Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
DREPT COMERCIAL
Note de curs
2022
1
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The Transition of Commercial Law in the National
Legal System under the Influence of the Romanian Civil Code, în Revista de Ştiinţe Juridice
nr.1/2016, Editura Universul Juridic, Craiova, p. 33-44;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 11-32;
4. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 25-44;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 1-50;
6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 1-30;
7. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 1-45.
2
Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din
urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau
dispoziții sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa.
Ca definiție, dreptul comercial era o ramură de drept privat formată din ansamblul de
norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale născute
din fapte de comerț și cele la care participau comercianții.
În concluzie, în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau
cele care generau raporturile juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în
principal, de legislația comercială, iar în cazul în care generau litigii soluționarea lor era de
competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale. În dreptul civil raporturile civile aveau un
regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub aspectul dreptului substanțial și al
dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar litigiile civile erau
soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată.
3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat
Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul național a urmărit să implementeze teza
unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a dreptului comercial. Modelul
urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994).
S-a făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului
dreptului privat) la sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat).
S-a renunțat la diviziunea tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial
și, pe cale de consecință, la delimitarea raporturilor juridice civile de raporturile juridice
comerciale.
În prezent, dreptul comercial este o subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial a
încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece nu mai are un obiect propriu de reglementare.
3.1. Teoria monistă și critica acesteia
În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a generat critici în doctrină,
cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă, așa cum
presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de integrare a
reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate
subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat.
Cea mai mare parte din legislația specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului
Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea unor acte normative comerciale (de ex. prin
art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011], modificarea sumară a altora [de ex. prin art.
230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții din altele în cuprinsul noului Cod
civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare adoptată de legiuitor în
privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul comercial (de
ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și obligațiile lor
profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie
reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau
dezvoltate de Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial
[art. 270 lit. c) din Legea nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale.
Mai mult, Codul civil reglementează diferențe de regim juridic pentru subiectele de drept
civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de profesionist. Aplicarea de reguli
derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora) este evidentă în
raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.
3.2. Efectele implementării teoriei moniste
În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o fuziune autentică a dreptului
civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la pierderea autonomiei
dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de reglementare juridică
propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale dreptului
comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de
instituțiile profesionistului şi întreprinderii.
Tratamentul juridic derogator de care un comerciant beneficiază în prezent este
3
determinat prioritar de calitatea sa de „profesionist” și, în secundar, de statutul său organic fixat
printr-o legislația exterioară și, de regulă, anterioară Codului civil.
Legătura dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură.
Schimbarea sistemului de reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect
legislativ, calificarea civilă a raporturilor juridice de drept privat la care participă comercianții
(ca profesioniști care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ). Litigiile pe care le generează
astfel de raporturi juridice sunt de competenţa instanţelor civile.
4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ
Dreptul comercial există ca știință juridică având ca obiect de cercetare normele de drept
civil incidente statutului organic al comercianților și relațiilor sociale ocazionate de organizarea
și exercitarea activității lor economice cu scop lucrativ, ca profesioniști care exploatează
întreprinderi.
Dreptul comercial continuă să fie disciplină de învățământ distinctă în cadrul
programelor de învățământ juridic. Diversele terminologii care se regăsesc în literatura de
specialitate sunt criticabile, deoarece includ instituții pluridisciplinare sau, după caz, de
eliminarea nejustificată a unor instituții specifice materiei comerciale.
5. Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează
statutul organic al comercianților și raporturile juridice la care participă profesioniștii comercianți
în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ
5
Relevanța doctrinei constă în oferirea de idei, soluții, critici, interpretări care pot conduce
la perfecționarea dreptului comercial, după caz, prin intermediul legiuitorului sau al
judecătorului.
3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor
judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.
Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu sunt izvoare creatoare de
drept. Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept comercial, acestea e contribuie la
perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în anumite cazuri,
chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul dezlegării
unor chestiuni de drept).
6
CAPITOLUL II
ÎNTREPRINDEREA
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The enterprise in the Romanian Legal System - Past
and Present, în Revista de Științe Politice (Revue des Sciences Politiques) nr. 52/2016, Ed.
Universitaria, Craiova, pp.48-59;
3. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova,
2018, p. 12-17;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 41-57.
8. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 33-38;
9. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 48-60;
10. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.31-
79.
10
CAPITOLUL III.
PROFESIONISTUL
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 31-82.
3. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.80-
154.
4. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 39-48;
5. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 60-64;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 51-74;
6. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 46-53.
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST
1. Reglementarea profesionistului
În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt
inseparabile de statutul de profesionist, fiind o categorie a acestuia.
Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa de punere în aplicare,
acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv comercianților.
Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific
pentru fiecare categorie de profesioniști (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea nr. 51/1995
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).
Al treilea palier normativ include acte normative ce stabilesc reguli particulare pentru
profesioniștii aflați în diverse contexte (de ex: O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori).
2. Definițiile profesionistului
Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrarii în vigoare a Codului civil.
Definiția vagă desprinsă din prevederile Codul civil a fost succedată de definiții
neunitare consacrate de legile speciale precum Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 34/2014 sau
Legea nr. 72/2013.
3. Trăsăturile distinctive ale statutului de profesionist
Profesionistului îi sunt caracteristice, în principiu, următoarele trăsături: exploatarea unei
întreprinderi; înregistrarea în registre speciale de publicitate și/sau autorizarea; constituirea unui
patrimoniu profesional.
Elementul „exploatarea întreprinderii”, în accepțiunea consacrată de prevederile art. 3
alin. (3) din Codul civil, este condiția fundamentală, constitutivă și intrinsecă a statutului de
profesionist.
Respectarea de către profesioniști, ca regulă, a unor formalități precum înregistrarea într-un
registru special de publicitate și/sau autorizarea în condițiile legii nu echivalează, în principiu, și cu
recunoașterea acestor cerințe ca element constitutiv al statutului de profesionist.
Argumente în sensul existenței statutului de profesionist, autonom de îndeplinirea
11
formalităților de înregistrare într-un registru special de publicitate și/sau autorizare, sunt
următoarele situații posibile: 1) cazul profesionistului „clandestin”; 2) cazul profesionistului pentru
care termenul include, potrivit unor legi speciale, și persoanele care acționează în numele sau pe
seama titularului întreprinderii; 3) cazul profesionistului care exploatează o întreprindere fără să
aibă obligația legală de înregistrare într-un registru public și/sau de autorizare; 4) cazul
profesionistului de tipul societăților vizate de art. 1893 din Codul civil.
