctiv constă în faptul că

subiectul după ce s-a vindecat, continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea atunci când
era bolnav; negarea, vindecării este cu atât mai vehementă cu cât patologia a fost consecinţa unei
agresiuni sau a unui accident rutier/de muncă, în urma cărora subiectul poate beneficia de
despăgubiri materiale.
Comportamentul simulat se poate exterioriza prin patru trăsături:
a) minciună (simulare verbală sau anamnestică);
b) mimică sau pantomimică (forme de comunicare nonverbală a stării psihice);
c) 1. leziuni traumatice ce se caracterizează prin:
- dispunere, de regulă, în regiuni accesibile propriei mâini,
- nepericulozitate pentru viața subiectului,
- localizarea lor concordă cu scopul urmărit (spre exemplu, în cazul simulării unui viol, falsa
victimă va prezenta leziuni traumatice: excoriaţii, echimoze la nivelul coapselor şi/sau sânilor),
c) 2. leziuni patologice prin care se încearcă imitarea unei boli.
d) falsificarea unor documente medicale: adeverinţe medicale care certifică o patologie inexistentă,
foi de observaţie din spital din care rezultă o evoluţie mult mai gravă decât ar fi fost de aşteptat,
radiografii, ecografii ce aparţin altor persoane etc.
Disimularea este o conduită duplicitară, manifestată prin încercarea conştientă şi
premeditată de a ascunde unele tulburări psihice sau boli, în scopul de a obţine diferite avantaje
materiale sau morale sau pentru a se sustrage de la anumite obligaţii sociale ori de la executarea
pedepsei.
Diferența evidentă dintre simulare și disimulare constă în faptul că simularea presupune
potențarea și crearea unor afecțiuni psihice sau fizice, pe când cea din urmă atitudine reflectă
opusul celei dintâi manifestări și anume ascunderea tulburărilor afective sau a bolilor deja
existente.

3. Componenta psihologică: motivul și rațiunea de a ucide

Construirea unui profil infracțional pleacă de la construirea argumentelor raționale ce l-au
determinat pe subiect să acționeze. Există în esență două categorii generale de raționament în
spatele procesului de profilare penală, ca și în cazul majorității formelor de logică și argumentare.

32
 Unul poate fi descris drept raționament inductiv, referindu-se la un proces comparativ,
corelațional sau statistic, adesea bazat pe expertiza subiectivă, care este cel mai mult asociat cu
dezvoltarea sindroamelor psihologice. Cel de-al doilea a fost descris ca raționament deductiv și se
referă la o metodă bazată pe dovezi criminalistice, orientată spre proces, de raționament de
investigație cu privire la modelele de comportament ale unui anumit infractor, fiind inspirat parțial
de modelele de cercetare a infracțiunilor sexuale.
În vederea celui din urmă raționament, se aduce în discuție comportamentul uman și natura
sexualității umane care reprezintă două premise importante atunci când se dorește stabilirea și
realizarea unui profil infracțional. Componenta comportamentului sexual este divizat în trei
segmente: biologic, fiziologic și emoțional, componenta emoțională fiind cea mai importantă
dintre toate, deorece mintea controlează actul.
Actul sexual este un act senzitiv care implică cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust și
pipăit, iar în momentul în care intervine exacerbarea simțurilor și obsesia individului apare
deviația, care poate conduce într-un final la omucidere. Sadismul, masochismul, sado-
masochismul, pedofilia și necrofilia sunt exemple de parafilie considerate periculoase, în urma
cărora se poate ajunge la comiterea unor infracțiuni mai grave decât atât, la omor. Dacă o activitate
este considerată sau nu periculoasă, substituția activității sexuale sau psihosexuale se pot evidenția
chiar ele însele la anumite scene ale crimei de natură sexuală și trebuiesc luate în considerare în
determinarea motivației.30

4. Psihologia infractorului după comiterea faptei

După comiterea unui act antisocial, subiectul își va construi un așa zis sistem sau mecanism
de apărare transpus printr-o serie de aspecte comportamentale dintre care: tendința de a se sustrage
identificării, învinuirii și sancțiunii- derutarea cercetărilor; psihologia alibiului, distugerea
probelor; remușcări; alte disfuncții și contradicții în tacticile de apărare ale infractorului;
psihologia unor moduri de operare distincte.
Elementul caracteristic al psihologiei infractorului după săvârșirea infracțiunii este tendința
de a se apăra, de a se sustrage învinuirii și sancționării.31 Acest element domină cu autoritate
întreaga sa activitate psihică, fiind preocuparea permanentă de prim ordin și determinându-i
comportarea, provocându-i anumite procese psihice care generează o stare de neliniște, de
nesiguranță, de lipsă control asupra comportamentului său, care explică o serie de greșeli în
atitudinile și declarațiile infractorului și care, de cele mai multe ori, vin în ajutorul justiției.
Psihologia alibiului reprezintă o strategie pragmatică cognitiv-demonstrativă prin care
autorul faptei caută să se plaseze în timp cât mai aproape de timpul săvârșirii faptei, în spațiu cât
mai departe de locul săvârșirii faptei unde-și va face simțită prezența. Deseori infractorii de obicei
și chiar cei de ocazie, care au pregătit din timp și amănunțit infracțiunea, își creează alibiuri care
să convingă că era imposibil ca ei să fi săvârșit infracțiunea.
Alte manifestări ale tendinței de apărare sunt înlăturarea probelor, dispariția de la
dommiciliu, înscenarea altor infracțiuni sau comiterea de infracțiuni mai puțin grave care au
menirea de a acoperi infracțiunea inițială. Înlăturarea probelor, de cele mai multe ori, nu poate fi
completă deoarece starea de tensiune psihică din timpul săvârșirii infracțiunii și de după aceea,
înlătură liniștea necesară unei gândiri și activități normale și dă naștere la greșeli, scăpări, astfel
infractorul uită la locul infracțiunii unele obiecte (arme, instrumente de spargere etc.), lasă urme
care pot fi folosite anchetei. Dispariția de la domiciliu pune de asemenea la dispoziția achetatorului
un indiciu defavorabil asupra persoanei bănuite.

30
Dragomirescu V., „Psihosociologia comportamentului deviant”, editura Științifică și enciclopedică,
București, 2010, pag. 150
31
Tudorel Badea Butoi, Doinel Dinuică, Dan Voinea, Valentin Iftenie, Alexandru Butoi, Mariana
Rădureanu, Florin Făiniș, Ioana Teodora Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Georgeta Nicolae,
„Victimologie și psihologie victimală”, editura Pinguin book, București, 2010, pag. 136
33
 Remușcările apar, de obicei, în cazul infracțiunilor garve contra persoanei (omor, vătămări
grave, viol, etc.), la infractorii de ocazie și chiar la cei care din obișnuință săvârșesc alt fel de
infracțiuni, dar accidental, datorită unor împrejurări neprevăzute săvârșesc o infracțiune mai gravă
(de exemplu: un infractor care în mod obișnuit săvârșește furturi, fiind suprins în fapt ucide o
persoană). La aceștia, mustrarea de conștiință intensifică la maximum starea de tensiune psihică
pe care infractorul o suportă cu dificultate și simte nevoia de a scăpa de ea, determinând astfel
mărturisirea care provoacă de ușurare psihică. Aceasta se face uneori în fața organelor de urmărire
penală din proprie inițiativă, dar de cele mai multe ori se prezinta sub forma unei confesiunii făcute
unor persoane apropiate, rude, prieteni.32

5. Omorul patologic și criminalul patologic

Uzual, în țara noastră, omorul patologic, care prezintă particularități de abordare
criteriologică în aprecierea capacității psihice și implicit a responsabilității penale, este relaționat
automat cu absența capacității psihice la momentul săvârșirii actului ilicit. 33
În literatura de specialitate, unii autori se referă la omor ca fiind o „aberație împotriva
speciei” și totodată, cel mai grav comportament patologic pe care un individ îl poate dezvolta,
definind, astfel, omorul patologic prin criterii clinico-statistice, cum ar fi: aspectul de violență
exacerbată a faptei, absența motivației explicite, lipsa măsurilor de precauție în modul de săvârșire
a actului infracțional și alegerea în mod neașteptat și nemotivat a victimei.

