UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ

ÎN AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

SPECIALIZAREA: INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

COMERCIAL

Profesor Coordonator Absolvent

Şef Lucrări Dr. Filipescu Florin Hilohi Mihai-Adrian

BUCUREŞTI
2021
NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI DEFINIȚIA DREPTULUI COMERCIAL

Comerţul reprezintă o activitate care are ca obiect circulaţia mărfurilor de la producator la

consumator. Prin urmare, comerţul reprezintă totalitatea operaţiunilor cuprinse în intervalul
dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării acestora în circulaţie şi până în momentul
când mărfurile respective ajung la consumatori. Circulatia mărfurilor de la producător la
consumatorse realizează de către comerciant.

Având în vedere notiunea de comert, dreptul comercial ar putea fi definit ca totalitatea

normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale
din sfera activitaţii de comerţ, relaţii care se nasc între comercianţi.

În ceea ce priveşte obiectul dreptului comercial, acesta reglementează relaţiile social

patrimoniale care prezintă caracter comercial. Cu privire la raporturile personalene
patrimoniale care privesc atributele de identificare ale comercianţilor ( firma, emblema, sediul
), în dreptul commercial dobândesc o natură patrimonială. Ca urmare, ele sunt apărateprin
acţiuni patrimoniale, fie în daune, fie în concurenta neloială. Istoria dreptului commercial
este legată de istoria comerţului, când primele forme ale schimbului au apărut odată
cuproprietatea. Forma primitiva a schimbului a fost trocul. Pe masură dezvoltării relaţiilor
dintreoameni şi a formelor de organizare au apărut târgurile care au avut un rol însemnat în
creşterea schimburilor comerciale.

SISTEMELE CLASICE DE REGLEMENTARE A DREPTULUI COMERCIAL

In istoria modernă a dreptului comercial au fost practicate două sisteme de reglementare:

sistemul autonomiei dreptului comercial și sistemul unității dreptului privat.

La începutul secolului al XIX-lea, nevoile dezvoltării comerțului și, implicit, ale apărării
intereselor comercianților au dus la recunoașterea si legiferarea dreptului comercial, ca un
drept special fata de dreptul civil.

Piatra de hotar in formarea dreptului comercial a constituit-o adoptarea Codului comercial

francez in 1807. Anumite acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice – denumite acte
de comert – au iesit de sub incidenta Codului civil francez din 1804 si li s-a dat o
reglementare noua in Codul comercial, corespunzatoare exigentelor activitatii comerciale.

Prin adoptarea Codului comercial francez s-a consacrat dualismul dreptului privat si, implicit,
autonomia dreptului comercial, ca ramura distincta a dreptului privat. Dreptul comercial, ca
drept special, se completeaza cu normele dreptului civil, care reprezinta dreptul comun al
raporturilor de drept privat.

Sistemul autonomiei dreptului comercial a fost considerat un progres in reglementarea

raporturilor juridice. El a fost preluat si de Codul civil italian, adoptat in anul 1882. Acest Cod
comercial a servit ca model pentru Codul comercial roman din 1887.
Desi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, in a doua jumatate a secolului
al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea, in doctrina s-a discutat daca dreptul
comercial trebuie sa fi e un drept autonom sau trebuie sa se integreze in dreptul civil, in
vederea realizarii unui drept privat unitar (a se vedea I.L. Georgescu, Destinele dreptului
comercial si problema unui cod unic al dreptului privat, in Revista de Drept Comercial nr. 5-
6/1942, p. 314 si urm.; D. Galasescu-Pyk, Evolutia notiunii de comercialitate si autonomia
dreptului comercial, in Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1942, p. 445 si urm.). Au fost
invocate numeroase argumente, atat pentru sistemul autonomiei dreptului comercial, cat si
pentru sistemul unitatii dreptului privat (a se vedea I.L. Georgescu, Drept comercial roman,
vol. I, Ed. Socec, Bucuresti, 1946, p. 73 si urm.; St.D. Carpenaru, Tratat de drept comercial
roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 16-18).

In anul 1942, sub influenta conceptiilor corporatiste ale vremii, in Italia a fost adoptat un nou
Cod civil, care cuprindea o reglementare unitara a dreptului privat (o reglementare partiala a
fost consacrata si de Codul unic elvetian al obligatiilor).

In conceptia Codului civil italian, notiunea de comert este inlocuita cu cea de activitate
economica, iar notiunea de comerciant, cu cea de intreprinzator.

Raporturile economice sunt considerate fenomene de organizare, iar intreprinderea ca

organizare de bunuri si persoane (a se vedea P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil
italian, in Revista de Drept Comercial nr. 1-2/1943, p. 13 si urm.).