Dependența calității de profesionist de exploatarea întreprinderii, subînțelege și
subsumează recunoașterii acestui statut necesitatea unui patrimoniu profesional.
13
CAPITOLUL IV
OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 66-89;
3. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București,
2018, pp. 100-164;
4. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 1-50;
5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 70-79.
16
II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A CONTABILITĂŢII
ACTIVITĂȚII ECONOMICE
1. Cadrul legal
Reglementarea obligației de organizare și conducere a contabilității activității economice
este asigurată de o diversitate de acte normative cu aplicabilitate generală sau, după caz, specială.
Legea contabilităţii nr. 82/1991, ca principala sursă normativă, este cea care instituie
această obligația profesională și stabilește coordonatele generale ale regimului său juridic.
2. Titularii obligației profesionale
Inventarierea categoriilor de persoane fizice, persoane juridice și entități fără
personalitate juridică nominalizate de legiuitor ca titulari ai acestei obligații relevă faptul că
profesioniștii comercianți au cea mai însemnată pondere.
3. Relevanța activității de contabilitate și principiile generale de organizare și
conducere a contabilității
În considerarea Legii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor care au obligația legală de
organizare și conducere a contabilității.
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este
organizată şi ţinută contabilitatea. Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba
română şi în moneda naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă
simplă; principiul înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul
înregistrării în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie
sau la preţul pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii
generale a patrimoniului.
4. Regimul registrelor de contabilitate
Comercianții persoane juridice sunt obligați să întocmească: Registrul-jurnal, Registrul-
inventar și Cartea mare.
Comercianților persoane fizice autorizați ca PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi
familiale întocmesc Registrul-jurnal de încasări şi plăţi şi Registrul-inventar.
5. Situaţiile financiare anuale
Obligația de a întocmi situații financiare anuale, potrivit reglementărilor contabile
aplicabile, revine și profesioniștilor comercianți persoane juridice care își conduc contabilitatea
în partidă dublă.
Pentru această categorie, situațiile financiare anuale întocmite potrivit legii sunt
documentele oficiale de prezentare a activității economico-financiare, iar obiectivul lor este să
ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a altor informații, în
condițiile legii, referitoare la activitatea desfășurată.
Situațiile financiare trebuie întocmite anual, la finalul exercițiului financiar, precum și în
situaţia fuziunii, divizării sau lichidării activităţii comercianților persoane juridice.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice și se supun ulterior formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
6. Regimul sancționator
Profesioniștii comercianți care nu execută în condițiile legii obligația de organizare și
conducere a contabilității activității economice pot fi sancționați contravențional sau penal.
17
III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ÎN
LIMITELE CONCURENŢEI LOIALE
1. Cadrul legal
Profesionistul comerciant se încadrează în accepțiunea de subiect de drept atribuită
„întreprinderii”, deopotrivă de legiuitorul național și european în domeniul concurenței.
Obligaţia de exercitare a activității economice în limitele concurenţei loiale nu este
rezervată exclusiv comercianților, aceștia fiind doar o specie a titularului de tipul
„întreprinderii”.
Regimul juridic al obligației de exercitare a activității economice în limitele concurenței
loiale este asigurat prin dispozițiile unor acte normative naționale și europene.
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale stabilește, în contextul
dispozițiilor alocate concurenței loiale și concurenței neloiale, obligațiile de comportament pe
piața ce incumbă întreprinderilor.
Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecția, menținerea și stimularea
concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.
2. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea concurenței nr.
21/1996
Legea concurenței nr. 21/1996 interzice și sancționează actele și faptele care restrâng,
împiedică sau denaturează concurența, persoanele sau entitățile care le săvârșesc putând fi
subiecte de drept public sau de drept privat.
Legiuitorul a avut în vedere, în principal, întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi -
persoane fizice sau juridice- de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină
În cazul întreprinderilor, interdicțiile instituite de Legea nr. 21/1997 îmbracă forma
practicilor anticoncurențiale și abuzului de poziție dominantă. La rândul lor, concentrările
economice sunt interzise atunci când devin obstacole semnificative ale concurenței efective.
Potrivit Legii concurenței nr. 21/1996 (art. 5) sunt practici anticoncurențiale și sunt
interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici
concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea
concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
În considerarea dispozițiilor art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, profesioniștilor
comercianți le este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piața
românească sau pe o parte substanțială a acesteia.
În derularea activității lor economice profesioniștii comercianți pot fi implicați în
concentrări economice. Regimul juridic al unor astfel de concentrări economice este statuat de
prevederile Legii nr. 21/996 (art. 9-13). Concentrarea economică este precedată și condiționată
de existența unui control, iar realizarea sa este posibilă numai în cazul în care intervine o
modificare de durată a respectivului control.
Nerespectarea de către profesioniștii comercianți a interdicțiilor și limitelor instituite de
Legea concurenței nr. 21/1996 antrenează în condițiile legii răspunderea lor civilă,
contravențională sau penală.
3. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale
În vederea asigurării concurenței loiale, legiuitorul a identificat, interzis și sancționat
următoarele practici anticoncurențiale:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de
informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele
acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant
al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care
respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror
dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
18
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al
bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.
Nerespectarea interdicției privind practicile de concurență neloială impusă de Legea nr.
11/1991 antrenează în sarcina profesioniștilor comercianți o răspundere civilă, contravențională
sau penală, după caz.
4. Rolul Consiliului Concurenței
Consiliului Concurenței este autoritatea națională în domeniul concurenței, învestită în
acest scop în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin lege. Principala sa misiune este
remedierea disfuncționalităților din mediul concurențial și, implicit, protejarea consumatorilor.
Legea nr. 21/1996 este actul normativ care a stat la baza înființării Consiliului
Concurenței și care alocă numeroase dispoziții pentru conturarea regimului său juridic.
În aplicarea Legii nr. 11/1991, Consiliul Concurenței constată și, după caz, sancționează
practicile de concurență neloială, în limita competențelor normative și urmând procedura de
soluționare a sesizărilor stabilită prin regulamentul propriu.
În acțiunile în despăgubire guvernate de O.U.G. nr. 39/2017, Consiliul Concurenței poate
să acorde, la solicitarea instanței, asistență în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.
