Drept Total Cursuri

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU
DREPT COMERCIAL
ȘI
LEGISLAȚIE ÎN TURISM
Note de curs
2022
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul Juridic,
București, 2020;
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The Transition of Commercial Law in the National
Legal System under the Influence of the Romanian Civil Code, în Revista de Ştiinţe Juridice
nr.1/2016, Editura Universul Juridic, Craiova, p. 33-44;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 11-32;
4. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București, 2018,
pp. 25-44;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 1-50;
6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 1-30;
7. Angheni, S., Drept comercial. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2019, pp. 1-45.
I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL

1. Considerații introductive
Intrarea în vigoare a actualului Cod civil român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și pus în
aplicare de Legea nr. 71/2011, iar ulterior a unui nou Cod de procedură civilă, a adus modificări
substanțiale dreptului privat ca diviziune a sistemului de drept român. Noul Cod civil este actul
normativ în care legiuitorul a urmărit să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relațiile de familie, relațiile comerciale, precum și cele cu element de extraneitate.
Acesta este contextul normativ în care a fost repusă în discuţie poziţia dreptului comercial în
sistemul nostru de drept. Problematica ocazionată a fost aceea de a stabili dacă, începând cu 1
octombrie 2011, dreptul comercial a continuat să rămână o ramură autonomă a sistemului de
drept național sau a devenit o subramură a actualului drept civil.
2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

Până la data aplicării actualului Cod civil, sistemului românesc de drept îi era
caracteristic duaslismul dreptului privat, atât dreptul civil cât și dreptul comercial fiind ramuri de
drept autonome, fiecare dintre ele având un obiect propriu de reglementare.
În ramura dreptului comercial, obiectul de reglementare era format din relațiile sociale cu
conținut patrimonial sau personal nepatrimonial născute din fapte de comerț. Reglementarea
generală a faptelor de comerț era asiguată de prevederile Codului comercial român de la 1887
(art. 3, art.4, art. 56).
Faptele de comerț erau considerate acele operațiuni juridice de comerț, constând în acte
juridice și fapte juridice prin care se realiza schimbul și circulația bunurilor și valorilor, precum
și producerea de bunuri și prestarea de servicii, efectuate cu intenția de a obține profit și care
dobândeau caracter comercial datorită calificării dată de lege sau a calității de comerciant a
părților care participau la operațiunea juridică respectivă.
În baza reglementării asigurată faptelor de comerț de prevederile Codului comercial,
acestea erau grupate în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de comerț subiective; fapte
de comerț unilaterale (mixte).
Legătura juridică dintre dreptul civil și dreptul comercial era consacrată de art. 1 din
Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din
urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau
dispoziții sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa.
Ca definiție, dreptul comercial era o ramură de drept privat formată din ansamblul de
norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale născute
din fapte de comerț și cele la care participau comercianții.
În concluzie, în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau
cele care generau raporturile juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în
principal, de legislația comercială, iar în cazul în care generau litigii soluționarea lor era de
competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale. În dreptul civil raporturile civile aveau un
regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub aspectul dreptului substanțial și al
dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar litigiile civile erau
soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată.
3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul național a urmărit să implementeze teza
unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a dreptului comercial. Modelul
urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994).
S-a făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului
dreptului privat) la sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat).
S-a renunțat la diviziunea tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial
și, pe cale de consecință, la delimitarea raporturilor juridice civile de raporturile juridice
comerciale.
În prezent, dreptul comercial este o subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial a
încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece nu mai are un obiect propriu de reglementare.
3.1. Teoria monistă și critica acesteia

În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a generat critici în doctrină,
cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă, așa cum
presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de integrare a
reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate
subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat.
Cea mai mare parte din legislația specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului
Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea unor acte normative comerciale (de ex. prin
art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011], modificarea sumară a altora [de ex. prin art.
230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții din altele în cuprinsul noului Cod
civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare adoptată de legiuitor în
privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul comercial (de
ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și obligațiile lor
profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie
reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau
dezvoltate de Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial
[art. 270 lit. c) din Legea nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale.
Mai mult, Codul civil reglementează diferențe de regim juridic pentru subiectele de drept
civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de profesionist. Aplicarea de reguli
derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora) este evidentă în
raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.
3.2. Efectele implementării teoriei moniste

În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o fuziune autentică a dreptului
civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la pierderea autonomiei
dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de reglementare juridică
propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale dreptului
comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de
instituțiile profesionistului şi întreprinderii.
Tratamentul juridic derogator de care un comerciant beneficiază în prezent este
determinat prioritar de calitatea sa de „profesionist” și, în secundar, de statutul său organic fixat
printr-o legislația exterioară și, de regulă, anterioară Codului civil.
Legătura dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură.
Schimbarea sistemului de reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect
legislativ, calificarea civilă a raporturilor juridice de drept privat la care participă comercianții
(ca profesioniști care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ). Litigiile pe care le generează
astfel de raporturi juridice sunt de competenţa instanţelor civile.
4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ

Dreptul comercial există ca știință juridică având ca obiect de cercetare normele de drept
civil incidente statutului organic al comercianților și relațiilor sociale ocazionate de organizarea
și exercitarea activității lor economice cu scop lucrativ, ca profesioniști care exploatează
întreprinderi.
Dreptul comercial continuă să fie disciplină de învățământ distinctă în cadrul
programelor de învățământ juridic. Diversele terminologii care se regăsesc în literatura de
specialitate sunt criticabile, deoarece includ instituții pluridisciplinare sau, după caz, de
eliminarea nejustificată a unor instituții specifice materiei comerciale.
5. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează
statutul organic al comercianților și raporturile juridice la care participă profesioniștii comercianți
în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ
II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL
1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial
Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de drept în sens formal și izvor de
drept în sens material
În materia comercială vom analiza izvorul de drept comercial în sens formal, adică forma de
exprimare a normelor juridice care reglementează statutul organic al comercianților și raporturile
juridice la care participă profesioniștii comercianți care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial sunt: Constituția României Codul civil român
legislația specială, uzanţele, analogia legii, principiile generale ale dreptului, legislația Uniunii
Europene, tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial sunt: doctrina juridică şi practica
judiciară comună.
2. Izvoarele normative ale dreptului comercial
2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial
deoarece conține norme juridice incidente activității economice din România și consacră anumite
principii în materie, reluate în diverse forme de legislația specială comercială.
2.2. Codul civil român. Actualul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009,
modificată și completată de legea sa de punere în aplicare (Legea nr. 71/2011). Dispozițiile
Codul civil (art.3-4) referitoare la obiectul, conținutul și sfera sa de aplicare explică statutul său
de izvor de drept comercial.
Dintre dispozițiile Codului civil au relevanță în materia comercială, în principal, cele
privind statutul juridic al persoanelor, obligațiile, prescripția, anumite contracte (de ex: contractul
de societate, contractul de agenție, contractele bancare).
2.3. Legislația specială. Legislația specială este formată din totalitatea actelor normative
civile, exterioare Codului civil și Legii sale de punere în aplicare, care reglementează instituții
tradiționale de drept comercial, raportate în prezent la profesioniștii comercianți. După caz,
formele de exprimare a acestor acte normative sunt cele de: legi; decrete-legi; ordonanțele şi
hotărâri de Guvern; norme, regulamente şi ordine adoptate de o diversitate de organe competente
în baza delegării funcției legislative în condițiile legii. O componentă aparte a legislației speciale
este reprezentată de actele normative abrogate de Legea nr. 71/2011.
La nivel general, actuala legislație specială este formată din actele normative care
reglementează instituții specifice dreptului comercial precum: a) comercianții (de ex: Legea
societăților nr. 31/1990); b) registrul comerțului (de ex: Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului); c) contractele specifice comercianților (de ex.: Legea nr. 51/1997 privind
operațiunile de leasing şi societățile de leasing;); d) titlurile comerciale de valoare (de ex.: Legea
asupra cecului nr. 59/1934); e) insolvența (de ex: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență); f) concurența și consumul (de ex: Legea concurenței nr.
21/1996; Codul consumului); g) piața de capital (de ex.: Legea nr. 297/2004 privind piața de
capital); h) activitatea bancară (de ex: Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar).
i) comerțul electronic (de ex: Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic); j) activitatea de
asigurare și reasigurare (de ex: Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea
activităţii de asigurare şi reasigurare
La nivel particular, sunt sau pot redeveni componente ale legislației speciale o serie de acte
normative comerciale abrogate de actualul cadru normativ civil (de ex. Codul comercial din
1887).
2.4. Uzanțele. Codul civil (art. 1) a impus ca noutate caracterul normativ al uzanțelor,
stabilindu-le regimul de aplicare și de probațiune. În accepțiunea Codului civil prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Uzanța este o regulă de conduită dedusă din
practica socială fără intervenția legiuitorului, care este folosită şi respectată ca o normă juridică.
2.5. Analogia legii. Analogia legii a fost consacrată ca izvor de drept prin dispozițiile art. 1
alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în
absență dispozițiile legale privitoare la situațiile asemănătoare (...)”.
2.6. Principiile generale ale dreptului. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Codul civil au
recunoscut principiile generale ale dreptului ca izvor de drept. Aplicarea acestora se face în
absența oricărei alte surse de drept normativă, respectiv în cazurile neprevăzute de lege dacă nu
există uzanțe și nici dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.
2.7. Dreptul Uniunii Europene. Legislația europeană este sursă de drept comercial român
doar atunci când este obligatorie și are incidență în domeniul comercial. În acest sens, au statut de
izvor al dreptului comercial român dreptul primar european și regulamentele Consiliului European,
iar în mod excepțional, directivele și deciziile europene
La nivel naţional, legătura ierarhică dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea a României
este stabilită prin dispoziţiile Constituţiei României și Codului civil.
În materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în
mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
2.8. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte. Tratatele privind drepturile omului ratificate de România în condițiile legii
sunt izvor de drept comercial dacă vizează materia comercială.
Reglementarea modului în care acesta se aplică în ordinea juridică națională revine, la
nivel general, Constituţiei României, iar la nivel particular Codului civil.
În materiile reglementate de Codul civil dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi Codul civil au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care codul conţine dispoziţii mai favorabile.
3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial
3.1. Doctrina juridică. Doctrina juridică reprezintă totalitatea opiniilor exprimate de către
cei care predau, scriu sau transpun în practică dreptul. Aceste opinii se concretizează în diverse
forme de lucrări juridice de specialitate (de ex.: cursuri universitare, tratate, monografii, coduri
comentate, articole, comentarii de lege sau de jurisprudență, prelegeri etc.).
Doctrina nu este un izvor de drept normativ, adică nu este creatoare de norme de drept și
nu are forță juridică obligatorie.
Relevanța doctrinei constă în oferirea de idei, soluții, critici, interpretări care pot conduce
la perfecționarea dreptului comercial, după caz, prin intermediul legiuitorului sau al
judecătorului.
3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor
judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.
Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu sunt izvoare creatoare de
drept. Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept comercial, acestea contribuie la
perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în anumite cazuri,
chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul dezlegării
unor chestiuni de drept).
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL II
ÎNTREPRINDEREA
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. Universul
Juridic, București, 2020;
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The enterprise in the Romanian Legal
System - Past and Present, în Revista de Științe Politice (Revue des Sciences
Politiques) nr. 52/2016, Ed. Universitaria, Craiova, pp.48-59;
3. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech,
Craiova, 2018, p. 12-17;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p.
41-57;
5. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed a VI-a, actualizată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 33-38;
6. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic,
București, 2018, pp. 48-60;
7. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2012, p.31-79.
I. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE” ÎN SISTEMUL

