Curs 41

SOCIETATEA COMERCIALĂ (INTRODUCERE):

CONTRACTUL DE SOCIETATE SIMPLA CA DREPT COMUN

La baza constituirii societatii comerciale se afla un acord de vointa, aceasta persoana

juridica avand un izvor eminamente contractual. Temeiul contractual al societății comerciale
este contractul de societate.
Societatea comercială ca persoană juridică are 2 laturi:
-latura contractuală
-latura instituțională
Legea 31/1990 reglementează ambele laturi intr-un tot unitar, spre deosebire de Codul
Civil, unde contractul de societate este reglementat distinct de persoana juridica si aparent
fara a avea legatura cu aceasta.
Istoric : Primele forme de societate (avand similitudini cu contractul de societate din
epoca moderna) au apărut în epoca romană, cand au apărut și primele reglementări și
jurisprudență. Necesitatea acestei forme de asociere a venit inițial din doua motive : pe de o
parte unele persoane, datorită pozitiei sociale pe care o aveau și datorită unor constrângeri
juridice, nu puteau să facă anumite tipuri de operațiuni comerciale. De exemplu: nobilii
romani, senatorii romani nu puteau inițial să desfăsoare operațiuni de comerț. Ei se asociau cu
persoane de condiție socială inferioară lor, aceștia din urmă părând in ochii tertilor că își
asumă riscuri in mod individual si exclusiv. În realitate, și senatorii își asumau riscuri dar ele
erau mascate, ascunse fata de public si tertii care contractau cu persoana aparenta (recte, cu
asociatul acelui senator). Pe de altă parte, mai multe persoane de conditie inferioara doreau sa
se asocieze pentru a pune impreuna active/ munca si a crea astfel un capital mai mare care sa
le permita desfasurarea activitatii dorite (pentru care nu ar fi avut resurse daca lucrau singuri),
in conditii de impartire a riscurilor si beneficiilor intre ei. Această înțelegere privea 2 doua
aspecte:
a) un mod de investire (cu cât contribuie fiecare inițial) – ceea ce astăzi numim
„aportul” si
b) cum se împart intre asociati riscurile și beneficiile din activitatea desfasurata in baza
intelegerii.
Dupa disparitia Imperiului Roman de Apus, a urmat o perioada de decădere a acestei
institutii in Evul Mediu Timpuriu. Odata cu dezvoltarea comertului, mai ales a celui pe
distante lungi, in Evul Mediu Mijlociu, societățile (sub forma contractuala) au luat din nou
amploare (începând cu sec. XIV-XV), in special in tarile care erau puteri maritime in acea
epoca, de ex. Venetia, Pisa, Genova, ulterior Anglia (pentru considerente inca dezbatute,

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
aceste societati nu au fost larg raspandite in Spania si Portugalia, care in sec.XV-inceputul
sec.XVII aveau cele mai intinse imperii maritime). In sec.XV a aparut in Anglia societatea
comerciala persoana juridica („corporation”), care avea trasaturile societatii pe actiuni
moderne. Noile societati comerciale persoane juridice au raspuns unei necesitati obiective:
adunarea de fonduri mari pentru acea epoca, cerute de armarea corabiilor care calatoreau pe
distante lungi (de multe ori intre continente), in conditii de nesiguranta, astfel incat riscul
pieirii corabiei si a marfurilor sa fie suportat de mai multi iar pierderea fiecaruia sa fie mai
mica fata de cea a unei singure persoane care ar fi investit in acea expeditie.
Initial, in Evul Mediu, cand a renascut contractul de societate, el nu dadea nastere unei
entitati juridice. Incepand cu sec. XVII a luat amploarea și persoana juridică numita
societatea comerciala (dar nu in toate tarile europene, ci cu precadere in cele comerciale
dezvoltate la acea data – Anglia, Olanda, Franta; in orasele–cetate italiene ea a aparut cu
cateva secole mai devreme). In Evul Mediu existau in principal doua categorii de societati
comerciale persoane juridice: cele intre investitori privati si cele autorizate de suverani, cu
participarea lor (nu se puteau constitui decat daca suveranul era de acord, de regula pentru ca
obiectul lor de activitate era considerat monopol regal). Acest sistem al societatilor
constituite de suverani, bazat pe aprobarea autoritatii „administrative” si pe controlul riguros
al infiintarii societatii, s-a perpetuat pana in secolul XIX in Franta, in ce priveste societatea pe
actiuni.

Contractul de societate este reglementat în Codul Civil în art. 1881-1948. Există si o

formă specială de contract de societate, reglementata de art. 1949-1954, care este asociația în
participație. Acest contract este, de fapt, forma originală a contractului care permitea unor
persoane cu incompatibilități să participe, in mod mascat, la activitatea pentru care nu aveau
permisiune. Este acel contract care permite unui asociat să fie ascuns, să nu fie cunoscut de
terti. Este o figura juridica reglementată și în legislația germană, faptul ca unii asociati sunt
secreti nu face contractul ilegal, este pur și simplu o modalitate particulară de a permite unor
asociați să participe la o societate fara a fi neapărat vizibil pentru terți acest lucru. Ceea ce ne
intereseaza pe noi si sta la baza societatii comerciale nu este aceasta forma de asociere, ci
contractul de societate simpla. Asocierea in participație este in continuare folosita in practica
din Romania (destul de des), fara insă a mai avea caracter ocult.
Contractul de societate simpla este acel contract prin care doua sau mai multe
persoane („asociatii”) se obliga fiecare fata de celelalte, conform regulilor stabilite intre ei
sau, in lipsa, conform regulilor Codului Civil, sa puna in comun aportul lor (corporal sau
incorporal) pentru a constitui un fond care sa sprijine începerea si desfasurarea unei activitati
si prin care isi organizeaza modul in care vor coopera in desfasurarea activitatii, cu scopul de
obtine castiguri (inclusiv sub forma obtinerii unor economii) pe care sa le imparta si suporte
eventualele pierderi.
Societatea simpla este dreptul comun pentru toate celelalte forme de societate, cu sau
fara personalitate juridică (printre altele, pentru societatile comerciale, pentru asocierea in

2
participatiune) – vz. art. 1887 coroborat cu art. 1888 C.civ. Chiar daca NCC a aparut
ulterior Legii 31/1990, el este drept comun pentru diferitele forme de societate
comerciala. Asadar, vine in completarea legii speciale care este Legea nr. 31/1990.