20
CAPITOLUL V
FONDUL DE COMERŢ
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 75-79;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 90-108;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 96-101;
5. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 89-118.
21
II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ
1. Structura fondului de comerţ
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente.
Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale și elemente necorporale.
2. Elementele corporale
2.1. Bunurile mobile corporale
În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt:
materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.
2.2. Bunurile imobile
Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura
lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje).
Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de
Codul civil în materie de imobile.
3. Elementele incorporale
3.1. Firma
Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul
îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în
registrul comerţului.
Firma este un element obligatoriu de identificare şi de individualizare pentru
profesioniștii comercianți înregistrați în registrul comerțului
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: legalitatea, disponibilitatea,
și distinctivitatea.
Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română. Există posibilitatea ca aceasta
să fie scrisă şi într-o limba străină.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în
registrul comerţului.
Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ.
Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice,
precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune; acţiunea penală.
3.2. Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant înregistrat în
registrul comerțului de un altul de același gen.
Emblema este un element facultativ al fondului de comerț.
Condiţiile de fond ale emblemei sunt: legalitatea, disponibilitatea șidistinctivitatea.
Condiţia de formă vizează exclusiv emblemele care conțin o denumire.
Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul
comerţului.
Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia
firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).
3.3. Clientela și vadul comercial
Pe parcursul derulării activității economice, clientela desemnează totalitatea persoanelor
care, din încredere, obișnuință, întâmplare sau obligație contractuală, se adresează unui fond de
comerț pentru a procura mărfuri sau a beneficia de servicii. Dacă intervine un transfer al
activității economice, la momentul transferului clientela va desemna valoarea financiară a
poziției de piață transferată.
Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al
fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a atrage și menține
clientela.
Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar.
22
Vadul comercial și clientela pot fi transmise numai împreună cu fondul de comerţ.
Clientela și vadul comercial se protejează prin mijloace juridice precum: acţiunea în
concurenţă neloială; acţiunea în daune.
3.5. Drepturile de proprietate intelectuală (industrială și de autor)
Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de
proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi (invenții; desenele; modelele industriale;
know-how-ul) și semne noi (mărcile, enumirile geografice; indicaţiile de provenienţă).
4. Regimul creanţele şi datoriile
Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din conținutul fondului său de comerț.
24
CAPITOLUL VI
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 47-69.
3. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 101-123;
4. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 48-59;
5. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 53-67.
28
3. Interdicţiile
Interdicţiile sunt măsuri prin care profesioniștii comercianți persoane fizice sunt privați
de folosinţa sau exerciţiul unor drepturi.
Interdicţiile pot avea ca sursă legea sau contractul.
Cu titlu exemplificativ, sancțiunea aplicată profesionistului poate consta în: închisoare,
amendă, repararea prejudiciului cauzat, confiscarea bunurilor etc.
4. Autorizaţiile
Autorizaţiile sunt documentele pe care autorităţile sau instituțiile legal abilitate le
eliberează comercianților persoane fizice în vederea exercitării activității economice.
Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări,
avize, licenţe sau alte documente similare.
În raport de sursa normativă incidentă, autorizațiile pot condiționa, de la caz la caz,
calitatea de profesionist, calitatea de comerciant și/sau derularea activității economice ori a
anumitor tipuri de operaţiuni pe care aceasta le implică.
Exercitarea unei activităţi economice fără autorizațiile stabilite de lege este supusă
sancţiunilor civile, penale, contravenţionale sau administrative, după caz.
29
CAPITOLUL VII
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ JURIDICĂ
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 566-630.
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 11-32;
4. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 81-99;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 124-127;
6. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 68-86.
35
CAPITOLUL VIII
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 112-379;
3. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București,
2018, pp. 165-424;
4. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 197-500;
5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 231-
564;
6. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 120-
361.
37
dobândi personalitate juridică, iar calitatea de persoană juridică este adusă la cunoştinţa terţilor şi
luată în evidenţa organelor fiscale.
4. Regimul neregularităţilor produse în procedura de constituire
În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății
comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în
materie. În raport de momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea
societății comerciale acestea pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea
societății comerciale; neregularități produse înainte de înmatriculare dar constatate după
înmatriculare; neregularități privind publicitatea constituirii societății comerciale.
5. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
5.1. Dobândirea personalității juridice
Elementele care conferă personalitate juridică unei societăţi comerciale sunt cele
consacrate pentru orice persoană juridică prin dispoziţiile Codului civil (art. 187), respectiv: a) o
organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu; c) un scop licit şi moral, în acord cu
interesul general.
De la data înmatriculării în registrul comerţului, societatea comercială dobândeşte
personalitate juridică.
5.1. Identificarea societății comerciale
Individualizarea societăţii este asigurată prin elemente obligatorii (denumirea, sediul,
naţionalitatea, codul unic de identificare fiscală, numărul de înregistrare în registrul comerţului,
identificatorul unic la nivel european) şi elemente facultative (emblema, contul bancar, numărul
de telefon, fax-ul, e-mail-ul, pagina web etc.).
5.2. Capacitatea juridică și voința socială
Prin voința legiuitorului, dobândirea calităţii de persoană juridică de către o societate
comercială este corelată și cu dobândirea de capacitate juridică.
Structura capacităţii juridice a societății este dată de două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea juridică este etalată de societate față de terți prin intermediul voinței juridice
proprii. Exprimarea voinței sociale în raporturile cu terții revine organelor de reprezentare
desemnate la constituire și/sau ulterior, în condițiile legii și actului constitutiv.
5.3. Efecte juridice ale calității de persoană juridică a societății comerciale
Înființarea societății comerciale ca persoană juridică şi dobândirea de capacitate juridică
proprie antrenează ca principale efecte juridice: dreptul de a participa în nume propriu la
raporturi juridice; răspunderea pentru obligaţiile sociale; dreptul de a sta în instanţă în nume
propriu.
38
Societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau
mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de
reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în actul constitutiv.
La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ
individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi
este organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist.
Societatea în comandită pe acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului
unitar de administrare al societăţii pe acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice
acestei forme juridice de societate. Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor
comanditaţi.
4. Organele de control asupra administrării şi gestionării
Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face
diferit şi de către persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi
administratori.
Pentru societăţile de capitaluri, controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de
sistemul de administrare pentru care se optează. Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de
administrare este supusă obligatoriu auditului financiar. Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de
administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care situaţiile financiare anuale nu sunt
supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin adunarea generală a acţionarilor
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă asemenea societăţi au situaţii
financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să organizeze auditul
intern.