DE DREPT NAȚIONAL
1. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului de comerț român

În perioada de aplicare a Codului de comerț (anii 1887-1948 și 1990-2011), noțiunea
„întreprindere” a fost tratată atât de Codul de comerț, dar și de alte acte normative, accepțiunile
date acesteia fiind uneori diferite.
Cadrul normativ invocat evidențiază două tendințe de înțelegere și definire a conceptului
de întreprindere, respectiv întreprinderea ca activitate economică (de ex. în cazul Codului de
comerț, O.U.G. nr. 44/2008 sau Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv
şimandatului ad-hoc) și întreprinderea ca subiect de drept (de ex în cazul Legii nr. 346/2004
privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii sau Legii nr. 217/2005
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere).
Întreprinderea reglementată de Codul de comerț a avut o pondere semnificativă în cadrul
faptelor de comerț, fiind pe cale de consecință una dintre sursele principale ale raporturilor
juridice comerciale. La rândul lor, întreprinderile reglementate de legislația specială menționată,
având sensul de activitate economică sau de subiect de drept, au constituit în majoritatea cazurilor
criteriu de comercialitate pentru raporturile juridice.
2. Reglementarea întreprinderii în perioada comunistă
În intervalul de timp corespunzător perioadei comuniste, Codul de comerț român a fost
căzut în desuetudine, aplicarea sa devenind imposibilă motivat de transformarea economiei
naționale într-o economie socialistă planificată centralizat.
În ce privește noțiunea de întreprindere, sensul acesteia era exclusiv de subiect de drept.
Întreprinderea era desemenată prin sintagma ”întreprindere socialistă” și indica subiectele de
drept specifice economiei socialiste, adică operatorii economici bazați pe proprietatea de stat.
3. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului civil

Actualul cadrul legislativ în materia “întreprinderii” este complex și pune în evidență
deopotrivă elemente de noutate și de continuitate.
Ca elemente de noutate, actualul Cod civil asigură principala reglementare a noțiunii
generale „întreprindere”, conferindu-i totodată un sens mai extins. Întreprinderea este definită
mediat prin intermediul sintagmei “exploatarea unei întreprinderi”. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ.,
constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe
persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. În viziunea Codului
civil, „întreprinderii” desemnează o activitate economică sau o activitate profesională organizată
și desfășurată cu scop lucrativ sau nelucrativ.
Ca element de continuitate, Codul civil este dublat de legi speciale care mențin sensul de
activitate sau de subiect de drept. Impunerea unor sensuri distincte sau particularizante, raportat la
cel dedus din Codul civil, revine unor acte normative ce au supraviețuit abrogării Codului
comercial (de ex: O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 346/2004 sau Legea nr. 217/2015), precum și
unor legi adoptate sau ajustate ulterior Codului civil (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996, Legea
nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Legea nr. 219/2015 privind economia socială
sau Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale). Acestea din urmă relevă preferința pentru
definirea întreprinderii ca o entitate pentru care contează mai puțin forma juridică, modul de
finanțare sau existența scopului lucrativ, ci natura activității desfășurată pe piață.
II. VIZIUNEA CODULUI CIVIL ASUPRA NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE”
1. Noţiunea “întreprindere”
Textul Codului civil este sursă de controverse în materia întreprinderii.
Definiția asigurată întreprinderii de Codul civil [art. 3 alin. (3)] este una indirectă, dedusă
din sintagma „exploatarea unei întreprinderi”.
Carența legislativă privind sensul exact al noțiunii „întreprindere” este dublată de
utilizarea în cuprinsul Codului civil atât a unei terminologii oscilante (termenul „întreprindere” și
sintagma „exploatarea unei întreprinderi”), cât și de inconsecvența asupra sensului întreprinderii
(legiuitorul oscilând între accepțiunile de “activitate” și „subiect de drept”).
Întreprinderea este o activitate organizată al cărei exercițiu sistematic conferă statutul de
profesionist. Accepțiunea de subiect de drept pentru întreprindere este posibilă exclusiv în baza
legilor speciale care reglementează expres acest sens specific.
Exploatarea întreprinderii revine fie exclusiv titularului întreprinderii (cel care exercită
activitatea în nume propriu, pe riscul său), fie titularului, precum și oricărei persoane care
acționează în același scop cu acesta, în numele sau pe seama sa.
Statutul de profesionist este dobândit, ca regulă, de titularul întreprinderii, iar ca excepție,
și de persoanele care acționează în numele sau pe seama titularului.
2. Definiția întreprinderii
Întreprinderea este o activitate organizată, exercitată în mod sistematic de un profesionist,
care are ca obiect producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și
un scop lucrativ sau nelucrativ.
3. Elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere”

Dispozițiile Codului civil alocate “exploatării unei întreprinderii” și „profesionistului”,
precum și cele ale Legii nr. 71/2011 rezervate „profesionistului” constituie sursa pentru
identificarea elementelor constitutive ale conceptului „întreprindere”.
În primul rând, întreprinderea este în esență o activitate (economică sau profesională)
organizată în condițiile legii (Codul civil și, după caz, legislația specială) și desfășurată în mod
sistematic.
În al doilea rând, întreprinderea are ca titular o persoană fizică, o persoană juridică sau
entitate fără personalitate juridică. Titularul întreprinderii este cel care organizează o activitate
economică sau profesională pe care, de regulă, o exercită în mod sistematic, independent, în
nume și pe risc propriu. Acționând în această manieră, titularul dobândește întotdeauna calitatea
de profesionist (în sensul Codului civil). Dacă titularul încredințează integral exploatarea
întreprinderii unei alte persoane, aceasta din urmă dobândește calitatea de profesionist.
În al treilea rând, obiectul întreprinderii constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
În al patrulea rând, scopul întreprinderii poate fi de natură lucrativă sau nelucrativă.
III. CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI
1. Criterii de clasificare
Codul civil român și legea sa de punere în aplicare nu prevăd o clasificare a
întreprinderilor. Aceste reglementări permit, cel mult, clasificări artificiale ale întreprinderi (ca
gen) în raport de elementele sale constitutive subînțelese din cadrul mnormativ actual..
Dacă privim toate elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere” ca un criteriu unic
putem clasifica întreprinderile în: întreprinderi comerciale (economice) și întreprinderi civile.
Terminologia creată doctrinar nu le afectează natura juridică civilă și structura lor constitutivă
identică.
Elementele constitutive ale întreprinderii pot fi utilizate separat, ca și criterii distincte.
După tipul profesionistului, distingem între întreprinderi individuale și întreprinderi colective. În
funcţie de obiectul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri, întreprinderi
de administrare de bunuri, întreprinderi de înstrăinare de bunuri şi întreprinderi de prestări de
servicii. În raport de scopul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ şi
întreprinderi fără scop lucrativ.
Clasificări ale întreprinderii sunt consacrate, în mod explicit sau implicit, și de legislația
specială care reglementează sensuri specifice al noțiunii „întreprindere” (de ex: Legea nr.
346/2004, O.U.G. nr. 44/2008, sau Legea nr. 217/2005). Pentru aceste cazuri, criterii de
clasificare a întreprinderilor sunt diferite de cele desprinse de legislația civilă ca izvor de drept
comun.
2. Întreprinderea comercială
2.1. Cadru legal

Întreprinderea comercială este o categorie specifică a întreprinderii consacrate de Codul
civil, sintagma fiind creația doctrinei.
Reglementarea întreprinderii comerciale are ca sursă primară Codul civil și Legea nr.
71/2011. Legile speciale care normează statutul organic și activitatea comercianților adaugă note
de specificitate.
2.2. Elementele constitutive

Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil, întreprinderea
comercială întrunește toate elementele constitutive ale întreprinderii-gen, respectiv: activitate
organizată și exercitată sistematic, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă
particularități, permițând identificarea unei întreprinderi comerciale.
a. Activitatea organizată cu factori de producție specifici și exercitată în mod sistematic
este exclusiv o activitate economică.
b. Titularul este un comerciant. De regulă, titularul este cel care exercită activitatea
economică organizată în mod sistematic, independent, în nume și pe risc propriu, dobândind
statutul de profesionist. Ca excepție, dacă titularul încredințează exploatarea întreprinderii
exclusiv altei persoane, aceasta din urmă este cea care dobândește statutul de profesionist.
Profesionistul comerciant poate exploata întreprinderea comercială singur sau împreună
cu alte persoane, care acționează în numele sau pe seama sa, în condițiile legii. Calitatea de
comerciant poate fi deținută de persoane fizice, persoane juridice sau entități fără personalitate
juridică.
c. Obiectul constă în producția, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii.
d. Scopul întreprinderii comerciale este întotdeauna lucrativ. Ca regulă, la întreprinderile
comerciale scopul lucrativ constă în obţinerea de profit. Ca excepție, anumite întreprinderi
comerciale pot avea ca finalitate obținerea unor avantaje sau beneficii, acest scop putând fi
dublat sau nu de scopul obținerii de profit.
2.3. Definiţia
Întreprinderea comercială este activitatea economică organizată cu resurse specifice,
exercitată în mod sistematic de un profesionist comerciant, care are ca obiect producția,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii și care urmărește un scop
lucrativ.
3. Întreprinderea civilă
3.1. Cadrul legal

Întreprinderea civilă este o categorie specifică a întreprinderii conscarate de Codul civil.
Sub aspect terminologic, sintagma „întreprindere civilă” este o creație a literaturii de specialitate.
Întreprinderea civilă este reglementată, în principal, de Codul civil și de Legea nr.
71/2011, iar în completare prin diversele acte normative care normează statutul organic și
activitatea profesioniștilor necomercianți.
3.2.Elementele constitutive
Categorie specifică a „întreprinderii” reglementate de Codul civil, întreprinderea civilă
conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate organizată, titular, obiect și scop.
Fiecare element constitutiv relevă particularități, perimițând identificarea unei întreprinderi civile
a. Activitatea organizată desemnează, ca regulă, o activitate profesională organizată cu
factori de producție specifici. Ca excepția, activitatea organizată poate consta și într-o activitate
economică organizată cu factori de producție specifici.
b. Titularul, adică cel care organizează activitatea profesională sau, după caz, activitatea
economică, este un necomerciant. Dacă titularul exercită activitatea organizată în mod sistematic,
independent, în nume și pe risc propriu, dobândește statutul de profesionist.
c. Obiectul întreprinderii civile constă, ca regulă, în prestarea de servicii, iar ca excepție
în producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri.
d. Scopul întreprinderii civile este întotdeauna nelucrativ.
3.3. Definiţia întreprinderii civile

Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu resurse
specifice, exercitată sistematic de un profesionist necomerciant, care are ca obiect prestarea de
servicii ori producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și care urmărește un scop
nelucrativ.
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL III.
PROFESIONISTUL
Bibliografie:
București, 2020;
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 31-82.
3. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.80-
154.
4. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. a VI-a, actualizată, Ed.
pp. 60-64;
5. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 51-74;
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST
1. Reglementarea profesionistului
În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt
inseparabile de statutul de profesionist, fiind o categorie a acestuia.
Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa de punere în aplicare,
acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv comercianților.
Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific
pentru fiecare categorie de profesioniști (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea nr. 51/1995
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).
Al treilea palier normativ include acte normative ce stabilesc reguli particulare pentru
profesioniștii aflați în diverse contexte (de ex: O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori).
2. Definițiile profesionistului
Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrarii în vigoare a Codului civil.
Definiția vagă desprinsă din prevederile Codul civil a fost succedată de definiții
neunitare consacrate de legile speciale precum Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 34/2014 sau
Legea nr. 72/2013.
3. Trăsăturile distinctive ale statutului de profesionist
Profesionistului îi sunt caracteristice, în principiu, următoarele trăsături: exploatarea unei
întreprinderi; înregistrarea în registre speciale de publicitate și/sau autorizarea; constituirea unui
patrimoniu profesional.
Elementul „exploatarea întreprinderii”, în accepțiunea consacrată de prevederile art. 3
alin. (3) din Codul civil, este condiția fundamentală, constitutivă și intrinsecă a statutului de
profesionist.
Respectarea de către profesioniști, ca regulă, a unor formalități precum înregistrarea într-un
registru special de publicitate și/sau autorizarea în condițiile legii nu echivalează, în principiu, și cu
recunoașterea acestor cerințe ca element constitutiv al statutului de profesionist.
Argumente în sensul existenței statutului de profesionist, autonom de îndeplinirea
formalităților de înregistrare într-un registru special de publicitate și/sau autorizare, sunt
următoarele situații posibile: 1) cazul profesionistului „clandestin”; 2) cazul profesionistului pentru
care termenul include, potrivit unor legi speciale, și persoanele care acționează în numele sau pe
seama titularului întreprinderii; 3) cazul profesionistului care exploatează o întreprindere fără să
aibă obligația legală de înregistrare într-un registru public și/sau de autorizare; 4) cazul
profesionistului de tipul societăților vizate de art. 1893 din Codul civil.
Dependența calității de profesionist de exploatarea întreprinderii, subînțelege și
subsumează recunoașterii acestui statut necesitatea unui patrimoniu profesional.
II. CATEGORIILE DE PROFESIONIŞTI
1. Identificarea categoriilor de profesioniști

Potrivit Legii nr. 71/2011, profesionistul include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale.
În funcție de statutul lor de persoană sau de entitate fără personalitate juridică,
profesioniștii pot fi clasificaţi în următoarele categorii: a) profesionişti persoane fizice; b)
profesionişti persoane juridice; c) profesioniști entităţi fără personalitate juridică.
2. Categoria comerciantului
2.1.Noţiunea “comerciant”
Trecerea dreptului privat român la sistemul monist a determinat în raporturilor juridice
civile ca relevant să fie însuși statutul de profesionist (antrenând un regim juridic diferit de cel al
neprofesioniștilor), calitatea de comerciant devenind insignifiantă.
Legiuitorul pare să fi urmărit inclusiv anihilarea termenului “comerciant”, cel puțin în
accepțiunea sa generală. Astfel, Legea nr. 71/2011 a stabilit în articolul 6 alin. (1) că referirile la
comercianți, din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil,
se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse
înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului. În cazul legislației privind protecția drepturilor consumatorilor, soluția
legală statuată de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/20111 a fost înlocuirea termenului "comerciant"
cu cel de "profesionist".
Intenția de a înlătura termenul “comerciant” și înlocuirea sa cu sintagma “persoane fizice
sau persoane juridice supuse înregistrării în registrul comerțului” nu vizau însă accepțiunile
specifice atribuite acestuia de legislația specială. Acesta este sensul desprins din dispozițiile art.
6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 atât în forma sa inițială, cât și în urma modificărilor care i-au
fost aduse de Legea nr. 60/2012.
Deși supraviețuirea „comerciantului” în sistemul de drept național este confirmată de
prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care îl nominalizează ca o categorie distinctă a
profesionistului, semnificația noțiunii „comerciant” a fost ajustată.
2.2.Definiția comerciantului
Comerciantul este persoana fizică, persoana juridică sau entitatea fără personalitate
juridică care organizează și exercită o activitate economică cu scop lucrativ, devenind
profesionist în condițiile legii, și care, de regulă, este supusă înregistrării în registrul comerțului.
2.3.Clasificarea comercianților
Sintetizând impactul actualului cadrul normativ în materia comerciantului, apreciem că
acesta permite clasificarea comercianților în două mari categorii:
a) comercianți care se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este
dedusă, în principal, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 care au
echivalat „referirile la comercianți” din legislația anterioară Codului civil cu „persoanele fizice
sau, după caz, cu persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului”.
Conform actualului art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, înainte de începerea activității
economice, au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerțului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile
naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice
prevăzute de lege.
b) comercianți care nu se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este
dedusă din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
Comercianții de acest tip sunt persoanele fizice, persoanele juridice sau entitățile fără
personalitate juridică înființate în alte forme legale decât cele pentru care Legea nr. 26/1990 sau
alte legi reglementează înregistrarea în registrul comerțului
3. Categoria întreprinzătorului
Profesionistul de tipul întreprinzătorului este orice persoană sau entitate fără personalitate
juridică care are titulatura și statutul de „întreprinzător”, în temeiul și în condițiile unui act
normativ special, și care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
4. Categoria operatorului economic

Profesionistul de tipul operatorului economic vizează o diversitate de persoane și de
entități, așa cum reiese din înțelesul specific prevederilor cuprinse în numeroase acte normative,
în măsura în care terminologia „operator economic” este dublată și de exploatarea unei
întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
5. Categoria altor persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau

profesionale
Alături de comercianți, întreprinzători și operatori economici, sunt profesioniști orice alte
persoane care sunt autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale și care
exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codul civil.
III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR
1. Noţiunea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”

Terminologia clasică „auxiliarii comercianților”, anterioară instituției „profesionistului”,
trebuie racordată la cadrul normativ generat de Codul civil, sintagma menționată pretându-se, în
anumite contexte, la redenumirea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”.
Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe
seama profesioniștilor comercianți în derularea activității economice obiect al întreprinderii
comerciale. Aceste persoane încheie sau, după caz, intermediază încheierea de acte juridice
pentru profesioniștii comercianți ori îi ajută în exploatarea întreprinderii.
2. Identificarea categoriilor
În funcție de natura raporturilor juridice stabilite între profesioniștii comercianţi și
auxiliarii lor, doctrina a clasificat auxiliarii în: auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi.
3. Auxiliarii dependenţi
Auxiliarilor dependenţi sunt persoane care se află față de profesioniștii comercianți în
raporturi de subordonare, generate de un contract de muncă sau de un contract de mandat cu
reprezentare.
Regimul juridic al auxiliarilor dependenți este trasat, în principal, de prevederile Codului
muncii în materia contractului individual de muncă și ale Codului civil în materia contractului de
mandat și ale contractului de mandat cu reprezentare (art. 2009-2038).
4. Auxiliarii independenţi
Auxiliarii independenți sunt persoane autonome faţă de profesioniștii comercianţi și care
îi sprijină pe aceștia în realizarea obiectului întreprinderii comerciale.
Raporturile dintre profesioniștii comercianți și auxiliarii independenți au întotdeauna o
bază contractuală, regimul juridic al contractelor încheiate între aceste părți fiind guvernat de
prevederile Codului civil și/sau ale legislației speciale.
În principal, categoria auxiliarilor independenţi include: mandatarii fără drept de
reprezentare (de tipul comisionarului, consignatarului și expeditorului), agenții comerciali și
intermediarii ocazionali.
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL V
OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
Bibliografie:
București, 2020;
3. Tuleașcă, L., Drept comercial. Comercianții, Ed. Universul Juridic, București,
2018, pp. 100-164;
4. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și
insolvența, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2020, pp. 1-50;
5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 70-79.
I. OBLIGAŢIA DE ÎNREGISTRARE ȘI PUBLICITATE PRIN REGISTRUL

COMERŢULUI
1. Cadrul legal
Codul civil (art. 18) menționează, ca noutate, registrul comerțului în categoria
modalităților generale de publicitate. Legislația specială este cea care conturează însă regimul
juridic al registrului comerțului, respectiv Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și alte
actele nomative (de ex: Ordinul M.J. nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice
privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a
informaţiilor).
2. Noțiunea și funcțiile registrului comerțului

Registrul comerţului este un sistem complex de evidenţă şi publicitate al majorității
profesioniștilor comercianţi, precum şi a unor acte, fapte sau drepturi ale acestora stabilite
normativ.
Evidența și publicitatea prin registrul comerțului se realizează în condițiile și conform
procedurii prevăzută de legislația specifică, având ca scop ocrotirea intereselor generale ale
societăţii, ale comercianţilor ori ale terţilor.
Pentru comercianții supuși înregistrării în registrul comerțului, înregistrările în registrul
comerțului constituie o obligație profesională. Potrivit Legii nr. 26/1990, înainte de începerea
activităţii economice, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării activităţii lor sau la încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi
registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
3. Structura organizatorică a registrului comerțului

Registrul comerțului este ținut de Oficiul Registrului Comerțului (ORC) după structura
consacrată la nivel normativ.
Oficiul Registrului Comerţului este organizat la nivel central prin Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul
fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti, oficii ale registrului comerţului.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ține registrul central al comerțului, iar Oficiile
registrului comerţului teritoriale ţin registrele teritoriale ale comerţului.
Registrul central al comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din
următoarele registre: a) registrul pentru persoanele juridice societăţi reglementate de Legea nr.
31/1990, companii naționale și societăţi naţionale, regii autonome, grupuri de interes economic,
organizaţii cooperatiste, societăţi europene, grupuri europene de interes economic, alte persoane
juridice expres prevăzute de lege, cu sediul principal/sedii secundare în România; b) registrul
pentru înregistrarea persoanelor juridice societăţi cooperative şi societăţi cooperative europene
cu sediul principal/sedii secundare în România; c) registrul pentru înregistrarea persoanelor
fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale, cu sediul profesional
sau sedii secundare în România.
4. Caracterul public al registrului comerțului

Legea nr. 26/1990 (art. 4) instituie caracterul public al registrului comerțului. Orice
persoană interesată poate avea acces la înregistrările operate în registrul comerțului, pe bază de
cerere sau prin corespondență, ORC fiind obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului,
documentele solicitate.
5. Persoanele supuse înregistrării în registrul comerțului sau, după caz, exceptate

