Cele 7 minuni ale lumii

Proiect realizat de:

 Hilohi Mihai-Adrian
 Postolache Ana-Maria
 Vlase Adriana
Cuprins
1. Șapte minuni ale lumii antice
2. Piramida lui Keops
3. Grădinile suspendate ale Semiramidei
4. Templul zeiței Artemis din Efes
5. Statuia lui Zeus din Olympia
6. Mausoleul din Halicarnas
7. Colosul din Rhodos
8. Farul din Alexandria
Șapte minuni ale lumii antice

Cele șapte minuni ale lumii antice este o listă ce conţine șapte edificii din antichitate. Lista era în
principal un ghid turistic pentru călătorii din lumea antică ce voiau să vadă cele mai cunoscute
destinații din acea perioadă.

Cea mai veche versiune cunoscută a listei îi aparține lui Antipater din Sidon și a fost elaborată în
secolul al II-lea î.Hr.; se pare că se bazează pe ghidurile populare printre călătorii eleni și cuprinde
doar clădiri din jurul Mării Mediterane, unde siguranța călătoriilor era oarecum asigurată. Cele șapte
minuni erau considerate minuni deoarece erau printre cele mai populare destinații; încă din 1600 î.Hr.
turiștii au zgâriat inscripții pe monumentele din Valea Regilor în Egipt (în acea perioadă Sfinxul avea
deja o mie de ani). Toate minunile erau construcții antropice; destinațiile naturale nu erau incluse,
nefiind populare.

Cele șapte minuni sunt (în ordine cronologică):

În lista inițială a lui Antipater, Farul din Alexandria era înlocuit cu Zidurile Babilonului. Lista de
mai sus a fost folosită începând cu secolul al VI-lea d.H. Dintre aceste minuni, singura care s-a păstrat
este Marea Piramidă din Giza. Existența Grădinilor suspendate nu a fost încă dovedită 100%.
Înregistrările istorice indică faptul că celelalte cinci minuni au fost distruse prin dezastre naturale.
Templul zeiței Artemis din Efes și Statuia lui Zeus din Olympia au fost distruse de incendii, iar Farul
din Alexandria, Colosul din Rodos și Mausoleul din Halicarnas au fost distruse de cutremure.
 În stabilirea celor șapte minuni ale lumii antice,
grecii au avut un rol important. Istoricul Herodot,
călătorind în Egipt in anul 450 î.Hr. spunea că:
“Nicăieri în lume nu se pot vedea atâtea lucruri de o
mareție atât de greu de definit”. El exemplifica
aceasta afirmație cu două mari construcții egiptene
apreciind că, sunt chiar superioare piramidelor:
Lacul artificial Moeris și Labirintul de la Fayum.
Acesta fusese construit de faraonul Amenemhet III
(1842-1798 î.Hr.) și este de fapt un templu funerar
cu două niveluri și 3000 de camere, coridoare,
coloane și intrări secrete.

Tot Herodot i-a informat pe greci despre

giganticele ziduri ale Babilonului, groase de 27
metri. Deși se cunoșteau aceste relatări, cele două
mari construcții nu au fost considerate minuni ale lumii antice, menționându-se cinci monumente
grecești: Templul zeiței Artemis din Efes, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos și Farul din
Alexandria, la care s-au mai adăugat Marea Piramidă din Giza și Grădinile suspendate ale Semiramidei
din Babilon.

Nu a fost menționat nici Zidul Chinezesc, care în timpul împaratului Qin Huangdi (259-240
î.Hr.) avea o lungime, peste munți și văi, de aproape 4000 km, iar în primele secole ale erei noastre de
peste 6000 km.
1. Piramida lui Keops

MAREA PIRAMIDA DE LA GISEH

Piramidele din Egipt au fost intodeauna,

inca de la inceput, trecute printre Cele Sapte
Minuni ale Lumii Antice, insa de fapt Marea
Piramida de la Giseh a fost in centrul atentiei
si in fruntea listei. Este singura din Cele Sapte
Minuni care mai exista inca intr-o forma
aproape completa si usor de recunoscut, ea
fiind si cea mai veche. Construita pentru
faraonul Keops, din dinastia a-IV-a, in jurul
anului 2560 i.e.n. piramida reprezinta cea mai
inalta realizare a constuctorilor de piramide
din Regatul Vechi al Egiptului.

In mod curios in ciuda dimensiunilor si a importantei Marii Piramide, a ajuns la noi o singura
reprezentare completa a creatorului ei, Keops. Este vorba despre o minuscula statueta din fildes a
faraonului, gasita in 1993, de catre Petrie, in fundatiile templului inchinat zeului Osiris de la Abydos.
Faraonul este asezat tinand in mana dreapta un imblaciu si purtand Coroana Rosie a Egiptului de Jos.
In fata tronului pe care sta este scris numele sau, asezat intr-un chenar regal. In ciuda dimensiunii mici
si a materialului, este un portret cu trasaturi puternice. Exista cateva portrete superbe ale altor
constructori de la Giseh, remarcandu-se in mod deosebit statuia din diorit a lui Kefren, in pozitia
asezat, si in seria de placi triptice din ardezie, precum si statuile lui Mykerinos.

Inainte de inceperea activitatii propiu-zise de constructie, era necesar sa fie pregatit terenul,
trebuia nivelat si laturile sa fie orientate cu multa grija fata de punctele cardinale. Nivelarea probabil
era efectuata prin marcarea zonei respective cu o serie de patru valuri joase de argila. Spatiul era apoi
umplut cu apa. In mod firesc suprafata era perfect plana. Se sapau in continuare o serie de santuri in
roca de pe fundul apei, astfel incat baza acestora sa pastreze o distanta egala fata de nivelul apei.
Atunci cand se sapa suficient pentru marcarea zonei, apa era evacuata, iar stanca dintre santuri era
sapata in continuare, pastrandu-se acelasi nivel. In cazul Marii Piramide s-a facut insa o exceptie. In
cadrul zonei propuse pentru constructie a fost lasata o portiune de roca nedislocata.
 Orientarea exacta a laturilior piramidei se obtinea prin observarea stelelor, deoarece in acea vreme
nu era cunoscut nici un tip de busola. Putem judeca precizia cu care masurau vechii egipteni prin aceea
ca eroarea de asezare a celor patru laturi este de doar cateva fractiuni de grad. Diferenta de lungime
dintre cea mai lunga si cea mai scurta dintre cele patru laturi este mai mica de 20 cm. Acest din urma
fapt este incredibil daca tinem seama de doua lucruri: in primul rand toate masuratorile se efectuau de-
a lungul laturilor, nefiind posibil sa se traseze diagonale, datorita portiunii de stanca ramase in mijloc,
si, in al doilea rand, toate masuratorile se efectuau cu ajutorul franghiilor sau a sforilor facute din fibre
de palmier sau de in, care se intindeau si isi puteau
modifica dimensiunile in functie de temperatura.
Dupa ce se incheiau aceste pregatiri initiale, putea
incepe intr-adevar munca de constructie, care pune
inca in fata egiptologilor o serie de probleme, greu
de rezolvat.

In ciuda faptului ca putem studia piramida insasi, care se inalta mai jos de Cairo, pe platoul de la
Giseh, si cu toate teoriile formulate pana acum, nu se stie exact cum a fost construita piramida. Trebuie
sa amintim ca egiptenii nu cunosteau nici macar scripetele sau sistemul de scripeti pana in vremea
ocupatiei romane, la peste 2500 de ani de la construirea Marii Piramide. Singurele instrumente
disponibile erau tavalugele sau rolele si parghile. Cu ajutorul acestor elemente primitive au fost
inaltate statuetele si obeliscurile din Egiptul Antic.

Exista doua teorii importante privind modul cum au fost construite piramidele: una , folosind
rampe care inconjurau constructia pe masura ce aceasta se inalta, cealalta impiedicand edificarea unei
rampe ce s-ar fi intins in desert, inaltandu-se si lungindu-se atat cat era nevoie, o data cu inaltarea
piramidei. Dar, nici una dintre aceste doua explicatii nu este pe deplin satisfacatoare. O a treia
alternativa ar fi utilizarea unor schele care sa poata ridica blocurile de piatra cu ajutorul roabelor, asa
cum au fost inaltate lespezile orizontale care formeaza trilitonii de la Stonehenge. Acest lucru nu ar fi
fost posibil din doua motive: lemnul era un material rar si scump in Egiptul Antic, neexistand copaci
cu diametrul necesar, nici cantitatea enorma de care ar fi fost nevoie. De asemenea, dimensiunile foarte
mari si mai ales greutatea blocurilor ar fi impiedicat acest procedeu.