La societatea cu răspundere limitată controlul gestiunii poate fi exercitat, după caz, de
către auditori financiari, cenzori sau asociaţii care nu sunt administratori. Situaţiile financiare
anuale sunt auditate de către auditori financiari atunci când auditul financiar este obligatoriu
potrivit legii. Dacă auditul financiar nu este impus de lege, atunci asociaţii pot numi unul sau mai
mulţi cenzori sau un auditor financiar, după caz, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor. Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor devine
obligatorie. În lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu
este administrator al societăţii, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile
în nume colectiv.
Pentru toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară
dacă ele se încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene.
5. Modificarea societăţilor comerciale
În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze
o modificare a elementelor societății față de structura sa inițială.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de
activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social;
fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate; excluderea din societate.
39
Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata
societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea
oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze
prevăzute de actul constitutiv al societăţii.
Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei
anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul
legal; diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin
semnificativă conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit
pierderilor stabilite de situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului de
acţionari la mai puţin de 2; falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur;
deținerea calității de asociat unic de către o persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de
o societate cu răspundere limitată cu unic asociat, respectiv de către o altă societate cu
răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
3. Lichidarea
Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a
societății comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori.
Lichidarea este guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt:
principiul subzistenţei personalităţii juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii
lichidării după dizolvare; principiul efectuării lichidării în interesul asociaţilor.
Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în condiţiile legii, toate
operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea operaţiunilor
în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de depunere a
registrelor şi de radiere a societăţii.
Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare sunt: modificarea obiectului, în
sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la momentul dizolvării;
schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către administratori
către lichidatori.
Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului societăţii;
acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea
societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.
40
CAPITOLUL IX
REGULILE SPECIALE PRIVIND EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR
PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 388 -443;
3. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 160-
229;
4. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 383-
473;
5. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..
42
închiriate, de un drept de preferință la închiriere și nu pot fi evacuați decât în baza unei hotărâri
judecătorești .
2.9. Prezumția caracterului oneros al mandatului
În baza art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros .
Cum legiuitorul nu distinge între activitatea profesională civilă şi cea comercială, înseamnă
că mandatul dat de un comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este un mandat cu titlu
oneros.
Mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul
dintre simplii particulari prin obiect, scop şi calitatea părţilor.
2.10. Ipoteca asupra unei universalități de bunuri.
Art. 2368 C.civ. stabilește că ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri
mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu
privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.
2.11. Înstrăinarea bunului ipotecat în cazul ipotecii mobile.
Potrivit art. 2393 alin. (1) C.civ., cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al
activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de
ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte
existenţa acesteia .
2.12. Termenul de prescripție de 1 an.
Dispozițiile art. 2520 C.civ. stabilesc prescriția în termen de un an a dreptului la acţiune în
cazul: 1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua
sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate; 5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor,
pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii
definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul
afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7)
notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate
pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit
exigibile. 8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata
sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
46
CAPITOLUL X
CONTRACTE SPECIFICE ACTIVITĂȚII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 518 -596;
3. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 571-691;
4. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..
5. Mihăilă, S., Dumitrescu,A.D., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, București,
2013, p. 170-249;
6. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p.
225-228;
7. Popa Nistorescu, C., Studiu de Drept Comparat cu privire la regimul juridic al
intermediarilor din mediul de afaceri, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2013;
I. CONTRACTUL DE MANDAT
1. Noțiunea contractului de mandat.
Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042.
Mandataul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 C.civ.). Până la adoptarea
Codului civil, contractual de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din
Codul comercial.
Contractul de mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru
acte de executare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.).
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract
prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă
următoarele caractere: are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale pe seama mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu
titlu oneros, deoarece mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual,
decurgând din simplu acord de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este
intuitu personae, deoarece mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; este
sinalagmatic, adică naște drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
3.1.Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de
exerciţiudeplină, adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data.
b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat
de către părți trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză
(art.1204 din Codul civil).
Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de
conmsimțământ se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a
fost viciat consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Codul civil).
c. Obiectul determinat, posibil și licit. Obiectul manadatului este diferit, după cum
acesta este un mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte
47
de conservare și administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să
încheie acte de dispoziție.
d. Cauza valabilă a obligațiilor. Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie
licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când
este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă autentică ori sub semnătură private
(art. 2013 C.civ.). Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii, unui
anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv,
cu excepția situației când forma este necesară doar pentru opozabilitate față de terți.
4. Felurile mandatului
În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art.
2009 C.civ.).
Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este
contractual prin care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului.
Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în baza căruia în baza unei
împuterniciri date de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama
celeilalte părți și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte juridice (art. 2039
C.civ.).
În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros (art. 2010 C.civ.).
Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu
titlu oneros.
5. Durata și întinderea mandatului.
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de trei ani de la încheierea
sa.
Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de administrare și
conservare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri, emiterea
de cambia sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție,
manadatarul trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor
necesare exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres.
6. Efectele contractului de mandat cu reprezentare
6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant
a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei
întreprinderi comerciale, mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele
stabilite prin mandat (art. 2017 C.civ.); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art.
2018 C.civ.); să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 C.civ.); să
execute mandatul personal, cu excepția cazului când a fost autorizat expres să substituie o altă
persoană (art. 2023C.civ.);
b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele
obligații: să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului(art. 2025 C.civ.); să plătească mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru
executarea mandatului, dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2017 C.civ.); să restituie cheltuielile făcute de
mandatar pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzilor legale aferente, calculate de la
data efectuării cheltuielilor (art. 2025 C.civ.); obligația de a-l dezdăuna pe mandatar pentru
prejudiciul suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului (art. 2026 C.civ.).
48
6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți
Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se
creează raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de
mandatar în limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant.
7. Efectele mandatului fără reprezentare
7.1. Efectele față de terți
Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.). Dacă mandantul se
substituie mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de executarea
manadatului, cu condiția ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde mandatar.
7.2. Bunurile dobândite de manadatar
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta
din urmă a acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 C.civ.). Nu pot fi
revendicate bunurile dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință.
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le restituie
mandantului.
În caz de refuz de restituire, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o
hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O asemenea posibilitate o are
mandantul și cu privire la bunurile mobile supuse unor formalități de publicitate.
