Curs 11

Noțiuni introductive

Dreptul comercial este ramura dreptului care reglementeaza viața economica, respectiv
relațiile dintre profesionistii comercianti si consumatori, dintre profesioniștii comercianti si (cu
anumite limitari) dintre profesionstii comercianti si autoritatile publice, atunci cand cele din urma isi
procura bunuri si servicii din economie.

Comerțul si, respectiv, raporturile juridice comerciale au la baza schimbul de marfuri si servicii.
Daca ne-am opri la aceasta caracterizare (ca reglementare a schimbului) nu le-am putea distinge de
relatiile civile pure acoperite de contractele sinalagmatice, deoarece si acestea din urma au la baza
ideea de schimb: creditorul are dreptul sa ceara o anumita prestatie din partea debitorului lui si la
randul lui, debitorul (fiind si el creditor) are dreptul sa primeasca o anumita prestatie de la creditorul-
debitorul sau, cele doua prestatii fiind interconditionate (prin vointa partilor sau in mod natural). In
contractul civil sinalgmatic, fiecare parte schimba prestatia sa cu prestatia celeilalte parti.

Comerțul ca obiect de reglementare al dreptului comercial este o forma speciala de schimb,

fundamentata pe intermedierea (circulatia) unei marfi sau serviciu de la momentul punerii ei pe piata
prima data (de ex., materia prima care este extrasa din subsol) până când este consumata de catre
consumator, direct sau indirect (de ex. , chiar si un echipament industrial este indirect consumat
pentru ca substanta lui economica se transfera treptat in produsele sau serviciile realizate cu ajutorul
lui si care circula mai departe, in aceeasi forma sau prelucrate/ incorporate in alte produse sau
servicii care ajung, in cele din urma, sa fie si ele consumate de consumator). Consumatorul este
punctul final al circuitului comercial. Consumatorul cumpara intotdeauna pentru a-si satisface
propriile placeri sau nevoi, nu pentru a utiliza marfa/ serviciul cumparat in scopul de a obtine un
castig prin intermedierea ei/lui in continuare. In afara de consumator, toti ceilalti participanti la
circuitul comercial cumpara sau inchiriaza marfuri/ servicii pentru a le revinde sau utiliza in vederea
producerii altor marfuri/ prestarii altor servicii in scop de vanzare.

In procesul de intermediere comerciala, se nasc, modifica si sting o serie de raporturi juridice

in legatura cu circulatia marfurilor/ serviciilor.

Marfa este conceptul economic; din perspectiva juridica, marfa este un bun (notiunea are
acelasi inteles ca in dreptul civil), corporal sau incorporal, de regula mobil dar poate fi si imobil. In
dreptul comercial utilizam mai des termenul de marfa pentru a marca in acest fel modul in care
percepem bunul respectiv: în complexitatea relațiilor juridice care il inconjoara, de la conceperea lui
(prima punere pe piata), trecand prin circulatia lui până la capătul final al lanțului, care este
consumatorul.

Serviciul nu este un bun niciodată (nici macar bun incorporal). Serviciul consta in prestarea
unei munci, desfasurararea unei activități, iar daca are loc si folosința unui bun in cadrul serviciului,
ea este subsumata unei prestații (serviciu lato sensu), pentru o alta persoana numita beneficiar,
contra unei remunerații. Daca intra in sfera schimbului comercial, serviciul este prin definitie
remunerat. Serviciul are o natura incorporala.

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Circulatia ambelor obiecte materiale ale comerțului (marfuri si servicii) si relatiile juridice
aferente constituie tema discuției la aceasta materie. Cand analizam un raport juridic de drept
comercial, nu trebuie sa pierdem din vedere perspectiva circulației bunului sau serviciului care
constituie obiectul sau material.

