REGIMUL JURIDIC AL PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI DE TIPUL

SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE Legea nr. 31/1990

5.1. Noţiuni introductive

5.1.1. Definiţia societăţii comerciale

Societatea privind activitatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane

constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care
asociații se înțeleg să pună în común anumite bunuri, pentru desfășurarea unei activități comerciale
(activități de producție, comerț sau prestări de servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului
rezultat.

5.1.2. Elementele specifice contractului de societate

Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale sunt:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi realizarea si
împărţirea profitului.
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un
anumit bun, o valoare patrimonială.
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă
interes pentru activitatea societăţii. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă
să o transmită societăţii.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de
forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990)., iar aportul asociatului la capitalul social nu este purtător
de dobânzi.
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile
(clădiri, instalaţii, etc.) şi bunuri mobile coporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incoporale (creanţe,
fond de comerţ, etc.). Bunurile trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului
ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii
(art. 65 din legea 31/1990). Dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra
în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând un drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea
fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la
restituirea bunului, ci la partea care i se cuvine prin lichidarea societăţii (art. 66 din legea nr.
31/1990). Bunul devine proprietatea societăţii „din momentul înmatriculării ei în registrul
comerţului”.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.
Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi (art. 38 alin. 1 din
legea nr. 31/1990). În contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunului şi modul de
evaluare (art. 7 şi 8 din legea 31/1990).
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii,
în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile
referitoare la locaţiune. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul rămâne
proprietarul bunului şi, în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
 c) Aportul în industrie. Aportul în industrie constă în prestaţii în muncă sau servicii pe care
asociatul promite să le efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii în muncă sau servicii este permis numai asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din legea nr.
31/1990). Aportul în prestaţii în muncă sau servicii trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin
semnarea contractului de societate.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsământ. Asociaţii sunt obligaţi să efectueze
aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Potrivit art. 65 alin. 2 din legea nr. 31/1990, „asociatul care întârzie să depună aportul social
este răspunzător de daunele pricinuite”. Deci, dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a
aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de
despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul „este obligat
şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul”.
Nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate avea şi consecinţa gravă a
excluderii asociatului din societate (art. 222 din legea 31/1990).
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau
micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
Pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:
90.000 lei (25.000 euro), în cazul societăţii pe acţiuni, 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere
limitată.
Capitalul social este intangibil, el nu poate fi folosit pentru plata dividendelor către asociaţi.
Capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii
a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi asigurarea în
permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mica decât capitalul
social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat
să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma
juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită
simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau
acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Patrimoniul societăţii îl reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică
aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul
societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul
activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
 Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniul
societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi
bunurile societăţii.
Pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o valoare care
variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii. Astfel, prin desfăşurarea activităţii comerciale,
patrimoniul societăţii se poate mări, dacă societatea obţine profit, sau poate să înregistreze o
anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic, adică
intenţia asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis).
Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în
comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
În orice societate comercială, participarea asociaţilor la viaţa societăţii se manifestă prin
exercitarea dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la controlul asupra activităţii societăţii.
Intenţia de a colabora implică şi convergenţa de interese ale asociaţilor, concretizată, mai
ales, în obţinerea şi împărţirea profitului.
Colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică între aceştia şi, în consecinţă, lipsa
oricăror raporturi de subordonare.
Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi de a-l
împărţi între asociaţi.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
Desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la profitul,
cât şi la pierderile societăţii.
Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfărşitul exerciţiului financiar,
prin întocmirea situaţiei financiare anuale.
Profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică
o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite dividende din activ
în limita capitalului social.
Profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului
social, când activul patrimoniului s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
Dacă, potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din capitalul social, cu
prejudicierea drepturilor creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unui profit real şi util, reprezintă o faptă ilicită, care are
consecinţe sub aspect civil şi penal.
Astfel, dividendele plătite se restituie societăţii, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au
cunoscut neregularitatea distribuirii. Dreptul la acţiunea în restituire a dividendelor se prescrie în
termen de 3 ani de la data distribuirii lor (art. 67 din legea 31/1990).
Tot astfel, administratorii şi directorii societăţii care au încasat ori plătit dividende, sub orice
formă, din profit fictiv sau care nu putea fi distribuit, sunt sancţionaţi cu închisoarea de la 1 an la 5
ani (art. 2721 din legea 31/1990).
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a
decide. Potrivit legii 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă „partea fiecărui asociat la
beneficii şi pierderi” (art. 7) sau „modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor” (art. 8).
În cazul în care, în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a beneficiilor
şi de suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale. Articolul 67 alin. 2 din legea
31/1990 prevede că „dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la
capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel”.
 Adunarea asociaţilor, care se întruneşte în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului
financiar, discută şi aprobă situaţia financiară anuală şi fixează dividendul, precum şi termenul
pentru plata dividendelor.
În cazul când prin hotărârea adunării asociaţilor se stabileşte un termen pentru plata
dividendelor, obligaţia societăţii de plată a dividendelor devine exigibilă la data împlinirii
termenului sau la data expirării termenului în cadrul căruia trebuiau plătite dividendele.
În cazul în care adunarea asociaţilor nu a stabilit termenul de plată, obligaţia privind plata
dividendelor devine scadentă la data expirării termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor la scadenţă, ea îşi angajează
răspunderea. Potrivit legii, pentru perioada întârzierii, societatea va plăti daune-interese la nivelul
dobânzii legale.
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani. Termenul începe să curgă
de la data scadenţei.