Acest contract are 3 elemente fundamentale:

1. aportul la constituirea fondului comun
2. scopul comun, respectiv persoanele se asociaza cu scopul de a face în comun o
activitate (affectio societatis)
3. împărțirea profitului si a pierderilor intre asociati.
Acest contract naste drepturi si obligatii reciproce, dar in acelasi timp creează si o
comunitate economica intre asociati. Atat timp cat societate este doar un contract, legatura
dintre asociati da nastere la o colectivitate ad-hoc, fara personalitate juridica, bazata pe
comunitatea de interese a membrilor. Acesta comunitate atinge forma cea mai inalta de
materializare in cadrul persoane juridice numita societatea comerciala. Este insa posibila,
conform C.civ., si constituirea unei societati civile cu personalitate juridica (art. 1889), care
dobandeste personalitate juridica prin inregistrarea, in lipsa de lege speciala, tot in Registrul
comertului (art. 1889 (3) ). Inregistrarea in Registrul comertului in acest caz nu califica prin
ea insasi societatea ca fiind comerciala, ea poate ramane civila daca asta rezulta din affectio
societatis si analiza contractului de societate.
Caracteristicile contractului:
- contract cu multiple parti;
- contract intuitu personae – increderea reciproca intre asociati este fundamentala
pentru incheierea lui si pentru functionarea societatii. Asociatii n-ar fi depus acest efort de a
se constitui intr-o colectivitate, de a contribui anumite aporturi la societate, de a imparti
castigurile si pierderile daca nu ar fi avut incredere unul in celalalt;
- este contract sinalagmatic si comutativ;
- este bazat pe impartirea intre parti a castigurilor, riscurilor si pierderilor (nu este o
trasatura intalnita la alte categorii de contracte);
- cu titlu oneros, are scop lucrativ - de a obtine un castig (la societatea comerciala, este
profitul comercial) care apoi sa fie impartit intre asociati, astfel incat fiecare dintre asociat sa
primeasca o parte din el.
Acest scop al castigului este inteles ca deziderat; existenta valabila a scopului lucrativ
nu este împiedicata de faptul ca societatea nu produce in realitate castig, o perioada sau
niciodata;
- creează o forma de organizare, o structura economica fara personalitate juridica (in
cazul societatii simple, aceasta organizatie nu devine persoana juridica);
- o alta particularitate este ca acest contract de societate duce la constituirea unui fond
comun, care in mod uzual este numit „capitalul social”. La momentul la care se constituie
societatea (se incheie acordul de vointa), fiecare asociat aduce sau promite sa aduca ceva, un
bun (corporal sau incorporal); daca se obliga sa contribuie munca sa in folosul societatii,

3
aceasta nu este vazuta de actualul Cod civil ca o contributie la capitalul social, insa acel
asociat poate primi o parte din castigurile societatii cat timp isi indeplineste obligatia de a
desfasura munca in folosul societatii. Toate aceste contributii (in bunuri sau in munca) se
numesc „aporturi”. In nici un caz nu se poate aduce drept contributie o datorie la
capitalul social. La momentul „zero” al constituirii, societatea are in mod cert un activ
patrimonial, un grup de bunuri (corporale si/sau incorporale, inclusiv bani) care provin din
contributiile asociatilor. In limbajul comun, acest grup de bunuri contribuite de asociati este
denumit de multe ori tot „capital”, insa juridic el nu este capital social. Capitalul social este
echivalentul valoric al bunurilor contribuite si tehnic-juridic reprezinta o obligatie: obligatia
societatii de a restitui aceste bunuri sau echivalentul lor, asociatilor, cand va fi lichidata.
Contabil, valoarea capitalului social se inscrie in bilant la pasiv si la momentul zero
„echilibreaza” contravaloarea bunurilor contribuite, care sunt trecute in partea de activ (in
bilant, activul trebuie intotdeauna sa fie egal cu pasivul). Tot la momentul „zero” este posibil
ca societatea sa isi asume deja si anumite obligatii (altele decat obligatia de restituire
ulterioara a capitalului social), de ex. daca sediul unde isi va desfasura activitatea este
inchiriat, are obligatia de a plati chirie. Ea va dobandi alte bunuri si obligatii ulterior, deoarece
intrand in raporturi juridice cu tertii isi va asuma si obligatii. Toate aceste bunuri initiale,
bunurile dobandite ulterior, precum si obligatiile asumate in cursul activitatii intra in
patrimoniul societatii. Patrimoniul societatii este insa diferit de capitalul social, este mai larg
si il cuprinde si pe acesta (mai precis, obligatia de restituire a lui pe latura pasiva si bunurile
aportate la „capital”, pe latura activa). Patrimoniul societatii are functia de a da substanta
economica activitatii pe care vrea sa o desfasoare societatea, dar in acelasi timp el reprezinta
(prin latura lui activa) si un gaj general al creditorilor chirografari. Dar propriu-zis de
patrimoniu putem vorbi numai cand discutam despre societatea comerciala persoana juridica.
In cazul societatii simple, termenul de patrimoniu social este relativ impropriu, acest
patrimoniu este comun, al asociatilor, nu este al societatii pentru ca ea nu exista ca subiect de
drept;
- este un contract cu executare dintr-o data sau succesiva? Daca ai in vedere ca acest
contract isi produce efectele pe toata durata de functionare a societatii, pentru ca stabileste
regulile si relatiile dintre asociati in legatura cu functionarea societatii, este contract cu
executare succesiva. Daca acest contract este numai un instrument juridic ce permite
constituirea societatii prin formarea capitalului social (discutie pe care o putem avea numai la
societatea comerciala, la societatea simpla el trebuie sa isi produca efectele pe intreaga durata
a societatii, efecte care nu pot fi limitate la constituirea capitalului social), atunci el va fi cu
executare succesiva sau dintr-o data, in funcție de modul cum in care se plateste („varsa” in
terminologia desueta a Legii 31/ 1990) aportul. Daca aportul se constituie in timp (adica,
exista obligatii succesive de a varsa noi aporturi), contractul este evident cu executare
succesiva. Din punctul meu de vedere, este intotdeauna cu executare succesiva (chiar si la
societatea comerciala).