Exemplu pentru a intelege sfera de aplicare a dreptului comercial:

Ce se întâmplă dacă o persoană fizică vinde un apartament unei alte persoane fizice? Suntem
in prezenta unui raport juridic comercial sau civil? Calificarea va fi dată in principal de scopul urmarit
de catre cumparator, dar si cauza vanzarii poate fi relevanta pentru calificarea naturii civile sau
comerciale. In cazul a două persoane fizice consumatori, scopul pe care părțile îl au pentru realizarea
operatiunii este ca o parte a vrut sa obțină o sumă de bani pe care sa o cheltuie pentru nevoile
proprii, iar cealaltă parte a vrut să dobândească un bun pe care și-l dorea pentru a-si satisface
nevoile personale locative. Ceea ce urmăresc ambele parți este ca din acest schimb fiecare să
dobândească ceva, pentru consumul individual. În cazul in care cel putin una din cele doua persoane
fizice nu vinde, respectiv cumpara in calitate de consumator, ci cu scopul de a revinde/ inchiria bunul
si de a folosi pretul vanzarii/ inchirierii cu scopul de a genera castiguri pe care sa le foloseasca pentru
a obtine ulterior alte castiguri, si nu pentru a consuma bunul respectiv/ castigurile respective, suntem
in prezenta unei relatii comerciale, apartamentul si/sau suma de bani a fost un bun de intermediere,
care circula mai departe.

Relațiile de schimb comercial se realizeaza printr-o mare varietate de instrumente juridice, ca

regula acestea sunt contracte cu titlu oneros (de orice tip, nu numai de vânzare-cumparare). Unele
contracte sunt reglementate de Codul Civil, altele sunt reglementate de legi speciale. Contractul este
instrumentul juridic prin care bunul circula, trecand dintr-o mână în alta. Chiar daca un anumit tip de
contract este reglementat unitar de Codul civil pentru ambele relatii (civila si comerciala), scopul
fundamental in care este folosit (adica, intermediere in circulatie versus folosinta pentru satisfacerea
nevoilor personale ale persoanei fizice) ii poate imprima reguli particulare de interpretare, elemente
diferite care vin in completarea lui (de ex., uzante comerciale) sau chiar norme derogatorii incluse in
Codul civil. Dacă înțelegem acest lucru, vom înțelege diferența dintre relația pur civilă și cea
comercială; chiar daca principiile fundamentale ale dreptului privat au același continut si se aplica
pentru ambele relatii, fizionomia relatiilor este schimbata de scopul fundamental care sta la baza
fiecareia dintre ele.

Ceea ce diferențiază cele două ramuri de drept (civil si comercial) și justifică o anumită
separare este obiectivul ultim al fiecărei operațiuni pe care o reglementeaza. In materie comerciala,
obiectivul ultim al oricarui comerciant este de a obține un profit, adica un câștig reinvestit in
activitatea acelei persoane, partial sau total. Dreptul comercial este dreptul care reglementează un
lanț de relații care se bazează fiecare pe ideea de profit. Câștigul din comercial este diferit de cel din
civil, deoarece profitul este urmarit si obtinut cu scopul de a reinvesti pentru a ajuta activitatea de
intermediere a celui care il obtine, de a-l reintroduce în afacerea sa, in activitatea sa profesionala. In
dreptul civil, in cazul operatiunilor cu titlu oneros castigul este urmarit si folosit pentru a fi consumat
integral. Chiar daca vand un apartament pentru un pret mai mare decat pretul pe care l-am platit la
cumpararea lui, si o parte din pretul primit din revanzare il folosesc pentru a cumpara alt apartament
si cealalta parte o depozitez la banca, noul apartament il achizitionez pentru a ma bucura de el,
pentru satisfacerea nevoilor mele personale sau il inchiriez si chiria o consum pentru a-mi satisface
nevoile personale, in timp ce depozitul il constitui pentru a avea o rezerva financiara pe care sa o
folosesc in viitor pentru nevoi personale. Castigul obtinut din vanzarea apartamentului este civil
(pentru ca il consum pentru mine mai devreme sau mai tarziu), nu comercial. In comercial, vand
2
apartamentul pentru a cumpara cu pretul primit un sediu pentru firma mea comerciala, de ex., sau
folosesc apartamentul cumparat ca sediu de firma. Aceasta relaționare cu ideea de profit este ceea
ce oferă particularitatea și sensul dreptului comercial.