5.1.3. Formele societăţilor comerciale

Societatea comercială îmbracă una din următoarele forme: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea
cu răspundere limitată (art.2 Legea nr.31/1990).
Conform art.3 din Legea nr.31/1990 diferenţa dintre cele cinci forme de societăţi comerciale
este dată de întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi. Astfel:
• Societatea în nume colectiv (SNC) este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor.
Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei și, numai
dacă societatea un le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor
putea îndrepta împotriva acestor asociați.1
• Societatea în comandită simplă (SCS) este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniu social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi;
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
• Societatea pe acţiuni (SA) este societatea al cărei capital social este împărţit în
acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu social; acţionarii răspund numai în
limita aportului lor.
• Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este societatea al cărei capital social este
împărţit în acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor.
• Societatea cu răspundere limitată (SRL) este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

1 Art. 3 alin. 2 din Legea societăților nr. 31/1990.

Clasificarea societăţilor comerciale
➢ în funcţie de elementul - subiectiv sau obiectiv - predominant există societăţi de
persoane şi societăţi de capital.
Societăţile de persoane se nasc şi se clădesc în consideraţia personalităţii, identităţii şi
calităţilor profesionale şi personale ale asociaţilor, de aceea rolul hotărâtor în aceste societăţi îl are
nu capitalul ci încrederea şi străduinţa personală a asociaţilor în scopul obţinerii unui profit. Din
această categorie fac parte societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se clădesc nu în considerarea persoanei asociatului ci în
considerarea capitalului.
Societatea cu răspundere limitată apare pe o poziţie intermediară pentru că este adevărat că
se constituie pe baza încrederii dintre asociaţi, dar asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita aportului ceea ce înseamnă că ea preia elemente atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capital.
➢ în funcţie de existenţa sau inexistenţa unei limite a răspunderii asociaţilor există:
societăţi cu răspundere nelimitată (SNC); societăţi cu răspundere limitată (SA şi SRL) şi
societăţi în care asociaţii răspund diferit (SCA şi SCS).
➢ în funcţie de naţionalitatea lor societăţile comerciale sunt societăţi cu naţionalitate
română, societăţi care şi-au stabilit sediul în România; societăţi cu naţionalitate străină -
societăţi care au sediul în străinătate.
➢ în funcţie de modul de împărţire a capitalului social există societăţi cu părţi de
interes (SNC, SCS, SRL) şi societăţi pe acţiuni (SA şi SCA).