7.3. Creditorii mandatarului
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar
pe seama mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară
luării oricărei măsuri de asiguratorii sau de executare.
Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea bunuri, dacă este respectată
condiția datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată deoarece manadatarul a
dobândit bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță, drepturile rezultate
din actele de dobândire se cuvin manadantului.
8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute
de art. 2030 din Codul civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea
mandatarului la mandat; moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului.
49
3. Caracterele juridice ale contractului de comision
Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic,
deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece
prin încheierea sa ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplul accord de voință al părților.
4. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.
Valabilitatea contractului de comision este determinată de respectarea condițiilor
esenţiale de validitate impuse de lege oricărui contract (art.1179 C.civ.), cu particularitățile
impuse de specificul contractului.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de comision
a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul și comitentul trebuie să aibă capacitate
deplină de exercițiu. Comisonarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice, ca un
profesionist al activității de intermediere, iar comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
el însuși actele pentru care acordă mandatul și pentru a putea da mandatul.
b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al
părților. Consimțământul părților exprimat la încheierea contractului de comision trebuie să
respecte condițiile generale în materie (art. 1204 C.civ.). Ca particularitate, consimțământul
părților trebuie să releve neîndoielnic mandatul fără reprezentare acordat de comitent
comisionarului. În caz contrar, potrivit legii, mandatul comisonarului este un mandat cu
reprezentare (art. 2012 C.civ.). Comisionarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză,
neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din C.Civ).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision trebuie
să fie determinat și licit. Contractul de comision are ca obiect încheierea de către comisionar, în
nume propriu, dar pe seama comitentului, de acte juridice constând în cumpărarea sau vânzarea
de bunuri ori în prestarea de servicii, determinate în mandatul conferit.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza contractului de comision
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este considerată ilicită când este contrară legii și
ordinii publice, respectiv este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de comison
Referitor la condiția de formă, art. 2044 C.civ. impune încheierea contractului de
comision în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Forma scrisă a contractului este
necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5. Efectele juridice ale contractului de comision
5.1. Categorii de raporturi. Încheierea contractului de comision generează raporturi
obligaționale între comitent și comisionar, în timp ce executarea acestui contract determină
raporturi obligaționale între comisionar și terți. În schimb, încheierea și executarea contractului
de comision nu naște raporturi juridice între comitent și terți. (art. 2040 C.civ.)
5.2. Raporturile obligaționale între comitent şi comisionar. Între părțile contractului
de comision se nasc obligații asemănătoare obligațiilor ce revin mandatarului și mandantului din
contractul de mandat cu reprezentare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
a. obligația de a executa întocmai mandatul încredințat de comitent. În executarea
mandatului primit de la comitent, comisionarul are obligația de a respecta întocmai instrucțiunile
exprese primite de la acesta. Comisionarul va încheia cu terții atât actele juridice nominalizate de
comitent în mandatul acordat, cât și toate actele și operațiunile pe care le antrenează executarea
mandatului [art. 2016 alin. (3) C.civ.]. Comisionarul se poate abate de la instrucțiunile primate,
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 2048 alin. (2)-(3) C.civ.. În caz contrar,
orice operaţiune efectuată în aceste condiții va rămâne în sarcina sa (dacă nu este ratificată de
comitent), putând fi obligat și la plata de daune-interese [art. 2048 alin. (4) C.civ.]. Comisionarul
poate încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuși în condițiile art. 2050 C. Civ..
b. obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului
primit. Deși este o formă a obligației de a da socoteală consacrată de art. 2019 C.civ. în materia
50
mandatului, manifestări ale acestei obligații sunt instituite expres și pentru comisionarul din
contractul de comision [de ex. art. 2048 alin. (3) C.civ.]. În esență, comisionarul este ţinut să dea
socoteală despre gestiunea sa şi să remită comitentului tot ceea ce a primit în temeiul
împuternicirii sale.
Contractele încheiate de comisionar cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului,
deși generează efecte juridice numai față de comisionar, raportul dintre comitent și comisionar
determină producerea acestor efecte direct în patrimoniul comitentului.
Dispozițiile art. 2041 C.civ. reglementează situația bunurilor dobândite de mandatar
(comisionar). În cazul bunurilor mobile, mandantul (comitetul) le poate revendica atunci când au
fost dobândite pe seama sa de mandatarul (comisionarul) care a acționat în nume propriu. În
cazul bunurilor imobile și a bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, mandatarul
(comisionarul) este obligat să le transmită mandantului (comitentului). În caz de refuz,
mandantul (comitentul) poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de act de transmitere a bunurilor dobândite de mandatar (comisionar).
Dispozițiile art. 2042 C.civ. impun regula potrivit căreia creditorii mandatarului nu pot
urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul
fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de
executare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
a. obligația de a plăti comisionul care se cuvine comisionarului (art. 2043 C.civ.).
Executarea obligației este guvernată inclusiv de regulile stabilite de Codul civil, după caz, pentru
mandatul fără reprezentare (art. 2049) și pentru mandatul cu reprezentare cu titlu oneros (art.
2010).
Comisionarul este îndreptățit la remunerația fixată în contractul de comision dacă execută
mandatul primit. Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, aceasta se va stabili potrivit
legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru
stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia
[art. 2010 alin. (2) - (3) și art. 2049 alin. (4) C.civ.].
Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai
contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat
altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de
neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv
unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de
către acesta sau prin intermediul unui terţ.
b. obligația de a restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea
împuternicirii primite (art. 2025 C.civ.) Comitentul trebuie să restituie comisionarului
cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu
dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
c. obligația de a despăgubi comisonarul dacă acesta a suferit anumite prejudicii în
îndeplinirea mandatului primit. În temeiul art. 2026 C.civ., comitentul are obligația să repare
prejudiciul suferit de către comisionar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine
din culpa comisionarului.
5.3. Raporturile între comisionar şi terţi. Executarea mandatului primit de la comitent,
presupune încheierea de către comisionar de acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama
comitentului. Aceste acte juridice generează raporturi obligaționale doar între comisionar și terți,
în considerarea calității lor de părți contractante, terții neavând un raport juridic direct cu
comitentul [art. 2040 alin. (1) C.civ..].