Titularii obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului sunt atât persoanele fizice și
persoanele juridice care se înființează în formele juridice nominalizate de Legea nr. 26/1990, cât
şi alte persoane fizice sau persoane juridice pentru care legi speciale instituie expres această
obligaţie.
Categoriile de persoane exceptate de Legea nr. 26/1990 de la obligaţia de înregistrare în
registrul comerţului sunt „meseriaşii şi ţăranii care desfac produsele din gospodăria proprie”.
Situația categoriilor de persoane care exercită diverse profesii liberale este nuanțată.
6. Operaţiunile supuse înregistrării în registrul comerţului
6.1. Identificarea categoriilor de operațiuni

Legislația specifică registrului comerțului nominalizează operaţiunile supuse înregistrării
și le detaliază regimul juridic.
Comercianții se adresează Oficiului registrului comerțului pentru operațiuni precum:
înregistrarea sau, după caz, înmatricularea și autorizarea funcționării; înscrierea de mențiuni sau
radieri; depunerea și/sau menționarea actelor în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării
formalităţilor de publicitate; refacerea dosarului/a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute ori distruse
din dosarul personal; îndreptarea de erori materiale; eliberarea de acte și furnizarea de
informații..
6.2. Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și

autorizarea funcționării
Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării trebuie solicitate înainte de începerea activității economice.
Această operațiune implică completarea corespunzătoare a unei cereri de înregistrare,
însoțită de toate înscrisurile doveditoare impuse de lege. Solicitarea înmatriculării sau, după caz,
înregistrării în registrul comerțului poate fi făcută de comerciant direct, prin corespondenţă sau
prin mijloace electronice și trebuie adresată Oficiului registrului comerțului de pe lângă
tribunalul în a cărui rază teritorială îşi stabilește sediul social sau, după caz, sediul profesional.
Dacă legea nu prevede altfel, cererea trebuie formulată în termen de 15 zile de la data încheierii
actului constitutiv, respectiv de la data actului de înființare.
Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea comercianţilor în registrul comerțului este
realizată în baza rezoluţiei directorului Oficiului registrului comerțului sau a persoanei ori
persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Național al Registrului
Comerțului. Rezoluția pronunțată este executorie de drept. Un extras al rezoluției, cu conținutul
stabilit de lege, sau, după caz, rezoluția integrală, se comunică, din oficiu, spre publicare în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Odată efectuată înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului,
solicitantul primește certificatul de înregistrare, în termenul și cu conținutul prevăzut de lege.
Simultan cu formalitățile de înmatriculare sau, după caz, de înregistrare în registrul
comerțului este derulată și procedura pentru autorizarea funcționării prevăzută de Legea nr.
359/2004. În baza unei declarații-tip pe propria răspundere, depusă odată cu cererea de
înregistrare, solicitantul și asumă responsabilitatea privind legalitatea activității desfășurate.
Solicitantul va primi un certificat constatator privind înregistrarea declarației-tip în registrul
comerțului din care rezultă că acesta îndeplinește condițiile legale.
Obținerea certificatului de înregistrare și a certificatului constatator antrenează pentru
comercianții înmatriculați sau, după caz, înregistrați în registrul comerțului anumite efecte
juridice precum: luarea în evidența Oficiului registrului comerțului, opozabilitatea actelor
înregistrate față de terți, dreptul de a exercita activitatea economică și, după caz, dobândirea de
personalitate juridică.
Înființarea de sedii secundare trebuie înregistrată de comerciant conform legii.
6.3. Înscrierea de menţiuni în registrul comerțului

Pe parcursul exercitării activităţii lor economice, comercianții înregistrați în registrul
comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi
faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Înscrierea de mențiuni se poate realiza la cererea comerciantului sau a persoanelor
interesate (însoțită de documentele specifice) ori din oficiu (pe baza unor hotărâri judecătorești
sau al altor documente stabilite de lege).
Spre exemplu, se înscriu în registrul comerțului mențiuni referitoare la: modificarea
datelor comercianților persoane fizice; modificarea datelor din actele constitutive și a activității
comercianților persoane juridice; procedura insolvenței; anumite hotărâri judecătoreşti (de ex.
cele privind punerea sub interdicţie/ridicarea interdicției comerciantului; divorţul comerciantului;
condamnarea comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite
activitatea etc); orice modificare privitoare la actele, fapte și mențiunile înregistrate.
Înscrierea de mențiuni în registrul comerțului se face, după caz, în baza rezoluției
motivate a directorului Oficiului registrului comerțului sau a persoanei competente desemnată
potrivit legii ori a unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanță.
Înscrierea de mențiuni are ca efect opozabilitatea față de terți a actelor înregistrate în
registrul comerțului, cu excepția cazurilor în care legea prevede condiția cumulativă a publicării
în condițiile legii.
Solicitantului i se va elibera un certificat de înscriere de mențiuni.
6.4. Radierea din registrul comerțului

În cursul exercitării activității economice și la încetarea acesteia, comercianții înregistrați
în registrul comerțului au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Radierea poate consta în radierea înmatriculării sau, după caz, înregistrării comerciantului
sau în radierea unor menţiuni
Cererea de radiere a înmatriculărilor sau a mențiunilor va fi însoțită de acte care
motivează radierea.
Solicitarea de radiere poate aparține persoanelor interesate sau poate fi dispusă din
oficiu, în cazurile şi condiţiile impuse de lege.
Radierea este dispusă, după caz, prin rezoluția directorului ORC sau uneia dintre
persoanele desemnate potrivit legii ori prin hotărâre judecătorească.
7. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului

Modalitățile în care se realizează controlul de legalitate sunt: a) controlul exercitat de
directorul Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia
directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, conform competenţelor
proprii sau delegate; b) controlul exercitat de instanţele de judecată în condițiile legii
(judecătorie, tribunal sau, după caz, Curte de Apel).
8. Regimul sancționator
Legea nr. 26/1990 prevede aplicarea de sancțiuni, în cazurile și condițiile stabilite
normativ, precum: amenda judiciară; amenda contravenţională. Dacă faptele constituie
infracțiuni, se vor aplica sancțiunile prevăzute de legea penală
II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A CONTABILITĂŢII

ACTIVITĂȚII ECONOMICE
1. Cadrul legal
Reglementarea obligației de organizare și conducere a contabilității activității economice
este asigurată de o diversitate de acte normative cu aplicabilitate generală sau, după caz, specială.
Legea contabilităţii nr. 82/1991, ca principala sursă normativă, este cea care instituie
această obligația profesională și stabilește coordonatele generale ale regimului său juridic.
2. Titularii obligației profesionale

Inventarierea categoriilor de persoane fizice, persoane juridice și entități fără
personalitate juridică nominalizate de legiuitor ca titulari ai acestei obligații relevă faptul că
profesioniștii comercianți au cea mai însemnată pondere.
3. Relevanța activității de contabilitate și principiile generale de organizare și
conducere a contabilității
În considerarea Legii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor care au obligația legală de
organizare și conducere a contabilității.
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este
organizată şi ţinută contabilitatea. Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba
română şi în moneda naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă
simplă; principiul înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul
înregistrării în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie
sau la preţul pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii
generale a patrimoniului.
4. Regimul registrelor de contabilitate

Comercianții persoane juridice sunt obligați să întocmească: Registrul-jurnal, Registrul-
inventar și Cartea mare.
Comercianților persoane fizice autorizați ca PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi
familiale întocmesc Registrul-jurnal de încasări şi plăţi şi Registrul-inventar.
5. Situaţiile financiare anuale

Obligația de a întocmi situații financiare anuale, potrivit reglementărilor contabile
aplicabile, revine și profesioniștilor comercianți persoane juridice care își conduc contabilitatea
în partidă dublă.
Pentru această categorie, situațiile financiare anuale întocmite potrivit legii sunt
documentele oficiale de prezentare a activității economico-financiare, iar obiectivul lor este să
ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a altor informații, în
condițiile legii, referitoare la activitatea desfășurată.
Situațiile financiare trebuie întocmite anual, la finalul exercițiului financiar, precum și în
situaţia fuziunii, divizării sau lichidării activităţii comercianților persoane juridice.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice și se supun ulterior formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Profesioniștii comercianți care nu execută în condițiile legii obligația de organizare și
conducere a contabilității activității economice pot fi sancționați contravențional sau penal.
III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE ÎN
LIMITELE CONCURENŢEI LOIALE
1. Cadrul legal
Profesionistul comerciant se încadrează în accepțiunea de subiect de drept atribuită
„întreprinderii”, deopotrivă de legiuitorul național și european în domeniul concurenței.
Obligaţia de exercitare a activității economice în limitele concurenţei loiale nu este
rezervată exclusiv comercianților, aceștia fiind doar o specie a titularului de tipul
„întreprinderii”.
Regimul juridic al obligației de exercitare a activității economice în limitele concurenței
loiale este asigurat prin dispozițiile unor acte normative naționale și europene.
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale stabilește, în contextul
dispozițiilor alocate concurenței loiale și concurenței neloiale, obligațiile de comportament pe
piața ce incumbă întreprinderilor.
Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecția, menținerea și stimularea
concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.
2. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea concurenței nr.

21/1996
Legea concurenței nr. 21/1996 interzice și sancționează actele și faptele care restrâng,
împiedică sau denaturează concurența, persoanele sau entitățile care le săvârșesc putând fi
subiecte de drept public sau de drept privat.
Legiuitorul a avut în vedere, în principal, întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi -
persoane fizice sau juridice- de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină
În cazul întreprinderilor, interdicțiile instituite de Legea nr. 21/1997 îmbracă forma
practicilor anticoncurențiale și abuzului de poziție dominantă. La rândul lor, concentrările
economice sunt interzise atunci când devin obstacole semnificative ale concurenței efective.
Potrivit Legii concurenței nr. 21/1996 (art. 5) sunt practici anticoncurențiale și sunt
interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici
concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea
concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.
În considerarea dispozițiilor art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, profesioniștilor
comercianți le este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piața
românească sau pe o parte substanțială a acesteia.
În derularea activității lor economice profesioniștii comercianți pot fi implicați în
concentrări economice. Regimul juridic al unor astfel de concentrări economice este statuat de
prevederile Legii nr. 21/996 (art. 9-13). Concentrarea economică este precedată și condiționată
de existența unui control, iar realizarea sa este posibilă numai în cazul în care intervine o
modificare de durată a respectivului control.
Nerespectarea de către profesioniștii comercianți a interdicțiilor și limitelor instituite de
Legea concurenței nr. 21/1996 antrenează în condițiile legii răspunderea lor civilă,
contravențională sau penală.
3. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale
În vederea asigurării concurenței loiale, legiuitorul a identificat, interzis și sancționat
următoarele practici anticoncurențiale:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de
informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele
acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant
al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care
respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror
dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al
bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.
Nerespectarea interdicției privind practicile de concurență neloială impusă de Legea nr.
11/1991 antrenează în sarcina profesioniștilor comercianți o răspundere civilă, contravențională
sau penală, după caz.
4. Rolul Consiliului Concurenței