Ideea rampei care ar fi inconjurat piramida are insa mai multe elemente laudabile. Rampe de
caramizi de lut s-ar fi inaltat in jurul celor patru laturi ale piramidei, pe masura ce aceasta se inalta,
blocurile uriase din piatra fiind urcate pe tavalugi sau role. Imediat ce blocul trecea de ultimele role,
acestea eliberandu-se de greutate, puteau fi mutate in fata, iar blocul era tras inainte si mai sus de
grupuri de oameni, cu ajutorul franghiilor. Daca din punct de vedere teoretic lucrurile par realizabile,
(exista un model reusit al acestei metode la muzeul Stiintei din Boston), din punct de vedere practic el
lasa mult de dorit. O panta cu inclinatie mica ceruta de greutatea blocurilor de piatra, care sa inalte din
toate partile ar fi creat doua probleme majore: prima, cea a grupului de oameni care trebuiau sa aiba
grija de colturi si care sa pastreze blocurile in echilibru pe role; a doua, este problema ridicari din ce in
ce mai sus a blocurilor in jurul structurii, pentru a ajunge in cele din urma la nivelele superioare. Acest
procedeu ar fi insemnat o forta de munca impresionanta si personal pentru conducerea si controlul
numeroaselor grupuri de oameni, care ar fi ridicat blocurile de la diferite nivele, cu ajutorul planurilor
inclinate. Este greu de imaginat multimea celor care ar fi trebuit sa urce.

Exista si a treia teorie privind construirea Marii Piramide. Ea a fost formulata de Peter Hodges,
un maistru constructor britanic, care era interasat in mod practic de problemele transportului pe
orizontala si a ridicarii unor greutati enorme doar cu ajutorul parghiei si rolelor. El a reusit sa
demonstreze ca doi oameni puteau ridica o greutate de doua tone cu parghii lungi care aveau la capete
un piciorius cu un anumit unghi si protejat de o bucata de metal. Prin introducerea acestui cap sub
blocul de piatra si folosirea a doua astfel de parghii, sau mai multe, in functie de greutate si marime, un

capat al blocului putea fi ridicat, asezandu-se sub el proptele. Procesul se repeta si la celalalt capat si
deplasarea continua mai sus folosindu-se proptele sau alte forme de sustinere. In acest fel un bloc de
piatra putea fi ridicat relativ usor la o inaltime rezonabila. Constructia piramidei s-a realizat pe nivele,
fiecare treapta fiind destul de lata si in medie mai inalta de un metru. Principiul lui Hodges ar fi permis
catorva grupuri de oameni sa ridice blocuri de piatra, pe toate cele patru laturi in acelasi timp, numarul
lor micsorandu-se, o data cu scurtarea laturilor si cu inaltarea intregii piramide. In momentul in care
fiecare bloc de piatra ar fi ajuns la nivelul potrivit, el ar fi fost deplasat orizontal pe role, pana la locul
unde trebuia sa fie deplasat definitiv.
 Odata consructia de baza terminata, piramida trebuia acoperita sau imbracata cu blocuri de calcar
alb, stralucitor de Tura, aduse din carierele aflate pe Dealurile Moqqatam, la est de orasul modern,
Cairo. Imbracamintea exterioara se realiza de la varf in jos, blocurile de calcar, fiind asezate pe trepte,
si umplandu-le apoi erau taiate si slefuite in jos, pentru a se realiza unghiul potrivit si aspectul
stralucitor. Toate piramidele, cu exceptia Piramidei in Trepte, au fost acoperite sau slefuite cu placi de
calcar.

Inainte de a merge mai departe si de a descrie structura interna a Marii Piramide, ar fi potrivit sa
prezint dimensiunile sale esentiale. Unghiul de inclinatie a laturilor este de 54 de grade si 54 de
minute. Inaltimea sa era de 145,75 de metri, dar si-a pierdut varful cu inaltimea de 10 metri, fiind
trunchiata, insa acest amanunt nu este observat de la distanta. Laturile au fiecare 229 metri, cu o
difernta mai mica de 20 de centmetri, intre cea mai lunga si cea mai scurta latura. Piramida acopera o
suprafata de 5,37 hectare. Estimand se poate spune ca sunt aproximativ 2.300.000 de blocuri de piatra
cu o greutate cuprinsa intre 2-15 tone.

Facea parte din cerintele religioase ca intrarea in piramida sa fie localizata in partea nordica,
indreptata spre steaua polara. Toate piramidele s-au conformat acestei cerinte, singura variatie fiind la
Piramida lui Kefren care are doua intrari pe latura nordica.

Piramida lui Keops nu face exceptie si are o intrare joasa de circa 17 metri inaltime pe latura
nordica si 7,5 metri spre est de punctul central. Aceasta are 4 blocuri mari de piatra dispuse piramidal
doua cate doua, asezate deasupra intrarii, pentru a prelua din greutatea blocurilor de deasupra.

Examinarea sectiunii in Marea Piramida arata ca a fost supusa la cel putin 3 schimbari de plan in
timpul constructiei. Are mai multe coridoare interne decat toate piramidele construite in Regatul
Vechi. Planul principal pare sa fi cuprins un coridor descendent, de la intrare in camera mortuara,
situata in centru si mai jos de nivelul solului. Totusi camera mortuara a ramas neterminata si a mai fost
construit un coridor ascendent alternativ, in centrul piramidei. Si aceasta camera a ramas neterminata,
fiind cunoscuta in mod gresit, in libajul obisnuit sub numele de" Camera Reginei". A treia modificare a
planului a implicat o schema mai grandioasa. Incepe cu edificarea unei noi galerii ascendente in miezul
piramidei, de la capatul Coridorului Ascendent si jonctiunea care ducea catre camera reginei. Aceasta e
cunoscuta sub numele de Marea Galerie. Ea are 47 metri si inalta de 8,5 metri. Peretii ei de calcar
slefuit urca vertical 2 metri, urmatoarele 7 nivele deplasandu-se treptat catre interior pentru a ajunge sa
formeze o bolta consolidata. Este acoperita de o singura lespede de piatra in latime, de peste 1 metru.

La capatul Marii Galerii se afla un coridor scurt si jos cu 3 deschideri taiate in acoperis. La
capatul vestic al Camerei Mortuare, stand pe podeaua plata si putin departat de perete, se afla un
sarcofag mare, din granit negru, avand o portiune mare lipsa in coltul sud-estic. Aceasta a fost taiat si
 scobit dintr-un singur bloc de granit, urmele
fierastraului mai vazandu-se inca. In ciuda
sparturii de la coltul sau el inca mai produce un
sunet asemanator cu cel al unui clopot lovit. In
anii 1880-1882 Perie a descoperit ca sarcofagul
era cu circa 2,5 cm mai lat decat intrarea in
Coridorul Ascendent, deci nu a fost introdus in
camera mortuara prin coridor, ci trebuie sa se fi
introdus acolo in timp ce se construia piramida,
inainte de montarea tavanului si a acoperisului
Camerei Regelui. Sarcofagul poate fi considerat singurul mobiler "incorporat" din lume.

Alte trasaturi ale camerei mortuare sunt doua mici "canale de aerisire" care apar pe peretii din
nord si sud ai piramidei. Scopul lor exact nu este cunoscut, desi s-a sugerat ca erau la origine orientate
dupa stelele polare, un aspect esential al religiei Regatului Vechi, si pentru ca acum nu mai sunt
orientate astfel inseamna ca axa Pamantului trebuie sa se fi modificat de la construirea piramidei pana
astazi. Acest lucru nu a putut fi demonstrat din punct de vedere astronomic si functia lor reala nu este
cunoscuta inca.

Am mentionat mai sus faptul ca Marea Galerie a avut si o functie secundara. Acolo se afla locul
unde erau tinute blocurile mari de granit folosite pentru inchiderea Coridorului Ascendent dupa
terminarea inmormantarii. Aceste blocuri erau mult prea mari pentru a avea loc in alta parte a
piramidei. Exista dovada ca erau sprijinite pe grinzi de lemn montate in cruce, suficient de sus fata de
podeaua Galeriei astfel incat cortegiul sa poata trece pe sub ele in timpul inmormamtarii. Dupa aceea
peretii se retrageau si lasau in urma lor un grup de lucratori care scoteau grinzile din lemn, lasand
blocurile de granit sa inchida Coridorul Ascendent.