6. Pruncuciderea și mama ucigașă

Infracțiunea de pruncucidere este incriminată în articolul 200 din Codul penal:
„(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită
de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.”
Pruncuciderea nu este altceva decât o formă atenuată de omor, determinată de calitatea
subiectului activ și, totodată de starea psihică a acestuia de vădită tulburare pricinuită de procesul
nașterii.34 Având în vedere că regimul atenuat al acestei fapte este justificat de o circumstanță
personală subiectivă (starea de tulburare a mamei), coautoratul la această infracțiune nu este
posibil și totodată, tentativa nu este incriminată, infracțiunea fiind una instantanee și de rezultat.
În cazul infracțiunii de pruncucidere expertiza medico-legală îmbracă forma unui aspect
de o importanță hotărâtoare, deorece prin intermediul acesteia se pot determina în mod clar
anumite aspecte prin prisma faptei săvârșite și anume:
a) cu privire la nou-născut: starea de nou-născut, vârsta intrauterină, viabilitatea fătului, dovezile
de instalare a vieții extrauterine, durata vieții extrauterine, aprecierea îngrijirilor acordate după
naștere, cauza morții fătului.
În primul rând trebuie să se stabilească dacă cadavrul aparţine unui nou-născut sau făt la
termen, deci dacă naşterea s-a produs la termen, prin raportare la criteriile morfo-fiziologice ce
caracterizează această vârstă, şi anume: greutate între 2800-3500 g; înălţime între 48-54 cm;
placentă cu o greutate de 500-600 g; cordon ombilical de aspect lucios, turgescent, roz-albăstrui,
de consistenţă elastică, având o lungime de 50-60 cm şi un diametru de 15-20 mm, fără inel de
demarcaţie; părul de la nivelul capului are o lungime de 1-3 cm; nou-născutul prezintă păr şi pe
corp, numit lanugo - fire de păr subţiri, scurte, fără medulară şi care dispar în câteva zile după
naştere; unghiile ajung la rebordul degetelor (la degetele de la picioare) sau le depăşesc cu puţin
(la degetele de la mâini); testiculele sunt coborâte în scrot la băieţi, iar labiile mari acoperă labiile
mici la fete; pe corp, dacă îngrijirile imediat postnatale nu au fost acordate, se pot constata urme

32
Tudorel Badea Butoi, Doinel Dinuică, Dan Voinea, Valentin Iftenie, Alexandru Butoi, Mariana
Rădureanu, Florin Făiniș, Ioana Teodora Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Georgeta Nicolae,
„Victimologie și psihologie victimală”, editura Pinguin book, București, 2010, pag. 138
33
Tudorel Badea Butoi, „Psihologie judiciară”, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 60
34
Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, „Drept penal, partea specială: infracțiuni contra persoanei și contra
înfăptuirii justiției”, ediția a II-a, editura Universul juridic, București, 2020, pag. 179
34
de sânge matern şi de vernix caseosa (o substanţă grasă, alb-gălbuie, cu rol protector şi nutritiv,
cunoscută şi sub denumirea de „crusta de lapte").
Vârsta intaruterină: în cazul în care cadavrul nu prezintă caracteristicile morfofuncţionale
ale unui făt la termen/nou-născut; reamintim că perioada normală de gestaţie este de 280 zile = 40
săptămâni = 9 luni calendaristice (o lună calendaristică are 30-31 de zile) = 10 luni lunare (o lună
lunară durează 28 de zile). Durata vieţii intrauterine se stabileşte în funcţie de: lungimea fătului,
măsurată în centimetri, prezenţa punctelor de osificare și în funcție de radial alveolar count
(parametru al maturităţii plămânului fetal).35
Viabilitatea fătului este un element de factură imperativă, deorece prin acesta se apreciază
dacă fătul avea aptitudinile necesare de a se adapta şi de a trăi în mediul extrauterin, ca o fiinţă
independentă de corpul mamei. Deşi acest aspect nu este luat în considerare în textul legii penale,
pentru încadrarea juridică a faptei fiind important numai dacă copilul s-a născut viu, viabilitatea
nou-născutului poate fi un element important atât în ceea ce priveşte gradarea pedepsei.
Având în vedere cerinţa legii penale, care precizează că uciderea nou-născutului trebuie să
se efectueze imediat după naştere, dar şi în timpul naşterii, pentru a se putea diferenţia
pruncuciderea de celelalte forme de omor; dintre indicatorii care permit aprecierea duratei
supravieţuirii extrauterine apar la nivelul tegumentului, cordonului ombilical, capului, aparatului
cario-vascular și la nivelul tubului digestiv.
Ca dovezi ale existenței vieții extrauterine sunt considerate următoarele: instalarea
respiraţiei extrauterine sau pulmonare, pătrunderea aerului în tubul digestiv și pătrunderea aerului
în urechea medie.
Medicul legist trebuie să aprecieze dacă nou-născutului i-au fost acordate îngrijirile
necesare post nașterii, lipsa acestora fiind un arguent în favoarea pruncuciderii pasive. Acesta
trebuie să constate dacă: cordonul ombilical a fost rupt (marginile franjurate) sau secţionat
(marginile netede) şi dacă a fost ligaturat sau nu; nou-născutul a fost spălat (nu prezintă urme de
sânge matern şi/sau vernix caseosa), este înfăşat şi i s-a făcut toaleta oculară, nazală şi bucală; a
fost alimentat (prezenţa de lapte sau ceai în stomac).
b) cu privire la făptuitor: mama.
Examenul mamei se realizează în scopul stabilirii semnelor specifice nașterii, dacă mama
nu se aflase în evidențăa unui doctor specialist până atunci, și pentru aprecierea tulburărilor
determinate de naștere. Se procedează la un examen clinic general, examen ginecologic, examene
de laborator care vor pune în evidență semne de naștere recentă și date depre perioada în care a
avut loc nașterea.
Tulburările psihice ale mamei se stabilesc prin examen psihic și psihologic, anomaliile care
survin imediat după naștere pot avea cauze și intensități variate: tulburări psiho-emoționale,
hemoragii în timpul nașterii, șoc obstretrical, starea de tulburare pricinuită de naștere putându-se
stabili cu atât mai exact cu cât acest examen se realizează mai aproape de momentul nașterii.
Comportamentul femeii va putea fi apreciat prin cercetarea cu atenție a antecedentelor patologice,
evoluției nașterii, constituției somato-psihice, condițiilor în care a avut loc nașterea.
c) cu privire la locul unde s-a produs nașterea.
La locul unde s-a petrecut nașterea se găases urme ale acesteia: placenta, urme de sânge,
amnios, obiecte care au fost utilizate la naștere, necesare identificării. Locul nașterii poate da de
asemenea indicii asupra condițiilor în care s-a desfășurat: locuri izolate, nașterea precipitată,
hemoragii mari.