4
 - din punctul de vedere formei, acest contract presupune forma scrisa ad probationem
(art. 1884 C.civ.).

Principale elemente ale societatii :

1. Aporturile – reprezinta contributiile asociatilor la formarea capitalului social
(formulare uzitata dar gresita in esenta, nu poti contribui active la formarea unui pasiv!). Mai
corect, reprezinta contributiile asociatilor la formarea fondului comun initial necesar pentru
inceperea activitatii.
Regimul aporturilor:
Din punct de vedere juridic, fiecare asociat, fiecare persoana care vrea sa intre in
societate, trebuite sa promita ca va contribui la fondul comun un bun, contributie care se
numeste aport. Isi asuma obligatia juridica de a contribui, care va fi pusa in executare in baza
contractului de societate si in acelasi timp presupune o obligatie de plata/livrare, de „varsare”
a aportului. Varsarea inseamna predarea efectiva, transferul efectiv de sub controlul
asociatului individual sub controlul tuturor asociatilor, chiar daca titlul asupra acelui bun a
trecut deja de la asociat la societate (daca este persoana juridica) sau catre ceilalti asociati
(daca este doar un contract).
Art. 1883 – in cazul unei societati cu personalitate juridica, aporturile intra, daca nu
exista prevedere contrară in lege sau contract, in patrimoniul societatii de la data constituirii
ei. Din momentul in care ti-ai asumat obligatia de a contribui aport, in acel moment se naste
obligatia de a transfera proprietatea asupra bunului, dar bunul iese din punct de vedere juridic
din patrimonul tău si intră in patrimoniul societatii doar de la data dobandirii personalitatii
juridice (constituirii) societatii.
Art. 1883 - pentru societatile care nu au personalitate juridica, aporturile devin
coproprietatea tututor asociatilor sau intra in folosinta lor comuna (dar in ultimul caz, numai
daca au prevazut expres acest lucru). Pentru ca nu exista o persoana juridica nu va exista
nici patrimoniu propriu al societatii, distinct de al asociatilor.
Formele pe care le imbraca aportul:
• de regula, la toate societatile se contribuie aporturi in numerar care pot sa fie
in moneda nationala sau straina
• bunuri corporale (mobile si imobile)
• bunuri incorporale – creante si alte bunuri necorporale (de ex., actiuni, parti
sociale, cambii, bilete la ordin, drepturi de proprietate intelectuala – cele care nu sunt
echivalente unui aport in munca, etc.)
• aportul in munca (cunostinte sau prestatii specifice) - in vechiul C.civ. era si
acesta un element care permitea unei persoane sa aiba acelasi statut de asociat ca si ceilalti.
Problema aportului in munca este incertitudinea lui, depinde intrinsec de persoana
aportatorului, presupune o prestatie succesiva si constanta, ceea ce face sa fie supus riscului
de pierdere datorita decesului sau imbolnavirii asociatului sau abilitatile lui se deterioreaza in
timp etc. Este de asemenea dificil de evaluat aportul de munca. Prin urmare, solutia normala

5
(reglementata deja de Legea 31/ 1990 chiar sub imperiul vechiului C civ.) este sa recunosti
prestatorului o cota din beneficii si pierderi, dar el nu poate deveni asociat cu drepturi depline.
Aparent aceasta solutie nu a fost preluata integral de Noul Cod Civil: in art. 1894 alin. (3) se
prevede ca in schimbul prestatiilor personale aportate, asociatul participa la luarea deciziilor,
la impartirea beneficiilor si suportarea pierderile, ceea ce inseamna toata atributiile cheie ale
unui asociat. In ce ma priveste, cred ca Noul Cod civil nu mai califica aportul in munca drept
aport la capitalul social, referirea la luarea deciziilor nu este suficienta pentru a-l califica drept
aport la capitalul social, dovada si ca legea il trateaza diferit de celelalte aporturi, numindu-l
aport societar, distinct de celelalte forme de aport la formarea capitalului social.
Efectele juridice pe care le creaza subscrierea si varsarea (predarea efectiva)
aportului :
Actul de subscriere inseamna mai mult decat simpla obligatie juridica de a contribui
aportul, inseamna si dobandirea unei calități juridice deosebite, cu drepturi si obligatii
specifice, calitatea de asociat. Asociatii sunt egali din punct de vedere al drepturilor si
obligatiilor fundamentale dar nu sunt egali din punct de vedere economic, ei se diferentiaza
prin valoarea aportului contribuit. Discrepanta economica duce la consecinte juridice,
rezultate din mecanismul de functionare a societatii (cele mai importante: puteri diferite de
vot, cote diferite de participare la impartirea profiturilor si pierderilor).
Ce se intampla daca o persoana se obliga sa contribuie si nu varsa aportul ?
Art. 1895 – persoana care a contribuit un aport ramane tinuta de obligatia juridica de
a-l varsa, fata de societate si ceilalti asociati. Societatea simpla nu există ca atare, nu poti sa ai
obligatia juridica valabila fata de ea, in realitate ai obligatie juridica numai fata de asociati.
Daca nu versi la timp aportul, atunci sanctiunea este ca drepturile de vot aferente partilor pe
care le ai sunt suspendate pana cand are loc varsamantul. La aceasta se adauga raspunderea
civila.
Art. 1896-1899 reglementeaza particularitati de varsare a aportului in functie de tipul
sau.

Toate aporturile trebuie aduse la un numitor valoric comun, exprimat in lei. Aceasta
inseamnă că la aporturile in bunuri trebuie estimata valoarea. Odata ce acest proces de
evaluare a aporturilor s-a incheiat, fiecare asociat va sti cu cat a contribuit, procentual,
raportat la ceilalti. Suma expresiilor valorice in lei a aporturilor dă valoarea totală a
capitalului social. Cota de participare la pierderi/profit, daca nu e stabilită de asociati, este pro
rata cu valoarea aportului prin raportare la valoarea totala a capitalul social.
Valoarea nominală vs. valoarea reală a aporturilor la capitalului social
Valoarea reala a aporturilor la capitalul social se obtine prin insumarea valorii in lei a
tuturor aporturilor si poate fi diferita de valoare nominala a capitalului social. Valoarea
nominala, chiar daca este legată si porneste de la valoarea reală a capitalului social la
momentul constituirii sale, este artificiala in sensul că reflectă vointa asociatilor in legatura cu
nivelul ei. In mod normal, valoarea nominala = valoarea reala, dar prima poate fi mai mică

6
decat a doua (in acest ultim caz, capitalul social s-a constituit si cu prime de subscriere; prima
de subscriere este diferenta intre valoarea reala a aportului contribuit si valoarea nominala
care i-a fost alocata acelui asociat, pe baza acordului său cu ceilalti asociati; in valoarea
nominală nu intra prima de subscriere, ea va fi insă inregistrată in contabilitate in contul de
prime, care este un cont de pasiv, ca si datorie a societatii catre toti asociatii; sumele din
contul de prime pot fi ulterior incoporate in capitalul social, prin procedura majorarii
acestuia). La societatile comerciale, ceea ce apare inregistrat in registrul comertului ca si
capital social este valoarea sa nominala.