Procedand astfel ei ramaneau blocati in interiorul piramidei, in spatele blocurilor de piatra, in

partea dinspre camera mortuara. Ei aveau totusi o camera de iesire, deoarece nu exista in vremea
Regatului Vechi obiceiul de a ingropa si muncitorii odata cu faraonul. Calea de iesire era printr-un
culoar foarte ingust ce ducea sub o piatra din coridorul superior, de la capatul Marii Galerii, mergand
in jos prin corpul piramidei, pentru a iesi mai jos de coridorul inferior. Iesind, muncitorii blocau acest
culoar, cat si culoarul care ducea catre suprafata exterioara si intrare. Este deosebit de interesanta
referirea la o usa plata care putea sa fie ridicata. Se pare ca intrarea originala prin imbracamintea sa,
din calcar de Tura, fusese camuflata pentru a nu se deosebi de restul suprafetei piramidei.
 Marea Piramida mai are inca un secret, dar acesta se afla in afara ei. In 1954 un tanar arheolog
egiptean, Kama al-Mmallakh, a primit sarcina de a inlatura fragmentele de pietre de pe latura sudica a
piramidei. El a gasit o serie de 41 de blocuri de calcar de Tura, care ramasesera imbinate perfect.
Acestea acopereau un put de 30 metri lungime, sapat in roca de la baza piramidei. Putul avea o
margine tencuita astfel incat blocurile de calcar il inchideau etans. In interiorul putului a fost gasita o
barca egipteana antica perfect pastrata si compusa din 1.274 de piese de lemn, neavand nici macar un
cui de metal. Barcile constituiau o componenta importanta a ritualului funerar si erau considerate drept
necesare faraonului mort, pe lumea cealalta. Erau numite fie barci funerare, fie barci solare,
considerandu-se ca cel putin doua dintre ele ar servi faraonului pentru calatoria de-a lungul zilei cu
zeul- soare pe aceasta lume, si in timpul noptii pe sub pamant.

Marea Piramida este una dintre Cele 7 Minuni ale Lumii, cea mai veche si singura care a
supravietuit aproape in intregime si care a avut intodeuna un efect izbitor asupra mintii omenesti.
2. Gradinile suspendate ale Semiramidei

Grădinile suspendate ale Semiramidei sau,

mai corect, Grădinile suspendate din Babilon au
fost construite de regele Nabucodonosor al II-
lea (605-562 î.Ch.) pentru una din soțiile sale,
Amytis sau Amuhea. Ele figurau în antichitate
printre cele Șapte minuni ale lumii antice. După
o veche legendă, răspândită în special de
scriitorii greci, ar avea o origine mult
anterioară: ele ar fi fost construite de regele
Ninus întemeietorul orașelor Ninive și Babilon, pentru soția sa Semiramida (sau Semiramis). După
informațiile istoricului Diodor din Sicilia, uriașele grădini ocupau o suprafață de 15000 m² și se ridicau
în patru terase până la 77 metri înălțime. Pe terase erau plantați arbori din mai multe specii, unii dintre
ei fiind înalți de 24 metri. Erau udați de pompe cilindrice, al căror secret nu se cunoaște încă. Sub
terase, sprijinite pe mai multe coloane, se găseau camere răcoroase pentru familia regală. După unele
relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de perși, în timpul ocupării Babilonului, tot atunci
fiind dărâmat și Turnul Babel.

Construcția grădinilor suspendate din Babilon trebuie apreciată prin prisma încadrării lor în
mediul înconjurător: clima caldă și uscată, peisajul arid și obiceiurile vechilor locuitori ai
Mesopotamiei. La popoarele orientale din antichitate, noțiunea de grădină era legată de ideea supremei
fericiri omenești. Această mentalitate a făcut pe vechii perși să numească grădinile lor "raiuri".

Așezat pe fluviul Eufrat, vechiul Babilon își pierde originea în negura vremurilor. După vechi
legende, el ar fi fost întemeiat fie de către legendarul Nimrod, fie de către zeul Baal, fie de regele
Ninus, soțul miticei regine Semiramida. După o perioadă zbuciumată, marcată de rivalitățile și
războaiele cu asirienii, Babilonul reușește pe la sfârșitul secolului al VII-lea î.Ch. să-și consolideze
hegemonia. Conducător al statului a fost ales Nabopalassar (626-605 î.Ch.), fondator al dinastiei
caldeene. Fiul și urmașul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Ch.), reface orașul, întărind
fortificațiile și construind palate, ele înseși fortificate. Ținând seama de structura religiei babiloniene,
rolul predominant îl aveau preoții, conferind statului un regim teocratic.
 Descrierea Babilonului de către Herodot corespunde, cu unele rectificări, cu rezultatul săpăturilor
arheologice. Orașul avea mai multe ziduri de incintă, dispuse concentric. Orașul propriu-zis era cuprins
în interiorul primei incinte, care avea latura de aprox. 1700 metri, și avea două cartiere, unul care
cuprindea palatul regal, iar celălalt templul zeului Enlil (sau Bel, după denumirea semită), ambele pe
malul stâng al Eufratului.

În colțul de nord-est al palatului, lângă poarta zeiței Iștar, se aflau grădinile suspendate.
După cum spune Diodor din Sicilia - repetând probabil cele spuse de Ctesias, a cărui operă s-a
pierdut - grădinile au fost construite de Nabucodonosor pentru una din soțiile sale, Amytis, fiica
regelui Cyaxares al Mezilor, care regreta peisajul muntos, cu vegetație bogată al ținutului natal.
Atribuirea grădinilor reginei Semiramida este cu mare probabilitate de domeniul legendei.
Calificativul "suspendat", care însoțește numele acestor grădini, se datoreaza relatărilor în
limbile greacă sau latină. În limba greacă cuvântul "kremastos" (κρεμαστος) și în latină cuvântul
"pensilis" are o dublă semnificație: un obiect sau o construcție care atârnă ("suspendat"), sau o
construcție susținută de coloane și arcade, o terasă, în general un obiect susținut la o anumită
înălțime.

Cea mai completă descriere a grădinilor se datorește lui Diodor din Sicilia, care arată că ele se
compuneau din terase etajate în amfiteatru, cu o latură de aprox. 123 m. Terasele erau susținute de
ziduri de piatră, construite la o distanță de trei metri unele de altele. Spațiile dintre ziduri era acoperit
cu bolți realizate din blocuri de piatră. Pe aceste blocuri era așezat un strat de trestie îmbibat în asfalt,
deasupra trestiei urma un dublu rând de cărămizi arse, legate între ele cu mortar de ipsos, acoperite cu
foi de plumb, pentru a desăvârși izolarea hidrofugă. Peste foile de plumb era un strat de pământ, de
grosime suficientă pentru ca să poată prinde rădăcinile celor mai mari arbori. Diodor spune:
"...Terasele erau pline de plante de toate felurile, în stare să încânte vederea prin mărimea și
frumusețea lor".

În grosimea teraselor erau amenajate galerii și camere, care primeau lumina lateral, pe o singură
latură, în așa fel încât galeriile și camerele de la un anumit nivel aveau în față priveliștea unei grădini,
care se rezema pe terasele nivelului inferior.

Pentru stropitul grădinilor se foloseau mașini hidraulice, care urcau apa din Eufrat la diferitele
niveluri. Pe sub rădăcinile plantelor
erau o serie de canale, care umezeau
neîncetat pământul. Datorită
posibilităților întreținerii unei continue
umidități, pe terase au putut să crească
nu numai bogate partere de flori, dar și
pomi fructiferi, anumite specii de
tamarix, palmieri etc.

Multi sunt sceptici referitor la existenta acestor Gradini Suspendate. S-a descoperit insa un
fragment de tableta, care are legatura cu o gradina: pe ea este reprezentat un rand de coloane, sustinand
un acoperis foarte solid pe care se afla mai multi copaci, plantati regulat, indicand, probabil, o terasa
cu un strat gros de sol sub ea, de fapt o parte a unei gradini suspendate. Oricare ar fi adevarul, acest
mic fragment de gradina nu ne ofera indicii asupra dimensiunilor uluitoare ale asa-numitelor gradini
ale Semiramidei, despre care autorii greci ne-au povestit atatea lucruri.

Ridicarea unor cladiri de dimensiuni mari a fost intotdeauna legata de numele de Semiramida,
care a trait (din punctul de vedere al celor care nu impartasesc credinta ca este un personaj mitic) in
secolul al VI - V iH., dar chiar si in vremurile de demult inventia ei legata de gradinile suspendate a
fost pusa la indoiala si negata. Diodorus Siculus, a carei descriere a Babilonului se bazeaza pe Ctesias
si Clitarhus, spune in mod emfatic ca ele nu se datorau ei, ci unui rege asirian, care le-a conceput
pentru una dintre doamnele palatului, care era originara din Persia, ca sa ii aminteasca despre fosta ei
patrie.