7. Delicvența juvenilă și minorul infractor

Delincvența juvenilă este un fenomen complex care cuprinde ansamblul unor
comportamente aflate în conflict cu valorile și relațiile sociale protejate de legea penală. În
cercetarea acestui fenomen, atât din punct de vedere sociologic, cât și din punctul de vedere a altor

35
Don Jacob, „Analyzing criminal minds”, editura Praeger, 2011, pag. 112
35
științe (criminologie, psihologie) s-a încercat conturarea unei definiții cât mai complete a
delincvenței juvenile.36
Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii, este un fenomen de devianţă,
manifestat prin incapacitatea unor tineri de a se adapta la normele de conduită din societate.
Această incapacitate este datorată unor cauze de ordin bio-psiho-social.
În ţara noastră, există unii minori care participă activ la săvârşirea unor fapte penale, aceștia
participă şi săvârşesc îndeosebi infracţiuni cum ar fi: furturi, violuri, vătămări corporale,
infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de omor.

Imaginea nr. 5 – reprezentativă pentru minorul infractor

Comportamentul antisocial este definit în contrast cu comportamentul pro-social sau

orientat spre valori sociale; astfel, definițiile sale întotdeauna includ referiri la principii, valori și
norme sociale și capacitatea unei societăți de a le instala, susține și promova - adică un rezultat al
învățării sociale.37 Prezența activă a părinților în viața minorului reprezintă esența
comportamentului tânărului, în funcție de aceasta ajungându-se, fie la un comportament deviant,
fie la adaptabilitatea minorului în societate- comportament social-moral normal și acceptat de
normele legii; colegii/prietenii, religia, cartierul de unde provine și sistemul școlar fiind alți factori
de determinare a unui annume comportament.

A. Vecinătatea și școala
O varietate de caracteristici socio-demografice par a fi predictive pentru comportamentul
antisocial, criminalitate juvenilă fiind asociată cu zonele din interiorul orașului caracterizate prin
degradare, ostilitate și dezorganizare. Mai mult, s-a raportat faptul că amplificarea impactului
predispozițiilor individuale asupra comportamentului delicvent sunt redate de cartierele riscante,
unde criminalitatea este la ordinea zilei. În plus, nivelurile de sărăcie din cartier sunt asociate
pozitiv cu alți indicatori de comportament care sunt ei înșiși factori de risc pentru problemele de
conduită (de exemplu, sarcina la adolescență și abandonul școlar).
Cu toate acestea, se pare că influențele directe ale cartierelor riscante sunt modificate de
caracteristicile comunității în sine și de variabilele familiei. În plus, copiii și tinerii cu
comportament antisocial tind să provină, în mod disproporționat, din cartiere cu statut socio-
economic scăzut și din medii/grupuri minoritare. Mai mult, copiii cu comportament antisocial tind
să frecventeze școli caracterizate prin rate ridicate de criminalitate și relații problematice între
profesori și elevi. Există, de asemenea, dovezi că, în contrast, școlile cu reguli bine formulate,

36
Maria Coca-Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache, „Justiția pentru minori”,
editura Universul juridic, București, 2011, pag. 38
37
Elena L. Grigorenko, „Handbook of juvenile forensic psychology and psychiatry”, editura Springer,
2012, pag. 45
36
consecvente și susținute sunt caracterizate de rate scăzute ale comportamentelor delincvente ale
elevilor.

B. Colegii/ prietenii
Tradiția de a lua în considerare influențele colegilor sau prietenilor cu care minorul este în
contact la începutul comportamentului antisocial se extinde la paradigma sociologică clasică a
interacționismului simbolic, care, în cadrul teoriei învățării sociale, afirmă faptul că,
comportamentul criminal apare ca produs al unui proces de învățare bazat pe interacțiuni în
relațiile apropiate de prietenie. Există o cantitate substanțială de date care susțin această afirmație
și care indică, în mod specific, că a avea semeni delincvenți este, într-adevăr, una dintre cele mai
puternice dovezi ale delincvenței juvenile, deși puterea asocierii variază în funcție de nivelul
constrângerilor interne și externe și de calitatea prieteniilor.

C. Familia
Statutul socio-economic scăzut, șomajul și educația scăzută a părinților au fost raportate a
fi asociate cu comportamentul antisocial și problemele de conduită la minori. În plus, s-a observat
că mărimea familiei, ordinea nașterii și influențele fraților sunt legate de comportamente
antisociale, delincvență și probleme de conduită.
Violența domestică și conflictul parental sunt, de asemenea, predictori de încredere a
comportamentelor delincvente. Structura familială incompletă, divorțul și relațiile conjugale
precare sunt toate considerate factori de risc pentru delincvență cu puterile lor independente de
predicție directă, dar niciunul dintre aceste efecte nu este determinant.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, caracteristicile specifice ale părinților înșiși sunt
predictive fiabile ale rezultatelor delincvente. Formele specifice de psihopatologie la părinți sunt
predictive pentru aceleași tipuri de psihopatologie la copii, astfel, părinții cu tulburare de
personalitate antisocială și diverse probleme de conduită tind să aibă copii care demonstrează
comportamente delincvente similare; afecțiunile psihiatrice precum abuzul de substanțe și depresia
maternă fiind asociate cu probleme de conduită la copii.38

8. Crima în serie și criminalul în serie

Crima în serie este caracterizată ca fiind acea infracțiune contra a cel puțin trei persoane,
cauzatoare de moarte, dispersate în timp, de la zile, săptămâni, luni sau chiar ani, între ele, pauzele
dintre aceste omoruri fiind denumite „perioade de calmare”.39
În accepțiunea ariei psihiatrice, criminalul în serie poate fi clasificat ca psihotic sau
psihopat, cu precădere psihopat sexual care deține o conduită criminală accentuată și este, în mod
cert, conștient de realitate. În timp ce criminalul psihotic comite actele antisociale din pricina stării
de psihoză în care se află, criminalul psihopat este conștient de realitatea obiectivă, săvârșind crima
din plăcere și pentru satisfacția personală.
Criminalul în serie a fost descris ca fiind o persoană inteligentă, abilă, fermecătoare, a cărei
plăcere este potențată prin abilitatea sa de a-și controla victimele vulnerabile, acționând în zona sa
de confort. În contrast cu aparența sa de individ impozant, acesta este, de fapt, nesigur pe sine, iar
dobândirea puterii de control asupra unei victime „fragile” este urmată de starea de superioritate,
stare care îl poate determina să acționeze sub imperiul unui impuls, lucru care, ulterior îl va
provoca spre a vizita locul crimei, spre a sfida și tachina organele de urmărire penală.40
Din același motiv pentru care se întorc la locul crimei, aceștia se bucură de publicitatea
oferită de universul media, urmărind îndeaproape toate informațiile privitoare la cazul său.