Evolutia istorica a dreptului comercial

În epoca romană, același corp de jurisprudență se aplica atat în relațiile civile pure, cat și in
relațiile comerciale între doi cetățeni, fara a exista un drept comercial distinct. Distincția intre cele
doua ramuri a apărut în Evul Mediu. Atunci, comercianții (negustori, meseriasi) au simțit nevoia unui
set de reglementări ale anumitor aspecte din activitatea lor, care sa se aplice numai lor, sa se
distanțeze de dreptul civil, ce era văzut mai rigid , mai puțin flexibil pentru a acoperi dinamismul vieții
comerciale de zi cu zi. In general, s-au creat aceste reglementări prin intermediul asociațiile
profesionale ale comerciantilor.

In practica, izvorul initial al acestor reglementari au fost uzanțele (practici repetate pana au
devenit obisnuinta intre membrii asociatiei profesionale respective, asumate ca avand forta unui
drept nescris), ce au devenit apoi codificate in forma scrisa si in cele din urma recunoscute de stat,
prin incorporare in corpul legislatiei. În preajma Revoluției franceze exista deja un sistem de norme
destul de coerent care acoperea un număr de zone comerciale (comerț propriu-zis, transport),
distinct de sistemul civil propriu-zis. Domeniul circuitului titlurilor comercial de valoare (cambii, bilete
la ordin) avea si el propriile reglementari. Societățile comerciale aveau propria reglementare.
Revoluția franceză a făcut să se conștientizeze că, de fapt, comercianții2 sunt importanți, relațiile
comerciale in sens larg sunt viitorul (si nu relatiile agricole sau cele legate de proprietatea imobiliara),
iar aceasta viziune a fost transpusa prin codificarea unitara a relațiilor comerciale, in cadrul primului
cod comercial modern, in timpul lui Napoleon. După modelul francez, aproape toate statele
europene (mai putin Marea Britanie) au adoptat coduri comerciale in sec XIX, separat de codurile
civile. Reglementarea separata a civilului si comercialului a functionat până în perioada interbelică.
Schimbarea s-a produs in Italia. În timpul lui Mussolini a aparut ideea de a unifica Codul Civil cu cel
Comercial, desi in noul cod civil unitar existau (si exista) capitole și secțiuni care se ocupau exclusiv
de relațiile comerciale. În majoritatea tarilor europene insa, legislația tradițională de drept european
continental a păstrat doua coduri: Codul Civil si Codul Comercial. În Romania, in 2009 s-au unificat
cele doua coduri in cadrul noului Cod civil, inspirat de Codul civil canadian Quebec. Important de
retinut: indiferent de evolutia codificarii (sistem monist sau dualist), dreptul comercial ramane
distinct de dreptul civil.

Cele două mari sisteme de drept comercial

Sunt reprezentate de dreptul francez și cel german. Codul comercial german au apărut mult
mai târziu fata de cel francez, după ce Germania a devenit imperiu in 1871. Primul Cod comercial
modern a aparut in Franta, in timpul lui Napoleon, in 1807. Când au redactat Codul Comercial,
francezii au pornit de la o abstracțiune, si anume natura relatiei comerciale, scopul fundamental
urmarit de cel putin una din parti (recte, scopul de intermediere), indiferent de calitatea de
comerciant a partilor. Natura relatiei dintre parti va califica relatia drept comerciala, chiar daca una
dintre parti sau ambele nu sunt comercianti in acel moment. Germanii in schimb au plecat de la o
abordare practica, anume daca o parte (un subiect) al relatiei are calitatea de comerciant (calitate

2
In categoria de comercianti intrand si industriasii, producatorii de bunuri pe scara industriala, nu numai
comerciantii in sens restrans (cumparatorii-revanzatorii de marfuri).

3
primita anterior pe baza de autorizatie administrativa sau judecatoreasca), atunci intreaga relatie
dintre parti devine comerciala (chiar daca cealalta parte nu este comerciant).