În baza contractului de comision, comisionarul răspunde față de comitent pentru
încheierea actelor juridice pentru care a fost mandatat. Ca excepție, în temeiul art. 2052 alin. (1)
C.civ., comisionarul poate răspunde și pentru obligațiile neexecutate de terți, asumate de aceștia
în contractele încheiate cu acesta. Comisionarul își poate asuma obligaţia de a garanta pe
comitent de executarea obligaţiilor terţului, printr-o clauză expresă stipulată în contractul de
comision denumită clauza “star del credere”. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară,
51
comitentul va plăti comisionarului un comision special pentru garanţie sau pentru credit ori un
alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont
de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2050 alin.(1) și alin. (2) C.civ.].
În contractele încheiate de comisionar cu terții, orice terț contractant este ținut direct față
de comisionar pentru neexecutarea obligațiilor sale (raportat la calitatea lor de părți
contractante). La rândul său, comisionarul nu răspunde faţă de comitent dacă terţul nu îşi execută
obligaţiile decurgând din act, excepție făcând existența clauzei „star del credere”.
Absența raporturilor juridice directe între comitent și terți, în cazul încheierii și executării
contractului de comision, explică și calitatea comisionarului de titular al acțiunilor îndreptate
împotriva terților pentru neexecutarea obligațiilor. La rândul lor, terții nu pot acționa comitentul.
Comisionarul este obligat să îl acționeze pe terț în cazul în care acesta nu-și respectă
obligațiile. Legiuitorul îi permite comisionarului cedarea acțiunilor către comitent în condițiile
art. 2064 C.civ.. Prin subrogare, la cerere, în drepturile comisionarului, comitentul poate exercita
acţiunile decurgând din contractul cu terţul, în cazul neexecutării obligaţiilor de către terţ. În
acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată
acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie
din partea comitentului. Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin
refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.
6. Dreptul de retenție și privilegiul special al comisionarului. Prevederile art. 2053 din
Codul civil, se aplică și contractului de comision, ca principală aplicație a mandatului fără
reprezentare. În baza acestora, pentru creanțele pe care le are asupra comitentului, comisonarul
are un drept de retenție asupra bunurilor comitentului care se află în detenția sa. În virtutea
acestui drept de retenție, comisionarul beneficiază și de un drept de preferință față de vânzătorul
neplătit.
7. Încetarea contractului de comision. Contractul de comision încetează pentru aceleași
cauze generale de încetare ale contractului . Varietate a contractului de mandat fără reprezentare,
contractul de comison încetează în aceleași cazuri ca acesta din urmă, și anume: revocarea
împuternicirii de către comitent; renunțarea la împuternicire de către comisionar; moartea,
incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului [art. 2030 C.civ. și art. 2039 C.civ.].
Singura cauză specifică de încetare este cea de revocare a comisionarului. Potrivit art.
2051 C.civ., comitentul poate revoca împuternicirea comisionarului până în momentul în care
acesta a încheiat actul cu terţul. Comisionarul va avea dreptul la o parte din comision, care se
determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea
împuternicirii până în momentul revocării.
52
2. Caracterele juridice ale contractului de consignație
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele
caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor
părți; este uhn contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește
satisfacerea unui folos patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu
accord de voință al părților.
3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație
3.1. Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu
deplină, deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul
nu trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate
de consignatar.
b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În
împuternicirea dată de consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor
Consimțământul părților poate fi express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul
și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art.
2014 C.civ.).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație
constă în încheierea de către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama
consignantului. Actele juridice pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de
consignant prin contract și constau în vânzarea de bunuri mobile.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
consignatarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii
și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație
Contractul de consignație se încheie în formă scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel
(art. 2055 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie
4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant
a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să
păstreze și să asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de
către consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea
consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită
consignatarului; să restituie consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării
primite.
4.2. Dreptul de retenție al consignantului
Pentru creanțele pe care le are asupra consignantului, consignatarul are un drept de
retenție asupra bunurilor și a sumelor cuvenite, care se află în detenția sa. El poată să rețina
bunurile și sumele aflate în detenția sa ca urmare a executării mandatului, până când
consignantul îi va satisface drepturile sale. Întreținerea bunurilor pe durata retenției este în
sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului dacă retenția a fost
întemeiată (art. 2062 C.civ.).
4.3. Raporturile dintre consignatar și terți
Prin încheierea actelor juridice de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între
consignatar ca vânzător și terți în calitate de cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc
raporturi juridice. Transferul proprietății și a riscurilor se face direct între consignant și terți
deoarece contractele se încheie în baza împuternicirii date de către consignant.
5. Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către
consignant a împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea,
53
falimentul, dizolvarea sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în
contract.
54
5. Cuprinsul contractului de agenție
5.1. Părțile contractului de agenție
Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.
Comitentul poate fi orice persoană fizică sau juridica interesată să solicite serviciile unui
profesionist care desfășoară activități de intermediere.
Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de
intermediere. Nu poate fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă
această calitate.
5.2. Obiectul împuternicirii
În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum
și zona geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului
de a vinde pe credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului.
6. Durata Contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată nedeterminată (art.
2088 C.civ.).
Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de părți după expirarea
termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată.
7. Clauza de exclusivitate
În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul
nu poate încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul
contractului de agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract.
Agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru
același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract.
8. Clauza de neconcurență
În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea
activității profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se
aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de personae la care se referă contractual de
agenției și doar pentru bunurile și serviciile pentru care agentul este împuternicit să negocieze și
să încheie contracte.
Restrângerea activității profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate
întinde pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenție.
9. Remunerația agentului
9.1. Regulile generale
Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenției sale. Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la
numărul contractelor, la valoarea acestora. Remunerația se numește comison.
Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o prevedere legală, agentul are dreptul la
o remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care agentul își desfășoară activitatea
sau în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație
rezonabilă, determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de
agenție, în următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale;
contractele au fost încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de
comerț similar; contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae
determinate pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
9.3. Remunerația după încetarea contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului
de agenție când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata
contractului de agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
55
contractului de agenție; comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent anterior
încetării contractului de agenție.