Berosus este mai precis si le atribuie lui Nebucadnezar, si spune ca le-a construit din dragoste
pentru sotia sa originara din Imperiul Medo-Persan. Originile sunt atat de confuze, incat nu putem sa
spunem nimic cert. Un fapt pare sa fie sigur si anume acela ca doi istorici, Strabo si Diodorus, isi iau
informatiile din surse diferite si acest lucru face credibila ipoteza conform careia obiceiul de a avea
gradini suspendate era general si larg raspindit. Cei doi scriitori sunt de acord intr-un singur punct, si
anume ca lungimea laturii substructurii era de patru plethra (480 m), si ca era rectangulara.
 Diodorus afirma ca de la aceasta podea porneau terase ca niste scari si cu cat acestea erau situate
mai sus cu atat erau mai mici, „ca intr-un teatru”, dar drumul care inconjura circumferinta era in aer
liber. Sub terase, arcadele care suportau intreaga structura sunt asezate sub forma unor rafinate camere
regale, care erau luminate printr-o lucarna situata in terasele de deasupra. Pe fiecare terasa exista o cale
de trecere peste spatii goale late de 3 m, care perforau enormele ziduri de sustinere.

Pe cea mai de sus terasa, care conform lui Diodorus, era situata deasupra unei arcade goale inalta
de aproximativ 46 m, se afla gradina principala. Podeaua sa neteda era facuta dintr-un strat foarte
elaborat, pentru a proteja de umiditatea de dedesubt si a o regla deasupra; primul in ordine era un
balcon de piatra, apoi un strat de stuf si asfalt, amestecat cu caramizi si ghips; peste acesta venea un
acoperis de plumb, care trebuia sa suporte greutatea solului, care trebuia sa formeze un strat gros
pentru a putea sustine arborii inalti care erau plantati in el. Constructia, spune Diodorus, seamana cu
un munte. Putem presupune - si aceasta presupunere este intarita de Berosus - ca aleile din jurul
teraselor erau plantate, deci fara indoiala ca intreaga constructie arata precum un munte acoperit de
verdeata.

Arta babiloniana nu era cu totul straina de aceasta idee arhitecturala; turnurile construite pe nivele,
care erau de asemenea patratice si adesea aveau pana la sapte nivele trebuie sa fii stat la baza unor
modele similare in arhitectura. Nu s-a descoperit nici o pictura antica, care sa confirme descrierea lui
Diodorus; ea se gasea totusi in aceasta parte a lumii, unde traditia a dominat orice schimbare timp de
mii de ani, astfel incat in Persia exista gradini similare pana in prezent.

Pe roditoarele terenuri ale Shiraz-ului exista o gradina-terasa: gradina Bagh-i-Takht („Gradina

tronului”), care ne da o idee asupra a ceea ce Diodorus numea „Muntele”, pentru ca terasele sale sunt
sub forma de trepte si devin mai mici catre varf.

Mai accesibil privirilor noastre - si probabil afectat de descrierea lui Diodorus - este dealul terasat
in mod artificial Isola Bella de la lacul Maggiore. Deespre felul cum urcai in gradina, Diodorus nu
spune nimic, dar probabil ca existau scari interioare, ca la teatru si asa cum sunt in gradina din Shiraz.

Descrierea lui Strabo difera de cea a lui Diodorus in aspectele esentiale. El afirma ca podeaua
gradinii superioare era sustinuta de o serie de arcade, care stateau pe cuburi goale. Aceste cuburi erau
umplute cu sol in asa fel incat sa poata sustine radacinile copacilor mai mari; in consecinta era posibila
existenta unui strat de sol mai subtire pe acoperis, deoarece acesta ar fi trebuit sa hraneasca doar
plantele de talie mai mica. In principiu, sistemul este acelasi ca si in gradina lui Sennacherib, unde
gropile pentru plante sunt sapate adanc in stanca, pentru a micsora astfel greutatea stratului de sol.
 Descrierea lui Strabo aminteste vag de existenta
unor trepte in constructie, pe cand Diodorus pune un
mare accent pe acestea. Oricum, s-ar putea ca Strabo sa
descrie un basorelief de la Kuyundjik, care dateaza din
vremea lui Sennacherib. Pe acesta se vede un zid care
sta pe varfurile arcadelor ascutite si pe zid se afla arbori
maiestuosi, plantati la distante egale intre ei inchis pe
lateral de un mic templu si un altar asezat pe o movila
plantata cu arbori.

Oricum ar fi, se pare ca arcadele sustineau si o conducta pentru apa, pentru ca un rau iese din
terasa si trece peste movila, ramificandu-se in mai multe directii; se poate presupune ca trece pe sub
terasa si era distribuit in toata gradina.

In orice caz, gradinile suspendate necesita dispozitive speciale pentru irigare, dar si in privinta asta
Diodorus si Strabo au pareri diferite. Diodorus spune ca in cavitatea superioara exista un dispozitiv de
irigare care era alimentat de Eufrat si care nu putea fi vazut din afara; Strabo afirma ca apa era dusa
pana sus de pompe spiralate aflate pe lateralele scarilor care urcau in spirala si ca exista un om care
tragea apa din rau. Ambii autori spun ca Eufrat era aproape dedesubtul gradinii si Diodorus continua
prin a presupune ca Acropolis se afla in apropiere, intelegand prin aceasta palatul aflat pe malul drept
al Eufratului, in al carui parc a murit Alexandru cel Mare; nu a ramas nici o urma a vreunei cladiri care
sa sugereze existenta pe vremuri a unei gradini suspendate.

In toate aceste descrieri detaliate ale gradinilor suspendate nu ni se spune nimic despre
modalitatea in care au fost plantate, si nici in inscriptiile din parc nu exista vreun indiciu asupra
planului lor sau a felului cum erau dispuse. Pe ansamblu, putem considera ca acesti oameni simteau un
interes mai mare, si la o data mai timpurie, fata de cultivarea si ingrijirea copacilor, decat a florilor.

Asa cum, intr-un trecut nebulos, eroii epopeii lui Ghilgames s-au oprit uimiti in fata magnificei
culturi de cedri, tot asa si Xerxes, asa cum o spun analele, s-a oprit in fata unui minunat platan intalnit
in calatoria sa catre Sardis, in Lydia. Frumusetea acestui copac l-a afectat atat de mult, incat ii dadea
daruri, asa cum un indragostit ii da iubitei sale, lanturi si banderole de aur in forma de spirala in jurul
ramurilor, si punea un paznic sa il vegheze. In toate inscriptiile se vorbeste despre copaci, despre
diferite paduri - cedru, platan, cimisir - si despre tot felul de pomi fructiferi (din pacate, adeseori
neidentificati), dar abia daca se aminteste despre flori.
3. Templul lui Artemis

ARTEMIS, sora lui Apolo, era zeita vanatorii. Ea-I

ocrotea pe pamanteni-cum socoteau vechii elini-cand
instrunau, la vanat, arcul. Si, dupa cum zeul Apolo era
lumina ce tisneste din astrul sclipitor al zilei, Artemis, se
spunea ca este lumina palida a noptii.

Arhitectura magnifica a marelui sanctuar al zeitei

Artemis (sau Diana din Efes), a fost cea care i-a asigurat un
loc in lista definitiva a Celor Sapte Minuni ale Lumii.
Templul grec era considerat ca o casa a sufletului, diferit de
templul egiptean, care era casa zeului, si de catedrala, care
este casa oamenilor. Artemision era mai mult decat un
simplu edificiu, era o vasta cladire de marmura
stralucitoare, intr-o curte ampla, deschisa catre ceruri pentru
a putea fi vazuta de departe. Curtea altarului era decorata cu
statui si coloane. Micul altar pentru sacrificii din interiorul curtii era, plasat asimetric, astfel ca preotul
care oficia sacrificiul putea sa vada partile superioare ale templului. š

Accesul catre terasa superioara a templului se facea printr-o scara de marmura construita in jurul
intregii cladiri, ca un cadru gigantic, cu ornamente in relief. Platforma superioara avea o latime de 78,
5 m si o lungime de 131 m. Coloanele erau inalte de 20 m, suple si frumos ornamentate cu caneluri.
Soclurile lor minutios lucrate, constau din forme inelare din marmura ce sustineau reliefuri sculptate,
care inconjurau tamburul inferior. Coloanele erau protejate de splendide capiteluri ionice sculptate cu
indemanare si gratie, acestea sprijinind grinzile orizontale din marmura. Pe fronton erau trei deschideri
sau ferestre in relief, cea din centru fiind prevazuta cu usi.