Consiliului Concurenței este autoritatea națională în domeniul concurenței, învestită în
acest scop în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin lege. Principala sa misiune este
remedierea disfuncționalităților din mediul concurențial și, implicit, protejarea consumatorilor.
Legea nr. 21/1996 este actul normativ care a stat la baza înființării Consiliului
Concurenței și care alocă numeroase dispoziții pentru conturarea regimului său juridic.
În aplicarea Legii nr. 11/1991, Consiliul Concurenței constată și, după caz, sancționează
practicile de concurență neloială, în limita competențelor normative și urmând procedura de
soluționare a sesizărilor stabilită prin regulamentul propriu.
În acțiunile în despăgubire guvernate de O.U.G. nr. 39/2017, Consiliul Concurenței poate
să acorde, la solicitarea instanței, asistență în vederea determinării cuantumului despăgubirilor.
IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE CU

RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI INTERESELOR LEGITIME ALE
CONSUMATORILOR
1. Cadrul legal
Regimul juridic la acestei noi obligații profesionale a comercianților este conturat de
prevederi conținute în numeroase acte normative, dintre care exemplificăm: O.G. nr. 21/1992
privind protecția consumatorului, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.U.G. nr.
34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, O.G.
nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță
privind serviciile financiare.
2. Titularii obligației profesionale
Titularii obligației de a desfășura activitățile cu respectarea drepturilor și intereselor
legitime ale consumatorilor pot fi stabiliți numai prin raportare la consumatori, ca beneficiari
finali ai acestei obligații instituită normativ.
Raportat la definițiile consacrate de legislația privind protecția consumatorilor,
„comerciantul” fie este nominalizat expres ca titular al obligației profesionale analizate și, după
caz, înlocuit cu termenul „profesionist” [conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/2011], fie este
subînțeles acestui statut, conturându-se ca o categorie a profesionistului prin încorporarea sa în
accepțiunile diverselor sintagme atribuite partenerului de raport juridic al consumatorului.
3. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor

Consumatorii, în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii, beneficiază de
drepturi precum: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui produs
sau prestarea unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le
asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru
pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor; dreptul de a se
organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; dreptul
de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, etc..
4. Obligaţiile comercianţilor față de consumatori

Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile
şi interesele legitime ale acestora.
În raport de operațiunile ce fac obiectul activității lor economice, comercianții pot fi
producători, distribuitori și/sau prestatori de servicii (după caz, de natură financiară, intelectuală
sau materială).
Dintre obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii
exemplificăm: obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia
de a nu folosi practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi
(de producător, distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în
raporturile juridice cu consumatorii.
5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este structura instituţională
centrală de specialitate, cu personalitatea juridică, în subordinea Guvernului care coordonează şi
realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor. Autoritatea are în
subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor.
La nivel central şi local se constituie câte un consiliu consultativ pentru protecţia
consumatorilor.
Asociaţiile de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane
fizice consumatori care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor, în general. În structura organizatorică a asociațiilor de consumatori pot fi
organizate la nivel de birouri centrele de consultanță și informare ale consumatorilor.
Pentru protejarea cetățenilor români, în calitate de consumatori europeni în domeniul
achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse și servicii, a fost înființat
Centrul European al Consumatorilor România - ECC România, alăturându-se rețelei existente
deja la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor (ECC-Net).
Pentru încălcarea obligației de a desfășura activitatea economică cu respectarea
drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor, comercianții sunt pasibili, în condițiile
legii, de antrenarea răspunderii civile, contravenționale sau penale.
Potrivit legislației consumeriste sancțiunile se aplică, de regulă, de către Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) sau de către unitățile din subordinea acesteia,
cu personalitate juridică, prin reprezentanții împuterniciți, ori de către instanțele de judecată
competente.
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL IV
FONDUL DE COMERŢ
Bibliografie:
București, 2020;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 96-101;
I. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERȚ
1. Reglementarea noțiunii „fond de comerţ”
Noțiunea fond de comerț a intrat în atenția legiuitorului național rar, exclusiv în contextul
reglementării altor instituții juridice. Diferite acte normative din varii materii juridice conțin o
definiție, precum și mențiuni privind operațiunile care pot avea ca obiect fondul de comerț sau
elementele din structura sa.
În sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct.73 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insovenței și de insolvență fondul de comerț reprezintă ansamblul bunurilor mobile și
imobile, corporale și necorporale - mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial -,
utilizate de un operator economic în vederea desfășurării activității sale.
Codul civil a devenit cadrul general de raportare și pentru instituția fondului de comerț,
conținutul său redând o serie de prevederi alocate explicit sau implicit acesteia (de ex:
uzufrructul fondului de comerț, universalitatea de fapt, ipoteca universalității de bunuri).
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului conține încă dispoziții referitoare la fondul
de comerț, fiind vizate, în principal, operațiunile care îl au ca obiect în integralitatea sa ori doar
componente ale sale.
2. Definiția și caracterele fondului de comerț
Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,

pe care un profesionist, de regulă, comerciant le reunește și le utilizează în desfășurarea
activității sale economice pentru a atrage și expoata clientelă.
Definiția fondul de comerț relevă următoarele caracteristici: a) este un ansamblu de
bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale; b) aparține unui profesionist, de regulă, de
tipul comerciantului care îl utilizează în desfășurarea activității economice. c) finalitatea pentru
care este constituit vizează atragerea și menținerea sau dezvoltarea clientelei.
3. Natura juridică a fondului de comerţ
În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria
universalităţii de drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț;
teoria patrimoniului de afectațiune; teoria proprietății incorporale.
Valorizând dispozițiile art. 541 C.civ, apreciem că fondul de comerț este o universalitate
de fapt.
4. Interferențele noțiunii „fond de comerț” cu alte noțiuni
Fondul de comerț generează un risc de confuzie, în principal, cu noțiunile

„patrimoniu” și „patrimoniu de afectațiune.
II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ
1. Structura fondului de comerţ

Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente.
Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale și elemente necorporale.
2. Elementele corporale
2.1. Bunurile mobile corporale
În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt:
materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.
2.2. Bunurile imobile

Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura
lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje).
Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de
Codul civil în materie de imobile.
3. Elementele incorporale
3.1. Firma
Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul
îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în
registrul comerţului.
Firma este un element obligatoriu de identificare şi de individualizare pentru
profesioniștii comercianți înregistrați în registrul comerțului
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: legalitatea, disponibilitatea,
și distinctivitatea.
Condițiile generale de legalitate impun conformitatea oricărei firme cu legea, ordinea
publică și morala. Condițiile speciale de legalitate impun respectarea regulilor stricte de alcătuire
a firmei adecvate specificului fiecărui tip de comerciant persoană fizică sau persoană juridică,
constituit în formele pentru care este obligatorie înregistrarea în registrul comerțului.
Disponibilitatea firmei se referă, în accepțiunea legii, la faptul că firma este susceptibilă
de a fi apropriată, deoarece nu aparține unei alte persoane printr-o înregistrare sau rezervare
anterioară în registrul comerțului.
Distinctivitatea firmei este relevată de caracterul său de noutate. O firmă distinctivă se
deosebește de cele existente. În viziunea legiuitorului, o firmă este distinctivă atunci când constă
într-o denumire care nu este necesară, generică sau uzuală şi atunci când nu este identică sau
similară cu alte firme înregistrate sau rezervate anterior în registrul comerţului. Distinctivitatea
firmei se apreciază atât din punctul de vedere al grafiei, cât şi al topicii cuvintelor care formează
denumirea.
Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română. Există posibilitatea ca aceasta
să fie scrisă şi într-o limba străină.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în
registrul comerţului.
Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ.
Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice,
precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune; acţiunea penală.
3.2. Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant înregistrat în
registrul comerțului de un altul de același gen.
Emblema este un element facultativ al fondului de comerț.
Condiţiile de fond ale emblemei sunt: legalitatea, disponibilitatea șidistinctivitatea.
Legalitatea emblemei se referă la faptul că aceasta trebuie să respecte condițiile generale
și speciale de legalitate. Condițiile generale de legalitate impun conformitatea oricărei embleme
cu legea, ordinea publică și morala. Legiuitorul a statuat că nu pot fi înregistrate ca embleme,
fără autorizarea organelor competente, denumiri și reprezentări figurative care cuprind
reproduceri sau imitații de steme, drapele, embleme de stat, sigilii oficiale, blazoane ori altele
asemenea.
Disponibilitatea emblemei se referă, în accepțiunea legii1, la faptul că aceasta este
susceptibilă de a fi apropriată, deoarece nu aparține unei alte persoane printr-o înregistrare sau
rezervare anterioară în registrul comerțului. Emblemele radiate din registrul comerțului nu sunt
disponibile pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii.
Distinctivitatea emblemei este relevată de caracterul său de noutate. O emblemă
distinctivă trebuie să se deosebească de emblemele înscrise sau rezervate în vederea înregistrării
în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor
comercianți de pe piața unde titularul emblemei își desfășoară activitatea.
Condiţia de formă vizează exclusiv emblemele care conțin o denumire.
Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul
comerţului.
Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia
firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).
3.3. Clientela și vadul comercial

Pe parcursul derulării activității economice, clientela desemnează totalitatea persoanelor
care, din încredere, obișnuință, întâmplare sau obligație contractuală, se adresează unui fond de
comerț pentru a procura mărfuri sau a beneficia de servicii. Dacă intervine un transfer al
1
Art. 29 alin. (2) și art. 61 alin. (3) din Anexa Ordinului M.J. nr. 2594/C/2008.
activității economice, la momentul transferului clientela va desemna valoarea financiară a
poziției de piață transferată.
Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al
fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ.
Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a atrage și menține
clientela.
Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar.
Vadul comercial și clientela pot fi transmise numai împreună cu fondul de comerţ.
Clientela și vadul comercial se protejează prin mijloace juridice precum: acţiunea în
concurenţă neloială; acţiunea în daune.
3.4. Drepturile de proprietate intelectuală (industrială și de autor)

Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de
proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi (invenții; desenele; modelele industriale;
know-how-ul) și semne noi (mărcile, enumirile geografice; indicaţiile de provenienţă).
4. Regimul creanţele şi datoriile

Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din conținutul fondului său de comerț.
III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ
1. Vânzarea fondului de comerţ

Vânzarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ sau numai
anumite elemente ale acestuia.
Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai
în cadrul fondului de comerţ.
Orice astfel de contract de vânzare este supus regulilor generale din Codul civil alocate
acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului.
Vânzătorului îi revine obligația specială de a nu face concurență cumpărătorului prin
exercitarea unei activități economice de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de
cumpărător.
Vânzarea trebuie înscrisă în toate cazurile în registrul comerţului. Dacă operaţiunea are ca
obiect bunuri imobile, ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor
imobile ale fondului, atunci aceasta supusă publicității prin intermediul cărţii funciare.
2. Locaţiunea fondului de comerţ.

Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente componente pot face obiectul
unui contract de locaţiune.
Orice astfel de contract de locațiune este supus regulilor generale din Codul civil alocate
acestui tip de contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului.
3. Donaţia fondului de comerţ

Fondul de comerț, în integralitatea sa ori destructurat, poate face obiectul unui contract de
donație.
Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise cu titlu gratuit numai odată cu fondul
de comerț.
Contractul de donație este supus regulilor generale din Codul civil alocate acestui tip de
contract, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990
Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului. Dacă operaţiunea de
donaţie cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al donării fondului de comerţ în ansamblu sau
separat a unor imobile ale fondului, atunci aceasta supusă publicității prin intermediul cărţii
funciare.
5. Uzufructul fondului de comerț

Codul civil (art. 745) reglementează posibilitatea transmiterii fondului de comerț în regim
de uzufruct.
Operațiunea trebuie înregistrată în registrul comerțului.
6. Aportul fondului de comerţ în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990

Fondul de comerț în ansamblul său, respectiv unul sau mai multe dintre elementele sale,
poate face obiectul unui aport într-o societate comercială.
Firma, clientela şi vadul comercial pot fi transmise numai odată cu fondul de comerț din
care fac parte.
Operațiunea de aport în societate, având un astfel de obiect, este supusă regulilor în
materie de aport din Legea societăților nr. 31/1990.
7. Garanţia reală asupra fondului de comerţ

Fondul de comerț în ansamblul său, precum și unul sau mai multe dintre elementele sale
pot face obiectul unui contract de garanție reală.
Codul civil reglementează urmăatoarele forme de garanție reală: ipoteca imobiliară,
ipoteca mobiliară şi gajul.
Operațiunea de garanție reală în materia fondului de comerț se înregistrează în registrul
comerțului și, după caz, în cartea funciară sau în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
8. Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate fi transmis de un profesionsit persoană fizică pe cale succesorală
legală sau testamentară.
Transmiterea pe cale succesorală este supusă regulilor generale din Codul civil în
materie, precum și regulilor speciale instituite de Legea nr. 26/1990.
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL VII
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ
Bibliografie:
București, 2020 (https://www.ujmag.ro/drept/drept-comercial/drept-comercial-profesionistii-
comercianti-1)
2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 47-69.
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

1. Reglementarea noțiunii de comerciant persoană fizică
Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, sursele normative care permiteau
identificarea categoriilor de comercianți persoane fizice erau, în principal, Codul de comerț (art.
7), Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului [art. 1 alin. (1)-(2)] și O.U.G. nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familial, iar, în secundar, diverselor acte normative care
reglementau un sens specific al termenului „comerciant”.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, doctrina și practica au tratat, ca regulă,
profesionistul comerciant persoană fizică prin raportare la cele trei forme legale instituite de O.U.G.
nr. 44/2008: persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială.
Forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008 conduce spre următoarele concluzii: 1) persoanele fizice
înregistrate în registrul comerțului și autorizate să desfășoare activități economice ca PFA,
întreprindere individuală și întreprindere familială exploatează întreprinderi (deopotrivă în sensul
O.U.G. nr. 44/2008 și Codului civil) și sunt profesioniști în înțelesul art. 3 alin. (2) din Codul civil;
2) termenul “comerciant” este menținut explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular de
întreprindere individuală (de la data înmatriculării în registrul comerțului), în timp ce pentru titularul
PFA și membrii întreprinderii familiale această terminologie a fost eliminată [art. 20 alin. (1), art. 23
și art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008]; 3) pentru titularii de PFA și membrii întreprinderii familiale
calificarea terminologică „comerciant” poate avea ca sursă normativă sensul specific recunoscut
acestui termen de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, ca rezultat al opțiunii persoanelor fizice
pentru cele două forme legale de desfășurare a activității lor economice cu scop lucrativ.
Și alte acte normative recunosc calitatea de comerciant persoană fizică anumitor persoane
fizice raportat la activitatea pe care acestea o desfășoară, fiind irelevantă forma lor juridică de
înființare și înregistrarea în registrul comerțului (de ex.: Legea nr. 321/2009 privind
comercializarea produselor alimentare).
2. Calitatea de comerciant persoană fizică potrivit O.UG nr. 44/2008
O.U.G. nr. 44/2008 permite identificarea comerciantului persoană fizică prin intermediul
formelor legale în care persoanele fizice pot desfășura activitatea economică, respectiv: persoană
fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială.
Persoana fizică autorizată (PFA) este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă și
aptitudinile sale profesionale. Întreprinderea individuală și întreprinderea familială sunt
întreprinderi economice, fără personalitate juridică, organizate de un întreprinzător persoană
fizică, respectiv de membrii unei familii.
În forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008 (art.23), calitatea de comerciant persoană fizică
este menținută explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale, de la data înmatriculării în registrul comerțului . Pentru titularii de PFA și membrii
întreprinderilor familiale calitatea de comerciant poate fi recunoscută prin raportare la sensul specific
atribuit termenului „comerciant” de alte legi speciale decât O.U.G. nr. 44/2008, atunci când astfel de
comercianți aleg aceste două forme legale pentru desfășurarea activității lor economice cu scop
lucrativ.
3. Calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică
Raportat la prevederile O.U.G. nr. 44/2008, persoana fizică autorizată (PFA),

întreprinderea individuală sau întreprinderea familială sunt întreprinderi economice organizate de
persoane fizice în condițiile acestui act normativ. Odată cu aplicarea Codului civil,
întreprinderile economice consacrate de O.U.G. nr. 44/2008 se încadrează în accepțiunea
“exploatarea întreprinderii” din art. 3 alin. (3) Cod civil.
În consecință, persoana fizică autorizată ca PFA, titularul întreprinderii individuale,
precum și membrii întreprinderii familiale dobândesc statutul de profesionist ca rezultat al
exploatării întreprinderii în sensul legii.
4. Dovada calității de profesionist
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează dovada calității de profesionist numai pentru

persoanele fizice autorizate ca PFA. Pentru această categorie de persoane fizice, legiuitorul
stipulează că orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul
procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
Unitatea de regim juridic în dobândirea calităţii de profesionist, pentru orice persoană
fizică care exploatează întreprinderi în oricare dintre cele trei forme legale (PFA, întreprindere
individuală, întreprindere familială), nu justifică absența unei astfel de unități și în materia
regimului probator al calității de profesionist, menținută de prevederile O.U.G. nr. 44/2008.
II. REGIMUL JURIDIC CONTURAT DE O.U.G. nr. 44/2008
1. Activitatea economică în viziunea O.U.G. nr. 44/2008
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, “activitatea economică” desemnează activitatea cu scop

lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii.
În România, poate desfășura activități economice, în condițiile legii, orice persoană
fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului
Economic European, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire.
Ordonanța reglementează persoanelor fizice menționate accesul la activităţile economice
din economia naţională astfel cum acestea sunt prevăzute în Codul CAEN. Activitatea
economică poate să fie desfăşurată în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care
legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea economică este activitatea economică
desfășurată în mod organizat, permanet și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și
în condițiile prevăzute de lege.
2. Condițiile impuse de O.U.G. nr. 44/2008 pentru accesul la activitatea economică
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează condițiile legale obligatorii pe care persoanele fizice
trebuie să le îndeplinească pentru a accede la activitatea economică în oricare dintre cele trei
forme legale(PFA, întreprindere individuală sau întreprindere familială).
Condiţiile comune, care trebuie respectate de orice persoană fizică, indiferent de forma
legală sub care urmărește să-şi desfăşoare activitatea economică şi indiferent de tipul acestei
activităţi, sunt următoarele:
a) capacitatea deplină de exerciţiu, cu excepția membrilor întreprinderilor familiale, care
nu au calitatea de reprezentant, pentru care este suficientă vârsta de 16 ani;
b) deţinerea un sediu profesional pe teritoriul României;
c) onorabilitatea (să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile financiare, contabile, vamale
şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală);
d) solicitarea înmatriculării în registrul comerțului, înregistrarea fiscală și autorizarea
funcționării în condițiile legii.
Condiţiile particulare se aplică doar persoanelor fizice constituite în anumite forme legale
şi/sau care doresc să desfăşoare anumite activităţi economice. Aceste condiţii, ce trebuie
îndeplinite cumulativ cu cele mai sus menționate, sunt următoarele:
a) să existe un acord de constituire încheiat de către membrii familiei, în formă scrisă, ca
o condiţie de validitate pentru constituirea oricărei întreprinderi familiale.
b) dovedirea îndeplinirii unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a
pregătirii sau experienţei profesionale considerate a fi necesare pentru desfăşurarea acelor
activităţi economice, potrivit unor legi speciale;
c) obţinerea de autorizaţii, avize, licenţe şi altele asemenea, prevăzute în legi speciale,
dacă este cazul, pentru derularea unor activităţi.
3. Procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării
Dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 (art. 10-14) reglementează procedura înregistrării în

registrul comerţului şi autorizării funcţionării pentru persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune
înainte de începerea activității economice la Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul
din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte sediul profesional, însoţită de documentele prevăzute
normativ, care atestă îndeplinirea condițiilor stabilite de legiuitor.
Analiza și soluționarea cererii este de competenţa directorului Oficiului registrului
comerţului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului
Național al Registrului Comerțului, care se pronunță prin rezoluție
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care
atestă înregistrarea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă
de către autoritatea fiscală competentă.
O persoană fizică poate avea câte un singur certificat de înregistrare pentru statutul său
juridic.Certificatul de înregistrare le conferă acestora dreptul de a începe activităţile economice
pentru care au fost autorizaţi.
3. Calitatea de angajator şi/sau de angajat şi cumulul de statute juridice potrivit

O.U.G. nr. 44/2008
Referitor la calitatea de angajator, legea recunoaște această calitate pentru PFA și

întreprinderea individuală. PFA poate desfăşura activităţile pentru care este autorizată, singură
sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract
individual de muncă, încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. Întreprinderea individuală poate
angaja cel mult 8 salariaţi, terţe persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat
în condiţiile legii. În cazul întreprinderii familiale, activitatea economică pentru care a fost
autorizată va putea fi desfăşurată doar de membrii acesteia.
Indiferent de forma legală în care este constituită persoana fizică, aceasta poate cumula
respectiva calitate cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi domeniu
sau într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care este autorizat.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan titulari de PFA sau titulari de
întreprinderi individuale. Persoana fizică autorizată ca PFA nu poate cumula şi calitatea de titular
al unei întreprinderi individuale.
În scopul exe1rcitării activităţii pentru care au fost autorizate, PFA, întreprinderea
individuală şi întreprinderea familială pot stabili relații contractuale (chiar și exclusiv) atât între
ele, cât şi cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unor activităţi economice, fără ca
aceasta să le schimbe statutul juridic.
5. Patrimoniul de afectațiune și răspunderea pentru obligaţii
În sensul O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectaţiune reprezintă masă patrimonială în

cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act
adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice.
Persoanele fizice autorizate să desfășoare activități economice în oricare dintre cele trei
forme legale au opțiunea de a constitui (la înființare sau ulterior) sau nu patrimoniul de
afectațiune.
Titularul PFA și titularul întreprinderii individuale răspund pentru obligaţiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu
sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate
de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu
întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute în acordul de
constituire.
6. Încetarea activității economice și efectele sale juridice
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, cazurile de încetare a activităţii persoanei fizice, indiferent
de forma sa legală de constituire, sunt: 1) decesul titularului persoanei fizice autorizate ca PFA
sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv a mai mult de jumătate dintre membrii
întreprinderii familiale; 2) voinţa titularului PFA sau a titularului întreprinderii individuale,
respectiv atunci când mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere; 3) aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990
care reglementează radierea înregistrărilor păgubitoare când există o hotărâre judecătorească.
7. Efectele încetării activității economice
Încetarea activităţii economice în formele legale de PFA, întreprindere individuală sau