Codul civil italian generalizeaza conceptia de intreprindere. Aceasta cuprinde orice forma de
activitate productiva organizata, industriala, agricola, comerciala si de credit.

In Codul civil italian nu exista o definitie a intreprinderii, ci a intreprinzatorului. Prin

intreprinzator se intelege acea persoana care exercita profesional o activitate economica
organizata, in scopul productiei sau schimbului de bunuri sau servicii.

Din cele aratate rezulta ca in noua reglementare a dreptului comercial italian – Codul civil – a
fost abandonat sistemul actelor de comert, consacrat in Codul comercial din 1882, in favoarea
sistemului intreprinderii. Dar, intreprinderea nu mai este considerata un act obiectiv de
comert, ci fundamentul economiei organizate.

Prin disparitia actelor obiective de comert dispare si functia acestora de atribuire a calitatii de
comerciant, aceasta fiind inlocuita cu notiunea de intreprindere organizata.

S-a apreciat ca noul sistem de reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezinta o
deosebire esentiala fata de sistemul de reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece,
in conceptia Codului civil, pentru ca o intreprindere sa fie comerciala, ea trebuie sa aiba ca
obiect una dintre activitatile precizate de Codul civil, care, in mare parte, coincid cu actele
obiective de comert din Codul comercial. Noutatea reglementarii o reprezinta faptul ca actul
de comert nu mai intra in definirea notiunii de comerciant sau cea de comert, in prim plan
fiind ideea de intreprindere (a se vedea E. Cristoforeanu, Unificarea dreptului privat italian.
Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de Drept Comercial nr. 1-2/1943, p. 5).
IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Izvoarele dreptului pozitiv sunt de două tipuri: formale şi materiale. Această distincţie este
esenţială.

Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social sau factorii de configurare a
dreptului. În conţinutul acestor izvoare sunt incluse elemente care aparţin unor sfere diferite
ale vieţii sociale:

− factorii de configurare a dreptului (cadrul natural, cadrul

social-politic şi factorul uman);

− dreptul natural şi raţiunea umană;

− conştiinţa juridică;

− starea economică şi,

− izvoarele culturale, ideologice etc.

Pentru a înţelege semnificaţia izvoarelor formale, trebuie să ne gândim că ele reprezintă

injocţiuni la adresa interpretului, spre a-i determina, printr-o regulă de drept ce i se aduce
astfel la cunoştinţă, judecata lui în fiecare caz individual.

Izvoarele formale desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică

actele juridice în care sunt concentrate aceste norme. Anume acestea se au în vedere când se
vorbeşte de izvoarele dreptului.

Drept izvoare ale dreptului comercial merită menţionate mai presus de toate actele normative
(izvoare scrise), care reflectă specificul reglementării relaţiilor ce apar între subiecţii dreptului
comercial sau cu participarea acestora în legătură cu desfăşurarea de către ei a activităţii de
întreprinzător. Aceste norme pot fi regăsite în diferite acte normative: în coduri comerciale şi
un şir de alte acte speciale ce reglementează activitatea de întreprinzător, fapt ce poate fi
constatat în statele cu sisteme de drept ce recunosc dualismul dreptului privat sau în Codul
civil şi într-un şir de acte normative speciale, ceea ce corespunde tendinţei dezvoltării
legislaţiei comerciale.

Alegerea uneia din aceste două opţiuni de sistematizare a legislaţiei comerciale este la
discreţia legislatorului, ce formează acel sistem de drept, în funcţie de starea economică şi
politică din ţară şi de obiceiurile ei, ce tind a asigura reglementarea efectivă a relaţiilor sociale
din acest domeniu.

Legislaţia comercială a Republicii Moldova, la momentul de faţă, se dezvoltă după cea de-a
doua variantă expusă mai sus, adică normele juridice ce reglementează relaţiile de
întreprinzător se conţin în Codul civil şi într-un şir de alte acte normative speciale.

Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 este legea supremă a societăţii şi a statului,
motiv pentru care ea stă la baza actelor normative ce reglementează relaţiile economiei
naţionale. Astfel, Constituţia R.M., în art. 9, stabileşte că factorii de bază ai economiei
Moldovei sunt piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială. Statul trebuie să asigure
reglementarea juridică a activităţii economice: libertatea comerţului şi a activităţii de
întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor
factorilor de producţie, inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv
străine (art. 126, Constituţia RM).