Când devine o relație intre subiecte de drept privat o relatie comercială? Putem avea doua
situatii: (1) relatia este pentru unul din subiectele participante o relatie de intermediere in circulatia
marfurilor si serviciilor (ipoteza principala) sau (2) unul dintre subiectele relatiei este deja comerciant
(aceasta inseamna ca relația în care este implicat un comerciant este o relație comerciala, indiferent
cine este cealaltă parte – sunt cateva exceptii de la aceasta regula, nerelevante pentru discutia
noastra) (ipoteza secundara). In ipoteza secundara, solutia „comercializarii” raportului juridic
porneste de la prezumtia ca persoana comerciantului a dobandit, anterior incheierii raportului
juridic, aceasta calitate pentru ca intentioneaza sa desfasoare relatii juridice comerciale in mod
repetat, ceea ce explica de ce automat legea considera ca orice raport juridic pe care il incheie este
comercial.

Sistemul obiectiv inseamna ca relatia este calificata drept comerciala în funcție de cauza
obligației.

Sistemul subiectiv inseamna ca relație comercială este calificata ca atare datorita subiectului
care participa la ea, este suficient să participe o persoana avand calitatea de comerciant pentru a fi
in prezenta unei relații juridice comerciale.

Observam ca cele doua sisteme au in comun situatia in care calificarea raportului juridic ca
fiind de drept comercial este ca urmare a faptului ca un comerciant incheie raporturi juridice in
desfasurarea activitatii sale. Prin urmare, in fiecare din aceste sisteme este important de stabilit
cum o persoana devine / dobandeste calitatea de comerciant. Cert este ca in ce priveste persoana
fizica, ea nu se naste comerciant! In schimb, persoana juridica se poate constitui avand capacitate de
drept comercial sau o poate dobandi ulterior, prin transformare sau prin schimbarea scopului
(obiectului de activitate), daca legea permite.

Cum dobandeste un subiect de drept calitatea de comerciant in fiecare din cele doua sisteme?
In sistemul obiectiv, prin exercitarea periodica, in mod profesional, de acte si fapte juridice de natura
comerciala. Insa acest lucru este adevarat (teoretic, nu neaparat si practic) numai pentru persoana
fizica; persoana juridica dobandeste aceasta calitate doar prin autorizare si inregistrare, pe baza
obiectului de activitate declarat.

În sistemul subiectiv, atat persoana fizică cat și persoana juridică dobândesc această calitate de
comerciant numai prin autorizare si înregistrare.

In Romania, chiar inainte de intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, sub imperiul vechiului Cod
Comercial, legiuitorul a consacrat trecerea de la sistemul obiectiv, la cel subiectiv, prin OUG 44/2008
(vom dezvolta aceasta tema in cursul urmator).

Noul Codul Civil - art. 3 – prevede ca dispozițiile lui se aplică și raporturilor între profesioniști,
precum și între aceștia și alte persoane. Există totodata reglementări speciale pentru profesioniști.
Insa Codul civil nu distinge intre profesionistii comercianti si cei necomercianti (de ex., o asociatie
non-profit). Codul civil, consecvent scopului sau monist, unifica vechile prevederi comerciale (care isi
aveau sediul in fostul Cod comercial) si civile, fara a stabili un regim juridic derogatoriu privind
calificarea raportului juridic de intermediere in circulatia economica, drept raport de drept comercial.
4
 Avand in vedere cele aratate mai sus, definim dreptul comercial ca acel sistem de norme (și
jurisprudența) care reglementează relațiile care se nasc, se execută, se modifică și inceteaza între
persoanele (fizice, juridice sau entitati fara personalitate juridica) care exploatează o întreprindere
comerciala și orice alt subiect de drept, relatii care au drept scop fundamental obtinerea de profit
de catre una din parti, cu precizarea că pentru scopurile definitiei, prin alt subiect de drept înțelegem
în general (dar nu in mod exclusiv) un alt subiect de drept civil (necomerciant) sau comercial. În
multe cazuri, comercianții intră în relație si cu subiecte de drept administrativ. Aceste contracte sunt
supuse si unui regim administrativ de reglementare. Când in legatura cu acelasi raport juridic apare
un conflict intre dreptul comercial si dreptul administrativ, dreptul administrativ va prevala.

Izvoarele dreptului comercial: Codul Civil, alte izvoare normative (lege, acte administrative cu
caracter normativ), uzanțele, jurisprudența, reglementările comunitare (UE) (pentru ultimele, a se
vedea art. 5 Cod Civil – nu orice normă comunitara, ci cele care au aceasta forță de a se aplica direct
si prioritar; directivele, in principiu, nu se aplică decât prin intermediul legilor naționale de
implementare). Din perspectiva izvoarelor, nu exista nici o deosebire fata de izvoarele dreptului civil.