38
Elena L. Grigorenko, „Handbook of juvenile forensic psychology and psychiatry”, editura Springer,
2012, pag 50
39
Tom Philbin, Michael Philbin, „The killer book of true crime”, editura Sourcebooks, 2017, pag. 4
40
Tudorel Badea Butoi, „Psihologie judiciară”, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 51
37
 În accepțiunea psihologilor, crima în serie reprezintă ultima expresie a violenței, iar din
punct de vedere rațional, crima în serie este considerată drept un act complet irațional.
Criminalul poate înrregistra țipetele de durere ale victimei sale, pe care le poate folosi
pentru a-și spori facntezia atunci când nu are o victimă cu care să se „joace”, sau poate folosi aceste
îngresitrări pentru a teroriza următoarele victime. Orice mutilare a victimei va fi făcută fie ca să
șocheze autoritățile, fie ca să facă neidentficabile rămășițele cadavrului.
Cu toate că mulți criminali în serie au fost cunoscuți că au întreținut relații sexuale normale
cu o femeie, inițial în viața lor, ei nu au niciun fel de relații satisfăcătoare cu cineva, ei aflându-se
într-o stare de automulțumirea până într-un punct. Mulți criminali în serie au acționat, fie în urma
unei traume din copilărie, materializate în abuzuri, de obicei, de mamă sau de un părinte/bunic, fie
în urma intoxicării cu alcool sau cu subsanțe psihoactive, ceea ce poate cauza exacerbarea
fanteziilor sadice.
Pentru asasinul în serie, motivul se află atât de bine și adânc înrădăcinat în psihicul său,
încât victima trebuie să se încadreze într-un anumit gen, să poate fi inclusă într-o categorie vastă
de persoane (de cele mai multe ori femeile și copiii) și să se afle la locul și momentul nepotrivit.
Există câteva trăsături esențiale care fac crima în serie să existe și anume:
a) Repetitivitatea crimei, existența unei serii de acte;
b) Asemeni crimelor singulare, acestea tind să se petreacă în relații de unu-la-unu, criminalii în
serie acționând, exclusiv în mod solitar;
c) Nu există o conexiune între infractor și victimă;
d) Cu toate că ar putea exista un tipar, crimele individuale comise în cadrul unei serii dezvăluie
rareori un motiv rațional sau clar definit;
e) Existența unei violențe extreme inutile, numite „exces de crimă”, în cadrul căreia victima este
supusă unui grad de violență și brutalitate exagerată.

9. Cuplul ucigaș
Sensul obișnuit se referă la o pereche compusă
dintr-un bărbat și o femeie, cel mai probabil implicați într-
o relație de natură sexuală sau emoțională, în care
bărbatul, în general partea dominantă. Se observă faptul
că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinații
degenerate, personalitatea lor combinată se dovedește
mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest
fenomen, francezii au dezvoltat expresia „folie de deux”-
iluzie împărtășită de două persoane legate emoțional.
Cel mai cunoscut cuplu criminal din istorie este,
cu siguranță, cel format din Bonnie Parker și Clyde
Barrow. În perioada interbelică, pe parcursul a 21 de luni,
ei au ucis cel puțin 13 persoane. Au fost omorâți pe 23 mai
1934 într-o ambsucadă a poliției. Poveștile despre relația
lor și crimele comise au creat o adevărată legendă despre
Bonnie și Clyde, documentată în nenumărate cărți și
filme.41
Fotografia nr. 6- Cuplul ucigaș Bonnie
și Clyde
Indivizii aparținând unui astfel de cuplu nu acționează în mod singular, aceștia își unesc
forțele și comit crima împreună, esența acesteia fiind concentrată în jurul sentimentelor dintre cei
doi, dar și a comportamentului deviant pe care îl împărtășesc cei doi.

41
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cupluri-criminale-in-istorie
38
9. Grupurile ucigașe
Cu toate că nu există un model general, așa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile și
partenrii criminali, grupurile s-au dovedit a fi instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple,
persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile
lor imaginații. De fapt, adeseori, grupurilor ucigașe li se poate aplica același principiu de „folie a
deux”, indivizii find incapabili de a comite singuri o crimă, dar, organizați sub protecția unui grup
cu o cauză comună și un lider, pot fi cuprinși de un sentiment de fraternitate, putere și curaj ce ii
va face să acționeze.

Fotografia nr. 7 – reprezentativă pentru terorism 10. Terorismul și grupurile teroriste

Terorismul este acea acțiune al cărei
scop este utilizarea calculată a violenței
neașteptate, șocante și ilegale împotriva
necombatanților și a altor ținte simbolice
comise de un membru clandestin a unui
grup subnațional sau a unui agent clandestin
în scopul psihologic de a face publicitate
unei cauze politice sau religioase și/sau de a
intimida sau de a constrânge un guvern sau
o populație civilă să accepte anumite lucruri
în numele cauzei. Actul de terorism a avut
întotdeauna ca scop teroarea gereanală,
victima fiind mai puțin relevantă decât efectul general asupra unui grup căruia îi este adresat în
realitatea actul.42
Incapabili să-și atingă obiectivele nerealiste prin mijloace convenționale, teroriștii
internaționali încearcă să trimită un mesaj ideologic sau religios prin terorizarea publicului larg.
Prin alegerea țintelor lor, care sunt adesea simbolice sau reprezentative pentru națiunea vizată,
teroriștii încearcă să creeze un impact important asupra publicului inamicului sau inamicilor vizați
prin actul lor de violență, în ciuda resurselor materiale limitate care sunt de obicei la dispozitia lor.
Procedând astfel, ei speră să demonstreze diverse puncte, cum ar fi faptul că guvernele vizate nu-
și pot proteja propriii cetățeni sau că, prin asasinarea unei anumite victime, pot preda publicului
larg o lecție despre susținerea unor puncte de vedere sau politici antitetice.43

1. În funcție de autorii și scopurile urmărite, terorismul se poate clasifica în:

a) terorismul ordinar este bazat pe acte de violență, realizate în scopul obținerii unor foloase de
ordin economic, comise individual sau în bandă și care nu au scopuri politice sau religioase;
b) terorismul politic, săvârșirea de acte infracționale cu finalitatea politică evidentă;
c) terorismul de stat este specific unui stat care militează împotriva unei mișcări pe care el o
consideră subversivă.

2. Din punct de vedere al spațiului și al factorilor implicați, terorismul poate fi:

a) terorismul național are la bază acele acte de violență îndreptate asupra unui singur și anume stat;
b) terorismul internațional are loc atunci când săvârșirea, factorii implicați, precum și efectele
actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul mai multor state; 44

42
Medeanu Tiberiu-Constantin, „Criminalistica în acțiune: Omorul, terorismul și crima organizată”,
volumul II, editura Luminalex, București, 2012, pag. 296
43
Rex A. Hudson, „The sociology and psychology of terrorism: who becomes a terrorist and why?”, editura
Libraby of congress, 2010, pag. 35
44
Medeanu Tiberiu-Constantin, „Criminalistica în acțiune: Omorul, terorismul și crima organizată”,
volumul II, editura Luminalex, București, 2012, pag. 307
39
c) terorismul transnațional, autorii actelor ilegale sunt anonimi față de orice state.

3. După cauzele care generează terorismul, se poate distinge:

a) terosimul rasist a apărut în America la jumătatea secolului trecut și avea ca reprezentat de frunte
organizația Ku-Klux-Klan;
b) terorismul extremist-naționalist, autorii acționează în interiorul unei singure țări, organizânnd
acțiuni în numele popoarelor din Palestina și Kurdistan;
c) terorismul fundamentalist-religios- răspâdirea fundamentalismului islamic.

4. În lumina scopului urmărit, terorismul poate fi clasificat în:

a) terorismul diversionist urmărește publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea,
demoralizarea autorităților sau provocare acestora la măsuri de represiune excesivă care ar genera,
ulterior, un val de nemulțumiri în rândul opiniei publice;
b) terorismul coercitiv vizează demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii sale în
autoritățile statele și insuflarea unei stări de frică și teroare.