întreprindere familială, atât în situațiile enumerate restrictiv de O.U.G. nr. 44/2008, precum și în
orice altă situație în care nu mai există exercițiul sistematic al activității lor economice, are ca
principal efect încetarea calității de profesionist a întreprinzătorilor persoane fizice care au
organizat respectivele întreprinderi economice.
Încetarea activității este succedată de formalitatea radierii din registrul comerţului
competent.
În subsidiar, O.U.G. nr. 44/2004 relevă și alte posibile efecte antrenate în raport de forma
legală pentru care optase persoana fizică care încetează activitatea economică.
Dacă încetarea activității economice este determinată de restricţiile aplicate derulării
activităţii economice în condițiile legii sau de incidența procedurii simplificate a insolvenței,
pot interveni și alte efecte amprentate de specificul acestor situații.
III. RESTRICŢII PRIVIND EXERCITAREA ACTIVITĂŢII ECONOMICE
1. Incompatibilităţile
Incompatibilitățile sunt restricții prevăzute de legi speciale pentru anumite persoane fizice
de a exploata o întreprindere comercială, determinate de funcția, demnitatea, calitatea ori
profesia pe care o dețin sau o exercită.
Cu titlu exemplificativ, generează astfel de incompatibilități funcții, calități ori profesii,
precum cele de: magistrat; funcţionari publici; deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic
şi consular.
Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile
stabilite de legislația specială (ex: avocat; notar; medic; etc).
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care, deşi sunt incompatibile, exercită
profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională.
2. Decăderile
Decăderile sunt restricții constând în interzicerea exercitării activității economice de
natura celei de care s-a folosit profesionistul comerciant persoană fizică pentru săvârșirea unei
infracțiuni și pentru care acesta este condamnat penal.
Sancţiunea decăderii se aplică şi se execută în condiţiile dispoziţiilor Codului penal
pentru pedepsele accesorii (art. 71 și art. 64) și pedepsele complementare constând în
interzicerea exercitării unor drepturi (art. 65-68), precum și pentru măsurile de siguranță
constând în interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii (art. 111).
3. Interdicţiile
Interdicţiile sunt măsuri prin care profesioniștii comercianți persoane fizice sunt privați
de folosinţa sau exerciţiul unor drepturi.
Interdicţiile pot avea ca sursă legea sau contractul.
Cu titlu exemplificativ, sancțiunea aplicată profesionistului poate consta în: închisoare,
amendă, repararea prejudiciului cauzat, confiscarea bunurilor etc.
4. Autorizaţiile
Autorizaţiile sunt documentele pe care autorităţile sau instituțiile legal abilitate le
eliberează comercianților persoane fizice în vederea exercitării activității economice.
Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări,
avize, licenţe sau alte documente similare.
În raport de sursa normativă incidentă, autorizațiile pot condiționa, de la caz la caz,
calitatea de profesionist, calitatea de comerciant și/sau derularea activității economice ori a
anumitor tipuri de operaţiuni pe care aceasta le implică.
Exercitarea unei activităţi economice fără autorizațiile stabilite de lege este supusă
sancţiunilor civile, penale, contravenţionale sau administrative, după caz.
DREPT COMERCIAL
ȘI
Note de curs
2022
CAPITOLUL VII
PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ JURIDICĂ
Bibliografie:
București, 2020 (https://www.ujmag.ro/drept/drept-comercial/drept-comercial-profesionistii-
comercianti-1);
2. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 566-630.
pp. 81-99;
I. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢI

PERSOANE JURIDICE
1. Reglementarea noţiunii comerciant persoană juridică
Pentru perioada de aplicare a Codului de comerț, acest act normativ (art.7) recunoștea
calitatea de comerciant persoană juridică exclusiv societăților comerciale. Legea nr. 26/1990 [art.
1 alin. (1)] recunoștea statutul de comerciant persoanelor juridice pe criteriul înregistrării în
registrul comerțului în formele juridice stabilite de legiuitor, extinzând în timp componența
categoriei comerciantului persoană juridică în raport de viziunea Codului de comerț. De
asemenea, au existat și acte normative speciale care reglementau un sens specific al termenului
„comerciant”, incident și persoanelor juridice
La nivel general, odată cu aplicarea actualului Cod civil referirile la comercianţi din
cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil se consideră a fi
făcute la persoanele fizice și la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului
potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
La nivel particular, existe însă legi speciale în care termenul “comerciant”, inclusiv de
tipul persoană juridică, are un înțeles specific dispozițiilor din acele acte normative (de ex.:
Legea nr. 321/2009).
În raport de sursa normativă incidentă, comerciantul persoană juridică poate să fie sau să
nu fie supus obligației de înregistrare în registrul comerțului.
2. Comercianții persoane juridice supuși înmatriculării în registrul comerțului
Foma actuală a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 stabilește că persoane juridice supuse
înregistrării sau, după caz, înmatriculării în registrul comerțului sunt următoarele: a) societăţile
reglementate de Legea nr. 31/1990; b) regiile autonome; c) societăţile naţionale sau companiile
naţionale; d) grupurile de interes economic; e) societățile cooperative și organizațiile
cooperatiste; f) grupurile europene de interes economic, cu sediul principal în România; g)
societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative europene cu sediul
în România; i) alte persoane juridice prevăzute de lege.
3. Efectele înmatriculării în registrul comerțului

Înregistrarea în registrul comerțului este o formalitate impusă normativ, înainte de
începerea activității economice, pentru persoanele juridice înființate în formele legale
nominalizate de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
În principal, înregistrarea în registrul comerțului generează în privința persoanelor
juridice efect constitutiv în forma legală vizată și, de regulă, atribuirea de personalitate juridică.
Înregistrarea în registrul comerțului nu este o condiție constitutivă pentru calitatea de
profesionist. Persoanele juridice înregistrate în registrul comerțului sunt profesioniști dacă
exploatează întreprinderi în sensul Codului civil [art. 3 alin. (3)].
II. CONSIDERAȚII PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE

COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE ÎNMATRICULAȚI ÎN REGISTRUL
COMERȚULUI
1. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990

1.1. Cadrul legal.
Legea societăților nr. 31/1990 este legea-cadru în materia societăților comerciale,
redenumite normativ societăți cu personalitate juridică.
1.2. Definiția
Societatea comercială este o persoană juridică rezultată din manifestarea de voinţă, de
regulă, a două sau mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice, materializată într-un act
constitutiv, în temeiul căruia acestea se obligă să coopereze și să efectueze aporturi pentru
derularea unei activități economice cu scop lucrativ în vederea realizării și împărțirii beneficiilor
rezultate.
1.3. Formele de organizare
Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 se pot înființa numai în una dintre
următoarele forme: 1) societate în nume colectiv ; 2) societate în comandită simplă; 3) societate
pe acţiuni; 4) societate în comandită pe acţiuni ; 5) societate cu răspundere limitată.
1.4. Actul constitutiv
Legea nr. 31/1990 (art. 5) reglementează ca acte constitutive : contractul de societate și
statutul, redactate separt sau împreună.
1.5. Organele care asigură funcționarea.
Forma juridică a societății comerciale imprimă particularități structurii sale
organizatorice.
O societate comercială are organe de deliberare și decizie; organe de administrare și
control; organe de control al gestiunii.
1.6. Încetarea existenței.
Procesul de încetare a existenţei societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 este
declanșat de cauze generale sau cauze speciale de dizolvare.
Dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii, ci o pregăteşte pentru faza
lichidării.
2. Regiile autonome
2.1. Cadrul legal
Legea cadru a regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Regimul juridic al regiilor autonome
este conturat și de alte acte normative.
2.2. Definiție
Regia autonomă este o persoană juridică înființată de stat sau de o unitate administrativ-
teritorială, care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau, după caz, în alte
ramuri şi domenii de interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect al
activității economice exploatarea unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor
drepturi ale acestuia.
2.3. Categorii
Regiile autonome pot fi de interes naţional, care se organizează şi funcţionează în
ramurile strategice ale economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, și regiile autonome de
interes local, care se organizează și funcționează doar în anumite domenii de activitate.
Regiile de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar regiile de interes
local prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale. În ambele cazuri, actul constitutiv
are ca anexă regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome aprobat de către
organul care a înfiinţat-o.
2.5. Organele care asigură funcționarea
Consiliul de administraţie, compus din 5-9 persoane, asigură conducerea regiei autonome
conform atribuțiilor stabilite de lege și actul constitutitv. Directorul/directorul general este numit
dintre membrii consiliului de adminstrație, fiind cel care asigură conducerea curentă în baza unui
contract de mandat.
2.6.Încetarea existenței
În conțiile legii, regiile autonome pot fi: reorganizate ca societăţi comerciale, dizolvate şi
lichidate prin vânzare de active sau supus eprocedurii insolvenței.
3. Companiile naţionale şi societăţile naţionale

3.1. Cadrul legal
Companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt reglementate de O.U.G. nr. 30/1997
privind reoganizarea regiilor autonome. Legea-cadru este completată și de dispozițiile altor acte
normative, un rol important revenind Legii societăților nr. 31/1990.
3.2.Definiție
Companiile naționale și societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică
de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi la care
statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau deține controlul.
3.3.Forma juridică
Companiile sau societățile naționale au rezultat din reorganizarea regiilor autonome, fiind
supuse procesului de privatizare conform legii.
Forma juridică a companiilor sau societăților naționale este cea a societății pe acțiuni.
3.4.Actul constitutiv
Societățile sau companiile naționale se înființează, după caz, prin hotărârea sau
ordonanța Guvernului. Acest act administrativ aprobă și statutul acestora.
3.5.Organele care asigură funcţionarea
Funcţionarea societății naționale sau a companiei naționale este asigurată de aceleași
organe ca la societatea pe acțiuni (cu anumite particularități inerente), respectiv de: a) organul de
deliberare şi decizie (adunarea generală a acţionarilor); organul de administrare şi conducere
(conform sistemului unitar sau sistemului dualist de administrare); organul de control al
administrării şi gestiunii (după caz, cenzorii sau auditorii financiari și auditori interni).
3.6. Încetarea existenţei
Dizolvarea și lichidarea determină încetarea existenței societății/companiei naționale în
aceleași condiții ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.
4. Grupurile de interes economic (G.I.E.)