Legile. Dreptului comercial în Republica Moldova îi este caracteristic faptul inexistenţei unei
legi speciale, a unui cod comercial ce ar reglementa relaţiile din acest domeniu. Normele
juridice ce reglementează activitatea de întreprinzător sunt răspândite în întreagă legislaţie,
purtând denumirea de legislaţie economică. Dintre acestea menţionăm:

1. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845- XII din 03.01.1992 // M.O., nr.
2/33 din 28.02.1994

2. Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, nr.

235-XVI din 20.07.2006 // M.O., nr. 126-130/627 din 11.08.2006

3. Legea privind bursele de mărfuri, nr. 1117-XIII din 26.02.1997 // M.O., nr. 70/464 din
25.07.1998

4. Legea cambiei, nr. 1527-XII din 22.06.1993 // M.O., nr. 10/285 din 30.10.1993

5. Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din 02.04.1997 // M.O., nr. 38-39/332
din 12.06.1997

6. Legea cu privire la zonele economice libere, nr. 440-XV din 27.07.2001 // M.O., nr. 108-
109/834 din 06.09.2001

7. Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr. 1103-XIV din 30.06.2000 // M.O., nr. 166-
168/1205 din 31.12.2000

8. Legea privind investiţiile în activitatea de întreprinzător, nr. 81-XV din 18.03.2004 // M.O.,
nr. 64-66 din 23.04.2004

9. Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr. 206-XVI din
07.07.2006// M.O., 126-130 din 11.08.2006

10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor, nr. 1265-XIV

din 05.10.2000// M.O., nr. 31- 34-109 din 22.03.2001

11. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr. 146-XIII din 16.06.1994 // M.O., nr. 2/9 din
25.08.1994

12. Legea cu privire la fondurile de investiţii, nr. 1204-XIII din 05.06.1997 // M.O., nr.
45/397 din 10.07.1997

13. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier), nr. 1353- XIV din 03.11.2000 // M.O.,
nr. 14-15/52 din 08.02.2001
14. Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr. 1418- XIV din 14.12.2000 // M.O.,
nr. 27-28/90 din 06.03.2001

15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001 // M.O., nr. 139-140/1082 din
15.11.2001

16. Legea cu privire la licenţierea unor genuri de activitate, nr. 451-XV din 30.07.2001 //
M.O., nr.108-109/836 din 06.09.2001

17. Legea cu privire la leasing, nr. 59-XVI din 28.04.2005 // M.O., nr. 92-94/429 din
08.07.2005

18. Legea privind mărcile şi denumirea de origine a produselor, nr. 588-XIII din 22.09.1995 //
M:O., nr. 8-9/776 din 08.02.1996 etc.

Codul civil al R.M., nr. 1107/2002 este actul normativ care unifică normele generale şi
speciale ale dreptului privat, ce reglementează activitatea de întreprinzător. Codul civil ocupă
locul central în cadrul izvoarelor dreptului comercial, fiind acel act normativ care asigură
întreprinzătorului cele mai stabile condiţii de activitate, în jurul căruia sunt grupate legile
speciale şi actele normative subordonate legii care reglementează activitatea de întreprinzător.
Art. 2 al Codului civil stabileşte că subiecte al raporturilor juridice civile sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice care practică, precum şi cele care nu practică activitatea de
întreprinzător. Codul civil, ca izvor al dreptului comercial, cuprinde în sine o totalitate de
norme juridice ce reglementează statutul întreprinzătorilor, relaţiile dintre aceştia sau cu
participarea lor. Pot fi menţionate următoarele articole ale Codului civil: activitatea de
întreprinzător a persoanei fizice (art. 26, Cod civil al RM); societăţile comerciale (art. 106-
170, Cod civil al RM); cooperativele (art. 171- 178 Cod civil al RM); întreprinderile de stat şi
întreprinderile municipale (art. 179, Cod civil); reprezentarea comercială (art. 258 Cod civil al
RM); clauzele contractuale standard (art. 712-720); vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca un
complex patrimonial (art. 817-822); leasing-ul (art. 923-930); franchising-ul (art. 1171-1178);
intermedierea comercială (art. 1190-1198); agentul comercial şi comisionarul profesionist
(art. 1199-1221).