Ierarhia izvoarelor dreptului comercial (conform art. 1 C.civ.) - 1. Legea; 2. Uzanțele; 3. Legea
care contine cea mai apropiată reglementare (dispozitiile legale aplicabile situatiilor asemanatoare –
de ex., la contractul de distributie – nenumit – se aplica in completare reglementarile din C.civ.
privind vanzarea); 4. Principiile fundamentale ale dreptului

Uzanțele reprezinta o practică de o anumită repetabilitate care vizează relațiile juridice

încheiate între un număr nedeterminat de persoane și care reflectă înțelesul celor care o aplică cu
privire la un drept sau o obligație (in sens restrans) în legatura cu acele relații juridice. Elemente
definitorii:

- practica (initial, este un comportament uman, nematerializat in scris, intre doua sau mai multe
persoane, comportament care apare fie in legatura cu aplicarea unei anumite prevederi legale, fie
fara a avea legatura cu o prevedere legala, insa in ambele cazuri din nevoia de a reglementa un
drept, respectiv obligatie (in sens restrans) intre parti care altfel ar fi neclar din punct de vedere al
existentei sau continutului),

- repetabilitatea (se apreciaza de la caz la caz, nu exista o perioada minima si un numar minim de
repetari ale aceluiasi comportament),

- apare în cadrul desfasurarii unei categorii de relații intre un numar nedeterminat de subiecte de
drept (de ex., în legătură cu stationarea sau operarea navelor în port sau în legătură cu derularea
tranzactiilor bursiere); acea uzanță este potențial aplicabilă unui număr nedeterminat de persoane
(dacă este doar o practică între 2 persoane concrete, aceleasi, si nu se extinde la altele, nu este
uzanță, este o practica contractuală).

In doctrina, se considera ca exista doua mari categorii de uzante: normative (forta de norma
juridica) si conventionale (forta de norma de interpretare a unor obligatii contractuale). Nu este clar
ce tip de uzante reglementeaza C.civ., dar citind art. 1 alin. (6) cred ca le consacra pe amandoua
(cutuma se preteaza mai bine la uzantele normative, uzurile profesionale la uzantele conventionale).

Art. 1 alin. (4) si (5) C.civ. reglementeaza regimul juridic al uzanțelor, anume trebuie sa nu
incalce ordinea publica si bunele moravuri (evident, acestea sunt conditii de bun simt) iar cel care o
invoca trebuie sa ii probeze existenta si continutul, mai putin in cazul in care este deja codificata (dar

5
in alt document decat un act normativ!), caz in care existenta ei este prezumata relativ. Art. 1 alin.(3)
introduce o limitare suplimentara cu privire la forta juridica a uzantelor, si anume atunci cand
problematica neclara dintre parti este totusi reglementata prin lege, numai legea si interpretarea ei
pot clarifica problema, nu si uzantele, mai putin in cazul in care legea trimite expres la ele ca sursa de
reglementare/ interpretare. De ex., daca apare o neintelegere intre vanzatorul si cumparatorul
bunului in legatura cu intinderea si conditiile invocarii garantiei pentru vicii, partile nu pot apela la
uzante (daca ar exista) deoarece garantia pentru vicii este reglementata de lege si legea nu face
trimitere la uzante. In schimb, daca apare o neintelegere intre vanzator si cumparator privind locul
predarii bunului vandut, partile pot apela in ultima instanta, daca tot nu s-au lamurit, la uzante pt. ca
legea (art. 1689 C.civ.) prevede expres acest lucru.