4.1. Cadrul legal
În principal, grupurile de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003
(Titlul V, în art. 118 – art. 237).
4.2. Definiție
GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de
persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
4.3. Forme
Grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant,
deosebirea dintre aceste categorii fiind dată de natura activităților desfășurate.
Înmatricularea grupului în registrul comerțului nu prezumă calitatea sa de comerciant
Constituirea GIE are la bază un act constitutiv încheiat în formă autentică, conform
dispozițiilor legale.
Categoriile de organe care asigură funcţionarea GIE sunt: organul de deliberare şi
decizie (adunarea generală a membrilor grupului); organul de administrare (administratorul unic,
consiliul administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor administratorilor);
organele de control ale gestiunii (membrii grupului sau cenzorii). Regimul lor juridic evidențiază
elemente de similaritate cu societăţile de capitaluri și societăţile de persoane.
4.6. Încetarea existenței
Grupul de interes economic își încetează existența prin parcurgerea etapelor de dizolvare
și lichidare, pentru cazurile de dizolvare nomilizate de Legea nr. 161/2003 (art. 184 - art. 285).
5. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.) cu sediul principal în

România
5.1. Cadrul legal
Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este guvernat de
Regulamentul nr. 2137/85/CEE privind instituirea grupului european de interes economic
(GEIE), completat cu dispoziții din Legea nr. 161/2003 (art. 232- art. 237).
5.2. Definiție
Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este o persoană
juridică cu scop patrimonial, constituită din cel mult de 20 de membri, pe o perioadă determinată
sau nedeterminată, în scopul facilitării sau dezvoltării activității economice a membrilor săi și
îmbunătățirii ori sporirii rezultatelor acestei activități.
5.3. Modalități de constituire
Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin: 1) două societăți sau alte entități juridice, care au
administrația centrală în state membre diferite sau 2) două persoane fizice, care își desfășoară
activitățile principale în state membre diferite sau 3) o societate sau altă entitate juridică și o
persoană fizică, dintre care prima are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a
doua își desfășoară activitatea principală în alt stat membru.
GEIE se constituie prin contract de asociere, denumit act constitutiv, încheiat în formă
autentică și care are conținutul minimal impus de lege.
GEIE trebuie să cuprindă cel puțin două organe: membrii care acționează în mod colectiv
și administratorul sau administratorii.
5.6. Încetarea exitenței
Grupul european de interes economic își încetează existența ca efect al dizolvării, urmată
de lichidare, în condițiile Regulamentului nr. 2137/1986 .
6. Societățile cooperative și organizaţiile cooperatiste

6.1. Categoria societăților cooperative
6.1.1. Cadrul legal
Societăţile cooperative sunt persoane juridice reglementate de Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
6.1.2. Definiție
Societatea cooperativă este o persoană juridică înființată ca asociație autonomă pe baza
consimţământului liber exprimat de minim cinci persoane fizice şi/sau persoane juridice, după
caz, pentru a desfășura orice activități autorizate permise de lege în scopul promovării
intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în com un
şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste
6.1.3. Forme
Societatea cooperativă se constituie în următoarele forme: 1) societate cooperativă de
gradul unu (formată numai din persoane fizice); 2) societate cooperativă de gradul doi (formată
din societăți cooperative de gradul unu, în procent de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice
sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată
de acestea) [art. 4, art. 6 lit. l) - m) din Legea nr. 1/2005].
La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său de
activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: 1) societate cooperativă
meșteșugărească; 2) societate cooperativă de consum; 3) societate cooperativă de valorificare; 4)
societate coperativă agricolă; 5) societate cooperativă de locuințe; 6) societate cooperativă
pescărească; 7) societate cooperativă de transporturi; 8) societate cooperativă forestieră; 9)
societate cooperativă de altă formă.
6.1.4. Actul constitutiv
Societatea cooperativă se constituie prin contract de societate și statut, încheiate ca
înscrisuri separate sau ca înscris unic denumit act constitutiv.
6.1.5. Organele care asigură funcționarea
În considerarea Legii nr. 1/2005, organele care asigură funcţionarea societății cooperative
sunt: a) organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a membrilor ordinară şi
extraordinară); b) organe de administrare şi conducere (administratorul unic/consiliul de
administraţie, preşedintele, directorul executiv); c) organe de control (cenzorii sau auditorii
financiari).
6.1.6. Încetarea existenței
Încetarea existenţei societăţii cooperative se produce prin dizolvare şi lichidare, în
condițiile legii cadru.
6.2. Categoria organizațiilor cooperatiste
6.2.1. Reglementare
Legea nr. 26/1990, care consacră această sintagmă nu oferă detalii.
Terminologie este acoperitoare pentru organizaţiile cooperatiste de credit și pentru
organizațiile cooperatiste din domeniul agricol.
6.2.2. Categoria organizațiilor cooperatiste de credit
Reglementarea cadru pentru organizațiile cooperatiste de credit este O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul
întrajutorării membrilor acestora.
Organizaţiile cooperatiste de credit se pot constitui, organiza şi funcţiona doar sub forma
cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale cooperativelor de credit la care acestea sunt
afiliate, afilierea la o casă centrală fiind obligatorie.
6.2.3. Categoria organizațiilor cooperatiste agricole
Regimul juridic al cooperativei agricole este reglementat de Legea cooperației agricole
nr. 566/2004.
Cooperativa agricolă este o persoană juridică de drept privat, înființată ca asociație
autonomă de minim 5 persoane fizice și/sau persoane juridice, după caz, pe baza
consimțământului liber exprimat, pentru a exercita o activitate economică, tehnică și socială în
scopul promovării intereselor private ale membrilor cooperatori, în conformitate cu principiile
cooperatiste și a implementării politicilor agricole de stimulare a asocierii producătorilor din
domeniu.
În considerarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 566/2004, cooperativele agricole pot fi de
următoarele grade: a) cooperative agricole de gradul 1; b) cooperative agricole de gradul 2; c)
cooperative agricole de gradul 3.
7. Societatea cooperativă europeană (SCE) cu sediul principal în

România
7.1. Cadrul legal
Societatea cooperativă europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului nr.
1435/2003 privind actul unei asocieri cooperatiste europene, putând fi înființată pe teritoriul U.E.
7.2. Definiție
Societatea cooperativă europeană cu sediul principal în România este o persoană juridică care
are ca obiect principal al activității sale satisfacerea nevoilor și/sau dezvoltarea activităților
economice și sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceștia, în
vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a execuției de lucrări în cadrul activității
exercitate sau controlate de S.C.E.
O SCE poate fi înființată: de cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două
state membre; de cel puțin cinci persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, rezidente
sau guvernate de legea națională a cel puțin două state membre; de societăți şi alte persoane de
drept public şi privat guvernate de legea a cel puțin două state membre; prin fuziune între
cooperative funcționând în Uniune dacă cel puțin două sunt guvernate de legi ale unor state
member diferite; prin conversia unei cooperative formată într-un stat membru dacă pentru cel
puțin doi ani a avut o sucursală (punct de lucru, stabiliment) sau filială guvernată de legea altui
stat membru (art. 2 din Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003).
8. Societatea europeană (SE) cu sediul principal în România

8.1. Cadrul legal
Societatea europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001
privind statutul societății europene. Atunci când o societate europeană îşi stabileşte sediul social
în România, Regulamentul este completat de prevederile Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990,
precum şi de cele privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile
regulamentului european.
8.2. Definiție
Societatea europeană este persoana juridică de tipul societății pe acțiuni, ce are ca
fondatori fie doar societăți comerciale, fie societăți comerciale și alte entități juridice, din
Uniunea Europeană, guvernate de legi naționale diferite.
Regulamentului nr. 2157/2001 instituie ca modalități de constituire ale unei societăți
europene: a) fuziunea pentru înființarea unei societăți europene; b) înființarea unui societăți
europene holding; c) înființarea unei filiale de tip societate europeană; d) transformarea unei
societăți pe acțiuni în societate europeană.
8.4.Actul constitutiv
Actul constitutiv este reprezentat de contractul de societate și statut, redactate separat sau
sub forma unui înscris unic.
Potrivit art. 38 din Regulament, societatea europeană funcționează pe aceleasi principii
ca și societatea pe acțiuni.
8.6. Încetarea existenței
În baza art. 63 din Regulament, dizolvarea, lichidarea sau insolvența sunt guvernate de
regulile în materie aplicabile societății pe acțiuni conform dreptului intern al statului membru
unde societatea europeană are sediul.

Drept Total Cursuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Total Cursuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL

2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

3.1. Teoria monistă și critica acesteia

3.2. Efectele implementării teoriei moniste

4. Dreptul comercial ca știință și ca disciplină de învățământ

5. Definiţia dreptului comercial

II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.8. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

I. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE” ÎN SISTEMUL

1. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului de comerț român

3. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului civil

II. VIZIUNEA CODULUI CIVIL ASUPRA NOȚIUNII „ÎNTREPRINDERE”

3. Elementele constitutive ale noțiunii „întreprindere”

III. CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI

2.1. Cadru legal

2.2. Elementele constitutive

3.1. Cadrul legal

3.3. Definiţia întreprinderii civile

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

II. CATEGORIILE DE PROFESIONIŞTI

1. Identificarea categoriilor de profesioniști

4. Categoria operatorului economic

5. Categoria altor persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau

III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

1. Noţiunea „auxiliarii profesioniștilor comercianți”

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

I. OBLIGAŢIA DE ÎNREGISTRARE ȘI PUBLICITATE PRIN REGISTRUL

2. Noțiunea și funcțiile registrului comerțului

3. Structura organizatorică a registrului comerțului

4. Caracterul public al registrului comerțului

5. Persoanele supuse înregistrării în registrul comerțului sau, după caz, exceptate

6. Operaţiunile supuse înregistrării în registrul comerţului

6.1. Identificarea categoriilor de operațiuni

6.2. Înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului și

6.3. Înscrierea de menţiuni în registrul comerțului

6.4. Radierea din registrul comerțului

7. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului

II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A CONTABILITĂŢII

2. Titularii obligației profesionale

4. Regimul registrelor de contabilitate

5. Situaţiile financiare anuale

2. Limitele desfășurării activității economice impuse de Legea concurenței nr.

4. Rolul Consiliului Concurenței

IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE CU

3. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor

4. Obligaţiile comercianţilor față de consumatori

5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului

CONF.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

I. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERȚ

1. Reglementarea noțiunii „fond de comerţ”

2. Definiția și caracterele fondului de comerț

Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,

4. Interferențele noțiunii „fond de comerț” cu alte noțiuni

Fondul de comerț generează un risc de confuzie, în principal, cu noțiunile

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

1. Structura fondului de comerţ

2.2. Bunurile imobile