Usa din centru era incadrata de doua statui de amazoane, iar alte doua erau pe cornise. Acoperisul
era foarte frumos decorat. In fata unui portic se afla o padure de coloane, asezate pe socluri
dreptunghiulare sculptate. Acestora le corespundea o alta padure de coloane la porticul din spate al
templului. In total erau 127 de coloane. Lacasul zeitei era chiar in centrul edificiului, avand in fata si in
spate cele doua porticuri din coloane. Faima Templului zeitei Artemis se datora, de asemenea, acelor
extraordinare masti purtate de actori, care jucau roluri importante in viata religioasa si politica a cetatii.
š
 Zeita insasi isi juca rolul atunci cand era nevoie: legenda spune ca l-a ajutat pe arhitectul
Chersiphron sa aseze lespedea orizontala de deasupra intrarii de la marele templu de marmura. Era atat
de mare si greu incat arhitectul considera ca este o adevarata sinucidere doar cand se gandea la acea
misiune. Din cele mai vechi timpuri, Artemis atragea pelerini si turisti, obtinand de la ei si de la navele
care foloseau porturile sale veniturile necesare intretinerii si bunei functionari a templului inchinat ei.

Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii
constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot Vitruviu
si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba;
Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor
coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au
terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in
preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul
Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme necesare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de
127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa
aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.

In prima sa forma templul artemisei n-a

rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n.,
un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai
nou (G. Buscher in Magazin Istoric) ne propune
o explicatie verosimila: "...marmura nu forma
decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn.
Tocmai despartiturile interioare au fost cele
mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea
caldurii degajate de incendiu, marmura (care nu
este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a
degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima
ploaie".

Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare
(21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume
Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tarziu,
Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate
cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au
incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit
ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului
Scopas, fondurile fiind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vanzarea coloanelor
vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din
Efes.

Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai

bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai
centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu
al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li
s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori
celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou
infatisandu-l pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit
douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur!)

Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica

(Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia), au
respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori
au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care,
navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despuind
artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii
de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul
392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor
edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful
care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din
Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian,
reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf.
Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele - desi,
dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat
si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga
perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe
arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la
Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la
British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului, al fragmentelor gasite la
temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar.
4. Statuia lui Zeus

Statuia lui Zeus este una dintre cele șapte

minuni ale lumii antice, sculptată după tehnica
criselefantină, în fildeș ornată cu aur și având o
structură internă din lemn. Statuia, cu o
înălțime estimată la aproximativ 12 m, a fost
realizată de către sculptorul Phidias în preajma
anului 435 î.Hr. în orașul Olympia din Grecia.
Pentru adăpostirea statuii a fost construit un
templu.

Se crede că în anul 394 d.Hr. statuia a fost

transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475.

În 1958 a fost descoperit la Olympia și atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii și
au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-o bazilică
creștină, în prezent ruinată).

Localitatea Olympia era situată în partea de vest a Peloponezului, la aproximativ 10 km de țărmul

mării Ionice, la confluența fluviului Alfeu cu râul Cladeos. Așezată pe partea dreaptă a fluviului, la
poalele muntelui Cronion, într-un peisaj mereu verde, Olympia nu a fost niciodată un oraș propriu-zis,
ci un vast sanctuar, unde temple, altare și clădiri publice, consacrate diferitelor zeități, se aflau reunite
sub conducerea sprituală atribuită lui Zeus.

La origine, Olympia era un centru pur religios, de importanță locală, apoi faima sa a crescut prin
Jocurile Olimpice, la care s-a adăugat importanța politică a sanctuarului; a devenit cu timpul un centru
diplomatic, în care se hotăra uneori soarta statelor grecești.

Conform legendelor, ținutul Olympia fusese cucerit de dorieni, conduși de către eroul Heracles
(Hercule). Ei au trasat limitele incintei sacre numită "Altis", denumire provenită din cuvântul altis, care
înseamnă crâng sau dumbravă. În urma săpăturilor arheologice, s-a dovedit că incinta avea o formă
trapezoidală, cu dimensiuni de aproximativ 200 m lungime și 175 m lățime. Pe această platformă,
amenajată în terase, s-au construit în decursul timpurilor multe edificii sacre. În secolul al V-lea î.Hr.
s-a construit marele templu al lui Zeus, Theokoleonul (locuințele preoților) și Prytaneion⁠(en)ul (unde
era adăpostit focul sacru).
 După victoria decisivă a grecilor, conduși de Temistocle, asupra perșilor, în bătălia navală de la
Salamina (480 î.Hr.), s-a hotărât să fie construit la Olympia un templu consacrat lui Zeus, care să fie
cel mai mare și mai bogat din Altis. El a fost construit de arhitectul Libon originar din Elida
(Peloponez) și a fost terminat în anul 457 î.Hr. Templul a fost realizat în ordinul "doric peripter
hexastil", cu șase coloane în fațada principală și câte treisprezece coloane pe fațadele laterale, cu
dimensiuni de 67,12 m lungime, 27,68 m lățime și 20,25 m înălțime totală, până la partea superioară a
frontonului (conform descrierii istoricului Pausanias). Templul era acoperit cu plăci de marmură de
Naxos, iar frontonul de est, în loc de acrotera (mic piedestal servind ca suport statuilor, vaselor și altor
ornamente), purta o Victorie aurită. Decorația sculpturală a celor două frontoane, executate se pare de
Paeonios și Alcamenes, a făcut faima acestui templu. Interiorul era împărțit în trei zone: de la intrare
până la doua coloană era un spațiu liber, urma un spațiu închis până la cincea coloană, cu o balustradă
de marmoră; de la a cincea coloană până la peretele de vest, era așezată statuia lui Zeus pe un soclu din
marmură albastră de Eleusis.

Din măreața statuie ridicată lui Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul. Aspectul ei ar fi rămas
necunoscut, dacă Pausanias nu ne-ar fi lăsat bogata și amănunțita sa descriere.

Autorul acestei opere, Phidias, era atenian, prieten și sfătuitor al lui Pericle. Era deja cunoscut,
după ce realizase cu puțin timp înainte statuia reprezentând pe Athena Parthenos din templul Parthenon
de pe colina Acropolis din Atena. În mod asemănător, statuia lui Zeus a fost executată în tehnica
chryselephantină, din lemn îmbrăcat în foi de aur și cu plăci de fildeș.

După cum spune Pausanias, sculptorul a lucrat la opera sa într-o clădire care se afla la vest de
Altis și care era cunoscută și șase secole mai târziu sub numele de "atelierul lui Phidias". El a avut
drept colaboratori, un pictor - fratele său, Panaenos - și un gravor, Colotes, originar din insula Paros.
După ce statuia a fost complet gata în atelier, ea a fost demontată și transportată piesă cu piesă în
templu, unde a fost remontată pe soclul de marmoră dinainte pregătit.

Statuia avea înălțimea de aprox. 12 m, iar soclul nu depășea 14 m, înfățișându-l pe Zeus așezat pe
un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ținea o Victorie, lucrată în fildeș și aur, capul
era încununat cu ramuri de măslin. În mâna stângă, Zeus ținea un sceptru pe care stătea un vultur de
aur. O mantie îi cădea de pe umeri peste torsul gol și-i acoperea picioarele. Părțile corpului neacoperite
erau de fildeș, picioarele erau rezemate pe un taburet, susținut în cele patru colțuri de sfincși de aur.

Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeș, aur, pietre prețioase și picturi.
Pausanias descrie în amănunt toate picturile care împodobeau tronul și care reprezentau lupte
legendare, figuri de zei și chiar scene din jocurile olimpice. Astfel, sub sfincșii care susțineau brațele
tronului erau basoreliefuri care-i înfățișau pe Apollo și pe Artemis omorând copiii Niobei, pe traverse
erau reprezentate lupte ale lui Heracles și ale lui Tezeu cu amazoanele, pe soclu, Afrodita ieșea din
spuma mării.

Expresia feței lui Zeus imprima privitorului o profundă emoție. Forța și în același timp
seninătatea au impresionat pe toți cei care au privit statuia și a căror părere s-a păstrat ca mărturie
scrisă.