40
 Capitolul V. Studiu de caz
Expertiză medico-legală psihiatrică în cazul infracțiunii de omor
Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică formată din medici, în baza adresei nr.
xxxx a Tribunalului A, s-a examinat pe numitul X, în vârsta de 61 ani, din comuna A, județul B,
în prezent asistat în spitalul de psihiatrie cronici și pentru măsuri de siguranță Y, județul I și s-au
analizat actele medicale întocmite pe numele sus numitului, constanâdu-se următoarele:
- Raportul vizează aprecierea stării de sănătate psihică a sus numitului și a discernământului în
momentul comiterii faptei pentru care este cercetat.
- Expertiza a fost efectuată cu respectarea drepturilor individuale ale persoanei, respectiv dreptul
la asistență medicală, la apărare, la intimitate și la protejarea datelor personale, cu respectarea
drepturilor bolnavului psihic și ale deținutilor, precum și cu respectarea drepturilor experților,
prevăzute de normele legale interne și de cele internaționale derivate din Convențiile la care
România este parte.
Din copia F.O. nr. 66 a spitalului de psihiatrie cronici și pentru măsuri de siguranță Y,
județul I rezultă că sus numitul a fost internat la data de 22.09.2020 cu diagnosticul „Tulburare
psihotică acută (psihoză nespecificată)”.

La examenul psihic s-au constatat următoarele: pacient neliniștit, necooperant, răspunde alături
de întrebare, dezorientat temporal-spațial, orientat la propria persoană, ideație delirantă
nesistematizată, gândire dezorganizată, asociații ilogice.

La examenul psihologic s-au constatat următoarele: pacient puțin cooperant, dezorientat

temporal-spațial și la propria persoană, răspunsuri la întrebări în afara subiectului, toleranță scăzută
la frustrare, IQ 42-44, configurație deficitară psihocognitivă generatoare de risc adaptativ.
- 22.09.2020 - pacient dezorientat temporal-spațial, delirant;
- 23.09.2020 - pacient aparent liniștit psihomotor, parțial cooperant, râs nemotivat, mimică și
pantomimică de amplitudine normală, răspunsuri evazive la întrebări, în afara subectului,
monosilabice, absența rezonanței afective în legătură cu fapat comisă, neagă fapatul că mătușa era
acasă, detașare, atitudine ironică, irascibilitate;
- 24.09.2020 - ideație delirantă;
- 07.10.2020- dezorientat temporal-spațial, continuă să dea răspunsuri în afara subiectului, nu se
obiectivează halucinații, nu a fost școlarizat, râs nemotivat, toleranță redusă la frustrări minore,
irascibilitate (unele întrebări îi stârnesc furia), parțial cooperant, nu relaționează cu colegii de
salon, tendință la izolare, nu are conștiința bolii („sunt la spital că am boală la ochi”).
- 21.10.2020 - comportament bizar, râs nemotivat, dezorientat;
- 16.11.2020 - dezorientat tempoal-spațial, orientat la propria persoană, vorbește singur;
- 27.11.2020 – dignosticat cu infecție SARS COV 2, fără dispnee, polipnee, afebril.

1. Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice

Prin adresa mai sus menționată se solicită: dacă subictul a avut discernământ în momentul
comiterii faptei.

2. Istoric conform datelor inanintate de instituția solicitantă

A. Din datele de anchetă rezultă că sus numitul este cercetat pentru comiterea infracțiunii
de omor. În Încheierea de ședință nr. 56 /DLF din 22.09.2020, dosar 1837/89/2020 a Tribunalului
A se precizează următoarele :
- Din verificările efectuate suspectul este în evidența spitalului județului B, secția psihiatrie cu o
internare în perioada 06-13.07.2004 cu diagosticul „Întârziere mentală ușoară. Deficiență de
comportament semnificativă, necesitând supraveghere sau tratament adecvat”.
- Din conduita suspectului din cursul urmăririi penale, rezultă că acesta este bolnav mintal, iar
organul de urmărire penală are îndoială asupra discernământului suspectului, impunându-se
41
internarea medicală provizorie într-o unitate specializată de asistență medicală în vederea
înlăturării unui pericol concret și actual pentru siguranța publică, care rezultă din modul
imprevizibil de manifestare a suspectului.
- În fapt s-a reținut că suspectul X nu are familie, locuiește în satul Y, la locuința cumnatului
său, C.G., a cărui soție, T, sora suspectului, este decedată. De asemenea, atât rudele cât și vecinii
știu că acesta suferă de boli psihice și că beneficiază de o indemnizație de handicap, însă nu au
cunoștință despre locul unde se află actele medicale ale acestuia. Numitul C.G. lucrează în
Germania iar la locuință a rămas fiul acestuia, C.F., care avea grijă și de suspectul X, unchiul
său.
Victima C.E., mama numitului C.G. și bunica paternă a numitului C.F., și-a vândut
locuința personală în urmă cu aproximativ 2-3 ani, moment din care a locuit pe rând pe la cei
trei fii din satul Y, ultima dată locuind la sora ei, numita G.M. Deși locuia la sora ei, victima
mai avea obiecte de îmbrăcăminte la locuința fiului.
În jurul datei de 14 septembrie 2020, numitul C.F. a plecat în satul Z, comuna H, județul
B, pentru a-și ajuta sora la lucrări de zugrăvit și, înainte de plecare, a rugat două vecine, pe
numitele D.V. și M.V., să-i dea mâncarea unchiului său. Posibil ca după plecarea numitului
C.F. de acasă, bunica acestuia să fi venit în locuință pentru a-și lua unele lucruri întrucât, în
una din aceste zile, suspectul X își exprima nemulțumirea cu privire la victimă, afirmând că
i-a furat carne și bulion din frigider.
Fiind audiată în cauză, martora D.V. a afirmat că, în data de 20.09.2020, înj urul orei
18.30, a fost contactată telefonic de către numita G.M., care a rugat-o să meargă la locuința
familiei C. să vadă de ce întârzie victima C.E., deoarece aceasta plecase de la ea la ora 13.00, cu
intenția de a-și lua câteva obiecte de îmbrăcăminte de la familia C. și ar fi trebuit să revină de
mult. Astfel, martora D.V. s-a deplasat la locuința familiei C., a intrat în locuință iar în fața băii a
observat un pantof de damă de culoare deschisă iar pe patul din bucătărie stătea în șezut suspectul
X.