Art. 1894. alin (2) – capitalul social nominal se divide in parti egale. Regula
egalitatii valorice a partilor rezultate din divizarea capitalului social este imperativa.
C.civ. consacra prima data in legislatie, termenul de parti de interes ca termen generic
pentru orice diviziune a capitalului social. Fiecare asociat va primi un numar de părti de
interes, proportional cu valoarea aportului la capitalul social (proportie care poate fi alterata,
adica nu mai este pro rata, dacă s-a facut subscriere de aport cu prima de catre unii asociati).
Cei care subscriu aport la capitalul social dobandesc nu numai calitatea de asociat, ci si un
bun necorporal care intra in patrimoniul lor, anume parti de interes care sunt de regula (mai
putin in cazul subscrierii cu prima) echivalente valoric cu valoarea bunului contribuit. In
schimbul aportului, ei primesc parti de interes care intra nu in patrimoniul social, adica al
societatii, ci in patrimoniul fiecarui asociat, in timp ce aportul lor intra in patrimoniul
societatii (sau in coproprietatea celorlalti asociati in cazul contractului de societate). Partile de
interes reprezinta si dovada faptului ca esti asociat, reprezinta elementul care permite
asociatului să ia parte la viata societătii, ele exprima drepturile patrimoniale si drepturile
nepatrimoniale, pot face obiect de transfer juridic sau constituire de ipotecă asupra lor.
Asociatul nu are un drept absolut de proprietate asupra partii de interes, pentru ca
dreptul său (de dispozitie in unele cazuri, de folosinta sau de culegere a fructelor) asupra partii
de interes nu poate fi exercitat fara acordul celorlalti asociati. In cazul societatii simple,
instrainarea partii de interes necesita intotdeauna acordul celorlalti asociati. La fel, exercitarea
dreptului de vot si, mai larg, participarea la mecanismul decizional al societatii presupune nu
numai respectarea drepturilor celorlalti asociati, dar si interactiunea cu ei din care rezulta
formarea vointa sociale prin atingere majoritatii de vot.
Principiul I : fiecare parte de interes este de valoare egala cu celelalte si confera
drepturi egale (de la principiul egalitatii drepturilor se poate deroga prin contract – vz.
art. 1900 (2) C.civ.).
Principiul II: fiecare parte de interes este indivizibila (a nu se confunda cu
exercitiul drepturilor asupra ei, acestea pot fi exercitate in comun de mai multe
persoane). Cu alte cuvinte, nu sunt admise fractiuni de parti sociale, o parte sociala este
intotdeauna un intreg care are o anume valoare nominala.
Partile de interes- circulatia lor:

7
 Avand in vedere caracterul intuitu personae, nu se poate accepta un sistem prin care
asociatii sa iasa din societate si sa aduca in locul lor pe altcineva, care sa nu aiba increderea
celor ramasi. Pentru ca este normal sa existe acesta modalitate de inlocuire a asociatilor fara a
duce la desfiintarea contractului de societate ori de cate ori un asociat doreste sa paraseasca
societatea, art. 1901 C.civ. prevede ca transmiterea partilor de interes se face in limitele legii
si ale contractului de societate. Pe cand transferul intre asociati este permis in mod liber
(pentru ca nu exista riscul de a incalca trăsătura intuitu personae a societatii), mai putin in
cazul in care actul constitutiv contine limitari/ restrictii si in aceasta situatie, transferul catre
persoane din afara societatii este permis numai cu consimtamantul tuturor asociatilor. Aceasta
este o norma imperativa, de la care nu se poate deroga prin contractul de societate. A se
vedea in acelasi sens si art. 1908 C. civ. (asocierea unui tert la folosirea drepturilor sociale
este posibila dar nu confera tertului calitatea de asociat; cedarea lor fara acordul celorlalti
asociati este interzisa).
Daca se incalca art.1901:
• contractul de transfer de parti de interes este nul? Aceasta sanctiune nu ar fi
practica. Ar trebui ca asociatul care nu va mai vrea sa fie in societate sa poata renunta la
partile de interes (deoarece nu mai exista convergenta de interese intre el si ceilalti asociati,
nu mai exista affectio societatis intre el si ceilalti), trebuie totusi sa se poata retrage fara ca
societatea sa fie dizolvata si lichidata. Prin urmare, legea nu prevede sanctiunea nulitatii.
• 1901 alin. (2) – daca s-a transferat catre un tert, fara consimtamantul celorlalti
asociati, orice asociat poate rascumpara de la tertul dobanditor acele parti de interes, este o
rascumparare ope legis. Legea implicit recunoaste ca tertul a dobandit dreptul de proprietate
asupra partilor, este insa o dobandire sub conditia rezolutorie a rascumpararii. Tertul este
obligat ca in termen de 60 de zile de la data la care asociatul potential cumparator a cunoscut
sau trebuia sa cunoasca cesiunea, sa ii vanda partile de interes daca asociatul si-a exercitat
optiunea de cumparare. E greu de presupus ca tertul este de buna credinta in asemenea
cazuri (de cumparare a partilor de interes fara a exista acordul celorlalti asociati).
Valoarea de rascumparare este stabilita de catre un expert. Se face o expertiza de expertul
agreat intre terti si asociati, daca nu exista acord cu privire la expert se face de catre un expert
numit de instanta. Daca tertul a platit cedentului mai mult decat valoarea stabilita prin
evaluare, el va primi de la asociatul cumparator numai valoarea stabilita prin evaluare. Are
tertul o cale de regres in aceasta situatie? In mod normal, daca a suferit un prejudiciu ar trebui
ca tertul sa aiba o cale de regres, sa se indrepte impotriva cedentului-fost asociat. Insa este
discutabil temeiul juridic, pentru ca acest contract nu este invalidat de lege. Daca acest
contract nu este invalidat, el este valabil. Se poate cere diferenta pe baza incalcarii obligatiei
de garantie pentru vicii a vanzatorului? Nu este aplicabila aceasta garantie, pentru ca nu se
poate concepe ca acesta este un viciu ascuns si nici nu se poate restitui bunul ca efect al
rezolutiunii contractului (art. 1710 C.civ.). Se poate cere in baza garantiei pentru buna
functionare? Nu, aceasta garantie nu este aplicabila, nu i se poate furniza cesionarului de catre
cedent un bun de inlocuire si nici cumparatorul nu ii poate restitui bunul dobandit contra