În fața statuii exista un bazin care

conținea uleiul necesar întreținerii, având
în același timp și rolul unei enorme
oglinzi în care se reflecta statuia.

Publicul nu se putea apropia de

statuie, nici nu o putea vedea în în fiecare
zi. Antioh al IV-lea Epifanul (175 - 164
î.Ch.), regele Siriei elenistice, a oferit
templului o draperie de purpură, care a
fost montată în fața statuii și nu era îndepărtată decât la solemnități.

Lumina care pătrundea în templu și cea dată de flacăra parfumurilor care ardeau pe trepiede de
bronz, era suficientă pentru a îmbrățișa toată măreția statuii. Umbre și lumini jucau pe sandalele de
aur, prin cutele mantiei bogat drapate, pe torsul palid de fildeș, pierzându-se pe fața calmă și fruntea
senină, în ochii care concentrau toată viața statuii.

Nu se cunosc cu siguranță împrejurările în care a dispărut opera lui Phidias. La aproape 60 de ani
după terminarea lucrării, plăcile de fildeș au început să se desprindă, fiind nevoie de o restaurare. Se
presupune că statuia ar fi fost distrusă o dată cu incendierea templului în anul 408 d.Hr. După unii
cercetători, ea ar fi fost dusă la Constantinopol din ordinul împăratului Teodosiu al II-lea, unde ar fi
fost distrusă de un incendiu în anul 475.

Deși templul a fost distrus aproape în întregime, au rămas totuși fundațiile, o parte din pardoseală
și unele fragmente din coloane, din antablament și din frontoane, ceea ce a ajutat mult la reconstituirea
lui.

Lucrările arheologice au început la Olympia la începutul secolului al XIX-lea, descoperind - printre

altele - în 1829 amplasamentul templului. În perioada 1875-1881, o misiune arheologică germană sub
conducerea istoricului Ernest Curtius, a descoperit un mare număr de edificii și ansambluri, precum și
un număr impresionant de obiecte, monede, inscripții, obiecte de ceramică. Cu această ocazie, s-au
descoperit și numeroase fragmente ale templului lui Zeus precum și soclul statuii.
 În afară de descrierile amănunțite ale lui Pausanias, mai există un document destul de important,
care permite cercetătorului modern să-și facă o idee generală asupra înfățișării statuii: o monedă de
bronz din Elida, din timpul împăratului roman Hadrian (117-138). Un aspect general al statuii lui Zeus
este redat și într-o pictură murală din epoca romană, descoperită în 1888 la Eleusis.
5. Mausoleul din Halicarnas

Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum,

Turcia) a fost opera arhitecților Pytheos și
Satyros și a sculptorilor Scopas și Timotheos.
Mausoleul poartă numele guvernatorului local
Mausol, care a fost guvernatorul (satrapul sau
regele) provinciei elenistice Caria (377-353
î.Ch.) pentru care fusese destinat, ca mormânt-
templu. Acest monument arhitectural a fost
considerat una dintre cele șapte minuni ale
lumii antice.

Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era
adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei Cyrus al II-lea a cucerit această
zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord
până la țărmurile Mării Negre și la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern
centralizat, din cauza situației mijloacelor de transport și de comunicare din acea vreme. Regii perși
puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap. Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol
guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul Hekatominos,
contribuise la înflorirea economică a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei
capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în
amintirea tatălui său și a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el
i-a chemat pe arhitecții Satyros și Phytheos și pe sculptorii Scopas și Timotheos, toți din Grecia.

Ei s-au deosebit de ceilalți concurenți prin proiectul lor, pe cât de neobișnuit, pe atât de
impunător: nu au conceput un monument scund, tradițional in Grecia, ci o construcție foarte înaltă.
Mausol nu a putut însă să vadă terminat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch. Văduva sa,
Artemisa, care îi era și soră, a continuat lucrările începute, nu fără intenția de a ridica un monument și
pentru ea însăși. De aceea, pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile
cuplului princiar, Mausol și Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera
terminată. A murit la doi ani după soțul și fratele ei. Arhitecții au continuat construcția până la sfârșit
(335 î.Ch.), realizând un monument și pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din
minunile lumii antice. Pe un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime și 33 m
lățime, se gasea un suport lung de 33 m, lat de 27 m și înalt de 22 m. Pe acesta se înălța templul
funerar propriu-zis, susținut de 39 de coloane, având 39 m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura
greaca tradițională). Imediat deasupra acoperișului se mai inălța o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei
vârf trunchiat era așezată cvadriga. Cu o înălțime totală de 49 m, mausoleul ar fi putut echivala în
zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al
antichității, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii
cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul 334 i.Ch., au cruțat
monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un puternic cutremur a distrus
monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru
al Cruciaților Ioaniți (în sec. XVI).

Colonia,care este patria lui Herodot si a lui Dionis din Halicarnas,a avut perioada de maxima
prosperitate economica si de inflorire culturala in secolele V si IV i.Chr ,in special in perioada regelui
Mausolos ,care a domnit intre anii 377-353 i.Chr.Acesta a luat parte la revolta satrapilor contra regelui
persan Artaxerxes,extinzandu-si dominatia si asupra unei parti din Lidia,precum si asupra mai multor
insule egeene.

In timpul domniei acestui rege Halicarnasul a devenit un oras splendid ,bogat in

temple,portice,statui ,si cu un minunat palat regal.Mausolos a fost un excelent
organizator,administrator,dispunand si de bogatii considerabile,iubitor de fast,stiind si tinand sa atraga
in capitala sa renumiti arhitecti ,sculptori,poeti,oameni de stiinta .La moartea sa,sotia si sora
sa,Artemisa,( nu trebuie sa va indigneze acest lucru,pentru ca la curtile faraonilor obiceiul acesta era
frecvent ) a inceput constructia mormantului lui Mausolos,cavou si templu dedicat defunctului .Acest
tip de constructie va ramane in istorie cu numele de “mausoleu”( mausoleul imparatului Hadrian ,din
Roma,este cel mai cunoscut).

Mausoleul din Halicarnas era compus dintr-un corp de baza ,din piatra acoperita cu placi de
marmura,o constructie inalta de 20 de metri ,inlauntrul careia era camera mortuara si o scara ce ducea
la al doilea nivel.Acesta era un fel de templu ,de marmura alba ,inconjurat de 36 de coloane ionice
,intre ele fiind plasate 36 de statui de marmura.Acoperisul,in trepte,avand form a de piramida,se
termina cu un grup statuar in marmura,reprezentand o quadriga ,adica un car de lupta sau de parada cu
doua roti si tras de patru cai,in care erau plasate statuile regelui Mausolos si a sotiei acestuia
,Artemisa.Inaltimea totala a monumentului era de 42 de metri.(Aproximativ inaltimea unui bloc de 10
etaje). Statuile celor doi regi soti,inalte fiecare de 3 metri ,sunt pastrate azi in Museul Britanic din
Londra (impreuna cu fragmente de sculptura ale monumentului).Intre aceste fragmente pastrate la
British Museum ,un loc deosebit de important pentru istoria artelor il ocupa fragmentele de
basoreliefuri din cele patru frize care inconjurau monumentul .Fiecare friza era opera unui alt
artist.Intre acestia straluceste numele lui Scopas,cel mai mare sculptor grec din sec IV i.Chr alaturi de
Praxitele si de Lisyp.

Amplasat pe panta unei coline,in centrul unei imense esplanade,cu dimensiunile lui monumentale
,stralucind in soare sub vesmantul sau de marmura alba ,cu minunatele lui statui si basoreliefuri ,ne
putem imagina impresia extraordinara pe care o lasa asupra privitorilor Mausoleul din Halicarnas,una
din minunile artei .
6. Colosul din Rodos

La sud de Halicarnas, cam la 25 km de coasta Asiei

Mici, se afla o insula in forma ovala, in suprafata de 1400
mp: Rhodos, patria unor iscusiti navigatori si - intr-un trecut
mai indepartat - adoratori ai lui Helios (zeul soarelui) si
cultivatori ai artelor. Dupa Diodor, heliolatria rhodienilor isi
are originea in povestea de dragoste dintre Helios si Rodha;
aceasta din urma, fiica lui Neptun, l-a convins pe zeu sa
salveze insula de inundatii, daruind pamantului rodnicie, si
de atunci "locuitorii ei venereaza mai mult ca pe oricare
dintre zei pe Helios, pe care il considera stramosul neamului
lor". Despre iscusinta navigatorilor rhodieni si intinsele lor
relatii comerciale sta marturie faptul ca au intemeiat colonii
in locuri indepartate ca Italia, Sicilia si Spania, iar catre miazanoapte pe coasta Marii Negre: la Histria
s-a gasit un cap de statuie care trebuie sa fi masurat circa patru metri, lucrat in tehnica scolii rhodiene.
In cetatea Rhodos, capitala insulei, functionau celebre scoli de elocinta (Eschin), de pictura (Apelles)
si de filosofie, iar mai tarziu insusi Cezar, tanar, va veni de la Roma sa urmeze aici cursurile de
retorica a lui Apollonius Molo. Pliniu, citand pe consulul roman Mucianus, ne informeaza ca in secolul
I e.n. insula avea inca 3000 de statui, dintre care o suta de proportii gigantice.