Fotografia nr. 8 – Pantoful de culoare

deschisă al victimei

L-a întrebat pe acesta unde este bătrâna, răspunzându-i-se că a plecat acasă, apoi că ,,o
murit baba". Martora D.V. a ieșit din locuință și a strigat-o pe cumnata sa, M.V., care are locuința
peste drum. Până la venirea acesteia suspectul X a ieșit din locuință și a alergat spre înainte unde
terenul este în pantă și în aceeași curte se află o casă în construcție a unui alt nepot. Ambele femei
s-au apropiat de suspect și 1-au întrebat unde este bătrâna, iar el le-a răspuns că „a dat-o în WC”.
Organele de urmărire penală au fost în imposibilitatea de a comunica cu suspectul X,
despre care se știe faptul că nu vorbește cu persoane necunoscute. La solicitarea organelor de
42
urmărire penală, cele două martore au purtat discuții cu suspectul X, care le-a relatat că prima dată
a bătut-o pe victimă, că apoi a călcat-o în picioare, apoi a tăiat-o și a aruncat-o în toaleta din curtea
casei. Suspectul le-a mai spus celor două că a tăiat și organul genital al victimei pentru că a
întreținut relații sexuale cu aceasta. Sus numitul le-a mai relatat că a tăiat-o cu cuțitul iar, la
solicitările acestora, suspectul X le-a indicat vecinelor locul unde a ascuns unul din cuțite. De
asemenea, acesta ar mai fi afirmat că hainele de pe el le-a aruncat în toaletă peste bătrână.
Cercetarea la fața locului a confirmat prezența cadavrului secționat al victimei C.E. în
toaleta nefolosită aferentă casei în construcții. Pentru scoaterea fragmentelor umane din respectiva
toaletă a fost nevoie de intervenția Secției H a Inspectoratului pentru Situații de Urgență Y. Cu
ocazia audierii în calitate de suspect, numitul X a recunoscut săvârșirea faptei, folosind un
vocabular limitat.
Potrivit procesului-verbal de consemnare a concluziilor medico-legale provizorii din data
de 21.09.2020 întocmit de către Serviciul Județean de Medicină Legală B, moartea victimei C.E.
a fost violentă și a survenit ca urmare a unui traumatism toracic cu plagă înjunghiată penetrantă
cu interesarea aortei toracice și a auriculului drept.

Fotografia nr. 9 – Corp delicvent cu care s-a comis

infracțiunea de omor

S-a putut produce prin lovire unică cu obiect tăietor-înțepător cu lungimea de cel puțin 2
cm și lungimea de cel puțin 13 cm. Între traumatismul toracic și deces există legătura de
cauzalitate directă și necondiționată. Moartea poate data din 20.09.2020 iar la necropsie au mai
fost puse în evidență leziuni traumatice de tipul fracturii cu înfundarea oaselor proprii ale nasului,
care s-au putut produce prin lovire activă cu mijloace sau obiecte contondente. De asemenea, au
mai fost puse în evidență plăgi contuze, echimoze și excoriații care au fost produse prin lovire cu
sau de corpuri dure anterior momentului decesului și pot data din 20.09.2020. Cadavrul prezenta
multiple plăgi tăiate, decapitare, eviscerare parțială, care s-au putut produce cu un obiect tăietor
post-mortem.

B. Antecedente penale: neagă alte implicații penale.

3. Constătările comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică

1. Date de personalitate premorbida/anamnestice, relevante în cauza, sub aspect medico-legal
psihiatric
1.1. Date generale: X în vârstă de 61 ani, din comuna Y, județul B, în prezent asistat în spitalul de
psihiatrie cronici și pentru măsuri de siguranță P.G., județul I.
- Neșcolarizat, afirmă că a lucrat acasă.
43
- Are doi copii și „nevasta plecată”.
- Afirmă că este bolnav cu ochiul și mâna, „mi-au legat mâinile milițienii de la noi din sat, m-o
bătut la ochi”.
- Referitor la faptă - nu o recunoaște „bunica a murit”.
1.2. Elemente de psihogeneza si antecedente heredo-colaterale.
1.3. Antecedente personale fiziologice.
1.4. Antecedente personale patologice non-psihiatrice: afirmă că are probleme cu ochiul și mâna.
1.5. Antecedente personale patologice psihiatrice: din datele puse la dispoziție rezultă că are o
internare în secția psihiatrie a spitalului județului B în anul 2004.
1.6. Istoricul afecțiunii psihiatrice actuale:
În vederea efectuării expertizei a fost examinat în condiții de teleconferință în cadrul
spitalului S.I., la data de 07.01.2021, sus numitul fiind internat în spitalul de psihiatrie.

4. Examenul stării psihice actuale

Pacient cu comportament liniștit în timpul examinării medicale, atitudine cooperantă.
Ținută vestimentară parțial îngrijită, stare de igienă asigurată de personalul de îngrijire, dispoziție
ștearsă. Parțial orientat temporal-spațial și la propria persoană. Sugestibilitate crescută, iritabilitate,
irascibilitate, toleranță redusă la frustrare, bagaj noțional simplu. Capacitate de abstractizare și
generalizare diminuată, neșcolarizat, fără tulburări de percepție de factură psihotică în momentul
examinării, ideație cu ritm și flux diminuate fără tematică delirantă. Calcul mental elementar
eronat, neagă consumul de băuturi alcoolice. Capacitate de autoconducție lucidă diminuată pentru
interrelații obișnuite de viață, întârziere în dezvoltarea funcțiilor psihocognitive la nivel ideativ.

5. Investigatii complementare
1. Examen psihologic
Pacient dezorientat temporal-spațial și la datele personale, neșcolarizat, cu afectarea
capacității de analiză și sinteză, generalizare și particularizare, pe fondul deficienței mentale
moderate, QI 45, cu grave tulburări de comportament și deficit integrativ socio familial.

Concluzii
1. Numitul X prezintă diagnosticul „Deficiență mentală medie cu grave tulburi de comportament
(QI 45)”.
2. Conform documentației medicale puse la dispoziție, la momentul comiterii faptei sus numitul
prezenta diagnosticul „Tulburare psihotică acută”.
3. Fapta pentru care este cercetat a fost comisă fără discernământ.
4. Starea actuală a afecțiunii psihice prezentate de sus-numit necesită tratament de specialitate, în
condiții de internare, în vederea evitării reiterării tulburărilor de comportament.
5. Comisia recomandă obligarea sus-numitului la tratament de specialitate, în condiții de internare,
conform articolului 110 din Codul Penal.

44
Fotografia nr. 10 – Reprezentație vizuală a ceea ce înseamnă psihicul uman din
perspectiva anumitor boli psihice/ patologii