8
pretului (art. 1716 C.civ.). Se poate cere in baza garantiei pentru evictiune? Suntem in
prezenta unei evictiuni a cesionarului-tert, acesta pierde proprietatea asupra partilor de interes
din cauza unei fapte imputabile vanzatorului (art. 1695 (3) C.civ.). Consecinta este
rezolutiunea contractului dintre cedent si cesionar si plata de daune interese de catre cedent
cesionarului (art. 1700 C.civ.), fara a putea cere restituirea intregului pret, ci numai in limita
diferentei dintre plata primita de la asociatul rascumparator si pretul platit asociatului cedent
(altminteri cesionarul s-ar imbogati nejustificat pentru ca el ar primit in total un pret peste
ceea ce a platit).
In cazul moștenirii partilor de interes, avem o derogare de la aceasta regula (regula ca
trebuie acordul tuturor asociatilor). Mostenirea este o modalitate de transmitere a unui bun, iar
evenimentul care o genereaza nu este un eveniment care sa presupuna exclusiv o manifestare
de vointa. Conform legii, contractul de societate nu e afectat prin intrarea mostenitorilor,
asociatii nu pot sa se opuna; mostenitorii trebuie sa exercite drepturile aferente, dar numai
daca raman impreuna titularii partilor, prin intermediul unui reprezentant pe care il numesc.

2. Impartirea profiturilor si pierderilor

Ceea ce trebuie să fie avut in vedere este faptul ca nu se accepta ca un asociat să
participe numai la pierderi sau să participe numai la castiguri (interdictia clauzei leoniene) –
art. 1902 (5) C.civ. Aceasta interdictie este absolută, nu se poate deroga. Daca asociatii nu
prevad nimic in contractul de societate sau prin hotaărarea lor in cadrul adunării asociatilor,
castigurile si pierderile se impart pro rata cu numarul de parti de interes detinute – art. 1902
(2) C.civ.. Pot stabili in contract orice alta modalitate, inclusiv impartire asimetrica, adica de
participare la castiguri conform unei formule, iar la pierderi pe baza altei formule de calcul.
Ceea ce impune legea ca limitare a alocarii asimetrice, este ca ea sa fie rezonabila – art. 1902
(3). Pe creditori nu ii intereseaza cum isi impart asociatii castigurile, insa pentru creditorii
personali ai asociatilor poate fi o probema, daca unul dintre asociati renunta sa primeasca o
parte semnificativa din ceea ce altminteri i s-ar cuveni. Aceasta obligatie de rezonabilitate este
o restrangere a libertatii contractuale si trebuie aplicata cu prudenta. Concluzia este ca nu se
poate stabili orice formula de alocare daca este diferita de pro rata. In contract trebuie
sa se spuna daca si cum se deroga de la principiul pro rata. Rezonabilitatea acestei
derogari de la pro rata se va judeca in functie de explicatia data in contract, coroborata
cu alte probe.

3. Affectio societatis- drepturile si obligatiile asociatilor in legatura cu realizarea

scopului societatii
Este legata de conceptul de functionare a societatii. Societatea necesita o anumita
organizare pentru a putea functiona. Foarte importanta este si dinamica, evolutia societatii,
ceea ce necesita luarea de decizii in cadrul ei. Affectio societatis trebuie privita pe mai multe
paliere. In primul rand, trebuie sa ne uitam la drepturile si la obligatiile asociatilor in legatura

9
cu participarea la realizarea scopului societatii. In al doilea rand, trebuie sa o privim prin
prisma mecanismului de luare a deciziilor in cadrul societatii.
Nu se poate concepe ca un asociat sa faca acte contrare intereselor societatii, pentru ca
i-ar afecta astfel pe ceilalti. De ex., legea reglementeaza o obligatie pe care o are fiecare
asociat, de la care se poate deroga prin contract sau cu acordul ulterior al asociatilor, anume
obligatia de neconcurenta (art 1903 C.civ.). Un asociat nu poate sa faca activitate de comert
care este similara cu activitatea societatii, ceea ce inseamna ca o concureaza, indiferent ca o
face pentru el sau pentru un tert. Nu o poate face atat timp cat nu are acordul celorlalti. Daca
va face concurenta societatii fara acordul asociatilor, el va fi tinut sa despagubeasca pe ceilalti
pentru pierderile suferite ca urmare a operatiunii concurentiale respective. Raspunderea sa
pentru incalcarea acestei obligatii este o raspundere civila. Ne intereseaza daca e
contractuala sau delictuala. Aceasta obligatie, chiar daca nu este inclusa in contract, ea
vine in completarea contractului de societate, este o obligatie ce este presupusa a fi in
contract. Atrage o raspundere civila contractuala si nu delictuala. O forma particulara a
acestei obligatii de neconcurenta este prevazuta in 1903 alin (2) – participarea asociatului la
activitati care ar putea duce la privarea societatii de bunuri, prestatii sau cunostinte la care
asociatul s-a obligat. De ex., el aduce ca aport in folosinta un bun imobil pe care societatea il
foloseste, dar el fiind proprietarul bunului, desfasoara in cadrul acelui imobil activitate care
jeneaza activitatea societatii.
O alta restrictie, de la care de asemenea se poate deroga, este in legatura cu folosirea
de catre asociati a bunurilor sociale. In cazul societatii simple este impropriu sa spui bunurile
societatii (sociale), juridic ele sunt in coproprietate. Fiind coproprietar, are dreptul sa
foloseasca bunurile in interesul tuturor celorlalti coproprietari. Atat timp cat le foloseste in
interesul lor, el este liber sa foloseasca bunurile, nu afecteaza drepturile celorlalti asociati –
art. 1904 alin.(1). Atat timp cat interesul prevalent este personal, atunci conform art 1904 alin
(2) el este obligat sa obtina in scris acordul tuturor celorlalti asociati iar in caz contrar sa
acopere fata de ceilalti asociati beneficiile care au fost pierdute si daunele suferite de ei ca
urmare a intrebuintarii acelui bun in interes personal.
Distinct de folosirea bunurilor sociale, avem o prevedere legata de fondurile comune
(adice, sumele de bani care sunt folosite in interesul desfasurarii activitatii). Ca asociat poti
folosi fondurile in principal in interesul societatii deoarece esti coproprietar (dar numai in
limita fixata prin acordul asociatilor), dar le poti folosi (in anumite limite, stabilite prin
contractul de societate) si in interes personal. Daca depasesti limita stabilita, vei raspunde
pentru prejudiciile cauzate celorlalti. Daca ai acordul asociatilor, in limita acestui acord ti se
permite folosinta, de ex. poti sa retragi bani si pentru tine din acest fond, nu doar pentru
cheltuielile societatii, fara sa fie atrasa raspunderea asociatului. Fondurile sunt, in ultima
instanta, sumele care vor fi distribuite asociatilor ca forma de participare la impartirea
castigurilor (sume pe care le poti retrage si in mod anticipat, cum ar fi plata anticipata a
dividendelor).