Colosul din Rhodos, lucrare a lui Chares din Lindos, elevul favorit al vestitului Lisip, era menit sa
imortalizeze rezistenta glorioasa a rhodienilor asediati de armata de mercenari a lui Demetrios - care
cuprindea 40 000 de soldati si 200 de nave de lupta - unul dintre numeroasele conflicte nascute dupa
moartea lui Alexandru cel Mare in imperiul sau sfasiat de ambitiile si lacomia diferitilor generali, tirani
sau satrapi. Statuia, reprezentand pe Helios, protectorul insulei si al cetatii Rhodos, a fost realizata din
metalul masinilor de razboi si al armelor (berbeci, baliste, catapulte, suliti, sageti, scuturi) parasite de
Demetrios; cu toate acestea, costase, dupa cum ne informeaza unii autori antici, 300 talanti -
echivalentul a peste sapte tone de aur!

Amplasat la intrarea unuia dintre porturi, inalt de peste 30 metri (unele texte indica aproape 40 m),
colosul a avut existenta cea mai scurta dintre toate cele sapte minuni: un puternic cutremur de pamant
l-a doborat la numai 56 de ani dupa ridicarea lui. "Dar si asa, doborat", ne spune Pliniu, "trezeste
admiratia. Putini oameni ii pot imbratisa degetul mic; degetele sunt mai groase decat partea cea mai
mare a unei statui. Golul membrelor rupte se aseamana cu niste caverne".
Persista, totusi, unele chestiuni controversate in legatura cu Colosul din Rhodos. Mai intai, amplasarea:
fundatii din perioada helenistica s-au gasit atat in Portul Mare cat si in Portul Galerelor, unde s-a
construit ulterior un fort; apoi, pozitia: nu se stie daca era asezat pe un soclu unic, sau cu fiecare picior
pe cate un soclu, astfel ca navele sa poata trece pe dedesubt - pentru prima pozitie pledeaza cele mai
multe texte antice; in sfarsit, nu stim in ce masura putem acorda incredere unor texte (in general tarzii)
dupa care, in afara de scopul sau comemorativ, Colosul avea si unul practic - acela de a servi ca far:
rhodienii ar fi intretinut un foc continuu la capatul unei torte din mana statuii sau in orbitele ochilor ei.
Singurele imagini ale Colosului care ni s-au pastrat - efigii pe diferite monezi antice, unele dintre
aceste efigii fiind si ele contestate - nu ne pot da raspunsul la aceste chestiuni: monezile redau numai
imaginea capului, iar unii specialisti sunt de parere ca nici nu este vorba macar de capul colosului, ci
pur si simplu de al zeului Helios, asa cum si-l inchipuiau gravorii de monezi ai antichitatii.

In schimb, avem informatii foarte precise asupra soartei ulterioare a Colosului: dupa ce a stst 56 de ani
in picioare si multe veacuri doborat in apele portului, un calif (in 635 sarazinii ocupasera Rhodosul
aflat pe atunci in cuprinsul Imperiului bizantin), cu simt practic si aflat in nevoie de bani, l-a vandut
unui negustor din Emesa. Acesta l-a taiat in bucati, transportandu-l sub forma a "900 de incarcaturi de
camila", de unde concluzia ca era vorba de 300 de tone de bronz. Nu-i greu sa ne inchipuim la ce a
folosit bronzul in acele vremuri in care musulmanii se aflau intr-o campanie militara permanenta
pentru cucerirea vestului Asiei, nordului Africii si sudului Spaniei, trebuind in acelasi timp sa faca fata
expeditiilor pornite din Europa si cunoscute in istorie sub numele de Cruciade. Si astfel bronzul
armelor lui Demetrios s-a transformat din nou in arme - trecuse vremea statuilor: inter armas silent
musae...
7.Farul din Alexandria

A fost considerat ultima dintre cele sapte

minuni ale lumii antice. Constructia Farului, care a
folosit drept ghid marinarilor timp de aproape 17
secole (sec. al III-lea i.Ch. - secolul al XIV-lea
d.Ch.), ar fi inceput prin anul 297 i.Ch. si a durat
15 ani. Lucrarile au fost initiate de Ptolemeu I care
se stinge inainte de terminarea lor. Stafeta e
preluata de fiul sau, Ptolemeu II. Locul ales pentru
ridicarea farului e insula Pharos, in locul
actualului Fort Quatbay, care dateaza de la
sfarsitul secolului al XV-lea si care a fost
construit, partial, cu blocuri de piatra provenind din far.

Numeroasele cutremure de pamant care au avut loc in regiune intre secolele al IV-lea si al XIV-lea
au subrezit Farul, distrus aproape in intregime in 1303. In 1349, Ibn Battűta, relata si el despre starea
subreda a Farului.

In secolul al XV-lea e construita in insula o citadela pentru a proteja orasul de amenintarea

Imperiului otoman. Farul nu a fost construit doar pentru a-i proteja pe marinarii aflati in largul
coastelor Alexandriei, ci si ca mijloc de propaganda, monumentul fiind un simbol al orasului. Existau
aici o serie de constructii la fel de celebre precum Farul dar acesta le-a surclasat prin forta simbolica pe
care si-a pastrat-o si azi.

Geograful grec Strabon mentiona faptul ca Farul a fost construit din piatra alba (un calcar local)
care are particularitatea de a deveni dura in contact cu apa. O parte din constructie a fost insa realizata
cu granit din Assuan. Studiul documentelor, al mozaicurilor, al monezilor batute in Alexandria intre
secolul I i.Ch. si sec. al II-lea d.Ch. si al unui mormant antic (sec. al II-lea d.Ch.) din Taposiris Magna,
aflat la 40 km de Alexandria, mai exact a unei copii reduse a Farului aflat pe acest mormant, au dus la
o serie de concluzii.

Farul a fost o constructie cu 3 etaje, cu o inaltime de 135 de metri, avand o baza patrata, o coloana
octogonala si un mic turn rotund montat pe o statuie. Se presupune ca raza sa de vizibilitate era de
aproximativ 50 de km. 50 de incaperi erau destinate pentru personalul de intretinere si pentru
depozitarea combustibilului.

Camerele pentru depozitarea combustibilului erau amenajate in jurul unei rampe interioare
suficient de larga pentru a permite trecerea animalelor de povara incarcate cu combustibilul aferent si
care avea acces la o terasa inconjurata de patru tritoni sufland in cornuri. Etajul al II-lea era de forma
octogonala si masura 34 metri inaltime si 18,30 metri largime, fiind prevazut cu o scara interioara care
urca la cel de-al III-lea etaj. Acesta era de forma rotunda si avea 9 metri inaltime, fiind prevazut cu o
scara cu 180 trepte.

In varful Farului se afla o statuie, probabil a lui Zeus, Poseidon sau Helios. E posibil sa fi existat
toate aceste trei reprezentari care au fost inlocuite pe rand. In apa marii din fata fortului Quatbai au fost
descoperite doua statui colosale. Cea a lui Ptolemeu II in ipostaza de faraon, iar cea de-a doua, o
statuie a zeitei Isis, care au fost instalate in fata Farului, fiind vizibile de navigatorii care intrau in port.

Sapaturile arheologice in situl Quatbai au devenit sistematice in a doua jumatate a secolului al

XX-lea. Blocurile de piatra aflate pe fundul apelor au fost studiate incepand cu anul 1960. Imaginile
mai mult sau mai putin realiste ale Farului inainte de 1960 au fost realizate in special pe baza textelor
antice si a legendelor. Coroborarea tuturor surselor de informatie existente a fost facuta prima oara
dupa 1960, iar in 1975 a fost publicat primul articol stiintific asupra acestui sit antic. In 1994 au fost
recenzate peste 3000 de blocuri de piatra si numeroase fragmente de coloane.