9.4. Dreptul la comison
a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate. Dacă agentul și-a îndeplinit
obligațiile, comisonul se datorează și pentru contractile încheiate, dar la a căror executare părțile
acestora au renunțat. Când neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile
agentului, dreptul la comison se stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea.
b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate. Dreptul la comison se naște
dacă părțile nu convin altfel, la data la care este împlinită una dintre următoarele condiții:
comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană; comitentul ar fi trebuit să-
și execute obligațiile potrivit convenției sale; terțul și-a executat obligațiile contractuale.
c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia. Comisonul se plătește cel mai târziu
în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează. La sfârșitul fiecărui
trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului, copiile de pe facturile care au fost expediate
terților, precum și descrierea calcului valoric al comisionului. La cererea agentului, comitentului
va comunica de îndată toate informațiile necesare pentru calculul comisonului.
10. Efectele juridice ale contractului de agenţie
10.1. Raporturile dintre comitent și agent.
a. Obligațiile agentului. În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să
execute împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 C.civ.); să
execute mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin.
2 lit. b C.civ.); să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind regiunea
sau regiunile prevăzute în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a C.civ.); să respecte instrucțiunile
rezonabile primate de la comitent (art. 2079 alin. 2 lit. c C.civ.); să țină în registrele sale partide
separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art. 2079 alin. 2 lit. d C.civ.); să
depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor (art. 2079
alin. 2 lit. e C.civ.).
b. Obligațiile comitentului. Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații:
să acționeze cu loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 C.civ.); să pună la dispoziția
agentului în timp util și într-o cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație
necesare agentului pentru agentului pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a
C.civ.); să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție (art. 2080
alin. 2 lit. b C.civ.); să înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează o
reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să plătescă agentului
remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau stabilite de lege (art. 2080
alin. 2 lit. c C.civ.); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind acceptarea, refuzul
sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3 C.civ.).
10.2. Raporturile dintre comitent și terți
Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se
nasc raporturi juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă
variantă, direct și nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și
a negocia cu aceștia. Într-o a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în
numele și pe seama comitentului, stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți.
10.3. Reclamațiile privind bunurile și serviciile
Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de
comitent.
El este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent.
10.4. Măsurile asiguratorii
Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea
bunurilore acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea
drepturilor comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent.
11. Încetarea contractului de agenţie
11.1. Cazurile de încetare
56
Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este
încheiat pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare
dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu
durată de un an și cu mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare
de un an, fără a se putea depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în
cazul neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin
moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului.
11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului
a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să
primească de la comitent o indemnizație.
Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a procurat noi client
comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar comitentul
obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acestei indemnizații
este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care agentul ar fi trebuit
să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții respective, dart și în raport
de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza existenței în contractual de
agent a unei clauze de neconcurență.
Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei remunerații anuale,
calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul ultimilor 5 ani de
contract.
Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se calculează pe baza
mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă.
Prin acordarea indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce
despăgubiri.
Dreptul la indemnizație se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe
comitent cu privire la pretențiile respective, în termen de un an de la data încetării contractului de
agenție.
b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în
următoarele situații: comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a
obligațiilor sale; agentul denunță unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea
este motivate de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea
cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil, continuarea activităților; în cazul cesiunii
contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț; dacă nu se convine altfel de către
părțile contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin înlocuirea agentului cu un terț.
V. CONTRACTUL DE LEASING
1. Noțiunea contractului de leasing
Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind
operațiunile de leasing și societățile de leasing.
Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să
respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”
(art. 1 din OG nr. 51/1997).
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se
obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator),
un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului,
prelungirea contractului sau încetarea contractului.
57
2. Caractere juridice
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic,
deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un
contract cu executare succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar
plata ratelor de leasing se execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin
simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor
părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae,
deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de
leasing; este un contract complex, deoarece se comupe din operații principale și operații
secundare; este un contract care are regimul titlului executoriu pentru ratele restante și predarea
bunului.
3. Tipuri de contracte de leasing.
3.1. Leasing financiar sau leasing operațional
După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau operational.
Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una
dintre următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce
efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului,
iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre
durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata
normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a
bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include
orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de
leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului.
Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi
locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul
de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la contractual de leasing financiar.
Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de
cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede
expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.
3.2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar.
După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing
imobiliar.
Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude
expres, și anume: înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele,
brevetele, drepturile de autor şi bunurile necorporale.
Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile prin
destinație.
3.3. Leasing direct sau leasing indirect
În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing direct sau indirect.
Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între
locator finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator.
Leasingul indirect este operațiunea prin care contractual se încheie între finanțator și
utilizator, cu privire la un bun porocurat de finanțator în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare încheiat cu finanțatorul.
58
3.4. Lease-back sau leasing comun.
După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există contractual de lease-
back și contractual de leasing comun.
Leas-back-ul este contractual prin care o persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei
societăți de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing cu dreptul sau obligația de răscupărare
a bunului la sfârșitul contrcatului de leasing.
Leasingul comun este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem
de leasing de mai mulți utilizatori.
4. Părțile contractului de leasing
Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și utilizatorul/locatarul.
Finanțator poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică română sau
străină. Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină.
5. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte
Contractul de leasing se delimitează de alte contracte.
Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce
leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către
utilizator, în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva.
Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de leasing se
delimitează în sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de transfer al proprietății
bunului numai la expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate, cumpărătorul devine
proprietar din momentul încheierii contractului.
Față de contractul de credit bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin
acesta se transferă beneficiarului o sumă de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în
timp ce în cazul leasingului, bunul care face obiectul acestuia poate deveni proprietatea
utilizatorului la expirarea contractului.
6. Condiţii de validitate ale contractului de leasing
6.1. Capacitatea de a contracta
Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
6.2.Consimțământul părților
Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea
condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
6.3. Obiectul determinat și licit al contractului
Obiectul contractului de leasing constă în transmiterea folosinței, cu plată, a unui bun
mobil sau imobil pe o durată limitată, cu posibilitatea opțiunii utilizatorului de a i se transfera
proprietatea.
6.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului
Cauza sau scopul leasingului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită
când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
6.5. Condițiile de formă ale contractului de leasing.
Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art. 7 din OG nr. 51/1997). Condiția
formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
7. Cuprinsul contractului de leasing
Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor
de leasing şi termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing.
Pe lângă aceste elementele, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă și
următoarele elemente: valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de
părţi, când este cazul; valoarea avansului; rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
59
8. Încheierea contractului de leasing
8.1. Reguli de încheiere a contractului
Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale încheierii contractelor, dar cu
anumite particularități.
Pentru încheierea contractului de leasing este necesar ca bunul care va face obiectul
acestuia să fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă să îl dobândească în baza unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul.