45
 Concluzii

Motivația alegerii temei pentru prezenta lucrare intitulată „Analiză medico-legală asupra
profilului psihiatric al infractorilor” se leagă de faptul că aceasta reprezintă un fenomen complex,
cu multiple particularități, care a generat de-a lungul timpului o multitudine de întrebări cu privire
la psihicul uman în condițiile săvârșirii unor infracțiuni și la mecanismul de gândire a infractorului.
Psihicul uman este ceea ce ne definește pe noi ca oameni, după care ne ghidăm toate
interacțiunile și pe baza căruia raționăm. Tocmai de aceea, expertiza medico-legală psihiatrică
poartă un rol extrem de important în determinarea anumitor particularități ale psihicului uman,
chiar și în descoperirea unor patologii de natură neurologică care pot influența commportamentul
și integrarea individului în societate.
Așa cum am arătat pe tot parcursul acestei lucrări, expertiza medico-legală psihiatrică
servește în scopul sprijinirii competenței justiției, pentru elucidarea unei cauze judiciare. Din
conținutul expertizei medico-legale psihiatrice trebuie să reiasă și să se evidențieze structura
personalității, gradul de dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală, și profesională, gradul
de educație familială și institutionalizată, dar și experiența de viață, toate aceste aspecte conturând
imaginea subiectului asupra căreia s-a realizat expertiza, aspecte ce poartă o importanță judiciară,
furnizate judecatorului pentru a pronunța hotărârea cu putere de lege.
Deși, inițial diferențiați de anumite particularități socio-psihologice, infractorii au un
comun un factor foarte evident și anume comportamentul deviant și, prin urmare săvârșirea unei
infracțiuni. Aceștia se diferențiază între ei prin scopul faptei prevăzute de legea penală, motivație,
prin alegerea victimei, prin modul de comitere, actele pregătitoare, prin prisma discernământului
autorului, a relației cu societatea și nu în ultimul rând, a numărului de victime.
În funcție de personalitățile și universul lor de cunoaștere, infractorii își aleg victimele,
motivația, locul unde vor comite fapta antisocială, modalitatea și instrumentul sau corpul delict,
toate aceste elemente determinante conturând un profil psihologic/psihiatric al acestuia, profil care
vine în sprijinul și facilitarea justiției. Conturarea acestui tip de profil este de competența medicului
legist care va întocmi un raport de expertiză medico-legală psihiatrică în urma unei astfel de
examinări.
Există o relație de cauzalitate între boala psihică și comiterea de infracțiuni, anumite
afecțiuni psihiatrice crescând riscul săvârșirii unor infracțiuni de către persoanele afectate, însă
asta nu înseamnă că toți infractorii suferă de anumite patologii psihice și nici că toți cei care care
suferă de o boală psihică sunt infractori.
Precum am punctat într-unul dintre capitolele prezentei lucrări, pacienții cu boli mintale
pot fi mai predispuși la violență dacă nu primesc un tratament adecvat, se confruntă în mod activ
cu iluzii sau cu paranoia de lungă durată. Alte comorbidități includ afecțiuni precum tulburarea
consumului de substanțe, șomajul, lipsa adăpostului și efectele secundare ale bolilor mintale, cum
ar fi deficiența cognitivă, care agravează riscul comiterii unei infracțiuni violente. Cel mai
important și independent factor de risc pentru criminalitate și violență în rândul persoanelor cu
boli mintale este consumul de substanțe și/ sau alcool pe termen lung, acestea împreună putând
atinge apogeul spectrului criminal.
Un alt aspect imperios prezemtat în această lucrare științifică este reprezentat de
caracterizarea și portretizarea infractorului. Acestea prezintă o importanță deosebită deorece, prin
intermediul lor se pot stabili două aspecte: atât programul individualizat de reeducare sau
reabilitare și reinserție în mediul social, cât și stabilirea adevărului și soluționarea corectă și legală
a cauzei. Din perspectivă teoretică, clasificarea infractorilor facilitează edifciul unor modele de
structurare și evidențiere a unor trăsături specifice unei personalități infractoare privitoare la
formarea și evoluția negativă sau pozitivă a acesteia. Din perspectivă practică, portretizarea
individului cu conduită antisocială ajută la organizarea unor programe de recuperare și reintegrare
în societate. Așadar, ceea ce îl diferențiază pe infractor de ceilalți oameni este unitatea sa
46
psihologică, mai exact faptul că acțiunile sale au un caracter antisocial și de cele mai multe ori
neînțeles de ceialalți, imoral și agresiv, comportamentul său deviant putându-se datora mediului
de viață și a influențelor negative asupra sa.
Modalitatea de comitere a infracțiunii poate spune multe despre autorul său, astefel,
profiling-ul este, în general considerat ca fiind o tehnică a psihologiei judiciare prin care
informațiile strânse la locul crimei au rolul de a prezice caracteristicile infractorului. Se bazează
pe psihologie, mai exact pe studiul științific al minții și al comportamentului uman și, de asemenea,
folosește informații furnizate de medicii legali şi criminaliştii care au examinat scenele crimei și
care au analizat probele aferente. Astfel, în urma realizării acestui procedeu tehnhico-științific,
specialiștii pot determina chiar și personalitatea autorului, categoria de infractori în care se
încaderează (organizat sau dezorganizat), motivul și scopul.
În urma celor prezentate pe parcurusl acestei lucrări științifice, pot concluziona faptul că
implicația expertizelor medico-legale psihiatrice devine din ce în ce mai relevantă în susținerea
scopului justiției într-un mod cât mai eficient, întrucât am putut demonstra că există și o oarecare
relație cauză-efect între boala psihică și comiterea unui act neacceptat de societate.
În concluzie justiția se raportează în mod direct la serviciile psihologiei judiciare, dat fiind
faptul că, expertiza medico-legală și expertiza medico-legală psihiatrică sunt, de cele mai multe
ori necesare soluționării anumitor cazuri penale, cea din urmă expertiză fiind solicitată în scopurile
legii și anume: pentru determinarea capacității psihice, și malignității sociale a persoanelor
delicvente, în vederea existenței unei patologii, a unei boli psihice; pentru întreruperea sau
amânarea unei pedepse; pentru determinarea capacității psihice de exercițiu, vizând capacitatea
civilă în mod general sau în mod particular; pentru dovedirea stării de sănătate în considerarea
întocmirii unor acte civile.

47
 Bibliografie

CĂRȚI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Agreșanu Ion, „Criminalistica și medicina legală în slujba justiției”, volumul I, editura
Lumina Lex, București, 2016, pag. 284-323;
2. Antoniu George, „Vinovăția penală”, editura Academiei, București, 2015, pag. 131;
3. Banciu D., Rădulescu S., „Sociologia crimei și criminalității”, editura Sansa, București,
2010, pag. 214-233;
4. Beliș V., „Tratat de medicină legală” editura Medicală, 2015, pag. 12-38;
5. Bodunescu Ion, „Flagelul terorismului internațional”, editura Militară, București, 2012,
pag. 45-109;
6. Cheianu Silvia, „Medicină legală”, 2014, pag. 4-29;
7. Cristian Jora, „Expertiza medico-legală în procesul penal”, editura Luminalex, București,
2010, pag. 185-290;
8. Diaconu Dumitru Virgil, „Terorismul”, editura All Beck, București, 2014, pag. 88-145;
9. Diana Bulgaru-Iliescu, Liviu Oprea, Gabriela Costea, Valentin Gheorghiu, Alexandra
Enache, Vasile Astarastoae, „Expertiza medico-leaglă psihiatrică”, editura Timpul, Iași,
2013, pag. 17-97;
10. Dragomirescu V., „Psihosociologia comportamentului deviant”, editura Științifică și
enciclopedică, București, 2010, pag. 131-220;
11. Gheorghe Aradavoaice, D. Iliescu, L.D. Nita, „Terorism, antiterorism, contraterorism”,
editura Antet, Oradea, 2010, pag. 51;
12. Gheorghe Scripcaru, „Medicină legală”, editura Didactică și Psihopedagicică, București,
2018, pag. 356;
13. Gheorghe Scripcaru, Petru Boișteanu, Călin Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Vasile Chiriță,
„Psihiatrie medico- legală”, editura Polirom, București, 2016, pag. 197-222;
14. Ioan V. Maxim, „Terorismul”, editura Politica, București, 2011, pag. 60;
15. Kernbach M., „Medicină judiciară”, editura Medicală, Bucureşti, 2010, pag. 67-98;
16. Maria Coca-Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache, „Justiția
pentru minori”, editura Universul juridic, București, 2011, pag. 38-68;
17. Medeanu Tiberiu-Constantin, „Criminalistica în acțiune - cazuistica unui procuror
criminalist”, volumul I, editura Luminalex, București, 2012, pag. 260-269;
18. Medeanu Tiberiu-Constantin, „Criminalistica în acțiune: Omorul, terorismul și crima
organizată”, volumul II, editura Luminalex, București, 2012, pag. 245-311.
19. Morar Silviu, „Medicină legală”, editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2016, pag.
55-100;
20. Perju-Dumbravă Dan, Mărgineanu V., „Valoarea explorărilor complementare în expertiza
medico-legală a bolnavilor pseudobulbari”, al 2-lea Congres Naţional de Medicină Legală,
Bucuresti, 2012, pag. 82;
21. Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, „Drept penal, partea specială: infracțiuni contra
persoanei și contra înfăptuirii justiției”, ediția a II-a, editura Universul juridic, București,
2020, pag. 179-205;
22. Tudorel Badea Butoi, „Psihologie judiciară”, ediția a II-a, editura Solaris, 2018, pag. 22-
109;