10
 4. Affectio societatis - adoptarea hotararilor (participarea asociatilor la
mecanismul decizional al societatii).
Fiind vorba de o forma de organizare umana, chiar daca nu are personalitate juridica,
societatea presupune si o structura organizatorica. Avem doua organe de conducere care se
regasesc la toate formele de societate (contractuale sau persoane juridice) si care functioneaza
interdependent.
Adunarea generala este organul de conducere suprema a societatii. In cadrul adunarii
generale asociatii se pun de acord in legatura cu directia strategica de dezvoltare a societatii si
iau hotararile cele mai importante pentru bunul mers al societatii. Administratorul(ii)
reprezinta organul executiv al societatii, care conduce activitatea de zi cu zi a societatii si o
reprezinta legal in relatiile cu tertii. Adminstratorul aduce la indeplinire hotararile adunarii
asociatilor, este numit si revocat de aceasta, functioneaza sub controlul ei si raporteaza
acesteia. Prin urmare, in terminologia Codului civil (dar nu si a Legii nr. 31/ 1990) avem
activitatea de conducere a societatii (de catre asociati) si activitatea de administrare a ei (prin
administratori).
A) Adunarea asociatilor
Asociatii au putere de decizie proportional cu partile de interes, daca nu este prevazut
altfel in contract (art. 1900 alin.(2) C.civ.). In mod normal, numarul de parti de interes
exprima puterea de vot a acelui asociat, numarul de voturi pe care il are in cadrul adunarii,
datorita regulii „o parte de interes = 1 vot”. Prin contractul de societate se poate limita puterea
de vot pentru anumiti asociati. De ex., daca depasesti un numar de parti de interes nu ca vei
avea un numar de voturi egal cu numarul de parti de interes, ci un numar de voturi mai mic.
Se limiteaza numarul de voturi la un anumit nivel, indiferent cate parti de interes ai. Puterea
de vot a unui asociat este data de numarul de voturi raportat la numarul total de voturi in
cadrul societatii. Se poate intampla si invers, adica un asociat primeste prin contract mai
multe voturi decat numarul de parti de interes (dar aceasta posibilitate pare sa fie interzisa de
Legea 31/ 1990, in mod cert nu este reglementata).
Cat priveste mecanismul decizional propriu-zis in cadrul adunarii, acesta presupune
doua actiuni specifice: mai intai au loc discutiile la care pot participa toti asociatii in legatura
cu o anumite decizie ce trebuie luata (etapa de deliberare) si apoi are loc votul asociatilor
asupra acelei decizii (etapa de vot). Decizia se considera valabil adoptata daca in favoarea ei a
votat o majoritate, al carei nivel (ca numar minim de voturi necesare, calculate fie prin
raportare la voturile prezente la sedinta, fie la toate voturile existente indiferent cate sunt
prezente) este stabilit prin contractul de societate si prin lege (atunci cand legea este
imperativa sau contractul tace). Din aceasta perspectiva exista o schimbare importanta fata de
vechiul Cod Civil, care prevedea regula unanimitatii pentru luarea oricarei hotarari, cu alte
cuvinte, ca o consecinta a regimului inuitu personae, nu se luau hotarari decat daca toti
asociatii erau de acord, ceea ce putea duce deseori la un blocaj decizional ce afecta buna
functionare a soietatii. Acum legea prevede regula majoritatii.