8.2. Cererea de ofertă a utilizatorului
Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El trebuie să adreseza o
cerere de ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.
Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are disponibilitatea de a-l
dobândi de la furnizor, confirmă cererea. Dacă bunul trebuie procurat de la furnizor, societatea
de leasing trebuie să încheie contractual de vânzare-cumpărare cu furnizorul ales de comparator,
în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere.
8.3. Perfectarea contractului de leasing
După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de către utilizator, iar acesta
din urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului de leasing. Dacă
bunul care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile procedează
la perfectarea contractului de leasing.
Încheierea contractului de leaing se realizează prin redactarea acestuia în formă scrisă, cu
conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către contractante.
9.Efectele juridice ale contractului de leasing
9.1. Identificarea efectelor contractului de leasing
Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și
utilizatorului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
9.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului
În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi:
- dreptul de a verifica periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing;
- dreptul de încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi
la termenele menţionate în contract;
- dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care
locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul
de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc.
Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații:
- obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri,
potrivit intereselor sale;
- obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- obligația de a asigura la o societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin
contractual de leasing nu se prevede altfel etc.
9.3. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului
În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele drepturi: a) dreptul de a opta
pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12
luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract; b) dreptul de
a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura leasingului; dreptul de a
opta pentru încetarea contractului la termen etc.
60
Utilizatorul are următoarele obligații: a) obligația de a exploata bunul conform
instrucțiunilor elaborate de către furnizor; b) obligația de a nu greva cu sarcini bunul care face
obiectul contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului; c) obligația de a achita toate
sumele datorate conform contractului de leasing -rate de leasing, asigurări, impozite, taxe-, în
cuantumul şi la termenele menţionate în contract; d) obligația de a restitui bunul la expirarea
contractului dacă nu-și exercită dreptul de opțiune prevăzut de lege etc.
10. Publicitatea contractului de leasing
Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți,
contractual de leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate.
Contractul de leasing care are ca obiect utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară.
Contractul de leasing care are ca obiect un fond de comerț trebuie menționat în registrul
comerțului.
11. Încetarea contractului de leasing
Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt: a) prin ajungere la termen și
neexercitarea dreptului de opțiune pentru prelungire, de către utilizator; b) prin reziliere, ca
sancțiune din culpa utilizatorului sau din culpa finanțatorului; c) prin încetarea existenței ca
persoană juridică a societății de leasing sau a utilizatorului, persoană juridică; d) prin moartea
utilizatorului, persoană fizică; e) prin falimentul utilizatorului comerciant sau al finanțatorului
comerciant; f) prin vânzarea bunului de către finanțator; g) prin dispariția bunului în leasing.
61
4. Caracteristicile francizei
Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele
caracteristici: este un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o
organizare specifică activității comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții
parteneri care acționează independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de
natură contractuală bazată pe contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de
multiplicare a unei afaceri acre s-a dovedit a fi viabilă și performantă pe piață.
5. Rețeaua de franciză
Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai
mulți beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și
pentru dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr.
52/1997).
Rețeaua de franciză se constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între
francizor și beneficiar.
Rețeaua de franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația
acesteia și cu scopul a dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii.
6. Părțile contrcatului de franciză
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o
activitate comercială anterior lansării francizei; să fie titularul dreptului de proprietate
intelectuală sau industrială.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el următoarele cerințe: să facă dovada
competențelor solicitate de francizor; să aibă calități manageriale; să aibă capacitate financiară
pentru exploatarea afacerii.
7. Condiţii de validitate
7.1. Capacitatea de a contracta.
Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
7.2. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
7.3. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză
constă în acordarea de către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și
dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei
taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice.
7.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
7.6. Condițiile de formă ale contractului de franciză.
OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea contractului de franciză o anumită formă.
Contractul de franciză se încheie în formă scrisă, pentru protejarea intereselor părților.
Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
8. Principiile contractului de franciză
Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să
permită beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care
contractul nu se reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să
precizeze clar condițiile de cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de
reziliere; să cuprindă clauze de nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al
beneficiarului.
9. Încheierea contractului de franciză
9.1. Faza precontractuală.
Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în
care părțile viitorului contract fac un schimb de informații.
62
Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse informați (ex.: experiența dobândită și
transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența inițială sau taxa de intrare în rețea;
durata contractului).
Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita
cunoașterea și performanțele sale.
Francizorul are dreptul să selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor
solicitate pentru exploatarea francizei.
9.2. Negocierea și încheierea contractului
Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la
negocierea și încheierea contractului.
Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților asupra
tuturor clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea.
10. Cuprinsul contractului
Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art.5 din O.G. nr. 52/1997,
următoarele clauze: clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului;
clauze privind drepturile și obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind
condițiile financiare; clauze privind condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de
nonconcurența și confidențialitate.
11. Efectele juridice ale contractului de franciză
11.1. Identificarea efectelor
Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și
beneficiarului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
11.2. Drepturile și obligațiile francizorului.
Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză: a) dreptul de a controla
dacă beneficiarul respectă toate elementele constitutive ale mărcii; b)dreptul de a impune
beneficiarului protejarea caracterului confidențial al afacerii; c) dreptul de a impune o clauză de
nonconcurență; d) dreptul la a încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică .
Francizorului are în contractual de franciză și următoarele obligații: a) obligația de a
transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare) privind obiectul francizei; b)
obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică; c) obligația de a furniza beneficiarului
informațiile necesare; d) obligația de a asigura publicitatea produsului sau serviciului.
11.3. Drepturile și obligațiile beneficiarului.
Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt: a) dreptul la informare privind
rețeaua de franciză și condițiile contractului; b) dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea
afacerii care face obiectul francizei; c) dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență
comercială și tehnică pe perioada contractului.
Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații: a) obligația de plată a
taxei de intrare în rețea ;b) obligația de plată a redevenței periodice; c) obligația de a dezvolta
rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația; d) obligația de a furniza
francizorului orice informație privind desfășurarea afacerii; e) obligația de a exploata marca sau
serviciul în condițiile stabilite în contract; f) obligația de a respecta zona de exercitare a
afacerilor stabilită prin contract; g) obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la
francizor; h) obligația de neconcurență privind pe francizor.
12. Încetarea contractului de franciză
Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a
fost reînnoit; prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există
pact comisoriu în acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile
persoane juridice; prin moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre
părți.
63