48
 23. Tudorel Badea Butoi, „Tratat universitar de psihologie judiciară”, ediția a II-a, , editura
Pro Universitaria, Bucureși, 2019, pag. 44-79;
24. Tudorel Badea Butoi, Doinel Dinuică, Dan Voinea, Valentin Iftenie, Alexandru Butoi,
Mariana Rădureanu, Florin Făiniș, Ioana Teodora Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița
Georgeta Nicolae, „Victimologie și psihologie victimală”, editura Pinguin book, București,
2010, pag. 69-139;
25. Valentin Gheorghiu, „Medicină legală”, 2016, pag. 9-47;
26. Valentin Iftenie, „Medicina legală din perspectivă juridică”, editura Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti, 2016, pag. 103-114;
27. Virgil- Tiberiu V. Dragomirescu, „Expertiza medico-legală în psihiatria judiciară”, editura
Viața medicală românească, București, 2020, pag. 21-83;
28. Vladimir Beliș, „Medicina legală în facultățile de drept și justiție”, editura Universul
juridic, Bucrești, 2021, pag. 228-272.

CĂRȚI ÎN LIMBA ENGLEZĂ

1. Brent Turvey, „Criminal profiling”, ediția a IV-a, editura Elsevier, 2014, pag. 3-101;
2. Dennis Howitt, „Introduction to forensic and criminal psychology”, ediția a VI-a , editura
Pearson, 2016, pag. 89-97;
3. Don Jacob, „Analyzing criminal minds”, editura Praeger, 2011, pag. 112-134;
4. Dorota Iwaniec, „The emotionally abused and neglected child”, editura John Wiley &
Sons, 2016, pag. 113-137;
5. Elena L. Grigorenko, „Handbook of juvenile forensic psychology and psychiatry”, editura
Springer, 2012, pag. 45-108;
6. Elissa P. Benedek, Peter Ash, Charles L. Scott, „Principles and practice of child and
adolescent forensic mental health”, editura American phychiatric publishing, 2010, pag.
116-150;
7. Hellen L. Whitwell, „Forensic Neurophatology”, editura Hodder Arnold, 2015, pag. 123-
154:
8. J. H. Stone, M. Roberts, J. O’Grady, A. V. Taylor, K. O’Shea, „Faulk’s basic forensic
psychiatry”, ediția a III-a, , editura Blackwell science, 2014, pag. 151-157;
9. Jennifer M. Brown, Elizabeth A. Campbell, „The Cambridge handbook of forensic
psychology”, editura Cambridge, 2018, pag. 482-640;
10. Jerrold M. Post, „The mind of the terrorist”, editura Palgrave macmillan, 2017, pag. 89-
97;
11. Kelly TM, Daley DC, Douaihy AB., „Treatment of substance abusing patients with
comorbid psychiatric disorders”, 2012, pag. 77-129;
12. Köşger F, Eşsizoğlu A, Sönmez İ, Güleç G, Genek M, Akarsu Ö., „The relationship
between violence and clinical features, insight and cognitive functions in patients with
schizophrenia”, 2016, pag.11-45;
13. Krishan Vij, „Forensic medicine forensic medicine and toxicology”, ediția a V-a, editura
Elsevier, 2011, pag. 245-299;
14. Kruger, „Mental health law in South Africa”, 2011, pagina 228;
15. M. Oehmichen, R. N. Auer, H.G. König, „Forensic neuropathology and associated
neurology”, editura Springer, 2011, pag. 31-35;
16. Margaret M. Stark, „Clinical forensic medicine”, ediția a III-a, editura Humana Press, 2019
pag. 169-203;

49
 17. Matt DeLis, „Routledge international handbook of psychopathy and crime”, editura
Taylor&Francis, 2017, pag. 187-207;
18. Rebecca Stefoff, „Criminal profiling”, editura Marshall Cavedish, 2011, pag. 300-312;
19. Rex A. Hudson, „The sociology and psychology of terrorism: who becomes a terrorist and
why?”, editura Libraby of congress, 2010, pag. 100-208;
20. Richard Shepherd, „Simpson’s forensic medicine”, ediția a XII-a, editura Arnold, 2013,
pag. 115-208;
21. Richard Wortley, „Psychological criminology”, editura Routledge, 2011, pag. 20-185;
22. Robert D. Keppel, William J. Birnes, „Serial violence: Analysis of modus operandi and
signature characteristics of killers”, editura CRC Press, 2012, pag. 78-94;
23. Robert P. Granacher, „Traumatic brain injury: Methods for clinical and forensic
neuropsychiatric assessment”, editura CRC Press, 2013, pag. 58-65;
24. Tom Philbin, Michael Philbin, „The killer book of true crime”, editura Sourcebooks, 2017,
pag. 223-270;
25. Vernon J. Geberth, „Practical homicide investigation”, ediția a IV-a, editura
Taylor&Francis, 2016, pag. 675-709;
26. Watson A, Hanrahan P, Luchins D, Lurigio A. „Mental health courts and the complex issue
of mentally ill offenders”, editura Psychiatr Serv. 2011, pag. 56-79.

LEGISLAȚIE
1. Legea nr. 271/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.
616/07.07.2004) prin care a fost aprobată O.G. nr. 57/2001 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 531/31.08.2001) pentru modoficarea şi completarea O.G.
nr. 1/2000;
2. Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003, cu privire la prevenirea și combaterea criminalității
organizate;
3. Legea nr. 459/2001 (publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 418/27.07.2001), prin
care a fost aprobată O.G. nr. 1/2000 (publicată în M.O. al României Partea I, nr.
22/21.01.2000) privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină
legală;
4. Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004, cu privire la terorism;
5. Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a consta- tărilor şi a altor lucrări
medico-legale (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459/19.09.2000)
aprobate prin ordinul comun al Ministerului Justiţiei (nr. 1134/C/25.05.2000) şi al
Ministerului Sănătăţii (nr. 2554/04.04.2000);
6. Noul Cod Penal, ediția 2021, art. 28, art. 29, art. 108, art. 109, art. 200;
7. Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii
şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală (publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr. 459/19.09.2000) aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi modificat prin H.G. nr.
1204/2002.

REVISTE
1. Constantin Duvac, „Pruncuciderea în dreptul penal comparat și influența acestor dispoziții
asupra noii reglementări”, în Revista de drept penal nr. 1/2013;
2. Dorel Hernian, „Participația inproprie. Analiza unor cazuri particulare”, în Penalmente
Relevant nr. 2/2018;
50
 3. Gheorghe-Iulian Ioniță, „Uciderea copilului nou-născut de către mamă. Aspecte juridico-
penale și medico-legale”, în Revista de drept penal nr. 1/2014;
4. Laura-Maria Crăciunean, „Violența în familie. Circumstanță agravantă”, în Revista de
drept penal nr. 4/2005;
5. Mioara-Ketty Guiu, „De la pruncucidere la uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită
de către mamă”, în Dreptul nr. 1/2015;
6. Teodor Viorel Gheorghe, „Noul cod penal- elemente de noutate la infracțiunile contra
vieții”, în Dreptul nr. 11/2011.

SITE-URI
1. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cupluri-criminale-in-istorie;
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK537064/.

51