TENDINȚE MODERNE ALE DREPTULUI COMERCIAL

De la primele forme de manifestare a dreptului comercial, începând cu secolul XIX şi

până în zilele noastre, această ramură importantă a dreptului nu a încetat să se dezvolte şi să
se perfecţioneze. De timpuriu s-au manifestat tendinţe în acest sens care s-au amplificat şi au
devenit tot mai evidente ca urmare a marilor realizări pe plan tehnico-ştiinţific. Dezvoltarea,
diversificarea şi specializarea activităţii economice în general şi a comerţului, în particular, au
determinat şi tendinţe de dezvoltare şi extindere a sferei de aplicare a dreptului comercial.
Dreptul comercial cuprinde în prezent, în sfera sa, totalitatea activităţilor productive, de
circulaţie şi distribuţie a mărfurilor, bancare, valutare şi de asigurări etc. Dreptul comercial s-a
născut şi s-a dezvoltat în cursul secolului al XlX-lea sub stindardul libertăţii comerţului şi
industriei. Dar fenomenele negative care au însoţit această dezvoltare (care a culminat cu
marea criză economică din perioada 1929-1933) au determinat statul să părăsească doctrina
liberalismului pentru a interveni în activitatea economică (Programul New Deal pus în
aplicare de S.U.A. în perioada 1933-1936 în timpul administraţiei Roosevelt este considerat
prima manifestare semnificativă de intervenţie a statului în economie). În anii celui de al
doilea război mondial şi în perioada următoare acestuia, măsurile de dirijism economic au luat
amploare, căpătând forme absolute în statele foste socialiste. În zilele noastre, sub influenţa
ideilor economistului englez J. Keynes, care îşi întemeiază teoria pe necesitatea asigurării
echilibrului economic prin intervenţia directă a statului în economie, un rol deosebit a început
să-1 joace planificarea şi Prognoza, ale căror obiective însă se realizează nu prin directive
administrative imperative (aşa cum s-a procedat în fostele state socialiste), ci prin tehnicile
economiei concertate, prin folosirea pârghiilor economice de influenţare şi stimulare.
Măsurile de dirijism economic cu caracter social nu puteau rămâne fără ecou pe planul
dreptului comercial, fiind instituit un control din partea statului al activităţii de comerciant, al
activităţilor legate de aprovizionare şi desfacere, al preţurilor ,al respectării regulilor fiscale şi
financiare, al protecţiei consumatorilor, al concurenţei, etc. Deci, dacă la originea sa dreptul
comercial a fost un drept privat, în perioada actuală el devine o ramură de drept cu grad tot
mai înalt de publicizare. Secolul XIX se caracterizează prin tendinţa de codificare a dreptului
comercial, fiecare ţară tinzând să consacre, printr-o reglementare naţională, reguli de comerţ
în conformitate cu interesele lor economice. Epoca modernă, care se caracterizează, la rândul
ei, printr-o dezvoltare a comerţului între diferite ţări, atât la nivel regional, cât şi continental, a
determinat necesitatea obiectivă de întărire a securităţii juridice a raporturilor comerciale,
ceea ce a impus o tendinţă de uniformizare internaţională a legilor comerciale. Astfel, sub
auspiciile Ligii Naţiunilor, au fost adoptate Convenţiile de la Geneva (1930 şi 1931) privind
legile uniforme referitoare la cambie, biletul la ordin şi cecul, în baza cărora statele semnatare
au adoptat legi interne proprii privitor la aceste titluri de credit. Acţiunile de uniformizare a
legilor comerciale au continuat şi sub egida O.N.U. şi a instituţiilor sale, printre care un rol
important 1-a avut U.N.C.I.T.R.A.L. Au fost adoptate Regulile de la Hamburg (1978) şi
Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri (Viena, 1980). 6 Un loc deosebit în
acţiunea de uniformizare a legilor comerciale îl ocupă Tratatul de la Roma care prevede că, la
sfârşitul unei perioade de tranziţie, între ţările membre ale C.E.E., circulaţia mărfurilor,
serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă să devină libere. Este ceea ce s-a hotărât prin
Tratatul de la Maastricht. În scopul perfecţionării reglementării activităţii economice şi a
raporturilor juridice pe care aceasta le implică, a început să se manifeste, în doctrina
occidentală, şi o altă tendinţă în direcţia recunoaşterii originalităţii şi, implicit, a autonomiei
dreptului economic, fără însă să existe încă un punct de vedere unitar cu privire la definirea
acestei viitoare ramuri de drept. S-a exprimat şi părerea că însuşi dreptul comercial trebuie să-
şi schimbe titulatura, pentru a corespunde mai bine condiţiilor actuale de dezvoltare a
activităţilor economice productive şi comerciale, urmând a fi denumit „drept al afacerilor" (el
urmând a include nu numai elementele de drept privat, admise tradiţional, ci şi elemente de
drept public legate de intervenţia statului în economie, drept fiscal, drept al muncii etc.).
Conceput ca un drept al afacerilor, acesta ar dobândi un caracter mai accentuat
pluridisciplinar decât dreptul comercial.