Aparenta in dreptul comercial

Pentru prima oară în Codul Civil este reglementată aparența, ca situatie creatoare de drepturi
(atentie, nu este izvor de drept). Conceptul a apărut initial în dreptul francez – ex: încheierea
căsătoriilor într-un oraș din Franța de către un primar, iar la momentul incheierii casatoriei nimeni nu
și-a pus problema daca a fost ales/ numit legal, insa pentru miri si cei care ii insoteau el intruchipa
autoritatea indrituita sa ii casatoreasca. S-a descoperit ulterior ca nu fusese legal numit, nu
indeplinea conditiile legale pentru a fi primar dar pentru a nu anula toate casatoriile din trecut, unde
participantii nu au avut nici o vina, soluția practică adoptată de instanta a fost sa le mentina pe
motivul că a existat o eroare comună și invincibilă a participantilor la casatorie. Efectul aparentei in
drept este ca prin intermediul ei o persoana transmite mai multe drepturi decat are, ceea ce de
principiu este interzis. Art. 17 reglementeaza elementele aparenței, anume credinta (eroare) comuna
si invincibila (in sensul de inevitabila) a persoanei care s-a increzut cu buna-credinta in falsa realitate
(este o eroare comuna si invincibila pentru orice persoana care s-ar fi aflat in aceeasi situatie) in
urma careia a dobandit un drept de la cineva care in adevar nu il avea si nici nu il va dobandi ulterior
sau a crezut ca persoana cu care a tratat avea o calitate juridica pe care de fapt nu o avea iar in
considerarea acestei calitati a incheiat actul juridic, care altminteri este nul absolut pentru lipsa
capacitatii. Datorita caracterului exceptional, derogatoriu de la principiul nemo dat quod non habet,
art. 17 nu permite aparentei sa nasca si mai ales sa mentina dreptul astfel dobandit, daca
desfiintarea actului juridic incheiat in baza aparentei nu produce un prejudiciu persoanei care a
dobandit dreptul respectiv de la netitular.

Aparența este foarte importantă în relațiile comerciale, există câteva instituții care se bazează
in mod determinant pe teoria aparenței (de ex., titlurile comerciale de valoare). Rolul mult mai mare
pe care il joaca aparenta in comercial fata de civil se explica prin rapiditatea cu care se incheie si
deruleaza relatiile comerciale, ceea de multe ori nu permite verificarea aprofundata a calitatii juridice
si/sau fundamentului dreptului persoanei transmitatoare. Insa atunci cand aparenta are rolul de a
consacra transmiterea dreptului in comercial, de regula acest rol este recunoscut expres de lege
(spre deosebire de aparenta in dreptul civil, unde efectul nascator de drept este jurisprudential,
recunoscut de instanta de judecata, nu normativ; aparenta reglementata pentru dreptul civil se
aplica si relatiilor comerciale, atunci cand rolul aparentei nu este consacrat de lege).

Principii fundamentale ale dreptului comercial:

- libertatea de voința,

- egalitatea juridică a părților (a nu se confunda cu egalitatea economica, de regula in comercial

partile sunt inegale dpdv economic),

6
- ocrotirea proprietatii private,

- buna credinta,

- aparența,

- interesele private ale participantilor la circuitul comercial trebuie sa respecte ordinea publică. In tot
mai multe situații, legiuitorul intervine peste libertatea de voință a partilor contractului comercial,
limitand-o prin norme imperative, pentru că societatea (in sensul de colectivitate nationala) are un
interes primordial, prevalent fata de cel privat (de ex., in cazul contractului de leasing, contractului de
franciza)

Principii particulare – nu sunt consacrate ca atare, sunt mai degraba reguli de interpretare
fundamentale

1. Principiul caracterului oneros al operațiunilor comerciale (scopul oricarei operatiuni

comerciale este obtinerea de profit pentru cel putin una dintre parti). Orice act și operațiune
comercială trebuie privită, analizata din perspectiva dorinței fiecarei parti de a câștiga, de a obține un
profit.

2. Principiul securității creditului – în orice operațiune comercială drepturile și obligațiile

trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să nu creeze o distorsiune, un dezechilibru intre parti
peste ceea ce partile au acceptat de buna voie cand au incheiat contractul, pentru ca orice
distorsiune poate conduce la afectarea, mai devreme sau mai tarziu, a intereselor comerciale ale
altor subiecte decat participantii la acea operatiune (datorita interconexiunii stranse intre
participantii la circuitul comercial). Materializarea acestui principiu o vedem mai ales în materia
insolvenței (cand un comerciant este în situația de a nu mai putea plăti datoriile scadente cu sume de
bani disponibile); un comerciant ajunge în această situație prin încheierea unor contracte si
savarsirea unor practici care au contribuit la pierderea de substanță economică si care au
dezechilibrat circuitul economic afectandu-i pe cei care au interactionat cu el, pe creditori celor care
au interactionat cu el s.a.m.d.. Procedura insolventei urmareste restabilirea acestui echilibru, adica
restabilirea securitatii creditului.