Detalii despre Farul din Alexandria:

• mult timp s-a crezut că statuia înaltă de 6 m din vârf îl întruchipa pe Poseidon, zeul mărilor;
cercetările ulterioare au arătat însă că statuia îl reprezenta de fapt pe Zeus Soter („Salvatorul”)

• istoricul evreu Josephus (cca. 37-100 d. Hr.) calculase că lumina emisă de edificiu se întindea până la
o distanță de 56 km

• se consideră că oglinda din vârful Farului putea fi folosită și ca heliograf, un dispozitiv de

semnalizare cu ajutorul luminii soarelui, trimițând astfel semnale către Alexandria despre corăbiile
care apropiau

• tot această oglindă se presupune că ar fi fost proiectată de celebrul Arhimede (cca.287-212 î. Hr.); cel
mai probabil materialul din care era realizată era bronzul
• pentru ridicarea lemnului de foc în camera de ardere care se afla în etajul superior, se foloseau
sisteme de frânghii și scripeți.

• se presupune că această cameră de ardere nu avea pereți exteriori lăsând astfel aerul să circule și să
mențină focul aprins. Este de la sine înțeles că era nevoie de o cantitate enormă de lemn pentru ardere,
dar cum acesta nu se prea găsea în Alexandria, mari cantități de ramuri de pin erau aduse pe mare de
corăbii. De asemenea, se consideră că în lunga sa existență, Farului i-a fost necesară arderea a peste un
milion de copaci.

• în interiorul clădirii, în locul scărilor erau folosite rampele pentru a permite animalelor de povară să
care resursele necesare.

• animalele cărau periodic nu doar lemnul necesar menținerii focului aprins toată noaptea, dar trebuia a
doua zi să care înapoi și cenușa combustibilului ars. Din acest motiv Farul era prevăzut cu grajduri, dar
din cauza căldurii insuportabile din edificiu, animalele erau cel mai probabil folosite cu schimbul.

• în partea inferioară, Farul era decorat cu statui de tritoni care „vegheau” portul și ambarcațiunile care
treceau

• Farul mai era prevăzut și cu sute de ferestre pentru a permite lucrătorilor să observe ce se întampla pe
mare. Conform relatărilor unui călător din Evul Mediu, existau 67 de camere care comunicau între ele
și duceau exact la rampa centrală

• tot aici exista și un observator din care astronomii puteau observa cerul nocturn urmărind comete și
alte corpuri cerești.

• potrivit istoricului și geografului grec Strabon, Farul era „un turn admirabil cu multe etaje, construit
din marmură albă”. Cel mai probabil era însă construit din blocuri de granit și acoperite cu marmură.

• datorită importanței sale, Farul trebuia să fie apărat și din punct de vedere militar, astfel că erau
încartiruiți numeroși soldați în garnizoanele de la baza edificiului.

• postamentul Farului avea o înălțime de 6 m pentru a-l proteja împotriva valurilor mării.

• un alt aspect interesant era existența unui rezervor situat în subteranul Farului unde se păstra apa
potabilă adusă de pe insulă printr-un pod de legătură care la rândul lui era prevăzut cu un canal care
transporta apa.

• de asemenea, Faul era legat de insula Pharos printr-un dig prin care se asigura transportul proviziilor.
Importanța Farului a intrat într-un puternic declin imediat după cucerirea Alexandriei de către arabi, iar
pe măsură ce portul a fost acoperit de aluviuni, edificiul a început să nu mai fie necesar, lăsându-l
treptat în paragină și găsindu-și sfârșitul din cauza unor cutremure foarte puternice care l-au făcut să se
prăbușească.
Hilohi Mihai Adrian

Mausoleul din Halicarnas

Asemanator marii piramide, vizitam, acum,

locul de inmormantare al unui rege antic. Totusi,
mausoleul este diferit - atat de diferit de piramida
incat si-a castigat o reputatie - si un loc in lista
minunilor lumii - dar pentru alte motive. Din
punct de vedere geografic este aproape de
Templul lui Artemis... Iar ce-i fascina pe
vizitatori era frumusetea sa, nu dimensiunile.

Cand persii si-au extins regatul ajungand in Mesopotamia, nordul Indiei, Siria, Egipt, si Asia
Mica, regele nu putea sa controleze vastul sau imperiu fara ajutorul guvernatorilor locali. La fel ca alte
provincii, regatul Caria din vestul Asiei Mici era atat de departe de capitala Persiei incat era, practic,
autonom. Din 377 pana in 353 i.Hr. a domnit regele Mausollos, care a mutat capitala la Halicarnassus.
Nimic nu este mai interesant despre viata Mausoleului decat constructia sa.

Proiectul a fost conceput de sotia si de sora sa, Artemisia, iar constructia cladirii este posibil sa fi
inceput in timpul vietii regelui. Mausoleul a fost terminat in jurul anului 350 i.Hr., la 3 ani dupa
moartea lui Maussollos, si la un an dupa cea a surorii sale Artemisia. Timp de 16 secole, mausoleul a
ramas in conditii bune, pana cand un cutremur a cauzat niste stricaciuni la acoperis si la coloane. La
inceputul secolului XV, Cavalerii Sf. Ion din Malta au invadat regiunea si au construit un mare castel
pentru cruciati. Cand au decis sa-l fortifice in 1494, ei au folosit pietrele mausoleului. Pana in 1522,
aproape fiecare piatra din mausoleu a fost folosita pentru constructii. /Astazi, marele castel exista inca
in Bodrum, iar piatra fina si blocurile de marmura se pot vedea in zidurile sale. Unele dintre sculpturi
au supravietuit, iar astazi sunt expuse la British Museum, in Londra. Sculpturile reprezinta bataliile
dintre greci si amazoane. La locul mausoleului nu a ramas decat temelia a ceea ce a fost una din Marile
Minuni ale Lumii Antice.

Cladirea avea forma dreptunghiulara, cu dimensiunea de aproximativ 40 m pe 30 m. Deasupra

temeliei era un podium cu trepte pe ale carui fete erau diferite sculpturi. Camera mortuara si sarcofagul
din alabastru alb, decorate cu aur, erau pe podium, inconjurate de coloane in stil ionic.
 Inca din secolul XIX au avut loc
excavatii arheologice la locul Mausoleului.
Aceste excavatii, impreuna cu descrierile
detaliate ale istoricilor greci din antichitate,
ne dau o idee destul de buna despre forma si
aspectul sau. O reconstituire a partii mai
scurte a mausoleului ilustreaza natura
lacoma a artei si arhitecturii sale... o cladire
pentru un rege al carui nume este sarbatorit
in toate marile morminte din ziua de azi -- mausoleurile.
Postolache Ana Maria

Farul din Alexandria

Dintre toate cele sapte minuni ale lumii cea mai reprezentativa
mi s-a parut “Farul din Alexandria”.Am ales aceasta minune
deoarece a avut o importanta majora in strajuirea celor mai
importante porturi din Marea Mediterana.

“Farul din Alexandria” face parte din lista marilor minuni ale
lumii, fiind ultima dintre acestea, dar și cea mai utilă in masura in
care ea a avut un rol esential în ghidarea corăbiilor către orașul-port
Alexandria, rămânând încă cel mai înalt far construit vreodată.
Sunt de parere ca “Farul din Alexandria” este una dintre cele mai
reprezentative atractii a Egitului , el devenind un model pentru
toate celelalte constructiile de acest tip ale lumii

Aceasta creatie surpinde prin faptul ca niciodata nu s-a construit un far mai inalt , acest lucru
surinnzand si faptul ca cetatea Alexandria era una bogata. , ea fiind una dintre cele mai importante
piete comerciala din acea vreme. “Farul din Alexandria” era un important punct de reper pentru navele
care intrau atat ziua cat si noaptea in port., orasul Alexandria fiind un oras foarte circulant la acea
vreme , fiind traversat de foarte multi calatori , care veneau aici pentru a practica negotul.

In opinia mea “Farul din Alexandria” si-a indeplinit rolul

, el ramanand in istoria lumii ca un lucru de valoare si de
cultura, Farul a rezistat timp de multi ani , a ajutat multe
corabii sa navigheze si sa ajunga la tarm cu bine. El a
disparut in urma unor puternice seisme , care au avut loc in
anii 1303 si 1323. Dupa ceva vreme in locul farului a fost
construita o fortareata folosind structurile si pietrele ramase.
Aceasta constructie a avut un rol practic si anume acela de a
semnala marinarilor apropierea de tarm.