11
 Art 1910 alin (2) C.civ. – hotararile se iau in cadrul adunarii asociatilor cu majoritatea
voturilor, daca prin contract sau lege nu se prevede altfel. Cand se prevede altfel, poate fi fie
regula unanimitatii, fie regula majoritatii calificate (adica, mai mult de 50% plus un vot), fie
un anumit cvorum de prezenta care odata intrunit poate duce la luarea hotararii chiar si cu o
minoritate de voturi (prin raportare la numarul total de voturi existente in societate).
Legea prevede, ca exceptie si in mod imperativ, unanimitatea in cateva cazuri
stabilite expres de lege (de la aceste cazuri nu se poate deroga prin contractul de
societate). Aceasta nu inseamna ca nu se poate stabili unanimitate si prin contractul de
societate.
Art 1910 alin. (3) prevede cazurile cand unaninimitatea este obligatorie:
• schimbarea contractului de societate
• numirea unui administrator unic. Daca sunt numiti mai multi administratori, nu
este obligatorie unanimitatea.
Orice clauze contrare regulilor instituite de art. 1910, daca de la acestea legea nu
permite derogare, sunt considerate nescrise (vz. alin. (5) ).
Ceea ce aduce nou actualul C.Civ. fata de cel anterior este faptul ca prevede si un
mecanism in legatura cu adoptarea hotararilor si contestarea lor (art. 1911 si 1912
C.civ.). Mecanismul a fost preluat, in linii esentiale, din Legea 31/ 1990. C.civ. spune ca
hotararile trebuie sa fie luate in cadrul adunarii. In cadrul adunarii, asociatii delibereaza
inainte de a lua (vota) o hotarare. Este importanta deliberarea deoarece ea ajuta la formare
vointei sociale, care se exprima prin votarea pentru sau impotriva hotararii propuse. Vointa
sociala nu este o simpla adunare matematica a voturilor, ea presupune un compromis intre
pozitiile individuale exprimate in cadrul adunarii. Deliberarea ajuta la formarea acestui
compromis. Alternativ, hotararile se pot lua prin consultarea scrisa a asociatilor sau prin
exprimarea votului in scris fara a mai avea loc o consultare, cele doua proceduri difera de
tinerea unei adunari prin aceea ca nu necesita deliberari. Spre deosebire de Legea nr. 31/
1990, C.civ. nu impune insa un anumit formalism si o procedura pentru convocarea si tinerea
adunarii asociatilor
In ce priveste contestarea hotararii dupa ce a fost adoptata, o pot contesta cei care nu
au votat in favoarea ei, fie pentru ca au lipsit, fie ca au votat impotriva (in doctrina vad ca a
aparut si opinia ca pot contesta si asociatii care au votat pentru, daca hotararea incalca un
interes public si este nula absolut, pozitie care mi se pare ciudata pentru ca se incurajeaza
astfel comportamentul imoral al asociatilor in cadrul adunarii). Contesti hotararea daca
incalca legea sau contractul sau si pentru motive de oportunitate? Art 1912 spune ca
asociatul „nemultumit” poate contesta, spre deosebire de Legea 31/ 1990 care limiteaza
motivele de contestare la incalcarea legii sau contractului de societate (dar numai in
cazul SRL si SA). Inseamna ca in C.civ. (fata de celelalte societati reglementate de
Legea 31/ 1990), posibilitatea de contestare este mai larga, priveste si situatia cand se
contesta pe motiv de oportunitate (asociatul crede ca nu este o decizie buna economic
pentru societate, desi hotararea a fost luata cu respectarea legii si contractului de

12
societate)? Asta ar fi absurd, pentru ca ai cere instantei sa se substituie asociatilor (care
au decis cu majoritatea valabila) si sa decida, indirect, ce este si nu este oportun pentru
societate. Instanta constata nelegalitatea, nu poate constata o nemultumire. Ea anuleaza
hotararea pentru ca incalca o norma, nu pentru ca instanta are idei mai bune despre cum
trebuie sa decida societatea! Legea prevede un anumit termen in care poti sa contesti, termen
care este de 15 zile (care curge diferit in functie de prezenta acelui asociat la adunare), acesta
fiind un termen de decadere. Daca este anulata hotararea, asociatii vor decide ce fac in
cotinuare (urmeaza sa se reintalneasca si sa ia o alta hotarare sau nu).

B) Administratorul poate fi organ unipersonal sau colegial. Isi exercita puterile in

limitele mandatului primit de la adunarea generale, ale actului constituiv si ale legii. Poate sa
fie o persoana asociat sau neasociat, poate sa fie persoana fizica sau persoana juridica,
romana sau straina. Administratorul nu trebuie neapărat sa fie numit de catre asociati; daca nu
au numit niciun administrator, legea prezuma ca fiecare asociat este si administrator care are
putere deplina de administrare si poate actiona, in general, fara a cere aprobarea celorlati
asociati administratori (art. 1913 (3) C.civ.).
Natura juridica a relatiei administraror - societate (in realitate, asociati): este o relatie
de mandat (regulile de la contractul de mandat din C.civ. se aplica in completare).
• Unic – este doar o singura persoana numita ca administrator, care are puterile
prevazute in actul constitutiv si in completare de lege.
• Colectiv – mai multe persoane au fost numite administrator. Daca nu se
prevede nimic in contractul de societate cu privire la limitarea puterilor lor, se prezuma ca
fiecare are plenitudine de putere (art. 1913 (3) coroborat cu art. 1916 C.civ.). In schimb,
daca se prevede ca trebuie sa lucreze impreuna, ei functioneaza pe baza regulii
unanimitatii, iau decizii numai impreuna (art. 1916). Daca ei lucreaza impreuna si unul se
opune, decizia nu poate fi luata decat daca in lipsa ei s-ar cauza o paguba grava societatii (art.
1917). Contractul de societate poate prevedea ca vor lua decizii pe baza regulii majoritatii
(art. 1917). Nu avem o reglementare in C.civ. privind functionarea organului colectiv de
administrare pe baza regulii majoritatii. In schimb, regimul aplicarii regulii majoritatii in
functionarea organului de administrare este bine reglementat de Legea 31/1990 in cazul
societatii pe actiuni.
Indiferent in ce sistem functioneaza, daca sunt mai multi administratori, ei trebuie sa
se consulte cel putin in chestiunile importante pentru societate – acesta este un standard de
buna practica.
Actele de administrare trebuie facute numai in interesul societatii (art. 1913 (3); 1914
(1); 1916). Actele de administrarea trebuie intelese in sens larg, inclusiv acte de dispozitie
asupra unor bunuri individuale. Termenul insa exclude posibilitatea de a instraina toate
bunurile societății.
Administratorii care sunt numiti de catre asociati pot fi si revocati, chiar si cand
contractul prevede ca administratorul este irevocabil (solutie prevazuta de C.civ. la contractul