3. Principiu celerității – fiecare operațiune comercială trebuie privită în sensul în care ea

favorizează circulația bunurilor/ serviciilor și nu o îngreunează.

Reglementarea maselor patrimoniale – art. 31-33 c civ

De unde vine conceptul de masa patrimoniala? In legătură cu patrimoniul a existat traditional

principiul unicității acestuia. De ex., efectul unicitatii se observa în cazul gajului general al creditorilor
chirografari. Unicitatea patrimoniului produce uneori efecte inechitabile fata de unele clase de
creditori ale aceluiasi debitor. De aceea, treptat s-a dezvoltat ideea ca pentru anumite categorii de
persoane este de dorit sa aiba mai mult decât o singura masă patrimonială în cadrul patrimoniului,
drepturile si obligatiile din fiecare masa fiind prioritar legate de anumite clase de credidori. Aceasta
nu inseamna ca o persoana are mai multe patrimonii, ea are un singur patrimoniu impartit in mai
multe diviziuni intre care exista un anumit grad de autonomie. În dreptul comercial ne interesează
masele patrimoniale în special cazul persoanei fizice.

Particularități

Art. 31 alin (2) – legea consacra regimul unicității patrimoniului, dar permite ca patrimoniul sa poata
face obiectul unei diviziuni/afectațiuni. Masele patrimoniale sunt situatii exceptionale, regula este ca

7
patromoniul este unitar, fara diviziuni. Dar si in cazul in care contine mase patrimoniale, patrimoniul
ramane unic si indivizibil ca regim juridic general.

Categorii de mase patrimoniale:

- Masele patrimoniale fiduciare

- Mase patrimoniale afectate exercițiului unei profesii autorizate – profesii liberale, de ex.
avocat, notar, medic

- Mase patrimoniale determinate in baza legii (a se vedea patrimoniile de afectatiune

reglementate de O.U.G. nr.44/ 2008)

Profesie autorizată – in sens restrâns, este orice profesie liberala (ex.: avocat). In sens larg, se poate
dezbate daca include orice activitate organizata a carei desfasurare necesita o autorizare
administrativa sau judiciara și care se exercită repetitiv, cu scopul de a obtine profit.

Regimul juridic al maselor matrimoniale este reglementat in art. 32, 33 C.civ.

Art. 32 alin. (1) - dacă există mai multe mase patrimoniale, drepturile și obligațiile pot trece
dintr-o masă patrimonială în alta. Ceea ce nu este clar în practică este ce fel de acte juridice sunt
necesare pentru acest transfer (ar trebui sa fie oricum acte unilaterale, avand in vedere ca subiectul
primitor si cel transmitator sunt una si aceeasi persoana). O aplicare a acestui reguli: art. 2324 alin.
(3) – reia regula in cazul particular al garantiei chirografare; iar 2324 alin. (4) – excepția (vom relua
discutia in cursul urmator).

În materie comercială interesul discutiei apare pentru situația în care creditorii profesionistului
comerciant persoana fizica execută numai masa patrimoniala comercială, iar ceilalti creditori (care nu
au interactionat cu persoana fizica in calitate de comerciant) execută atat masa necomercială, cat si
cea comerciala. În celelalte cazuri (cand debitorul nu este comerciant dar are mai multe mase
patrimoniale), creditorii unei mase executa mai intai bunurile din acea masa patrimonială si daca nu
se indestuleaza au posibilitatea de a trece la executarea bunurilor din altă masă patrimonială.

Art. 32 alin. (2) – transferul dintr-o masă în alta nu constituie înstrăinare în sensul Codului Civil
pentru ca titularul ambelor mase este același.

Art. 33 – reglementeaza chestiuni de procedură intr-un caz particular, al patrimoniului

profesional individual.