13
de mandat). Cel revocat nu trebuie sa mai faca niciun act de administrare din momentul
comunicarii revocarii. Daca revocarea este fara justa cauza, neintemeiata, nu inseamna ca ea
nu poate fi facuta, pentru ca este un drept discretionar al asociatilor, dar cel revocat fara temei
are dreptul la despagubiri. Daca a fost numit prin contractul de societate, revocarea presupune
si modificarea acestuia si atunci decizia trebuie luata in unanimitate.
Administratorii raspund personal fata de asociati pentru prejudiciul creat din culpa in
exercitarea functiei iar daca trebuie sa lucreze impreuna, raspund solidar (art. 1915 C.civ.).
In cazul in care administratorii sunt numiti de asociati (indiferent ca este un
administrator unic sau colectiv), o problema pe care o trateaza in premiera NCC este
dreptul la informare al asociatilor care nu sunt si administratori. Problema a pornit de la
faptul ca administratorul este cel mai apropiat de ceea ce se intampla in viata de zi cu zi a
societatii, comparativ cu asociatii neadministratori; administratorul are astfel un plus de
informatii (un ascendent informational) pe care asociatul este interesat sa le cunoasca pentru a
lua decizii in deplina cunostinta de cauza, el fiind cel care a investit in societate si isi asuma
riscul acesteia. Legea 31 nu reglementeaza acest drept cu titlu general, pentru toate
societatile comerciale persoane juridice. In schimb, NCC prevede in art. 1918 dreptul
oricarui asociat de a consulta registrele societății, situatiile financiare, de a lua cunostinta de
operatiunile acesteia, de a consulta orice document, fara ca exceritarea acestui drept sa
stanjenesca pe ceilalti asociati sau interesul soceitatii.
Separat de acest drept specific la informare, conform art. 1918 exista si o obligatie a
administratorului de a prezenta un raport anual cu privire la mersul societatii.
Articolul 1918 completeaza reglementarile din Legea nr.31/1990 referitoare la
societatile de persoane.
Un rol pe care il au numai administratorii (inclusiv in situatia in care toti asociatii sunt
si administratori), pe care nu il au ceilalti asociati neadministratori, este de reprezentare in
justitie a societatii (art. 1919). Dintotdeauna, Codul de proc. civila a prevazut ca au capacitate
procesuala si societatile fara personalitate juridica. Puterea de reprezentare la societatea civila
este diferita de puterea de reprezentare la societatile comerciale. NCC se refera doar la
reprezentarea in justitie, fara a mentiona nimic cu privire la cine reprezinta societatea simpla
in cazul incheieri unor acte juridice. In lipsa unei reglementari, se aplica dreptul comun, recte
reglementarea de la coproprietate. Toti asociatii sunt coproprietari in legatura cu bunurile
societatii si atunci cand se incheie un act in legatura cu bunurile societatii, juridic se incheie
un act cu toti asociatii. Tertul de buna credinta poate prezuma ca daca a incheiat actul cu
administratorul, acesta a avut acordul asociatilor iar daca incheie actul numai cu un asociat
coproprietar cu privire la intregul bun, acesta a avut acordul tuturor asociatilor sau al
majoritatii dintre ei (majoritate stabilita dupa numarul asociatilor, nu dupa drepturile de vot),
dupa distinctiile aratate in art. 641 C.civ., mai putin in cazul actelor de conservare cand un
asemenea acord nu este necesar (art. 640). Cum contractul se incheie si obligatiile si le asuma
in drept toti asociatii, acesti creditori ai societatii se vor indrepta impotriva tuturor asociatilor
(art. 1920 C.civ.). Numai ca nu exista solidaritate intre asociati pentru obligatiile asumate in

14
baza actelor juridice incheiate de unul dintre ei cu tertii. Cu alte cuvinte, creditorii se
indreapta contra fiecarui asociat proportional cu propria lui participare la capitalul social sau
alta cota de alocare a raspunderii. Dar pentru o buna administrare a justitiei, este util sa chemi
in instanta doar un reprezentant al societatii (administratorul) si nu pe toti asociatii, insa acest
reprezentant trebuie sa poata dovedi ca are un mandat special de a reprezenta pe toti asociatii
in cadrul disputei cu creditorul.

5. Relatia societatii cu tertii

Art. 1920 – daca se poate indestula din bunurile societatii, atunci actiunea creditorului
social respectiv se limiteaza la acele bunuri. Executarea creantelor va purta asupra bunurilor
societatii, deci creditorul se va indrepta impotriva tuturor asociatilor, dar fara a se indrepta
impotriva altor bunuri (decat cele societare) din patrimoniile lor individuale. Dar daca
bunurile sociale nu sunt suficiente, atunci asociatii raspund cu bunurile personale, divizibil si
in proportie cu aportul adus la capitalul social (daca nu au stabilit o alta proportie prin
contractul de societate). Invers, creditorii personali ai asociatilor nu pot executa bunurile
sociale decat daca debitorii lor au iesit din indiviziunea societara cu privire la aceste bunuri.
Legea mai vorbeste si de raspunderea asociatilor aparenti, cei care pretind ca sunt
asociati sau creaza in mod intentionat aceasta aparenta; chiar daca nu sunt cu adevarat
asociati, ei raspund fata de creditorii sociali ca si cum ar fi asociati (art. 1921). La fel raspund
si asociatii oculti (ascunsi) – problema practica este de a sti de existenta lor (art. 1922).

6. Pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului de societate

Incetarea contractului de societate simpla (art. 1930 la 1948 C.civ.) este reglementata
similar cu Legea nr. 31/1990. Printre cauzele de incetare:
• s-a atins obiectivul societatii sau este neindoielnic ca este imposibil ca se va
atinge
• contractul a ajuns la termen si nu este prelungit
• toti asociatii sunt de acord
• prin hotarare judecatoreasca, pentru motive legitime si temeinice
• nulitatea (deosebirea in acesta materie intre nulitate si sanctiunea caracterului
nescris al clauzei care incalca o dispozitie imperativa a legii (art. 1932, 1933) – nulitatea poate
fi acoperita daca a fost inlaturata cauza ei pana la judecata in fond (solutie preluata din Legea
31/ 1990) si are termen de prescriptie de 3 ani (chiar si in cazul celei absolute, mai putin cand
nulitatea este cauzata de obiectul ilicit de activitate); sanctiunea caracterului nescris intervine
ori de cate ori legea o prevede in mod expres pentru incalcarea unei dispozitii imperative si
are caracter subsidiar fata de nulitate, adica se aplica numai daca nu se poate aplica nulitatea).
• a murit un asociat/ a incetat o pers. juridica asociat
• s-a declansat falimentul unui asociat.

15
 Daca a intervenit o cauza de incetare, societate intra in dizolvare si lichidare (art.
1941-1948) ceea ce duce in final la pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului.
O alta cale de pierdere a calitatii de asociat – prin excludere (art. 1928) sau retragerea
asociatului (art. 1926).

16